Buletinul Muzeului de Istorie Și Etnografie Ungheni, Nr. 5 - 6, 364 P., 2021

BULETINUL MUZEULUI DE ISTORIE ȘI ETNOGRAFIE UNGHENI
V-VI
UNGHENI - 2021
De la apariția ultimului număr al buletinului PYRETUS,
au trecut 4 ani. Este un timp relativ scurt, dar care, iată, ne demonstrează că,
vorba scriitorului Dumitru C. Moruzi: ”Uneori nu aduce anul, cât aduce
ceasul”. Din păcate veștile sunt triste. Din primăvara anului 2019, și cu
precădere din iarna lui 2021, peste Ungheni, ca și peste întraga lume dealtfel,
s-a lăsat o umbră neagră, din hățișul căreia ființa malefică a smuls dintre noi
oameni de creație, o seamă dintre ce mai buni prieteni, colegi, susținători și
promotori activi ai valorilor culturale naționale. Trăim timpuri de răstriște,
care ne pun existența la mare încercare. Astfel de clipe ne demonstrează, că
tot ce contează în viața unui om este fapta bună și lucrul bine făcut. Sunt
criterii care trebuie să definească ființa și sensul existeenței umane,
întărindu-ne caracterele și crezul că faptele bune nu se pierd în van.
Închinăm, așadar, acest număr memoriei celor trecuți prematur în
neființă, care au vegheat de-a lungul timpului asupra culturii Ungheniului și
a instituției muzeale unghenene: fostului director al Muzeului Municipal
Ungheni de Istorie și Etnografie Gheorghe NEGRU, ceramistului Nicolae
COSTRIBA, plasticianului Mihai MIREANU, ziaristului, poetului și
criticului literar Ghenadie NICU, sculptorului Tudor CATARAGA, criticului
de artă Tudor BRAGA, directorului și profesorului Școlii de Arte Plastice
Pentru Copii din mun. Ungheni Raisa COJOCARU, profesorului de istorie
de la Gimnaziul ”Gaudeamus” din satul Petrești Nicolae STAROȘCIUC,
președintelui Camerei de Comerț din mun. Ungheni, fostului vicepreședinte
al raionului Ungheni și prefect al județului Ungheni Serghei CLADCO,
președintelui raionului Ungheni și parlamentarului Ludmila GUZUN,
fostului viceprimar și primar interimar al mun. Ungheni Ilie CIOCAN,
fostului primar al mun. Iași Constantin SIMIRAD.
BULETINUL MUZEULUI DE ISTORIE ȘI ETNOGRAFIE UNGHENI
V-VI
UNGHENI 2021
COLEGIU DE REDACȚIE
Redactor-Șef
Vasile IUCAL
Membri:
Vlad VORNIC, doctor în istorie, Chișinău
Alexandru FURTUNĂ, doctor în istorie, Chișinău
Silviu ANDRIEȘ-TABAC, doctor în istorie, Chișinău
Sergiu POPOVICI, arheolog, Chișinău
Anatolie POVESTCA, istorician, muzeograf, Chișinău
Vadim PÂSLARU, istorician, specialist pe probleme patrimoniu cultural, în
cadrul Secției Raionale de Cultură Ungheni
Silvia POIANĂ, profesor de istorie, Gimnaziul ”Gaudeamus”, s. Petrești
Galina MORARU, specialist principal, Secția Raională de Cultură Ungheni
Iurie CUJBĂ, istorician, profesor, muzeograf, Ungheni
Dumitru VERDIANU, artist plastic, Viena, Austria
Ion ZDERCIUC, artist plastic, Chișinău
Nicolae POPA, artist plastic, București
PROCESARE COMPUTERIZATĂ: Nicolae Mihailiuc

ADRESA:
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni
Municipiul Ungheni, str. N. Bălcescu - 9
Tel: (0236) 22764, email: muzeulungheni@mail.md; pyretus@yandex.ru
Pagină facebook: Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni
ISSN 2587 - 3342

9772587334007
CUPRINS
Arheologie
Sergiu POPOVICI, dr. Vlad VORNIC, Sergiu HEGHEA, Situl cucutenian Drujba I -
Ternușa (com. Hîrcești, r-nul Ungheni)....................................................................................7
Istorie
Anatolie POVESTCA, Republica Moldova - 30 de ani de (in)dependență. O retrospectivă
politică ....................................................................................................................................30
Iurie CUJBĂ, Războiul din Afganistan (1979-1989). O istorie a pierderilor de vieți
omenești..................................................................................................................................42
Vasile IUCAL, Relații sociale și economice în satul Ungheni, în perioada anilor 1812 -
1868.........................................................................................................................................48
Vlad MISCHEVCA, Memoria hatmanului Stanisalw Żolkiewski în Moldova (400 de ani
de la bătălia de la Țuțora) .....................................................................................................64
Corneliu PREPELIȚĂ, Foametea din 1946-1947, în stânga și dreapta Prutului: o
abordare comparată ...............................................................................................................76
Vasile IUCAL, Un secol de stări, spirit și nume de străzi în cotidianul orașuluiUngheni...96
Ștefan RÂMBU, Câteva aspecte privind originea satului Boldurești, Nisporeni ..............124
Vasile IUCAL, Apostolii întunericului. Cum au interzis comuniștii ungheneni credința în

Dumnezeu enoriașilor din parohia Sfântul Nicolae din Dănuțeni (Ungheni).....................129
Petru COCÎRȚĂ, Păstrarea memoriei neamului - imperativ al timpului. Studiu de caz:
lista victimelor regimului comunist în anii 1940-1953 din comuna Cărpineni, r-nul Hîncești,
Republica Moldova ..............................................................................................................140
Etnologie
Alexandru FURTUNĂ, Anul Nou (Sfântul Vasile cel Mare) (1/14 ianuarie) în satele din
zona Rezervației Cultural-naturale ”Orheiul Vechi”...........................................................149
Nicolae BĂIEȘU, Ion TACU, Zinaida LEPORDA, Folclor și datini din satul Valea
Mare, Ungheni …………………………………………………………………………….158
Maria COSCIUG, Rodica DABIJA, Semnificațiile și obiceiurile practicate de Duminica
Mare în satul Măgurele, Ungheni ………………………………………………………...178
Eugenia PREPELIȚĂ (CERNACOVSCHI), Un neam numeros și talentat de tâmplari
din satul Valea Mare - familia Petric ..................................................................................180
Maria COSCIUG, Câteva mărturii despre construcția caselor tradiționale în prima
jumătate a secolului XX, în satul Măgurele ......................................................................184
Alexandru FURTUNĂ, Crăciunul (Nașterea Domnului) (25-27 decembrie / 7-9 ianuarie)
în satele din zona rezervației cultural-naturale ”Orheiul Vechi”.....................................186
Eudochia GOIAN, Dansul popular ”Sârba de la Costuleni” ........................................193
Silvia POIANĂ, Câteva obiceiuri la construcția și sfințirea caselor în satul Petrești.....196
Eudochia GOIAN, O călătorie printre casele țărănești de altădată din satul Costuleni………198
Galina MORARU, Casa de acasă....................................................................................201
Patrimoniu
Ion NOROC, O spadă medievală descoperită la Movila Măgurii (Ungheni), aflată în
colecția Muzeului din Municipiul Bălți .............................................................................203
Vadim PÂSLARU, Un valoros monument interbelic, din seria ”Cultul Eroilor Armatei
Române”, descoperit recent în satul Măcărești, a completat patrimoniul muzeului din
Ungheni..............................................................................................................................207
Angela IUCAL, Două statui funerare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea veghează
liniștea cimitirului satului Valea Mare ..............................................................................210
Anatolie POVESTCA, Pistoale occidentale și orientale din patrimoniul MNIM, secolele
XVI-XIX............................................................................................................................. 216
Angela IUCAL, Un nou exemplar de troiță ”Cultul Eroilor”, identificat la Năpădeni,

Ungheni .............................................................................................................................241
Irina CIOBANU, Mărturisiri cu drag de frumos ……………………………………....245
Vasile IUCAL, Desfacerea mitului: construcția podului feroviar peste râul Prut, la
Ungheni .............................................................................................................................250
Geografie
Angela IUCAL, Sbuciumul Prutului - prutețele din zona Unghenilor.............................264
Publicistică
Nicolae BULAT, Puntea Suspinelor (nuvelă istorică)...................................................274
Heraldică
Silviu ANDRIEȘ-TABAC, Noile simboluri heraldice ale orașelor Cornești și Lipcani ….314
In memoriam
Lucia BACALU (JARDAN), Ghenadie Nicu, jurnalist la Ungheni ................................318

Diana VIZIRU, Raisa Cojocaru - pedagog, om al culturii și al cetății..............................324
Veronica CONOVALI, Mărturii durute, înecate-n lacrimi. Spovedaniile artistului plastic
Mihai Mireanu …………………………………………………………………………….328
Nicon JOMIR, Un slujitor al bisericii ”Adormirea Maicii Domnului” din satul Petrești,
părintele Alexandru Jomir ...................................................................................................347
Sărăteanu NICOLETA, Nicolae Dabija - flacără a renașterii naționale în Basarabia...349

Iulia PANCU, Ludmila Guzun - doamna care a dorit să facă lumea mai fericită ……...355
Corneliu PREPELIȚĂ, Serghei Cladco - omul care a iubit cultura și viața....................357
Lucia BACALU (JARDAN), Un om de mare bunătate - Ilie Ciocan...............................359
Silvia POIANĂ, A ars, aprinzând alte lumânări - pedagogul Arcadie Staroșciuc.............360
Buletinul PYRETUS, nr. 5-6, 2021 ARHEOLOGIE
SITUL CUCUTENIAN DRUJBA I – TERNUȘA (COM. HÎRCEȘTI, R-NUL

UNGHENI)
Sergiu POPOVICI, dr. Vlad VORNIC, Sergiu HEGHEA*
Cuvinte cheie: Hîrcești, Drujba, Ternușa, Cula, sit, cultura Cucuteni-Tripolie C
În luna decembrie a anului 2020, Agenția Națională Arheologică, în parteneriat cu

Muzeul de Istorie si Etnografie Ungheni, au efectuat cercetări de suprafață pe teritoriul
com. Hîrcești, r-nul Ungheni. Scopul cercetării perieghetice a constat în prospectarea unui
teren unde, conform informațiilor parvenite din partea localnicilor, în urma aratului au
apărut la suprafața solului mai multe „locuri cu lut ars și ceramică”. Punctul la care ne
referim este denumit de localnici Ternușa, aflându-se în partea de nord a comunei Hîrcești,
la 1,1 km nord de marginea nordică a satului Drujba, la baza unei pante ce coboară dinspre
nord spre valea râului Culișoara, afluent de stânga al râului Cula (Fig. 1, 1-4). În urma
examinării acestei zone, s-a constatat existența aici a unei așezări aparținând culturii
Cucuteni-Tripolie, grav afectată de lucrările agricole recente. Printre numeroasele
materiale culese de la suprafața solului se găsesc și câteva fragmente ceramice din perioada
târzie a epocii bronzului atribuite culturii Noua (Fig. 18, 10-12).
Judecând după răspândirea vestigiilor arheologice scoase la lumină prin lucrările
agricole, așezarea cucuteniană are o întindere de cca 200 m pe direcția vest-est și de 120 m
pe linia nord-sud. În aria cercetată perieghetic, au fost observate 13 aglomerări masive de
materiale arheologice reprezentate prin bucăți de lut ars, ceramică, oase de animale și
fragmente de râșnițe. După toate aparențele aglomerațiile respective reprezintă dărămîturile
unor locuințe de suprafață, partea superioară a cărora a fost afectată grav de plugul de
plantaj. Dimensiunile aglomerațiilor sunt variabile, cele mai multe fiind de cca 15 × 8 m. În
vederea determinării planimetriei acestor complexe, ele au fost marcate la suprafața solului
și fotografiate din dronă de la înălțimea de cca 200 m. Grație fotografierii aeriene, am
observat că aglomerațiile formează două semicercuri dispuse dinspre sud-vest spre nord-
est. Evident că observațiile sunt preliminare, o scanare geomagnetică viitoare urmând să
ofere mai multe detalii în acest sens. Întrucât aglomerațiile de lut ars reprezintă foarte
probabil resturile unor locuințe, fiind deci complexe diferite, materialele arheologice au
fost recuperare și marcate separat din fiecare aglomerare.
Inventarul arheologic recuperat cuprinde o statuetă antropomorfă de lut ars, câteva
piese de silex și fragmente de râșnițe de gresie, o colecție însemnată de fragmente ceramice
și oase de animale. Cea mai reprezentativă categorie de vestigii este ceramica, care
constiuie și un foarte important element de datare. Deși fragmentată, ceramica recuperată
poate fi împărțită în patru categorii distincte: fină, semifină, grosieră și cu adaos de cochilii
pisate în componența pastei, denumită de specialiști și de tip Cucuteni C.
*
Sergiu POPOVICI, dr. Vlad VORNIC, Sergiu HEGHEA sunt specialiști la Agenția Națională Arheologică.
7
Cantitativ predomină ceramica fină pictată. Majoritatea fragmentelor recuperate și-

au păstrat decorul pictat. Acesta se prezintă prin pictură monocromă (brun/negru aplicat
direct pe peretele vasului), bicromă (doar brun/negru sau doar roșu aplicat pe un fundal alb
sau roșiatic/brun) și tricromă (negru/brun în combinație cu roșu aplicat de regulă pe un
fundal alb). Formele vaselor sunt tradiționale olăriei evoluate a fazei A-B a culturii
Cucuteni. În colecția de la Drujba – Ternușa, predomină recipientele de dimensiuni
mijlocii, care cuprind o gamă variată de forme.
Vase cu corpul sferic, piriform și amfore. Recipientele au gâtul îngust tronconic,
trecerea spre corp este marcată printr-un umăr evidențiat (Fig. 2, 1-5, 7-12). Partea
superioară a corpului este semisferică. Pe diametrul maxim al unor vase sunt prevăzute
torţi cu perforație verticală (Fig. 3, 5). Decorul este organizat tectonic prin pictură bicromă
și tricromă. Predomină pictură bicromă, formată din benzi de linii roșii sau brune dispuse
vertical sau în zig-zag pe fundal alb (Fig. 2, 1-2, 4; 3, 3-12). Decorul tricrom al unor vase
este format din grupări de linii late brune și subțiri alăturate de culoare roșie (Fig. 2, 5-12).
Corpul unor recipiente este acoperit de pictură tricromă, ce constă din spirale înfășurate sau
benzi orizontale roșii mărginite cu negru pe fundal alb (Fig. 15, 16-18).
Vase cu corpul bitronconic. Se caracterizează prin forme zvelte, gât înalt, având
buza dreaptă sau răsfrântă spre exterior (Fig. 5, 1-2, 7-11). La baza gâtului pot fi întâlnite
toarte proeminente cu perforație pe orizontală (Fig. 5, 3-6). Decorul pictat este asemănător
vaselor piriforme, deseori constând din grupări de linii late brune și subțiri alăturate de
culoare roșie, aplicate pe fundal alb (Fig. 5, 1-2, 11; 6, 9-10).
Cupe, pahare. Sunt prezentate prin fragmente ceramice având peretele subțire –
formele sunt zvelte. Unele vase au aplicate la baza gâtului tortițe proeminente cu perforare
pe orizontală, apropiindu-se de tipul amforetelor cu gura lată (Fig. 7, 1-3). Gâtul vaselor de
regulă este înalt – cilindric, duza dreaptă sau puțin evazată (Fig. 7, 7-12, 14-15). Corpul
este ușor globular, deseori acoperit cu pictură. Fragmentele recuperate au păstrat pictura
monocromă (brun direct pe suprafața vasului), bicromă (brun și roșu direct pe suprafața
vasului) și tricromă (brun și roșu aplicat pe fundal alb). Un fragment este pictat cu negru în
interspații (Fig. 7, 1).
Castroane și străchini. Vasele de acest tip au formă tronconică, pereții oblici, ușor
arcuiți și buza trasă spre interior. Luând în considerație diametrul reconstituit al gurii, se
evidențiază două tipuri de recipiente: vase având deschiderea gurii până la 15-18 cm și
vase cu diametrul gurii de până la 25-30 cm. Decorul pictat al recipientelor acoperă pereții
exteriori și rareori pe cei interiori (Fig. 9, 7, 9-10). Predomină decorul format din grupări
de linii late și subțiri alăturate de culoare brună aplicat direct pe suprafața peretelui sau pe
fundal roșiatic. Un fragment și-a păstrat pictura bicromă formată din linii brune si roșii
aplicate pe suprafața vasului (Fig. 8, 5). Un singur fragment este pictat tricrom (Fig. 9, 5).
O bună parte din strachini nu și-au păstrat pictura sau aceasta inițial lipsea (Fig. 10, 1-9).
Capace. A fost reconstituită forma pentru șase capace. Un exemplar. provenind
dintr-o locuință/aglomerație grav afectată, marcată cu nr. 10, s-a întregit practic integral
(Fig. 11, 6). Recipientele sunt de tip „cască suedeză”. Vasele au forma tronconică, calota
piesei întregite este aplatizată, având în zona mediană o tortiță perforată vertical. Două
fragmente, judecând după forma profilului, pare să aibă calota semisferică (Fig. 11, 1-2).
Decorul pictat este bicrom și tricrom (Fig. 11).
Vase de tip binoclu. Recipientele de acest tip sunt formate din două corpuri unite
prin două sau trei punți. Colecția acestor vase se constituie cu precădere din
suporturi/pâlnii, corpuri, și punți. Pâlniile sunt tronconice ușor arcuite (Fig. 12, 1-7, 9-10,
8
13-15). Un fragment de pâlnie și-a păstrat o parte din puntea superioară arcuită (Fig. 13, 4),
iar altul – o proeminență la bază (Fig. 12, 10). Corpul monoclului de regulă este cilindric,
având grosimea peretelui relativ uniformă (Fig. 12, 12; 13, 2-3). Un fragment mai deosebit
are grosimea peretelui de până la 5 cm, astfel încât diametrul orificiului ce străbate corpul
pe verticală nu depășește 0,5 cm (Fig. 13, 1). Din cele patru punți mediane recuperate, una
este circulară/ovală în plan (Fig. 13, 5), alta romboidală (Fig. 13, 8) și două au o parte
arcuită ascuțită și o parte relativ plană (Fig. 13, 7, 9). Decorul pictat al vaselor binoclu este
bicrom și tricrom. Motivele ornamentale sunt formate din benzi late roșii aplicate pe fundal
alb și grupări de linii late brune și subțiri mediane de culoare roșie aplicate tot pe fundal
alb.
Vase lucrate din pastă de lut cu adaos de scoică pisată – Cucuteni C. O categorie
aparte a ceramicii colectate de pe suprafața sitului formează câteva fragmente de vase
zgrunțuroase cu ardere reducătoare, conținând ca degresant în pastă scoică pisată. Se
remarcă două fragmente a părții superioare a unor vase de tip oală. Pe umerii unuia dintre
aceste fragmente poate fi observat decorul format din două benzi suprapuse constând dintr-
o seriere de linii oblice incizate suprapuse formând triunghiuri cu vârful în sus. Buza
vasului este acoperită de striuri orizontale (Fig. 18, 1). O formă asemănătoare are și un alt
fragment decorat pe umeri cu trei linii de impresiuni cu șnurul deasupra cărora se aflau
striuri orizontale acoperind suprafața buzei (Fig. 18, 2). Un fragment poartă pe suprafața
peretelui o bandă de linii verticale incizate (Fig. 18, 3), iar altele sunt acoperite de striuri
(Fig. 18, 4-9).
Restul formelor de vase sunt reprezentate printr-un număr mic de fragmente. Aici
putem menționă câteva fragmente de oale (Fig. 14, 1), cratere (Fig. 17, 4), vase mari cu
corpul rotunjit sau cvasi-sferic având toarte pe corp (Fig. 17, 5-8), vase suport (Fig. 17, 9)
etc, cu sau fără decor pictat.
Pe suprafața sitului Hârcești III – Ternușa, în una din aglomerații, a fost identificată
și o figurină antropomorfă fragmentară (Fig. 16, 11). Piesa este modelată din pastă fină,
arsă oxidant. Figurina are talia zveltă, picioarele unite, diferențiate printr-o șănțuire pe
ambele părți, la capăt luând forma piciorului unic. Fesele sunt bine reliefate, abdomenul și
genunchii fiind marcați prin proeminențe. Cele din părți și din față a abdomenului sunt
perforate pe orizontală. Corpul piesei este decorat cu lini brune dispuse orizontal. Coapsele
din părți, pe ambele suprafețe, au decorul format din doua linii verticale. Piesa are
următoarele dimensiuni: înălțimea păstrată – 7 cm, lățimea maximă în zona bazinului – 2,8
cm. Figurina poate fi se încadrată în tipul A1A al plasticii cucuteniene din faza A-B,
conform clasificării elaborate de către Dan Monah1.
Actualmente pe teritoriul com. Hîrcești din r-nul Ungheni sunt cunoscute trei situri
arheologice, toate atribuite culturii Cucuteni-Tripolie. Pentru prima dată careva informații
despre una dintre aceste așezări apare într-o listă a siturilor arheologice din RSSM
întocmită de A. Nudelman. Într-o lucrare recentă, S. Bodean, făcând referință la această
listă, publică informații actualizate despre siturile Hîrcești I și Hîrcești II, încadrându-le
alături de alte descoperiri similare din zonă în faza A-B2 a culturii Cucuteni2. Revenind la
situl Drujba I – Ternușa, observăm că materialul ceramic avut la dispoziție pare să
ilustreze două etape oarecum distincte de locuire a așezării3, sau cel puțin un singur nivel
de locuire – cu două orizonturi (?). Ne referim aici la fragmentele ce poartă decor format
9
Fig. 1. Drujba I– Ternușa. 1-4 – Amplasarea sitului arheologic.
10
Fig. 2. Drujba I – Ternușa. 1, 10 – aglomerația 11; 2, 5 – aglomerația 5; 3 – aglomerația

12; 4, 6 – aglomerația 10; 7, 9 aglomerația 9; 8, 11-12 – aglomerația 8.
11
Fig. 3. Drujba I – Ternușa. 1 - aglomerația 1; 2, 3, 5-6, 11 – aglomerația 13; 4, 9 –

aglomerația 9; 7 – aglomerația 11; 8 – aglomerația 10; 9-10 – aglomerația 9; 12 –
aglomerația 12.
12
Fig. 4. Drujba I – Ternușa. 1,9 – aglomerația 3; 2, 4-8, 10-12 – aglomerația 1; 3 –

aglomerația 13.
13
Fig. 5. Drujba I – Ternușa. 1 – aglomerația 13; 2 – aglomerația 2; 3, 6 – aglomerația 9;

4, 7-8, 11 – aglomerația 10; 5, 9-10 – aglomerația 5; 6 – aglomerația 3.
14
Fig. 6. Drujba I – Ternușa. 1-2, 4-5 – aglomerația 9; 3 – aglomerația 13; 6-8 – aglomerația
1; 9-10 – aglomerația 3.
15
Fig. 7. Drujba I – Ternușa. 1, 4-5, 13 – aglomerația 1; 2, 6, 9-10 – aglomerația 11; 3, –

aglomerația 10; 7-8 – aglomerația 3; 11 – aglomerația 13; 12, 14 – aglomerația 9; 15 –
aglomerația 12.
16
Fig. 8. Drujba I – Ternușa. 1-2 – aglomerația 2; 3-5 – aglomerația 3; 6 – aglomerația 8;

– aglomerația 4.
17
Fig. 9. Drujba I – Ternușa. 1 – aglomerația 2; 2 – aglomerația 3; 3 – aglomerația 4; 4 –

aglomerația 12; 5, 9-10, 12 – aglomerația 9; 6-7, 11 – aglomerația 11; 8 – aglomerația 7.
18
Fig. 10. Drujba I – Ternușa. 1-3 – aglomerația 1; 4 – aglomerația 13; 5 – aglomerația 12; 6, 9
– aglomerația 10; – aglomerația 7; 8 – aglomerația 5.
19
Fig. 11. Drujba I – Ternușa. 1 – aglomerația 2; 2-6 – aglomerația 9; 3-4 – aglomerația 13;
5 – aglomerația 10
20
Fig. 12. Drujba I – Ternușa. 1, 9-10 – aglomerația 13; 2, 5-6, 8 – aglomerația 9; 3, 15 –

aglomerația 1; 4 – aglomerația 10; 7, 12 – aglomerația 11; 13-14 – aglomerația 4.
21
Fig. 13. Drujba I– Ternușa. 1-2, 7, 9 – aglomerația 13; 3 – aglomerația 8; 4 –

aglomerația 2; 5 – aglomerația 4; 6 – aglomerația 9; 8 – aglomerația 7.
22
Fig. 14. Drujba I – Ternușa. 1, 2 – aglomerația 4; 3, 13-14 – aglomerația 5; 4-5 –

aglomerația 9; 6-7 – aglomerația 8; 8-10 – aglomerația 9; 11 – aglomerația 11; 12, 15, 19-
20 – aglomerația 13; 16 – aglomerația 10; 17 – aglomerația 3; 18 – aglomerația 1.
23
Fig. 15. Drujba I – Ternușa. 1, 10 – aglomerația 1; 2-3, 12 – aglomerația 3; 4, 6, 16-17 –

aglomerația 9; 5 – aglomerația 7; 7-9, 14 – aglomerația 10; 11 – aglomerația 11; 13, 15 –
aglomerația 13; 18 – aglomerația 5.
24
Fig. 16. Drujba I – Ternușa. 1-2 – aglomerația 1; 3, 8 – aglomerația 10; 4 – aglomerația

3; 5 – aglomerația 4; 6, 9 – aglomerația 12; 7 – aglomerația 7; 10 – aglomerația 9; 11 –
aglomerația 9.
25
Fig. 17. Drujba I – Ternușa. 1-2 – aglomerația 4; 3, 6 – aglomerația 9; 4 – aglomerația

11; 5, 7-8 – aglomerația 13; 9 – aglomerația 1
26
Fig. 18. Drujba I – Ternușa. 1 – aglomerația 7; 2 – aglomerația 1; 3 – aglomerația 11; 4,

7 – aglomerația 12; 5 – aglomerația 10; 6, 8-9 – aglomerația 9; 10-12 fragmente
ceramice ale culturii Noua.
27
din benzi late, neliniare sau chiar pictate cu negru în interspații, cum sunt formulele
stilistice ale subgrupelor α1 și α1 ale grupei ceramice de stil AB4. Evident că ceramica
culeasă de noi ilustrează o distribuire inegală a materialelor, predominând fragmentele
pictate de la sfârșitul fazei A-B. Ne referim aici la subgrupele stilistice ale grupei δ – δ1 și
δ25 dar și la o serie de fragmente decorate în stil ε1a-b si ε2a-b, care sunt prezente deja în
materiale din faza Cucuteni B1. Cu referire la diferențele surprinse, la etapa actuală
preferăm să păstrăm o oarecare prudență până nu se vor efectua săpături arheologicet, care
să lămurească sau să ofere mai multe detalii cu privire la cronologia internă a așezării. Cert
este faptul că o bună parte din materialele descoperite se încadrează în etapa finală a fazei
A-B2 a culturii Cucuteni, marcând totodată și primele manifestări ale fazei B în nordul
Podișul Moldovei Centrale, într-o formă oarecum desăvârșită întâlnite la Codreanca I și
Călărași IV6. Siturile amintite mai sus – Hârcești I și Hârcești II, au oferit materiale
similare celor descoperite la Drujba I – Ternușa. Nu este exclus și faptul că așezările
menționate formează un cuib, fiind situate la distanțe nu prea mari una față de altă în
condiții prielnice oferite de valea râului Cula. Spre nord de aceste așezări materiale
similare sunt cunoscute în siturile Cucuteni A-B de la Dumbrăvița I și Mândrești XII –
Lângă lac7. La vest de Prut, dintre descoperirile asemănătoare din faza A-B2 și B1 putem
menționa cele înregistrate la Buznea-Siliște/După Grădini8, Costești-Cier/Lângă Școală9,
Cucuteni-Băiceni-Cetățuie (nivelul Cucuteni B1)10 etc.
Spre final dorim să menționăm că descoperirea sitului Drujba I – Ternușa oferă
informații noi despre comunitățile cucuteniene răspândite în valea râului Cula. Suntem de
părere că fiecare contribuție menită să introducă în circulația științifică materiale noi, cât
de modestă nu ar fi ea, îmbogățește baza de date științifice referitoare la multiplele aspecte
formulate de cercetătorii culturii Cucuteni-Tripolie.
NOTE
1
Dan Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni – Tripolie, Piatra Neamț 2012, p.
120. Piatra Neamț 2012.
2
Sergiu Bodean, Considerații preliminare referitoare la siturile Cucuteni A-B2-Cucuteni
B1 din zona centrală a Republicii Moldova, în: Eternitatea arheologiei: studii în onoarea
profesorului Dumitru Boghian la a 65-a aniversare, Cluj-Napoca, 2020, p. 334.
3
Autorii aduc sincere mulțumiri domnului dr. Dumitru Boghian, pentru sfaturile utile
oferite în timpul prelucrării colecției ceramice.
4
Anton Nițu, Formarea și clasificarea grupelor de stil AB și B ale ceramicii pictate
Cucuteni-Tripolie, Iași, 1984, p. 22-2.
5
Ibidem, 42-43.
6
Sergiu Bodean, op. cit., p. 341.
7
Siturile au fost descoperite de Veaceslav Bicbaev. Cercetări perieghetice repetate au fost
efectuate de angajații Agenției Naționale Arheologice în anul 2016.
8
Dumitru Boghian, Sergiu-Constantin Enea, Între teluric și divin. Situl cucutenian de la
Buznea-Siliște/după grădini (comuna Ion Neculce, județul Iași, România), în: ArheoVest,
Nr. VI: In Memoriam Marian Gumă, Interdisciplinaritate în Arheologie, Timișoara 2018,
p. 191-211.
28
9
Dumitru Boghian, Sergiu Constantin Enea, Sorin Ignătescu, Luminița Bejenaru, Simina
Margareta Stanc, Comunitățile cucuteniene din zona Târgului Frumos. Cercetări
interdisciplinare în siturile Costești și Giurgești, Iași 2014.
10
Mircea Petrescu-Dîmbovița, Mădălin-Cornel Văleanu, Cucuteni-Cetățuie. Monografie
arheologică, Piatra-Neamț 2004.
29
Buletinul PYRETUS, nr. 5-6, 2021 ISTORIE
REPUBLICA MOLDOVA - 30 DE ANI DE (IN)DEPENDENȚĂ. O RETROSPECTIVĂ

