00002193-TERAPIA COGNITIV COMPORTAMENTALA Suport de Curs Ad.

Asociaţia Română de Psihoterapie Integrativă
Str. România Muncitoare, nr. 30, Craiova, Dolj

Telefon: 0755/046.913
TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Data: 6 – 9 septembrie 2021
PROCEDURI ŞI TEHNICI COGNITIV COMPORTAMENTALE
MODULUL I
1. Introducere în terapia cognitiv comportamentală

2. Viziunea integrativă asupra T.C.G. - Ken Evans
3. Proceduri de intervenţie la nivel cognitiv
4. Proceduri de restructurare cognitivă
5. Proceduri de intervenţie la nivel comportamental
6. Prescripţiile cognitiv comportamentale
7. Modele de interviu în abordarea clienţilor
8. Abordarea pe model cognitiv comportamental a tulburărilor de anxietate
9. Metode şi tehnici – Trainingul Asertivităţii
10.Terapia tulburării posttraumatice de stres
11.Terapia adicţiei la alcool
12.Terapia durerii cronice
13.Distorsiunile cognitive
14. Parte practică şi exerciţii
Anexa 1 – Conştientizarea fricii
Anexa 2 – Jurnalul stărilor mele sufleteşti
Anexa 3 – Distorsiuni cognitive
Anexa 4 – Harta activităţilor zilnice
Anexa 5 – Cum să folosim raţiunea la maxim
Anexa 6 – Generatorul de noi comportamente
Anexa 7 – Tulburări de anxietate
- Criterii operaţionalizate de diagnostic pentru anxietate generalizată
- Lista de verificare a simptomului
1
Telefon: 0755/046.913

TERAPIA COGNITIV COMPORTAMNTALĂ- ABORDARE DIN
PERSPECTIVA PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
Psihologia cognitivă este disciplina care se situează la răscrucea biologiei, psihologiei,

lingvisticii şi chiar informaticii, având drept obiect de studiu mecanismele gândirii, datorită cărora se
elaborează cunoştinţe, de la percepţie, memorie şi învăţare, până la formarea conceptelor şi a
raţionamentului logic. Numim teste cognitive probele psihometrice care permit evaluarea cunoştinţelor
unui subiect (testele de nivel şcolar). Potrivit dicţionarului, cuvântul „cogniţie”- este explicat ca fiind un
act de cunoaştere. Cuvântul „cognitiv” este folosit în general în psihologie, pentru a desemna orice
reprezentare mentală şi subiectivă a realităţii obiective (lumea exterioară, propria persoană, propriul
viitor etc).
Termenul de psihoterapie cognitiv-comportamentală îşi are originile atât în domeniul

psihologiei cognitive, care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului, cât şi în cel al
psihologiei comportamentale, cu orientarea sa riguros centrată pe obţinerea unor performanţe. Terapia
cognitivă pleacă de la ipoteza potivit căreia majoritatea trăirilor noastre negative sunt generate sau
amplificate de o atitudine nerealistă, de o percepţie distorsionată a informaţiilor care ne parvin,
accentuându-le caracterul negativ şi care sunt întreţinute de un monolog interior nepotrivit.
Terapia cognitivă, aşa cum o cunoaştem azi, a fost structurată în anii `60 de dr. A. T. Beck şi
există un acord general în privinţa ideii că dr. Ellis este precursorul acestei metode în anii `50, datorită
lucrărilor sale asupra raporturilor dintre raţiune şi emoţie. Remarcabila sa eficacitate în domenii foarte
precise ca tratarea anxietăţii, depresiei şi diverselor fobii, explică de ce terapia cognitivă se impune ca
metodă de tratament eficientă şi în zilele noastre. Originalitatea sa rezidă, de asemenea, în faptul că
poate fi folosită de oricine şi într-un mod foarte practic, în autoterapie, în rezolvarea dezechilibrelor
minore, aşa cum se pot întâlni ele adesea în viaţa cotidiană. Folosită la momentul potrivit, ea permite
celui care o practică să-şi dezvolte un ascendent preţios asupra stărilor sale emoţionale, să câştige o mai
mare maturitate psihologică şi, deci, să împingă puţin mai departe graniţele propriei libertăţi interioare şi
ale autonomiei sale.
Dispoziţiile noastre sufleteşti sunt condiţionate de reprezentările mentale (verbale sau ilustrate
prin imagini) pe care le avem despre evenimentele care ne afectează, şi de monologurile care rezultă.
Terapia cognitivă este un demers firesc, ce permite subiectului să conştientizeze acest mecanism şi să-şi
schimbe starea sufletească.
E normal ca cineva să se simtă trist sau deprimat după o mare decepţie sentimentală. Unii se
refac aproape instantaneu, altora le ia ceva mai mult timp, pe când alţii par să se cufunde într-o
melancolie care alterează considerabil cursul normal al existenţei lor. Care este motivul pentru care
oamenii reacţionează atât de diferit? În principal, e vorba de discursul interior pe care şi-l ţin referitor la
o aceeaşi experienţă. Emoţiile care ne populează nu decurg direct din hazardul existenţei. Ele sunt
fructul ideilor pe care ni le facem despre ceea ce ni se întâmplă.
2
Telefon: 0755/046.913

Dispoziţiile noastre sufleteşti sunt condiţionate de reprezentările mentale (verbale sau ilustrate
prin imagini) pe care le avem despre evenimentele care ne afectează, şi de monologurile care rezultă.
Terapia cognitivă este un demers firesc, ce permite subiectului să conştientizeze acest mecanism şi să-şi
schimbe starea sufletească.
Filosofii Antichităţii au anticipat deja cu mult timp în urmă: evenimentele cu care suntem
confruntaţi nu sunt cauza directă a dispoziţiilor noastre. După cum spune atât de bine împăratul roman
Marc Aureliu: “Dacă vreun obiect exterior te deranjează, nu el, ci judecata ta asupra lui te tulbură. Nu
depinde decât de tine să ştergi această judecată din sufletul tău. Dacă dispoziţia ta este cea care te
necăjeşte, cine te împiedică să-ţi rectifici atitudinea?”
Doctorul Ellis, creatorul terapiei emotivo-raţionale, rezumă acest principiu în formula sa

numită ABC-ul emoţiei:
A B C
Ideile sau frazele

Eveniment interioare Emoţie
(stimul) referitoare la A
Prezenţa acestei etape intermediare(B) între lumea de afară (A) şi reacţiile noastre emoţionale
(C) este o adevărată binecuvântare. Fiind conştienţi de reprezentările noastre interioare despre realitate şi
învăţând să ne restructurăm ideile incoerente care ne strică buna-dispoziţie putem, cu răbdare, să nu ne
lăsăm destabilizaţi de faptele nesemnificative, ceea ce este cu atât mai interesant, cu cât capacitatea
noastră de a schimba lumea şi pe cei din jur după propria voinţă este cel puţin limitată.
În altă ordine de idei, nimic nu confirmă ideea că, dacă am putea modela lumea aşa cum am vrea,
ne-am satisface sufletul şi dorinţele sale contradictorii. Mai bine, deci, să ne orientăm asupra a ceea ce
este accesibil şi ne aparţine cu adevărat: credinţele, gândurile, percepţia asupra noastră înşine, asupra
celorlalţi, a lumii şi a viitorului.
În elaborarea gândurilor şi manifestarea comportamentală putem identifica 3 repere:
1. Faza ideatică, ce precede, însoţeşte şi alimentează emoţiile noastre, este de natură instinctivă,
şi nu rezultatul reflecţiei. Cel mai adesea este imperceptibilă şi inconştientă. Schemele de gândire care
ne determină reacţiile s-au înrădăcinat în noi progresiv, deseori fără să ştim, mai ales în perioada
copilăriei, a şcolii, şi de-a lungul unei experienţe care ne-a marcat cel mai mult. Însă, orice învăţ are şi
3
Telefon: 0755/046.913

dezvăţ, ceea ce a fost programat se poate reprograma diferit. Restructurarea prin învăţare a schemelor
mentale nedorite, odată realizată, nu trebuie să schimbe natura transparentă şi reflexă a gândurilor care
ne condiţionează sentimentele, chiar dacă aşa stau lucrurile în cursul procesului de reeducare gradată a
gândurilor.
2. Scopul urmărit nu este de a evita sistematic impactul emoţional al încercărilor vieţii, astfel cel
în cauză să se instaleze - printr-un artificiu mental - în starea de beatitudine a unui cocon, la adăpost de
orice trăire emoţională, de orice tresărire şi de orice tensiune. Emoţiile negative – teama, neliniştea,
anxietatea şi tristeţea – joacă un rol important în construirea, echilibrarea şi dezvoltarea caracterului. A
te strădui să le eviţi ar fi nenatural în aceeaşi măsură ca şi creşterea unui copil într-un incubator
sterilizat. În schimb, trebuie căutate şi reformate structurile cognitive morbide care-l privează pe individ
de mijloacele sale obişnuite şi îl antrenează spre situaţii de impas.
3. Contrar celor ce s-ar putea crede dacă ne mulţumim să privim superficial principiile enunţate
mai sus, fără să exersăm cele propuse, modificarea cunoaşterii noastre antrenează o schimbare sensibilă,
tangibilă şi durabilă, a modului în care ne simţim. Nu e vorba de o calmare temporară a suferinţelor
printr-un simplu efort raţional. Limbajul nostru interior ne condiţionează în permanenţă dispoziţiile bune
sau proaste. A acţiona asupra acestor gânduri înseamnă a acţiona direct asupra stărilor sufleteşti
care decurg din ele.
Cei care sunt familiarizaţi cu psihanaliza au impresia, în general, că demersul cognitiv poate fi,
în cel mai bun caz, superficial şi limitat. Dar, până azi, niciun studiu clinic n-a dovedit valabilitatea unei
astfel de judecăţi. Singura diferenţă notabilă între cele două tipuri de demersuri este că terapia cognitivă
excelează în tratarea fobiilor şi a tulburărilor de dispoziţie (rapiditatea rezultatelor obţinute o clasează
printre terapiile de scurtă durată), dar stilul său foarte direcţionat, care cere pacientului o participare
activă şi susţinută la tratament, face aplicarea sa mai delicată în cazul tulburărilor de personalitate, cum
sunt paranoia şi schizofrenia.
Modelul lui A. T. Beck, părintele fondator al terapiei cognitive, este unul elaborat, în care
se disting trei niveluri parţial suprapuse pe reprezentările realităţii:
- Gândurile automate corespund nivelului cel mai superficial (care este în acelaşi timp şi cel mai
trecător). Aceste monologuri verbale sau proiectate interior în imagini, constituie materialul de bază al
terapeutului.
- Ele sunt reflectarea proceselor cognitive mai durabile, pe care le putem asimila cu
raţionamentele (nivel cognitiv nr. 2).
- Aceste raţionamente depind de structuri fundamentale cum sunt: postulatele, valorile şi

credinţele noastre (nivelul cognitiv nr. 3).
4
Telefon: 0755/046.913

Munca de punere în evidenţă apoi de reformare a modului de percepţie şi de gândire se face

gradat, de la nivelul cel mai superficial, la nivelul cel mai profund. Modificarea valorilor şi a credinţelor
morbide ale unui subiect dezechilibrat produce ameliorări durabile ale sentimentelor şi
comportamentului său. Să semnalăm, în sfârşit, că, în cadrul unui tratament complet şi urmărit de un
terapeut, reformarea gândurilor disfuncţionale se însoţeşte de un program de reeducare
comportamentală. Tratamentul este considerat desăvârşit când individul şi-a regăsit gustul pentru
activităţi sănătoase (sau când a renunţat la obiceiul activităţilor nesănătoase).
Fiecărei idei îi corespunde un anumit sentiment. Deoarece dispoziţiile noastre sunt rezultatul
ideilor noastre, ar fi normal să ne gândim că există o corelaţie precisă între cele două. Astfel, am putut
înregistra liste întregi de referinţă, cuprinzând tipuri de discurs interior pe care şi-l ţine un individ, în
funcţie de ceea ce suferă. Un depresiv îşi va spune în sinea sa : “Sunt un învins”, “Viaţa nu merită să fie
trăită”, “Nimeni nu mă iubeşte”, “Nimic nu mă interesează cu adevărat”. Un neîncrezător îşi va spune :
“Simt că nu va merge (sau că se va termina rău)”, ”Trebuie să fiu mereu precaut, ca să nu fiu luat prin
surprindere”, “Nu pot să am încredere în nimeni”.
Tabelul de mai jos stabileşte corespondenţa care există în general între anumite tipuri de idei
obişnuite şi emoţiile pe care ele le generează.
Ceea ce trebuie reţinut este că, de fapt, totul sau aproape totul se petrece în capul nostru. Când ne
simţim nefericiţi, e din cauză că ne spunem lucruri care sunt, adesea, pure aberaţii, sau care corespund
unor deformări greve ale realităţii. Şi, culmea, credem în ele şi nu avem nici cea mai mică băniuală că
suntem pe cale să fim copleşiţi de ele.
GÂNDURILE ŞI SENTIMENTELE
Gândurile care exista în minte Starea generală
O impresie legată de o nenorocire sentimentală, de Tristeţe sau depresie

moartea unei fiinţe dragi, de pierderea unei slujbe,
sau de eşecul înregistrat în privinţa unui obiect
personal important.
Persoana are credinţa că a rănit pe cineva sau că s-

a îndepărtat de la principiile morale pe care şi le-a Vinovăţie sau ruşine
fixat. Autocondamnarea generează culpabilitatea,
urmând apoi ruşinea, generată de teama că ceilalţi
vor afla ce a făcut.
Persoana crede că este obiectul unei nedreptăţi sau

că cineva încearcă să profite de ea. Furie, iritare, nemulţumire sau resentiment
Persoana nu a obţinut ce prevedea. Este convinsă
5
Telefon: 0755/046.913

că lucrurile ar fi trebuit să ia o altă întorsătură, că
vina se datorează ei (“N-ar fi trebuit să fac greşeala
asta!”) sau unei a treia persoane (”Ar fi trebuit să
ajung la timp”) sau unui eveniment banal (”De ce Frustrare
circulaţia devine tot mai anevoioasă când eu mă
grăbesc?”)
Persoana se crede în pericol pentru că îşi

imaginează că i se va întâmpla ceva rău. “Dar dacă Anxietate, nelinişte, teamă, nervozitate sau panică
avionul se prăbuşeşte?”, ”Şi dacă am un gol de
memorie în toiul conferinţei mele, în faţa tuturor
acelor oameni?”, ”Dar dacă această durere în piept
este semnul unui început de criză cardiacă?”
Comparându-se cu ceilalţi, persoana constată că nu

este la fel de bună ca ei: nu are tot atâta talent sau Sentiment de inferioritate sau complexul de a nu fi
putere de seducţie, destul farmec, succes sau la înălţime
inteligenţă. “Ea are într-adevăr tot ce-i trebuie. E
frumoasă, toţi bărbaţii îi fac curte. Eu sunt pe linia
de mijloc. N-am nimic special care să mă scoată în
evidenţă”.
Persoana crede că este condamnată la nefericire

din cauza singurătăţii sau pentru că nu i se acordă Însingurare
suficientă dragoste sau atenţie.
Persoana este convinsă că problemele sale nu se

vor sfârşi niciodată, că lucrurile nu se vor Disperare sau descurajare
îmbunătăţi: “N-am să reuşesc niciodată să îmi
înving depresia”, ”Îmi este imposibil să pierd nişte
kilograme şi să nu le pun la loc”, ”N-am să găsesc
niciodată o slujbă bună”, ”Voi fi mereu singur”.
Principul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale postulează că modurile în care

individul se comportă sunt determinate de situaţiile imediate şi de felul în care subiectul le interpretează.
După Keith, Salkovskis, Kirk şi Clark, 1989, obiectivele psihoterapiei cognitiv -
comportamentale sunt următoarele:
Primele şedinţe sunt dedicate formulării unei ipoteze preliminare asupra problemei pacientului şi
elaborării unui plan terapeutic. Deşi obiectivele terapiei sunt stabilite de la început, ele se pot schimba pe
parcursul demersului terapeutic.
6
Telefon: 0755/046.913

Se impun informaţii mai detaliate cu privire la:
- Ce face persoana în mod deschis sau în mod implicit şi ar dori să nu mai facă;
- Care sunt factorii precipitatori: situaţionali, mentali, emoţionali pentru comportamentul
problematic;
- În ce condiţii se manifestă problema;
- Care sunt variabilele care conduc la menţinerea şi perturbarea comportamentului problemei;
- Ce modificări ar putea aduce pacientul acestor condiţii pentru a aduce schimbarea
comportamentului - problematic.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală se poate utiliza atât în terapia individuală, cât şi în cea de

grup. Psihoterapia este limitată în timp şi are obiective clar definite.
Pentru ca psihoterapia să reuşească este absolut necesară formularea precisă a obiectivelor –
împreună cu pacientul - pe baza unor informaţii detaliate în legătură cu factorii care contribuie la
menţinerea problemei-simptom.
Pacientul este informat cu privire la structura tratamentului: numărul de şedinţe, durata şedinţelor,
locul de desfăşurare.
Pacientul este invitat să coopereze la procesul psihoterapeutic prin furnizarea de informaţii pentru
terapeut, prin transmiterea de informaţii inverse (feedback) asupra eficienţei tehnicilor aplicate.
În cadrul psihoterapiei cognitiv -comportamentale, terapeutul, împreună cu pacientul, identifică
părerile, credinţele şi expectaţiile greşite ale acestuia din urmă şi le formulează sub forma unor ipoteze
ce trebuie verificate. Se stabilesc apoi modalităţile concrete de verificare a lor în viaţa cotidiană. Aceste
experimente, menite să infirme opiniile eronate şi autoblocante, sunt astfel planificate încât să fie
încununate de succes. Sarcinile sunt ierarhizate în funcţie de gradul de dificultate, în aşa fel încât
sarcinile mai uşoare să fie duse la bun sfârşit înainte de abordarea unora mai dificile.
Adesea, pacientul şi terapeutul notează şi analizează activităţile cotidiene ale pacientului.
Notarea activităţilor este deosebit de utilă pentru pacienţii depresivi, pentru că reduce tendinţa spre
inactivitate a acestor pacienţi, cât şi tendinţa lor de a rumina gânduri în legătură cu ei înşişi. Un loc
important îl ocupă notarea activităţilor pozitive, pentru că mulţi depresivi şi-au pierdut capacitatea de a
se bucura de ceea ce au, de a descoperi plăcerea activităţilor pe care le desfăşoară. Atât notarea
evenimentelor pozitive, cât şi administrarea unor recompense tind să sporească gradul de satsfacţie şi
buna dispoziţie a subiecţilor.
Interviul preliminar are o mare însemnătate în cadrul demersului psihoterapeutic pentru că
adesea pecientul se prezintă cu un amalgam nediferenţiat de probleme, iar terapeutul este cel care îl ajută
să le diferenţieze.
Terapeutul pune întrebări cu privire la factorii de natură situaţională care influenţează
comportamentul - problemă, stările fiziologice, gândurile cu privire la simptome, factorii ce ţin de
relaţiile interpersonale, comportamentul manifest.
7
Telefon: 0755/046.913

Criterii de evaluare pentru pacienţi în momentul începerii unui tratament psihoterapeutic, dar
care nu îşi pot identifica sursa problemelor din sfera comportamentală şi a modului de gândire
distorsionat:
Când starea de indispoziţie se permanentizează. E normal să te simţi vinovat de o abatere personală a

conduitei, să te simţi rănit de o trădare, sau să fii deprimat de pierderea unei fiinţe dragi. Dar cât timp
rămâne această stare în limite normale? Fiecare poate decide pentru sine. Pare totuşi rezonabil să se ia
ca punct de reper datinile şi obiceiurile din cultura cu care o persoană se identifică şi să se raporteze la
părerea celor din preajmă.
Reacţii exagerate. Dacă sensibilitatea personală, deosebită, este cea care îmbolnăveşte, ea poate fi un
serios subiect de reflexie.
Resemnarea. A accepta în viaţa personală dispoziţii depresive, vinovăţie, teamă, anxietate sau
resentimente, a te resemna la acestea ca la o a doua natură, fără a căuta să se remedieze cauzele care le
provoacă, este o atitudine nesănătoasă.
Aberaţiile judecăţii. Identificarea în limbajul interior a prezenţei regulate a uneia sau mai multor
deformări de raţionament pe care le vom parcurge pe durata terapiei.
Problemele de exprimare. A nu şti când şi cum să-ţi exprimi sentimentele, a le reprima mereu de teama
ca ele să nu trădeze, sau, şi mai mult, a le lăsa să explodeze în momente nepotrivite şi într-un mod care
aduce prejudicii.
A te da cu capul de pereţi. Dacă se întâmplă frecvent ca persoana să se răzvrătească în mod

intempestiv împotriva lucrurilor care scapă, prin natura lor, propriei puteri de control şi de decizie, este
necesară exemonarea capacităţii de autocunoaştere.
Idealismul. Deşi a nutri mari ambiţii pentru sine şi pentru lume este un factor de creştere şi evoluţie, a te
încăpăţâna să vizezi obiective nerealiste şi irealizabile (cum ar fi să încerci să satisfaci pe toată lumea),
nu poate genera decât frustrare.
Disperarea. Nu există caz disperat. Există numai oameni care disperă. Dacă aşa stau lucrurile în cazul
unei persoane, se impune o schimbare de atitudine.
Pierderea poftei de viaţă.

