Plumb- G.

Bacovia
Poezia “ Plumb”, de George Bacovia, a aparut in 1916, in volumul omonim, conferindu-i
calitatea de text-programatic. Opera apartine perioadei interbelice, si face parte din curentul
simbolism, un curent literar modernist, aparut in Franta secolului al XIX-lea. Acesta reprezinta o
reactie impotriva poeziei retorice a romantismului si a impersonalitatii parnasianismului.
Simbolismul are cinci trasaturi specifice: simbolul, sugestia, sinestezia, corespondenta
si muzicalitatea. In Plumb, titlul reprezinta simbolul central al poeziei, care apare in structuri
sinestezice (“aripile de plumb”). Muzicalitatea reiese din repetitia simbolului central, prozodia
clasica in rima imbratisata si muzicalitatea interioara, creata de sonoritatea consoanelor si de
repetitii. Simbolismul specific operei lui George Bacovia este caracterizat de singuratate,
sentiment ce devine sumbru, apasator, fiind asociat cu izolarea, instrainarea, inadaptarea.
Predomina plictisul, melancolia, monotonia, prezentate in momente de tranzitie a zilei:
crepusculul, amurgul. Cadrul natural este inramat de mediul urban: parcul, cimitirul. Decorul
artificial, cromatica atipica, creeaza o atmosfera funebra. Obsesia cromatica centreaza violetul,
simbolizand putrefactia, galbenul, simbolizand deznadjdea, pastelurile, ce sugereaza delirul,
febra. In plus, apar deseori instrumente muzicale, ce evidentiaza aspectul de muzicalitate al
operelor.
Tema poeziei este conditia poetului izolat, intr-o societate artificiala, lipsita de
aspiratii. Motivele literare prezente in text sunt plumbul, cimitirul, sicriul, cavoul, somnul,
vantul si frigul.
Textul poetic este compus simetric, din doua catrene, in care cuvantul “plumb” este
repetat de sase ori. Paralelismul sintactic este in stransa legatura cu tehnica simbolista a
repetitiilor. Cele doua strofa corespund celor doua planuri ale realitatii, legate prin
corespondenta. In primul plan, apare realitatea exterioara, obiectiva, simbolizata de cimitir si de
cavou. Cel de-al doilea reprezinta realitatea interioara, subiectiva, simbolizata de iubire, a carei
invocare se face cu disperare.
Prima strofa, incadrata in universul exterior, marcheaza incipitul poeziei. Verbul la
imperfect “dormeau”, impreuna cu adverbul “adanc” sugereaza starea de somn vesnic, asemenea
mortii. Elipsa verbului “a fi” in versul al doilea are un sens existential, evidentiind detasarea de
lume. Versul “Si flori de plumb si fuenrar vesmant” creeaza o imagine statica, impresionista, in
cadrul spatiului inchis al cavoului. Mediul inconjurator capata greutatea apasatoare a plumbului.
Elementele de décor funerar, “sicrie de plumb”, “funerar vesmant”, sunt artificii decorative de
duzina, tipice micii burghezii provinciale. Repetarea epitetului “de plumb” preia diverse
semnificatii: lipsa de transcendenta, imposibilitatea inaltarii, existenta mohorata. Lumea
obiectuala, in manifestarile ei de gingasie si frumusete, reprezentata de flori, este marcata de
impietrire: “Flori de plumb”. Eul liric apare in ipostaza insinguratului, intr-o lume pustie si
moarta. Poetul este damnat la izolare prin imposibilitatea de a comunica cu lumea
exterioara. Verbele statice, la imperfect sugereaza targicul nedeterminat, angoasa: “dormeau”,
“stam”, “scartaiau”.
 A doua strofa debuteaza sub semnul tragicului existential cauzat de disparitia
afectivitatii, “Dormea intors amorul meu de plumb”. In acest context, adverbul “intors”
constituie misterul poeziei, poate fi interpretat ca intoarcerea mortului cu fata spre apus. Eul
liric isi priveste sentimentul ca pe un spectator, detasat de propria persoana. Sinestezia “aripile
de plumb” presupune un zbor in jos, caderea surda si grea, moartea. Apare incercarea de
salvare, dar este iluzorie, marcata de o cezura: “si-am inceput sa-l strig-“. Elementele naturii sunt
frigul si vantul, care produc disolutia materiei, aduc aminte de efectele mortii. Starea de
solitudine este sugerata de repetarea sintagmei “stam singur”, care accentueaza pustietatea
spirituala. Moartea iubirii reprezinta pierderea ultimei sperante de salvare, acesta fiind si
motivul exteriorizarii spaimei de neant prin strigat.
Verbele la perfect compus, “am inceput”, si la conjunctiv, “sa strig” , sugereaza
disperararea in momentul in care este constientizata. Verbul impersonal “a fi” apare in doua
versuri simetrice, reprezentand cadrul exterior: “era frig” si “era vant”. Din punct de vedere
fonetic, predomina vocalele i, o si u, ce sugereaza golul existential, absenta, vidul launtric.
Totodata, aglomerarea consoanelor dure b, p, m creeaza sonoritati lugubre.
Titlul poeziei face referire la simbolul “plumb”. Denotativ, acesta este un metal greu si
toxic. Sensul conotativ este o greutate sufocanta, cenusiul existential, universul monoton,
inchiderea definitiva a spatiului existential. Plumbul este motivul central al poeziei, cu diferite
sugestii senzoriale. In plan fonetic, sugereaza inchiderea spatiului prin izolarea vocalei “u” intre
doua perechi de consoane grele. Imaginea tactila creata sugereaza apasarea si frica, facand
referire la metalul greu si rece. “Plumb” este reluat obsesiv de sase ori, evidentiind monotonia si
amplificand sentimentul de neputinta.
Lirismul este subiectiv, marcat de verbe la persoana I: “stam”, “am inceput”. Aceste
marci ale subiectivitatii sugereaza universul interior. Expresivitatea lirismului provine din
figurile de stil si imaginile artistice ce domina poezia, creand atmosfera funebra: “scartaiau
coroanele de plumb”.
Poezia “Plumb”, de George Bacovia, apartine simbolismului prin atmosfera, muzicalitate,
folosirea sugestiei, a simbolului si a corespondentelor, zugravind stari de angoasa, de solitudine,
de epuizare emotionala.