POLITICĂ
Anatolie POVESTCA*
Cuvinte cheie: suveranitate, independență, politică externă, relații internaționale
Abstract: Articolul vine să completeze selectiv informația cu referință asupra

mișcării de eliberare națională soldată cu Independența Republicii Moldova ca subiect
al relațiilor internaționale. Comunicarea are drept scop prezentarea fenomenelor
fundamentale ce au stat la baza edificării acestui stat prin legiferarea drapelului
național tricolorul și a stemei de stat, adoptarea declarației de suveranitate și
independență, revenirea la limba română și grafia latină cu un caracter
multidimensional și un impact profund asupra vieții sociale, politice, economice și
culturale derulate în cele trei decenii de postindependență. Privită în ansamblul povestea
iluzorie a „istoriei de succes” a Parteneriatului Estic prin Acordul de Parteneriat și
Cooperare, Acordul de Asociere în domeniul politic, economic, social și comercial cu
Uniunea Europeană, dialogul privind liberalizarea regimului de vize dintre Republica
Moldova și Uniunea Europeană. La scurt timp Republica Moldova devine codașa
Europei, dezamăgind partenerii de dezvoltare și comunitatea europeană. Subiectul este
completat cu unele imagini fotografice din colecția patrimoniului Muzeului Național de
Istorie a Moldovei ce reflectă o parte a acestor evenimente. Spre deosebire de politica
democratică europeană, politica moldovenească din sistemul decizional și cel de
conducere al țării este afectată de un fenomen grav cel al corupției politice însoțit de
promovarea și mituirea politică cu bani.
La distanță de trei decenii de la adoptarea Declarației de Independență din 27 august

1991, aspectul cu referire la independența de facto a Republicii Moldova este mult vehiculat
în presă, în discursurile comunităților academice și cele ale politicienilor. Ceea ce trebuie de
ramarcat este faptul că Republica Moldova este o realitate nu o utopie. Conform Constituției
Republica Moldova este un stat neutru, suveran și independent întruchipat într-o republică
parlamentară cu un președinte al Parlamentului, un prim-ministru în calitate de șef al
Guvernului și un președinte în calitate de șef al statului. Republica Sovietică Socialistă
Moldovenească (RSSM) a votat pe 23 iunie 1990 Declarația de Suveranitate, a schimbat
oficial pe 23 mai 1991 denumirea statului devenind Republica Moldova.
Drumul spre obţinerea Independenţei a fost unul complex, fiind marcat de ample
manifestări civile stradale. Mișcarea de eliberare națională a fost o mișcare de emancipare și
rupere de trecutul sovietic, ghidată de elita culturală ascendentă alcătuită din istorici, lingviști,
profesori, scriitori precum Grigore Vieru, Leonida Lari, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi,
Gheorghe Malarciuc, Andrei Țurcanu, Nicolae Dabija, care a generat speranțe mari în viitor
prin crearea unui stat independent, democratic și prosper. Ajutată de statele occidentale
RSSM urma, potrivit acestor așteptări, să se alăture țărilor dezvoltate. Cu regret aceste
*
Anatolie POVESTCA este cercetător științific la Muzeul Național de Istorie a Moldovei.
30
procese au fost urmate de un șir de incertitudini și fenomene perturbatorii caracteristice

tranziției post-totalitare. Ea a debutat cu cenaclul „Alexe Mateevici” pe Aleea Clasicilor lângă
bustul lui Mihai Eminescu, transferat apoi la Teatrul Verde, având drept slogan „limba” și
„alfabetul român”. A urmat „Scrisoarea celor 67”, numită astfel după numărul semnatarilor
persoanelor marcante din cultură, știință și creație în sprijinul conferirii limbii moldovenești a
statutului de limbă de stat și revenirea la grafia latină, publicată în ziarul „Învățământul
public” pe 17 septembrie 1988. Scrisoarea a fost un manifest al oamenilor de știință și cultură,
care au pregătit opinia publică și au grăbit oficializarea limbii române. Forțele luptătorilor
pentru emanciparea națională au fost consolidate prin lansarea Mișcării democratice pentru
sprijinirea restructurărilor (MDSR), a Frontului Popular dar și pe cele ale mișcărilor
separatiste Interfront (Unitatea Edinstvo) și Gagauz Halkî. Apariția mai multor articole
dedicate istoriei și limbii române printre care menționăm studiul „Veșmântul ființei noastre” a
lingvistului și traducătorului Valentin Mândâcanul, unde se accentua mai multe probleme
printre care pericolul pe care îl prezintă agresiva influență rusă, accesul la dicționarele,
manualele și alte surse de referință din România, asupra problemei identității, unității limbii
vorbite în RSSM și România1. Un șir de publicații „Sfatul Țării”, „Țara”, „Deșteptarea”,
„Glasul Națiunii”, „Literatura și Arta”, „Moldova Suverană”, au ajutat la culturalizarea
maselor populare2, la trezirea conștiinței naționale și a ideii de neam și țară3.
Un prim succes de referință al mișcării de renaștere națională, a fost adoptarea Legii
nr. LP3462/1989 din 31 august 1989, de către Sovietul Suprem al RSSM, cu privire la
revenirea limbii moldovenești la grafia latină, ulterior ziua de 31 august fiind considerată
sărbătoare națională. Elaborarea Programului Complex de Stat pentru Asigurarea Funcționării
Limbilor vorbite pe teritoriul RSSM, publicat în „Moldova Socialistă” nr. 227 din 30
septembrie 1989. Succesul mişcării naţionale de la sfârşitul anilor ’80 al secolului trecut, a
fost rezultatul incontestabil al maselor populare, care au depășit cu mult așteptările
nomenclaturiștilor din aparatul de stat, soldat cu legiferarea drapelului național tricolor
(albastru, galben, roșu) pe 27 aprilie 1990, adoptarea Declaraţiei de Suveranitate din 23 iunie
1990 și a stemei de stat (desenul stilizat al unui vultur sau acvilă) amplasată în centrul fâșiei
galbene a tricolorului, din 3 noiembrie 1990. În țară inițiază o vastă campanie petiționară de
demontare a monumentului idolului bolșevismului din Piața Marii Adunări Naționale și cea
de redenumire a străzilor din capitală, susținută de către patriotul Nicolae Costin primar al
orașului Chișinău4.
După amploarea, semnificația și modul de organizare mișcarea de eliberare națională a
înscris o pagină de aur în istoria românilor basarabeni. Lumea se săturase de tot ceea ce a fost
și era în URSS, se dorea o schimbare. Revolta anticomunistă din decembrie 1989, din
România a avut un impact determinant asupra situației limbii din RSSM. Elevii, liceenii,
studenții au început să studieze din manualele de limbă, literatură și istoria românilor aduse
din România, mai târziu manualele aveau să fie elaborate de profesorii de specialitate din
București și Chișinău5. Anual câte două mii de tineri își făceau studiile gratuit în România6.
Legile despre limbă și alfabet au avut un impact pozitiv în primii ani de existență a
Republicii Moldova. În școli, licee și universități s-a introdus limba română de studiere.
Majoritatea absolută a locuitorilor inclusiv minoritățile etnice, rușii, ucrainenii, găgăuzii,
bulgarii au înțeles că în țara în care locuiesc există o limbă de stat care trebuie studiată. Pentru
înlesnirea implimentării legislației lingvistice, statul a luat mai multe măsuri: s-au deschis
grupe de învățare a limbii române pentru alolingvi, s-a înființat Departamentul limbilor, s-a
creat o Comisie permanentă care monitoriza modul de implimentare a legislației pe teren, care
examina gradul de cunoaștere a limbii de către alolingvi în vederea ocupării unor funcții
administrative sau de obținere a cetățeniei. După adoptarea noii Constituții la 1994, politica
lingvistică a luat o cale nefavorabilă evoluției normale a limbii române în Republica Moldova,
ducând la o campanie de românofobie, destabilizând armonia relațiilor cu minoritățile etnice.
31
Mii de alolingvi au abandonat cursurile de studiere a limbii române, pentru că au înțeles că

statul nu-i încurajează. Aceste succese ale basarabenilor, apropierea românilor din Basarabia
și cei din România, nu erau pe placul tuturor, văzând în aceasta un pericol de romanizare și de
reunire a RSSM cu România. Elita de partid era compusă din oameni dogmatici sistemului,
nefiind naționaliști. Cei de la Frontul Popular erau lipsiți de experiență politică și indeciși în
luarea și asumarea unor decizii radicale care se cereau iminent impuse. Rezultatul final a
întârziat să apară din cauza activiştilor proruşi din stânga Nistrului și a adepţilor Partidului
Comunist. În rândul aparatului de conducere al statului a existat o dorinţă enormă de
menţinere a RSSM în componenţa URSS.
După 30 de ani de la Declarația de Independenţă şi 32 de ani de la adoptarea limbii de
stat, constatăm cu regret că suntem departe nu doar de performanţele economice, ci şi de
soluţionarea unor probleme lingvistice despre care s-a vorbit şi s-a scris cel mai mult în aceste
trei decenii. Pe stradă, în farmacii, magazine şi alte instituţii de stat se vorbeşte mai mult
ruseşte decât româneşte, denumirile unor întreprinderi, companii, instituţii sunt scrise în limba
română cu greşeli ortografice sau doar în limba rusă.
Comunitatea vorbitorilor de limbă rusă din Republica Moldova promovează spiritul
actual de gândire al Federației Ruse legate de istoria Rusiei, susținut în unanimitate de
socialiștii lui I. Dodon, care își propun de a conserva pe cât este de posibil comunitatea rusă
ca entitate distinctă. În Republica Moldova limba rusă este cunoscută de către majoritatea
populației ne-rusă, iar majoritatea persoanelor de etnie rusă nu depun nici un efort pentru a
învăța limba de stat, nu-și propun drept scop cunoașterea și studierea istoriei, culturii și a
limbii române ca limbă a poporului cu care conlocuiesc. În 1989-1990 limba rusă era
considerată limbă de comunicare între popoarele URSS. Era și mai continuă a fi considerată o
limbă de prestigiu social, datorită capitalului rusesc de pe piața locală și a mijloacelor mass-
media deținute de către companiile rusești. La momentul de față, Federația Rusă a transformat
această limbă într-un instrument de expansiune, iar vorbitorii limbii ruse sunt considerați
obiect al politicii externe7. Acest fapt crează o discrepanță uriașă între comunități și o limitare
în drepturi ale cetățenilor Republicii Moldova de etnie rusă, divizează populația în două părți
adverse și provoacă disensiuni anormale în societate. Drept argument la această supoziție
servește Legea care redă limbii ruse statutul de limbă de comunicare interetnică, aprobată de
Parlamentul Republicii Moldova pe 16 decembrie 2020 cu voturile a 55 de deputați socialiști
și a deputaților din „Pentru Moldova”, promulgată de ex-președintele I. Dodon pe 18
decembrie 2020. Această lege a fost atacată la Curtea Constituțională a Republicii Moldova
de către deputații D. Plîngău, O. Țîcu și M. Ciobanu. Pe 21 ianuarie 2021 a fost publicată
decizia argumentată a Instanței Superioare din Republica Moldova de a declara drept
neconstituțională Legea cu privire la funcționarea limbilor prin faptul că articolul 13 din
Constituție recunoaște doar o singură limbă de stat și nu conține sintagma „limbă de
comunicare interetnică”8.
Declarația de Independență din 1991 nu a fost meritul politicienilor ci o consecință
directă a destrămării URSS și un răspuns la revendicările de emancipare națională de sorginte
lingvistică, etnică și spirituală venită din partea poporului. Proclamarea Independenței a fost
posibilă în urma puciului eșuat de la Moscova, organizat de un grup de demnitari comuniști
radicali ruși, care erau împotriva politicii de reformare de perestroika (restructurare) și
glasnost (transparență) a lui M. Gorbaciov, care au dus la liberalizarea regimului, dar nu a
evidenţiat căile de soluţionare practică a problemelor existente în spațiul sovietic9. A fost
precedată de neparticiparea RSSM, în ciuda presiunilor, la referendumul asupra menţinerii
URSS din 17 martie 1990 și de adoptarea Declaraţiei de Suveranitate din 23 iunie 1990.
Declaraţia de Suveranitate a fost mai mult un act de sfidare și condamnare a
imperiului ocupant, decât de instituire a unei stări de suveranitate reală. A fost un act de
sfidare cu vis de suveranitate și apoi cu vis de independență. Nu putea fi vorba de o
32
suveranitate reală atunci când exista încă o republică Sovietică Socialistă ca parte componentă
a Uniunii Sovietice, când legislativul se numea Sovietul Suprem cu Armata a 14-a rusă în
teritoriu și cu Cartierul General al Grupului de direcție strategică Sud-Vest cu sediul la
Chișinău, cu totala dependență a complexului energetic al statului față de sistemul energetic al
Federației Ruse10.
Republicile unionale și-au declarat suveranitatea, dar nu dispuneau de autonomie
suficientă pentru a valorifica obiectivele trasate și a exercita prerogativele de putere
revendicate11. Ideea de suveranitate a fost acceptată de Kremlin, însă suveranitatea politică se
concepea numai în cadrul unei Uniuni Sovietice reformate.
Declaraţia de Independenţă din 27 august 199112, semnată de 278 deputaţi din 380 de
parlamentari aleşi nominal, conform circumscripţiilor electorale în baza Legii cu privire la
alegerile de deputați ai poporului ai RSS Moldovenești din 23 noiembrie 1989. Sovietul
Suprem al RSSM, transformat la 26 aprilie 1990 în Parlamentul Republicii Moldova, a votat
atunci Declarația de Independență față de URSS nu însă și față de sistemul internațional, cu
toate că prevedea repunerea în drepturi a limbii române, condamnarea și anularea efectelor
Pactului Ribbentrop-Molotov și revenirea Basarabiei în cadrul României de până la 1940,
discutate în cadrul Conferinței Internaționale desfășurată la Chișinău pe 26 iunie 1991 având
genericul „Pactul Molotov-Ribbentrop și consecințele lui pentru Basarabia”13. La acel
moment, nimeni dintre politicieni nu aveau o soluție clară a ceea ce urma să se întreprindă.
Existau unioniști dezbinați și indeciși în acțiunile lor. Potrivit acestora Independența
Republicii Moldova trebuia să fie o etapă tranzitorie către reunificarea cu România, analog
cum a fost cu crearea Republicii Democratice Moldovenești (RDM) din 02 decembrie 1917,
cu declararea Independenței acesteia față de Imperiul Rus din 24 ianuarie 1918 și votarea
Actului Unirii de către deputații Sfatului Țării, a RDM cu România pe 27 martie 1918.
În 1991 Republica Moldova pornește pe un drum necunoscut, învață din mers ce este
democrația și cum funcționează mecanismul de stat. Elita politică de la Chișinău își manifesta
disponibilitatea de a se declara zonă demilitarizată, își etala dorința de participare la noua
reconfigurare a sistemului de relații internaționale, consfințește principii și concepții
doctrinale din perspectiva eforturilor de integrare europeană enunțând că Republica Moldova
participă direct la noua configurație a sistemului de securitate european aflat în faza
incipientă. Exista dorința de restabilire a adevărului istoric și de reunificare cu România.
Prin declararea Suveranității și Independenței Republica Moldova ca parte integrantă a
proceselor edificatorii de la sfârșitul secolului XX – începutul secolului XXI, a fost angrenată
să se afirme și să se consolideze în privința realizărilor dezideratelor intereselor sale
naționale14.
Declarația de Suveranitate și de Independență sunt proclamații politice solemne și
supreme, conțin aprecierea contextului istoric, dezideratele și principiile de activitate,
reprezintă un punct de plecare pentru elaborarea și adoptarea unor norme juridice 15. Prezintă
un interes major pentru cercetători, funcționari publici, pentru publicul larg inclusiv și pentru
elita politică. Aceste două documente juridice au fost asociate cu un Act istoric reparatoriu și
cu așteptări enorme de libertate, prosperare și dezvoltare. Prin Hotărârea Curții
Constituționale din 5 decembrie 2013 privitor la interpretarea art. 13 din Constituție referitor
la limba română ca limbă oficială a Republicii Moldova, bazându-se pe Declaraţia de
Independenţă a Republicii Moldova, Curtea Constituțională a acordat primordialitate
Declarației de Independență față de Constituție16.
Pe de o altă parte Suveranitatea republicii va fi luată drept bază pentru pregătirea și
încheierea Tratatului Unional în cadrul noii Comunități de State Suverane ce luau naștere.
Clasa politică de la Chișinău era prudentă în raport cu Moscova într-un context politic intern
și internațional extrem de tensionat în privința unor posibile revanșe a forțelor conservatoare
din imensul colos sovietic.
33
La 21 decembrie 1991 în capitala Kazahstanului, pe atunci Alma-Ata, conducătorii a

11 state independente, printre care și președintele Republicii Moldova M. Snegur semnează
Declarația de constituire a Comunităţii Statelor Independente (CSI). Odată cu aderarea
Republicii Moldova la CSI, dilema națională între Independență și Unire a fost completată cu
un alt aspect nu mai puțin important și actual-vectorul geopolitic Uniunea Europeană (UE)
sau CSI.
Aderarea la această comunitate nu putea oferi soluții în rezolvarea problemelor cu care
se confrunta Republica Moldova. Această teză și-a dovedit valabilitatea odată cu trecerea
anilor. Prin documentele semnate CSI intenționa să mențină fostele republici unionale în sfera
de interese a Federației Ruse, care se declarase între timp, succesorul Imperiului sovietic
orientat în blocarea oricăror aspecte legate de Independența republicilor unionale.
Nerealizarea Unirii cu România a avut la bază un complex de situații economice,
politice și geopolitice. În tentativa de a preîntâmpina dezintegrarea URSS și cu scopul de a
împiedica Unirea, conducerea unională a adoptat strategia stimulării separatismului în
republicile „neascultătoare”, fiind create artificial pe teritoriul RSSM a așa-zisei „Republici
Sovietice Socialiste Găgăuză” proclamată la 19 august 1990 și „Republicii Sovietice
Socialiste Moldovenești Nistreane” proclamată pe 2 septembrie 1990. Aceste creaturi erau
susținute sub toate aspectele de conducerea de la Moscova, care urmărea scopul menținerii
prezenței sale în regiune prin divizare, presiune și corupere. Liderii politici din partea
Chișinăului și al Bucureștiului aveau în comun un trecut comunist, au dat dovadă de
slăbiciune politică, lașitate, nu au mers mai departe pentru a cere Unirea cu România cum au
făcut-o germanii la 1989 când s-a reunificat Republica Democrată cu Republica Federală
formând Germania actuală (Foto 1)17. Din acest considerent eficacitatea și fezabilitatea
proceselor tranzitorii devin problematice. Guvernanții de atunci, valabil și pentru cei ce ne
conduc astăzi și-au dorit fotolii comode, filiere publice pentru îmbogățiri ilicite uitând de
interesele naționale și de ideea națională.
Unirea ca proces politic mai era defavorizată și de situația economică instabilă a
României intrată într-o criză de tranziție. România nu era în stare să satisfacă doleanțele
economice ale Republicii Moldova, de asigurare cu materie primă și piață de desfacere a
mărfurilor. Politică internă a României era agravată de mișcările interetnice din Transilvania
inspirate de forțele din exterior care își aveau menirea de a supune șantajului teritorial de
dezintegrare a statului prin descurajarea dorinței de reintegrare a Basarabiei în componența
României. Un alt impediment spre Unire, a fost semnarea pe 5 aprilie 1991 la Moscova a
Tratatului de colaborare, bună
vecinătate și amiciție între
România și URSS18.
Sfidând Declarația de
Suveranitate și Independență,
Kremlinul se implică masiv și
brutal în afacerile interne ale
Republicii Moldova. Prin
intermediul separatiștilor
transnistreni se declanșează
conflictul armat din 2 martie 1992,
un conflict politic între Republica
Moldova și Federația Rusă cu
privire la exercitarea controlului
asupra raioanelor de pe malul
Foto 1. Întâlnirea dintre Președintele Republicii Moldova
stâng al râului Nistru. Federația Mircea Snegur și Președintele României Ion Iliescu, 1990.
Rusă oferă regimului separatist
34
sprijin logistic, militar, politic și economic conferindu-i prin aceasta un anumit grad de
autonomie. Diplomația rusă, pe parcursul anilor, profitând de guvernele incompetente și
corupte de la Chișinău, a reușit să transforme statutul său de „agresor” în statut de
„pacificator” și „mediator” în soluționarea conflictelor locale. În acest context, amintim
Memorandum-ul de la Moscova, un acord de reglementare a relațiilor dintre Republica
Moldova și regiunea separatistă Transnistria semnat la 8 mai 1997 de către P. Lucinschi și I.
Smirnov cu medierea Federației Ruse, Ucrainei și al reprezentantulu OSCE Niels Helveg
Petersen. Acordul a dat dreptul Transnistriei de a efectua în mod independent activități
economice externe devenind mai târziu „mărul discordiei” dintre Republica Moldova și
autoproclamata dar nerecunoscuta republică nistreană. Republica Moldova s-a confruntat, se
confruntă și va trebui în continuare să dispună la ordinea zilei problema legată de
nesoluționarea conflictului transnistrean, rezolvarea căruia depinde integral de voința
Moscovei19.
Odată cu proclamarea Independenței de Stat și prin adoptarea primelor reforme
economice a fost creat cadrul legal pentru liberalizarea economică și apariția întreprinderilor
private. În sfera politicii moldovenești și-a făcut apariția mai multe partide cu afilierea la
doctrinele democratice occidentale (creștin-democratică, social-democratică, liberală). Sub
paravanul pluralismului politic, se ascundea, de fapt, divizarea elitelor intelectuale și politice
asupra căii de dezvoltare pe termen scurt, pe care statul trebuia să îl urmeze. Recunoașterea și
suportul internațional al Republicii Moldova nu s-a manifestat ferm și imediat ca în cazul
țărilor baltice, care imediat după proclamarea Independenței, au fost recunoscute pe larg de
comunitatea internațională fiind admisă și în Organizația Națiunilor Unite (ONU). După
proclamarea Independenței Republica Moldova a fost recunoscută internațional doar de
România, Georgia și Lituania. Abia după destrămarea oficială și definitivă a URSS și după
acceptarea în ONU, republica Moldova este recunoscută de majoritatea statelor internaționale.
Republica Moldova devine subiect al relațiilor internaționale, stabilește relații politice,
economice și culturale cu peste 200 state ale lumii. Este membru cu drepturi depline a mai
multor organisme internaționale, regionale și subregionale precum Organizația pentru
Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), Consiliul
Europei (CE), Pactul de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei, Organizația Mondială a
Comerțului, Conferința Europeană a țărilor riverane Mării Negre. Primește asistență tehnică și
financiară din partea instituțiilor financiare internaționale Fondul Monetar Internațional
(FMI), Banca Mondială (BIRD) și Banca Europeană pentru Reforme și Dezvoltare (BERD).
Aderarea Republicii Moldova la OSCE a avut loc pe 30 ianuarie 1992 în cadrul
Consiliului Ministerial de la Praga, iar la 26 februarie 1992 semnează Actul Final de la
Helsinki. Pe 4 februarie 1993 este deschisă Misiunea OSCE în Moldova cu sediul principal la
Chișinău și cu sedii regionale la Tiraspol și Bender, având mandat clar îndreptat asupra
facilitării procesului de reglementare a conflictului transnistrean. Negocierile și consultările
sunt desfășurate în formatul 5+2 (părțile interesate Republica Moldova, Transnistria;
mediatorii Federația Rusă, Ucraina, OSCE; observatorii SUA și UE). În ultima perioadă este
pus la îndoială și criticat actualul format de reglementare și activitatea Misiunii OSCE în
Moldova, fiind învinuită de unii politicieni că ar face jocul Moscovei.
Din 2 martie 1992, Republica Moldova devine stat-membru ONU. Aderând la acest
forum internațional universal, Republica Moldova va acorda o importanță deosebită rolului
ONU în promovarea valorilor democratice și cele ale drepturilor omului, în promovarea
intereselor și a priorităților naționale din cadrul ONU, reprezentate prin misiunile diplomatice
acreditate de țara noastră în capitalele lumii unde își au sediile mai multe agenții specializate
ONU, fonduri și programe care au acordul guvernelor internaționale deschise în țara noastră,
care ajută la implimentarea și consolidarea statului de drept modern și european. În cadrul
ONU, Republica Moldova a reușit să dezvolte numeroase programe de dezvoltare în diverse
35
sectoare și să elaboreze un cadru legislativ apropiat de

cel european. Cu sprijinul ONU, Republica Moldova a
avansat în toți acești ani de independență, de la
categoria de state în curs de dezvoltare la categoria
statelor subdezvoltate20.
Odată cu semnarea Acordului de Parteneriat și
Cooperare (APC) la 28 noiembrie 1994, intrat în
vigoare la 1 iulie 1998 pentru o perioadă de 10 ani,
relațiile între Republica Moldova și UE, au fost
lansate oficial și prin faptul că pe 13 iulie 1995,
Republica Moldova devine membru al Consiliului
Europei (CE) (Foto 2)21. Pe 30 iunie 1997 la Chișinău,
la solicitarea Guvernului Republicii Moldova a fost
înființat Biroul de Informare al CE, iar pe 24 iulie
1997 Parlamentul Republicii Moldova a ratificat
Convenția Europeană a Drepturilor Omului. A fost Foto 2. Președintele Parlamentului
Republicii Moldova Petru Lucinschi
stabilit cadru juridic în domeniul politic, economic, la tribuna oficială a Consiliului
social și comercial. UE avea drept obiective față de Europei, 13 iulie 1995.
Republica Moldova consolidarea democrației statului
de drept cu respectarea drepturilor omului și a minorităților naționale, dezvoltarea durabilă a
economiei și finalizarea proceselor de tranziție spre economia de piață prin promovarea
schimburilor comerciale și cele investiționale.
Pactul de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei este o declarație politică și un acord
cadru adoptat în luna iunie 1999 pentru a încuraja și întări cooperarea dintre țările Europei de
Sud-Est și pentru a facilita coordonarea și concentrarea eforturilor de asigurare a stabilității și
creșterii economice în regiune.
La începutul anilor 2000 în rezultatul unei crize multilaterale economice (agravate în
anii 1998-1999 de criza financiară din Federația Rusă) cauzate în special de niște guvernări
slabe anterioare care a împins peste 70% din populația țării sub pragul limită a sărăciei, criza
instituțională și a legitimității puterii politice, cauzate de confruntările de poziții și interese
între instituțiile politice, dispersarea puterii în stat, au aprofundat declinul economic
zădărnicind reformele și asimilarea valorilor și principiilor statului de drept. Discordia privind
prioritatea puterii în stat, între instituția Președinției și Parlament s-a acutizat în anii 1999-
2000. La acea etapă forma de guvernământ era semiprezidențială-semiparlamentară și părea
incertă. În urma Referendumului consultativ republican privind modificarea formei de
guvernământ, organizat de Președintele țării de atunci P. Lucinschi și adepții săi pe 23 mai
1999, care pledau pentru forma prezidențială și deputații din Parlament, care optau pentru o
republică parlamentară. Populația a respins atunci viziunile politice ale instituției
prezidențiale. Apogeul luptei dintre Președinte și Parlament survine pe 5 iulie 2000, când
Parlamentul republicii adoptă legea Cu privire la modificarea și completarea Constituției
Republicii Moldova, articolul 78 stipula că „Președintele Republicii Moldova este ales de
către Parlament prin vot secret”22.
Neîncrederea față de structurile statului coraborate cu scăderea veniturilor au fost
asociate cu o creștere a cazurilor de violență produse sub efectul alcoolului, drogurilor și a
corupției. Ca urmare a imposibilității alegerii președintelui țării de către deputați, sunt
declanșate alegeri parlamentare anticipate. În cadrul acestor alegeri parlamentare, Republica
Moldova revine la comunism. Cu câștigarea detașată a acestui scrutin electoral de către
Partidul Comunist și odată cu impunerea lui V. Voronin în calitate de Președinte al statului,
urmează o perioadă de guvernare comunistă soldată cu începutul fenomenului migrației
tinerilor peste hotarele țării, cu un impact enorm asupra viitorului țării din perspectiva
36
aspectului demografic, economic, social