Dacă o persoană îşi pierde încrederea în sine, dacă simte că se iubeşte din ce în ce mai puţin, că
pierde gustul pentru plăcerile vieţii şi că nivelul motivaţiei proprii este în scădere liberă, înseamnă că a
venit timpul să reacţioneze şi să întreprindă o serioasă muncă de introspecţie.
8
Telefon: 0755/046.913

În felul acesta, dificultăţile sunt reduse la dimensiuni rezonabile, iar pacientul începe să creadă că
schimbarea este posibilă. De exemplu: dacă un pacient se adresează terapeutului pentru o serie de
probleme cum ar fi: dispoziţie proastă, pierderea interesului şi bucuriei de viaţă, fatigabilitate, tulburări
de somn, scăderea stimei de sine, lipsa speranţei, terapeutul îi va explica că este vorba de o unică
problemă - depresia, pentru care sunt modalităţi de terapie clar definite.
Poate apărea şi situaţia inversă, când pacientul crede în mod greşit că are o singură problemă - lipsa
autocontrolului - când, de fapt, e vorba de mai multe probleme - mâncat convupsiv, abuz de alcool,
dispoziţie proastă, datorii. Toate acestea, necesitând o strategie separată de abodare. Psihoterapeutul
stabileşte scopuri rezonabile ale terapiei. De pildă, în cazul unui agorafobic este o utopie obiectivul că
nu va mai trăi niciodată o stare negativă, în schimb, faptul că poate merge singur în oraş, reprezintă un
obiectiv rezonabil.
Terapeutul trebuie să accentueze rolul temelor pentru acasă, subliniind faptul că partea cea mai
importantă a terapiei se desfăşoară în viaţa de zi cu zi, pacientul urmând să pună în aplicare ce a învăţat
în cursul şedinţei de psihoterapie.
Principiile abordării terapiei cognitiv – comportamentale integrative
1. Abordarea integrativă se realizează având la bază caracterul colaborativ al relaţiei dintre

pacient şi terapeut. Fiind o abordare de tip asertiv, contribuie la formarea şi consolidarea alianţei
terapeutice şi la creşterea complianţei faţă de tratement. Obiectivul major al acestui demers terapeutic
constă în negocierea, obţinerea şi menţinerea unor modificări pozitive ale comportamentului.
2. Demersul terapeutic este planificat în etape astfel încât obiectivele să fie susţinute prin tehnici
terapeutice de susţinere a motivaţiei pe întreaga durată a terapiei.
3. Un alt obiectiv îl reperezintă asistarea pacientului pentru ca acesta să ajungă la o stare relativ
bună de funcţionare psihică şi să-şi stabilească obiectivele de viaţă, nu numai în plan comportamental, ci
şi social, ocupaţional şi chiar spiritual.
4. Antrenarea abilităţilor sociale se realizează într-o manieră educaţională cu ajutorul tehnicilor
deprinderilor corecte, al jocului de rol şi administrării unor feedback – uri verbale şi vizuale (video -
casete).
5. Formarea rutinelor sociale. Integrarea acestui set de abilităţi de comunicare în cadrul integrativ
al psihoterapiei include modalităţi de salut, abordarea unor persoane străine, adresarea unor
complimente, exprimarea aprecierii şi a simpatiei, exprimarea scuzelor, exprimarea asertivă, deprinderea
de a refuza consumul de alcool sau droguri în diverse situaţii sociale. Obiectivul acestui gen de şedinţe
este adresarea unor solicitări de psihoterapie clar exprimate.
6. Motivaţia din perspectiva comportamentală: pacientul devine capabil să exprime în mod clar o
solicitare, dar acest lucru nu înseamnă că va obţine ceea ce îşi doreşte. Terapeutul va şti exact în ce
constă dorinţa pacientului şi cât de important este pentru el acest lucru. Pacientul va fi mai înclinat să
explice terapeutului de ce nu poate răspunde solicitării acestuia.
7. Modelare comportamentală: pacientul solicită un anumit lucru specficând exact ce anume îşi
doreşte şi cât de important este acest lucru pentru el.
9
Telefon: 0755/046.913

8. Practică comportamentală: pacientul împreună cu terapeutul fac exerciţii de adresare a unor
solicitări.
9. Feedback-ul: terapeutul îi va furniza pacientului feedback-uri în legătură cu performanţele
obţinute.
În continuare, pacientul va exersa cele învăţate în diverse situaţii de viaţă.
Şase tehnici de bază ale terapiei cognitive
Tehnica Obiective
Identificarea gândurilor negative Subiectul este instruit să conştientizeze
gândurile cu conţinut depresiv de îndată ce
acestea se manifestă
Trasarea de sarcini în sfera comportamentală Subiectul va fi solicitat şi încurajat să realizeze
acele activităţi pe care are tendinţa de a le evita
(întâlniri cu prietenii, participare la evenimente
culturale, etc.).
Testarea validităţii gândurilor şi convingerilor Selectarea şi trasarea unor sarcini menite să
negative infirme veridicitatea gândurilor şi convingerilor
negative (ex. A telefona unui prieten pentru a
verifica gândul că nimeni nu doreşte să
vorbească cu persoana depresivă)
Repetarea cognitivă (Antrenament cognitiv) Subiectul va repovesti terapeutului toate etapele
unei activităţi pe care are tendinţa să o evite,
evidenţiind gândurile şi sentimentele pe care le
încearcă. Obiectivul acestei tehnici constă în
identificarea blocajelor, găsirea unor eventuale
soluţii pentru depăşirea acestora şi imaginarea
unor succese viitoare.
Tehnici terapeutice alternative. Subiectul este instruit să-şi imagineze o situaţie
Relaxare. Hipnoză.Antrenament mental care îl supără şi să genereze strategii de a-i face
faţă. Tehnicile respective se dovedesc şi mai
eficiente dacă se realizează în stare de relaxare
sau hipnoză
Prezentăm „harta” activităţilor zilnice ale lui Teo, 37 ani, solist vocal, actualmente fără ocupaţie,
diagnosticat cu tulburare afectivă bipolară, consumator de alcool şi droguri.
10
Telefon: 0755/046.913

Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

Dimineaţa Somn Somn Somn Somn Somn. Somn Somn
până la Duş
ora 12.
Duş
După- TV Alcool şi TV Ascultat Alcool şi Alcool şi TV.
amiaza droguri Alcool şi muzică. droguri droguri Alcool şi
cu droguri Alcool şi cu cu droguri
prietenii cu droguri prietenii prietenii cu
prietenii cu prietenii
prietenii
Din analiza diagramei reiese faptul că stilul de viaţă al pacientului este dezechilibrat, acesta nu se
îngrijeşte, nu se spală, nu mănâncă, doarme mult dimineaţa, iar după-amiaza consumă alcool şi droguri
pe care le consideră agreabile.
In cazul pacienţilor psihotici, terapeutul va trebui să investigheze şi deficitele pe care le au
aceştia în ceea ce priveşte repertoriul deprinderilor elementare de viaţă (a pregăti mâncare, a se ocupa de
igiena personală sau de îmbrăcăminte) şi să-i ajute prin intermediul asistenţilor sociali să-şi însuşească
deprinderile respective.
O etapă ulterioară a terapiei este dedicată stabilirii obiectivelor personale, pornindu-se de la
scopurile motivaţionale stabilite în prima etapă a terapiei şi rezultate în urma unor întrebări de tipul
următor:
„Ce obiective ţi-ai fi dorit să atingi şi ai fost împiedicat de consumul de alcool sau droguri ?
„Care au fost lucrurile la care ai visat şi pe care nu le-ai putut obţine până acum?
O dată identificată lista activităţilor pentru care pacientul manifestă interes, terapeutul va elabora
împreună cu acesta planuri concrete de realizare a acestora.
Etapele planificării activităţilor sunt următoarele:
1. Se realizează o listă de activităţi în ordinea intereselor pacientului. Impreună cu acesta se aleg 2
activităţi identificate ca fiind de interes sporit şi care pot fi realizate.
11
Telefon: 0755/046.913

2. Se obţin cât mai multe informaţii în legătură cu activităţile respective.
3. Se stabileşte perioada exactă din timpul saptămânii când aceste activităţi pot fi duse la
îndeplinire.
4. Se evaluează aspectele practice: cost, transport, timp, persoana care îl va însoţi pe pacient.
5. Terapeutul va adopta o atitudine de negociator sfătuindu-l pe pacient să încerce să realizeze
respectiva activitate, prima abordare fiind „de probă”
Dupa încă o lună de psihoterapie, „harta” activităţilor săptămânale ale lui Teo arată astfel :
Anexa 3:
Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică
Dimineaţa Mic dejun. Mic dejun. Mic Mic Mic Mic dejun. Mic
Duş Duş dejun. dejun. dejun. TV dejun.
Ordine în Alergare Duş Duş Duş Invăţat
casă Fitness Alergare
După- Terapie Cântă la Intâlnire Intâlnire Reia Cântă la Fitness
amiaza ocupatională. mandolină. cu cu foştii studiul mandolină. Curăţenie.
Spital Lucru în prietenii prietenii pentru Merge cu Intâlnire
Lucru în grădină care nu se facultate. prietenii la cu
grădina droghează TV bere prietena
părinţilor
DISTORSIUNILE COGNITIVE
Tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există

stereotipuri de distorsiuni ale raţionamentului. Învăţând să le recunoaştem, vom reuşi să ne aşezăm ideile
la locul lor şi să regăsim echilibrul just al emoţiilor noastre.
Deformările de raţionament
Într-o “perioadă normală”, reflecţiile noastre sunt “normale”, adică global reflectă destul de bine
realitatea. În schimb, când suntem contrariaţi, unora dintre noi ni se întâmplă destul de frecvent să
pierdem puţin pedala şi să ne torturăm rumegând tot felul de idei foarte puţin realiste sau rezonabile
despre ceea ce ni se întâmplă. Există tipuri foarte precise de deformare a reprezentării mentale a
realităţii, capcane în care cad persoanele care suferă de vulnerabilitate psihologică cronică sau
temporară. Iată principalele ei manifestări:
1. Radicalizarea: a vedea totul fie în negru, fie în alb

2. Suprageneralizarea: a dramatiza o dificultate obişnuită, generalizând-o în mod excesiv (folosind
adverbe ca “întotdeauna” şi ”niciodată”).
12
Telefon: 0755/046.913

3. Deformarea selectivă: a nu reţine decât partea negativă a lucrurilor (prin filtrare) sau a
minimaliza ceea ce este pozitiv, amplificând ceea ce este negativ.
4. Autodeprecierea: a crede că toate calităţile noastre, atuurile şi succesele noastre n-au nicio
valoare şi nu servesc la nimic.
5. Inferenţa:
- a citi gândurile altora;
- a ghici viitorul;
- a face declaraţii pripite.
6. Emotivitatea: a ne proiecta stările sufleteşti asupra realităţii.
7. Prezenţa lui “ar trebui”: a socoti că viaţa şi lumea trebuie să răspundă totdeauna unor norme
foarte precise.
8. Etichetarea: a identifica persoanele cu acţiunile şi comportamentul lor.
9. Personalizarea: a pune întreaga răspundere pentru o problemă în cârca uneia şi aceleiaşi
persoane.
Aceste deformări ale raţionamentului amplifică starea de rău pe care o provoacă o experienţă dureroasă
şi nu pot decât să ne antreneze în dezechilibre profunde şi de durată. Vom examina atent această listă, pe
care o vom studia acum mai în detaliu, pentru că ea va servi drept referinţă pentru exerciţiile care vor
urma de-a lungul cursului.
Radicalizarea
Este vorba despre un mod de a raţiona extremist şi fără nuanţe. Dacă un rezultat nu este conform
speranţelor pe care le avem, îl consideram un eşec total. Este povestea unei tinere care ţine regim şi care
cedează impulsului de a mânca o linguriţă de îngheţată. “Asta e! – îşi spune ea – am dat peste cap tot
regimul!” Această idee devastatoare o înfurie atât de rău, încât înfulecă odată şi restul de îngheţată. Dacă
şi-ar fi ţinut un alt discurs după prima abatere, o reflecţie mai rezonabilă, de genul “Ah, m-am cam
abătut de la regimul meu. E păcat, dar o să încerc să nu repet greşeala”, probabil că frustrarea ei iniţială
ar fi fost mult mai mică şi nu ar fi ajuns să nu se mai sinchisească de rest.
Suprageneralizarea
Ea se manifestă în limbaj prin cuvinte cheie cum sunt “totdeauna” şi ”niciodată”. De îndată ce vi se
întâmplă ceva neplăcut, vedeţi în aceasta lanţul neîntrerupt al eşecului (ghinionul sau steaua
nenorocoasă).
P. era un vânzător marcat de mediocritatea rezultatelor sale. Într-o zi, după o întâlnire nereuşită (încă
una!) şi-a văzut parbrizul maşinii proaspăt decorat cu murdărie de la pasarile din pomul sub care
parcase. . “Asta-i bafta mea!” – a explodat el - ”numai pe maşina mea îşi găsesc păsările să facă
murdărie!”. Ne imaginăm uşor că recţia lui (excesivă şi total neraţională) n-avea dreptul să-l însenineze
şi să-l ajute să-şi regăsească încrederea de care avea atâta nevoie, pentru a-şi continua ziua.
13
Telefon: 0755/046.913

Deformarea selectivă
Tendinţa de a extrage detaliile negative dintr-o situaţie, acelea care vin să confirme tezele defetiste ale
unei persoane, să le amplifice şi să pună în umbră, în mod arbitrar, celelalte aspecte ale situaţiei (sau cel
puţin să le reducă din importanţă).
Este cazul unei persoane care petrece o seară excelentă cu prietenii, dar care nu reţine după aceea, decât
reflecţia anodină pe care i-a făcut-o gazda în legătură cu timiditatea ei. Această selecţie arbitrară şi
abuzivă a faptelor îl cufundă pe individ într-o stare de pesimism şi descurajare (filtrare de
autodevalorizare), într-o stare de nelinişte permanentă (filtrare de semne şi prevestiri funestre), sau de
furie şi frustrare (filtrarea dovezilor de rea-credinţă, de incapacitate sau de vinovăţie, ale celorlalţi).
Autodeprecierea
Nimic din ceea ce face o persoană nu pare să conteze în propria imagine despre sine. Această
incapacitate de a putea aprecia la justa valoare calităţile şi împlinirile personale are ca efect pierderea
stimei de sine şi duce, în cele din urmă, la apatie şi la depresie.
Inferenţa
Înseamnă a crede cu putere în ipoteze arbitrare, pentru care persoana nu are de fapt, nicio dovadă.
A citi gândurile altora: este foarte uşor să atribui celorlalţi sentimente sau intenţii speciale, plecând de la
o intuiţie pur conjuncturală că, de exemplu: “Prietena mea de-abia aşteaptă să mă părăsească, dar se
abţine, ca să nu mă facă să sufăr”. Această tendinţă de a fabula în legătură cu gândurile celorlalţi este
foarte frecventă la cei ce suferă de fobii sociale, sau care au probleme de comunicare. Efectele sale cele
mai grave sunt lipsa de înţelegere, închiderea în sine şi izolarea.
A ghici viitorul: neliniştea şi teama îi determină adesea pe oameni să se transforme în magi prevestitori
de catastrofe. “Sunt sigur că o să uite să mă sune mâine”. ”Iar o să intru în încurcături interminabile”,
”La ce bun să-i mai cer, n-o să accepte niciodată”. Cel mai rău este că, tot repetând, aceste persoane
riscă să li se îndeplinească prezicerea şi să favorizeze apariţia evenimentului atât de temut.
A face deducţii pripite: “Dacă durerea nu-mi dispare până diseară, înseamnă că e foarte grav”, ”Dacă nu
câştig luna aceasta la loto, înseamnă că mi s-au făcut farmece”(tipul de gândire magică).
Emotivitatea
14
Telefon: 0755/046.913

A fi ferm convins că emoţiile personale reflectă în mod necesar realitatea. Dacă persoana este
terorizată de ideea de a urca în avion, se bazează pe ideea că “avionele sunt neapărat periculoase”. Dacă
o persoană se simte furioasă, înaintea unei negocieri, aceasta trebuie să fie dovada că urmează să fie o
negociere eşuată deja. Această deformare a judecăţii este adesea legată de fenomenul distorsiunii, care
constă în a trage concluzii pripite.
Prezenţa lui “Ar trebui”
Nu sunt rare situaţiile când lucrurile nu se petrec aşa cum am dori şi când oamenii nu se
comportă cum “ar trebui” să se comporte. A te supăra că lucrurile scapă uneori de sub control şi ies din
tiparul în care sunt gândite să stea, înseamnă a fi pregătit pentru multe frustrări. Criticile, judecăţile,
dezbaterile şi protestele, chiar formulate de persoane eminente, n-ar putea împiedica lumea să-şi urmeze
cursul după bunul ei plac, spre marea dezamăgire a filosofilor şi moraliştilor de pretutindeni.
Etichetarea
Este abuziv să consideri pe cineva “ticălos”, “netrebnic”, “idiot”, “monstru”, sau “prost”.
Independent de actele pe care le săvârşeşte şi care pot, uneori să ne displacă, fiinţele umane conservă
această calitate intrinsecă de a fi şi de a rămâne oameni. A-i închide în nişte roluri puţin măgulitoare, din
cauza unor activităţi cu totul detestabile (oricât de frecvente ar fi ele), distruge toate şansele pe care le
avem de a stabili cu ei un dialog constructiv şi de a restabili contactul.
Personalizarea
Blamarea propriei persoane provoacă un sentiment de culpabilitate, de ruşine şi de incompetenţă.

