Turcia

stat în Europa de Sud și Asia de Vest

Sari la navigareSari la căutare
Turcia
Republica Turcă
Türkiye Cumhuriyeti (turcă)

Drapelul Turciei Stema Turciei

Deviză: Yurtta Barış, Dünyada Barış

„Pace în țară, pace în lume”

Imn: İstiklâl Marșı
„Marșul independenței”

Geografie

Suprafață  

 - totală 783,562 [1] km² (locul 37)

Apă (%) 1.3%

Cel mai înalt punct Ararat (5.137 m) 

Cel mai jos punct Marea Neagră (0 m) 

Cel mai mare oraș Istanbul

Vecini Grecia
Bulgaria
Siria
Irak
Armenia
 Iran
Georgia
Azerbaidjan
Liga Arabă
Uniunea Europeană 

Fus orar UTC+3 (UTC+3)

Europe/Istanbul[*][7]
Asia/Istanbul[*][7] 

Populație

Populație  

 - Recensământ 2014 77.695.904 (locul 18)

Densitate 101 [3] loc/km²

 - Estimare 31  83.614.362[2] (locul 19)
decembrie 2020

Limbi oficiale turcă

Etnonim Turc (masculin) Turcoaică

(feminin)

Guvernare

Sistem politic Republică prezidențială

Președinte(d) Recep Tayyip Erdoğan 

Legislativ Marea Adunare Națională

Capitala Ankara

Istorie

Succesiune a Imperiului Otoman

Guvernul Marii
23 aprilie 1920
Adunări Naționale

Tratatul de la
24 iulie 1923
Lausanne

Declararea
29 octombrie 1923
Republicii

Constituția curentă 7 noiembrie 1982

Economie

PIB (PPC) 2021

 - Total ▲ $2.749 trilioane[4] (locul 11)
 - Pe cap de locuitor ▲ $32.278[4] (locul 45)
PIB (nominal) 2021

 - Total ▲ $794.530 miliarde[4] (locul 20)
  - Pe cap de locuitor (locul 67)▲ $9.327[4]

Gini (2017) 43.0

IDU (2019) 0.820 (locul 54)

Monedă Liră turcească ₺ ( TRY )

Coduri și identificatori

Cod CIO TUR 

Cod mobil 286 

Prefix telefonic +90

ISO 3166-2 TR 

Domeniu Internet .tr

Prezență online

site web oficial

pagină Facebook
cont Twitter
Instagram
canal YouTube
hasthtag

Modifică date / text 

Turcia, oficial Republica Turcia (în turcă Türkiye) este o țară întinsă pe două

continente. 97% din suprafața țării se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și
3% în Europa (peninsula Balcanică). Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la
nord-vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la
est; Irak și Siria la sud. Turcia este o republică democratică, laică, constituțională al
cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru
al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea
Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.
Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în
Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud,
cu Marea Egee și Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a
Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice și istorice. Datorită poziției sale
geografice între Europa și Asia și între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria
și câmpul de luptă a mai multor mari civilizații și un centru de comerț.
Turcii selgiucizi au început să migreze în locul numit acum Turcia în secolul al XI-lea.
Procesul a fost accelerat de victoria selgiucizilor asupra Imperiului Bizantin la Bătălia de
la Manzikert. Sultanatul de Rum al turcilor selgiucizi a controlat mare parte
din Anatolia centrală până la invazia mongolă din 1243. Începând cu secolul al XIII-
lea, turcii otomani au unit Anatolia și au creat un imperiu ce cuprindea Europa de sud-
est, Asia de sud-vest și nordul Africii. După ce Imperiul Otoman s-a prăbușit, în urma
înfrângerii din Primul Război Mondial, părți din el au fost ocupate de aliații victorioși. O
grupare a tinerilor ofițeri din armata turcă, grupare condusă de Mustafa Kemal Atatürk,
a organizat rezistența față de aliați; în 1923 ei au instaurat Republica modernă Turcia,
cu Atatürk ca prim președinte al acesteia.
Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face să fie o țară de o mare importanță
geostrategică. Din punct de vedere etnic, turcii formează majoritatea populației,
existând însă și o minoritate importantă de kurzi. Religia predominantă în Turcia
este islamul, iar limba oficială a țării este turca.
Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o moștenire
culturală și istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenența
vestică în organizații ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE și economiile
majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru
asociat al Comunității Economice Europene încă din anul 1963 și a atins acordul uniunii
vamale în 1995. Turcia, de asemenea, a promovat relațiile culturale, politice, economice
și industriale cu lumea de Est, în particular cu Orientul Mijlociu și cu statele turcice ale
Asiei Centrale, prin apartenența în organizații ca Islamic Conference and Economic
Cooperation Organization. Având în vedere așezarea strategică, economia dezvoltată și
armata modernizată, Turcia este clasificată ca o putere regională de oamenii politici și
economiștii mondiali.