și cultural. Agravarea situației din
economie prin presiunile statului
exercitate de către grupurile de interes
privat asupra companiilor „Union
Fenosa”, „Air Moldova International”,
„Farmaco”, naționalizarea unor
întreprinderi de stat, controlul posturilor
mass-media de către liderii politici cu
influență și în mediile de afaceri, i-au
făcut pe unii experți străini să afirme
despre Republica Moldova, ca despre un Foto 3. Scoaterea simbolică a sârmei ghimpate de
mediu nefavorabil pentru investiții. Drept pe râul Prut de către prim-ministrul Republicii
urmare FMI suspendă pe o perioadă Moldova Vlad Filat, 15 februarie 2010.
acțiunile de finansare a Republicii
Moldova. Este perioada când Republica
Moldova se află într-o izolare
internațională din cauza regimului politic
comunist instaurat la Chișinău, unicul
din spațiul European post-sovietic. Odată
cu extinderea UE în Est și acceptarea în
cadrul Uniunii a noilor state planificată
pentru 1 mai 2004, Republica Moldova
pierde oportunitatea de aderare și
integrare în spațiul UE. Este perioada
când se impune blocada economică a
mărfurilor provenite din Republica
Moldova de către Federația Rusă, drept
consecință a refuzului Republicii
Moldova de semnare a Memorandum-
ului Kozak din 2003, ce prevedea Foto 4. Prim-ministrul Republicii Moldova Iurie
Leancă, semnând Acordul de Asociere Republica
federalizarea asimetrică a țării cu Moldova și Uniunea Europeană, 27 iunie 2014.
existența a trei subiecți ai federalizării:
Republica Moldova, regiunea găgăuză și
regiunea separatistă nistreană. A fost o încercare de readucere a Republicii Moldova în sfera
de influență rusă și transformarea ei într-un satelit loial.
Programele elaborate de Guvernele Republicii Moldova cu asistența instituțiilor
internaționale pe parcursul anilor 2000, Strategia de Creștere Economică și Reducere a
Sărăciei (SCERS), Strategia Națională de Dezvoltare (SND) pentru anii 2008-2011 și
Strategia Națională de Dezvoltare (SND) pentru anii 2011-2020, propuneau succesiv să
creeze un cadru favorabil unei dezvoltări economice și sociale a țării.
Din 2009 începe experiența unei revoluții care duce la schimbarea clasei politice nu
însă și cea a clasei politicienilor. Elitele politice formate în anii ’90 s-au menținut pe scena
politică, fie la putere, fie în opoziție. Noua conducere „democratică” a țării, a promovat un șir
de reforme economice susținute prin asistență tehnică din partea organismelor financiare
internaționale și a țărilor donatoare de investiții străine. Republica Moldova se mai bucura în
continuare de sprijinul UE în cadrul Parteneriatului Estic, lansat în 2009, după conflictul
militar ruso-georgian din 2008, cu scopul de a sprijini cooperarea regională și consolidarea
relațiilor UE cu vecinii săi din Est, în special cu Ucraina, Georgia, Belarus, Moldova,
Armenia și Azerbaijan.
37
În 2010 este lansată campania de scoatere a sârmei ghimpate de pe râul Prut

promovată de Partidul Liberal Democrat din Moldova (PLDM) și de prim-ministrul
Republicii Moldova Vlad Filat, văzută pe atunci ca un punct de apropiere dintre UE-RM
(Foto 3)23. Pe plan instituțional demarează etapa de negociere a Acordului de Asociere dintre
RM și UE24, finalizată pe 28-29 noiembrie 2013 la Summit-ul de la Vilnius prin „parafarea”
Acordului de către Iurie Leancă prim-ministrul Republicii Moldova și Înaltul Reprezentant al
UE pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, Catherine Ashton. Pe 27 iunie 2014 la
Bruxelles este semnat Acordul de Asociere între
RM și UE (Foto 4)25, ratificat de Parlamentul de
la Chișinău pe 2 iulie 2014 și de către
Parlamentul European pe 13 noiembrie 2014
(Foto 5)26.
Întru susținerea și încurajarea reformelor
inițiate și cu alte ocazii oficiale, Chișinăul a fost
vizitat de diferite personalități notorii precum
vice-președintele SUA Joe Biden pe 11 martie
2011 (Foto 6)27, cancelarul german Angela
Merkel pe 22 august 2012 (Foto 7)28,
Foto 5. Președintele Parlamentului
Președintele Comisiei Europene Jose Manuel Republicii Moldova Igor Corman alături
Barroso pe 29 noiembrie 2012, Președintele de Președintele Parlamentului European
Poloniei Bronislaw Komorowski pe 3 decembrie Martin Schulz, semnând ratificarea
2012, diplomatul și politicianul SUA responsabil Acordului de Asociere Republica Moldova
pentru climă John Kerry pe 4 decembrie 2013. și Uniunea Europeană, 13 noiembrie 2014.
Un alt aspect de colaborare a fost
dialogul Republicii Moldova și UE privind
liberalizarea regimului de vize lansat pe 15 iunie 2010. Au fost necesare două faze de dialog
între RM și UE. Comisia Europeană a propus această lege pentru cetățenii Republicii
Moldova pe 27 noiembrie 2013, fiind susținută de Consiliul UE pe 20 decembrie 2013 și
votată de Parlamentul UE pe 27 februarie 2014. La 3 aprilie 2014 decizia cu privire la
liberalizarea regimului de vize pentru cetățenii Republicii Moldova a fost semnată de M.
Schulz, Președintele Parlamentului European și D. Kourkoulas, Președinte Consiliului UE,
publicată în Jurnalul Oficial al UE pe 8 aprilie 2014 și intrată în vigoare pe 28 aprilie 201429.
Creșterea economică înregistrată la începutul anului 2010 și succesul înregistrat în
planul integrării europene marcat de guvernele lui Filat și Leancă, au fost umbrite de crizele
politice și tensiunile dintre grupările politice de la guvernare. Republica Moldova va trece
prin mai multe crize politice legate de modalitățile de alegere a președintelui statului, de
pericolele instituirii blocajelor instituționale de alegere a prim-ministrului, de polarizările
politice și de divizările sociale. Este perioada când sunt aplicate în practica de alegere a
soluției corupționale de deblocare a procedurii de alegere a șefului statului sau cel al prim-
ministrului, prin corupție politică sau cumpărarea “votului de aur”. În forumul legislativ de la
Chișinău este promovat și aplicat în practică fenomenul de „traseism” sau „nomadism”
politic. Politica moldovenească spre deosebire de politica democratică europeană, este însoțită
de mituirea politică cu bani, un fenomen grav care a afectat tot ce ține de sistemul decizional
și cel de conducere al țării. Întreruperea perpetuării foștilor nomenclaturiști la putere a fost
făcută de către persoanele oligarhice, beneficiarii principali ai tranziției la economia de piață
și cei care mențin monopolul real asupra economiei. Etapa oligarhică în politica
moldovenească își face apariția după anul 2009, odată cu finanțarea partidelor declarate
proeuropene, când cei mai bogați oameni ajung în Parlament, formează alianțe, fac și desfac
guverne, de multe ori în spatele ușilor închise30. Acoperindu-se de iluzia „istorie de succes ”
38
Foto 6. Vizita vice-președintelui SUA Joe Biden la Chișinău, 11 martie 2011.

al Parteneriatului Estic, Republica Moldova devine la scurt timp codașa Europei, dezamăgind
partenerii de dezvoltare și comunitatea europeană.
Situația politică din țară s-a agravat substanțial odată cu schimbarea sistemului
electoral din primăvara anului 2017, dovada fiind rezultatele alegerilor parlamentare din 24
februarie 2019, când deputații socialiștii și democrații au format în cadrul Parlamentului
Republicii Moldova un fel de SRL, o „asociație” de distribuire a mandatelor de deputați și a
resurselor țării. Incapacitatea clasei politice de a gestiona situația politică din țară, a făcut
economia țării fragilă, bazată în mare parte pe remitențele din afara țării. Se crează impresia
că politicile economice, sociale ale statului nu sunt gândite în cadrul Parlamentului și
Guvernului ci în alte centre asociate unor persoane dubioase. Republica Moldova a devenit o
zonă de insecuritate cu riscuri sporite atât pentru regiune cât și pentru întreaga lume, dirijate
de interese oligarhice care au transformat țara într-o zonă off-shore, unde au fost legalizate
anumite capitaluri de proveniență
dubioasă. Țara nu se află în relații
bune nici cu Vestul nici cu Estul.
Odată cu capturarea definitivă în
2019 a Republicii Moldova și
impunerea oamenilor săi în posturile
cheie de conducere a țării,
independența politică a Republicii
Moldova devine formală și lipsită de
sens. Aceasta este considerată a fi
cea mai incontestabilă victorie a
Federației Ruse în Republica
Moldova de la Independență
încoace. Republica Moldova s-a Foto 7. Întâlnirea Președintelui Republicii Moldova
Nicolae Timofti cu cancelarul german Angela Merkel,
dovedit a fi cea mai slabă verigă în 22 august 2012.
șirul statelor ex-sovietice în ceea ce
39
privește apărarea suveranității și independenței de stat31.

Balansarea între Est și Vest a dus la polarizarea și divizarea societății. Moldova nu s-a
debarasat ci a devenit ca niciodată dependentă de Moscova, care pune mereu condițiuni și
presează politic și mai ales economic.
La moment constatăm cu regret că unul din însemnele autocolonizării intelectuale ale
societății moldovenești în raport cu lumea, ține de poziționarea noastră mentală spațială și
temporală. Ne confruntăm permanent cu dilema de apartenență la spațiul european sau
apartenența la spațiul asiatic rusesc. Ne aflăm la granița a două lumi geopolitice, Uniunea
Europeană și Federația Rusă, cu rădăcini și afinități deopotrivă în ambele, în care Republica
Moldova nu-și poate permite să promoveze o politică externă și o autoidentitate internă
unilaterală spre Vest sau spre Est. Suntem la anumiți ani distanță de lumea pe care o
considerăm a fi normală și civilizată. Trăim concomitent într-un prezent trecut și în același
timp într-un trecut care dorim să devină prezent32. Actualmente Republica Moldova poate fi
asociată cu o corabie în derivă, fără cârmă, purtată de valuri și măcinată de lupte politice, cu
un înalt nivel de corupție, controlată de diferite grupuri de oligarhi, generată de sărăcie,
migrație masivă și lipsa unui viitor sigur pentru tânăra generație.
NOTE
1
Mândâcanu 1988.
2
Primul număr al ziarului „Glasul” cu caractere latine a fost tipărit pe 15 februarie 1989 la Riga, redactat de
Vlad Pohilă împreună cu Iurie Zavadschi și Virgil Zagaevschi, sub egida societății culturale „Dacia” din
Letonia, fiind prima publicație cu alfabet latin din Basarabia postbelică. În anul 1989 au fost tipărite ilegal
primele trei numere ale ziarului. Din 1990 ziarul apare lunar la Chișinău în condiții legale, fiind redenumit
„Glasul Națiunii”. Primul număr al ziarului „Literatura și Arta” cu caractere latine a apărut pe 15 iunie 1989.
Ziarul a fost fondat pe 3 octombrie 1954 purtând titlul „Cultura Moldovei ” ca săptămânal al scriitorilor din
RSSM.
3
Doina și Ion Aldea-Teodorovici sunt primii artiști care au cântat despre limba română, despre Suveranitate,
despre Eminescu. Două inimi gemene care au bătut în același ritm și au ars în același foc sacru pentru tot ce este
frumos și pentru idealul național. Au militat pentru revenirea la limba română și grafia latină și pentru reunirea
Republicii Moldova cu România. Anual în memoriam Doina și Ion Aldea-Teodorovici, se organizează Festivalul
concurs internațional de muzică ușoară „Două inimi gemene”.
4
Scrisoare 1990.
5
Igor Ojog, Igor Șarov, Atlas istoric, Partea I, Istoria universală, Epoca antică, Cartdidact, 1995; Idem, Curs
rezumativ de lecții la Istoria românilor, Chișinău, Cartdidact, 1997, - 287 p.; Idem, Partea I, Istoria Românilor,
Epoca antică și medievală plan-conspect. Partea II, Istoria Românilor Epoca modernă și contemporană,
Chișinău, Cartdidact, 1997, - 96 p.; Idem, Atlas istoric. Partea I, Istoria românilor. Epoca antică și medievală,
Partea II, Istoria românilor. Epoca modernă și contemporană, Chișinău, Cartdidact, 2000; Nicolae Enciu,
Manual pentru clasa XII-a, Istoria Românilor. Epoca contemporană, Chișinău, Civitas, 2001, - 184 p.; Demir
Dragnev, Ion Varta, Manual pentru clasa XI-a, Istoria Universală. Epoca modernă, Chișinău, Civitas, 2001, -
192 p.; Constantin Drachenberg, Alexandru Mamina, Manual pentru clasa XI-a, Istoria Universală. Epoca
modernă, Chișinău, Prut Internațional, 2001, - 168 p.; Anatol Petrencu, Ioan Chiper, Manual pentru clasa XII-a,
Istoria Universală. Epoca contemporană, Chișinău, Prut Internațional, 2002, - 168 p.
6
În mai 1990, premierul RSSM Mircea Druc și ministrul Învățământului Nicolae Mătcaș împreună cu omologii
săi din România, au decis admiterea unui număr de circa 2000 de tineri pentru studiile liceale și cele universitare
din România.
7
Petrencu 2020, pp. 259-264.
8
Hotărârea 2021.
9
Cașu 2013, p. 291.
10
Hadârcă 2020, p. 20.
11
Juc 2011, pp. 69-82.
12
Declarația de Independență 1991.
13
Pactul 1991.
14
Juc 2010, pp. 32-59.
40
15
Guceac 2015, p. 8.
16
Povestca 2014 ; Hotărârea 2013.
17
MNIM, FB-24594-14.
18
Druță 2020, pp. 144-145.
19
Povestca 2006, p. 282.
20
Admiterea 1992.
21
MNIM, FB-23018-3.
22
Solomon 2005, pp. 226-230.
23
MNIM, FA-12168-2.
24
Acordul 2013.
25
MNIM, FB-30188-13.
26
MNIM, FB-30188-20; Acordul 2014.
27
MNIM, FB-30188-3.
28
FB-30188-6.
29
Regulamentul 2014.
30
Negură, Sprânceană, Ernu 2016, pp. 53-58.
31
Petrencu 2020, p. 48.
32
Negură, Sprânceană, Ernu 2016, p. 16.
41
Buletinul PYRETUS, nr, 5-6, 2021 ISTORIE
RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN (1979-1989) – O ISTORIE A PIERDERILOR DE

VIEȚI OMENEȘTI
Iurie CUJBĂ*
Cuvinte cheie: războiul ruso-afgan, PCUS, URSS, agresie
La începutul secolului XX europenii, fiind impresionați de capacitățile combative ale

populației de munterit, au numit inexpugnabilul (de neînvins) Afganistan - țara jihadului. E o
constatare surprinsă din perspectiva istorică, deoarece afganii au demonstrat ostilități excesive
în fața incursiunilor străine, iar tendințele de cucerire, acest casus belli – ce au puncte de
plecare incursiunile lui Alexandru Macedon și perpetuate până la expansionismul Marii
Britanii, Rusiei țariste și URSS, s-au soldat cu înfrângeri.
Războiul sovieto-afgan (1979-1989) este cel mai extins conflict militar din istoria
Uniunii Sovietice. Imixtiunea militară în Afganistan a avut pentru sovietici efectele unei
victorii de-a lui Pyrrhus. Inclus în arcul instabilității și al conflictelor de lungă durată,
Afganistanul a fost transformat într-un mecanism militar, unde cultura războiului și violențele
constituie și actualmente principalele puncte de referință. Drept urmare a intensificat criza
economică a Uniunii Sovietice până la colapsul ei și care a alimentat ulterior terorismul
internațional.
Interesele URSS în Afganistan s-au derulat în urma așa numitului concept „De a dona
Mongoliei”, un transfer radical al Afganistanului de la feudalism la socialism. Un concept
absolut greșit atât în timp cât și în spațiu. Și mai grav au fost acțiunile luate în urma hotărârii
de la 12 decembrie 1979 de Biroul Politic al CC al PCUS. Prin această hotărâre s-a
transgresat art. 72, punctul 8 al Constituției URSS, conform căruia „problemele păcii și
războiului, apărării suveranității, securitatea frontierelor de stat și teritoriul URSS, organizarea
apărării, conducerea Forțelor Militare” reprezintă o prerogativă a „organelor superioare ale
puterii de stat”1 ori Biroul Politic nu era mandatat cu o astfel de atribuție de stat.
Deciziile Biroului Politic au stat la baza organizării unei lovituri de stat pentru
răsturnarea liderului afgan Amin și înlocuirea acestuia cu Babrak Karmal, instalat arbitrar de
Moscova în fruntea unui nou executiv. În cadrul operației ce purta numele de cod „Furtuna –
333”, unități ale grupului de comando„Spețnaz”, conduse de colonelul Gr. I. Boearinov și
constituit din ofițeri KGB și GRU, originari exclusiv din regiunea central-asiatică (de aici și
apelativul batalion musulman), care vorbeau dialectul farsi, deghizați în uniforme afgane,
pregătite să pătrundă în Afganistan „la chemarea guvernului lui B. Karmal”2. La 25 decembrie
1979, ora 1500 (ora Moscovei), trupele sovietice au trecut frontiera, intrând în Afganistan,
preponderent pe cale aeriană. Au fost întreprinse 343 de zboruri, timp de 47 de ore, pentru a
transporta 7700 de oameni, 894 unități de echipament militar și 1062 tone furnituri. La 27
decembrie 1979, corpul expediționar a ocupat palatul prezidențial, asasinându-l pe Amin,
împreună cu soția, cei șapte copii, un nepot și 30 de membri ai personalului. Iar noua
conducere afgană în frunte cu Babrak Karmal era considerată de Moscova, „uncentru al
universului, simbol al fericirii umane”3.
*
Iurie CUJBĂ este profesor de istorie, muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni.
42
Ulterior intervenția sovieticilor în Afganistan s-a constituit într-un eșec din cauza
faptului, că aceștia nu au întrezărit ce dificultăți aveau să întâmpine, încercând să treacă prin
munți și mlaștini. „Trupele sovietice aveau foarte puțină experiență acumulată în luptă - și
deloc în contrainsurgență - și au făcut și greșeala de a considera, că intervențiile anterioare
pline de succes, pe care le avuseră în Germania de Est, în 1954 în Ungaria, în 1956, și în
Cehoslovacia, în 1968, puteau fi luate drept model pentru orice țară …”4.
Spre deosebire de statele susnumite, Uniunea Sovietică în Afganistan avea de a face cu
un război civil – nemaifiind vorba de o simplă insurgență.
Prezența sovieticilor în Afganistan a fost condamnată de comunitatea internațională,
spre deosebire de țările blocului socialist (cu excepția României și Iugoslaviei), au sprijinit
intervenția militară sovietică, considerată, potrivit sintagmei URSS, drept ajutor internațional
(potrivit doctrinei Brejnev). Moscova a considerat inițial, că americanii vor tolera intervenția
(ca și în cazul Ungariei și al Cehoslovaciei), însă protestele Casei Albe au început a se face
auzite și la Consiliul de Securitate al ONU. Fenomenul afgan avea, astfel, să genereze o
schimbare în sistemul relațiilor internaționale, Uniunea Sovietică fiind etichetată drept agresor
și demonstrând în acest mod, valențele unui stat totalitar. Vectorii propagandei sovietice
referitoare la războiul sovieto-afgan – ajutor internațional și apărarea hotarelor de sud ale
Uniunii Sovietice – au constituit pilaștrii ideologici a ingerinței militare, „Mergeți către tineri,
povestiți lor despre voi, despre camarazii voștri, despre eroismul de care ați dat dovadă în
lupta frățească”5 – cheamă în cuvântarea sa Secretarul General al PCUS M. Gorbaciov la
Congresul al XX al ULKT din Uniunea Sovietică, 1987.
La începutul războiului, strategia sovietică prevedea și o încercare de a convinge
populația să susțină guvernul comunist de la Kabul și să refuze să mai ajute luptătorii din
mișcarea de rezistență. Această strategie s-a dovedit pe parcurs a fi total inadecvată realității
din teren, nu în ultimul rând din cauza măsurilor de rezistență practicate de regimurile locale.
Tactica „picătură cu picătură” folosită de luptătorii de gherilă, care organizau mereu noi și noi
ambuscade sau raiduri, trăgeau focuri de armă din umbră sau minau terenurile, au reușit să
provoace, treptat, pierderi semnificative în rândurile invadatorilor sovietici.
Războiul sovieto-afgan s-a deosebit net de toate celelalte conflicte din timpul
Războiului Rece. Deși a fost vorba de un conflict limitat în timp, a durat mai mult decât
majoritatea celorlalte – puțin peste nouă ani – și nu a avut natură decisivă, de exemplu, a
războaielor arabo-israeliene din 1948, 1956, 1967 și 1973 sau a Războiului din Insulele
Falkland, din 1982. Acestui conflict sovietic tulbure i-a lipsit atât amploarea războiului
coreian (1950-1953) sau acelui vietnamez (1965-1973), cât și un rezultat clar, la care
ajunseseră, în cele din urmă, conflictele din vecinătate. Nici nu poate fi în același timp
catalogat ca un fel de război „vietnamez” al sovieticilor, mai ales dacă ne gândim la
amploarea lui. „Comparativ americanii au trimis trupe în Asia de Sud-Est aproape o jumătate
de milion de soldați până în 1968, în Afganistan de sovietici în jur de 120 mii de soldați”6.
Întreaga Armată a 40-a a URSS din Afganistan nu a însemnat mai mult de cinci divizii, patru
brigăzi independente și patru regimente la fel independente, plus alte câteva mici unități cu rol
de susținere. Însă nevoia de a supraveghea mii de kilometri de drumuri, linii de comunicație și
puncte de importanță strategică – dintre care multe au trebuit ocupate sau smulse prin luptă
din mâinile mujahedinilor – a însemnat o povară extrem de apăsătoare pe umărul
invadatorilor, care apreciaseră greșit atât avengura misiunii în care se angajaseră, cât și
numărul de trupe uriaș pe care această misiune l-ar fi cerut. Războiul din Afganistan a
demonstrat, că lipsa experienței, timpul limitat de transferare de la un mediu la altul, luptele
pe un teritoriu străin, insuficiența cunoașterii adversarilor etc. au constituit factori ce au
tergiversat activitatea combatanților sovietici în țara vecină.
Conflictul armat din Afganistan a decurs între „țară absolut străină, cu o climă și
situație geografică deosebită, o țară muntoasă … era greu nu numai să lupți, ci chiar și să te
43
afli acolo”7. În perimetrul conceptului neuitat marcat de contextul istoric, pentru afghani orice
nou-venit, care se afla pe teritoriul țării sale, cu atât mai mult înarmat, era un inamic ce
trebuia înlăturat. Generalul Ruslan Aușev, șef al infanteriei motorizate a armatei sovietice din
Afganistan, în anii 1980-1982 și 1985-1987, releva, într-un interviu, despre starea de
inamiciție a afghanilor: „Fiecare străin care intra în această țară devine un dușman vânat de
toată lumea – militari, civili, chiar și de natură”8.
Intervenția contingentului limitat al armatei sovietice în Afganistan a suscitat o
mobilizare impetuoasă a afghanilor. Astfel, dacă la sfârșitul anului 1979 numărul
mujahedinilor se ridica la 40000 de oameni, cifra s-a majorat în anii 1981-1983, la circa
45000 de combatanți, iar în anul 1986 aceștia reprezentau deja peste 150000 de persoane.
Participanții sovietici la războiul sovieto-afgan nu au perceput repere clare pentru conturarea
forțelor adverse. Niciodată nu era clar: „cine-i și unde-i inamicul? Se părea că nu era și, în
același timp, era pretutindeni” (Ion Xenofontov, Războiul din Afganistan 1979-1989). Din
acest considerent, combatanții sovietici au surprins o clasificare a adversarului, instituită din
dimensiunile războinicilor, care acționează prin mijloace numai de reprimare, adică dușmani
la oricine, care împușcă în noi.
Caracteristicile dușmanilor vizau valențele unor luptători frenetici și rezistenți, perfizi,
fiind bine instruiți pentru confruntări militare. Pentru afghani, conflictele militare reprezintă
posibilități de manifestare în fața comunității, de aici și rezultă și fermitatea, bărbăția acestora
în acțiunile militare. Spre deosebire de sovietici, băștinașii aveau prioritate în cunoașterea
morfologiei terenului. Acest apanaj a constituit un element esențial în avantajarea adversarilor
în perimetrul confruntărilor militare. Pe larg erau aplicate kărhzele – canale subterane de
irigație cu adâncime de până la 30 m, în aceste breșe naturale partizanii afghani se refugiau în
situațiile tensionate, instituind așa-numitul război al kărhzelor: „Ei știau tare bine pământul,
aveau intrări sub pământ ca niște mine, se vârau sub pământ și ieșeau cine știe unde”9.
Conform strategiei aplicate de Rezistența locală, sovieticilor li se configura o stare
defetistă, intrușii erau semnalizați prin considerentul, că sunt prezenți pe un teritoriu străin,
fiind supravegheați și atenționați continuu.
În mod convențional se constată trei etape ale războiului sovieto-afgan. Prima etapă
marchează intervalul decembrie 1979 – 1982. În acest interval, trupele sovietice și-au fixat
pozițiile în zonele și obiectivele (în apropierea bazei de infrastructură și surselor de
alimentare) strategice ale Afganistanului. Aplicarea tancurilor și blindatelor din cauza
infrastructurii precare și a munților s-a dovedit ineficace. În cea de a doua etapă, 1982 –
mijlocul anilor 80, are loc escaladarea conflictului armat; s-au desfășurat cele mai acerbe
acțiuni militare, URSS înregistrând și cele mai mari pierderi umane. Etapa a treia are ca punct
de cotitură alegerea lui M. S. Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice (1985) și tratativele
de la Geneva (ianuarie 1985), care au generat problema retragerii trupelor sovietice din
Afganistan, chestiune finalizată la 15 februarie 1989. În linii generale, se caracterizează prin
faptul că nu s-au efectuat acțiuni militare active și de amploare (cu excepția cea de la Paktia,
1987), constituind, în temei acțiuni defensive. Asigurarea efectivului militar sovietic era în
plin declin.
A fost un război adevărat cu folosirea tuturor componentelor armatei, întregului
arsenal de arme, sistemelor „Uragan” și aviației de bombardament, fiind plasate chiar pe
teritoriul Uniunii Sovietice.
„Laleaua Neagră” transporta cu regularitate sicrie în Uniune Sovietică. „Peste ani de
zile am înțeles că termenul – „datorie internațională” – era un fals cu tentă ideologică
agresivă. Nici vorbă despre internaționalism proletar. Însă ce fel de „proletari” în așa țară
Afganistan nenorocită cu un trai și obiceiuri medievale?”10(Andrei Covrig, colonel,
participant la războiul sovieto-afghan).
44
Pentru a sprijini guvernul de la Kabul, Uniunea Sovietică avea cheltuieli enorme,

