4.

Sisteme de partide politice

În ceea ce privește noțiunea de sistem de partide, în prezent aceasta este considerata
decisiva pentru înțelegerea esenței și distincțiilor dintre sistemele politice contemporane, pentru
evaluarea modului în care se înfăptuiește accesul la putere și pentru precizarea beneficiarilor
preferențiali ai acesteia.
Criteriul fundamental pentru stabilirea tipologiei sistemelor de partide il constituie numărul
de partide - unul sau mai multe - și, în funcție de acest factor, se disting sisteme pluraliste și
sisteme cu partid unic.
Sistemele pluraliste sunt formate dintr-un număr restrâns sau foarte mare de partide care
concureaza pentru exercitarea și menținerea, preluarea sau influențarea puterii politice. Sistemele
de partide pluraliste din lume se aseamănă în multe privințe, dar se și deosebesc prin unele
trăsături, ceea ce constituie temei de clasificare în diverse moduri, având în vedere că partidele
constituie realități complexe atât în spațiu, cât și în timp. Pentru a le clasifica, acestea trebuie
plasate în mediul social în care au apărut, în ansamblul național din care fac parte, inclusiv în
istorie. Dintre tipologiile propuse, cele mai acceptate și cu circulatie mai largă - deși nu lipsite de
neajunsuri - sunt acelea care grupează sistemele pluraliste - efectiv competitive - în “sisteme
bipartidiste” și “sisteme multipartidiste”, fiecare având propriile subdiviziuni. Această clasificare
are ca punct central de pornire caracterul concurenței și luptei pentru putere.
Sistemele bipartidiste sunt alcătuite din mai mult de două partide, dar numai doua partide
sunt mari - prin influența electorală și prin numărul de deputați în parlament - și participa prin
rotație la exercitarea puterii de stat. Bipartidismul - sau după expresii mai nuanțate “sistemele
bipartidisme de fapt” ori “sistemele paradualiste” - nu indică numărul total de partide dintr-o
țară, ci reprezintă o noțiune care s-a încetățenit prin tradiție și redă sintetic trăsăturile principale
ale sistemului pluralist cu două partide puternice. Exemplele cele mai reprezentative sunt: Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, Noua Zeelandă. În aceste țări, fiecare
dintre cele două partide tinde să devină singur majoritar sau aproape majoritar în parlament și
astfel să preia exercitarea puterii guvernamentale.
Sistemele bipartidiste au cunoscut mai multe variante, iar în present se structurează în
câteva categorii, astfel:
 sistemele bipartidiste “pure” sau “integrale”, în care doar doua partide mari acced
alternative, la anumite intervale, la putere. Cazurile cele mai tipice le constituie
sistemele de partide din Marea Britanie, S.U.A., Canada, Noua Zeelandă;
 sistemele bipartidiste “imperfecte” sau cu “două partide și jumătate” se
caracterizează prin faptul că unul dintre partidele mari are nevoie pentru a forma
guvernul de sprijinul unui al treilea partid, cu o influență electorală și parlamentară
mult mai slabă decât a primelor două, cazurile cele mai tipice le reprezintă
sistemele de partide din Germania, Australia, Austria.
Sistemele multipartidiste reprezintă acea categorie de sisteme pluraliste de partide ce se
caracterizează prin numarul mare de partide ce luptă pentru putere și participă la exercitarea
puterii, prin forța electorală și parlamentară mai redusă a primelor două partide (decât în
sistemele bipartidiste), care, împreună depășesc sau nu depășesc întotdeauna 50% din opțiunile
electoratului. Partidele cele mai mari controlează fiecare cel mai frecvent între 20-40% din
voturi. Deci, dacă în sistemele bipartidiste unul din partide deține, de regulă, majoritatea
electorală, în sistemele mutipartidiste un partid atinge majoritatea extremă de rar, în mod
13
excepțional. De aceea, în exercitarea principalelor funcții ale sistemului politic, în lupta pentru