A arunca vina asupra altuia dă naştere la ură şi agresivitate. Exemplu: “Sunt o soţie nepricepută, de
aceea căsnicia mea şchioapătă atât de rău.” Responsabilitatea unui individ într-o situaţie dificilă nu este
niciodată totală şi exclusivă. Pentru a nu cădea în capcana conflictelor insolubile, este bine să învăţăm să
căutăm factorii posibili şi imaginabili care condiţionează o problemă.
PRINCIPALELE TIPURI DE DEFORMARE A RAŢIONAMENTULUI
- lista de referinţă -
1. Radicalizarea: a vedea totul fie în alb, fie în negru.
2. Supra-generalizarea: a dramatiza o dificultate obişnuită generalizând-o în mod excesiv.
3. Deformarea selectivă: a nu reţine decât partea negativă a lucrurilor (prin filtrare) sau a
minimaliza ceea ce este pozitiv, amplificând ceea ce este negativ.
4. Autodeprecierea: a crede că toate calităţile, atuurile şi succesele noastre n-au nicio valoare şi nu
servesc la nimic.
15
Telefon: 0755/046.913

5. Inferenţa:
- a citi gândurile altora;
- a ghici viitorul;
- a face declaraţii pripite.
6. Emotivitatea: a ne proiecta stările sufleteşti asupra realităţii.
7. Prezenţa lui “ar trebui”: a socoti că viaţa şi lumea trebuie să răspundă totdeauna unor norme
foarte precise.
8. Etichetarea: a identifica persoanele cu acţiunile şi comportamentul lor.
9. Personalizarea: a pune întreaga răspundere pentru o problemă în cârca uneia şi aceleiaşi

persoane.
Etapele schimbării
Revenirea la dispoziţii sănătoase şi constructive trece printr-un demers de introspecţie, care se

articulează în jurul câtorva etape simple: elucidarea cauzelor indispoziţiei, enumerarea sentimentelor
negative resimţite, notarea gândurilor negative asociate cu indispoziţia, confruntarea acestor idei cu
realitatea şi găsirea unei alternative pozitive şi realiste.
Care este momentul ideal al schimbării? Formarea caracterului unui om este influenţată, adesea, de
hazardul care îi determină cursul existenţei sale. Personalitatea sa se îmbogăţeşte atât cu bucuriile, cât şi
cu necazurile sale, atât cu reuşitele, cât şi cu eşecurile sale, atât cu revoltele, cât şi cu supunerile sale.
16
Telefon: 0755/046.913

Exerciţiul numărul 1 : Conştientizarea furiei
Terapeutul îl invită pe pacient să rememoreze un episod recent care i-a provocat furie sau iritare (ideal ar
fi ca pacientul să mai poată regăsi puţin din acea stare atunci când se gândeşte la ea).
Terapeutul: 1. Descrieţi în câteva rânduri împrejurările incidentului care v-a contrariat.
2. Îmi puteţi da detalii asupra locurilor, datelor şi persoanelor implicate?
3. Cum (ce) s-a întâmplat?
4. V-aţi enervat singur sau v-a enervat altă persoană? Menţionaţi simplu faptele fără a
intra în consideraţii subiective sau psihologice. Exemplu: autostrada era aglomerată la
întoarcerea din vacanţă am făcut 10 km în 2 ore.
5. Desemnaţi acum acestă furie. Încercaţi să vă amintiţi în timp ce desenaţi gândurile care
v-au ocupat mintea în acel moment.
6. Scrieţi în câteva rânduri discursul interior pe care vi l-aţi ţinut. De exemplu: „e

intolerabil, numai mie mi se putea întâmpla asta”, etc.
7. Vom încerca acum să depistăm distorsiunile cognitive
8. Vom încerca reformularea frazelor în cauză într-un mod mai nuanţat şi mai aproape de
realitate.
9. Simţiţi că această nouă percepţie vă eliberează de furie şi frustarare?
10. Desenaţi acum, din nou, sentimentul pe care îl aveţi în acest moment.
17
Telefon: 0755/046.913

Terapeutul observă diferenţa între cele două desene: grosimea liniilor, intensitatea de apăsare, culorile
folosite, prezenţa sau absenţa unghiurilor sau a curbelor, armonia desenului (sau lipsa acesteia). De
obicei, cel de-al doilea desen este mult mai armonios decât primul. El reflectă eliberarea furiei şi apariţia
unor sentimente mai bune şi mai aproape de realitate ale pacientului.
11. Evaluaţi pe o scară de la 1 la 10 diminuarea stării negative.
Exerciţiul se poate realiza şi pentru sentimentul de frică sau pentru oricare alte gânduri negative în
legătură cu un moment negativ, de exemplu panică, nervozitate, anxietate.
Exerciţiul numărul 2 : Jurnalul stărilor mele sufleteşti
1. Împrejurările indispoziţiei mele: de exemplu, „secretara clientului meu m-a asigurat încă o dată că
nu îl poate găsi”, sunt din ce în ce mai convins că e pe cale să mă tragă pe sfoară.
2. Sentimentele mele negative şi intensitatea lor pe o scară de la 1 la 100:

- trist – 70%
- neliniştit – 80%
- furios – 90%
3. Gânduri automate 4. Deformările prezente în 4. Alternative raţionale cotate

rândurile mele automate de la 1 la 100 după
Gândurile mele automate cotate credibilitatea lor
de la 1 la 100 după creditul pe
care li-l acord
1. Am muncit degeaba – Radicalizare Astfel am învăţat să programez.

70% Mă informez din timp asupra
programului clientului meu –
80%
2. Am ratat programarea – Suprageneralizare ,” Mai pot apărea şi alte ocazii”

80% 90%
3. Mi-ar fi putut răspunde Deducţie pripită Poate l-a împiedicat ceva

ceva – 90% important – 60%
18
Telefon: 0755/046.913

5. Acum mă simt trist în proporţie de 10%, neliniştit - 0%, furios - 20%
6. Gând pozitiv. Dacă încetez să mă înfurii e bine - investesc în sănătatea mea
7. Noua reevaluare. Rezultă că fac ceva bun pentru mine pentru că dintr-o situaţie negativă am
învăţat cum anume să-mi păstrez sănătatea mea psihică.
Exerciţiul 3
1. Completaţi fără să vă gândiţi foarte mult ce vă inspiră cuvântul „trebuie”
1. Trebuie să .......
10. Trebuie să
2. Analizaţi distorsiunile cognitive apărute şi ideile preconcepute scrise mai sus:
3. Încercaţi să reformulaţi valorile şi credinţele pe care le-aţi enumerat mai sus astfel încât să
puteţi simţi mai multă libertate şi lejeritate în noile enunţuri.
4. Observaţi dacă credinţele pe care le-aţi enumerat vă aparţin sau sunt preluate ca şi valori
educaţionale, sociale, sunt norme ale sistemelor de valori pe care le-aţi preluat ca fiind general valabile,
însă nu vă reprezintă, nu vă fac să vă simţiţi în largul dumneavoastră.
19
Telefon: 0755/046.913

5. Nimic „nu trebuie”
6. Reformulaţi acum pentru fiecare idee scrisă mai sus un enunţ care să vă reprezinte.
Exerciţiul 4: Harta activităţilor zilnice- vezi Anexa 3
Exemplu
Folosiţi-vă raţiunea la maximum – Terapie cognitiv comportamentală
Numărul de sinucideri scade în vreme de război, pentru că oamenii încep să se simtă suficient de
folositori şi să descopere destule provocări în fiecare zi. Acest lucru îi încurajează să-şi pună la lucru în
mod armonios ambele emisfere cerebrale. În vremuri cu mai puţine evenimente, oamenii au tendinţa de
a aluneca în utilizarea exclusivă a unei singure emisfere şi ajung să se simtă inutili. Majoritatea omenilor
aşteaptă în mod inconştient apariţia unei crize externe, cum ar fi falimentul, un jaf în plină stradă,
incendierea propriei lor case, un divorţ neaşteptat sau un război, pentru a începe să gândească cu întreg
creierul. Însă această utilizare pasivă greşită a creierului conduce la o viaţă reactivă, şi nu la una
creativă. Atunci când Oliver Wendell Holmes spunea că „cei mai mulţi oameni se duc în mormânt fără
să fi dat ce aveau mai bun în ei”, putea la fel de bine să fi spus că cei mai mulţi oameni trăiesc doar în
emisfera stângă a creierului lor. Când Thoresu spunea că „cei mai mulţi oameni trăiesc o viaţă de
disperare tăcută”, el descria felul în care arată viaţa atunci când te blochezi în liniaritatea şi îngustimea
de gândire caracteristice emisferei stângi a creierului.
Însă ironia este că emisfera stângă a creierului şi-a câştigat o proastă reputaţie în mod nemeritat, din
simplul motiv că oamenii rămân blocaţi acolo. Atunci când învaţă că emisfera stângă trebuie să intre în
conexiune şi să rezoneze cu cea dreaptă, aceasta capătăt o nouă funcţie şi o nouă forţă. În momentul în
care oamenii rămân blocaţi în gândirea lineară, îngustă şi plată a emisferei stângi şi nu îşi activează
niciodată creativitatea conţinută de emisfera dreaptă, îşi pierd gustul pentru viaţă. Emisfera dreaptă a
creierului se trezeşte la viaţă noaptea, în timpul somnului, atunci când emisfera stângă doarme. Însă este
posibil să redobândim sinergia reciprocă a celor două emisfere, pe care o aveam în copilărie, şi în starea
de trezie. Trebuie doar să o declanşăm punând emisfera stângă să intre în comunicare cu cea dreaptă.
Asta se întâmplă atunci când facem dragoste, ne jucăm, scriem poezii, ţinem în braţe un copil sau ne
confruntăm cu o ameninţare sau criză. Emisfera stângă îi comandă celei drepte să se trezească şi să se
20
Telefon: 0755/046.913

implice. Acum începem cu adevărat să gândim cu întregul creier, ceea ce psihologul Abraham Maslow
numeşte „experienţe-limită”.
Cele mai bune trei metode de a activa gândirea cu întregul creier sunt: 1). vizualizarea limpede a
scopurilor de atins; 2). a munci cu plăcere; 3). a juca jocuri revitalizante. În loc să aşteptaţi să se producă
o criză exterioară, creaţi-vă propriile jocuri motivante – scopuri şi ţinte de atins – care vor face din
dumneavoastră persoane din ce în ce mai motivate.
Adevăratul interes al studiilor asupra puterii emisferei stângi a creierului stă în sugestia existenţei unei
baze neurologice a transformării personale. Posedăm o energie creativă nelimitată, pe care o putem
folosi pentru a ne crea propria viaţă aşa cum ne dorim.
„De fapt, scrie Colin Wilson, putem învăţa să trăim la un nivel vital şi energetic extrem de ridicat.
Acesta este rolul emisferei stângi a creierului. Perspectiva largă de care este capabilă îi dă capacitatea de
a concentra energia. Cu toate acestea, îşi foloseşte de obicei doar o infirmă parte din posibilităţi. Ar
putea fi comparată cu un om care are la dispoziţie o maşină fermecată care fabrică monede de aur, astfel
încât ar putea, dacă ar vrea, să achite datoria naţională şi să eradicheze sărăcia. Însă este atât de leneş
încât nu se sinchiseşte să facă mai mult de două monede pe zi – cât să-i ajungă până a doua zi... sau
poate că nu e leneş: se teme doar să nu se epuizeze maşina. Dacă aşa stau lucrurile, teama este
nejustificată. Maşina este fermecată şi nu poate fi epuizată”.
Exercitiul - Terapie cognitiv comportamentală
Aduceţi-vă la zi vechile comportamente (obiceiuri)

Excelenţa motivaţiei este mult mai greu de obţinut atunci când suntem traşi înapoi din punct de vedere
mintal de către obiceiurile proaste acumulate în timp. Încercarea de a înainta în viaţă trăgând după noi
povara proastelor obişnuinţe a fost descrisă de către grupul scoţian de rock Del Amitri în versurile
următoare: „E ca şi cum ai conduce cu frâna de mână trasă, ca şi cum ai înota încălţat cu cizme...”
Dar vă spun ceva: de obiceiurile proaste pur şi simplu nu se poate scăpa. Întrebai milioanele de oameni
care au încercat. Obiceiurile noastre proaste există cu un motiv. Ele fac ceva pentru noi, chiar dacă acest
ceva sfârşeşte prin a deveni autodistructiv. Adânc în interiorul nostru, chiar şi un obicei prost este
programat să ne facă să funcţionăm mai bine.
Oamenii care fumează încearcă, chiar şi prin această dependenţă a lor, să facă ceva benefic, poate să
respire adânc pentru a se relaxa. Acest tip de respiraţie este necesar pentru a contrabalansa stresul, deci
fumatul este pentru ei o modalitate prin care încearcă să devină mai buni. Proastele obiceiuri au la bază
urmărirea unui beneficiu concret. De aceea este atât de greu să „scapi” de ele.
Pe baza nevoilor care au creat respectivele obiceiuri trebuie să se acţioneze creativ, ele nu trebuie
distruse. Trebuie să ajungem la impulsul pozitiv care a generat obiceiul şi, de aici pornind, să
transformăm obiceiul din ceva rău în ceva bun.
Să luăm ca exemplu băutura. Am cunoscut oameni care erau beţi tot timpul şi care acum sunt treji tot
timpul. Cum au făcut? Am putea să spunem oare că au scăpat pur şi simplu de prostul obicei al băuturii?
Nu chiar. Pentru că, fără excepţie, cei care s-au lăsat de băutură au înlocuit alcoolul cu altceva.
21
Telefon: 0755/046.913

A găsi curajul, relaxarea şi spiritul într-o sticlă de alcool constituie un obicei extrem de dăunător. Însă a-
l emlimina pur şi simplu conduce la probleme încă şi mai grave: tremurat, crize, spaimă, anxietate. Vidul
absolut.
Cu toate astea, oamenii care s-au dus la Alcoolicii Anonimi şi-au înlocuit „falsul curaj”, pe care altădată
îl găseau în alcool, cu un curaj „adevărat”, descoperit în cadrul acestor întâlniri. Spiritualitatea cu totul
artificială pe care altădată o căpătau cu ajutorul alcoolului este înlocuită cu o spiritualitate adevărată şi
profund personală descoperită pe a douăsprezecea treaptă a programului de reabilitare.
Înlocuirea este un remediu puternic pentru că funcţionează; iar în ceea ce priveşte proastele obiceiuri,
este singurul lucru care funcţionează. Am cunoscut oameni care s-au lăsat de fumat fără să-şi propună
asta. Au început să alerge sau să practice în mod regulat altă formă de exerciţiu fizic şi, curând,
relaxarea şi calitatea respiraţiei pe care le obţineau în urma acestor activităţi au făcut ca ei să simtă că
fumatul le face rău.
Oamenii care ţin regim trăiesc aceeaşi experienţă. A te feri de mâncarea ce îngraşă nu este ceea ce
funcţionează, ci adoptarea unei diete regulate alcătuite din mâncare sănătoasă şi totodată delicioasă. E
vorba peste tot de înlocuire.
La nivel subconştient, nu consideraţi deloc că proastele dumneavoastră obiceiuri ar fi proaste! Şi asta
pentru că ele împlinesc o nevoie reală. În concluzie, modalitatea de a vă întări pe dumneavoastră înşivă
este aceea de a identifica respectiva nevoie şi de a o onora. Onoraţi nevoia înlocuind prezentul obicei cu
unul mai sănătos şi mai eficient. Înlocuiţi un obicei şi curând veţi fi motivaţi să înlocuiţi un altul.
Exerciţiu – Terapie cognitiv comportamentală
GENERATORUL DE NOI COMPORTAMENTE
1. Pregătirea. Găsiţi un loc plăcut şi liniştit pentru a exersa această tehnică. Nu trebuie să închideţi
ochii pentru a realiza procedeul. Simţiţi-vă confortabil şi începeţi prin a vă uita spre dreapta
dumneavoastră. Imaginaţi-vă că vedeţi la mică distanţă pe cineva care arată exact ca
dumneavoastră. Acel „celălalt” se va ocupa de învăţat în timp ce dumneavoastră observaţi. Veţi
integra noile capacităţi atunci când veţi fi complet mulţumit de acest procedeu. Pentru a fi sigur
vă puteţi imagina în interiorul unei sfere din plexiglas, complet separat şi detaşat de ceea ce se
întâmplă în afară, cu „celălalt”.
2. Alegeţi sarcina. Gândiţi-vă acum la posibilitatea de a fi motivaţi să faceţi ceva. Alegeţi un lucru
cât mai simplu. Ar putea fi, de exemplu, curăţarea chiuvetei din bucătărie, verificarea facturilor
de plata sau trezirea de dimineaţă. Ceva ce nu vă place să faceţi, dar vi-l doriţi din cauza
avantajelor pe care le veţi obţine ca rezultat.
3. Vizualizaţi beneficiile. Urmăriţi-l pe acel „celălalt” şi vedeţi cum va arăta când sarcina este
realizată, cu toate consecinţele pozitive legate de îndeplinirea ei, şi beneficiile directe şi imediate,
cât şi beneficiile viitoare de care se va bucura.
22
Telefon: 0755/046.913

4. Realizarea sarcinii. Vizualizaţi-l acum pe „celălalt” realizând cu uşurinţă sarcina. În timp ce
face acest lucru, el continuă să privească imaginea sarcinii complet încheiate şi se simte bine ca
reacţie la încheierea acţiunii. Observaţi că vocea lui interioară este ispititoare şi încurajatoare,
amintindu-vă de viitoarele recompense şi de cât de mult aţi realizat deja în vederea atingerii
scopului. În sfârşit, priviţi-l pe „celălalt” încântat că a îndeplinit sarcina şi savurându-şi răspalata
când sarcina e terminată.
5. Recapitularea şi ajustarea. Dacă ceea ce vedeţi nu este în întregime încântător, puteţi lăsa o
ceaţă să vă acopere viziunea, în timp ce înţelepciunea gândirii inconştiente face ajustările sau
schimbările potrivite. Când ceaţa dispare din nou, veţi vedea ajustările care au fost făcute într-un
mod plăcut şi util pentru dumneavoastră. Doriţi să fiţi acel „celălalt” care tocmai a folosit o nouă
strategie de motivare? Sunteţi mulţumit că acel „celălalt” a stăpânit această nouă capacitate?
Faceţi-l să reia întregul proces cu o altă sarcină, să vă demonstreze totul din nou, spre
mulţumirea dumneavoastră.
6. Integrarea. Când sunteţi complet satisfăcut, lăsaţi să dispară sfera de plexiglas şi absorbiţi-l pe
„celălalt”, care deţine acum aceste noi cunoştinţe. Unii îşi întind braţele şi îşi imaginează cum îl
trag în interiorul lor pe celălalt eu. Uneori, simt o furnicătură sau o eliberare de energie când fac
acest lucru.
7. Planificarea. Acordaţi-vă încă un moment pentru a vă gândi la următoarea dată când va trebui să
realizaţi sarcina pe care tocmai v-aţi motivat să o duceţi la bun sfârşit.
Tulburari Anxioase
In această categorie de tulburări intră următoarele afecţiuni:

- Panica fără agorafobie ;
- Panica cu agorafobie ;
- Agorafobie fără istoric de panică ;
- Fobia specifică ;
- Tulburarea obsesivo- compulsivă;
- Stresul posttraumatic ;
- Stresul acut ;
- Anxietatea generalizată ;
- Tulburarea anxioasă datorită unei condiţii medicale generale ;
- Tulburarea anxioasă indusă de o substanţă ;
- Tulburarea anxioasă fără altă specificaţie .
Un atac de panică este o perioadă discretă în care există debutul brusc al unei aprehensiuni , frici sau
terori intense , asociate adesea cu senzaţia de moarte iminentă. In cursul acestor atacuri sunt prezente
23
Telefon: 0755/046.913

simptome , cum ar fi scurtarea respiraţiei , palpitaţii , durere sau disconfort precordial , senzaţii de
sufocare sau de strangulare şi frica de a nu înnebuni sau de a pierde controlul .
Agorafobia – este anxietatea referitoare la , sau evitarea de locuri sau situaţii din care scăparea poate fi
dificila sau în care să nu fie accesibil , în eventualitatea unui atac de panică sau de simptome similare
panicii .
Panica fără agorafobie – se caracterizează prin atacuri de panică recurente neaşteptate , în legătură cu
care există o preocupare persistentă. Panica cu agorafobie se caracterizează atât prin atacuri de panică
recurente , cât şi prin agorafobie.
Agorafobie fără istoric de panică se caracterizează prin prezenţa agorafobiei şi a simptomelor similare
panicii , fără un istoric de atacuri de panică neaşteptate.
Fobia specifică se caracterizează printr-o anxietate seminificativă clinic provocată de expunerea la un

anumit obiect sau situaţie temută , ducând adesea la un comportament de evitare .
Fobia socială – se caracterizează printr-o anxietate semnificativă clinic provocată de expunerea la

anumite tipuri de situaţii sociale sau de funcţionare , ducând adesea la un comportament de evitare.
Tulburarea obsesivo-compulsivă – se caracterizează prin obsesii ( care cauzeaza o anxietate sau

detresa marcată ) si , sau prin compulsii ( care servesc la neutralizarea anxietatii ).
Stresul posttraumatic – se caracteriează prin reexperimentarea unui eveniment traumatic extrem ,

acompaniată de simptome de excitaţie crescute şi de evitare a stimulilor asociaţi cu trauma.
Stresul acut – se caracterizează prin simptome similare celor ale stresului posttraumatic care apar
imediat , ca urmare a unui eveniment traumatic extern .
Anxietatea generalizată se caracterizează prin cel puţin 6 luni de anxietate şi preocupare excesivă şi
persistentă .
Tulburarea anxioasă datorată unei condiţii medicale generale – se caracterizează prin simptome nobile
de anxietate , considerate a fi consecinţa fiziologică directă a unei condiţii medicale generale.
Tulburarea anxioasă indusă de o substanţă – se caracterizează prin simptome notabile de anxietate ,

considerate a fi consecinţa fiziologică directă a unui drog de abuz , a unui medicament sau expunerii la
un toxic.
24
Telefon: 0755/046.913

Tulburarea anxioasă fără altă specificaţie – este inclusă pentru codificarea tulburarilor cu anxietate sau
evitare fobică marcată care nu satisfac criteriile pentru nici una din tulburarile anxioase specifice definite
în această secţiune .
Criteriile de diagnostic pentru atacul de panică :
Notă. Un atac de panică nu este o tulburare codificabilă. Se codifică diagnosticul specific în care survin
atacurile de panică .
O perioadă distinctă de frică intensă sau de disconfort în care patru ( sau mai multe ) din următoarele
simptome apar brusc şi ating culmea în decurs de 10 minute ;
 Palpitaţii , bătăi puternice ale inimii sau accelerarea ritmului cardiac ;
 Transpiraţii ;
 Tremor sau trepidaţie ;
 Senzaţii de scurtare a respiraţiei sau de strangulare ;
 Senzaţii de sufocare ;
 Durere sau discomfort precordial ;
 Greaţa sau detresa abdominală ;
 Senzaţie de ameţeală , dezechilibru , vertij , leşin ;
 Derealizarea sau depersonalizare ;
 Frică de pierdere a controlului sau a înnebuni l
 Frica de a nu muri ;
 Parastezii ;
 Frisoane sau valuri de căldură .
Criteriile de diagnostic pentru agorafobie
Notă: Agorafobia nu este o tulburare codificabilă. Se codifică diagnosticul specific în care apare
agorafobia .
A. Anxietate în legătura cu a te afla în locuri sau situaţii în care scăparea este dificilă ori în care nu
poate fi accesibil ajutorul în eventualitatea unui atac de panică inexpectat sau predispus
situaţional , ori a unor simptome similare panicii . Fricile agorafobice implică de regulă grupe de
situaţii care includ faptul de a te afla singur în afara casei , de a te afla în mulţime sau stând la
rând , a te afla pe un pod şi a călători cu autobuzul , trenul sau automobilul.
Notă : Se ia în consideraţie diagnosticul de fobie specifică , daca evitarea este limitată la una sau la
câteva situaţii specifice , ori cel de fobie socială , dacă evitarea este limitată la situaţii speciale .
25
Telefon: 0755/046.913

B. Situaţiile sunt evitate sau chiar sunt îndurate cu o detresa semnificativă ori cu teama de a nu a
avea un atac de panică sau simptome similare panicii , ori necesită prezenţa unui companion.
C. Anxietatea fobică nu este explicată mai bine de altă tulburare mentală , cum ar fi fobia socială ,
fobia specifică , tulburarea obsesivo-compulsivă , stresul posttraumatic ori anxietatea de
separare.
Criteriile de diagnostic pentru panica fără agorafobie
A. atât (1) , cât şi (2) .

1) atacuri de panică inexpectate recurente ;
2) cel puţin unul din atacuri a fost urmat timp de o lună ( sau mai mult ) de unul ( sau mai multe )
din următoarele :
a)- preocupare pesistentă în legătură cu faptul de a nu avea atacuri ulterioare ;
b) teama în legătură cu implicaţiile atacului sau cu consecinţele sale ;
c) o modificare semnificativă de comportament în legătură cu atacurile .
B. absenţa agorafobiei
C. atacurile de panică nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe sau ale unei
condiţii medicale generale .
D. atacurile de panică nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mintală , cum ar fi fobia socială ,
fobia specifică , tulburarea obsesivo- compulsivă , stresul posttraumatic ori anxietate de separare.
Criteriile de diagnostic pentru panica cu agorafobie
A. atât (1) , cât şi (2 ).

(3) atacuri de panică inexpectate recurente ;
(4) cel puţin unul din atacuri a fost urmat timp de o lună ( sau mai mult ) de unul ( sau mai multe )
din următoarele:
a) preocupare persistentă în legătură cu faptul de a nu avea atacuri ulterioare ;
b) teama în legatura cu implicaţiile atacului sau cu considerentele sale ;
c) o modificare semnificativă de comportament în legatura cu atacurile .,
B. prezenţa agorafobiei ;
C. atacurile de panică nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe sau ale unei
condiţii medicale generale ;
26
Telefon: 0755/046.913

D. atacurile de panică nu sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală , cum ar fi fobia socială ,
fobia specifică , tulburarea obsesivo –compulsivă , stresul posttraumatic ori anxietate de separare
.
Criteriile de diagnostic pentru fobia specifică
A. Frica , intensă , pesistentă , excesivă sau nejustificată , provocată de prezenţa sau anticiparea
unui obiect sau situaţii specifice .
B. Expunerea la stimulul fobic provoacă apoape în mod constant un răspuns anxios imediat , care
poate lua forma unui atac de panică circumscris situaţional sau predispus situational. Notă : la
copii , anxietatea poate fi exprimată prin exclamaţii , accese coleroase , stupefiante sau agăţare
de ceva .
C. Persoana recunoaste că frica sa este excesivă sau nejustificată . Notă: la copii poate fi absent .
D. Situatia fobică este evitată sau îndurată cu anxietate sau detresă intensă.
E. Evitarea , anticiparea anxioasă ori detresa în situaţia temută interferează semnificativ cu rutina
normală a persoanei , cu activitatea profesioanală ori cu activităţile sau relaţiile sociale , ori
există o detresă considerabilă în legătură cu faptul de a avea fobia.
F. La indivizii sub 18 ani durata este de cel puţin 6 luni.
G. Anxietatea , atacurile de panică sau evitarea fobică asociată cu obiectul sau situaţia specifică nu
sunt explicate mai bine de altă tulburare mentală , cum ar fi tulburarea obsesivo- compulsivă ,
stresul posttraumatic , anxietatea de separare , fobia sociala , panica cu agorafobie sau agorafobia
fără istoric de panică .
De specificat tipul “
De animale
De mediu natural
De sânge – injecţii – plăgi
De tip situaţional.
Criteriile de diagnostic pentru fobia socială
A. O frică intensă şi persistentă de una sau mai multe situaţii sociale sau de funcţionare , în care
persoana este expusă unor oameni nonfamiliari sau unei posibile scrutări de către alţii . Individul
se teme că va acţiona într-un mod care va fi umilitor sau jenant. Notă : la copii , trebuie să existe
proba capacităţii de relaţii sociale corespunzătoare etăţii cu persoane familiare , iar anxietatea
trebuie să survină în situaţiile cu egalii , nu doar cu interacţiunile cu adulţii.
27
Telefon: 0755/046.913

B. Expunerea la situaţia socială temută provoacă aproape constant anxietate , care ia forma unui
atac de panică limitat situaţional sau predispus situaţional. Notă : La copii , anxietatea poate fi
exprimată prin exclamaţii , accese coleroase , stupefacţie sau retragere din situaţiile sociale cu
persoane nefamiliare.
C. Persoana recunoaşte că frica sa este excesivă sau nejustificată. Notă : la copii poate fi absent.
D. Situaţiile sociale sau de funcţionare temute sau evitate sau chiar îndurate cu o anxietate sau
detresă intensă.
E. Evitarea , anticiparea anxioasă ori detresa în situaţia temută interferează semnificativ cu rutina
normală a persoanei , cu activitatea profesională ori cu activităţile sau relaţiile sociale , ori există
o detresă considerabilă în legătură cu faptul de a avea fobia.
F. La indivizi sub 18 ani durata este de cel putin 6 luni.
G. Frica sau evitarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe ori ale unei
condiţii medicale generale şi nu este explicată mai bine de altă tulburare mentală.
H. Dacă este prezentă o condiţie medicală generală ori altă tulburare mentală , frica de la criteriul A
este fără legătură cu aceasta.
De specificat daca “
Generalizată : dacă fricile includ mai multe situaţii sociale ( a se lua de asemenea , în consideraţie
diagnosticul adiţional de tulburare de personalitate evitantă).
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea obsesivo- compulsivă
A. Fie obsesii sau compulsii :
Obsesii , aşa cum sunt definite de (1), (2) , (3) si (4).

1) Gânduri , impulsuri sau imagini persistente şi recurente care sunt experimentate , la un moment
dat în cursul tulburării , ca intrusive şi inadecvate , şi care cauzează o anxietate sau detresă
considerabilă ;
2) Gândurile , impulsurile sau imaginile nu sunt pur şi simplu preocupări excesive în legătură cu
problemele reale de viaţă ;
3) Persoana încearcă să ignore sau să suprime astfel de gânduri , impulsuri sau imagini ,ori să le
neutralizeze cu alte gânduri sau acţiuni ;
4) Persoana recunoaşte că gândurile , impulsurile sau imaginile obsesive sunt un produs al propriei
sale minţi.
Compulsii , aşa cum sunt definite de (1) , ( 2):
1) Comportamente repetitive sau acte mentale pe care persoana se simte constrânsă să le efectueze
ca răspuns la o obsesie , ori conform unor reguli care trebuie să fie aplicate în mod rigid.
28
Telefon: 0755/046.913

2) Comportamentele sau actele mentale sunt destinate să previna sau să reducă detresa , ori să
prevină un eveniment sau o situaţie temută oarecare : însă , aceste comportamente sau acte
mentale , sau nu sunt conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau să
prevină , ori sunt clar excesive.
B. La un moment dat în cursul tulburării , persoana a recunoscut că obsesiile sau compulsiile sunt
excesive sau iraţionale. Notă : aceasta nu se aplică la copii.
C. Obsesiile sau compulsiile cauzează o detresă considerabilă , sunt consumatoare de timp sau
interferează semnificativ cu rutina normală a persoanei , cu funcţionarea profesională ori cu
activităţile sau relaţiile uzuale.
D. Dacă este prezentă o altă tulburare pe axa 1 , conţinutul obsesiilor sau compulsiilor nu este
restrâns la aceasta.
E. Perturbarea nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei substanţe ori ale unei condiţii
medicale generale.
De specificat :
Cu conştiinţa maladiei redusă : dacă cea mai mare parte a timpului în cursul episodului curent , persoana
nu recunoaşte că obsesiile şi compulsiile sunt excesive sau nejustificate.
Criteriile de diagnostic pentru stresul posttraumatic
A. Persoana a fost expusa unui eveniment traumatic in care ambele din cele ce urmeaza sunt
prezente :
1) persoana a experimentat , a fost martora ori a fost confundata cu un eveniment sau evenimente
care au implicat moartea efectiva , amenintarea cu moartea ori o vatamare serioasa sau o
periclitare a integritatii corporale propii ori a altora ;
2) raspunsul persoanei a implicat o frica intensa , neputinta sau oroare. Nota: La copii , aceasta
poate fi exprimata , in schimb , printr-un comportametn dezorganizat sau agitat.
B. Evenimentul traumatic este reexperimentat persistent intr-unul din urmatoarele moduri:

1) amintiri detresante recurente si intrusive ale evenimentului , incluzand imagini , ganduri sau
perceptii. Nota: la copii mici , poate surveni un joc repetitiv in care sunt exprimate teme sau
aspecte al terifiante fara un ce traumei.
2) Vise detresante recurente ale evenimentului. Nota : la copii , pot exista vise terifiante fara un
continut recognoscibil;
3) Actiune si simtire , ca si cum evenimentul traumatic ar fi recurent. Nota : la copii mici poate
surveni reconstituirea traumei specifice;
4) Detresa psihologica intensa la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizeaza sau
aseamana cu un aspect al evenimentului traumatic.
29
Telefon: 0755/046.913

5) Reactivitate fiziologica la expunerea la stimuli interni sau externi care simbolizeaza sau seamana
cu un aspect al evenimentului traumatic.
C .Evitarea persistenta a stimulilor asociati cu trauma si paralizia reactivitatii generale , dupa cum
este indicat de trei ( sau mai multe ) din urmatoarele:
1) eforturi de a evita gandurile , sentimentele sau conversatiile asociate cu trauma ;
2) eforturi de a evita activitati , locuri sau persoane care desteapta amintiri ale traumei ,
3) incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei ;
4) diminuarea marcata a interesului sau participarii la activitati semnificative;
5) sentimentul de detasare sau instrainare de altii
6) gama restransa a efectului ;
7) sentimentul de viitor ingustat.
D.Simtome persistente de excitatie crescuta din urmatoarele :

1) dificultate in adormire sau in a ramane adormit
2) iritabilitate sau accese coleroase ;
3)dificultate in concentrare ;
4) hipervigilitate ;
5) raspuns de tresarire exagerat .
E.Durata perturbarii este de mai mult de o luna .