anual circa 800 milioane de dolari, contingentul militar redus din Afganistan primea anual din
bugetul statului circa 3 milioane dolari. A fost o povară grea pentru stat, care a întrat într-o
prelungită criză economică și socială. Aventura afgană a existat atât timp, cât acolo a staționat
prin lupte trupele sovietice. După retragerea acestora regimul marionetă a căzut. Kremlinul a
hiperbolizat consecințele „victorioase” ale operațiilor militare sovietice din Afganistan.
Referindu-se la corelația armata-politic, jurnalistul rus Mihail Leșinski, cronicarul oficial al
conflictului sovieto-afgan, afirma: „Armata a constituit o marionetă în mâinile politicienilor
moscoviți și ale celor din Kabul. Cu armele se poate hotărî orice”11. Gravitatea acestor acțiuni
s-a regăsit în consecințele lor.
La 07 iunie 1988, în discursul său la Adunarea Generală a ONU, președintele
Afganistanului, Najibullah a declarat, că „de la începutul ostilităților în 1978 până la
07.06.1988, din țară au fost uciși 243,9 mii de oameni, alți 77 mii de oameni au fost răniți”.
Un alt lider afghan Ahmad Shah Massoud în scrisoarea sa către ambasadorul sovietic în
Afganistan, Yuri Voronțov, din 20 septembrie 1989, a scris, că intervenția sovietică a dus la
moartea a mai mult de 1,5 milioane de afghani, iar 5 milioane de oameni au devenit refugiați.
După război, în URSS s-au publicat cifrele de soldați sovietici morți: 13833 de oameni.
Ulterior, cifra finală a crescut ușor, din cauza decesului persoanelor rănite și bolnave, după
demobilizarea din forțele armate. La 01 ianuarie 1999 se considerau decedate până la 15031
persoane. Pierderile sanitare – aproape 54 mii răniți și traumați, 416 mii bolnavi.
În timpul luptelor din Afganistan au dispărut sau au fost luați prizonieri 417 cetățeni
sovietici. În acordurile de la Geneva, soarta soldaților sovietici, deținuți, în nici un fel nu a
fost stabilită, astfel încât aceștia au rămas în captivitate și după retragerea contingentului
limitat. Ajutor în căutarea soldaților dispăruți fără urmă a acordat Statele Unite ale Americii,
prezentând Rusiei informația, ce a clarificat definitiv soarta a 163 de cetățeni ruși dispăruți în
Afganistan.
Primii soldați mobilizați cu strictă confidențialitate pentru Afganistan proveneau din
regiunile asiatice ale URSS, deoarece liderii sovietici au luat la bază elementele etnice și
lingvistice pentru proximități dintre armata sovietică și cea afgană. Însă lucrurile au luat o altă
turnură: favorizând cazurile de evadare, de sustragere și vindere a armelor etc. Ca urmare,
Kremlinul s-a reorientat și pentru unitățile din Afganistan au fost luați în vedere mai mult
militarii din partea occidentală a Uniunii Sovietice: rușii, ucrainenii, belarușii, moldovenii
(români).
Grație devotamentului și comportamentului sincer moldovenii din teritoriul Pruto-
Nistrean au avut o imagine de invidiat atât în rândul ofițerilor, cât și în cel al soldaților
sovietici din alte regiuni.
Conform informațiilor furnizate de Uniunea Veteranilor Războiului din Afganistan din
Republica Moldova (iulie 2010):
Nr. Specificare total

d/o
1. Participanți 12500
2. Decedați 301
3. Dispăruți 4
4. Invalizi 700
Din orașul Ungheni numărul de participanți la ostilitățile sovieto-afgane a fost de 138

persoane, din componența raionului Ungheni în total 262 de persoane. Pe câmpul de luptă din
Afganistan au căzut (1979-1989) unghenenii Andreiciuc Victor, Boico Alexandru, Butnaru
Mihail, Savciuc Mihail, Ceban Valeriu, Obriște Grigore, Lazariuc Vasile, Pușcașu Ivan,
45
Nepocrâtâi Victor, Gațmaniuc Vitalie. Numele cărora va fi încrustat pe placa comemorativă al

monumentului de for public, care urmează să fie instalat în mun. Ungheni în memoria
ostașilor căzuți în Războiul Sovietic din Afganistan (Președintele Uniunii Veteranilor
Războiului din Afganistan, Ungheni, Vasile Lupu).
Actualmente, veteranii moldoveni, participanți la războiul din Afganistan, își
analizează foștii adversari afghani prin optica a două dimensiuni extreme: a răzbunării în
perimetrul sindromului afgan, dar și a înțelegerii tragediei afgane. O parte dintre foștii
combatanți, ținând cont de experiența tragică a conflictului militar, consideră ca o victorie
fezabilă a foștilor dușmani ar semnifica la fel o datorie „internațională”. După retragere ajunși
în localitățile lor de baștină, în mod festiv li se înmâna o Diplomă de mulțumire din partea CC
al PCUS și o medalie specială de la guvernul-marionetă de la Kabul „Militarului
internaționalist de la poporul afghan recunoscător”. Fraze aruncate de genul „Noi am primit
ordin și trebuia să-l îndeplinim”, „simt că-s înrăit pe afghani, ca dușmani, mulți, băieți au
murit…”. Cea de a doua categorie a veteranilor „afghani”, sunt cei care estimează intervenția
militară a URSS în Afganistan ca o tragedie pentru poporul afghan: „Ei își apărau pământul
lor”, „Noi am fost acolo ca ocupanți”, „Nu trebuia să intrăm în această țară străină” …
Agresiunea militară a Uniunii Sovietice împotriva poporului afghan a fost repudiată și de
rudele participanților la războiul sovieto-afghan. Astfel, intervievată de jurnalista Ana
Manole, Aneta David, mama ostașului Gheorghe David, dispărut fără urme în Afganistan,
originar din Gotești, Cantemir, afirma: „Armata parcă era condusă de oameni învățați, dar ce
le-o trebuit lor să caute pe pământ străin, iaca eu una, femeie neînvățată, n-o pot înțelege și
gata… Cât să se fi purtat rușii de bine acolo totuna ce să te amesteci în casa omului în altă
țară”12.
Cartea cu titlul „Războiul din Afganistan: Amintirea unui erou” de Cătălin Gorincioi,
povestește pas cu pas despre amintirile lui Ion Gorincioi (tatăl), participant la aventura
sovietică nejustificată pe pământul afgan. Ion Gorincioi, moldovean, născut la 03 iunie 1966,
în satul Florițoaia Nouă, Ungheni, reiterează concluzia: „în perioada sovietică, pentru a-și
atinge scopurile expansioniste, URSS trimetea ostași în diferite colțuri ale lumii… Tragic este
faptul că acești ostași nu cunoșteau unde se duc, pentru a lupta, dar îndoctrinați cu ideea că
URSS e cel mai mare pacificator din lume”13.
Războiul sovieto-afgan constituie unul dintre momentele cruciale ale ultimului sfert al
secolului al XX-lea. În mai puțin de un deceniu, acesta a scos la iveală defectele structurii
politice sovietice și pe cele ale ideologiei comuniste în sine și a ajutat la inițierea de Mihail
Gorbaciov (n. 1931), începând cu anul 1985, fapt ce a contribuit decisiv la căderea Partidului
Comunist și la încheierea Războiului Rece și, în sfârșit, a jucat un rol esențial în prăbușirea
URSS.
Lecțiile acestui război confirmă nebunia care a stat în spatele strategiei sovietice:
scopuri politice nerealiste și o armată incapabilă să se descurce în fața metodelor
neconvenționale ale unui adversar care, în dezavantaj din punctul de vedere al armamentului
și al tehnologiei, a reușit să întoarcă soarta războiului prin tenacitate și devotament neîngrădit
față de libertate și credință.
NOTE
1
Wikipedia.org, Constituția URSS, 1977, 07 octombrie, art. 72, p. 8.
2
Secretele războiului din Afganistan, 1979-1989, dr. Ion Xenofontov,
http:/www.cuvântul.md/ing/articles/Razboiul din Afganistan.jpg., 2015.
3
46
4
Războiul sovieto-afghan, 1979-1989, Gregory Frement Barnes; trad: Cristina ISPAS – București; Corint Books,
2015.
5
M. Gorbaciov, Congresul XX-lea al ULCT din Uniunea Sovietică (Comsomolului), 1987, Moscova.
6
Războiul sovieto-afghan, 1979-1989, Gregory Frement Barnes; trad: Cristina ISPAS – București; Corint Books,
2015.
7
8
9
10
Andrei Covrig, colonel, Despre războiul din Afganistan (1979-1989), un război care nu a fost al nostru,
https:/www.elenarobu.md. Articole, 16.02.2017.
11
Războiul din Afganistan (1979-1989). În memoria participanților din R. Moldova, Ion Xenofontov, Literatura
și Arta, nr. 6, 2017.
12
Ana Manole: Cruciada afgană, http/3723362218.Carte.Cruciada, 1991.
13
Războiul din Afganistan: „Amintirile unui erou”, Cătălin Gorincioi, Viorel Bolduma, https:/IBN:idsi.md, 2018.
47
RELAŢII SOCIALE ȘI ECONOMICE ÎN SATUL UNGHENI, IN PERIOADA

ANILOR 1812 – 1868
Vasile IUCAL*
Cuvinte cheie: contract normal, reformă țărănească, împroprietărire, proprietate moșierească,

proprietate țărănească
Politica promovată de ţarismul rus în Moldova dintre Prut şi Nistru a fost dictată de
interesele sale geopolitice în zona. De aceia, la început, noile autorităţi au dorit să impună
locuitorilor ţinutului o reformă aparent liberală, care să servească exemplu benefic pentru
popoarele din Balcani în misiunea ”eliberatoare” a ţarismului rus.
Astfel, prin „Regulamentul privind constituirea administraţiei provizorii în Basarabia”,
intrat in vigoare la 2 august 1812, administraţia rusă scutea toţi locuitorii provinciei şi pe cei
care urmau să se stabilească aici, pe un termen de trei ani, de orice capitaţie şi de impozitul
funciar. De asemenea, prin punctul 23 al Regulamentului toţi locuitorii guberniei erau scutiţi
de serviciul militar obligatoriu.
În general, Regulamentul amintit prevedea o autonomie limitată pentru Basarabia,
prin care Rusia urmărea să-şi realizeze scopul ascuns de integrare treptată a regiunii
acaparate. Această autonomie formală avea menirea să calmeze spiritele localnicilor în
legătură cu schimbările survenite în rezultatul tratatului de pace de la Bucureşti1, lucru care s-
a văzut pe tot parcursul secolului al XIX-lea, mai ales în ceea ce priveşte politica impusă de
ruşi în domeniul agriculturii şi, prin urmare, a ţărănimii.
Cu certitudine, cel mai mult de pe urma trunchierii ţării la 16 mai 1812 a suferit
ţărănimea. Şi afirmaţia este valabilă, inclusiv pentru cei din localitățile de pe malurile
Prutului, care, din puţinul ce îl aveau, au trebuit să-l împartă astfel încât să-şi poată asigura o
viaţă decentă sub noul stăpân. Boierii moldoveni, nobilimea în genere, tânguitoare şi cuprinsă
de panică la început, s-a adaptat uşor noilor realităţi, fiind ademenită de ruşi cu funcţii, titluri
nobiliare şi întinse moşii în provincia proaspăt anexată. Astfel că acestora le-au fost zadarnice
temerile când credeau că prin prevederile articolului 7 din amintitul tratat ruso-turc de
desfacere a moşiilor, vor rămânea fără proprietăţi. Având moşii întinse pe ambele părţi ale
Prutului, marii proprietari au avut de unde alege soluţii pentru a-şi reduce pierderile la minim:
unii fie că au făcut schimb de moşii2, alţii le-au dăruit sau lăsat moştenire copiilor şi rudelor3.
Astfel se explică faptul că toţi marii proprietari ai moşiilor satelor Ungheniului de până la
1812 au continuat să fie stăpâni pe acestea şi după anul în cauză4.
Pentru a înţelege însă istoria Ungheniului în prima jumătate a secolului al XIX-lea,
trebuie să privim lucrurile în profunzimea lor, aşa cum acestea au decurs în acea epocă. Este
important să înţelegem că localitatea nu era decât un sătuc obişnuit, ca multe alte aşezări
rurale din Moldova. Nimic ieştit din comun. Nu exista aici încă nici pe departe o premiză care
ar fi avantajat localitatea în raport cu celelalte sate din regiune. Din perspectiva zilei de azi,
unii, cu siguranţă, vor fi tentaţi să vadă în istoria Ungheniului de după 1812 o evoluţie în
ascendenţă, spectaculoasă chiar, proces pe care, neapărat, vor încercă să-l pună pe seama
„alipirii” Basarabiei la Rusia. Realitatea a fost însă alta; comunitatea Ungheniului a trebuit să
*
Vasile IUCAL este istorician și director al Muzeului de Istorie și Etnografie din mun. Ungheni.
48
aştepte încă mult timp, aproape un veac, până când interese strategice importante vor mâna
încoace imperiul țarilor în năzuinţa sa constantă de avansare spre Europa de sud-est. Până
atunci însă viaţa satului Ungheni a continuat să aibă un pronunţat caracter feudal, trăsătură
care a persistat în economia basarabeană până pe la mijlocul veacului XIX, când autorităţile
ruse, pentru a scoate societatea din impas, au fost nevoite să adoptate o serie de reforme
burgheze, inclusiv reforma agrară.
Numeroşi istorici, îndeosebi sovietici, au vehiculat ideea că politica Imperiului Rus în
noua provincie a fost una generoasă, progresistă, cu multiple avantaje şi beneficii pentru
populaţia şi economia locală. Situaţia însă nu a fost întocmai aşa, mai ales imediat după
anexare5.
Fiind o regiune agrară, starea gravă a lucrurilor s-a manifestat mai ales în domeniul
dezvoltării relaţiilor şi forţelor de producţie la sat. Basarabia moştenea un sistem de relaţii
feudale, caracteristic multor regiuni aflate sub stăpânire turcă. Acest sistem s-a conservat şi a
dominat relaţiile de producţie pe tot parcursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, astfel că
după 1812 satul Moldovei dintre Prut şi Nistru păstra un accentuat sistem de producţie feudal.
Specificul acestuia consta în faptul că în Moldova de răsărit cea mai mare parte din populaţia
sătească nu era legată de pământ, cum era, de exemplu, iobăgia în Rusia. Ţăranul basarabean,
cu excepţia unei mici părţi, ţiganii in special, nu se afla în dependenţă personală de marii
proprietari latifundiari. O astfel de situaţie însă nu schimba esenţa relaţiilor feudale, deoarece
sursa principală de producţie – pământul – continua să constituie proprietatea eclusivă a
marilor feudali6.
Fiind un stat în care predomina iobăgia şi marea proprietate funciară, Rusia a încercat
să susţină şi în Basarabia dezvoltarea unui atare sistem, cu excepţia primei caracteristici. De
aceea, cele două regulamente ale regiunii Basarabia, din 1818 şi 1828, recunoşteau boierilor
toate drepturile şi privilegiile date odinioară de domnitorii moldoveni, inclusiv dreptul asupra
pământului.
Potrivit datelor recensământului din anul 1817, în proprietatea moşierilor şi
mănăstirilor se afla 68 % din pământul agricol7. Către mijlocul veacului XIX marii
latifundiari stăpâneau deja circa 95 % din tot pământul regiunii şi doar 5 % era în proprietatea
ţăranilor8. Acestei situaţii i s-a adăugat tehnica şi utilajul agricol rudimentar, iar cataclismele
naturale frecvente (lăcuste, secete) condiţionau roadă slabă şi, prin urmare, sărăcirea ţăranilor,
astfel încât gospodăriile acestora abia de puteau produce pentru consumul propriu, fapt ce
condiţiona caracterul închis al producţiei.
Prin urmare, viaţa satului basarabean în perioada imediat următoare anexării regiunii
la Imperiul Rus şi până la mijlocul secolului XIX era dominată de un sistem de producţie
feudal9, caracterizat prin persistența marii proprietăți funciare moşierești, fapt ce constituia o
frână serioasă în dezvoltarea economică şi socială a obştilor săteşti locale, a societăţii în
genere.
În contextul unei asemenea realităţi, Ungheniul a constituit un caz specific, în care
trăsăturile sistemului s-au manifestat pe deplin.
La Ungheni, în trecut populat cu sate răzăşești, în care libertatea economică şi mica
proprietate de pământ erau elemente esenţiale în viaţa ţăranilor, începând cu veacul al XVII-
lea obştile răzăşești locale au intrat într-un accentuat proces de ruinare, astfel încât la
începutul secolului XIX din statutul de altădată de ţărani răzeşi ai acestor comunități nu a
rămas decât o palidă amintire. Deaceea, pentru a cunoaşte situaţia social-economică a
Ungheniului în perioada respectivă, este necesar să precizăm, înainte de toate, care a fost
structura socială a locuitorilor săi şi cum era distribuită proprietarea funciară între aceştia.
Așadar, la sfârşitul secolului XVII, obştile răzăşești din satele Ungheniului se
destrămaseră, cea mai mare parte din moşiile acestora fiind cumpărate de marii feudali10.
Astfel că la începutul secolului XIX, pământul Ungheniului, Ciureştiului şi Găureniului se
49
constituia într-o mare moşie, încă întinsă pe amândouă maluri ale Prutului și aflată în
proprietatea negustorului ieşean Panait Constantin, fiul lui Panaite neguţătorul, moştenitorul
Arhondei Mironeasa, sora Iorgăi postelnicul de la mijlocul veacului XVII. De la acesta, în
decembrie 1801, moşia a fost cumpărată de postelniceasa Elena Caragea, proprietară şi pe
întinsa moşie a Ţuţorei11. În deceniul trei, Ungheniul era al neamului Buzne, prin Ecaterina și
soțul ei de al doilea Gheorghe Leondar. Acestora le-au succedat fiii Mihail și Constantin
Buzne, care vor stăpâni Ungheniul până la începutul secolului XX12.
Mărimea moşiei satului Ungheni, pe tot parcursul sec. XIX, a constituit, cu mici
excepţii, cam 950 desetine de pământ (din care, 600 fălci erau situate pe partea dreaptă a
Prutului), toate constituind proprietate boierească, a Ecaterinei Leondar (Buzne). Dintre
acestea, în anul 1851, 350 desetine erau date în posesie temporară ţăranilor.
Satul Dănuţeni, în 1803, cu imensa sa moşie, în care intrau satele vecine: Țuțora,
Oișani și Băilești, și ele cu o parte din pământ aflat încă pe partea dreaptă a Prutului,
constituia proprietatea vestitului logofăt Iordache Balș13. La fel era și în 181214. La moarte, în
1822, satul a fost lăsat moștenire fiului Iordache, cu obligația, ca în fiecare an acesta să dea
bisericii locale 36 de lei, pentru pomenirea părinților15. În 1835, satul era al moșierului
moldovean Constantin Catargiu16. Fiica acestuia, logofăteasa Smaranda, oferea moșia în
posesie dovoreanului Bantâș, în anul 185117. Mai vedem, pe un posesor Mafo, grec18,
exploatând resursele moșiei. Deoarece moștenitorii lui Balș întârziau să-și ia moșia în primire,
aceasta ajunse de izbeliște. Deaceea, în aprilie 1856, judecătoria civilă de circumscripție Iași-
Soroca, a decis s-o dea în administrare temporară dvoreanului Dimitrie Ciolacu19. În 1856,
ultimul a transmis-o în posesie grecului Panaiot Gusti, stăpân și pe moșia Valea Mare. Pe de
altă parte, Judecătoria de circumscripție Soroca-Iași, a dat, prin decizie, moșia Dănuțeni în
administrare proprietarului moșiei Pârliți, Egor Carastati, care acumula de pe ea un venit
anual de 11052 rub20. Scriitorul D. C. Moruzi spunea despre starea în care se pomenise la un
moment dat Dănuâenii, că: ”Cine se sculase mai diminieață după închiderea Prutului, puse
mâna pe ele (pe Dănuțeni, Rezina, Țuțora și Băilești – n. n.), cu toate că adevărații lor stăpâni
se judecau tocmai de atunce pentru ele, înaintea instanțelor rusești, fără nici o izbândă”21.
Într-un final, s-a constatat că, de fapt, de la moștenitorii lui Iordache Balș, Dănuțenii au fost
cumpărați, la Iaşi, de celebrul prinț moldovean, de origine greacă, Constantin Moruzi22. Astfel
că mult timp a trebuit să treacă, până când acesta a putut demonstra prin judecăți costisitoare
dreptul asupra moșiei. În 1861, C. Moruzi și-a dobândit dreptul de stăpân asupra Dănuțenilor,
pe care îl v-a păstra până la decesul său din 188723.
La 1860, moșia Dănuţeni a prinţului Moruzi întrunea 4503 desetine și 758 stânjeni
patrați de pământ24, în regiune doar grecul Dumitru Carastati de la Unţeşti, putând să-i fie
rival în avere. Din toată cantitatea de pământ, țăranilor, care erau în număr de 194 familii la
mijlocul secolului, le reveneau, în posesie, 1150 desetine25.
La Mânzăteştii Vechi, moşia continua să fie a urmaşilor din vechiul neam al vistiernicului
Vasile Onofrei26 (de la acesta satul a rămas până azi cu nume dublu – Vasilica). Sărdăreasa
Maria Onofrei, (poate soţia lui Vasile?), era aici moșieriță în 181727. Prin 1849-1851, moșia
Mânzăteștilor număra 390 desetine de pământ și aparținea comisului asesor Botianu 28. La
mijlocul secolului, moșia constituia proprietatea consilierului de curte, rusul Grigorii A.
Gurțov, tatăl cunoscutei prozatoare basarabene Olga, după soț – Nacco29.
Pământul Bereştiului aparţinea şetrarului Ştefan Stârce30. La recensământul din 1817
localitatea nu a fost consemnată. În 1849, moșier era un anume Carp, proprietar și peste satul
Blindești. Se pare că acesta împărțea moșia cu logofătul Constantin Catargiu 31, pe care
ultimul o vindea boierului Bantoș, în 185632.
Prin urmare, actele constată fără ezitare că în prima jumătate a secolului XIX,
aşezările Ungheniului erau mari proprietăți moşiereşti.
50
Potrivit datelor recensământului proprietăţii funciare şi a categoriilor sociale a

