FORMELE/IPOSTAZELE EDUCAŢIEI

a. Educaţia formală se referă la totalitatea influenţelor intenţionate, programate,

sistematizate ce au loc în instituţii specializate (grădiniţe, şcoli, licee, universităţi ş.a.) a căror
activitate este reglementată prin diverse documente normative. Este structurată pe categorii de
vârstă, pe trepte de şcolaritate începând cu grădiniţa, până la formele postuniversitare şi cele care
sunt organizate pe parcursul întregii cariere profesionale. Este, de departe, cea mai puternică
formă a educaţiei şi are rolul principal în formarea competenţelor şi capacităţilor umane necesare
pe întreg parcursul exercitării unei cariere profesionale, practic pe toată viaţa. Ea include
ansamblul acţiunilor educative ce au loc intenţionat, este organizată şi se realizează planificat,
sistematic, prin instituţiile şcolare, universitare, postuniversitare se constituite în sistemul de
învăţământ, structurat pe trepte de învăţământ şi ani de studii. Toate aceste acţiuni constituie
perioada de formare intensivă, cu obiective clar formulate, pe baza unor programe elaborate cu
grijă, realizate in condiţii organizatorice şi materiale adecvate, sub conducerea unui corp
profesoral specializat şi care se adresează unui „public” ce se bucură de un statut aparte, cel de
elevi, studenţi etc. În cadrul acestei forme a educaţiei, pe parcursul anilor de studii, cel ce învaţă
este introdus progresiv în multiplele domenii ale experienţei umane, ale ştiinţei, tehnologiei, ale
literaturii şi filosofiei, ale artei şi ale altor discipline, care, altfel ar putea să rămană în multe
privinţe inaccesibile. Educaţia formală permite formarea unor capacităţi ale activităţii
intelectuale, precum şi însuşirea unor tehnici necesare actului învăţării (capacitatea de receptare a
mesajelor orale, capacitatea de exprimare orală, capacitatea de receptare a mesajelor scrise
(citirea, lectura), capacitatea de exprimare în scris, formarea competenţelor de comunicare sub
diferite forme). Prin educaţia formală tinerii îşi formează şi îşi cultivă competenţe de care au
nevoie pe parcursul întregii vieţi. De asemenea, educaţia formală permite asimilarea şi integrarea
cunoştinţelor în sisteme de cunoştinţe, precum şi şansa de a transfera cele dobândite prin actul
învăţării în structuri noi, ceea ce va uşura adaptarea şi readaptarea la noile condiţii şi cerinţe pe
care le va solicita viaţa.
Ceea ce conferă un plus de valoare educaţiei formale este evaluarea performanţelor obţinute în
procesul învăţării. Aceasta se face după criterii care ţin de măsura în care au fost înfăptuite
finalităţile educaţiei pană la nivelul transformării lor în atitudini şi comportamente. De aceea, în
societatea modernă, o parte însemnată a educaţiei ia forma şcolarităţii obligatorii, pe durate
diferite de timp, cu tendinţe de extensiune asupra treptelor superioare (liceu, colegii, universităţi
etc.). De asemenea, se diversifică învăţământul universitar şi preuniversitar în scopul formării
competenţelor profesionale cu un înalt grad de specializare şi profesionalizare.
b. Educaţia nonformală este cea care se desfăşoară în afara clasei, a sălilor de cursuri, sau
prin intermediul unor activităţi opţionale, facultative. Ea reuneşte ansamblul acţiunilor educaţiei
1
neşcolare, dar care sunt structurate şi organizate, totuşi, într-un cadru instituţionalizat, organizat
în afara sistemului de învăţământ. Ele sunt cuprinse în forme extraşcolare, deseori numite
paraşcolare sau perişcolare. Cele paraşcolare au loc în mediul socio-profesional, cum sunt
diferite acţiuni de perfecţionare, reciclare, iar cele perişcolare evoluează în mediu socio-cultural,
ca activităţi de autoeducaţie, de petrecere a timpului liber în vederea refacerii echilibrului psihic
şi fizic, prin distracţie şi divertisment. Acestea sunt realizate fie prin mijloace şi instituţii
tradiţionale: familia, casele de cultură, căminele culturale, cluburile sportive, biblioteci publice,
teatre, muzee, formaţii cultural-artistice, excursii etc., fie prin intermediul mijloacelor de
comunicare în masă: presă, radio, televiziune, cinematografe, discoteci publice etc; acestea din
urmă sunt numite, fie şi în sens figurat, „şcoală paralelă”. Faţă de o asemenea diversitate de
acţiuni, acest tip de educaţie prezintă o mare flexibilitate, dar şi instabilitate; el cuprinde
programe variate în funcţie de vârstă, sex, categorii socio-profesionale care urmăresc dezvoltarea
generală, lărgirea orizontului de cultură, precum şi obiective mai specifice, legate de îmbogăţirea
cunoştinţelor din anumite domenii, dezvoltarea aptitudinilor etc. După cum se constată, însuşi
termenul nonformal sugerează o realitate educaţională mai puţin formalizată şi, în consecinţă,
mai puţin programată, mai puţin organizată. Ceea ce nu trebuie să lase impresia că această foarte
răspândită formă a educaţiei nu are efecte formative. În numeroase situaţii, educaţia realizată pe
cale neformalizată poate veni în sprijinul celor care fie nu au condiţii prielnice pentru a accede la
forme instituţionalizate ale educaţiei, fie că înseşi resursele intelectuale îi obligă să se limiteze la
ceea ce pot să-şi permită din acest punct de vedere.
 Educaţia nonformală se realizează, direct şi indirect:
 în afara clasei: cercuri pe discipline de studiu, cercuri interdisciplinare, cercuri
tematice / transdisciplinare; ansambluri sportive, artistice, culturale etc.; întreceri,
competitii, concursuri, olimpiade scolare/universitare;
 în afara şcolii:
activităţi perişcolare, organizate pentru valorificarea educativă a timpului liber: prin forme
tradiţionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universităţi populare, vizionări de spectacole (teatru,
cinema etc.) şi de expoziţii etc.; prin forme moderne: videoteca, mediateca, discoteca; radio,
televiziune şcolară; instruire asistată de calculator, cu reţele de programe nonformale etc.;
activitati paraşcolare, organizate în mediul socioprofesional, ca “soluţii alternative” de
perfecţionare, reciclare, instruire permanentă, instituţionalizate special la nivel de: presa
pedagogică, radio-televiziune şcolară; cursuri, conferinţe tematice - cu programe speciale de
educaţie permanentă etc.