F. Perturbarea cauzeaza o detresa sau deterioarare semnificativa clinic in domeniul social ,
profesional sau in alte domenii importante de functionare .
De specificat daca:
Acut : daca durata simptomelor este mai putin de 3 luni
Cronic : daca durata simptomelor este de 3 luni sau mai mult .
CU debut tardiv : daca debutul simptomelor survine la cel putin 6 luni dupa stresor.
Criteriile de diagnostic pentru stresul acut
A. Persoana a fost expusa unui eveniment traumatic in care ambele din cele care urmeaza sunt
prezente :
1) persoana a experimentat , a fost martora ori a fost confruntata cu un eveniment sau evenimente
care au implicat moartea efectiva , amenintarea cu moartea ori o vatamare serioasa sau o
periclitare a integritatii corporale propii ori a altora
2) raspunsul persoanei implica frica intensa , neputinta sau onoarea.
B. Fie in timpul experimentarii , fie dupa experimentarea evenimentului detresant , individul are trei
( sau mai multe ) din urmatoarele simptome disociative :
30
Telefon: 0755/046.913

1) sentimentul subiectiv de insensibilitate , de detasare , de absenta a reactivitatii emotionale
2) o reducere a constiintei ambiantei ;
3) derealizare ;
4) depersonalizare ;
5) amnezie disociativa .
C. Evenimentul traumatic este reexperientat persistent in cel putin unul din urmatoarele moduri :
imagini , ganduri , vise , iluzii , episoade de flashback recurente sau sentimentul de retraire a
experientei , ori detresa la expunerea la lucruri care amintesc evenimentul traumatic.
D. Evitarea evidenta a stimulilor care desteapta amintiri ale traumei.
E. Simptome notabile de anxietate sau de exictatie crescuta;
F. Perturbarea cauzeaza o detresa sau deterioarare semnificativa clinic in domeniul social ,
profesional sau in alte domenii importante de functionare ori deterioararea capacitatii de a
indeplini unele sarcini necesare , cum ar fi obtinerea asistentei medicale ori mobilizarea
resurselor personale pentru a vorbi membrilor familiei despre experienta traumatica.
G. Perturbarea dureaza minim 2 zile si maximum 4 saptamani de la evenimentul traumatic
H. Perturbarea nu se datoreaza efectelor fiziologice directe ale unei substante ori ale unei conditii
medicale generale , nu este explicata mai bine de tulburarea psihotica scurta si nu este pur si
simplu o exacerbare a unei tulburari psihotica scurta si nu este pur si simplu o exacerbare a unei
tulburari preexistente de pe axa 1 si 2.
Criteriile de diagnostic pentru anxietatea generalizata
A. Anxietate si preocupare ( expectatie aprehensiva) , survenind mai multe zile da decat nu . timp de
cel putin 6 luni , in legatura cu un numar de evenimente sau activitati.
B. Persoana constata ca este dificil sa-si controleze preocuparea.
C. Anxietatea si preocuparea sunt asociate cu trei ( sau mai multe ) din urmatoarele simptome ( cu
cel putin cateva simptome prezente mai multe zile da decat nu , in ultimele 6 luni ) Nota : la
copii este cerut un singur item.
1) Neliniste sau sentimentul de stat ca pe ghimpi ;
2) A fi rapid fatigabil;
3) Dificultate in concentrare sau senzatia de vid mental;
4) Iritabilitate
5) Tensiune musculara ;
6) Perturbare de somn .
D. Focarul anxietatii si peocuparii nu este limitat la elementele unei tulburari de pe axa I , de

exemplu , anxietatea sau panica nu este in legatura cu a avea atac de panica ( ca in tulburarea
obsesivo-convulsiva) , a fi departe de casa sau rudele apropiate ( ca in anxietatea de separare ), a
31
Telefon: 0755/046.913

lua in greutate ( ca in anorexia nervoasa ) , a avea multiple acuze somatice ( ca in tulburarea de
somatizare) sau a avea o maladie grava ( ca in hipocondrie ) iar anxietatea si preocuparea nu
survin exclusiv in cursul stresului posttraumatic.
E. Anxietatea , preocuparea sau acuzele somatice cauzeaza o detresa sau deterioarare semnificativa
clinic in domeniul social , profesional sau in alte domenii importante de functionare.
F. Perturbarea nu se datoreaza efectelor fiziologice directe ale unei substante ori ale unei conditii
medicale generale si nu apare exclusiv in timpul unei tulburari afective , tulburari psihotice ori
ale unei tulburari de dezvoltare pervasiva .
TERAPIA COGNITIV COMPORTAMENTALA KEN EVANS
Goldfried( 1995) a sugerat ca o mare parte a integrarii poate fi inteleasa in termini

comuni sau de complementaritate. Ca trasatura comuna a fost discutata mai devreme ,
aici nu vom uita la complementaritate. Bazata pe premisa ca abordari diferite in
psihoterapie pot face contributii diferite unice , aderentii la complementaritate considera
ca doua sau mai multe abordari distincte ar putea fi combinate util , pentru a maximiza
eficienta pentru client. Puterile ambelor abordari contribuie atunci la produsul final.
Terapia cognitiv-comportamentala este un astfel de exemplu , care a crescut din
constientizare , ca un accent pe schimbarea comportamentului manifestat poate fi
imbunatatit luand in considerare felurile in care o persoana gandeste si simte despre el
insusi in raport cu acest comportament.
Modificarile in sistemul de convingere interioara sunt combinate cu o concentrare asupra
schimabarii comportamentului manifestat. Terapia comportamentala a fost initial bazata
pe conceptul de S-R ( stimulul este urmat de raspuns) fara nici o referire la persoana ca o
interventie variabila cu care s-ar putea lucra direct. Mai tarziu acest lucru a fost schimbat
cu S-O-R ( stimul – organism- raspuns) , atunci cand a fost realizat faptul ca lucrul direct
cu gandurile si cognitiile irationale ale persoanei ar putea afecta in mod substantial
procesul de schimbare. Aici tributul a fost de asemenea platit puternicului impact al
capacitatii imaginative a unei persoane , pe parcurs el isi modeleaza comportamentul , in
bine sau in rau.
In terapia comportamentului dialectal a lui Linehan ( 1993) , se combina principii Zen ,
acceptarea si constientizarea cu o concentrare Terapeutica Comportamentala deschisa
asupra schimbarii de comportament. Aceasta abordare subliniaza paradoxal importanta de
a detine atat polaritate Zen de acceptare a ceea ce este , si concentrarea asupra
32
Telefon: 0755/046.913

modificarilor dorite afirmate de behaiviorism. Terapia cognitiv-analitica a lui Anthony

Ryle ( 1990) este un alt exemplu de complementaritate care combina psihodinamic
concepte pentru explorarea procesului intern al unei persoane cu teoria construirii
personale a lui Kelly privind constructiile noastre cognitive, pentru a oferi o abordare
bine adaptata la o terapie scurta si o concentrare asupra rezultatelor stabilite si manevre
de rezolvare a problemei. Mentionam doar cateva din bogatele combinatii complementare
care au aparut pe parcursul anilor , ca parte a incercarii integrative. Aceste modele au
aparut iar cliniticienii si cercetatorii au analizat dincolo de propiile lor abordari in forma
pura a ceea ce poate fi dobandit prin combinarea abordarilor contrastante in beneficiul
clientului. Cererile unui anumit context , sau a unui anumit grup de clienti si dorinta
cliniticienilor de a-si asigura clientii cu orice este disponibil , au contribuit la acest proces
de dezvoltare.
33
Telefon: 0755/046.913

SYMPTOM CHECK LIST
ACL-90-R
Inceputul tratamentului
NUMARUL DE COD AL TARII: 00……………………………

NUMARUL DE COD AL AL CLINICII: ………………………
NUMARUL DE COD AL PACIENTULUI: ……………………
Va este prezentata o lista a problemelor si nemultumirilor pe care le au unii oameni. Va rugam sa cititi
fiecare punct cu atentie si apoi sa marcati casuta care descrie cel mai bine masura in care problema v-a
afectat in ultimele 7 zile, incluzand ziua de azi. Incercati sa nu va ganditi la impresia pe care ar face-o
raspunsul dvs. si raspundeti cat mai sincer. Bifati numai o singura casuta pentru fiecare problema si nu
omiteti nici un punct. Daca ati bifat gresit, va rugam sa stergeti si sa marcati correct.
34
Telefon: 0755/046.913

Exemplu:
deloc putin moderat destul de in mod
mult extrem
in ce masura v-au
suparat durerile de
mijloc
Daca varianta “in mod extrem” reprezinta pentru dvs. raspunsul care vi sa potriveste cel mai bine,
va rugam sa bifati casuta din dreptul acestei variante de raspuns.
In ce masura v-au afectat urmatoarele:

001.Durerile de cap Deloc Putin Moderat Destul In mod
de mult Extrem
002.Nervozitatea sau nelinistea

interioara
003.Ganduri nedorite, cuvinte sau idei
nedorite de care nu puteti scapa
004.Starea de lesin sau ameteala
005.Pierderea interesului sau a placerii
sexuale
006.Sentimentul ca ceilalti va critica
007.Ideea ca cineva v-ar controla
gandurile
008.Sentimentul ca ceilalti sunt vinovati
pentru cea mai mare parte a necazurilor
dvs.
009.Dificultatea de a va aminti (unele
lucruri)
010.Nelinstea din cauza neglijentei si a
delasarii celor din jur
011.Sentientul ca sunteti plictisit sau
iritat cu usurinta
012. Dureri in dreptul inimii sau in piept
013.Frica in spatii deschise sau in strada
014.Scaderea energiei sau incetineala in
miscari sau in gandire
015.Ganduri de a va lua viata
016.Auzul unor voci pe care slti oameni
nu le aud
35
Telefon: 0755/046.913

Deloc Putin Moderat Destul In mod

de mult Extrem
017.Tremuraturi (tremor)
018.Sentimentul ca nu puteti avea

incredere in cei mai multi oameni
019.Apetit scazut
020.Plans usor
021.Timiditate si neliniste in prezenta

persoanelor de sex opus
022.Sentimentul ca vi s-a intins o

capcana (ca sunteti incoltit) sau ca
sunteti prins in ea
023.Spaima survenita brusc, fara motiv
024.Izbucniri de furie pe care nu le-ati

putut controla
025.Frica de a iesi singur din casa
026.Autoinvinuirea pentru anumite

lucruri
027.dureri de mijloc
028.Sentimentul ca va este greu sa va

apucati sa faceti ceva
029.Sentimentul singuratatii
030.Sentimentul de melancolie
031.Sentimentul ca va faceti prea multe

griji
36
Telefon: 0755/046.913

032.Sentimentul ca nu va intereseaza
nimic

de mult Extrem
033.Teama in general
034.Sentimentul ca sunteti usor de ranit

(vulnerabil) pe plan emotional
035.Ideea ca alti oameni va cunosc

gandurile intime
036.Sentimentul ca ceilalti nu va inteleg

sau nu pot simti ca dvs.
037.Sentimentul ca oamenii sunt

neprietenosi sau ca va resping
038.Nevoia de a face totul foarte incet

pentru a fi sigur ca va fi facut corect
039.Palpitatii sau tahicardie
040.Greata sau acuze abdominale
041.Sentimente de inferioritate fata de

ceilalti
042.Dureri muscular (amorteli)
043.Sentimentul ca sunteti supravegheat

sau ca ceilalti vorbesc despre dvs.
044.Dificultati de adormire
37
Telefon: 0755/046.913

045.Nevoia de a verifica si reverifica
ceea ce faceti
046.Dificultatea de a lua decizii
047.Frica de-a calatori cu autobuzul,

tramvaiul, metroul sau trenul
048. Dificultate respiratorie

de mult Extrem
049.Valuri de caldura sau frisoane
050.Nevoia de-a evita anumite lucruri,

locuri sau activitati pentru ca va sperie
051.Gol/blocaj mental
052.Amorteli sau furnicaturi in unele

parti ale corpului
053.Senzatia de nod in gat
054.Lipsa de speranta cu privire la

viitor
055.Dificultati de concentrare a atentiei
056.Senzatia de slabiciune in unele parti

ale corpului
057.Senzatia de-a fi incordat sau

emotionat
058.Senzatia de greutate la nivelul

bratelor si picioarelor
38
Telefon: 0755/046.913

059.Ganduri despre moarte sau de a
muri
060.Nevoia de a face un exces alimentar
061.Senzatia de discomfort atunci cand

oamenii va observa sau cand vorbesc
despre dvs.
062.Aparitia unor ganduri care nu sunt
ale dvs. (va sunt straine)
063.Nevoia sa bateti, sa jigniti sau sa

raniti pe cineva
064.Trezirea devreme dimineata

de mult Extrem
065.Nevoia obsesiva de a repeat aceleasi

actiuni, cum ar fi cele de atingere,
numarare, spalare
066.Somn nelinistit sau tulburat
067.Nevoia de a sparge sau distruge

lucrurile
068.Idei sau opinii pe care ceilalti nu le
impartasesc
069.Timiditate (sfiala) puternica in

relatiile cu ceilalti
070.Disconfortul de a fi in multime, de
ex.:in magazin sau la cinema
071.Sentimentul cs tot ceea ce faceti

este obositor (este un efort)
072.Atacuri de teama sau panica
39
Telefon: 0755/046.913

073.Senzatia de discomfort atunci cand

mancati sau beti ceva in public
074.Discutii/certuri frecvente
075.Nervozitate atunci cand ramaneti

singur
076.Insuficienta recunoastere de catre

ceilalti a realizarilor dvs.
077.Sentimente de singuratate chiar si in

prezenta altora
078.Neliniste atat de puternica incat nu
ati putut sta locului
079.Sentimentul ca nu valorati ca
persoana
080.Sentimentul ca lucruri familiar sunt
ciudate sau ireale

de mult Extrem
081.Nevoia de-a tipa sau de-a arunca cu

lucruri
082.Teama de a nu lesina in public
083.Sentimentul ca oamenii vor profita

de dvs., daca le permiteti
084.Ganduri despre sexualitate, care va

sunt destul de neplacute
085.Gandul ca ar trebui sa fiti pedepsit

pentru pacatele dvs.
40
Telefon: 0755/046.913

086.Nevoia stringenta de a duce

lucrurile pana la capat (de-a termina un
lucru inceput)
087.Gandul ca ceva (serios) nu este in

regula cu corpul dvs.
088.Sentimentul ca niciodata nu va
puteti simti intr-adevar apropiat
(sufleteste) de alta persoana
089.Sentimente de vinovatie
090.Gndul ca ceva nu este in regula cu

mintea dvs.
41
Telefon: 0755/046.913

3. PSIHOTERAPIILE DE ORIENTARE
COGNITIV- COMPORTAMENTALĂ
(Note de curs)
3.1.Aspecte teoretice generale
Fundamentele teoretice ale psihoterapiei de natură cognitiv-comportamentală sunt axate pe

teoriile învăţării iar procedeele tehnice izvorâte din ele sunt, în fapt, exemple de aplicare practică
specifică a acestor teorii în situaţiile particulare de disfuncţii sau tulburări psihice.
Succint, modelele teoretice ale învăţării postulează că personalitatea umană se construieşte ca
urmare a unui proces complex şi continuu de achiziţie de informaţie şi de structurare a unor mecanisme
adaptative tot mai eficiente, proces realizat în trei planuri (la trei niveluri), intercondiţionate şi
interdependente:
- biologic, privind creşterea şi maturizarea organismului şi implicit a bazelor neurofiziologice
ale psihicului;
- psihic, privind formarea proceselor fenomenelor şi funcţiilor psihice şi încărcarea lor cu
informaţie sub forma programelor interne, complexe, cu rol de autoorganizare şi autocontrol;
- social, ca expresie externă a psihicului sub forma relaţiilor intrepersonale (participare la
viaţa socială).
Excluzând poziiţile extreme (cele care exclud rolul factorilor interni), aceste modele teoretice,
pun accent mai redus pe forţele abisale ale psihicului (instinctive, fiziologice) ca factori ai dezvoltării
personalităţii şi, implicit, acordă mare importanţă stimulării externe de natură educaţional-socială.
Punctele de pornire şi fundamentele teoretice sunt date mai ales de teoriile invăţării ale lui Pavlov şi
Skinner.
42
Telefon: 0755/046.913

B. F. Skinner
Apărute ca reacţie la teoriile şi metodele psihanalitice, orientările cognitiv-comportamentale văd

psihoterapia ca pe un proces de învăţare. Astfel, dacă instrumentarul adaptiv al personalităţii este
rezultatul învăţării atunci, susţin acele teorii, cu atât mai mult corecturile acestui proces, intervenţiile de
natură terapeutic-suportivă trebuie să fie (nu pot să fie decât) rezultatul învăţării.
Conform acestei orientări cele mai multe tulburări psihice sunt învăţate în condiţiile intervenţiei
sumative şi repetate a unor stimuli externi agresivi, invazivi, aversivi, etc., stimuli la care subiectul nu a
mai putut răspunde decât prin aceste manifestări nefireşti (simptome nevrotice, conduite etc.) Nevrozele,
reacţiile dezadaptative (atacuri de panică, depresii, acte impulsive, dependenţe, etc.) sunt rezultatul
învăţării după modelul formării reflexelor condiţionate. Stimuli sau situaţii problemă la care subiectul a
răspuns simptomatic, prin impactul lor emoţional deosebit sau/şi prin repetiţie, s-au fixat aşa încât, de
câte ori aceştia sau alţii asemănători acţionează, declanşează şi reiterează simptomele, întărind
tulburarea sau boala.
Psihoterapiile comportamentale sunt structurate pornind de la ipoteza (verificată practic foarte
des) că, în situaţii patologice, ele pot oferi alte modalităţi de reacţie persoanei cu probleme, reacţii
adaptative, fireşti, acest fapt realizându-se tot prin învăţare. Potrivit proverbului “Orice învăţ are şi
dezvăţ”, aceste metode terapeutice vizează destructurarea şi stingerea reacţiilor neadecvate şi formarea
în locul lor a altora mai eficiente, mai adecvate pornind de la convingerea că orice comportament este
mai mult sau mai puţin susceptibil de a fi învăţat.
Aceste forme de terapie au evoluat pe două direcţii asemănătoare în ceea ce priveşte principiul
de bază, acela al învăţării comportamentelor umane, atât a celor adaptative cât şi a celor dezadaptative,
direcţii oarecum diferite funcţie de modul în care văd învăţarea prin condiţionare.
Astfel o primă orientare, cea comportamentală (Watson, Rayner, Coleman, Bucher, Carson,1984
şi Reyna, Lazarus,1987) are la bază teoria condiţionării clasice (după modelul Pavlovian), aşa cum am
văzut mai sus.
Cealaltă orientare, cognitiv-comportamentală (Meichenbaum, 1974), (Goldfried, 1975), pune
accent pe “înţelegerea semnificaţiei stimulilor de către pacient” (Holdevici,1996), nemaifiind o simplă
condiţionare.
Desigur, metodele şi procedeele de intervenţie terapeutică sunt şi ele diferite aşa încât le vom
prezenta separat, grupate în două mari categorii, prima dintre ele cuprinzând tehnicile orientării
comportamentale iar cea de-a doua pe cele ale orientării cognitiv- comportamentale.
43
Telefon: 0755/046.913

3.2. Tehnicile psihoterapiilor de natură comportamentală
3.2.1. Tehnicile stingerii comportamentelor nedorite

Se ştie (legile învăţării au demonstrat) că orice tip de reacţie, orice model comportamental
învăţat are şansa să se manifeste în modul în care a fost elaborat dacă se păstrează condiţiile în care a
fost format şi mai ales dacă este în continuare întărit (stimulat prin recompensă, prin reiterarea
situaţiilor plăcute). Dacă acele condiţii iniţiale şi mai ales întăririle dispar sau se diminuează, conduitele
tind să se şteargă, să nu se mai manifeste. Terapia este continuată prin iniţierea şi întărirea altor tipuri de
conduită în locul celor nedorite.
Există mai multe tehnici de ştergere a comportamentelor nedorite dintre care amintim
următoarele:
Stingerea treptată a comportamentelor nedorite prin scăderea sau dispariţia întăririi. Este
suficient uneori să nu mai ,,luăm în seamă’’ unele reacţii de negativism, demonstrative, etc., ale
copilului ca acestea să dispară. Este suficient să nu mai dăm importanţă (şi deci să nu mai întărim prin
atitudinea noastră de alarmă, hiperprotecţie) reactivitatea histrionic-demonstrativă a copilului ca
aceasta să se reducă pînă la stingere. Conform teoriei formării reflexelor condiţionate instrumentale
(Konorski, Miller, Skinner) un anume tip de reacţie ce tinde să se repete se fixează dacă are drept
finalitate satisfacţia subiectului . Dacă finalitatea unei reacţii sau conduite este neplăcută, ea este trăită
ca insatisfacţie, aşa încît reacţia sau conduita tinde să se şteargă.
Tehnica implozivă ce implică punerea subiectului, imaginativ, în situaţia ce-i produce
anxietate, în situaţia-stimul care generează simptomul, răspunsul inadaptativ. Prin repetarea unei
asemenea experienţe scade semnificaţia anxiogenă a situatiei-stimul. Imaginativ trăieşte toate acele stări
ameninţătoare, depăşeşte perioadele critice realizînd că nu se întîmplă nimic grav. Dacă pînă atunci
evita chiar să se gîndească la stimulii ameninţători, ajunge, prin repetarea acestui exerciţiu mintal, să
accepte să gîndească şi apoi să trăiască efectiv experienţele de viaţă la un nivel tot mai scăzut de
anxietate. Astfel pacientul ajunge încet să nu mai evite să treacă pe lângă cimitir (sau orice situaţie ce
aminteşte de moarte), pe lângă spital, etc., dacă el are manifestări anxioase legate de aceste situaţii-
stimul.
Tehnica expunerii, utilă şi ea, ca şi precedenta în stările de anxietate, în fobii, presupune trăirea
repetată de către pacient a situaţiei-stimul generatoare de anxietate. Pacientul, împreună cu terapeutul,
intră efectiv în cimitir, în spital (în cazul nosofobiei sau thanatofobiei – frica de boală, de moarte), în
spaţiile largi (agorafobie), in spatiile mici, închise (claustrofobie), etc. iar pe măsură ce se repetă aceste
experienţe se reduce efectul lor anxiogen.
3.2.2. Tehnica desesibilizării sistematice. Wolpe (1969) elaborează o strategie de abordare a

situaţiilor anxiogene în care, în trei etape se reduce sensibil semnificaţia anxiogenă a situaţiei-stimul şi
implicit manifestările anxioase, obsesivo-fobice ale subiectului.
44
Telefon: 0755/046.913