populaţiei Basarabiei din anul 181733 locuitorii satului Ungheni făceau parte din pătura de
jos, adică din categoria ţăranilor, după cum explică autorii în prefaţa documentului34.
Recensământul a efectuat şi o clasificarie a localităţilor, conform situaţiei lor
economice în acel moment, pe trei categorii: A – sate înstărite, B – sate mijlocii, G – sate
sărace. Unghenii, Mânzăteştii Vechi şi Bereştii făceau parte din cea din urmă categorie.
Dimpotrivă, Dănuţenii, deţi cea mai numeroasă pătură socială a locuitorilor o constituiau
ţăranii, iar majoritatea pământului era moşieresc, aşezarea făcea parte din categoria
localităţilor înstărite35.
Astfel, la începutul secolului XIX, majoritatea locuitorilor satelor Ungheniului erau
ţărani. Aceştia erau foştii răzeşi, sărăciţi în urma înstrăinării pământului. Rămaşi fără
principalul mijloc de existență, spre mijlocul sec. XIX dânșii constituiau o pătură distinctă în
erarhia socială a localităţii – un fel de ţărani clăcaşi, aflați cu traiul pe pământ moşieresc,
primit de la boier în posesie temporară în schimbul unor plăţi în bani şi natură sau prestaţii în
muncă.
Iniţial, după anexarea Basarabiei de către Rusia, situaţia generală a locuitorilor
regiunii, a ţăranilor inclusiv, din cauza încetării incursiunilor tătare, a înlăturării exploatării
turco-fanariote, s-a ameliorat oarecum. Deasemenea, noul stăpân a redus numărul dărilor şi
impozitelor, acestea fiind încadrate în anumite norme legale. Locuitorii au fost scutiţi pe un
termen de trei ani de serviciul militar şi de toate impozitele către stat pe 50 de ani. Dar binele
nu a durat mult, căci exploatarea cruntă din partea moşierilor locali şi ruşi, a sistemului în
genere, nu a întârziat să apară. Trebuie menționat că și după anexare, relaţiile dintre ţărani şi
moşieri s-au bazat pe vechile legi nescrise ale pământului. Fiind favorabile boierilor, acestea
puneau ţăranii într-o situaţie dificilă, care se deosebea puţin de cea a ţăranilor din alte gubernii
ale imperiului.
Conform legii ţării de la sfârşitul sec. XVIII şi a legilor ţariste din prima jumătate a
secolului al XIX-lea, ţăranii basarabeni erau liberi, având dreptul de strămutare de la un
moşier la altul. Acest drept a fost consfinţit şi de primele acte legislative ale administraţiei
ruse – „Statutul despre înfiinţarea regiunii Basarabia”, în 1816, „Statutul administrării regiunii
Basarabia”, în 1818, „Legea pentru cârmuirea regiunii Basarabia” din 1828 şi „Legea despre
ţăranii sau agricultorii liberi din regiunea Basarabia” din anul 183436. Libertatea de
strămutare a ţăranului a fost confirmată şi prin „Contractul normal din anul 1846”. În realitate
însă dreptul în cauză era atât de limitat, încât era aproape imposibil de înfăptuit, deoarece
autorităţile au prevăzut, prin aceleaşi legi, diferite impedimente, cum ar fi necesitatea
permisiunii moşierului sau a Camerei de stat. De asemenea, doritorii de a se strămuta pe alte
pământuri, erau obligaţi să prevină moşierul cu şase luni înainte. Trecerea era permisă doar
între 1 octombrie şi 1 aprilie, iar averea imobilă a ţăranilor plecaţi rămânea în proprietatea
moşierului, fapt care a provocat numeroase nemulţumiri şi proteste din partea celor dintâi pe
tot parcursul primei jumătăţi a secolului XIX. Consecinţa a fost, în unele cazuri, plecarea
samovolnică, în altele, fuga. În total, între anii 1812-1861, în procesul de strămutare a
ţăranilor au fost cuprinse 77 din cele 776 sate ţărăneşti existente la acea vreme în Basarabia –
aproximativ 50 000 de ţărani37.
Dorinţa de strămutare a ţăranilor pe alte moşii era legată strâns de politica agrară a
ţarismului în regiune.
Trebuie menţionat faptul că cele mai multe localităţi cuprinse de acest proces au fost
din nordul şi centrul regiunii. Locul destinaţiei era sudul Basarabiei, unde exista mult pământ
de stat. Se pleca, astfel, din satele moşiereşti unde era concentrată cea mai mare proprietate
latifundiară, şi, prin urmare, exista o intensă exploatare a forţei de muncă.
Statistica distribuirii pămâtului acestor localităţi între moşierii în cauză şi ţărani, arată
o disproporţie semnificativă.
51
Mărimea totală a moşiei satului Ungheni, bunăoară, pe tot parcursul sec. XIX, a
constituit, cu mici excepţii, cam 950 desetine de pământ. Dintre acestea, în anul 1851, între
350 şi 400 desetine – erau date în folosință trmporară ţăranilor.
Înainte de reformă, moşia Dănuţenilor măsura 4000 desetine.
Satul Bereşti avea o moşie de 850 desetine, din care 360 erau luate de ţărani în posesie
de la proprietarul moșiei. Şi la Mânzăteşti situaţia era similară. Aici moşia satului măsura
1200 desetine pământ: 467 aflându-se în posesia obştii ţărăneşti locale38. Dacă repartizăm
cantitatea pământului ţărănesc la numărul de familii locuitoare în fiecare sat în anul 181739,
constatăm (cu excepţia Mânzăteştiului, unde fiecărei familii de ţărani revenea în posesie
temporară cam câte 20 desetine!), că fiecăreia dintre acestea reveneau între 6 şi 10 desetine
pământ?!!. Erau parametri care, în general, corespundeau normelor de repartizare stabilite
încă de actul emis de domnitorul A. Moruzi în anul 1805, care obliga moşierii să atribuie
ţăranilor un lot în dependenţă de numărul boilor aflaţi în proprietate: familiei care nu dispune
de nici un bou – 8 desetine, celei cu o pereche de boi – 12 desetine, 2-3 perechi de boi – 21
desetine, 4 perechi şi mai mult – 25 desetine de pământ40.
Deşi autorităţile ţariste au ţinut să respecte această prescripţie, totuşi, în ajunul
reformei agrare, cantitatea de pământ atribuit ţăranilor de către moşieri s-a diminuat drastic.
Conform unor statistici din anul 1861, clauzele deținerii în arendă a pământului de
către țărani se bazau pe o înţelegere orală între părţi. În realitate însă condiţiile acestei
înţelegerii erau prevăzute de Contractul normal din anul 1846, document care reglamenta
relaţiile dintre moşierii şi ţăranii satelor basarabene.
Potrivit documentului, prestaţiile ţăranilor faţă de moşieri, pentru arenda pământului,
erau în bani şi în natură. Fiecare familie ţăranească din Ungheni plătea anual proprietarului
de pământ 3 ruble pentru o falcă de pământ semănat cu cereale. Cu acelaşi preţ era plătită
falca de fânaţ; 2 ruble costa o falcă de păşune.
Prestaţiile în natură, se efectuau anual de ţărani începând din primăvară şi până la
sfârşitul toamnei. Trebuiau să fie lucrate 12 zile la arat, semănat, prăşitul unei fălci de culturi
agricole, cositul şi adunatul în stog a 2 fălci de fân, recoltatul şi căratul de pe câmp la
gospodăria boierului – de pe o falcă de pământ, treierat, măcinat41.
De asemenea, ţăranii plăteau în natură marelui proprietar dijma: pentru vinderea
vitelor, întreţinerea unei prăvălii sau vânzarea produselor la piaţă. Fiecare familie ţărănească
era obligată să plătească moşierului a zecea parte din toate produsele recoltate.
Însumarea tuturor acestor prestaţii faţă de moşieri, prevăzute de către Contractul normal,
arată că, în realitate, volumul lucrărilor era mult mai mare. Bunăoară, un ţăran care avea doar
o pereche de boi şi 4 fălci, (5 desetine,), în loc de 12 zile, muncea pentru boier, de fapt, 52 de
zile într-un an.
Deseori, moşierii basarabeni măreau samovolnic numărul prestaţiilor. În consecinţă, s-
a ajuns la faptul că, după cum au observat unii contemporani, mărimea lotului de pământ
arendat de moşier ţăranului, conform Contractului normal, era mai mică, iar prestaţiile mai
mari decât normele existente până la adoptarea legii în cauză42. Concluzia aparţine istoricilor
sovietici moldoveni, care, potrivit unor analize statistice comparative, arată că mărimea
lotului ţărănesc de la mijlocul secolului al XIX-lea în Basarabia, în comparaţie cu anul 1805,
s-a redus cu mai mult de jumătate, dovadă că spre mijlocului veacului XIX, în satele
Basarabene s-a accentuat exploatarea ţăranilor, aceştia aflându-se într-o dependenţă feudală
grea faţă de moşieri.
Consecinţa acestei realităţi a fost creşterea nemulţumirii ţăranilor faţă de moşieri, fapt
care s-a manifestat prin proteste, dar mai ales prin fuga de pe pământul acestora, situaţie
atestată şi la Ungheni în anul 1848, pe moşia Dănuţeniului, de unde au fugit 50 de familii.
Cauza, potrivit documentului, a fost „Comportamentul brutal al posesorilor moşiei: grecii
52
posesori ai moșiei: Panaiot Ciolacoglu şi Gheorghe Mafo”, dar şi refuzul ţăranilor de aşi
onora obligaţiunile prevăzute de „Contractul normal”.
La insistenţa consulului rus din Iaşi faţă de autorităţile moldovene, ca fugarii să fie
retrocedaţi, acestuia i s-a răspuns că: „Ţăranii din Dănuţeni fugiseră din Principat în Basarabia
pe timpul răscoalei greceşti (1821) şi de aceea nu pot fi reîntorşi. În replică, administraţia
ţaristă a invocat motivul „Că aceştia trăiesc în Basarabia de mulţi ani şi sunt supuşi ai
Imperiului Rus, iar recensămintele efectuate între timp, iau înregistrat şi au de plătit
numeroase dări către stat”. În replică, autorităţile Moldovene opinau că „fugarii nu pot fi
întorşi deoarece sunt locuitori şi plătitori de impozite în Moldova, cu atât mai mult că şi
administraţia Basarabiei procedează la fel cu fugarii de peste Prut”43.
Bineînţeles, cazul ţăranilor de pe moşia Dănuţenilor nu a fost singular. Vom vedea mai
târziu că aceste conflicte cu marii latifundiari pentru pământ şi prestaţii au fost frecvente,
chiar şi după adoptarea reformei agrare în anul 1868, dovadă că în prima jumătate a secolului
al XIX-lea politica ţarismului faţă de satul basarabean a fost una descurajatoare, anacronică,
în detrimentul principalei mase de locuitori ai ţinutului – ţăranii. Acest fapt a dus la agravarea
contradicţiilor sociale la sat, ca reacţie a intensificării exploatării ţăranilor de către burghezia
locală şi instituirea de către noile autorităţi a unei legislaţii agrare inadecvate tradiţiei şi
necesităţilor timpului44.
Pe parcursul primei jumătăţi a secolului XIX economia Ungheniului a avut un caracter
eminamente agrar, lucru relevat atât prin relaţiile existente aici între diferite categorii de
locuitori şi, evident, prin natura ocupaţiilor de bază ale acestora.
Potrivit statisticilor, nimic ieşit din comun nu vom găsi în preocupările Unghenenilor
în acest sens, nici în anul 1817, imediat după anexare, nici la mijlocul secolului, în anul 1861.
Morile de vânt, de apă şi cu tracţiune a cailor, iazurile, livezile, viile, fânaţele, păşunile
şi, bineînţeles, pământul arabil, au constituit componente fireşti ale economiei locale. Se
cultiva grâu, secară, porumb, cânepă. Creşterea animalelor ocupa un loc important în viaţa
ţăranilor din Ungheni, iar ceva mai nou, odată cu direcţionarea pieţei de desfacere către Odesa
după 1812, un loc tot mai însemnat în preocupările localnicilor a revenit cărăuşiei de cereale,
costul căreia, pentru o distanţă de 100 de verste, era de 2 ruble şi 50 de copeici.
Desigur, pe lângă munca propriului lot de pământ, a îndeplinirii prestaţiilor anuale obligatorii
faţă de arendatorul moşiei, în localitate se practica munca înămită. Era solicită munca la
prăşit, cosit, arat, recoltatul roadei. Plata se efectua în două modalităţi: pentru o zi muncă şi în
dependenţă de suprafaţa lucrată.
O zi de muncă, bunăoară, era plătită cu 25 de copeici. Munca pentru o lună valora 3
rub. 50 copeici, iar pentru un an - 30 de ruble.
Plata pentru suprafaţa de pământ lucrată prevedea, de exemplu, 4 ruble pentru o falcă
prăşită. Tot atâta costa recoltatul roadei. Cositul şi aratul se făceau pentru 3 rub. falca45.
În concluzie, dezvoltarea economică şi socială a Ungheniului în prima jumătate a secolului al
XIX-lea a fost condiţionată de procesul general al politicii ruse faţă de economia Basarabiei.
Trăsăturile acestei economii aveau o pronunţată esenţă agrară, fapt care s-a răsfrânt nemijlocit
în viaţa localităților de pe teritoriul viitorului oraș. Cele mai multe din componentele acelei
politicii au marcat din plin viaţa ţăranului din Ungheni, menţinându-l, pe deoparte, în vechile
mreje feudale (caracterul închis al gospodăriei ţărăneşti, concentrarea pământului în mâinile
marilor proprietari latifundiari, plata birului etc.), pe de altă parte, implicându-l în noi relaţii
sociale şi de producţie, generate de caracterul diferenţiat al împroprietării ţăranilor cu pământ,
prevăzut de Contractul normal în anul 1846, în dependenţă de numărul animalelor de
tracţiune, fapt care a creat premize pentru adâncirea inegalităţii de avere.
Cu siguranţă, concentrarea marilor suprafeţe de pământ în mâinile moşierilor a făcut
necesară - pe lângă claca în sine, cele 12 zile de muncă obligatorie pe an a ţăranului pe moşia
boierului - utilizarea muncii înămite, lucru care a dus la diferenţierea ţăranilor, transformarea
53
unei părţi din aceştia în argaţi şi muncitori plătiţi şi, prin urmare, la creşterea inegalităţii de
avere în rândul acestora. În consecinţă, au fost create condiţii favorabile pentru sporirea
producţiei agricole şi destinaţia acesteia pentru vânzare. Deaceea, la mijlocul secolului XIX,
vedem la Ungheni dezvoltată cărăuşia de cereale şi, în acest context, cu totul semnificativ, a
fost organizarea, la începul deceniului şase, de către proprietarul moșiei Ungheni, M. Buznea,
a unui târg agricol săptămânal, indicii clare a înfiripării aici a primelor relaţii capitaliste.
Baza socială a ţarismului în Basarabia la mijlocul secolului XIX, neîndoielnic, a continuat s-o
constituie burghezia funciară. Aceasta se bucura de mari privilegii economice şi politice din
partea ţarismului rus. O astfel de politică a avut ca scop păstrarea dominaţiei moşierilor și a
dvorenimii în societate, a relaţiilor de producţie feudale, dar și crearea pentru țarizm a unui
sprijin de influență asupra maselor din regiune46. Cu toate acestea, cedând tradiţiei epocii,
autorităţile ruse s-au văzut nevoite să implementeze noi practici şi schimbări în sistemul
acestor relaţii, să le aducă în concordanţă cu noile cerinţe ale dezvoltării economice, bazate pe
modul de producţie capitalist. Această politică si-a găsit oglindire în reformele burgheze din
anii 60-70 în Imperiul Rus, unele dintre care, cu anumite modificări, s-au referit şi la
Basarabia nemijlocit47. Una dinre cele mai importante reforme în acest sens a fost Legea
țărănească din anul 1868.
O reformă agrară în Imperiul Rus a fost efectuată în anul 1861. Aceasta prevedea
desfiinţarea şerbiei. Existenţa unor particularităţi însă în dezvoltarea social-economică a
Basarabiei după anexarea regiunii dintre Prut și Nistru la Rusia în anul 1812, între care lipsa
şerbiei (aici iobagi fiind doar țiganii) şi dorinţa ţarismului de a se erija în postură de model
pozitiv pentru popoarele ortodoxe din peninsula Balcanică, a impus autorităţile să adopte
pentru provincia anexată o reformă agrară specială48.
În anul 1867, guvernatorul regiunii, P. A. Antonovici, relata că: ”Una dintre cele mai
importante probleme în administrarea Basarabiei sunt relațiile funciare între moșieri și țărani;
... moșierii folosesc orice prilej de a izgoni de pe terenurile lor câți mai mulți țărani astfel
eschivându-se de la împroprietărirea acestora cu pământ, iar țăranii, la rândul lor, refuză să
îndeplinească prestații în folosul moșierilor...”49.
Pe de altă parte, impunerea ţăranilor la munci obligatorii şi utilizarea unei tehnici de
muncă rudimentare devenise neavantajoasă. De aceea, de la marii proprietari de pământ se
cerea implementarea unui nou sistem de gospodărire, în care să existe o delimitare clară dintre
proprietatea lor şi cea ţărănească, înlocuirea muncii obligatorii cu cea înămită, efectuarea unor
investiţii capitale importante50.
Noua reformă agrară a fost semnată de către ţarul Alexandru al II-lea la 14 iulie 1868.
Ca şi în cazul celei din 1861, atât ţăranii cât şi dvorenimea, au întâmpinat noua lege agrară cu
destule rezerve. Ultimii considerau că aceasta acorda mai multe drepturi ţăranilor decât cea
din anul 1861, moşierii dorind să mențină în continuare micşorarea suprafețelor loturilor de
pământ („nadeluri”51), necesare a fi atribuite de dânşii ţăranilor, dar şi sporirea prestaţiilor şi
plăţilor pentru răscumpărare.
La rândul lor, ţăranii erau de pîrere că reforma era concepută să satisfacă doar
interesele moşierilor, de aceea au întâmpinat-o cu nemulţumire şi numeroase proteste.
În realitate, legea agrară din anul 1868 se baza pe aceleaşi principii ca şi cea din 1861, cu
unele diferențe dictate de situaţia social-economică şi particularităţile politicii ţariste în
Basarabia.
Locul de frunte în Legea din 14 iulie 1868 l-a ocupat problema relaţiilor funciare
dintre ţărani şi moşieri. Pentru soluţionarea acesteia au fost efectuate schimbări esenţiale.
Şi reforma din 1861 recunoştea dreptul de proprietate a moşierilor asupra pământului care le
aparţinea mai înainte, inclusiv cel acordat în posesie ţăranilor. Deosebirea însă consta în faptul
că legea din urmă excludea repartizarea de către moşieri a pământului ţăranilor în folosinţă
54
comună, obştească, ci în proprietate familială. Astfel, toate familiile de ţărani, indiferent de

numărul membrilor săi, primeau nadeluri de mărime egală din partea moșierilor.
De asemenea, reforma ţărănească din 14 iulie a creat condiţii mai favorabile asigurării
ţăranilor cu pământ.
De exemplu, articolul 51 din Lege prevedea refuzul ţăranului de a primi pământ de la
moşier, fapt care acorda primului libertatea de trecere de la un proprietar la altul, sau de a-şi
vinde liber forţa de muncă.
Conform articolului 8 din Lege, mărimea lotului ţărănesc („nadelul”), putea fi stabilită
prin consens între moşier şi ţăran și dacă părţile nu cădeau de acord, în folosinţa ţăranului
rămânea casa, pământul şi alte proprietăţi, pe care acesta le avuse în posesie până la aplicarea
reformei.
S-a stabilit şi mărimea lotului pentru ţăranii care nu avuseră pământ până la reformă
sau nu aveau mărimea cuvenită. Aceasta era prevăzută diferenţiat pe judeţe. S-a reieşit din
calitatea pământului și densitatea locuitorilor.
În judeţul Bălţi, în componenţa căruia intra satul Ungheni, unei familii de ţărani i se
cuvenea 9,5 desetine pământ. Pentru comparaţie, în judeţele Orhei şi Soroca mărimea
nadelului era de 8 şi respectiv 9,5 desetine, în judeţul Bender – 10,5 şi 11,5, în Akkerman –
13,5 desetine.
O particularitate esențială a reformei din 1868 a fost faptul că țăranilor li se acorda
pământ în folosință familială, cu drept de moștenire, și nu obștească, așa cum s-a procedat în
cadrul reformei din 1861 în celelalte gubernii ale Imperiului Rus. Deasemenea, noua lege
agrară a acordat moșierilor dreptul să cadoneze țăranilor pământul deținut de aceștia în
posesie, lucru care a făcut ca o bună parte din ei să se aleagă doar cu 2-3 desetine. Toate
aceste ajunsuri și carențe s-au reflectat cu multă exactitate în procesul de aplicare a reforemei
la Ungheni.
La mijlocul veacului al XIX-lea Ungheniul continua să rămână o aşezare mică,
dominată de numeroase contradicții: sărăcie, insuficienţa pământului, caracterul închis al
producției, relaţii tensionate dintre ţărani şi moşieri, din cauza prestaţiilor împovărătoare
impuse celor dintâi. Localitatea nu se remarca nici geografic, nici economic, nici social.
Etnografii, geografii, militarii şi statisticienii, trimişi în Basarabia de ruşi pentru a cerceta
lucrurile în privinţa unor perspective economice şi militare, nu constatau aici nimic ce i-ar fi
interesat. Singurile surse care amintesc despre existenţa localităţii, sunt statisticile populaţiei,
datele cărora, dealtfel, aproape că nu au crescut aproape deloc faţă de începutul secolului. Cu
toate acestea, în viaţa comunităţii sau întrezărit anumite schimbări. S-a produs, mai ales, o
schimbare de generaţii în rândul marilor proprietari de pământ, iar prin aceasta şi o
transformare de mentalitate și comportament52.
Spre deosebire de premergătorii lor, aceştia au abandonat traiul în metropole și s-au
aşezat pe moşiile lor, în mijlocul ţăranilor, ridicând aici conace şi biserici, arătând o
preocupare constantă și superioară faţă de pământul avut în proprietate.
La Ungheni, pe moșia moștenită de la maică-sa Ecaterina, boierul Constantin Buznea,
fire intreprinzătoare, fiind în căutarea unor permanente mijloace de îmbogățire, a pus
începutul așezării locului cu populație alogenă, evrei în special, oferindu-le acestora contracte
de ședere de durată lungă. Tot el a dorit, și a obținut până la urmă, înființarea în localitate a
unui târg agricol săptămânal, care a generat importante implicaţii economice pentru
proprietar, dar şi pentru locuitorii din zonă în genere, semn de deschidere a gospodăriei
țărănești spre piață.
Pe moșia Dănuţeni a prințului Constantin Moruzi53, din cele 4000 desetine de pământ,
1978 erau nefavorabile cultivării agricole. Întreprinzător însă şi mânat de o concurenţă tot
mai acerbă pe piaţa agricolă, acesta a încercat să pună pe roate diferite activităţi economice,
de pe urma cărora şi-ar fi putut spori averea. Devenit în scurt timp deosebit de influient în
55
cercurile guvernamentale țariste înalte, prințul a izbutit să deschidă aici, temporar, un punct
vamal, fapt ce i-a permis să-și mărească venitul prin concesiunea locului. A înfiinţat apoi
întinse plantaţii de tutun, vii şi livezi, experimentând diverse culturi agricole, pentru a fi în pas
cu cererea pieței. A dorit mult să facă din Dănuțeni centru administrativ de voloste.
Prin urmare, la mijlocul sec. XIX, în localitățile Ungheniului lucrurile începeau să se
precipite, fapt care s-a soldat cu atragerea comunităților locale într-un proces complicat de
scimbare, acesta având să fie provocat, mai ales, de viitoarele reforme burgheze, inclusiv cea
agrară din anul 1868.
Lucrurile nu au venit chiar pe neprins de veste. ”Printre țărani se zvonea deja de ceva
timp că în curând împăratul o să ia toate moșiile de sub stăpânirea boierilor ca să le împartă
țăranilor”, mărturisește D. Moruzi54.
La Ungheni, prevederile reformei agrare din februarie 1868 au început a fi
implementate abia în anul 1871, la 1 aprilie, când s-a pus în aplicație actul de împroprietărire
a țăranilor55. Potrivit documentului, care apela la datele recensământului populației din anul
1859 (revizia a 10-ea), comunitatea satului număra 43 familii și 6 locuitori burlaci. Punctul 1
din secțiunea I a actului, stipula că dreptul de fi împroprietăriți cu pământ îl aveau doar 40 de
familii și 3 persoane singuratice. Prin urmare, conform punctului 2 din aceeași secțiune,
pământul care urma a fi atribuit în proprietate țăranilor a fost organizat în 43 parcele identice
ca mărime, pentru următorii capi de famili, țărani, locuitori la acel moment ai satului
Ungheni: 1. Grigore Ioan Nemțanu, 2. Dumitru Grigore Nemțanu, 3. Dumitru Vasile
Brighidin, 4. Pavel Dumitru Brighidin, 5. Vasile Ioan Cojocar, 6. Simion Ioan Cracan, 7.
Urmașii lui Ioan Andrei Cracan, 8. Vasile Ioan Anastase, 9. Tudor Ioan Anastase, 10. Vasile
Tudor Pavliciuc, 11. Constantin Nicolae Cebotar, 12. Vasile Ncolae Cebotar, 13. Gheorghe
Maxim Lișciuc, 14. Petru Maxim Lișciuc, 15. Constantin Maxim Lișciuc, 16. Grigore Andrei
Lupașcu, 17. Tudor Vasile Dudău, 18. Vasile Tudor Dudău, 19. Grigore Tudor Dudău, 20.
Vasile Semion Cobzac, 21. Ioan Vasile Cobzac, 22. Afanasie Semion Cobzac, 23. Gheorghe
Agapie Dudău, 24. Ioan Agapie Dudău, 25. Gheorghe Constantin Nedelia, 26. Ioan Vasile
Cotovici, 27. Gheorghe Vasile Cotovici, 28. Gheorghe Gavril Ermurache, 29. Grigore Vasile
Cotovici, 30. Ioan Mihail Ermurache, 31. Urmașii lui Tudor Matei Popa, 32. Vasile Osip
Cobzac, 33. Nicolae Andrei Cojocar, 34. Tudor Constantin Nedelia, 35. Tudor Gheorghe
Morar, 36. Nicolae Pavel Brighidin, 37. Petru Pavel Brighidin, 38. Ioan Grigore Cioban, 39.
Tudor Ioan Cracan, 40. Tudor Onufrie Cracan, 41. Filip Gavril Cobzac, 42. Semion Ioan
Vlaicu (Cobzac), 43. Nicolae Tudor Lungu.
Este necesar să precizăm că mărimea totală a moșiei Ungheniului în 1871 constituia
1319 desetine și 2390 stânjeni de pământ: 1190 desetine erau destinate pentru lucrări agricole
și 289 nefavorabile cultivării. Tot pământul constituia proprietatea moșierului C. Buznea. De
la acesta, după cum am arătat mai sus, țăranii primeau, în anii anteriori reformei, în arendă
anumite suprafețe de pământ, pentru care prestau dări în bani și în natură.
Conform punctului 4 al actului de împroprietărire, dar și a art. II al Legii din 14
februarie 1868, pentru regiunea în care se afla Ungheniul, mărimea lotului (nadelului) acordat
fiecărui gospodar a constituit 9 desetine și 1200 stânjeni. Această cantitate de pământ urma să
fie răscumpărată de la proprietar pentru ţărani de către stat pe parcursul unei perioade
îndelungate de ani.
La momentul împroprietăririi, cele 43 de familii aveau deja în folosință temporară, conform
Contractului normal, 161 desetine 2345 stânjeni de pământ (câte 3 desetine și 2175 stânjeni
de familie). Pentru a întruni cantitatea prevăzută de lege, a fost necesar ca loturile țăranilor să
fie suplimentate cu câte încă 5 desetine și 1245 stânjeni pământ, lucru care s-a întâmplat, în
total acestora fiindu-le atribuite 408 desetine 1200 stânjeni56. Acestea erau repartizate în felul
următor: vatra satului - 18 des. 876 st., pământ arabil – 267 des. 1924 st., fânațe – 36 des. 200
st., pășuni – 86 des. 600 st.57 În final, părțile au ajuns la înțelegerea că țăranii, până la
56
răscumpărarea loturilor atribuite de moșier, vor plăti acestuia anual 1 rub. 80 cop. de desetină
(8 rub. 55 cop. de fiecare gospodărie). Astfel că suma anuală a plății comunității satului
Ungheni către moșier a constituit 376 rub. 65 cop.58. Către anul 1882 țăranii își
răscumpăraseră loturile, cu suma de 9804 rub.59
La Berești, pe moșia moștenitorilor lui T. Bantâș, împroprietărirea țăranilor s-a
efectuat în 1877, acestora, în număr de 40 de familii, fiindu-le atribuite 390 desetine 2190
stânjeni pământ (în medie câte 9 desetine). Suma totală a răscumpărării loturilor a constituit
9120 ruble60.
Moșia Dănuțeni, a prințului Constantin Moruzi, cu trupurile de moșii Oișani (Rezina
– 1162 stânjeni), Țuțora Veche (1490 des.), Băilești 9 (700 des.), întrunea în total 4295
desetine de pământ. Potrivit datelor recensământului din 1859, aici locuiau 194 familii și 19
burlaci. Dintre aceștia, se foloseau de pământ, după o înțelegere cu moșierul, 157 familii și 2
burlaci. Fiecare deținea în posesie câte 3 desetine și 627 stânjeni, în total 767 desetine. Actul
de împroprietărire a fost pus în aplicare la 8 noiembrie 1872. Aici procesul de împroprietărire
a țăranilor a avut un conținut mai special, în comparație cu satele vecine: un număr de 125 de
capi de familii au acceptat să fie împroprietăriți conform legii, cu câte 8 desetine pământ, în
timp ce 34 de gospodari, membri ai obștii locale, au ajuns la o înțelegere cu proprietarul
moșiei să rămână doar cu cele 3 desetine 627 stânjeni, deținute în posesie anterior, fapt pentru
care Moruzi a decis să le acorde acestora în proprietate veșnică, fără a percepe vreo plată de
răscumpărare. În consecință, țărănii din Dănuțeni au fost împroprietăriți cu 1163 desetine 957
stânjeni pământ61.
Mânzăteștii Vechi, la momentul efectuării reformei țărănești, erau ai prozatoarei Olga
62
Nacco și a surorii sale Sofia Anisievici. Ambele au moștenit moșia de la tatăl lor Egor
Gurțov, în anul 186063.
Aici, actul de împrorpietărire a fost pus în aplicare la 1 aprilie 1873. Potrivit sursei, pe moșie
locuiau 54 familii și un burlac (40 familii fiind înregistrate la revizia a 10-ea din 1859, plus 14
familii nou-formate). Întreaga obște sătească deținea în posesie 476 desetine 2294 stânjeni de
pământ64, din care doar 312 desetine 853 stânjeni erau cu destinație agricolă, în rest: vatra
satului, drumuri, toloacă, etc. Mărimea lotului repartizat fiecărei familii a constituit 8½
desetine. Din momentul aplicării actului de împroprietărire, țăranii prestau moșierului
boierescul în mărime de 842 ruble de argint anual 65. În noiembrie 1875, proprietara Olga
Nacco menționa că dânsa a dat în proprietate deplină pământul atribuit de reformă obștii
țărănești și dorea să-și primească plata de 11230 ruble de la stat, pe care acesta o acorda obștii
țărănești ca împrumut66.
Bineînşeles că în procesul atribuirii pământului, între țărani și proprietarii de moșii s-
au iscat neînțelegeri și situații de conflict.
În satul Ungheni, bunăoară, chiar din prima zi a punerii în aplicare a actului de
împroprietărire, un număr de 6 țărani au refuzat să intre în posesiunea lotului, pe motiv că
acestea le-au fost atribuite răzlețit67. Au existat neînțelegeri și în privința drumurilor și a căilor
de acces, precum și facilitării accesului la apă pentru adăpatul vitelor. La un moment dat, a
apărut și intenția moșierului Buznea de a strămuta unele case ale țăranilor pe alt loc,
renunțând însă la acest gest din cauza temerii de a provoca indignarea celor din urmă68.
Simptomatică, de asemenea, în privința particularităților efectuării reformei agrare la
Ungheni a fost dorința proprietarilor funciari locali de a reduce din suprafața loturilor
prevăzută de lege. În acest sens, la 31 octombrie 1870 moșierii Ungheniului, prințul C.
Moruzi (s. Dănuțeni), C. Buznea (s. Ungheni) și moștenitorii lui T. Bantâș (la Berești), au
adresat o petiție ţarului rus în care solicitau ca mărimea lotului atribuit țăranilor de pe moșiile
lor să fie similară celei prevăzute pentru localitățile județului Chișinău – 8 desetine în loc de 9
½, mărime stabilită pentru satele jud. Bălți. Petiționarii își argumentau doleanța prin calitatea
bună a pământului și veniturile ridicate ale țăranilor din aceste sate. Între altele, aceștia
57
menționau că: ”Pământul la Dănuțeni se deosebește simțitor de cel al moșiilor megieșe.