Cuprins

 1Etimologia
 2Istoria
o 2.1Antichitate
o 2.2Turcii și Imperiul Otoman
o 2.3Republica Turcia
 3Politică
o 3.1Relațiile externe
o 3.2Armata
 4Împărțirea administrativă
 5Geografie
o 5.1Clima
 6Economie
 7Demografia
o 7.1Orașe
o 7.2Limbă
o 7.3Religie
 8Cultură
o 8.1Patrimoniu
 9Sport
 10Note
 11Legături externe
 12Vezi și

Etimologia[modificare | modificare sursă]
Numele Turciei, Türkiye în limba turcă, poate fi împărțită în 2 componente: Türk, care
înseamnă „puternic” sau „măreț” în turca veche și, de obicei, semnificând locuitorii
Turciei sau un membru al turcilor sau oameni turci, mai târziu formează „Tukin”, un
nume dat de chinezi oamenilor care locuiesc în Munților Altay din Asia Centrală mai
devreme de 177 î.Hr.E; și sufixul abstract –iye (derivat din sufixul arab –iyya), dar, de
asemenea, asociat cu sufixul Medieval Latin –ia în Turchia.
Prima referință folosită de termenul „Turk” sau „Turuk” ca un antonim continuat în
inscripțiile Orkhon a lui Gokturks din Asia Centrală (sec. 8 CE). Cuvântul englezesc
„Turkey” derivă din latina medievală, Turchia (c. 1369).[8]

Istoria[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria Turciei.
Antichitate[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Istoria Anatoliei și Tracia.

Partea din pereții legendarei Troiei (VII), identificate ca locul unde a avut loc războiul troian (cca. 1200 î.Hr.)

Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile
cele mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Çatalhöyük,
Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe și Mersin sunt considerate a fi printre cele
mai timpurii colonizări umane din lume.[9]

Fațada bibliotecii Celsus din Efes

Colonizarea Troiei a început în Neolitic și continuă până în Epoca de Fier. Istoric,

anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică și kartveliană, ca și multe alte limbi
de afiliere necunoscute. De fapt, având în vedere vechimea limbii Indo-
Europene hitite și Luwian, unii savanți au propus Anatolia ca centru ipotetic de la care
provin limbile indo-europene.[10] Hitiții au fost un popor antic care au locuit în Anatolia
Centrală, documente dovedind acest fapt datează încă din cca. 2300.
Primul imperiu important în teritoriu a fost cel al Hitiților, din sec. XVIII–XIII
î.Hr.. Asirienii au colonizat teritorii din SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr.,
când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia Caldeea în Babilon. [11][12] Urmând
colapsul hitiților, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendența până ce
regatul lor a fost distrus de Cimerieni în sec. VII î.Hr.[13] Cei mai puternici succesori ai
Frigiei au fost Lidia, Caria și Licia. Lidienii și Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar
ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită și
elenistică.
Începând cu anul 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni și
ionieni. Numeroase orașe importante au fost fondate de acești coloniști,
ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) și Byzantium (mai târziu Constantinopol
și Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Ahemenid în timpul sec. V și VI î.Hr. și,
mai târziu, a căzut în timpul domniei lui Alexandru cel Mare, în 334 î.Hr.[14] Anatolia a
fost, ulterior, împărțită într-un număr mic de regate care au fost cucerite de Republica
Romană la mijlocul sec. I î.Hr.. [15]
În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium ca noua capitală a Imperiului
Roman, redenumindu-l „Roma Nouă” (mai târziu, Constantinopol și Istanbul). După
căderea Imperiului Roman de Apus, devine capitala Imperiului Bizantin (Imperiul
Roman de Răsărit). [16]
Turcii și Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Imperiul Otoman.

Panoramă a domului din Moscheea Hagia Sofia din Istanbul.