În primă fază se învaţă relaxarea musculară (relaxarea după metoda Schultz, Jacobson sau prin
metode de tipul meditaţiei, etc.) pentru a crea condiţii de detensionare, deschidere şi acceptare a
subiectului pentru a aborda (şi a-şi aborda) problema lui.
În a doua fază se stabilesc situaţiile anxiogene, stimulii ameninţători pentur pacient, realizându-
se o ierarhie descrescătoare a acestora funcţie de forţa lor anxiogenă.
În cea de-a treia fază a procesului terapeutic are loc efectiv desensibilizarea Relaxat, cu ochii
închişi subiectul îşi imaginează scenele descrise de terapeut, scene cuprinzând stimuli anxiogeni,
începând cu cei mai slabi şi mergând către cei mai puternici. Când pacientul simte teamă sedinţa se
închide păstrînd şi intărind modul de reacţie lipsit de anxietate faţă de toţi stimulii evocaţi de către
terapeut pînă la acesta din urmă. Pe măsură ce reuşeşte să suporte stimulii mai slab anxiogeni se crează
premise pentru a fi suportaţi şi cei mai puternici şi astfel, gradat se produce desensibilizarea.
Prezentăm pe scurt, drept exemplu, pe pacientul V.I.(12 ani, elev) cu manifestări obsesivo-
fobice, teama de câini fiind generată de o situaţie realmente ameninţătoare, fiind muşcat de un câine.
Terapia a fost organizată astfel: 2 şedinţe a câte 45 minute fiecare, pe săptămână. În primele 4 şedinţe
am reuşit să-l învăţăm să se relaxeze (după metoda Schltz) şi am realizat o ierarhie a stimulilor
anxietanţi astfel:
 imagini cu căţeluşi,
 căţeluşi din pluş,
 căţeluşi adevăraţi,
 câini maturi de talie mijlocie,
 câîni mari
În faza a treia, care a durat 5 luni, am început să-i povestim pacientului ( care stătea relaxat şi cu
ochii inchişi) despre fotografii cu căţeluşi (cât sunt de drăguţi, etc.). După două săptămâni i-am arătat
efectiv pozele cu căţeluşi şi căţeluşii din pluş iar după alte două şedinţe i-am dat să se joace cu ei,
reuşind efectiv să nu mai aibă stări de teamă. Etapa următoare a fost identică doar că a fost vorba despre
căţeluşi vii. Pacientul a ajuns ca în luna a V-a de terapie să poată mângâia căţeluşii, să se poată juca cu
ei iar la sfârşitul terapiei să accepte să meargă neînsoţit prin cartier unde erau mai mulţi câini.
3.2.3. Tehnicile aversive sau tehnicile prin întărire negativă (a pedepselor), metodele clasice
predominante în sistemele educative ale sec.XIX şi prima jumătate a sec. XX.
În terapia dependenţelor au fost folosite aceste procedee în asociere cu alte metode, în prima
jumătate a sec. XX, mai ales în tratamentul dependenţei de alcool. Se cunoaşte procedeul clasic al
asocierii comportamentului nedorit (consumul de alcool) cu şocuri electrice (introdus de
Kantorovich,1930) sau asocierea alcoolului cu antalcool – un medicament ce provoacă stări de rău
organic şi care, prin repetiţie crează, pentru o perioadă de cîteva luni, repulsie faţă de băutură etc.
În L.S.M. Craiova, in perioada 1975-1985 a fost utilizată o metodă aversivă relativ simpla dar
eficientă în tratarea unor forme deosebite, şi ample de manifestări isterice: paralizii, mutisme isterice,
etc.
Bolnavul era tratat cu ajutorul curenţilor diadinamici ajustaţi aşa încât să ,,înţepe’’ şi de regulă,
în câteva minute, deşi “paralizat” sau “mut”, acesta începea să vorbească, să meargă, etc. Aparţinătorii
45
Telefon: 0755/046.913

sau însoţitorii bolnavului erau profund impresionaţi de eficienţa procedeului într-o afecţiune pe care ei o
considerau deosebit de gravă, atitudinea lor de până aici (de compasiune de compătimire faţă de bolnav)
fiind în fapt întărirea pzitivă ce a dus la acel tip de reacţie a pacientului.
Deşi aveau eficienţă în unele afecţiuni aşa cum am amintit mai sus, terapiile aversive sunt
folosite tot mai puţin datorita efectului lor neplăcut, traumatizant chiar (pentru acea etapă a terapiei)
pentru pacient.
3.2.4. Tehnica asertivă. Wolpe (1969), vizează formarea la pacienţii cu dificultăţi de

comunicare şi relaţionare a unor abilităţi care să le îmbunătăţească acestă latură a existenţei. Prin
antrenament pacienţii învaţă să se exprime mai direct, clar şi concis, să fie mai detensionaţi în relaţiile
cu ceilalţi. Învaţă să se relaţioneze cu ceilalţi, într-o primă fază în cabinetul de psihoterapie, apoi,
efectiv, în mediul social. Autorul acestei metode ne atenţionează că ea este eficientă mai ales la
subiecţii dominaţi şi supuşi în relaţiile cu ceilalţi.
3.2.5. Tehnica modelării constă în identificarea şi alegerea unor modele de comportament

acceptate şi valorizate social (pentru tipul de situaţii pentru care pacientul vine la terapeut) pe care
pacientu le va repeta. El poate imita pe terapeut, un părinte, un prieten, etc., repetarea acestui tip de
conduită ducând încet către o stare de satisfacţie şi autovalorizare (“ am reuşit să mă stăpînesc, să mă
controlez să nu mai joc jocuri de noroc.. să nu mai beau .. să nu lovesc’’, “pot să fac singur asta’’, etc)
Metoda este utilă mai ales în formarea unor deprinderi de autoservire la copiii negativişti,
întârziaţi în dezvoltare, neglijaţi, etc.
În ceea ce ne priveşte am utilizat mai frecvent tehnicile stingerii treptate a comportamentelor
nedorite, tehnicile implozive şi mai rar pe cele de expunere şi asertive, cu rezultate satisfăcătoare în
tulburări de natură anxioasă: fobii şi atacuri de panică.
3.3. Psihoterapiile cognitiv-comportamentale
Aşa cum arătam mai sus, autorii ce se plasează pe această direcţie văd condiţionarea ca fiind un
proces mai elastic, mai larg şi mai divers pornind de la faptul că omul nu receptează stimulii în mod
mecanic ci îi interpretează şi îi trăieşte atribuindu-le diverse semnificaţii subiective. Contează în primul
rând semnificaţia dată stimulului, viziune oarecum asemănător cu aceea a lui Freud despre simptom.
Simptomul nu are valoare în sine ci doar ca semnal al unui proces patogen, a unui conţinut refulat, etc.
Este nevoie să întelegem acele conţinuturi psihice refulate, acele procese interne patogene, să le
identificăm pentru a le trata. Cu toate aceste asemănări, între orientările dinamice şi cele cognitiv-
comportamentale găsim diferenţe evidente de înţelegere, definire şi abordare a bolii, de metodologie de
investigare a psihicului si evident de metodologie terapeutică.
Prezentăm în continuare principalele modalităţi de abordare terapeutică de natură cognitiv-
comportamentală, recomandate mai ales în tulburările de tip anxios, obsesivo-fobic, în atacurile de
46
Telefon: 0755/046.913

panică, în panica generalizată. Teama ca reacţie naturală de apărare faţă de stimulii ameninţători capătă
amploare şi caracter patologic:
 în stările de anxietate (teamă nedefinită dar amplă, durabilă în timp),
 cînd se orientează şi se cantonează pe anumiţi stimuli care capătă semnificaţie puternic
ameninţătoare, luînd forma fobiei,
 atunci cînd se amplifică şi se impune ca idee cu mare încărcătură tensional-anxioasă ce revine
mereu dominând psihicul sub forma obsesiei.
Panica este expresia reacţiei totale, afectivă şi psiho-motorie, amplă, paralizantă sau hiperactivatoare
(agitaţie), declanşată de ideea iminenţei unui eveniment catastrofic, eveniment de care subiectul
încearcă să scape prin acele manifestări.
Ideea şi teama fundamentală a omului care declanşează cel mai frecvent panica este ideea morţii
iminente, idee indusă de experienţe ameninţătoare proprii sau observate la alţii. O persoană structural
anxioasă şi care, din întîmplare a avut o stare de rău ale cărei cauze sunt mai greu de găsit sau pe care ea
nu le găseşte, începe, din acel moment, să interpreteze catastrofic o serie de disfuncţii organice uşoare,
episodice şi care în mod real nu au asemenea semnificaţie.
De exemplu, o tahicardie care poate fi cauzată de efort, de lipsă de calciu sau magneziu sangvin
este trăită şi interpretată de persoana anxioasă ca semn al mortii iminente. Ea previzionează imaginativ
cum o să-i bată inima mai repede, pâna va ceda. Starea de anxietate creşte iar prin modificările
biochimice specifice (creştere/scădere de mediatori chimici.) accelerează în continuare ritmul cardiac,
ajungîndu-se astfel la o reacţie disproporţionat de amplă, paroxistică. Anxiosul, orientat senzorial către
propriul organism, va sesiza aceste modificări ce îi vor servi drept argument pentru previziunea lui
catastrofică -moartea- aşa încât teama va crşte se va exprima şi prin lipsa de aer şi ca agitaţie psiho-
motorie, acesta fiid atacul de panică. Am făcut aceste precizări pentru a înţelege mai bine specificul
tulburărilor psihice şi al metodelor psihoterapeutice menite să le rezolve.
3.3.1. Tehnica identificării gândurilor negative

Gândurile, ideile şi trăirile negative impun orientarea pe eceeaşi direcţie a întregii activităţi
psihice, reduc motivaţia, activismul, mobilizarea şi implicarea persoanei. În scopul identificării acestei
ideaţii cu sens şi valenţă negativă se discută o experienţă a pacientului trăită cu mare anxietate, discuţie
în care, prin intremediul unor întrebări (o listă de întrebări), terapeutul îl ajută pe pacient să-şi înţeleagă
stările, senzaţiile organice, gândurile, interpretările date acelor senzaţii şi stări şi mai ales aspectul
catastrofic al acestei interpretări. Pentru retrăirea cât mai fidelă a evenimentului anxios şi anxietant
terapeutul poate utiliza procedeul imaginaţiei dirijate (prin limbaj) sau tehnica jocului dramatic.
3.3.2. Modificarea gândurilor negative şi a expresiei lor comportamentale

Este pasul firesc ce urmează după ce acestea au fost identificate.Trecerea ideativ-
comportamentală de la registrul negativ la cel pozitiv se poate realiza prin mai multe procedee.
Raţionalizarea este unul din procedee şi constă în trecerea prin filtrul raţiunii a situaţiei,
explicarea logică şi realistă a senzaţiilor, trăirilor şi stărilor pacientului aşa încât să se reducă
semnificaţia lor anxiogenă şi tendinţa la interpretare catastrofică. Este clar că cele mai multe tahicardii,
47
Telefon: 0755/046.913

senzaţii de nod în gât, de lipsă de aer, de rău organic etc.,(la persoane organic- sănătoase) nu semnifică
apariţia unei boli acute grave, iminenţa morţii, etc. ci unele disfuncţii cum ar fi hipocalcemiile, etc.
Faptul că au apărut brusc, că au fost trăite la un nivel ridicat de anxietate, se constituie ca stimul
ameninţător, semnificaţia lor rămâne, orientând atenţia şi percepţia pacientului către astfel de
manifestări pe care cei mai mulţi oameni nu le bagă în seamă.
Cunoaşterea proceselor emoţionale şi mai ales cele ale anxietăţii dau pacientului posibilitatea să
înţeleagă de ce el (şi cei din această categorie) atribuie astfel de semnificaţii simptomelor organice: nu
pentru că ar avea o boală psihică ci pentru că receptează, interpretează şi trăiesc exagerat acele
experienţe.
De asemenea este important să înţeleagă că şi alte simptome (senzaţii) cum ar fi dificultatea de
concentrare a atenţiei, fatigabilitatea, senzaţia de ameţială sau plutire, indecizia, etc. sunt adesea
manifestări ale anxietăţii şi, de asemenea, că ele nu constituie un pericol vital.
Pentru că toate persoanele cu anxietate au atenţia orientată aproape permanent pe acele simptome
sau stări de rău ca şi pe situaţiile stimul care le provoacă, adesea este eficientă metoda reorientării
preocupărilor pacientului către alte aspecte ale existenţei şi distragerea atenţiei de la problematica ,,bolii
lui’’. Atragerea pacientului într-un grup, într-o activitate de grup, într-o conversaţie şi distragerea
atenţiei de la propriul organism sunt solicitări care reduc starea de alarmă realizând cel puţin două
aspecte importante în terapie:
- oferă pacientului exemplu clar că acele senzaţii şi stări pot fi ignorate măcar pentru anumite
perioade de timp, că pot fi luate astfel sub control;
- crează condiţii pentru o relativă relaxare şi detensionare psihică şi, implicit, pentru
refacerea energetică a bazei neurofiziologice a psihicului (inhibiţia de protecţie a zonelor
neunorale ale scoarţei ce procesează acele stări de anxietate) aspect ce se constituie, la rândul
lui, ca o condiţie pentru a reprocesa acele trăiri la un nivel funcţional mai bun; senzaţiile
organice pot fi procesate la un nivel de sensibilitate mai realist, mai redus şi nu la modul
anterior de operare care era un nivel de hipersensibilitate.
Observaţiile şi studiile sistematice au evidenţiat faptul că majoritatea persoanelor anxioase sînt,
în acelaşi timp, neîncrezătoare în forţele proprii, că îşi subestimează capacităţile adaptative, abilităţile
profesionale sau cele de relaţionare şi comunicare, trăind mereu cu ideea că ei nu se pot ridica la nivelul
exigenţelor societăţii. Pornind adesea şi de le dorinţa de a face totul foarte bine, perseverând exagerat,
sunt încordate, depun efort disproporţionat în activitatea de zi cu zi reducând perioadele de relaxare şi
odihnă şi creind astfel conditii pentru manifestări somato-psihice de alarmă: deconcentrare,
fatigabilitate, stări de rău organic, etc., manifestări ce alimentează, întreţin şi chiar întăresc anxietatea,
într-o condiţionare circulară.
Spargerea cercului se poate realiza şi prin planificarea activităţilor cotidiene. Multe persoane cu
suferinţe nevrotice (mai ales de tip asteniform) au tendinţa de a face multe lucruri în decursul unei zile,
tind spre perfecţionism, adică doresc să le facă la un nivel calitativ superior, aspecte ce duc în timp
tocmai la starea de oboseală de care acestea se plâng. Progamarea activităţii după un orar riguros (ca
orarul şcolar) poate fi adesea un element esenţial în reducerea stării tensionale, în reducerea efortului şi
48
Telefon: 0755/046.913

mai ales în creşterea eficienţei persoanei. În acest sens sunt importante câteva elemente de reper în
planificarea activităţilor.
1 Stabilirea unor liste cu activităţile pe care pacienţii trebuie să le facă intr-o unitate de timp (zi,
săptămână, etc.) cu planificarea aproximativă a timpului pentru fiecare dintre ele.
2 Stabilirea unor priorităţi prin rearanjarea pe listă a lucrurilor ce trebuie îndeplinite, în ordinea
descrescătoare a importanţei lor aşa încît să le efectueze pe cele mai importante, în condiţii cât mai bune.
3 Activitătile neîndeplinite vor fi amânate şi deci reintroduse pe o listă de priorităţi pentru
unitatea de timp următoare.
4 După parcurgerea câtorva cicluri temporare (zile, săptămâni) se poate stabilii cu mai multă
exactitate capacitatea efectivă de a realiza sarcinile cotidiene pentru persoana respectivă, asa încât
planificarea să fie realizată în acord cât mai bun cu posibilităţile de realizare.
Aceste aspecte ajută persoana să se obişnuiească cu ordinea şi rigoarea, să-şi aprecieze mai
corect posibilităţile de adaptare, să nu mai ajungă în situaţii de suprasolicitare, să reducă stările
tensionale care însoţeau până atunci activitatea. Este de aşteptat să dispară moduri de autoevaluare
exprimate astfel: ,,Dacă nu reuşesc !?, ,, Nu sunt în stare să fac asta !?’’, ,,Sunt slab !’’, etc.
Implicit, prin reducerea stării tensionale şi prin utilizarea mai judicioasă a efortului, persoana
ajunge să-şi optimizeze capacitătile de efort şi poate aborda chiar mai multe activităţi decăt în faza
iniţială a terapiei. Învăţând să aprecieze corect activităţile, reuşeşte să-şi argumenteze acceptabil şi
amânările, aspect important în reducerea tensiunilor psihice. Autoevaluările zilnice sau săptămânale,
devin reale momente de regăsire de sine şi apoi de creştere a stimei de sine, a încrederii în propriile
forţe, aceasta realizându-se în măsura în care procedeul expus mai sus este corect şi consecvent aplicat.
3.3.3. Terapii comportamentale prin învăţare şi experimentare
Tehnicile identificării gândurilor negative şi de schimbare a acestora prin elaborarea unor modele
noi şi adaptate de a face faţă situaţiilor de viaţă capătă forme uşor mai speciale atunci când se pune
problema terapiei comportamentelor de evitare. O tentă deosebită au aceste tehnici atunci când vorbim
de elaborarea prin experimentare a unor astfel de conduite sau atunci când se pune problema folosirii
procedeelor de relaxare. În aceste situaţii ne plasăm pe un teren aparţinând în mare măsură metodelor
experienţiale.
În ceea ce priveşte comportamentele de evitare, putem spune că ele sunt semnele unor tulburări
de tip anxios şi mai ales fobic, tulburări aparent uşoare dar care crează mari probleme adaptative
pacienţilor.
Din evaluările noastre putem evidenţia că persoanele cu axietate de intensitate nevrotică evită
sistematic să se manifeste sau să se expună social: nu vorbesc în public, evită examenele, unele situaţii
de relaţionare şi comunicare. Persoanele fobice nu numai că evită situaţiile anxientante în general ci
manifestă clar atitudine de inacceptare a situaţiilor fobogene (nu trec printr-o piaţă largă-agorafobicii;
49
Telefon: 0755/046.913