Pământul moșiei Ungheni, vecină Dănuțeniului, este de aceeași calitate, ba chiar are priorități
față de ultima prin bogăția apei. O calitate similară are moșia vecină Berești. La Dănuțeni,
aproape toți locuitorii au grădini și vii, livezi roditoare, care dau venit bun. Locuitorii satului
Ungheni au pe lângă case livezi și grădini...”69.
După toate probabilitățile, insistențele moșierilor au fost răsplătite, căci dvorenimea
basarabeană a trimis la Peterburg, la țar, pe mareșalul nobilimii Mihail Cantacuzino, pe
prințul Costache Moruzi și pe avocatul Ioan Cristea, ca să ceară suveranului să revină asupra
legii pe care dânșii o considerau nedreaptă. Iată esența acelei întâlniri, mărturisită de
contemporanul evenimentului, fiul prinţului C. Moruzi, sriitorul D. C. Moruzi. ”Aceștia au
întocmit un memoriu în care încercau să dovedească că legea nadelului atât de dreaptă și de
liberală pentru întreg imperiul era o vădită și strigătoare nedreptate pentru Basarabia, în care
se afla în întocmiri cu totul deosebite în ce privește dreptul la proprietate. Robia nu a dăinuit
niciodată acolo și noblețea și-a răscumpărat moșiile prin cumpărături cu bani sunători.
Nedrept ar fi să se reia acește moșii agonisite prin munca și banii părinților noștri.
- Dar bani, vă dăm și noi, răspunse ducele (Constantin Nikolaevici –n. n.), și bani
mai mulți decât v-au costat moșiile.
- O vânzare silită, răspunde Ioan Cristea, e totdeauna o nedreptate, alteță Imperială.
Cumpărați țăranilor pământuri de la cei ce or binevoi să le vânză, dar nu siliți pe
nimene.
- Nu se poate admite aceasta, răspunde ducele, pentru că n-ați vrea să cedați
pământurile pentru prețuri cinstite, a-ți cere cât nu fac, ca să nu vi le poată cumpăra
nimene.
- Ba în numele dvoreanstvei mă pot lega, făcu Costache Moruzi, să dăruim fără
nicio plată jumătate din pământul ce ni se cere, Alteță Imperială. Ne iubim și noi
țăranii și le putem face această jertfă. Legea însă în întocmirile ei de astăzi ne
sărăcește. Pământul ni se ia îndată, iar plata ni se face cu țârâita, de nu putem
înțelege nimic din ea. Până după plata ultimei rate nu știm ce-i al nostru și ce-i al
țăranilor Pământul își pierde valoarea, tranzacțiile financiare nu mai sunt cu putință
și copiii noștri rămân pe drumuri. Oare ați voi, Alteță Imperială, să faceți din ei
proletari inteligenți? Să ferească D-zeu împărăție de asemenea podoabă!
... De frică însă de a nu preface pe tinerii dvoreni basarabeni în niște proletari, care să mai fie
și inteligenți, dar mai ales pentru că țarul hotărâse să facă toate îngăduielie cu putință
basarabenilor, fără ca să se încalce legea, se hotărî ca pământul Basarabiei fiind cu mult mai
rodnic decât aiurea, capii de familie să primească în loc de nouă deseatini, numai opt”70.
Pe același subiect, moșierii basarabeni s-au adresat și guvernatorului general al Novorosiei și
Basarabiei. Acesta a constatat că Biroul de asistența regională a soluționat problema abuziv,
în favoarea latifundiarilor, fără a efectua verificări privind calitatea și cantitatea reală a
pământului deținut de părți. Deaceea, demnitarul recomanda, ca înainte de a se lua o hotărâre
în problema respectivă, este necesară efectuarea unei analize a situației existente, discutarea
minuțioasă a acesteia, după care să fie adoptată o decizie finală conformă cu legea.
După cum era și de așteptat, dorința moșierilor de a acorda țăranilor mai puțin pământ
decât prevedea legea, precum și intenția lor de a mări costul pentru pământul acordat în
posesie țăranilor, a generat un val de nemulțumiri în rândul țăranilor. Un aprig conflict s-a
produs și la Dănuțeni, acesta fiind un caz caracteristic al modului în care a fost efectuată
reforma agrară în Basarabia în genere.
La 9 iulie 1872, cu 4 luni până la punerea în aplicare a actului de împroprietărire,
reprezentanții țăranilor din satul Dănuțeni au adresat o petiție guvernatorului Basarabiei, în
care rugau să le fie acordate loturile de pământ cuvenite după lege, precum și absolvirea lor de
achitarea unor plăți prealabile de răscumpărare a lotului. Până la acea dată, țăranii au mai
58
expediat autorităților centrale două scrisori, în lunile mai și iunie, în care se plângeau că sunt
strâmtorați de proprietarul Moruzi. Ultimul tăiase samovolnic o parte din pământul deținut de
ei în posesie, în apropiere de sat, îngrădindu-le astfel din toate părțile accesul spre loturile lor.
De data aceasta, țăranii se plângeau că: ”Deja al doilea an plătim moșierului impozitul pentru
lotul deplin, dar încă nu am fost împroprietăriți, situația noastră agravându-se de la o zi la
alta”71.
Pe bună dreptate, petiționarii se temeau că și pământul care îl aveau în posesie până la
reformă putea fi confiscat. Țăranii aveau tot temeiul să le fie frică, deoarece în apărarea
drepturilor lor ei susțineau, că: ”Din cauza faptului că nu am fost încă împroprietăriți, de abia
am izbutit să ne răsplătim cu cneazul Moruzi, la 29 iunie, pentru pășunatul vitelor pe
pământul boierului”.
Deoarece, în urma demersului lui Moruzi, moșia Dănuțeni a fost trecută în categoria
localităților în care plata pentru o desetină de pământ constituia 2 rub. 50 cop. (în loc de 1 rub.
80 cop.), pe 4 iulie 1872, la Dănuțeni, s-a prezentat pristavul, cu scopul de a percepe de la
țărani, suplimentar, câte 70 de copeici de argint de desetină, pentru trei termene. La solicitarea
acestor bani, în total 1050 rub. de argint, pristavului i s-a explicat că abia au trecut câteva zile
de când țăranii au plătit lui Moruzi 1200 rub. de argint și nu mai au nici cea mai mică
posibilitate de a face rost de vreo copeică. Mai mult, aceștia l-au rugat pe reprezentantul
proprietarului să țină cont că dânșii au plătit pentru lotul deplin, pe care încă nu-l primiseră72.
În replică, pristavul i-a înștiințat pe ţărani, că pentru completarea sumei de bani dânsul va
proceda la inventarierea și vânzarea ultimelor fărâmituri ale averii lor.
Pe data de 7 iulie, dimineața, șeful poliției, însoțit de martori din satele Valea Mare și
Unțești, de vătavii și administratorul moșiei prinţului Moruzi, au mers pe pășune, de unde au
încercat să sechestreze vitele țăranilor pentru a le mâna în satul Bumbăta, spre vânzare.
Autorii plângerii și reprezentanții comunității țărănești locale au mărturisit că: ”Femeile care
lucrau în câmp, văzând că un grup de oameni mână vitele, s-au grăbit să meargă întracolo,
acestora alăturându-li-se alte femei din localitate și văzând că familiile lor, deja aduse în
pragul ruinării, sunt lipsite de ultimile mijloace de existență, sau aruncat asupra vitelor,
încercând fiecare să-și recapete animalul. Mazâlii și martorii, în simțul lor firesc de
compătimire, cunoscând starea de sărăcie a pătimiţilor, nu au împiedicat acțiunile femeilor.
Atunci, administratorul și sluga lui Moruzi, în văzul privirilor reci ale celor prezenți, a dlui
stanovoi și reprezentanților administrației volostei, au început să lovească femeile cu biciurile
de plantație, dar văzând că nici asta nu ajută, administratorul a adus de la pichetele Țuțora și
Surdu un grup de grăniceri călări, înarmați. Ajunși la fața locului, aceștia au început să tragă
din arme și scoțând săbiile din teacă, s-au năpustit asupra femeilor, lovindu-le și călcându-le
cu caii”73.
Rezultatul acțiunilor reprezentantului cneazului Moruzi a fost: patru femei bătute,
călcate în picioare de cai, până la inconștiență și provocarea unor semne corporale prin
lovituri de bici și săbii celorlalte femei.
Despre acest caz de tristă pomină ziarul „Telegraful Român”, scria, în ianuarie 1881,
că: ”Prncepele Muruzi (de la Ungheni), în zilele din urmă a dat încă o dovadă boierimii
noastre că a rămas tot același faimos Muruzi, inamicul neîmpăcat al plugarului român” 74.
Tot așa îl caracteriza și fiul său, D. C. Moruzi pe poprietarul Dănuțeniului: ”Își iubea țăranii…
era darnic cu ei și îngrijea de dânșii…. Cu toate acestea să nu se fi obrăznicit vreun țărănoi cu
gândul c-apoi îl snopea în bătăi” 75.
În încheiere, reprezentanții obștii țărănești din Dănuțeni au rugat guvernatorul să se
implice în efectuarea cât mai grabnică a împroprietării țăranilor din contul pământului
moșieresc, scutirea lor de impozitul suplimentar, pentru lotul încă neprimit, cercetarea cazului
de mai sus, precum și instituirea unei comisii pentru cercetarea celor întâmplate76.
59
Şi în satul Ungheni, în anul 1882, a fost efectuată măsurarea pământului atribuit obștii
țărănești. S-a constatat că suprafața totală a acestuia era cu 18 desetine mai mică decât cea
prevăzută în actul de împroprietărire, lucru care a pus țăranii pe drumuri și instanțe
interminabile în vederea înlăturării nedreptăţii77. În același timp, moșierii celorlalte localități
ale volostei Ungheni, făceau front comun pentru e dobândi dreptul de a mări costul anual
pentru o desetină. etc.
În final, toate comunitățile țărănești au acceptat și semnat actul de împroprietăire. În
1882 obștea țărănească din satul Ungheni avea răscumpărată de la C. Buznea toată suprafața
de pământ atribuită de reformă în 1872, pentru suma de 984 de ruble78.
În linii generale, loturile celor patru obști țărănești ale satelor Ungheniului au fost
răscumpărate de stat de la marii proprietari funciari locali către anul 188279.
În consecință, se poate afirma că urmările generale ale reformei agrare din 1868 în
Basarabia, au avut un pronunţat caracter burghez, caracteristică izvorâtă din grija ţarismului
faţă de interesele marilor latifundiari. Această preocupare s-a manifestat, mai ales, prin
menţinerea numărului de prestaţii anuale obligatorii pentru ţărani. Apoi, costul răscumpărării
pământului în Basarabia întrecea pe cel existent în imperiu de şase ori80. Reforma nu a
satisfăcut în mare parte așteptările țăranilor, fapt ce a cauzat nemulțumiri și proteste din partea
acestora81, cum a fost cazul la Dănuțeni relatat mai sus.
Cu toate lacunile, partea bună a legii agrare din 1868, pentru Basarabia în genere și
pentru Ungheni în particular, a fost că aceasta a creat condiții mai favorabile pentru
dezvoltarea agriculturii, a erodat bazele relațiilor feudale la sat și a contribuit la dezvoltarea
rapidă a relațiilor capitaliste. În primii ani de după reformă, fiecare familie țărănească și-a
mărit suprafațele de pământ, în timp ce pământul moşieresc s-a diminuat, scăzând din puterea
economică a boierimii basarabene. Pământul a devenit marfă, proprietate a celor care
dispuneau de capital, indiferent de apartenența socială.
Problema pământului în rândul țăranilor basarabeni s-a acutizat din nou însă la
răscrucea secolelor XIX-XX, odată cu creșterea numărului populației, mărimea lotului deţinut
de o familie de țărani a scăzut la 4 desetine. În 1877, bunăoară, cantitatea pământului țărănesc,
în raport cu suprafața deținută de marii proprietari funciari, constituia 4,6%. După ce în 1877
a crescut la 17,4%, în 1905 s-a diminuat la doar 5,8%. În județul Bălți, suprafața pământului
deținut a scăzut de la 8 desetine în 1877, la 5,5 desetine în 1905. În același an, 1905, în
proprietatea moșierilor de aflau încă 51,9 % din tot pământul agricol. Negustorii stăpâneau
14,8%, mica burgezie – 7,6%, diferite comunități și asociații țărănești – 19%82.
Corespunzător, la răscrucea sec. XIX-XX situația funciară la Ungheni se prezenta în
felul următor: la Dănuțeni, urmașii prințului C. Moruzi dețineau 3381 desetine pământ și doar
643 desetine țăranii. La Berești, urmașii Smarandei Bantâș – 498 desetine, țăranii – 915
desetine. Situația era inversată şi la Mânzăteștii Vechi, unde moșierul Adrianopulo deținea
218 desetine, iar țăranii 432 desetine. La Ungheni, C. Buznea avea 912 desetine, în timp ce
țăranii au fost împroprietăriți cu 409 desetine83. Însumând suprafețele pământului deținut de
cei patru mari proprietari la Ungheni în raport cu cantitatea de pământ stăpânit de țăranii
locali, constatăm că aria suprafețelor țărănești constituia cam 45% față de pământul
moșieresc.
Efăctuând o analiză a cantității pământului deținut de țărani raportat la numărul
gospodăriilor țărănești din aceeași perioadă, constatăm că situația repartizării pământului era
complicată. La Berești și Dănuțeni, celor 44 și corespunzător 277 de familii țărănești, le
reveneau câte 4–5 desetine pământ84. Doar la Mânzătești (42 familii) și în satul Ungheni (43
familii) mărimea lotului repartizat era de 10 desetine în primul caz și, corespunzător, 9
desetine 1200 stânjeni în cazul al doilea85. Pentru toate aceste localități calitatea vieții avea o
singură caracteristică – sărăcia. Această situație s-a complicat la începutul secolului XX, din
cauza fărâmițării continue a proprietății funciare țărănești, dar și a existenței unor mijloace de
60
producție rudimentare. Consecința a fost agravarea contradicțiilor dintre moșieri și țărani în

preajma marilor cataclisme sociale și izbucnirea celor două revoluții ruse din anul 1917.
NOTE
1
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5091, p. 33.
2
Lepedatu A., Documente şi lămuriri istorice…, pp. 54-74.
3
Ibidem, p. 43.
4
ANRM., F. 2, inv. 1, d. 4188, f. 1.; Vezi și F. 37, inv. 4, d. 536, f. 6.
5
Este vorba de istoriografia sovietică, dar şi de autorii unor publicaţii apărute după 1990, care tratează actul de la
1812 pentru Basarabia ca un factor pozitiv pentru spaţiul Moldovei dintre Prut şi Nistru. Literatura în acest sens
este destul de vastă. Recomandăm însă în special …
6
История народного хозяйства Молдавской ССР, 1812-1917, Chişinău, 1977, p. 24.
7
Ibidem, p. 25.
8
Гросул Я., Крестьяне Бессарабии, Chişinău, 1956, p. 77.
9
Ibidem, p. 90.
10
În genere, în epoca feudală majoritatea marii boieri moldoveni nu au trăit pe proprietăţile lor, de unde şi
sărăcia arhitecturii vechi, a conacelor, castelelor, cetăţilor etc. Şi asta din cauza că domnitorul, de frica rivalităţii,
a limitat constant puterea acestora. Iorga postelnicul, de exemplu, proprietarul Ungheniului la mijlocul sec.
XVII, apoi urmaşii săi în veacurile următoare, au fost locuitori ai Iaşului, casele lor aflându-se pe Uliţa Mare.
Iorga N., Studii şi documente, vol. V, partea I, p. 91, 98.
11
Iucal V., Documente Ungheni, p. 49; Despre neamul Karagea, Gh. Bezviconi, în Boierimea Moldovei dintre
Prut și Nistru, vol. II, București, 1943, p. 25, spune: ”Caragea, români, care se trăgeau din bizantini, poate de
origine sarmată sau scitică. Trebuie să fie Elena, născută Sutzo, soția postelnicului Scarlat Caragea”. Confirmăm
că Elena era soție de postelnic și moșieriță la Ungheni (Iași), soția postelnicului Costache Caragea. Strămoșul
Elenei, Ioan Caragea, stăpnea, pe la 1820, moșia Țuțora și Rezina, Iorga N., Studii și documente, vol. V, partea
I, p. 260, Uricarul, vol. I, ed. II, p. 370.
12
În anul 1847, moșia Ungheni se afla în proces de tranzacționare sau era oferită ca moștenire de către Ecaterina
Buznea fiului său Mihail, după care acesta o vindea, în 1861, fratelui Constantin, ANRM, F. 37, inv. 4, d. 536, f.
3. În ianuarie 1857, Locuitorul or. Iași, V. Fioghenidi, făcea cunoscut că asesoarea colegială Ecaterina Leondari
(Buzne), proprietara moșiei Ungheni, avea datorii către el și intervinea către judecătoria jud. Iași să interzică
proprietare să treacă moșia pe numele fiului Mihail sau altă persoană, deoarece aceasta nu mai avea alte mijloace
de a-și achita datoria ANRM, F. 37, inv. 4, d. 314, fila 5-6. G. Bezviconi, spune despre Ecaternia Buzne, că era
născută Semigradov. Români din Transilvania, căcătorită pe la 1821 cu Gh. Leondarie, arnăut din Albania, apoi
căsătorită cu Mihai Buznea, având un fiu, Ioan, moșier la Ciuciulea, mareșal al nobilimii din jud. Bălți,
Bezviconi Gh., Boerimea Moldovei dintre Prut și Nistru, vol. II, Buc. 1943, p. 94, p. 155. Despre Gh. Leondarie
(Tufeccibașa), Mih. Costăchescu susține că era arnăut venit din Albania, însurat în Basarabia cu Ecaterina
Buznea. Era proprietarul moșiei Ungheni șin țin. Iași și Ungheni din Basarabia; aceste moșii au fost luate pe
nedrept de clironomii soției lui numiți Buzești. Tufeccibașa și soția sa sunt înmormântați în biserica Sf.
Haralambie, pe care au construit-o în 1805, în Ioan Neculce, Bulwtinul Muzeului municipal Iași, fascicola 8,
Iași, 1930, p. 132.
13
Uricarul, vol.XI, p. 236, 341.
14
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 10, f. 232 verso. Vezi și Bezviconi Gh., Boierimea Moldovei, vol. II, p. 15.
15
Uricarul, vol. XI, p. 352.
16
ANRM, F. 134, inv., 2, d. 103, p. 1.; ANRM, F. 24, inv. 1, d. 2, f. 15 verso.
17
ANRM, F. 37, inv. 5, d., 521, f. 1.
18
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5091, f. 4.
19
Ibidem, f. 4 verso. Vezi și inv. 4, d. 975, f. 4.
20
ANRM, F. 37, inv. 4, d. 975, f. 10-11.
21
Moruzi D. C., Rușii și Românii, Chișinău,
22
ANRM, F. 37, inv. 5, d. 521, f. 1-2.
23
Pentru biografia prințului C. Moruzi există o literatură numeroasă. A se vedea: Gh. Bezviconi, Prințul
Constantin Moruzi, în Revista istorică, vol. XXVI, București 1940. nr. 4-6, p. 154-170; Același autor: Prințul
Constantin Moruzi, Cetatea Moldovei, Iași, an. III, nr. 7, 1942; Bezviconi Gh. Fapte trecute și basarabeni uitați,
Chișinău, 1990, p. , Moruzi D. C., Rușii și românii, Chișinău, Chișinău, 200..., p. Iorga N., Oameni care au fost,
Chișinău, 19..., p. , Moruzi D. C., Scrieri, vol. 1-2, Chișinău, 200.. Colesnic I., Basarabia necunosctă, Chișinău,
2002, p. 22-35. Vezi și Basarab, Scrisori din Basarabia 1880-1890, vol. 1, Chișinău 1996, p. 27, în care
61
proprietarul Dănuțeniului este considerat ” Omul intim al curții imperiale”. Vezi, deasemenea, același autor, nota
10 de la p. 36 a editorului, în care se sune că prințul C. Morzi a fost unul dintre principalii organizatori ai
mișcării separatiste eșuate, de la Iași, din aprilie 1866, prin care dorea să-l impună ca domnitor al Moldovei pe
cumnatul său, Nicolae Rosetti Roznovanu. Stabilit în Basarabia, unde avea moșii, el a devenit șambelan al
țarului și a fost recunoscut ca principe rus.
24
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1720, f. 1.
25
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1583, f. 156.
26
Uricarul, vol. XII, p. 303-317, vol. VIII, p. 350.
27
Труды Бессарабской учённой архивной комиссии, Т. 3, Кишинёв, 1907, стр. 109, Bezviconi Gh.,
Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. II, Bucureşti 1943, p. 57.
28
ANRM, F. 24, inv.1, d. 2, f. 15-16, vezi și Bezviconi Gh., Boierimea Moldovei..., vol. II, p. 19.
29
Despre G. Gurțov, fost fondator al școlii pentru surdomuți în Odessa, cunoscut activist în domeniul
învățământului public la mijlocul sec. XIX, cât și despre fiica sa, prozatoarea Olga Gurțova (după soț Nacco),
vezi Iboldina I., Olga Nacco, file biografice, în Tiragetia, vol. X, 2001, p. 183-189; Despre Alexe Nacu (Nacco),
soțul Olgăi, vezi Colesnic I., Basarabia necunoscută, vol. 8, Chișinău, 2010, p. 50-53.
30
ANRM, F. 24, inv.1, d. 2, f. 161. Despre șetrarul Ștefan Stârce, vezi Beziconi G., Boierimea
31
Ibidem, f. 15 verso.
32
Mihailovici P., Regestrele actelor moldovenești din arhiva de la Constantinopol, București, 1928, p. 51.
33
Халиппа Н., Труды Бессарабской ученной архивной комиссии, T. III, Chişinău, 1907, p. 109.
34
Ibidem, p. 7.
35
Ibidem, p. 109.
36
Гросул Я., Крестьяне Бессарабии, p. 134.
37
Ibidem, p. 137.
38
Бельцкое Земство Отчеты доклады сметы раскладки Бельцкой уездной земской управы 24 очередному
уездной земской собрании созыва 1890 года, Chişinău, 1891, p. 91-92; ANRM, F. 24, inv.1, d. 2, f. 15-16; F.
8, inv. 1, d. 991, p. 47.
39
Халиппа Н., Труды Бессарабской ученной архивной комиссии, T. III, p. 109.
40
Гросул Я., Крестьяне Бессарабии, p. 146.
41
Idem, p. 156.
42
Ibidem, p. 157.
43
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 5091, f. 49.
44
Ibidem, p. 138.
45
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1583, f. 155 verso – 156, 161 verso – 162.
46
D. C. Moruzi a descris foarte plastic situația dvorenimii basarabene în prma jumătate a secolului al XIX-
lea,arătând că ”... Boierii noștri moldoveni eveau întinse moșii peste Prut (în Basarabia – n.n), dar nu trăiau pe
iele, ci le arendau, având reședințele lor în Iași sau în interiorul țării. Puțini, foarte puțini din ei, după ce s-a
închis Prutul, legați de interese politice, sau materiale, se strămutară la Chișinău. Ceilalți urmară a-și arenda
moșiile pe la mici boiernași, pe la greci, armeni sau bulgari. Aceștia, treptat, cumpăraseră de la boierii mari moșii
întinse, apoi prin stăruințe, căpătară și hrisoave de boierie, care mai cuseamă în timpul căimăcamilor, se
cumpărau cu bani peșin. Odată hrisovul în giubea, se întorceau noii boieri în Basarabia și se înscriau în cartea de
aur a dvorenimii”, Moruzi D. C., Românii și rușii, Chișinău, 2001, p. 101.
47
История народного хозяйства Молдавской ССР (1812-1917), Кишинёв, 1977, с. 107.
48
Ibidem, p. 108.
49
Халипа И., Основные исторические данные о Бессарабии, Труды Бессарабской архивной комиссии,Т.
2, Кишинёв, 1902, с. 65.
50
Ibidem, p. 109.
51
Nadel, lot de pământ atribuit ţăranului de către moşier. Cuvânt de origine slavă – nadeliti – a atribui, a împărţi.
52
Atmosfera acelor schimbări de la mijlocul sec. XIX, a fost surprins și redat cu mult pitoresc de același
contemporan, scriitorul D. C. Moruzi: ”De pe la anul 1869 începuse a sulfa asupra claselor de sus din Basarabia
vântul distrugător de neam al panslavismului și al deznaționalizării, răsfrângere numai a marii mișcări
panslaviste pe care am văzut-o pornind ,ai de demult, iar astăzi cucerise Moscova, Kievul și întreaga cugetare
rusească cu govern, oștire și împărat.
Nepoții ișlicarilor și ai giubelaților de odinioară, fiii acelor pe care i-am cunoscut strâmtorați în hainele
lor nemțești, fumând țigarete groase cât degetul pentru a se dezvăța de ciubuce, dornici întotdeauna a-și îmbrăca
halatul și papucii călcați, răcurindu-se cu dulcețuri și apă rece și sorbind nenumăratele cesculiți de cafea
turcească, nepoții și fiii boierilor băștinași se întorceau acuma de prin unuversitățile rusești îmbrăcați la modă,
dar ascuznzând carâmbul și tureatca cizmei sub elegantul palton franțuzesc, cămașa de mătasă colorată sub
gulerul scrobit și manșete, purtând complete de stofă englezească sau redingote negre și fracuri neînchipuite sub
niște plete de mujic rusesc și niște barbe de vladâcă până la brâu! …
62
…Din păcate nu le erau numai hainele rusești, dar chiar și duhul! Vorbeau rusește cu niets-s și kaks, ba
întroduceau aceadtă melodioasă consonantă și în limba română, pe care o întrebuințau de altfel cât mai rar. De
pildă, traduceau aidoma rusescul tocino tak-s prin chiar așa-s ori pe nikak niet-s prin nicidecum nu-s și își
ziceau ruși de obârșie moldovenească! Altfel erau tobă de carte, fiind cu toții ”pravovezi”, adică juriști sau cel
puțin tehnologi. Ca istorie o cunoșteau bine numai pe cea cazonă, unde aflau, între altele, că neînvinsa armie
rusească biruia lumea întreagă, chiar atuncea când mânca câte o trânteală…
… Și duduile se întorceau luminate gata din Ades (Odesa – n. n.). Ce nu mai învățaseră ele acolo! Și
gramatica. Și matematica, și antropologia, adică istoria universal, și zoologia, adică istoria natural și botanica,
himia, fizica și de toate cele, câte oleacă se înțelege, ca pentru niște femei… Acela ale cărora mijloace le
îngăduiau să intre în aristrocratul pension Miss Struve, tot din Odesa, ieșeau de acolo adevărate angliciance, atât
de bine deprindeau fluieratul limbii lui Schakespeare. Toate însă, fără deosebire de avere, străluceau prin gustul
îmbrăcămintei și eleganța manierelor”. Dumitru. C. Moruzi, Scrieri, vol. 1, Chișinău, 2014, p. 514-516
(Dumitru. C. Moruzi, Scrieri, vol. 1).
53
ANRM, F. 88, inv. 1, d. 1720, f. 1.
54
Dumitru. C. Moruzi, Scrieri, vol. 1, p. 516. ”Hă-hăi că-i ghine le mai face împăratul! grăiau oamenii. Ei de ce
s-au rusit? Cine se leapădă de graiul său. De portul și obiceiurile strămoșilor, să-și piardă încaltea și pământ, și
averi, că doar nu de la dânșii le-au moștenit”, relevă scriitorul.
55
ANRM, F. 8, inv. 2, d. 291, f. 1-3.
56
Ibidem, f. 8.
57
ANRM, F. 260, inv. 1, d. 2028, f. 2.
58
ANRM, F. 8, inv. 2, d. 291, f. 2 verso.
59
ANRM, F. 260, inv. 1, d. 2028, f. 2 verso.
60
ANRM, F. 260, inv. 1, d. 1925, f. 2.
61
ANRM, F. 329, inv. 1, d. 39, f. 55-59.
62
Vezi nota 44.
63
ANRM, F. 8, inv. 1, d.991, f. 13.
64
Ibidem, f. 47.
65
Ibidem, f. 47 verso.
66
Ibidem, f. 4.
67
ANRM, F. 260, inv. 1, d. 1925, f. 7.
68
Ibidem, f. 18.
69
ANRM, F. 8, inv. 1, d. 167, f. 7.
70
Dumitru. C. Moruzi, Scrieri, vol. 1, p. 517-518.
71
Положение крестьян и общественно-политическое движение в Бессарабии (1861-1895), Кишинёв,
1964, с . 246.
72
Idem.
73
Ibidem, p. 247.
74
Basarab, Scrisori din Basarabia 1880-1890, vol. 1, p. 56.
75
Pribegi în țară răpită, în Dumtru C. Moruzi, Scrieri, vol. 1, Chișinău 2014, p. 496.
76
Положение крестьян и общественно-политическое движение в Бессарабии (1861-1895), с . 248.
77
ANRM, F. 8, inv., 1, d. 1604, f. 1.
78
Ibidem, d. 2028, f. 2.
79
ANRM, F. 260, inv. 1, d. 2028, p. 2.
80
Ibidem, p. 113.
81
История народного хозяйства Молдавской ССР (1812-1917), с. 117.
82
Положение крестьян и общественно-политическое движение в Бессарабии (1861-1895),c. 250-251.
83
Datele sunt aproximative și au fost, de la an la an. în schimbare. Arbore Z., Dicționarul geografic al
Basarabiei, ediția a II-a, Chișinău, 2001, p. 27, 87, 216, 222; Бельцкое Земство, Отчёты, доклады, сметы,
раскладки Бельцкой Уездной Управы и постановления XXVI Уездного Зкмского Собрания XXV
очередного созыва 1893 года, Кишинев, 1894, с. 452, 454, 467; Arbore Z. Basarabia în secolul XIX,
București, 1898, p. 396, 399, 402, 406. ANRM, F. 260, inv. 1, d. 2028, p. 2.
84
Arbore Z., Dicționarul geografic al Basarabiei, ediția a II-a, p. 27, 87, 216, 222.
85
ANRM, F. 260, inv. 1, d. 2028, p. 2.
63
MEMORIA HATMANULUI STANISŁAW ŻÓŁKIEWSKI ÎN MOLDOVA

(400 DE ANI DE LA BĂTĂLIA DE LA ȚUȚORA)
Vlad MISCHEVCA*
Cuvinte cheie: patrimoniu, bătălie, Țuțora, Polonia, Stanisław Żółkiewski,”Stâlpul