asumarea puterii și a responsabilităților în stat “contează” mai multe partide care, în general, cu
greu cad de acord asupra directivelor de guvernare. De asemenea, coalițiile se destramă frecvent
înainte de încheierea legislaturii, fenomen care atrage instabilitate de guvernare, alegeri
parlamentare anticipate sau “intercalate”, confruntări ideologice mai intense și dezbateri mai
puternice, doctrinare și propagandistice, între mai multe partide.
Acest sistem de partide este cel mai răspândit în Europa de Vest, multipartidismul fiind
propriu Franței, Italiei, Belgiei, Olandei, Elveției, Suediei, Norvegiei, Finlandei, Danemarcei,
Irlandei, Portugaliei (după aprilie 1974), Spaniei (după moartea lui Franco) și altor țări în care
pluralismul accentuat de partide s-a consacrat ca o trăsătură definitorie și durabilă a sistemelor
politice. În perioada interbelică, sisteme multipartidiste au fost prezente și în state din Europa de
Est, iar acestea se reconstituie după anii 1989-1991.
Sistemele multipartidiste contemporane se deosebesc unele de altele atât prin criteriile
care se referă la varietatea pluralismului de partide, cât și prin diferențele de funcționare pe care
le imprimă sistemelor politice în care acționează partidul sau partidele cu rol precumpănitor în
exercitarea puterii politice. Din această perspectivă, a fost avansată clasificarea sistemelor
multipartidiste în sisteme cu partide dominante de guvernamânt și sisteme multipartidiste
echilibrate.
Partidul dominant de guvernământ a apărut înainte sau imediat după al doilea război
mondial într-o serie de țări - Italia, Suedia, Norvegia, Islanda, Danemarca, Franța în anii
Republicii a V-a, India ș.a. - și continua să existe. Prin influența, prin pozițiile și rolul central
ocupate în societate și în stat, acesta impune sistemelor politice principalele caracteristici și le
condiționează hotărâtor dinamica. Partidul dominant de guvernământ surclasează rivalii săi
pentru o lungă perioadă și își pune amprenta – prin doctrina și stilul său de conducere - asupra
întregii națiuni, deoarece beneficiază de rezultate constante, în serie, de aproximativ 30-38% sau
40% din electorat, rezultate ce se asociază cu o accentuate și persistentă inegalitate în raport cu
urmăritorii cei mai influenți. Forța de a se impune în principalele instituții de guvernământ îi
permite să-și reducă adversarii politici la roluri minore, acestia neputând să preia puterea politică
decât în situații de excepție și, de regulă, pentru intervale scurte (rivalii săi, patru sau cinci, nu
reunesc individual decât între 10-20% din voturi sau chiar mai puțin). Dacă adversarii săi reușesc
să se coalizeze, îl pot însă îndepărta de la putere.
Sistemele de partide “echilibrate” se definesc succinct prin absența unui “partid mare” și
prin rolurile active, ce conferă întregului sistem atributele esențiale, ale câtorva partide de nivel
mediu, precum și cele ale unui număr de “partide mici”. Raportul de forțe dintre principalii
protagoniști se caracterizează printr-un relativ echilibru și printr-o relativă stabilitate a
influențelor lor politico-sociale și electorale. Această constantă în timp este determinate atât de o
anumită stabilitate a rezultatelor electorale, cât și de menținerea la aproximativ aceiași parametri
a diferențelor dintre partide în acest plan. În sistemele de partide din această categorie, cele mai
puternice organizații dețin, de regulă, 25-30% sau puțim peste 30% din voturile corect
exprimate.
Sistemele de partide ale țărilor incluse în această categorie – Belgia, Olanda, Finlanda,
Elveția, Israel, Portugalia ș.a. - prezintă atât sensibile evoluții asemănătoare sau apropiate, cât și
diferente evidențe.
Sistemele cu partid unic sunt sisteme necompetitive, în cadrul cărora pluralismul de
partide lipsește complet sau este substanțial restrâns și controlat prin mijloace politice și juridice.