nu intră în încăperi mici, în locuri înguste-claustrofobicii; nu trec pe lângă un mort sau pe lângă cimitir-
thanatofobicii, etc).
Toate aceste comportamente de evitare (şi altele) sunt trăite intens tensional afectiv-negativ şi
gândite în aceleaşi registre. Detensionarea ar urma doar dacă, în ciuda temerilor şi tensiunilor trăite,
fobicul ar aborda acele situaţii fobogene.
Terapeutul are sarcina să stimuleze pacientul să intre în acele situaţii-stimul, să le depăşească şi
astfel să constate că nu s-a întâmplat nimic grav, că acele situaţii au doar pentru el semnificaţie
ameninţătoare şi că această semnificaţie poate fi redusă prin repetarea experienţei (oarecum
asemănătoare cu tehnicile implozive).
Pacient M.V. 29 ani cu nosofobie (frica de boală) şi thanatofobie (frică de moarte). Structural
mai anxios, introvertit, începe să aibă stări de rău inexplicabile (punctul de plecare al tulburărilor s-a
dovedit a fi tubul digestiv şi mai exact o giardioză şi starea de toxicitate specifică). Toate acele senzaţii
interne de rău organic au fost amplificate datorită sensibilităţii specifice şi modului specific de receptare
şi trăire a evenimentelor ameninţătoare. Prin repetiţie semnificaţia ameninţătoare a situaţiei-stimul
(stările de rău sunt declanşate doar de vederea unor mâncăruri, de mediul de restaurant şi chiar de
bucătăria de acasă, etc, toate acestea fiind elemente ale situaţiei-stimul care şi în care s-a declanşat prima
“criză”) creşte, ajungând să se fixeze ca mecanism fobic însotit de evidente comportamente de evitare a
situaţiilor-stimul (anumite alimente, alcool, cafea dar mai ales a mediilor spitaliceşti şi a proximităţii
unui mort sau a cimitirului).
Într-o primă fază de evaluare psihologică şi de stabilirea a principiilor metodologiei terapeutice
pacientului i-au fost explicate mecanismele anxietăţii pornind de la senzaţiile organice, cum şi de ce el
le amplifică; a fost ajutat să înţeleagă ce se întâmplă efectiv atunci când are acele fobii şi atacuri de
panică şi, de asemenea, că acele situaţii-stimul şi manifestările declanşate de ele nu sunt atât de grave
încât să-i pericliteze viaţa.
Prin intrebări şi evaluări ale situaţiei lui, pacientul a fost ajutat să examineze, să gândească mai
clar, mai ,,la rece’’ acele situaţii, producându-se o minimă dar primă detensionare, creindu-se condiţii
pentru trecerea la metoda expunerii, prin abordarea efectivă a acelor stimuli: a consumat alimentele
incriminate de a-i fi provocat primele crize, a venit mai multe ori în clinică la terapie. Cele mai
frecvente întrebări adresate pacientului în această fază iniţială au vizat conştientizarea cauzelor şi
mecanismelor stărilor lui: “Ai trecut prin mai multe crize, de ce crezi că următoarea n-ar trece tot asa,
fără să mori ?; “De ce crezi că eşti atât de bolnav încât să se întâmple ceva foarte grav ? “Hai să vedem
ce spun analizele pe care le-ai făcut şi le-ai repetat. Ele ne arată că nu există nimic grav, nici o boală”.
Au urmat 5 luni de terapie (2 şedinţe a câte 45 minute pe săptămână) în care, atât în cabinet (imaginativ)
cât şi în situaţiile-stimul (împreună în spital, în cimitir – aici am ajuns să citim şi să interpretăm
epitafurile de pe monumentele funerare), am observat că pacientul a revenit la o stare de bine, de
relaxare chiar şi în acele medii fobogene. A cîştigat detaşare şi control în astfel de situaţii şi chiar
mecanisme de rezolvare şi a altor situaţii asemănătoare. A fost exterm de bucuros să-mi spună că totul
este bine şi că nu mai are nevoie de terapie. A mai revenit în reprize de câte o lună şi în următorii doi
ani (sunt 5 ani decând nu a mai revenit nemaiavînd probleme) fapt ce ne arată că, deseori, este nevoie
de consolidarea abilităţilor formate prin psihoterapie. De asemenea acest aspect demonstrează faptul că
50
Telefon: 0755/046.913

schimbările produse de psihoterapie nu pot restructura şi schimba radical personalitatea. Structurile
anxioase (ca şi cele astenice, depresive, etc) rămân, indiferent de metoda folosită. Câştigul adus de
psihoterapie în asemenea situaţii ar putea fi rezumat în următoarele formulări:
 pacientul îşi cunoaşte vulnerabilităţile, reuşind să şi le explice mai corect şi să şi le accepte;
 învaţă să-şi controleze aceste slăbiciuni şi să facă faţă situaţiilor de viaţă în care acestea se
evidenţiază şi pot crea probleme adaptative
4. PSIHOTERAPIA RAŢIONAL-EMOTIVĂ
Derivată din orientarea cognitiv-comportamentală această formă de terapie se fundamentează în

esenţă, pe aceleaşi principii ale învăţării. Specificitatea ei este dată de câteva caracteristici pe care le
vom trece în revistă în rândurile următoare.
În primul rând amintim că această orientare psihoterapeutică se apropie de cea dinamică prin
modul în care concepe învăţarea ca fundament al dezvoltării şi funcţionării psihicului. Astfel, stimulul
în această accepţiune nu este procesat rigid, mecanic ci elastic, divers, aşa încât primeşte semnificaţii
specific subiective. Astfel, importanţi pentru învăţare nu sunt stimulii ca atare ci semnificaţiile lor. În
acestă ordine de idei amintim că Elis (1987), unul din fondatorii şi promotorii acestei metode a fost
format ca psihanalist şi a practicat în primii ani metodele de orientare dinamică. De aceea nu vom fi
surprinşi să găsim în abordarea lui termeni ca: rezistenţe, simptome şi chiar transfer dar, desigur, cu
semnificaţii mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele date de psihanaliză.
În al doilea rând, această orientare psihoterapeutică ia în discuţie, mai mult decât cea din care s-a
desprins, componenta emoţională a procesului învăţării şi a celui terapeutic în ansamblu. Astfel,
semnificaţiile stimulilor sau situaţiilor-stimul care determină răspunsuri neadecvate (simptome,
tulburări, reacţii patologice etc.) sunt, în parte, urmarea procesării cognitive şi trăirii emoţionale
subiective a pacientului şi, în parte, rezultatul înţelesului şi coloraturii emoţionale a stimulilor,
conferite social.
Deşi postulează o serie de reguli privind relaţia terapeut pacient care trebuie să fie suficient de
caldă emoţional ca acesta să se deschidă demersurilor terapeutice, să învingă rezistenţele, să capete
încredere în metodă, în terpeut şi în finalitatea pozitivă a terapiei, această orientare îşi propune controlul
emotivităţii. Îşi propune să-l ajute pe pacient să reducă din impactul emoţional vehiculat de stimul, să
prelucreze subiectiv dar mai raţional, cu mai mult criticism stimulul, situaţiile de viaţă, relaţiile inter–
umane, experienţele personale, ect., aşa încât răspunsurile sale să fie mai mult rezultatul procesării
51
Telefon: 0755/046.913

intelectului şi reglajelor de natură superioară, raţional-volitive, decât, urmarea impulsurilor iraţionale
generate de încărcătura emoţională.
În al treilea rând, prin abordarea unor teme psihologice într-o manieră logico-filozofică sau mai
ales filozofico-psihologică legate de raţiune şi cunoaştere, această orientare capătă influenţe şi
caracteristici filozofice. Chiar abordarea unor aspecte psiho-sociale cum ar fi autoevaluarea şi stima de
sine, filozofia de viaţă (catastrofică, absolutistă sau, în opoziţie, raţională, tolerantă, etc.) dau tentă
filozofică metodei raţional- emotive.
Fiind o orientare ce urmăreşte controlul (primatul) emoţiei cu ajutorul gândirii, intelectului,
raţiunii, ne propunem în continuare să prezentăm cîteva aspecte esenţiale privind modul de
distorsionare a informaţiilor legate de sine si de situaţiile de viaţă. Astfel, cercetările pe această
direcţie scot în evidenţă moduri greşite de receptare, interpretare şi trăire a situaţiilor de viaţă. Ne vom
opri cîte puţin la cele pe care le considerăm mai frecvente şi importante.
 Cogniţia selectiv- negativă. Se remarcă în acest sens tendinţa relativ constantă a
persoanei de a percepe şi reţine din experienţele cotidiene partea negativă, minimalizând
aspectele pozitive (cunoscutei probe a paharului pe jumătate plin ei îi răspund apreciind
că ’’este pe jumătate gol’’). La aceste persoane se dezvoltă în timp o viziune pesimistă,
defetistă, dezangajantă, uneori anxioasă, fobică, obsesivă, chiar catastrofică, asupra
evenimentelor.
 Exacerbarea orientării antihazard a personalităţii în sensul accentuării tendinţei de a
controla situaţiile de viaţă, de a le evita pe cele necunoscute, potenţial periculoase.
Individul recurge frecvent a căutarea excesivă a certitudinilor, a siguranţei, la încercări
repetate de organizare a situaţiilor în acest sens. Fundalul creat de o afectivitate imatură,
greu de controlat, de o rezistenţă scăzută la frustraţii, de o capacitate scăzută de acceptare
a stărilor tensional-negative (frecvente la majoritatea oamenilor in situaţiile de viaţă)
duce la dezvoltarea stilului cognitiv specific amintit mai sus, stil care intreţine acest
model de dezvoltare.
 Rigiditatea ideativă. Gândire şi raţionamente rigide, lipsite de flexibilitate şi deci
incapabile de procesarea nuanţată a situaţiilor de viaţă, situaţii care, în mod firesc, sunt
deosebit de diverse. Anxietatea crescută, tendinţele de evitare sau de depăşire rapidă a
experienţelor de viaţă (adesea neplăcute pentru astfel de persoane) conduc la structurarea
unor registre restrânse şi rigide (uneori aproape absolute şi absolutizante) de gândire-
acţiune ce pot fi exprimate succint prin expresiile:
- numai mie mi se întîmplă;
- asta nu se poate rezolva niciodată, sub nici o formă;
- n-am nici o şansă;
- situaţia este absolut compromisă;
- asta trebuia (nu trebuia) să fie aşa;
- x este un tâmpit, bandit, monstru, etc.
 Autoevaluarea negativă ca urmare a distorsiunilor cognitiv-afective amintite mai sus şi
făcînd parte din tipologie cogniţiei selectiv-negative. Exprimări de genul:’’Sunt un
52
Telefon: 0755/046.913

ratat...o nulitate...un păcătos...iremediabil pierdut... incapabil.., etc.,’’ sunt specifice
acestei modalitaăţi de autoevaluare negativă.
 Auto şi/sau heteroculpabilizare/responsabilizare, nejuste, iraţionale, ca urmare a
evaluărilor şi autoevaluărilor negative. ’’Eu sunt vinovat pentru tot ce s-a întîmplat’’ sau
’’Din cauza mea s-a ajuns aici’’ şi alte asemenea afirmaţii exprimate sau doar gândite
sunt exemple de autoculpabilizare excesivă, ştiind că, în realitate, cele mai multe situaţii
sunt plurideterminate. De asemenea culpabilizarea excesivă, frecventă, a celuilalt este un
alt mod de reacţie distorsionat al persoanelor cu autoevaluare negativă. În acest caz
nesiguranţa, neîncrederea în sine, teama de responsabilitate este atât de mare încât
individul, conştient de responsabilitatea lui, cel puţin parţială, transferă totul altcuiva. În
realitate, observaţiile noastre ne evidenţiază un proces intens, complex, epuizant, cu
oarecare durată în timp de prelucrări conştient/inconştiente de informaţie legate de acele
situaţii. Persoana pendulează intre aceste două extreme: de asumare excesivă şi de
transfer excesiv de responsabilitate şi culpabilitate.
 Amplificarea semnificaţiei ameninţătoare a evenimentelor, viziunea catastrofică
amintită mai sus, sunt expresii emoţionale exagerate ale evenimentelor trăite, la rândul
lor, exagerat ca urmare a distorsiunilor cognitive amintite. În fapt se crează un
determinism intrapsihic de tip circular: evaluările negativ-rigide generează încărcături
(energii) emoţionale negative, tot mai puternice, tot mai greu de controlat şi care, la
rândul lor, crează suportul energetic pentru cogniţii tot mai distorsionate care, în reluarea
ciclului, sunt trăite negativ tot mai intens.
 Distorsiuni empatice şi de interpretare a propriilor stări, aspect ce induce dificultăţi
de relaţionate şi comunicare. Amintim, pe această direcţie, trei modalităţi mai
importante de operare disfuncţională:
- Atribuirea propriilor idei şi trăiri altor persoane ca urmare a capacităţii reduse de a se
pune imaginativ în locul celor cu care se relaţionează;
- Deducţii eronate, fără argumente reale de genul: ’’Dacă nu-mi dă nici un telefon este
clar că s-a întîmplat ceva’’;
- Previziuni eronate, adesea fără a verifica datele problemei: ’’Mi-a promis că-mi rezolvă
situaţia dar eu nu cred’’, ’’Degeaba,...sigur nu va accepta să stea de vorbă cu mine’’.
Un exemplu pentru situaţia de mai sus ar putea fi acela al pacientului N. I., în vârstă de 21 ani cu
tulburare obsesivo-fobică (sociofobie) care spune despre el:
’’Nu cred că pot să scap de aceste frici pentru că sunt prea puternice. Am încercat şi cu medicamente şi
n-am rezolvat mare lucru. După un timp au reapărut’’.
Psih: ’’Eu cred că dacă ai venit la mine încă mai păstrezi o minimă doză de speranţă, încă mai ai forţă să
încerci. Deşi, probabil, va fi greu, chiar cred că ai forţa să le iei sub control’’
Client: ’’Nu pot să cred.......Eu nu am o prietenă, nu am un cerc de amici cu care să-mi petrec timpul...n-
am fost în stare să mi-i fac... mi-a fost teamă , jenă să merg cu ei, să fiu cu ei deşi mi-am dorit tot timpul.
Eu n-am reuşit nici să termin liceul din această cauză. Am întrerupt la sfârşitul clasei a –XII-a şi nu m-
am prezentat nici la bac.’’
53
Telefon: 0755/046.913

Psih:’’Chiar crezi ce spui ? Chiar crezi că nu poti sa comunici şi să ai relaţii cu ceilalţi? Ce te face pe
tine atît de diferit de tinerii de vârsta ta încît să nu poti ieşi din acestă situaţie?
Client:’’Tot ce s-a întâmplat până acum dovedeşte că nu pot, că nu am forţa..... curajul sau poate
priceperea de a fi ca ceilalţi şi cu ceilalţi’’
Psih:’’Modul în care vorbeşti, cuvintele pe care le foloseşti arată că tu eşti un tânăr inteligent şi cultivat,
că şti multe despre aceste probleme. Faptul că acum vorbeşti cu mine înseamnă că există şi forţa
necesară. Aceste calităţi sunt suficientă să începi ca, apoi, în timp, să vină nu numai curajul dar chiar şi
plăcerea de a comunica şi relaţiona.’’
Client:’’Ce calităţi !!! Eu nu am calităţi !!....Nu vedeţi ? Eu nu am realizat nimic în viaţă şi am 21 de
ani !’’
Psih:’’Cred că este un punct de plecare. Eu îţi propun să încercăm să vedem realitatea aşa cum este nu
cum o vezi tu acum. Indiscutabil că ai şi nişte calităţi dar cred că unele insuccese repetate te-au
determinat în timp să nu le mai vezi. Uite, nivelul intelectual şi cel de cunoaştere sunt clar nişte calităţi
şi chiar utile în ceea ce vrem noi să facem. Dorinţa ta este încă suficient de puternică şi este şi ea o
calitate, şi, dacă o să insistăm o să mai găsim’’.
Pornind de la criterii ale stării de sănătate psihică Elis şi Dryden(1987) stabilesc o serie de
metode şi tehnici de a readuce bonavul de la starea de suferinţă, de disfuncţie adaptativă la registre
normale de funcţionare, la modele de sănătate mintală, modele conform cărora persoana ar trebui:
- să manifeste interes faţă de sine şi de ceilalţi;
- să fie flexibilă, să poată accepta incertitudinea, diversitatea, opoziţia;
- să aibă rezistenţă crescută la frustraţii;
- să gândească raţional-ştiinţific stabilindu-şi scopuri realiste, creative, reducând astfel
iraţionalitatea, utopia (gândirea mitico-magică ce favorizează apariţia gândurilor iraţionale,
catastrofice etc.)
- să-şi controleze emoţiile (teama, anxietatea), generatoare sau/şi însoţitoare ale gândurilor
negative, iraţionale;
- să-şi mobilizeze eficient toate mecanismele de autoreglaj şi autoconducere (autoguvernare).
În fapt autorii menţionaţi mai sus pornesc în structurarea şi aplicarea terapiei de la câteva
principii, constatări sau reguli cum ar fi:
1. Explicarea mecanismelor apariţiei tulburărilor psihice.
Aceasta este prima condiţie ca să ajutăm pacientul să-şi structureze abilităţi eficiente de
adaptare, conduite eficiente, normale, sănătoase. Este important să ajutăm bolnavul să înţeleagă
mecanismul apariţiei tulburărilor psihice şi că ideile şi gîndurile iraţionale, negative, aşa cum au fost
amintite mai sus, au un rol important în aceste tulburări. Astfel, pacientul va trebui ajutat să înţeleagă
că trăirile lui ameninţătoare, stresante, chinuitoare în anumite situaţii de viaţă, se datorează nu în
primul rând stimulul ca atare (acelaşi pentru toţi membri comunităţii: majoritatea dintre ei neavând
astfel de probleme) ci filozofiei lui de viaţă avînd caracteristici catastrofice formate prin repetiţie şi
obişnuinţă, prin învăţare. Conform acestei filozofii pacientul dă acelor stimuli semnificaţie subiectiv-
iraţională, ameninţătoare, terifiantă, manifestându-se în consecinţă de manieră anxioasă, obsesivă,
impulsiv-compulsivă etc .
54
Telefon: 0755/046.913

Împotriva acestor gânduri negative, iraţionale ce stăpânesc conştiinţa sau tind să o domine
trebuie să se intervină cu argumente solide, cu judecăţi realiste, raţionale, conforme cu datele ştiinţei aşa
încât să fie credibile, să inspire siguranţă, certitudine. Exersând aceste contrapuneri ideative se ajunge la
formarea unei noi filozofii de viaţă mai realiste, aptă să elimine (sau cel puţin să reducă impactul
emoţional) sau să controleze gândurile iraţionale, negative. Pacientul trebuie să exerseze o serie de idei,
trăiri dar mai ales atitudini şi comportamente cum ar fi:
- să înveţe să nuanţeze situaţiile, ideile, raţionamentele, etc;
- să înveţe să analizeze complex situaţiile, să le interpreteze corect;
- să înveţe să-şi exprime/controleze emoţiile;
- să nu tragă concluzii pripite;
- să-şi asume responsabilitatea actelor proprii;
- să nu judece pripit pe ceilalţi;
- să vadă atât aspectele negative cât şi pe cele pozitive ale lucrurilor;
- să înveţe să se autoevalueze corect;
- să accepte că nu toate situaţiile pot fi controlate;
- să înveţe să sfideze ridicolul;
- să înveţe să-şi înfrunte fobiile.
2. Schimbarea concepţiei pacientului despre suferinţa lui