Leahului”, Slobozia Saucăi, Ocnița
Până la declanșarea celui de al Doilea Război Mondial (1939) polonezii și românii au fost
vecini. Privite în retrospectivă, raporturile moldo-polone au fost multilaterale și recipro- ce,
cunoscând diferite ipostase – de la alianță și vasalitate până la ciocniri armate. Cert rămâne că pe
parcursul secolelor Țara Moldovei s-a aflat în zona de influență geopolitică a Rzeczpospolitei.
Trebuie menționat faptul că epoca medievală s-a caracterizat nu numai prin numeroase
relații politice cu alte state, ci și prin importanța relațiilor economice și culturale. Vecinul de
la nord devine pentru Moldova „o punte de legătură cu piața economică europeană, civilizația
europeană, care înainta pe calea modernizării. Prin intermediul Poloniei în Moldova pătrund
ideile Renașterii târzii, exprimate de curentul baroc”1.
Menținerea în decursul secolelor a raporturilor politice moldo-polone, indiferent de
forma în care s-au concretizat ele, a constituit un mijloc de luptă împotriva tendințelor
expansioniste a regilor ungari, sultanilor otomani și împăraților habsburgi. La rândul ei,
Rzeczpospolita a fost interesată în perpetuarea acestor relații stabile, într-o formă sau alta,
pentru a-și menține și consolida, în funcție de împrejurări, poziția politică din sud-estul
Europei.
Grija permanentă manifestată de către cercurile conducătoare poloneze de a împiedica
instalarea otomanilor în vecinătatea nemijlocită a granițelor regatului polonez (la care s-a
adăugat și folosirea contradicțiilor de interese în Moldova, parte componentă a zonei de
contact a Marilor Puteri de atunci), a făcut ca Moldova, împreună cu Țara Românească și
Transilvania să-și mențină, de fapt, și după instaurarea dominației otomane, autonomia
politico-administrativă față de Înalta Poartă. Mai mult chiar, în comparație cu statutul
politico-juridic internațional al altor teritorii aflate în orbita Imperiului Otoman, autonomia
Moldovei, Țării Românești și Transilvaniei constituie cazul cel mai tipic al autonomiei de stat
față de Poartă în secolele XVI-XVII.
Războaiele polono-otomane din sec. XVII (1620-1621; 1672-1676; 1683-1699) s-au
desfășurat și pe teritoriul Țărilor Române, unde s-au dat bătălii decisive – Luptele la Țuțora
(1695, 1620) și Hotin (1621, 1673) având un impact direct asupra situației Țării Moldovei.
Totuși, raporturile dintre Moldova și Polonia, în perioada dintre 1699 și începutul
secolului al XIX-lea au demonstrat și țeluri diferite, chiar contradictorii, ale politicii lor.
Deoarece, după Pacea de la Karlowitz (1699) regii polonezi au continuat să-și extindă (deja pe
*
Vlad MISCHEVCA este doctor în istorie, cercetător științific la Institutul de Istorie (MECC).
64
cale diplomatică) granițele republicii nobiliare spre sud, în Moldova. Ulterior aceste planuri
ambițioase au suferit schimbări, optându-se pentru transformarea Moldovei într-un „stat
tampon” între Polonia și Imperiul Otoman, ceea ce ar fi dus la slăbirea dominației politico-
economice a Porții.
Cert este că, chiar dacă conjunctura politică internaiională și factorii de ordin intern
n-au făcut posibilă în acea perioadă o colaborare militară pentru apărarea intereselor vitale ale
românilor și polonezilor, aceste două popoare vecine, în pofida concepțiilor feudale care
dominau mentalitatea păturilor conducătoare, au continuat să se intereseze și să fie receptive
de soarta unul altuia. Fiind prada Marilor Puteri expansioniste și unii și alții au fost supuși
acelorași forțe, care se opuneau dezvoltării lor firești în cadrul unor state naționale
independente.
Actualmente suntem ferm hotărâți să parcurgem lunga cale de integrare europeană,
iar pentru izbândă și drept motivare este nevoie și de o bună cunoaștere a trecutului nostru
istoric, care a fost, pe bună dreptate, unul european – plin de momente de colaborare cu
vecinii noștri din Centrul și Estul Europei. Iar cine pune la îndoială viitorul nostru comunitar
să redeschidă „Albina Românească” – primul ziar în limba română tipărit în Moldova, în care
Gh. Asachi conchidea, încă la 1829, că: „precum sântem politicește se ne putemu face și
moralicește mădulări2 folositoare ale familiei Evropiene, a căria raze de învăiătură de atâtea
veacuri se refrângu pre orizon(t)ul nostru...”3.
Paginile istoriei, scrise cu sângele predecesorilor noștri pe câmpurile de luptă,
trebuie recitite și studiate din nou. Alături de frăția victorioasă de arme, ca la Grunwald
(1410), au mai fost înregistrate și înfrângeri, și trădări, ca la Țuțora (1620)... Generația noastră
are obligația morală să păstreze și să onoreze memoria polonezului Stanislav Żółkiewski, care
rămâne „pentru polonezi, unul dintre simbolurile consolidării primei Republici Polone – stat
puternic al mai multor popoare și religii”4.
În acest context, vom aduce omagiul istoriografic și contribuția noastră întru
cunoașterea unui important monument istoric al patrimoniului Republicii Moldova, care se
află lângă satul Berezovca (pe vechea moșie a satului Sauca) din raionul Ocnița.
Monumentul, de o certă valoare internațională, păstrează amintirea unui neordinar
înaintaș polonez și o mărturie simbolică a raporturilor politico-militare moldo-polone (chiar
dacă este mai puțin semnificativ din punctul de vedere al unei colaborări de arme). Aici, la
1620, a căzut în luptă cu otomanii conducătorul oștirii poloneze, hatmanul de coroană
Stanisław Żółkiewski (1547-1620). Falnicul monument, înalt de cca 8 m, supranumit în popor
„Stâlpul Leahului”, prezintă o cruce ridicată pe un postament din piatră cu o inscripție despre
moartea tragică a hatmanului erou. Monumentul, care asemenea păsării Phoenix a renăscut
din ruină, după secole de așteptare a cercetătorilor și restauratorilor, actualmente se află sub
ocrotirea statului.
De menționat că, în anul 2003, istoria seculară a raporturilor moldo-polone a
înregistrat, pe drept cuvânt, o frumoasă pagină de recunoștință la adresa memoriei vestitului
hatman de coroană și cancelar Żółkiewski – renovându-i-se monumentul de pe locul unde și-a
pierdut viața, la 7 octombrie 1620. Astăzi obeliscul de piatră, ruinat și refăcut pe parcursul
timpului, se prezintă ca cel mai vechi monument ridicat unui comandant de oști de pe
teritoriul Republicii Moldova. Acest vestit polonez a dus numeroase războaie cu Imperiul
Otoman și Țaratul Rus («Российское царство»), fiind primul comandant de oști european
care nu doar că a câștigat o bătălie pentru Moscova, ci a și reușit să ocupe capitala Rusiei
Moscovite (1610), întorcându-se ulterior triumfător acasă 5.
Nu ne propunem o expunere riguroasă și detaliată a importantelor evenimente politico-
diplomatico-militare din istoria noastră națională și cea internațională, legate de
65
confruntările din anul 1620, ce semnifică, de fapt, „amurgul influenței politice polone în
Moldova”6, când de la acea dată impactul factorului polon în investirea și detronarea
domnilor devine minim, ci doar o trecere în revistă a unor informații legate de biografia
marelui hatman, a principalelor aspecte ale istoriei legate de memoria „în piatră” a lui
Stanisław Żółkiewski, păstrată până-n prezent în forma acestui obelisc cruciat (pe
meleagurile nistrene unde am copilărit și auzit legendele despre vestitul polonez)...
Între 17 septembrie și 7 octombrie 1620 a avut loc o nouă confruntare dintre Uniunea
statală polono-lituaniană (sprijinită de trupele Moldovei) și Imperiul Otoman (sprijinit de
Hanatul Crimeii) pe pământul Țării Moldovei. Bătălia principală s-a dat tot pe același teren
de pe malurile Prutului, ca și în 1595, de aceea poate fi numită cea de-a doua Bătălie de la
Stanisław Zółkiewski.
Țuțora (în poloneză Bitwa pod Cecorą), care a fost, de această dată pierdută de polonezi.
Hatmanul de coroană Stanisław Żółkiewski, care avea în acel moment peste 70 de ani,
a hotărât să lupte cu trupele otomane pe teritoriu străin, mai precis în Moldova. Hatmanii
Żółkiewski și Koniecpolski și-au condus armatele la Țuțora, unde aveau să înfrunte hoarda
lui Han Temir. Armata poloneză număra peste 10 000 de soldați (dintre care 2 000 de
pedestrași, restul cavalerie, dar fără cavaleria ușoară căzăcească), dintre care mulți soldați
făceau parte din armatele private ale magnaților Korecki, Zasławski, Kazanowski,
66
Kalinowski și Potocki. Armata poloneză, având un efectiv de aproximativ patru ori mai mic
decât cea otomano-tătară, a intrat în Moldova în septembrie. Domnul moldovean Gaspar
Graziani, care era în mod oficial vasal al Imperiului Otoman, a decis să se alăture
polonezilor împotriva suzeranului său. Graziani a ucis ienicerii din Iași, i-a luat prizonieri pe
trimișii sultanului Osman al II-lea și s-a alăturat polonezilor (cu doar aproximativ 600 -
1000 de moldoveni). Żółkiewski a dat ordin ca trupele sale să construiască o tabără
fortificată la Țuțora, acolo unde avuse loc bătălia polonezilor cu 25 de ani în urmă.
„În 23 dzile a lui avgustu (1620) au venit Gașpar vodă în tabăra léșască, sprintin,
numai cu 600 de oameni, la adunaria cu Jolcovschii. Și după sfatu ce au avut cu capetele
leșăști, au purces cu toată oastea leșască pe Prut în gios, de la Hotin la Țuțora; și acolo la
Țuțora au pus tabăra léșii. Scrie létopisețul leșăscu că au avut și Gașpar vodă 12 000 de
oaste de iară. Sosit-au Jolcovschii la Țuțora sep<temvrie> 2.”7. În prima zi de luptă (8/18
Schema bătăliei de la Țuțora, 1620. (Apud: Teofil Szemberg, Relacyja prawdziwa o weszciu
wojska polskiego do Wołoch i o potrzebie jego z pogaństwem w Roku Pańskim 1620 we
wrześniu i w październiku / Do druku przygotował i wstępem poprzedził Bohdan Królikowski;
życiorys autora opracował Mirosław Nagielski, - Lublin, 2009, p. 27.)
septembrie), cei mai mulți dintre moldoveni au decis să treacă de partea turcilor, iar
detașamentele adunate ale polonezilor au dat dovadă de lipsă de disciplină. Deja pe 19
septembrie a devenit clar că forțele poloneze nu mai au șanse să câștige lupta, dar sunt încă
în stare să se retragă în mod organizat. Oastea polonă, chiar dacă a suferit o înfrângere
serioasă pe câmpia Țuțorei din stânga Prutului, mai rămânea o forță de temut.
Abandonat de armata sa, Gaspar Graziani a trecut cu succes Prutul noaptea, dar a
căzut victimă boierilor: „Gaspar Grațiani vădzându marea turburare și fuga în oastia leșască,
părăsit și de oștenii săi, a purcesu și el noaptea și au trecutu Prutul bine. Numai, amu, la
67
braniște fiindu cu puținei de ai săi și din boieri, Șepteliciu hatmanul și Goia postelnicul, pe
lângă dânsul, l-au omorât…”8.
După aceste evenimente, sub comanda lui Żółkiewski au rămas aproximativ cinci mii
de oameni. În urma fugii nocturne din lagăr, potrivit lui Teofil Schemberg, armata poloneză
a fost atât de descurajată, încât frica și panica a început treptat să-i domine rândurile9.
Żółkiewski a decis că, fiind înconjurat de forțe inamice superioare, singura mântuire
pentru armata sa ar fi o retragere cu „taborul” (stratagemă tradițională poloneză, când tabăra
mobilă, în retragere era fortificată cu căruțe legate cu lanțuri, dispuse într-un patrulater de-a
lungul perimetrului). După pregătirea trupelor pentru retragerea lagărului, pe 29 septembrie
1620, ei au început să-și părăsească fortificaițile de la Țuțora.
Retrăgându-se spre Nistru, după înfrângerea de la 9 (19) septembrie 1620, pe câmpia
Țuțorei, oastea polonă a săvârșit un marș militar extraordinar (de aproape 200 km) cu
„tabăra legată” sau obozul (adică, sub acoperirea carelor de luptă), fiind în permanență
hărțuită de inamic: „... au fost nevoiți să iasă din Țuțora cu sabia în mână, din pricina lipsei
de hrană și, în timpul retragerii, trebuiau să se războiască în fiece zi de la Dumnezeu, fiindcă
necredinciosul nu le da pace nici un ceas, ci de pretutindeni împresura obuzul ca un nor
negru și îl bătea necontenit din tuspatru laturile cu mare chiot, fie că umblau, fie că stăteau
pe loc”10.
Așa cum povestește în continuare Cronica Kameneçului: „... în timpul retragerii
[trupele poloneze] s-au luptat pe drum în fiecare zi, căci necredincioșii nu au dat nici măcar
o oră de răgaz... înconjurau tabără din toate părțile, atacau neobosit din patru părți cu
strigăte puternice și exclamații – atât în timpul retragerii, în marș și la opriri. Cu toate
acestea, nu au putut face nimic armatei noastre...” Din această relatare rezultă că talentul de
conducător militar al experimentatului hatman i-a permis, într-o situație critică de război, să
coordoneze simultan mișcarea și apărarea lagărului polonez. Treptat, trupele poloneze s-au
apropiat de Nistru. Eșecul atacului asupra taberei poloneze i-a obligat pe turci și tătari să-și
abandoneze planul de distrugere totală a forțelor poloneze: „până la acest moment, tătarii
infideli s-au calmat deja și nu așteptau să obțină niciun rezultat, iar mulți dintre ei chiar au
rămas în urmă”11. Armata lui Żółkiewski, aflată la 10 verste de Nistru (nu departe de satul
Sauca (Savka), la sud de târgul Otaci din Moldova), s-a oprit pentru noapte.
Despre împrejurările morții bătrânului comandant de oști, care a reușit, totuși, să se
depărteze de apele Prutului, ne relatează Miron Costin în Letopisețul Țării Moldovei de la
Aron Vodă încoace, scris cam după o jumătate de secol de la dramaticele evenimente, ce au
urmat bătăliei de la Țuțora: „...Când au fost amu aproape de Nistru, ca o milă de loc de la
Movilău, la un sat anume Slobozia Saucăi, în ținutul Sorocii, acolo descălecase oastea
leșească... A doua zi, dez dimineața, au căzut mai toate capetele leșești, părăsții unii și de
slugile sale, alții rătăcții, pre mâna tătarilor... Iară pe Jolkowski, numai cu o slugă a lui
rătăcit, pedestru, l-au găsit o drâmbă de tătari și până a înielege cine este, văzându-l om
bătrân, l-au tăiat. Și apoi din sluga lui înțelegând, că este Jolkowski, i-au dus capul la
Skinder pașa și au stătut toată ziua înaintea corturilor lui Skinder... Și într-acela loc stă stâlp
de piatră, făcut apoi de oamenii lui Jolkowski și până astăzi...”12.
Autorii polonezi relatează: „La 6 octombrie... când au avut doar un kilometru și
jumătate până la Nistru, Hatmanul sfătuiește ca, fără a face o pauză seara, să facă o săritură
peste Nistru, pentru a scăpa de greutăii, sete și foame cât mai curând posibil. Dar, din păcate
(...) au început să se contrazică, să se revolte, sfătuind armata să se odihnească, deși nu
exista niciun motiv pentru a face acest lucru (...) și, aflând despre această tulburare (în
tabăra polonezilor – V.M.), Kantemir Murza i-a lovit cu toată puterea. (...) și astfel fiecare a
mers la moartea și la fericirea lui. La scurt timp după aceea, Żółkiewski, în momentul în
68
”Stâlpul Leahului”
”Stâlpul Lahului”
care își ținea fiul rănit Jan la sânul lui... a căzut (...) cu o moarte curajoasă, la 7 octombrie.
Fiul său a fost capturat, iar capul acestui om eminent, în semn de mare victorie, a fost apoi
purtat câteva zile pe străzile din Constantinopol”13.
Timp de aproape trei secole, rămășițele trupești ale lui Żółkiewski au fost lăsate
neglijate și abandonate în cripta bisericii parohiale din orașul Żółkiew (astăzi Jovkva în
Ucraina, Жớвква – regiunea Lvov).
Ele au fost depuse acolo imediat după campania de la Țuțora, din care marele hatman
nu s-a mai întors. Torsul fără cap a fost înhumat, pentru că turcii au dus capul în capitala
69
Imperiului Otoman, de unde abia doi ani mai târziu, văduva hatmanului l-a răscumpărat.
Apoi, capul a fost așezat în biserica parohială din Żółkiew, sub altarul mare. Iar ulterior a
ajuns la Puławy, unde a dispărut fără urmă... În același timp, rămășițele hatmanului au fost
îngropate în cripta bisericii. În 1905 un grup de conservatori est-galițieni au deschis cripta
istorică și au găsit acolo sicriele în care erau osemintele lui Stanisław Żółkiewski, ale soției
sale Regina, ale fiului lor Jan, Stanisław și Zofia Daniłowicz, Jakób Sobieski și Krzysztof
Żółkiewski. În anul 1908, cu participarea unui număr impresionant de circa 40 de mii de
oameni, înflăcărați de un avânt nobil și elan patriotic, rămășițele muritoare ale unuia dintre
cei mai mari eroi ai Poloniei, Stanisław Żółkiewski, au fost puse pentru odihnă veșnică într-
un nou sarcofag (construit pentru a adăposti rămășițele familiei Żółkiewski, s-a făcut o urnă
de marmură pentru rămășiiele hatmanului și s-a construit o nouă piatră de mormânt din
bronz)14.
Este semnificativ că anul acesta vom marca 400 de ani (1620-2020) de la acele
evenimente tragice – Bătălia de la Țuțora din cadrul războaielor polono-otomane și moartea
eroică a marelui hatman de Coroană Stanislaw Żółkiewski, care a fost răpus de sabia unui
tătar pe malurile Nistrului, în apropierea graniței dintre Principatul Moldovei și Polonia. Iar
monumentul ridicat în onoarea sa, modificat și restaurat de-a lungul secolelor, simbolizează
gloria poloneză, dorința de a lupta împreună împotriva dușmanilor care se perindau pe
pământul Moldovei și amintirea unor evenimente dramatice din istoria comună a popoarelor
noastre, care astăzi doresc să coexiste într-o Europă Unită. Fără îndoială, putem concluziona
că „Stâlpul Leahului” este un monument deosebit, care trebuie protejat și explorat integral.
Timp de aproximativ patru sute de ani, a rezistat vicisitudinilor timpului, iar acum se
prezintă, pe bună dreptate, ca un simbol important în istoria europeană.
Era de așteptat ca, după ce monumentul a fost restaurat și sfiniit de Prelatul Suprem al
Poloniei, cardinalul Józef Glemp, în octombrie 2003, lucrurile se vor schimba în bine în
ceea ce privește promovarea lui culturală, patriotică și turistică mai largă. Cu toate acestea,
până în prezent nu există nici o carte publicată la Chișinău, dedicată acestei personalități
importante și ecoului activității lui pe terenul Moldovei.
În memoria acestei ultime restaurări la scară largă, pe fațada monumentului a fost
instalată o placă memorială cu texte în limbile română și poloneză. Chiar dacă atestăm că
unele greșeli s-au strecurat în aceste informații lapidare, se poate afla că „în acest loc la 6
octombrie 1620 a căzut marele hatman al coroanei Stanislaw Żółkiewski. Monumentul a
fost ridicat de fiul său Jan în 1621. Distrus în 1845. Reconstruit în 1908- 1912. Restaurat în
2003 din fondurile Senatului Republicii Polone”.
Astfel, în ultima sută de ani, pentru a doua oară pe câmpiile din nordul Moldovei, a
fost restaurată amintirea imprimată în piatră a slăvitului hatman, care, de parcă ar fi
anticipat moartea tragică, într-un mod uimitor, și-a făcut următorul testament în timpul vieții
sale:
„Și dacă în Moldova sau într-o altă țară din străinătate Domnul îmi trimite moarte,
atunci să-mi fie îngropat trupul acolo, iar în acel loc să ridicați o coloană înaltă. Vreau asta
nu din cauza ambției, ci pentru ca mormântul meu să devină un stâlp de frontieră... astfel
încât timp de multe secole, memoria mea să încurajeze noi aciiuni și fapte...”. Avea dreptate
V. Kulikovski, care, în 1907, reieșind din starea deplorabilă a celui mai vechi monument al
unui comandant militar străin din Basarabia, a scris: „... este păcat că nu există niciun
monument acolo, pe malul Nistrului, în mijlocul câmpiilor Moldovei” – în acea țară
presărată de sânge care a perpetuat amintirea unei bătălii curajoase și a credinței creștine de
nezdruncinat...15.
Încă la începutul anilor 20 ai secolului al XVII-lea, după cum s-a remarcat într-una din
70
lucrările secolului al XIX-lea asupra monumentelor Podoliei: „La locul unde a murit
Stanislaw Żółkiewski, pe un deal, văduva i-a ridicat un monument...”16.
Vechiul monument, care avea o reală valoare istorică, a atras atenția cercetătorilor și
autorităților basarabene încă din secolul al XIX-lea. Astfel, Boleslav Hașdeu (1812-1886)
a publicat în 1844 în ziarul „Buletinul Odessei”17 un articol dedicat monumentului
hatmanului Żółkiewski din Ținutul Sorocii, în care consemnează cu amărăciune:
„Acest monument, uitat de toată lumea, este acum în cel mai milostiv hal și, prin
înfățișarea sa actuală, nu se poate judeca demnitatea lui anterioară. Este chiar dificil să
ajungi la el: doar bufnițe și lilieci și, uneori, stolurile de ciori vizitează monumentul uitat al
La „Stâlpul Leahului” în anul 2000.

zilelor demult apuse. Bătrânii locului spun că a fost de două ori mai mare decât cea de
acum. Am găsit pe pământ bucăți de marmură roșie cu vene de aur; deasupra mai erau încă
două bucăți uriașe din aceeași marmură și se putea citi pe ele cuvintele: ... Boże ... ołkiewsk
... pospol... Timpul și mai ales locuitorii nu-l cruțaseră. Ei spun că un proprietar de moșie a
contribuit mult la ruinarea lui, folosind marmura pentru a-și decora grădina...”18.
Datorită inventarierii monumentelor istorice situate în vastele întinderi ale Imperiului
Rus și în conformitate cu circulara Ministerului Afacerilor Interne din octombrie 1837,19
acest monument original a atras atenția conducerii provinciale a Basarabiei. Guvernatorul
71
militar P.I. Fedorov a fost informat despre monumentul de pe moșia satului Sauca. Raportul
a fost atașat un desen al arhitectului F. Gasket20. Cercetarea ulterioară pe teren nu a aruncat
însă lumină asupra istoriei acestei coloane monumentale, ci s-a consemnat doar ceea ce a
rămas din inscripția veche în limba poloneză:
N.K.A.
ZOL ... WSKI ... H.W.L.
Acest pasaj a fost interpretat astfel: Nayiasnieyszega Króla Awgusta – Żółkiewski.
Hetman Wojsk Litewskich21. Deși, trebuie de menționat că Żółkiewski a fost hatmanul
coroanei, și nu al trupelor lituaniene.
Generalul maior A.I. Zașciuk, după ce a primit sarcina de a întocmi statistici pentru
Basarabia la sfârșitul anilor 50 ai secolului al XIX-lea, în procesul de culegere a datelor n-a
ignorat monumentul lui Żółkiewski, despre care a scris: „În districtul Soroca, în apropierea
satului Sudarca, în apropierea drumului de la Bălți spre orașul Otaci (Ataki, vizavi de
Moghilev-Podolski), se află într-o stare dărăpănată un obelisc, ridicat în memoria
Hatmanului Żółkiewski, care a fost ucis pe acest loc în vestita bătălie a polonezilor cu turcii,
la 1620”22. Monumentul – Stâlpul Leahului – supraviețuise miraculos timpurilor, până în
secolul al XIX- lea, în pofida lipsei de întreițnere și a intemperiilor vremii.
Mai târziu, după ce monumentul a fost distrus la sfârșitul secolului al XIX-lea de
mâinile criminale ale unui localnic, el a atras atenția mai multor societăți istorice și
arhitecturale basarabene. O petiție a fost trimisă autorităților pentru a solicita proteciia
monumentului23. Data distrugerii nu este cunoscută, deși unele informații arată că, „în 1868,
un funcționar bisericesc dintr-un sat vecin a distrus monumentul din lăcomie („przez
chciwosc”)...”24.
În 1903 a fost creat Comitetul obștesc pentru reconstrucția monumentului hatmanului
Żółkiewski, care a inclus reprezentanți ai intelighenției poloneze, precum și polonezi care
locuiau la Moghilev (Movilău) și Chișinău. Acest comitet a primit ajutor profesional din
partea Societății pentru Protecția Monumentelor Istorice din Varșovia.
La începutul anului 1907, consiliul de redacție al cotidianului polonez din Kiev
„Dziennik Kijowski” a primit o scrisoare de la inspectorul școlar Piotr Butkiewicz, care a
informat ziarul despre rămășițele unui monument al hatmanului de pe malurile râului Nistru.
Redacția a decis să restaureze monumentul. În această acțiune un rol special l-a avut
William Kulikowski (W. Dragomir, 1859-1935), care a redactat o serie de articole, a scris și
o broșură despre moartea tragică a cancelarului polonez25. La 14/27 noiembrie 1907, a fost
publicată componența nominală a Comitetului de restaurare de la Moghilev: „Wacław
Krajski, Soter Łaski, Tomacz Łubienski, Tomacz Michałowski, Józef Orłowski, Franciszek
Pułaski”. Inițiatorii au lansat un apel de sprijin financiar pentru această acțiune nobilă,
citându-l pe Hetman Skarga: „Kto Ojczyźnie swej służy, sam sobie służy, bo w niej – jego
wszystko dobro się zamyka” (Oricine își slujește patria slujește pe sine însuși, pentru că în
ea – tot binele lui sfârșește)26. Cu toate acestea, lucrările de restaurare nu au putut fi
demarate, deoarece guvernatorul Podoliei nu și-a dat acordul pentru această acțiune,
argumentând că monumentul propriu-zis nu s-a păstrat din cauza timpului (!).
Abia în vara anului 1911, un membru al Institutului Arheologic din Sankt Petersburg,
Piotr Nowacki, a finalizat planul de restaurare, fotografierea ruinelor monumentului,
completând schițele și estimările. După ce a primit autorizația necesară din partea Comisiei
arheologice imperiale, P. Nowacki a început deja în iunie 1912 lucrările de restaurare sau,
mai bine spus, o reconstrucție majoră a monumentului. Lucrarea a fost supravegheată de
Pawel Hanski de la Moghilev, iar constructori au fost Nestor Czerwoniuk, Mateusz Kartiuk,
72
Demian Capow și Filemon Hryczkowski.

La 1 octombrie 1912 a fost construit un „nou” monument cu o înălțime de
aproximativ 7,0 m, iar în vârf a fost ridicată o cruce mare de fier. Costul total a fost de 1 039
de ruble și 96 de copeici27. Pentru lucrare, s-a folosit o piatră cenușie de foarte bună calitate
și rezistență sporită, adusă probabil din Podolia. Piatra a acoperit ca un sarcofag rămășițele
obeliscului inițial. Comparând desenele de arhivă și desenele călătorilor străini, se poate
stabili că monumentul reconstruit în 1912 este ușor diferit de prototipul său: construcția
medievală pare să fi fost mai înaltă, sau cel puțin partea ei superioară (separată de o centură
de cornișă de partea inferioară) avea aceeași înălțime ca și partea inferioară. Astfel,
recunoscând meritele incontestabile ale acestor oameni generoși în reconstrucția și
conservarea acestui monument de o certă valoare istorică, trebuie să recunoaștem că, în
pofida noilor intervenții și contribuții, locația și elementele principale ale vechii structuri au
fost păstrate. Conform unor date, monumentul refăcut avea o înălțime de 8,45 m și era
acoperit cu o cruce forjată de 1,40 m înălțime. El a fost plasat pe o colină cu un diametru de
20 m și o înălțime de 2 m28.
Baza părții inferioare are aproximativ 2,0 m și 4,6 m înălțime (23 de rânduri de pietre
prismatice); partea superioară (17 rânduri de pietre prismatice) are 1,75 m înălțime și este
mai puțin groasă decât partea inferioară. În partea superioară a fost instalată o placă neagră
de granit de Labrador lustruit (care cântărea 56 de kilograme și costase 286 de ruble și 61 de
copeici), pe care era scris un text laudativ în latină adresat celui care fusese St. Żółkiewski
(diferit de textul scris de Simon Starowolski în 1655)29:
D.O.M.
Hospes, si Paganus venis lapidi locum
non invides, si Christianus accedis, pro Christi fide in templo vota non denega.
Quisquis ades
quam dulce et decorum pro patria mori ex me disce STANISLAUS a Żółkiew
ŻOŁKIEWSKI,
Cancellarius Regni et EXercituum DuX Supremus Barensis, Iavorouiensis Capitaneus,
post reportatas de Cosacis rebellibus victorias, et de subjugata Moschorum Monarchia
relatos triumphos,
Republica Polona qua bello, qua pace praeclare gubernata, fortiter cum Tartaris
dimicando, hic occubui.
Vos meo sanguine conspersi campi, debitae meae in Deum et Patriam pietatis,
perennis memoriae fideles estote testes30.
Textul latin, scris în 14 rânduri, poate fi tradus după cum urmează:
„Oaspete (călătorule), dacă ești ateu, nu pângări locul acestei pietre; dacă te apropii ca
un creștin, nu refuza să-ți întorci datoria și roagă-te lui Dumnezeu în biserică. Oricine
sunteți, care treceți, luați exemplul meu – cât de bine și onorabil este să mori pentru Patrie.
Stanislav Żółkiewski din Żółkwa, cancelar al coroanei și comandant suprem, staroste
al Barului și Yavorovului, care, după ce a învins cazacii insurgenți și a triumfat asupra
monarhiei învinse din Moscova, a condus Republica Poloneză în anii de război și pe timp de
pace, a luptat cu curaj cu turcii și apoi a murit. Și voi, stepelor, udate cu sângele meu, fiți
martori fideli ai veșnicei amintiri a credinței mele în Dumnezeu și a devotamentului meu
pentru Patrie”31.
În concluzie, remarcăm cu tristețe că monumentele noastre pot trăi mai mult decât
amintirea descendenților celor cărora le-au fost ridicate. Credem că pentru o cunoaștere mai
73
profundă a trecutului istoric și ca o recompensă morală pentru înfrângerea polonezilor în