14
În cadrul acestora, numărul de partide și relațiile între acestea devin criterii inoperante, locul
acestora fiind luat de natura partidului unic, natura ce se defineste, prin idiologia și organizarea
intimă ale partidului.
Partidul unic – caracterizat prin eliminarea oricăror parteneri sau adversari - întrunește
proprietăți ale sistemului de partide, întrucât monopartidismul reprezintă partidul care se
comportă ca un sistem. Absența completă a pluralismului de partide poate avea două motivații:
instituirea unor interdicții normative exprese, situație pe care practica o consacră cel mai
frecvent; alte partide își încetează de la sine orice activitate sau, într-o perioadă dată, nu se
constituie nici un alt partid, alternative mai ales ipotetică.
Partidul unic este o creație “de sus” sau “din afară”, iar guvernanții îi alocă numerose și
complexe sarcini într-o perspectivă voluntaristă, ceea ce face ca eficacitatea să fie invers
proporțională cu funcțiile și rolurile ce-i sunt aribuite. De asemenea, prezența partidului unic se
asociază cu guvernarea autoritară a societății de către o oligarhie sau cu asumarea puterii
personale.
Natura partidului unic diferă, după cum este vorba, de sistemul fascist, de sistemul
existent în unele țări în curs de dezvoltare sau de sistemul comunist.
Sistemul fascist motivează monopartidismul prin excluderea principiului liberal și
democratic al neutralității politice a statului și prin înlocuirea acestuia cu acela al statului
“purtător de idealuri”.
Sistemul existent în țările în curs de dezvoltare este justificat prin necesitatea unității de
acțiune a tuturor forțelor sociale, indiferent de statutul material, pentru a-și mobiliza eforturile în
vederea consolidării independenței politice și a depășirii subdezvoltării.
Sistemul comunist susține ca într-o societate în care antagonismele dintre clase dispar,
prezența pluralismului de partide este un non-sens; organizarea structurilor sociale și
unanimitatea de opțiuni și de aspirații ale cetățenilor impun, ca soluție adecvată și necesară,
partidul unic. Sistemul comunist se subdivide în sistemele constituite doar din partidul comunist,
situație istorică întâlnită în Uniunea Sovietică, în Albania, Iugoslavia, România, Ungaria,
sistemele cu partid hegemon.
Sistemele cu partid hegemon – prezente în țări precum Polonia, Bulagaria, Cehoslovacia,
Germania de Est, care au funcționat de la sfârșitul deceniului al cincilea și până în deceniul nouă
al secolului nostru - sunt definite de specialiști ca fiind la jumătatea drumului “între sistemele cu
partid unic și sistemele cu partid dominant”, deoarece în afara partidului comunist, cu rol central
sau “hegemon”, mai există unul sau câteva partide democratice. Astfel au supraviețuit: Uniunea
Populară Agrară (în Bulgaria); Partidul Socialist Cehoslovac, Partidul Popular Cehoslovac,
Partidul Renașterii Slovace, Partidul Libertății (în Cehoslovacia); Uniunea Creștin-Democrată a
Germaniei, Partidul Liberal Democratic al Germaniei, Partidul Democrat Țărănesc (în fost R.D.
Germana); Partidul Țărănesc Unit și Partidul Democratic (în Polonia). Dacă ar fi fost greșit să se
considere aceste sisteme de partide ca fiind multipartidiste, tot la fel de inexacte s-au dovedit și
pozițiile autorilor care au susținut ca partidele democratice, cu roluri reduse, au fost pseudo-
partide nesemnificative și incapabile să influențeze efectiv corpul social și unele instanțe ale
sistemului politic. Partidele politice cooperante cu partidul communist au ocupat unele posturi de
conducere și administrative, au participat la elaborarea liniei politice, mai ales în legătură cu
gruparile pe care le reprezintă, s-au preocupat de formarea opiniei publice politice printr-un
aparat de propaganda. De asemenea, au asigurat tranziția pașnică la democrație, au păstrat și
acumulat o anumită experiență în confruntarea politică civilizată.

15
 Diferențierile - variabile ca origine și profunzime - proprii oricărei societăți își găsesc, de
regulă, expresia politică în unele forme de pluralism de partide, care constituie o condiție
necesară și utilă pentru un anumit control asupra sistemului de exercitare a puterii politice,
pentru eliminarea tentativelor unor grupări politice de a monopoliza principalele funcții în stat,
pentru a urma încercarile unor lideri de a acapăra puterea pe viață - și mai grav! - de a urmări să
transmită prin “moștenire” prerogativele-cheie dobândite la un moment dat. Esențial a fost și
rămâne ca pluralismul de partide din lume - dincolo de clasificările și tipologiile pe care le
înregistrează - să deschidă canale politice efective și eficiente pentru exprimarea și soluționarea
obiectivelor naționale și sociale proprii populației din fiecare țară în fiecare moment istoric.

16