În contextul exersării demersurilor de schimbare a concepţiei pacientului despre simptomele
lui şi despre modul cum ar putea să şi le ia sub control, terapeutul are eficienţă cu atât mai mare şi mai
rapidă cu cât are o atitudine persuasivă mai activă. În acest sens Elis (1987) consideră această metodă
ca fiind una de scurtă durată şi ,,activ-directivă”
Astfel terapeutul va recurge, fără a fi rigid, inflexibil la o serie de procedee de persuadare a
pacientului, la crearea unor situaţii sau la abordarea unor activităţi care să favorizeze autoconvingerea
cum ar fi:
a) formularea pentru pacient a unor teme pentru acasă, teme în realizarea cărora acesta să facă
liste cu gândurile negative, iraţionale (ierarhii ale acestora) sau liste duble conţinând atât gândurile
negative cât şi cele care li se contrapun; liste cu atribute sau caracteristici proprii de personalitate, duble
şi ele, evidenţiind aspectele bune, pozitive ca şi pe cele negative, mai ales acolo unde vrem să acţionăm
asupra dezvotării stimei de sine.
b) activităţi agreabile care să-i confere destindere, recreere, reorientarea de la gândurile negre,
sentimentul reuşitei; activităţi precum:sportul,plimbarea, excursiile, etc., sau cele care constituie hobi au
efecte benefice permiţând refacerea energetică a psihicului.
c) exerciţii efective, în cadrul şedinţelor de terapie şi în afara lor, de a demonstra verbal dar şi
manifest pacientului (abordând efectiv situaţiile de viaţă) că aceste idei, convingeri ale lui sunt
iraţionale, că nu trebuie să le dea credibilitate pentru că sunt false. Sunt deci utilizate procedee întâlnite
şi la orientarea cognitiv-comportamentală cum ar fi: desensibilizarea sistematică, expunerea, etc.
Majoritatea oamenilor au episodic, nu foarte frecvent, gânduri iraţionale, interpretări iraţionale
sau cel puţin nefireşti, chiar dacă acestea nu au urmări patologice. Foarte mulţi au superstiţii legate, de
55
Telefon: 0755/046.913

exemplu, de ,,pisica neagră”, de nr.13, de întoarcerea din drum acasă după plecarea într-o călătorie, de
strigoi şi alte existenţe supranaturale, etc., dar fără impact deosebit în adaptare. Mult mai frecvente sunt
interpretările nerealiste ale gesturilor şi comportamentelor celorlalţi fără să facem efortul să înţelegem
efectiv ce le generează. Adesea auzim exprimări de genul: ,,L-am slutat dar nu mi-a răspuns, este
supărat pe mine” , ,,este orgolios, încrezut”. În realitate poate este doar preocupat, îngândurat, dominat
de o problemă proprie. Nu facem întotdeauna efortul empatic necesar pentu a înţelege astfel de situaţii şi
explicăm atitudinile şi comportamentele celorlalţi pe baza propriilor noastre tipare de raţionamente. Asta
se petrece şi cu pacientul anxios, obsesivo-fobic numai că foarte frecvent şi la un nivel ridicat de
tensiune, complexitate şi constanţă.
Credem că, pe lângă controlul afectivităţii, noul mod de a gândi şi interpreta fenomenele psiho-
sociale trebuie să-i confere pacientului şi o mai mare capacitate empatică. În relaţiile interumane, în
situaţiile diverse de viaţă, să fie apt să înţeleagă cât mai realist semnificaţia stimulilor şi experienţelor,
să-şi poată rezolva cât mai eficient problemele de viată cu care se confruntă.
3. Urmărirea evoluţiei stării pacientului

Acest aspect va fi evidenţiat printr-o serie de grafice, tabele sau scheme în care notăm
aspectele importante amintite mai sus, o biografie a pacientului, starea lui de suferinţă neputând fi
înţeleasă şi explicată corect decât în condiţiile în care luăm în considerare şi experienţele trecutului
personal.
Utile mai ales în tulburările de tip anxios, obsesivo-fobic, ipohondric, etc., amintim în finalul
acestei teme că metodele psihoterapeutice raţional-emotive pot fi aplicate atât individual cât şi în grup
ca şi în combinaţie cu alte metode şi procedee psihoterapeutice.
In loc de concluzii
Din toate cele prezentate mai sus ne putem face o imagine de ansamblu pertinenta privind
psihoterapia si psihoterapeutul, privind practica psihoterapiei.
Psihoterapia ca stiinta, sub aspectele sale teoretice si practice, este in plin proces de evolutie,
consolidare si delimitare si pe plan international dar mai ales national.
Privind aspectele teoretice, mai ales pentru specialistii din domeniu sau pentru cei care aspira la
acesta, exista deja cadru juridic, deschidere, publicatii, chiar un inceput de coagulare a unor conceptii si
mentalitati si chiar a unei tendinte de competitie.
Pihoterapia este si trebuie sa fie stiinta, cunoastere, pregatire de specialitate: cunoasterea
psihologiei umane, a psihopatologiei si psihodiagnosticului, a metodelor si tehnicilor psihoterapeutice.
Trebuie sa fie, in acelasi timp, autocunoastere, dorinta de progres si perfectionare, de dezvoltare proprie
ca suport, conditie si resursa pentru interventii terapeutice cit mai eficiente si cu „efecte secundare” cit
mai reduse.
56
Telefon: 0755/046.913

Psihoterapia este de dorit sa fie, in acelasi timp, arta, pricepere, sa poata fi pusa in practica cu o
anumita usurinta, cu naturalete (data de experienta acumulata si de o anumita siguranta cistigata), cu
flexibilitate si chiar cu creativitate avind in vedere ca, adesea, „retetarul„ clasic si cunoscut de metode si
practici nu se potriveste tulburarilor tot mai diverse si mai complexe pe care le intilnim.
De asemenea, psihoterapia trebuie sa fie raspundere impusa si de legi dar , mai ales,
autoasumata, respect pentru pacient dar si pentru propria imagine. Vorbim aici despre capacitatea si
calitatea terapeutului de recunoastere a propriilor limite (oboseala, acceptarea ca nu esti perfect, ca poti
gresi, ca nu poti avea succes totdeauna cu orice client). Este un aspect important, acela de respectare
nu numai a legilor ci si a unor principii morale. Terapeutul poate gresi din neatentie, din cauza unor
principii si metode inflexibile, din cauza cunoasterii insuficiente a domeniului, uneori doar a cazurilor
mai speciale. Alteori doar starea psihica proprie poate fi un impediment temporar in desfasurarea cu
eficienta a terapiei.
Asadar, recunoasterea limitelor proprii si invatarea din greseli (si cele proprii dar mai ales ale
altora), evitarea rutinei pot fi si ele reguli de baza in practicarea psihoterapiei. Dar acest aspect ne aduce
in fata citeva intrebari carora nu li s-a gasit inca raspunsul satisfacator.
Care terapeut accepta sa-si recunoasca greselile si sa faca, astfel, din ele, subiect de discutie si
invatare pentru ceilalti?
Cine si in ce conditii poate sa-i initieze in practica psihoterapiei pe debutanti atita timp cit exista si
trebuie (justificat) sa respectam reguli.
In primul rind, practica psihoterapiei se organizeaza greu din cauza regulilor privind pastrarea
secretului, a confidentialitatii actului terapeutic si, in ce ne priveste, nu putem ignora aceste principii si,
prin urmare, aceasta probloema ramine de rezolvat. In afara situatiilor in care pacientul/clientul accepta
prezenta altor persoane sau filmarea sedintelor si folosirea acestor filme ca material didactic, situatii
destul de rare si celor in care debutantul joaca rolul pacientului, nu vedem prea mul te alte solutii. Pe de
alta parte, in prima varianta putem avea suspiciunea ca pacientul a acceptat dorind sa se dea in spectacol,
deci avind manifestari „nenaturale”, adoptate special pentru o asemenea situatie sau fiind un
exhibitionist sau un histrionic si atunci „modelul” poate fi utilizat doar pentru invatarea terapiei in astfel
de tulburari. In cea de-a doua varianta nu avem tulburari si atunci exersarea este mai degraba un „joc de-
a terapie”. Desigur, fara a nega importanta acestor variante, credem ca, in aceasta etapa de dezvoltare a
psihoterapiei invatarea practica a tehnicilor terapeutice ramine inca prea aproape de formula veche
privind invatarea tuturor meseriilor: acestea nu se invata ci „se fura”.
In al doilea rind suntem intr-un domeniu in care, desi exista anumite reguli, modele, repere, nu
exista retete fixe, toate aspectele sunt mult mai relative, diverse, dinamice si , deci greu de controlat si
previzionat decit in alte domenii terapeutice, motiv pentru care exista si mai mare retinere din partea
practicienilor. Desi poate parea paradoxal, cei consacrati, cei care cunosc mai bine domeniul, au cele
mai mari retineri, cel putin pina la un punct si aceasta se datoreaza tocmai faptului ca ei cunosc mai bine
si riscurile si tin, fara discutie, la prestigiul lor.
Poate ca in cazul terapiilor scurte, centrate pe simptom, unde nu este nevoie (?) de o cunoastere
aprofundata a pacientului si a problemelor lui sau in cazul terapiilor de grup unde dezvaluirea se face
57
Telefon: 0755/046.913

ceva mai „natural” situatia sa fie ceva mai permisiva pe aceasta directie si, acolo, sa poata fi
„strecurate” mai usor si alte persoane.
Cunoasterea psihicului persoanei care apeleaza la psihoterapie inseamna patrunderea in zonele
cele mai intime, cele pe care, uneori (cel putin partial), persoana insesi le reprima. Acest demers cere
pricepere, empatie, autocontrol, rabdare si mai, ales tact si respect din partea psihoterapeutului. Dar este
cit se poate de clar ca acest demers trebuie facut cit mai bine, cit mai eficient si, prin urmare, credem ca
practicantul avizat, legitim al psihoterapiei trebuie sa fie un bun psihodiagnostician.
Avind in vedere ca manifestarile psihicului aflat in suferinta sunt diferite de ceea ce intilnim in
mod normal si ca pentru a alege procedee eficiente si pentru a le orienta corect pentu rezultate cit mai
bune, credem ca psihoterapeutul trebuie sa aiba , cel putin la un nivel minimal, cunostinte de
psihopatologie.
Desi am lasat la urma problema relationarii si comunicarii cu pacientul, acest aspect are o
importanta deosebita. Astfel, in actul psihoterapeutic se impune crearea unei atmosfere de deschidere si
disponibilitate din partea terapeutului, de liniste, calm si siguranta pentru pacient. Relatia terapeutica
corecta este importanta pentru ambele parti. Pentru terapeut este importanta pentru realizarea cit mai
eficienta a demersului terapeutic. Pentru pacient este deosebit de importanta pentru ca el vrea sa scape
de suferinta, sa-si dezvolte sau sa-si imbunatateasca capacitatitatile adaptative.
Calitatea relatiei terapeutice depinde in cea mai mare masura de calitatile privind comunicarea
si relationarea, de capacitatile empatice ale terapeutului. Apreciem ca aceste calitati sunt structuri
de personalitate de tipul aptitudinilor, partial innascute, partial formate prin educatie. Prin urmare,
credem ca, pornind de la aceste considerente, nu oricine poate deveni un foarte bun psihoterapeut
indiferent cit de solida si diversa este pregatirea lui teoretica si chiar practica in psihologie,
psihopatologie si psihoterapie.
Reamintim in final ca actul psihoterapeutic trebuie sa raspunda unor cerinte relativ clare, bine
definite cum ar fi insanatosirea pacientului (ameliorarea starii acestuia), maturizarea/schimbarea
structural-dinamica si functionala a personalitatii lui, asa incit sa-i creasca capacitatile adaptative. Fiind
o stiinta dar si o arta, psihoterapia permite o mare libertate terapeutului in organizarea si desfasurarea
acestui demers, dar pentru a-si atinge scopul credem ca el trebuie sa urmeze, in mod necesar urmatorii
pasi:
- evaluarea psihologica si diagnoza pacientului;
- formularea unor explicatii privind diagnosticul, mecanismele tulburarii ca si a posibilitatilor
terapeutice (explicatiile reduc tensiunea intrapsihica, anxietatea pacientului si duc la
acceptarea terapiei, participarea la aceasta);
- activitatea terapeutica efectiva cu durata variabila functie de pacient, tulburarea acestuia si
metodele utilizate;
- evaluari de etapa, pe parcursul desfasurarii terapiei, dind posibilitatea verificarii eficacitatii
actului terapeutic, a corectitudinii demersului sau a unor piedici si permitind, asfel,
schimbarea strategiei de abordare a bolii;
- in final, etapa de incheiere a terapiei.
58
Telefon: 0755/046.913

Constienti ca nu am epuizat aceasta problematica deosebit de complexa, asa cum nu s-a intimplat
nici cu cei care au abordat pina acum acest domeniu, multi dintre acestia cu mai multa competenta
decit in cazul nostru, credem ca aceste aspecte trebuie sa fie repetat abordate, accentuate si nuantate asa
incit practica psihoterapiei sa devina putin cite putin mai clara, mai accesibila atit pentru terapeut
(formare, practica, etica, etc) cit si (mai ales) pentru pacient.
Bibliografie:
1. Andronic I, Psihologia generala si psihologia medicala, Editura SITECH,

Craiova, 2004;
2. Bruner, J.S., Procesul educaţiei intelectuale, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
3. Dafinoiu, I., Laszlo,Varga, J., Psihoterapii scurte. Ed. Polirom;
4. Frankl V.E. (1983) Theorie und Therapie der Neurosen. München: Reilnhardt.
5. Freud, S, Introducere in psihanaliza, EP, Bucuresti, 1980;
6. Freud S. – The Ego and the mechanisms of defense; New York, Internationa
Universities Press, 1964;
7. Freud S. – Inhibitions, Symptomps and Ardicty; Standard edition; vol. 20; 1959; 87-
170, 1926;
8. Holdevici, I., Psihoterapia anxietăţii, Ed., Dual Tech, Bucureşti, 2002;
9. Holdevici, I., Noua hipnoză eriksoniană, Ed., Dual Tech, Bucureşti, 2002;
10. Jung C. J., - Psychological types; Princeton N. J., Princeton University Press
(Original work published 1923); 41-69, 1971;
11. Jung C. J., - The integration of thend personality, New York, Farrar and Rinehart,
1939;
12. Murray H.A. and Jacobson L.I. - The nature of learning in traditional and behavioral
psyhoterapy, Handbook of psyhoterapy and behaviol change, New York, Wiley,
1971;
13. Oancea,Ctin., Tehnici de sfătuire/consiliere, Ed.,Vavila Eding S.R.L. Buc.,2002;
14. Rogers C.R. – Toward a Science of the Person. In T.W. Waun (ed.), Behaviorism and
Phenomenology, Chicago: Univ. of Chicago Press, 1964
59
Telefon: 0755/046.913

60

00002193-TERAPIA COGNITIV COMPORTAMENTALA Suport de Curs Ad.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

00002193-TERAPIA COGNITIV COMPORTAMENTALA Suport de Curs Ad.

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Asociaţia Română de Psihoterapie Integrativă

Str. România Muncitoare, nr. 30, Craiova, Dolj

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

PROCEDURI ŞI TEHNICI COGNITIV COMPORTAMENTALE

1. Introducere în terapia cognitiv comportamentală

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Psihologia cognitivă este disciplina care se situează la răscrucea biologiei, psihologiei,

Termenul de psihoterapie cognitiv-comportamentală îşi are originile atât în domeniul

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Doctorul Ellis, creatorul terapiei emotivo-raţionale, rezumă acest principiu în formula sa

Ideile sau frazele

În elaborarea gândurilor şi manifestarea comportamentală putem identifica 3 repere:

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

- Aceste raţionamente depind de structuri fundamentale cum sunt: postulatele, valorile şi

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Munca de punere în evidenţă apoi de reformare a modului de percepţie şi de gândire se face

O impresie legată de o nenorocire sentimentală, de Tristeţe sau depresie

Persoana are credinţa că a rănit pe cineva sau că s-

Persoana crede că este obiectul unei nedreptăţi sau

Persoana nu a obţinut ce prevedea. Este convinsă

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Persoana se crede în pericol pentru că îşi

Comparându-se cu ceilalţi, persoana constată că nu

Persoana crede că este condamnată la nefericire

Persoana este convinsă că problemele sale nu se

Principul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale postulează că modurile în care

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Psihoterapia cognitiv-comportamentală se poate utiliza atât în terapia individuală, cât şi în cea de

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Când starea de indispoziţie se permanentizează. E normal să te simţi vinovat de o abatere personală a

A te da cu capul de pereţi. Dacă se întâmplă frecvent ca persoana să se răzvrătească în mod

Pierderea poftei de viaţă.

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Principiile abordării terapiei cognitiv – comportamentale integrative

1. Abordarea integrativă se realizează având la bază caracterul colaborativ al relaţiei dintre

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Şase tehnici de bază ale terapiei cognitive

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Luni Marţi Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Tulburările de dispoziţie sunt provocate de un limbaj interior nerealist şi descurajant. Există

1. Radicalizarea: a vedea totul fie în negru, fie în alb

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Prezenţa lui “Ar trebui”

Blamarea propriei persoane provoacă un sentiment de culpabilitate, de ruşine şi de incompetenţă.

2. Supra-generalizarea: a dramatiza o dificultate obişnuită generalizând-o în mod excesiv.

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

6. Emotivitatea: a ne proiecta stările sufleteşti asupra realităţii.

8. Etichetarea: a identifica persoanele cu acţiunile şi comportamentul lor.

9. Personalizarea: a pune întreaga răspundere pentru o problemă în cârca uneia şi aceleiaşi

Revenirea la dispoziţii sănătoase şi constructive trece printr-un demers de introspecţie, care se

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

Exerciţiul numărul 1 : Conştientizarea furiei

Terapeutul: 1. Descrieţi în câteva rânduri împrejurările incidentului care v-a contrariat.

2. Îmi puteţi da detalii asupra locurilor, datelor şi persoanelor implicate?

3. Cum (ce) s-a întâmplat?

6. Scrieţi în câteva rânduri discursul interior pe care vi l-aţi ţinut. De exemplu: „e

7. Vom încerca acum să depistăm distorsiunile cognitive

9. Simţiţi că această nouă percepţie vă eliberează de furie şi frustarare?

TABARA REZIDENTIALA LIVE DIN PROGRAMA OBLIGATORIE ARPI

11. Evaluaţi pe o scară de la 1 la 10 diminuarea stării negative.

Exerciţiul numărul 2 : Jurnalul stărilor mele sufleteşti

2. Sentimentele mele negative şi intensitatea lor pe o scară de la 1 la 100: