Povestea lui Harap - Alb

de Ion Creangă
Epoca marilor clasici are o importanță majoră, deoarece marchează a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, perioadă de timp în care au publicat și au scris unii dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii
române. Perioadă junimistă îi vizează în deosebi pe: Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă, Ioan
Slavici. Cei patru scriitori importanți au marcat literatura română printr-o nouă direcție în poezie, teatru și
proză.
Istoria acestei epoci înfloritoare coincide cu înființarea societății ”Junimea”, aflată sub îndrumarea
lui Titu Maiorescu. ”Convorbiri literare” reprezintă o piatră de temelie a literaturii române, deoarece în
paginile acestei publicații au apărut pentru prima dată scrierile autorilor menționați.
Ion Creangă, scriitor clasic și complex, a fost recunoscut mai ales din prisma măiestriei basmelor și
a poveștilor sale. Se remarcă prin puritatea și claritatea stilului, căutarea naturalului și a verosimilului, dar
și prin finețea analizei morale și psihologice.
”Povestea lui Harap-Alb” este o operă epică, un basm cult, apărut în volumul ”Convorbiri literare”,
la data de 1 august 1877.
Basmul este o operă epică în proză, rar în versuri, de mare întindere, în care întâmplările reale se
împletesc cu cele fantastice, fiind săvârşite de personaje cu puteri supranaturale ce reprezintă forţele
binelui şi ale răului şi din a căror confruntare ies învingătoare forţele binelui.
Povestea lui Harap-Alb aparține, ca specie basmului cult pentru că îmbină elemente reale, precum
existența familiilor, cu cele fantastice ( cerbul, ursul, ajutoarele, Sfânta Duminică). Se evidențiază conflictul
între forţele binelui: Harap-Alb, Sfânta Duminică şi forţele răului: Spânul, binele ieșind învingător.
Nu lipsesc formulele specifice: iniţială: ”Amu cică era odată...”, mediană: ”Și merg ei o zi, și merg
două, și merg patruzeci și nouă...” și finală: ”Și a ținut veselia ani întregi, și acum mai ține încă”.
Personajele sunt diverse, pozitive: Craiul, Împăratul Verde, Harap-Alb, Sfânta Duminică, negative:
Spânul, Împăratul Roș, ajutoare, animale care vorbesc, măşti ale diferitelor tipuri umane: Ochilă, Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Păsări-Lăţi- Lungilă, donatori: furnicile şi albinele.
Ca în mai toate basmele şi aici apare iniţierea eroului, formarea sa, fiul cel mic al craiului. Aceasta se
realizează prin trecerea unor probe: proba vitejiei, aducerea salăţilor din grădina ursului, aducerea pieii
cerbului cu pietre preţioase, aducerea fetei Împăratului Roş. Totodată, ”Povestea lui Harap-Alb” are
simboluri specifice basmului, precum cifrele cu valoare simbolică: trei feciori, trei fete de împărat, trei
probe, spânul îl înşală a treia oară.
Titlul reprezintă un oximoron, format din numele protagonistului: ”Harap” ( ”Arap” ) însemnând un
rob de culoare neagră, iar ”Alb” sugerând prezența nobilă a fiului de Crai.
Dobândește numele de ”Harap-Alb” atunci când Spânul îl păcălește să intre în fântână. Fiind naiv,
astfel i se schimbă statutul de fiu de Crai în rob al Spânului: ”De acuma să știi că te cheamă Harap-Alb,
aista ți-i numele și altul nu”.
Fiul de Crai își asumă noul nume, devenind astfel loial Spânului. Ajunge a fi robul – negru, deși este
pe placul unchiului său și al fetelor de la bun început.
Harap – Alb este personajul principal al textului, întrucât este prezent pe întregul parcurs al acțiunii,
iar celelalte personaje gravitează în jurul său. Se aseamănă cu ”Făt Frumos din Lacrimă” datorită
trăsăturilor fizice și morale, dar și prin experiența dobândită în urma probelor.
Tema este lupta binelui împotriva răului, care se finalizează întotdeauna cu victoria binelui. Eroul
parcurge o aventură imaginară, un drum al maturizării la capătul căruia își va însuși virtuți morale și etice.
 Narațiunea este la persoana a III-a, iar autorul este omniscient, dar nu obiectiv în totalitate. Acesta
controlează acțiunea și personajele, dar se abate de la obiectivitate prin comentarii, digresiuni, lăsând o
permanentă impresie de monolog teatral, ceea ce induce că joacă un rol în propria narațiune.

Ca în orice basm, acțiunea se desfășoară linear. Harap-Alb parcurge drumul maturizării, trecând un
lanț de acțiuni. Craiul și fratele său, Verde Împărat, au trăit foarte mulți ani departe unul de celălalt. Într-o
zi, Craiul a primit o scrisoare de la fratele său, în care acesta îl roagă să-l trimită pe cel mai vrednic fiul al
său pentru a-i lua locul la tron, deoarece este bătrân și nu mai poate. Cei doi fii mai mari ai Craiului pleacă,
dar, de fiecare dată, tatăl se îmbracă cu o piele de urs și-i așteaptă sub podul pe care trebuiau să treacă. La
vederea tatălui-urs, amândoi se îndreptau spre casă, speriați. Mezinul este cel care reușește să treacă
această probă și primește binecuvântarea tatălui său. Sfătuit de Sfânta Duminică, căreia îi dăduse un ban,
își alege calul, armele și hainele pe care le-a avut tatăl său când a fost mire. Dup aceasta, mezinul pleacă la
drum, tatăl său spunându-i să se ferească de omul spân și omul roș. Cu toate acestea, ele este păcălit de
spân, care reușește să-l facă slugă. Sub amenințarea morții, feciorul jură că nu va spune nimănui cine este
de fapt și va purta numele Harap-Alb. Ajunși la palat, spânul se dă drept nepotul împăratului și îl supune pe
Harap-Alb la încercări primejdioase, cu speranța că va scăpa de el: aducerea salăților din grădina ursului,
pielea cerbului bătută cu nestemate și fata Împăratului roș ca să se însoare cu ea. Ajutat de Sfânta
Duminică, de furnici și albine și, în permanență, de calul său fermecat, reușește să treacă toate probele. Cei
cinci prieteni întâlniți pe drum: Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă și Păsări-Lăți-Lungilă îl ajută să învingă
piedicile ivite în încercarea de a aduce fata Împăratului roș la curtea lui Verde Împărat. Fata lui Verde
Împărat îl respinge pe spân și dezvăluie celor de față adevărul despre Harap-Alb. Dat în vileag, spânul îi taie
capul lui Harap-Alb, dar fata îl stropește cu apă fermecată și-l învie, calul omorându-l pe spân. Verde
Împărat îi căsătorește pe cei doi, iar Harap-Alb devine împărat.
Un prim episod ilustrativ pentru textul epic se evidențiază prin lipsa de experiență a personajului.
Coborârea fiului de crai în fântână reprezintă naivitatea, încrederea în semeni, evaluați în funcție de
propria atitudine. Acest moment simbolizează ambivalența viață-moarte. Convins să se lase însoțit de
Spân, speriat, la primul obstacol dificil, pădurea-labirint, ”un loc unde i se închide calea și încep a i se
încurca cărările”, fiul de crai cade pradă planului urzit de Spân. Acesta este, după cum evidențiază
naratorul, la polul opus, diferit de omul șiret care i-a ieșit în cale pentru a-l ispiti: ”Fiul craiului, boboc în
felul său la trebi de aieste”.
Piaza rea este om trecut prin viață și cu experiență, iar fiul craiului, crescut sub ocrotire părintească,
ignoră pericolul. Schimbarea identității înseamnă, începutul inițierii sale, iar numele oximoronic, dobândit
redă noblețea sufletească a slugii, contrastul între esență și aparență. Jurământul pe ascuțișul sabiei,
simbol heraldic, cavaleresc închide inițierea în limitele sacrului. Ieșit din fântână, Harap-Alb va fi nevoit să
înfrunte o nouă etapă a vieții.
Un alt episod ilustrativ cel final, în care se săvârșește pedepsirea răufăcătorului și refacerea
echilibrului. Harap-Alb a traversat etapele inițierii, a devenit tolerant, a învățat prudența, răbdarea,
prietenia, întrajutorarea și s-a deprins să evite șiretlicurile.
Deși are o misiune dificilă, duce Spânului pe fata împăratului Roș și își respectă cuvântul dat. Spânul
pune la cale un plan de răzbunare și icnește în sine, crezând că Harap-Alb a divulgat secretul. Deconspirat,
taie capul slugii, dar este aruncat de cal din înaltul cerului și își găsește sfârșitul. Harap-Alb reînvie cu apa
vie și apa moartă a fetei împăratului Roș și este capabil să conducă împărăția. Spânul mărturisește
verișoarelor sale: ”Hei, dragele mele vere, d-voastră încă nu știți ce-i pe lume. Dacă dobitoacele n-ar fi
fost înfrânate, de demult ar fi sfâșiat pe om”.
Accepțiunea sa existențială este infirmată de calitățile lui Harap-Alb, care se dovedește milos,
tolerant și prietenos față de semeni. Triumful moral al binelui reface ordinea și firescul lumii.
 Plăcerea spunerii, spiritul vesel se reflectă prin mijloacele lingvistice care redau un umor savuros ce
reiese din exprimarea zeflemistă: ”să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”, din ironie: ”Doar unu-i
Împăratul Roș, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea
neauzită”, din modul în care sunt date poreclele și apelativele caricaturale: ”Buzilă, mangosiți, farfasiți”;
din folosirea diminutivelor cu valoare augumentativă: ”buzișoare, băuturică”; din caracterizări, portretul
lui Gerilă: ”urât, monstruos ceva de spăriet, cu urechi clăpăuge, buzoaie groase și dăbălăzate, iar buza de
deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna in jos, de-i acoperea
pântecele”; din momentele comice: cearta dintre Gerilă și ceilalți în camera încinsă de la Împăratul Roș, pe
care Gerilă a răcit-o prea tare; expresii: ”Dă-i cu cinstea, să peară rușinea!”.
Oralitatea stilului face ca acest text scris să pară o zicere a lui Ion Creangă, care devine un povestitor
iscusit ce stă pe o laviță și derulează cu har șirul faptelor. Aceasta se realizează prin: formule onomatopeice
”și odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap!”, verbe imitative și interjecții: ”Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo
după luna, zise Ochilă”; propoziții interogative: ”Că altă, ce pot să zic?” și exclamative: ”Mă rog, foc de ger
era: ce să vă spun mai mult!”, dativul etic: ”și odată mi ți-l înșfăcă cu dinții de cap”; fraze ritmate, versuri
populare: ”De-ar ști omul ce-ar păți / Dinainte s-ar păzi!”; locuțiuni, proverbe, zicători, expresii populare:
”Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gârlă”; ”Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale”; ”Nu-i
după cum gândește omul, ci după cum vrea Domnul”; ”Frica păzește bostănăria”; ”Să nu dea Dumnezeu
omului”, ”cât poate el suferi”; ”Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dânsul”.
Basmul cult ”Povestea lui Harap-Alb” este unul aparte, întrucât pune în evidență idealul dintre
dreptate și adevăr.