Teritoriile otomane cucerite între anii 1481 și 1683

Casa Seljukului a fost o ramură a Kınık Turcilor Oguzi care au avut reședința la

periferia Lumii Musulmane, nordul mărilor Caspice și Aral, în Yabghu Khaganate a
confederației Oğuz,[17] în secolul al X-lea. În secolul al XI-lea, selgiucizii au început să
migreze din patriile lor strămoșești spre regiunea estică a Anatoliei, care a devenit noua
patrie a triburilor turci Oguzi. Mai târziu, în 1071, a avut loc Bătălia de la Manzikert.
Victoria selgiucizilor a dat naștere unui nou stat: Sultanatul Selgiucizilor Anatolieni, care
s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc - care avea teritorii în Asia
Centrală, Iran, Anatolia și Asia de Sud-Vest.[18]
În 1243, armatele selgiucizilor au fost învinse de mongoli și puterea imperiului, ușor, s-a
dezintegrat. Mai apoi, unul din principiile turcești guvernate de Osman I s-a transformat,
peste 200 de ani, în Imperiul Otoman, care s-a extins prin cuceririle
din Anatolia, Balcani și Levant.[19] În 1453, orașul Constantinopol a fost cucerit de
armatele otomane ale lui Mehmed II și a devenit, sub numele Istanbul, capitala
Imperiului Otoman.
În timpul secolelor XVI și XVII, Imperiul Otoman a atins apogeul, fiind unul din cele mai
puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Imperiul a devenit mai
puternic și prestigios în timpul domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman a fost,
de multe ori, în conflict cu Sfântul Imperiu Roman și statul polono-lituanian, cauza fiind
dorința Imperiului de a ajunge și controla centrul Europei. [20] Pe mare, imperiul a susținut
războaie cu Liga Sfântă (din care făceau parte Spania Habsburgică, Republica
Veneția și Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta) pentru controlul Mării Mediterane.
În Oceanul Indian, după descoperirea de către portughezi, în 1488, a Capului Bunei
Speranțe, marina otomană se confrunta, frecvent, cu o nouă concurență - flota
portugheză, în scopul de a-și apăra monopolul tradițional asupra rutelor comerciale
maritime între Asia de Est și Europa de Vest. În plus, turcii au fost, ocazional, în stare
de război cu Persia, din cauza disputelor teritoriale sau diferențelor religioase. [21]
În timpul celor aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a pierdut, treptat,
teritorii, putere militară și bogății. Acesta a intrat, în Primul Război Mondial, de
partea Puterilor Centrale și a fost, în cele din urmă, învins. Într-un efort final de păstrare
a puterii în mâinile lor, prin recucerirea cel puțin a unora dintre teritoriile pierdute și de
punere sub semnul întrebării a autorității britanice asupra canalului Suez, triumviratul
condus de ministrul de război Enver Pașa a hotărât ca Turcia să se alăture Puterilor
Centrale în timpul Primului Război Mondial. Imperiul Otoman a reușit să aibă câteva
succese în primii ani de război.[22][23][24][25][26][27] În urma armistițiului din Mudros, care a
avut loc la 30 octombrie 1918, Puterile Aliate au căutat să împartă între ele, prin Tratatul
de la Sèvres[19] din 1920, teritoriile Imperiului Otoman.
Republica Turcia[modificare | modificare sursă]
Pentru mai multe detalii, vedeți Reformele lui Atatürk.
Republica Turcia a fost întemeiată la 29 octombrie 1923 din rămășițele Imperiului
Otoman. Originile Turciei moderne încep odată cu sosirea triburilor turce în Anatolia,
în secolul al XI-lea. În urma înfrângerii turcilor selgiucizi de către mongoli, un vid de
putere a permis noii dinastii otomane să devină o forță importantă în regiune. În
secolul al XVI-lea, ajuns la întinderea maximă, Imperiul Otoman
acoperea Anatolia, Africa de Nord, Orientul Apropiat, Europa de sud-est
și Caucazul. După înfrângerea suferită în Primul Război Mondial, puterile
învingătoare au urmărit, prin Tratatul de la Sèvres, împărțirea imperiului . Cu
sprijinul Aliaților, în conformitate cu Tratatul, Grecia a invadat și a ocupat
orașul Izmir. La 19 mai 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal Atatürk Pașa - un
comandant militar care s-a distins în cursul bătăliei de la Gallipoli - a fost inițiată o
mișcare naționalistă. Kemal Pașa a încercat revocarea termenilor tratatului semnat
de sultan la Istanbul, mobilizând fiecare segment al societății turcești în ceea ce a
devenit cunoscut ca războiul turc de independență (în turcă: Kurtuluș Savașı).
La 18 septembrie 1922, armatele de ocupație ale Antantei au fost învinse și țara
eliberată. A urmat abdicarea sultanului, la 1 noiembrie 1922, astfel încheindu-se 631
de ani de stăpânire otomană. În 1923, Tratatul de la Lausanne a recunoscut
suveranitatea noii Republici Turce, iar Kemal a primit supranumele de Atatürk
(însemnând Părintele Turciei) și a devenit primul președinte al țării. El a instituit mai
multe reforme economice, politice, juridice și religioase care au modernizat Turcia,
desprinzând-o de trecutul ei otoman.
O perioadă de transformări, între 1923 și 1938, a definitivat organizarea statului turc
de astăzi. Fondarea sistemului de învățământ public (gratuit și obligatoriu),
acordarea dreptului la vot egal pentru toți cetățenii, introducerea alfabetului latin,
interzicerea poligamiei, democratizarea și modernizarea administrației și libertatea
religioasă au fost reformele ce au consolidat Turcia modernă.

Politică[modificare | modificare sursă]

Tayyip Erdoğan
Sistemul politic al Turciei este pluripartidic. Alegerile în Turcia au loc la fiecare patru
ani. Principalele formațiuni politice sunt CHP (de stânga) și AKP (de dreapta).
Din 2014 președintele Turciei este Recep Tayyip Erdogan, ales din partea
formațiunii conservatoare islamice AKP.
Relațiile externe[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Relațiile străine ale Turciei și Aderarea Turciei la Uniunea
Europeană.

Turcia este membru fondator al OECD si al G20

Turcia este un membru fondator al Națiunilor

Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969), OSCE (1973), ECO (1985), BSEC (1992)
și al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca
membru nepermanent al Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite. Turcia este un
membru eficient al consiliului de la începutul lunii ianuarie 2009. Turcia a mai fost
membru al Consiliului de Securitate al ONU în 1951-1952, 1954-1955 și 1961.
Menținându-și orientarea pro-occidentală, relațiile cu Europa au fost întotdeauna
partea centrală a politicii externe a Turciei. Turcia a devenit membru fondator
al Consiliului Europei în 1949, candidând pentru asocierea ca membru
în CEE (predecesor al UE), în 1959, și a devenit membru asociat în 1963. După
decenii de negocieri politice, Turcia a candidat pentru statutul de membru deplin al
CEE, în 1987, și a devenit, în 1992, membru asociat al UE, semnând acordul
Uniunii Vamale cu UE ( în 1995) și a început, oficial, negocierile formale de aderare
cu UE încă din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea, probabil, câteva
decenii, pentru că persistă dezacordurile politice și culturale dintre UE și Turcia.

Barack Obama se adresează Parlamentului Turc

Un alt aspect definitoriu al relațiilor externe ale Turciei au fost legăturile sale
cu SUA. Bazat pe amenințările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia
s-a alăturat la NATO în 1952, asigurându-și strânse relații bilaterale cu Washington
pe tot timpul Războiului Rece. În perioada de după Războiul Rece, importanța
geostrategică a Turciei s-a reorientat înspre apropierea de Orientul
Mijlociu, Caucaz și Balcani.
Independența statelor turcofone din Uniunea Sovietică în 1991 a permis Turciei
(care are o moștenire lingvistică și culturală comună cu acestea) să-și extindă
relațiile politice și economice adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent succes în
relațiile sale cu aceste state e prelungirea (cu multe miliarde de dolari) a conductelor
de gaze naturale și petrol de la Baku, în Azerbaijan, la portul Ceyhan din
Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan - așa cum mai este numită - a făcut parte din
strategia politicii externe a Turciei de a deveni conducta de energie spre vest.
Totuși, frontiera Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în urma
ocupării teritoriului Azer în timpul Războiului.
Armata[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Forțele armate ale Turciei.

Trupe turcești

Forțele armate turcești se compun din armată, marină și forțele aeriene.

Jandarmeria și Paza de Coastă funcționează ca părți din Ministerul Afacerilor
Interne pe timp de pace, deși ei sunt subordonați Comandamentelor armatei și
marinei, respectiv, pe timp de război, în timpul căruia ei au de executat atât activități
specifice privind atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne, cât și funcții militare.
Forțele armate turcești sunt a doua mare forță armată existentă în NATO, după
Forțele armate ale SUA, cu o putere a 1.043.550 militari care lucrează în 5
specialități. Nu toți cetățenii turci masculini sunt apți pentru serviciul militar, astfel că
nu sunt obligați să satisfacă armata, care durează perioadă variată de timp (de la 3
săptămâni la 15 luni), depinzând de nivelul studiilor și locul de muncă. Turcia nu
oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este una din cele 5 state
membre NATO care sunt parte a politicii nucleare de partajare a alianței, împreună
cu Belgia, Germania, Italia și Olanda. Un total de 90 de bombe nucleare B61 sunt
găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 40 sunt alocate folosirii de către Forțele
Aeriene Turce.
În 1998 Turcia a anunțat un program de modernizare în valoare de 160 miliarde
dolari americani pe o perioadă de 20 ani în variate proiecte care includ tancuri,
avioane de luptă, elicoptere, submarine, vase de război și mitraliere. Turcia este un
contribuabil de Nivel 3 la programul JGF.
Turcia își menține forțele în misiuni internaționale sub comanda Națiunilor Unite și
NATO încă din 1950, incluzând misiuni de menținere a păcii în Somalia și fosta
Iugoslavie, și sprijin pentru forțele coaliției în Primul Război din Golf. Turcia menține
36000 de trupe în Republica Turcă din N Ciprului și a avut trupe desfășurate în
Afganistan, ca parte a forțelor de stabilitate U.S. și autorizate ONU, sub comanda
NATO-ISAF încă din 2001. În 2006, parlamentul turc își desfășoară forțele de
menținere a păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale marinei și în jur de 700 de trupe
terestre ca parte a extinderii Forțelor internaționale ale ONU în Liban, în urma
conflictului dintre Israel-Liban.
Șeful Marelui Stat Major General este numit de președinte și răspunde în fața
primului ministru. Consiliul Ministerului este responsabil în parlament pentru
măsurile de securitate națională și pregătirea adecvată a forțelor armate pentru
apărarea țării. Totuși, autoritatea care declară starea de război și aprobă trimiterea
Forțelor Armate Turcești în țări străine sau permite forțelor armate străine să fie
staționate în Turcia este parlamentul, care are atribuții exclusive în acest domeniu.
În funcția de comandant al forțelor armate și șef al Marelui Stat Major General au
fost, succesiv, după 30 august 2008, generalul Ilker Bașbug, urmat de generalul Ișik
Koșaner (care și-a înaintat demisia, la sfârșitul lunii iulie 2011, motivând că Turcia a
intrat într-o epocă în care Armata nu mai poate fi garantul laicității, rol care îi fusese
prevăzut de Kemal Atatürk, încă de la nașterea Republicii Turce, și, apoi,
reconfirmat prin constituția din 1982), înlocuit de Erdogan cu șeful Jandarmeriei,
generalul Necdet Ozel.

Împărțirea administrativă[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Regiunile Turciei și Provinciile Turciei.

Ankara
Kırklareli
Edirne
Tekirdağ
Çanakkale
Balıkesir
Bursa
Yalova
Istanbul
Kocaeli
Sakarya
Düzce
Zonguldak
Bolu
Bilecik
Eskișehir
Kütahya
Manisa
İzmir
Aydın
Muğla
Denizli
Burdur
Ușak
Afyonkarahisar
Isparta
Antalya
Konya
Mersin
 Karaman
Aksaray
Kırșehir
Kırıkkale
Çankırı
Karabük
Bartın
Kastamonu
Sinop
Çorum
Yozgat
Nevșehir
Niğde
Adana
Hatay
Osmaniye
K. Maraș
Kayseri
Sivas
Tokat
Amasya
Samsun
Ordu
Giresun
Erzincan
Malatya
Gaziantep
Kilis
Șanlıurfa
Adıyaman
Gümüșhane
Trabzon
Rize
Bayburt
Erzurum
Artvin
Ardahan
Kars
Ağrı
Iğdır
Tunceli
Elazığ
Diyarbakır
Mardin
Batman
Siirt
Șırnak
Bitlis
Bingöl
Muș
Van
Hakkâri
Turcia este împărțită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il). Fiecare
provincie este împărțită în subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existând 923 de
districte.[28] Provincia poartă, de obicei, același nume cu capitala acesteia,
considerată subprovincia centrală; excepțiile
sunt Hatay (capitală: Antakya), Kocaeli (capitală: İzmit)
și Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele mai populate provincii sunt: İstanbul, cu 11
milioane de locuitori; Ankara, cu 4 milioane; İzmir, cu 3,5 milioane; Bursa, cu 2,1
milioane, Konya, cu 2,2 milioane; Adana, cu 1,8 milioane de locuitori.
Cel mai mare oraș și capitala pre-republicană este Istanbul - inima financiară,
economică și culturală a țării. După o estimare, 75,5% din populația Turciei trăiește
în centrele urbane. Dintre toate provinciile, 19 au populații care depășesc 1 milion
de locuitor, 20 provincii au populație între 1 milion și 500 mii locuitori, doar 2
provincii au populații mai mici de 100 mii.

Geografie