2
 c. Educaţia informală (incidentală, spontană). Ca timp şi ca influenţă ocupă ponderea cea
mai mare. Ea priveşte ansamblul influenţelor cu efecte educative ce rezultă din toate activităţile
zilnice, care nu-şi propun în mod deliberat atingerea unor ţeluri de ordin educativ. Este vorba de
influenţe care se situează în afara unui cadru organizat, instituţionalizat, care provin din însuşi
mediul de viaţă, din ambianţa oferită de familie, din civilizaţia urbană şi din viaţa satului. În
ultimă instanţă, şi strada, cartierul, terenurile de joacă, magazinele, vitrinele, mijloacele de
transport în comun etc. fac educaţie. La fel, colectivităţile umane, precum şi cele profesionale.
De aceea, în condiţiile de azi, pe măsură ce sporeşte gradul de cultură al indivizilor şi al
colectivelor de muncă, sporeşte şi capacitatea lor de influenţare educativă pozitivă. Aceste
influenţe nu au un caracter organizat şi sistematic şi de aceea ele nu oferă totdeauna posibilitatea
concentrării efortului asupra unor valori autentice, benefice, ceea ce poate avea consecinţe
nedorite.
Influenţele spontane au, din acest punct de vedere, un efect secundar asupra formării şi
dezvoltării personalităţii. Pe de altă parte, însă, informaţiile neintenţionate, difuze, întamplătoare
cu care în mod obiectiv, inevitabil se confruntă individual în viaţa şi activitatea cotidiană pot fi
organizate iar, unele din ele, chiar instituţionalizate, eventual în cadrul unor structuri cu alt profil
decât cel pedagogic. Mesajele informale, emise prin mass-media pot avea valoare funcţională,
comportamentală în condiţiile în care ele sunt integrate în sistemul de informaţii şi capacităţi
dobândite anterior. Condiţia esenţială a valorificării influenţelor informale o constituie
capacitatea de a învăţa, nivelul tehnicilor activităţii de învăţare ale fiecărui individ. Trebuie avut
în vedere faptul că iniţiativa învăţării prin intermediul surselor informale ale educaţiei revine
fiecărui individ. De altfel, însăşi modalităţile şi formele de evaluare sunt diferite de cele utilizate
în educaţia formală, indicatorul de bază al reuşitei constituindu-l transformarea informaţiilor
dobândite pe aceste căi în acte comportamentale.

FUNCŢIILE EDUCAŢIEI ŞI CARACTERISTICA LOR GENERALĂ

Funcţiile principale ale educaţiei:
 Funcţia culturală a educaţiei - formarea personalităţii prin intermediul valorilor spirituale
preluate pedagogic din toate domeniile cunoaşterii umane (ştiinţă, tehnologie, artă,
economie, filosofie, morală, politică, religie etc.) în raport cu particularităţile fiecărei vîr- ste
şcolare şi psihologice. Această funcţie angajează integrarea socială a personalităţii prin
transmiterea, însuşirea, interiorizarea şi aplicarea valorilor culturale generale, de profil şi de
specialitate;
 Funcţia politică/civică a educaţiei - formarea personalităţii prin intermediul valorilor civice
care reglementează raporturile acesteia cu lumea şi cu sine în condiţii proprii fie¬cărei vîrste
3
 şcolare şi psihologice - vizează integrarea omului în societate în calitate de cetăţean, integrat
în viaţa comunităţii (familiei, comunităţii şcolare, profesionale, politice, religioase etc.);
 Funcţia economică a educaţiei - formarea personalităţii prin intermediul valorilor teh-
nologice, aplicative, care vizează capacitatea acesteia de realizare a unor activităţi sociale
utile; ea urmăreşte integrarea omului în societate în cadrul unor activităţi cu valoare so- cio-
economică pentru el, omul, şi pentru comunitate.
Victor Ţîrcovnicu, autorul manualului de Pedagogie generală (1975), caracterizează patru
tipuri de funcţii ale educaţiei, şi anume:
 Funcţia de îngrijire a copiilor;
 Funcţia de transmitere a experienţei de muncă acumulată
 Funcţia de pregătire a omului ca membru activ al societăţii
 Funcţia de transmitere a valorilor culturale (limba maternă, arta populară, valorile create
de omenire. Viorica Pălărie
Educaţia care este privită ca un fenomen social complex şi care are drept scop modelarea omului,
îndeplineşte un sistem de roluri, sarcini de activităţi care formează un sistem de funcţii. Aceste
funcţii sunt:
1. Creşterea şi dezvoltarea fizică şi armonioasă a tinerei generaţii şi a omului în formare.
2. Însuşirea limbajului şi a relaţiilor socio-umane necesare comunicării şi convieţuirii
interumane, a adaptării a mediu şi însuşirii culturii, ştiinţei şi tehnicii.
3. Transmiterea tezaurului ştiinţific, a cunoştinţelor de valoare acumulate de omenire în diverse
domenii, care sunt strâns legate de formarea şi dezvoltarea capacităţilor intelectuale. Această
funcţie mai poarta denumirea de funcţie cognitivă sau informativ- formativă, care-l formează pe
omul ce gândeşte.
4. Transmiterea experienţei de producţie şi a deprinderilor de munca. Conform acestei funcţii,
elevilor trebuie să li se formeze şi să li se dezvolte abilităţi şi deprinderi practice de muncă, care
sa fie în strânsă legătura cu cerinţele progresului ştiinţific-tehnic, progresului social luat în linii
generale. Aceasta este o funcţie praxiologică (practică), conform căreia se realizează omul care
munceşte, produce şi creează.
5. Transmiterea normelor etice – elevilor trebuie să li se transmită norme etice de comportare şi
de formare a unei atitudini conform căreia individul să fie învăţat sa ia o atitudine corectă faţă de
societatea în care trăieşte, faţă de oameni, să poată aprecia obiectiv anumite fapte, să poată
aprecia comportamentul omului. Această funcţie se numeşte funcţia axiologică (de valoare).

4
 PRINCIPIILE EDUCAŢIEI
Principiul (în limba latină principium-primul, cel dintîi) este o teză care stă la baza unui
raţionament, a unei activităţi, a unei acţiuni. Principiile educaţiei sunt cerinţe de bază faţă de
procesul educativ. Educaţia modernă se bazează pe următoarele principii:
 Principiul orientării umaniste a educaţiei- valoarea umanismului trebuie să determine
educaţia, acest principiu elimină practica de organizare a educaţiei în aşa mod încât educaţii
să se împartă în ai săi şi străini în funcţie de gen, rasă, apartenenţă socială, vârstă.
 Principiul educării activismului- personalitatea se formează în direcţia în care este
organizată activitatea ei, deci formarea poziţiei morale ale educatului se realizează datorită
participării lui la acţiuni utile pentru binele celorlalţi, poziţia cetăţenească-în acţiuni orientate
la perfecţionarea mediului social, poziţia estetică- la senzualitatea contactului cu frumosul.
 Principiul motivării activităţii- necesită antrenarea benevolă a copilului în activitate,
încrederea în capacităţile şi posibilităţile sale.
 Principiul individualizării- implică evidenţa particularităţilor individuale în activitatea de
învăţare.
 Principiul coeziunii de grup a educaţilor- dacă educatorul reuşeşte să consolideze grupul
elevilor prin valorile promovate se va obţine consolidarea de grup în baza comunităţii
valorice.
 Principiul educaţiei sistematice
 Principiul pozitiv al educaţiei- orientarea pozitivă a acţiunii educaţionale;
 Principiul libertăţii în educaţie- acces liber la educaţie, libertatea gândirii;
 Principiul democratic în educaţie
 Principiul perenităţii educaţiei personalităţii umane- durabilitatea în timp, rezistenţa
educaţiei;
 Principiul unităţii subiecţilor educaţiei- toate cadrele didactice trebuie să urmărească
aceleaşi obiective.
 Principiul unităţii dintre obiectul şi subiectul educaţiei- pedagog-elev.