bătălia de la Țuțora (1620), când moldovenii, din păcate, nu au arătat devotament militar
față de aliatul lor creștin (pentru că, după cum notează cronicarul: „Ai noștri, moldovenii,
pre obiceai, îndată au plecatu fuga”32 și chiar domnitorul Gaspar Graziani însuși a părăsit
câmpul de luptă, iar mulți moldoveni și munteni au luptat în acea bătălie nemijlocit de
partea otomanilor), din punctul de vedere al toponimiei istorice, ar fi corect ca să
redenumim acest sat din Berezovca (apărut pe harta administrativă a Republicii Moldova în
1980)33, în Żółkiewski. Ar fi onorabil și pentru sătenii acestei localități rurale, la a cărei
margine se înalță un monument maiestuos, cel mai vechi ridicat vreodată unui conducător
militar care a căzut în luptă pe pământul nostru în epoca medievală.
NOTE
1
D. Dragnev, Cuvântul de deschidere a Simpozionului științific internațional moldo-polon consacrat memoriei
marelui hatman al Coroanei Stanisław Żółkiewski, în „Revista de Istorie a Moldovei”, 1 (57), 2004, p. 4.
2
Membru al unei societăii, al unei asociaiii etc.; element al unui grup (lat. medullaris).
3
„Albina Românească”. Gazetă politico-literară. Parte I. De la 1 iunie pân la 31 dechemvrie, 1829, Iași.
(Redactor Gh. Asachi).
4
P. Marciniak, Cuvântul de deschidere a Simpozionului științific internațional moldo-polon consacrat memoriei
marelui hatman al Coroanei Stanisław Żółkiewski, în „Revista de Istorie a Moldovei”, 1 (57), 2004, p. 5.
5
Bătălia de la Kłuszyn (24 iunie 1610) din cadrul războiului ruso-polon din 1609-1618; Cf.: Sawaszkiewicz
Leopold Leon, Porównanie wypraw na Moskwę Żółkiewskiego i Napoleona. Lwów, 1871, 96 с.; Разин Е.А.,
История военного искусства XVI-XVII века. Т. 3. С.-Петербург, Полигон, 1999, с. 158-193.
6
H. Oprișan. Un izvor polon asupra luptei de la Țuţora (1620), în „Revista istorică”. XXV, 1939, nr. 7-9, p. 244.
7
Costin Miron, Letopiseţul Țării Moldovei, „Capul al optul<lea>”, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G.
Ștrempel, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 208.
8
„Plătit-au apoi cu capetele sale această faptă și Șiapteliciu și Goia, de la Alexandru vodă, pe lege direaptă de li-
au tăet capeteli și trupurile li-au aruncatu în eșitoare… că după scrânave fapte, scrânave morți vinu.” Miron
Costin, Letopiseţul Țării Moldovei, „Capul al optul<lea>”, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G.
Ștrempel, Editura Academiei Române, București, 2003, p. 211-212; Смолiй В., Степанков В., Богдан
Хмельницький. Социально-политичный портрет: наукове видання. Київ, 2009, с. 62.
9
A. Prochaska, Hetman Stanisław Żółkiewski, Warszawa, 1927, s. 245-246.
10
A. Prochaska, Hetman Stanisław Żółkiewski, Warszawa, 1927, s. 245-246.
11
Агоп и Аксент Каменаци, Каменецкая хроника, http://www.vostlit.info/Texts/
rus9/Kamenec/frametext.htm
12
Costin M., Opere alese, Chișinău, 1957, p. 109-1 10; Idem, Opere, P. P. Panaitescu (ed.), București, 1958,
p. 75; Cf. Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei. I. București, 1993, p. 356.
13
Costin M., Opere alese, Chișinău, 1957, p. 109-1 10; Idem, Opere, P. P. Panaitescu (ed.), București, 1958,
p. 75; Cf. Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei. I. București, 1993, p. 356.
14
Nowości Illustrowane. Rok V. Kraków, 3 października 1908. Nr. 40, s. 13 (Pogrzeb wielkiego hetmana).
15
W. Kulikowski (W.K.), Noc z 6 na 7 pazdiernika 1620 roku, în Dziennik kijowski nr. 234, 1907, s. 2.
16
Słownik geograficzny Królestwa Polskiego i innych krajów słowiańskich, Tom VI, p. 613,
http:îndir.icm.edu.pl/pl/Slownik_geograficzny/Tom_VI/612.
17
I. Osadcenco, Boleslav Hîjdeu – colaborator la gazeta „Odeskij Vestnik”, în „Nistru”, nr. 3, 1977, p. 111-
119.
18
Б. Хиждеу, Памятник гетмана Жолкъевскаго въ Бессарабии, în „Одесский вестник”, № 28, 5 апреля
1844, с. 132.
74
19
Arhiva Națională a Republicii Moldova, f. 2, inv. 1, d. 2571, f. 1.
20
Ibidem, f. 9-13, 16-17, 49.
21
Труды Бессарабской ученой архивной комиссии, Т. 2. Кишинев, 1902, с. 110.
22
А. Защук, Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами Генерального
штаба. Бессарабская область. Ч. 2, Санкт-Петербург, 1862, с. 245.
23
N. Efodiev, Monumentul Żółkiewski, în „Revista Societății istorico-arheologice bisericești”, XV, Chișinău,
1924, p. 72-75.
24
Słownik geograficzny Królestwa Polskiego i innych krajów słowiańskich, Tom VI, p. 613,
http:îndir.icm.edu.pl/pl/Slownik_geograficzny/Tom_VI/612.
25
W. Kulikowski (Dragomir W.), Śmierć Żółkiewskiego (noc z 6 na 7 pazdiernika 1620 roku), Wydanie
drugie, Warszawa, 1938, 54 s.
26
W sprawie pomnika hetmana Żółkiewskiego (Odezwa), în „Dziennik kijowski”, nr. 260, 1907, s. 2.
27
Pamięci wielkiego hetmana, în „Tygodnik illustrowan” nr. 27, Warszawa, 1913, s. 546.
28
28 Marek A. Koprowski, http://www.kresy.pl/publicystyka,reportaze?zobacz/tu-zlozyl- glowe-zolkiewski
(accesat 25.07.2020).
29
S. Starowolski, Monumenta Sarmatorum, Krakow, 1655, p. 476-477: DEO TRINO, & UNI.
HOSPES,
Si Christianus huc accedis,
Pro Christi Fide interempto vota ne denega. Si Paganus venis lapidi ne inuideas locum. Quisquis
ades,
Quam dulce & decorum sit pro Patria mori, ex me disce. STANISLAVS IN ZOŁKIEW
ŻOŁKIEWSKI,
Regni Poloniae Cancellarius, & EXercituum DuX Supremus. Barensis, Camioncensis, Iaworouiensis
Capitaneus.
Post reportatas de Cosacis Rebellibus, ac de Tartaris victorias, post actos subjugata Moschouia
triumphos, Requepublica Polona, qua pace, qua bello praeclare gubernata, tum fortiter cum Tartaris
dimicando, hic occubui vos meo sanguine conspersi campi Cecorienses, debitae meae in Deum & Patriam
pietatis, fideles perennis memoriae fideles estote testes. Anno Domini, M.DC.XX. Octob. 6.
30
Pamięci wielkiego hetmana, în „Tygodnik illustrowan”, nr. 27, Warszawa, 1913, s. 546.
31
Cf.: P. Vataman, Monumentul lui Zolkiewski în judeţul Soroca, în „Solidaritatea”, nr. 1-2, 1939, p. 15.
32
A. Uricariul, Cronica paralelă a Țării Românești și a Moldovei, I, București, 1993, p. 353; M. Costin,
Letopiseţul Țării Moldovei, „Capul al optul<lea>”, în Marii cronicari ai Moldovei, coord. de G. Ștrempel,
Editura Academiei Române, București, 2003, p. 210.
33
A fost un accident istoric că Berezovca (un sat ce a fost atestat în 1928, numărând doar 16 persoane în
perioada dintre cele două războaie), creat în anii puterii sovietice pe pământurile satelor vecine – Sauca, ș.a.,
are un monument istoric atât de important. La sfârșitul secolului trecut, în sat erau 236 de gospodării, în care
locuiau 703 de oameni, majoritatea fiind ucraineni. (Vezi: Dicţionar statistic al Moldovei, Vol. III. Chișinău,
1994, p. 935; Localităţile Republicii Moldova. Vol.1, A-Bez. Chișinău, 1999, p. 415).
75
FOAMETEA DIN 1946-1947, ÎN STÂNGA ȘI DREAPTA PRUTULUI:

O ABORDARE COMPARATĂ
Corneliu PREPELIȚĂ*
Cuvinte cheie: chiabur, regim comunist, foamete, sărăcie, România, RSSM
Poporul care nu-şi cunoaște istoria niciodată nu-şi va putea construi viaţa potrivit nevoilor
şi aspiraţiilor sale. Trecutul şi memoria istorică colectivă constituie temelia pe care se clădeşte
prezentul şi asigură un viitor prosper unui neam.
Falsificarea adevărului despre teribilele represiuni, abuzuri, persecuții și nedreptăți
specifice regimurilor comuniste reprezintă o insultă adusă tuturor cetățenilor de pe aceste
meleaguri, care au suferit în anii 1945-1989 de pe urma terorii comuniste.
Contextul social-politic actual din Republica Moldova și România este favorabil pentru a
reconstitui imaginea reală a dramaticelor evenimente din anii regimului stalinist, pentru a pune
corect accentele unei investigații istorice, pentru a readuce în prim-plan ceea ce a fost tăinuit
multă vreme despre tragicele destine prin care au trecut locuitorii din zona Prutului Mijlociu.
Restabilirea adevărului istoric ar oferi un suport spiritual pentru tânăra generație de azi. În acest
sens, arhivele și sursele istorice tradiționale ne sunt de un mare ajutor, de asemenea, încă mai
putem beneficia de mărturiile celor care au supraviețuit calvarului sovietic. Îmbinând aceste
surse istorice cu mărturiile orale ale victimelor foametei, vom putea scoate în relief o nouă fațetă
a ,,raiului” sovietic.
1. Fenomenul foametei. Cadru general

Foametea a fost una din marile catastrofe cu care umanitatea a trebuit să se confrunte de-a
lungul istoriei.
Foamete - lipsă mare, acută, generală și de lungă durată de produse alimentare. Este un
fenomen în care o mare parte a populației unei regiuni sau unei țări este atât de prost hrănită,
încât moartea prin inaniție devine un fenomen obișnuit. În ciuda resurselor economice și
tehnologice ale lumii moderne, foametea mai lovește numeroase regiuni ale planetei, în special
țările în curs de dezvoltare unde domnește sărăcia. Foametea este des asociată în mod natural cu
recolte proaste din perioadele de secetă, ploi abundente, epidemii.
*
Corneliu PREPELIȚĂ este profesor de istorie, doctorand, specialist principal în cadrul Direcției Raionale Ungheni
de Învățământ.
76
Larisa Turea în „Cartea Foametei” menționează: “Foametea … Peste o jumătate de secol

acest cuvânt scurt, adunat din numai trei silabe, ne va cutremura coloana vertebrală, ne va
tulbura inima şi sufletul ori de câte ori va fi ajuns la urechile noastre, pentru că ruinarea
neamului care s-a produs atunci nu a fost recuperată nici până în ziua de azi şi mâhna care ne-a
cuprins atunci mai umbreşte și azi bucuriile noastre“1.
Acest fragment reprezintă o picătură într-un ocean. Există multe alte definiţii, detalii,
mărturii care impresionează, opresc respiraţia şi care pot schimba modul de gândire a unei
persoane pentru totdeauna. Dacă Larisa Turea dă o definiţie a foametei din punct de vedere
subiectiv, emoţional şi gândindu-se doar la suferinţa fiinţelor, un articol scris de doamna Flori
Bălănescu ne trimite cu gândul la o alta fațetă a foametei: “Înfometarea este un mijloc de
constrângere politică prin foame, exercitată asupra unui grup de indivizi sau comunităţi
(popoare, populaţii etc.). În spaţiul românesc sunt cunoscute Marea Foamete din Moldova
organizată de regimul comunist, gândită şi coordonată de regimul sovietic în anii 1946-1947 şi
politica de înfometare la care au fost supuşi deținuţii politici din România, cu precădere în
perioada 1948-1964. În ambele cazuri, modelul a fost cel sovietic. Folosit întâi în Rusia (1919-
1921), scenariul înfometării planificate a fost apoi aplicat popoarelor înglobate în URSS.
Fenomenul a cunoscut punctul maxim în perioada 1932-1933 în Ucraina (Holodomor), unde
numărul estimat al victimelor a atins cifra de 4 milioane (unele estimări sunt de 3-3,5 milioane,
altele indică peste 4 milioane). Teroarea înfometării, după expresia lui Robert Conquest, a fost
folosită ca mijloc de intimidare şi supunere, de obţinere a controlului total. Aceeaşi politică a
fost aplicată şi în Basarabia“2.
Prăbuşirea sistemului sovietic în 1991 a permis deschiderea arhivelor şi au fost editate

volume de documente, dar s-a pus în continuare accent pe viaţa politică şi pe cel de-Al Doilea
Război Mondial. Au apărut şi culegeri de date statistice privind agricultura, dar acestea se opresc
la anul 19473. Rămân în continuare valabile anuarele publicate începând cu 1957, dar datele sunt
incomplete şi există suspiciuni privind manipularea informaţiilor.
Mult timp tema foametei a fost ocolită de către cercetători sau în cazul în care era
abordată accentul se punea pe cauzele ce au provocat fenomenul, menționându-se în acest sens
seceta şi consecințele războiului mondial, elementele burgheze (duşmanii poporului) care au
amplificat nenorocirile. Deschiderea survenită după 1989 prin extinderea bazei documentare a
contribuit la publicarea unor studii despre Holodomor sau despre foametea din 1946-1947 într-o
perspectivă multilaterală4. Foametea din România a fost prea puțin studiată, perioada 1944-1948
fiind atractivă pentru istorici doar din perspectiva luptelor politice şi procesului de sovietizare.
România ocupată de trupele sovietice și RSSM nu au făcut excepție de la această regulă a
înfometării. Putem spune că întreaga istorie comunistă a României a stat sub spectrul foametei și
înfometării. Cu excepția unui deceniu, aproximativ anii 1965-1975, alimentația a constituit o
problemă extrem de serioasă. Criza alimentară în comunism a fost o prezență socială cu totul
nouă în istoria României, niciodată înregistrându-se ceva similar. Foametea în România a
debutat în 1946, seceta din acel an având o contribuție cu totul modestă la manifestarea sa. Ea a
77
fost deosebit de puternică în special în Moldova, unde linia frontului făcuse numeroase
distrugeri. Vestul României și anume Oltenia, vestul Munteniei, Banatul și Crișana au scăpat de
aceasta. Din păcate, memoria colectivă, supusă agresiunii propagandei comuniste, a reținut
seceta drept cauza principală a foametei de atunci.
Una dintre consecințele imediate ale reanexării Basarabiei (1944) a fost organizarea unei
foamete înspăimântătoare cum nu avusese loc în aceste ținuturi niciodată. Propaganda sovietică
urmată de istoriografia sovietică s-a străduit să dea vina pe seceta cumplită, dar argumentul
invocat nu poate fi credibil. Scopul final pe care îl urmăreau sovieticii era distrugerea conștiinței
naționale, instaurarea fricii și netezirea drumului către colectivizare. Din totdeauna, Imperiul Rus
– fie că se numea țarist, fie sovietic - a însemnat o ,,închisoare a popoarelor”, o închisoare în
care oamenii erau mutați cu forța dintr-o celulă în alta, după bunul plac al gardienilor, celulele
fiind guberniile, iar mai târziu republicile, iar gardienii deveniseră reprezentanți ai poporului prin
NKVD. Putem menționa că foametea a fost un fenomen ce făcea parte din complexul de politici
represive elaborate și puse în aplicare de regimul comunist.
Începând cu 1946, pe fundalul unei secete care a lovit populația de pe ambele maluri ale
Prutului, sovieticii au conceput un diabolic plan de înfometare a populației basarabene. Scopul
final era distrugerea conștiinței naționale, instaurarea fricii și netezirea drumului către
colectivizare. Sună cinic, dar scenariul fusese aplicat cu succes atât în Rusia anilor 20 ai
secolului trecut, cât și Ucraina, în anii 30.
2. Cauzele și evoluția foametei

2.1 Seceta și consecințele războiului
Una din cauze ce a declanșat foametea atât în RSS Moldovenească cât și România a fost
seceta și consecințele celui de-Al Doilea Război Mondial. În istoriografia sovietică cauzele
foametei și a creșterii nivelului de mortalitate a populației în anii imediat postbelici erau
explicate exclusiv prin prisma proporțiilor secetei și ruinei de după război. Această teză este
reluată și actualmente de unii cercetători istorici, rămași în prizonieratul vechilor dogme
istoriografice5. Este bine cunoscut faptul că asemenea calamități naturale cum sunt secetele
periodice nu fuseseră niciodată ieșite din comun pentru Basarabia.
Un dicton medieval spunea că, adesea, ,,după război învinsul plânge, iar învingătorul e
ruinat”. Situația României după cel de-Al Doilea Război Mondial ilustra pe deplin acest lucru.
Încheind războiul în tabăra învingătorilor, România nu avea niciun motiv să se bucure de victoria
în război. În ciuda armistițiului încheiat în septembrie 1944 și a eforturilor uriașe făcute pentru
înfrângerea Reich-ului, România era considerată țară învinsă și se afla sub una din cele mai aspre
regimuri de ocupație militară din istoria sa. Prima zonă a României care s-a confruntat cu
regimul sovietic a fost Moldova. Ca urmare, în primăvara anului 1945, aici, tifosul făcea ravagii
și numeroase familii nu mâncau decât o dată la două zile, nereușind ca la sărbătorile de Paște să
aibă măcar mălai pentru mămăligă. Din cauza livrărilor importante pentru întreținerea armatei
sovietice și pentru îndeplinirea condițiilor Convenției de Armistițiului din 12 septembrie 1944,
78
populația civilă din România nu mai primea pâine, în iunie 1945, decât una-două zile pe
săptămână. Prelevărilor de enorme cantități de alimente din România li s-au adăugat efectele
reformei agrare din martie 1945. Aceasta a produs o dezorganizare a muncilor agricole, întinse
suprafețe de teren rămânând necultivate. Lipsa animalelor de tracțiune și a tractoarelor confiscate
de ruși a îngreunat și mai mult muncile agricole. Acestor factori li s-a adăugat o severă secetă,
astfel că recolta de grâu din vara anului 1945 se estima sub 20% dintr-o recoltă normală. În
toamna anului 1944 cantitatea depunerilor atmosferice a fost neînsemnată, iar iarna anilor 1944-
1945 a fost cu puțină zăpadă și cu schimbări instantanee ale temperaturii de la ger la căldură, fapt
ce a provocat uscarea excesivă a solului: în lunile mai-iunie 1945 depunerile atmosfericei iarăși
au fost cu mult sub media anuală. Vânturile secetoase din acea perioadă au condus și ele la
evaporarea sporita a umezelii din sol. Vara și toamna anului 1945 se caracterizau la fel prin
precipitații neînsemnate, iar iarna a fost fără zăpadă și cu fluctuații bruște de temperatură.
În general, Moldova este situată geografic în zona agriculturii negarantate din punct de
vedere al condițiilor meteorologice. Secetele și recoltele scăzute sunt fenomene frecvente în
acest ținut dintre Prut și Nistru. Din generație în generație moldovenii acumulau experiența
supraviețuirii în conformitate cu aceste calamități. Toate gospodăriile țărănești dispuneau în mod
obligatoriu de rezerve de alimente pentru asemenea cazuri. Odată cu primele semne ale secetei
țăranii limitau consumul produselor alimentare cu scopul de a dispune de rezerve până la roadă
nouă. În lupta cu foametea oamenii din satele Costuleni, Sculeni, Măcărești foloseau rezervele
alimentare ale gospodăriilor înstărite.
Seceta care a bântuit în Moldova în primii ani postbelici și recolta proastă au coincis cu
ruinarea ținutului din cauza războiului. Au fost distruse întreprinderile industriale, case de locuit,
spitale, școli etc. ,,Populația era ruinată, nivelul de viață scăzuse considerabil: două treimi din
gospodăriile țărănești din Moldova la momentul reinstaurării regimului sovietic nu dispuneau de
forță de tracțiune, o jumătate nu aveau vaci, a patra parte în genere nu aveau animale. După
unele estimări, prejudiciile directe cauzate de război economiei republicii au constituit peste 11
miliarde de ruble în prețurile timpului. Ca urmare a ravagiilor războiului, în comparație cu anul
1940, recolta globală de cereale, de floarea soarelui, de sfeclă de zahăr etc. în anii imediat
postbelici s-a înjumătățit. Scăderea considerabilă a nivelului agrotehnic a condus la înmulțirea în
masă a buruienilor și dăunătorilor agricoli”6.
Foametea din anii 1946-1947 din România a fost o perioadă de subnutriție majoră cu
precădere în rândul populației Moldovei istorice, consecință a unui complex de cauze: seceta, dar
și distrugerile agriculturii provocate de război, existența livrărilor de alimente impuse de
condițiile armistițiului (și de prezența Armatei Roșii), efectele negative ale reformei agrare din
1945, precum și lipsa de interes - în timpul ocupației sovietice - a guvernului, care nu a controlat
zona de est a țării timp de un an.
Foametea a dus la moartea unui număr mare de oameni, printre care s-au regăsit mai ales
cei din categoriile cele mai sărace. Este vorba chiar de cei pe care regimul comunist promitea să-
i apere de „exploatarea odioşilor burghezi şi moşieri”. Autoritățile au avut grijă să ordone ca
certificatele de deces să fie falsificate, foametea fiind interzisă în acte.
79
2.2 Predarea obligatorie de către țărani a produselor agricole la stat (1945-1946)
Foametea nu a fost generată doar de cataclismele naturale. La răspândirea ei un rol esențial l-a
jucat politica statului, prin exageratele și necorespunzătoarele colectări de produse agricole de la
țărani.
O altă cauză a foametei, care iese pregnant în vileag deja în ianuarie 1946, este predarea
obligatorie a produselor agricole de către țărani la stat, ce se efectuau adesea fără eliberarea unor
chitanțe, ceea ce permitea organelor de colectare să pretindă onorarea livrărilor de mai multe ori.
Autoritățile RSSM în vara și toamna anului 1946 erau preocupate nu de salvarea
populației de foame și de stoparea mortalității în creștere, ci de îndeplinirea cu orice preț a
planurilor de colectări. Sistemul sovietic de administrare era conceput ca unul bazat, cu
precădere, pe constrângere și centralizat până la refuz. Orice agent al sistemului, chiar și cel
suspus, trăia cu frica represaliilor, care puteau să se abată asupra lui pentru cea mai mică
încălcare a directivei de la Centru. Așa s-a întâmplat și după Hotărârea CC a PCU(b) din 30
noiembrie din 1946 „Cu privire la mersul colectărilor de pâine în RSS Moldovenească” în care
conducerea republicii era avertizată despre lacunele în procesul de realizare a planului de predare
a pâinii către stat și în care se cerea îndeplinirea necondiționată a planului7.
Astfel, normele impuse de regimul comunist erau exorbitante, stabilindu-se ca
gospodăriile țărănești care dețineau până la 2 ha de pământ să livreze statului 90 kg de cereale,
cele care dispuneau de 2-5 ha – 190 kg. În afară de aceasta, gospodăriile țărănești erau obligate
să predea statului de la fiecare hectar câte 10 kg semințe de floarea soarelui, 10 kg cartofi, până
la 10 kg carne, până la 50 kg de lapte, 50 de ouă, 250 gr de brânză de la fiecare oaie mulgătoare,
câte 250 grame de lână de la fiecare oaie și câte 50 gr de la fiecare capră 8. Totodată, țăranii erau
obligați să predea statului sovietic struguri, legume și fructe. La fel ca și în alte zone recolta de
cereale obținută de locuitorii din satul Costuleni după război a scăzut brusc. Colectările de grâne
pe timp de foamete se desfășurau în condiții extreme, grâul era luat de la țărani prin intermediul
unor măsuri represive, pentru a îndeplini planul, statul lua de la țărani până la ultimul grăunte.
Această colectare forțată a produselor agricole de la țărani, ce se efectua de multe ori fără
chitanțe, permitea organelor ce se ocupau de colectare să pretindă onorarea obligațiilor de mai
multe ori. Colectarea forțată a produselor agricole se efectua prin crearea unor echipe de șoc,
brigăzi ad-hoc, care aveau în componența lor neapărat și reprezentanți ai puterii de nivel raional
și local.
Totodată, propaganda oficială interzicea celor implicați în campania de colectare a
produselor agricole să invoce seceta ca o explicație a neîndeplinirii planului. Acestora li se
inspira ideea că totul ține de voință, și anume de factorii organizatorici, de lipsa de fermitate a
organelor de stat și de partid din teritoriu, dar și de proasta promovare a muncii de lămurire a
politicii partidului în rândurile populației. Se interzicea chiar utilizarea în presă a termenului
secetă.
În acest context trebuie de analizat și comentat informațiile din istoriografia sovietică,
precum că organele puterii sovietice ar fi acordat ajutor populației înfometate de la sate, inclusiv
80
și locuitorilor din satele de pe malul Prutului. De fapt, acest ajutor nu a existat, el a fost anunțat
doar în scopuri propagandistice, pentru că mult așteptatul ajutor nu venea din URSS, ci se aloca
din cerealele confiscate de la țăranii înfometați. Astfel, la 29 decembrie 1946, guvernul de la
Moscova adoptă hotărârea cu privire la acordarea de ajutor suplimentar colhozurilor,
sovhozurilor și gospodăriilor țărănești din R.S.S. Moldovenească, în legătură cu recolta slabă din
anul 1946. Până la data de 10 ianuarie 1947 se prevedea să fie înființate 500 de cantine
subvenționate de stat pentru deservirea a 100 de mii de oameni pe zi. Se mai prevedea
aprovizionarea cantinelor cu 500 de tone de carne și pește, 370 tone de crupe, 130 tone de zahăr
și 65 tone de grăsimi9.
De ajutor trebuia să beneficieze și sovietul sătesc Costuleni, însă la 23 februarie 1947,
sovietul sătesc Costuleni nu a ridicat acest ajutor de 5,9 tone de grâu, din cauză că, în opinia
factorilor de decizie, populația din localitate se află în condiții bune de viață, plus la aceasta se
indica că sovietul sătesc avea rezerve pe care le acorda în primul rând celor în situații mai grele,
iar cazuri de distrofie au fost puține10.
În informația secretarului comitetului județean Bălți al PCM, N. Korneev, adresată
secretarului CC al PCM, N. Covali, ,,Cu privire la cazurile de spirit nesănătoase și de
manifestare a unor uneltiri dușmănoase de clasă ale elementului chiaburesc-naționalist în județul
Bălți”11, din 20 august 1946, sunt menționate mai multe cazuri din satele Sculeni și Condrătești.
Astfel, țăranul din orășelul Sculeni, raionul Sculeni, Axentiuc V. F., le-a declarat lucrătorilor
sovietului sătesc, când aceștia insistau ca să predea cereale la stat: ,,…Mai bine mă duc la
închisoare, dar pâine nu voi preda…” iar în raionul Cornești, satul Condrătești, în timpul unei
convorbiri despre predarea cerealelor, țăranca Bodrug Daria le-a răspuns lucrătorilor sovietului
sătesc: „Destul, ne-ați supt tot sângele”12.
Unor țărani li se făceau percheziții chiar de 5-7 ori. Asemenea cazuri au fost înregistrate în
1944, dar situații similare s-au întâmplat frecvent și în anii ce au urmat, pe măsură ce resursele
țăranilor deveneau tot mai reduse, iar regimul insista asupra îndeplinirii planului de colectare a
cerealelor, considerând că țăranii înstăriți dispun de cereale și că aceștia ar sabota acțiunile
autorităților sovietice în domeniul livrărilor de stat.
În unele sate, folosindu-se de recolta mică din cauza secetei, oamenii sabotau predarea la
stat a cerealelor. Spre exemplu, în raionul Sculeni, satul Chirileni, țăranul Russu Gheorghe care
avea, în afară de pământ și animale, încă circa 70 stupi de albine, „încerca să nu strângă deloc
recolta de pe pământul său. În acel moment l-au obligat să strângă recolta ca să se achite cu
statul. În același raion Sculeni, țăranul Gașpar Gavriil Nicolaevici din orășelul Sculeni are 10 ha
de pământ, ca să nu predea cerealele la ,,Zagotzerno”13, a dus cerealele ne vânturate, a ascuns
obiectele sale casnice. În raionul Cornești, satul Sinești, chiaburul Micu Vasile, care are 10 ha
pământ, iar mai înainte a avut 72 ha, a clădit o șură mică din grâul netreierat, l-a acoperit cu paie
și a declarat: „Iată, am treierat tot grâul, dar grăunțe nu am. Fratele său, Micu, care are 10 ha de
pământ, de asemenea, și-a ascuns grâul netreierat sub stuf. La fel țăranul Coșciug Andrei, care
are 9 ha de pământ, a ascuns cerealele în pădure14.
81
Cazuri în care țăranii au ascuns cerealele au fost depistate și în alte localități. Pentru
intensificarea muncii politice de partid în rândurile populației și a colectării de cereale,
comitetele raionale de partid au mobilizat întregul activ de partid. Ca rezultat al muncii efectuate
în rândurile țăranilor săraci, o parte considerabilă dintre aceștia a început să participe activ la
demascarea sabotorilor colectărilor de cereale.
Astfel, în satul Chirileni, săracul Victor Oboroc le-a arătat lucrătorilor sovietului sătesc că
chiaburul Sorocican ,,și-a ascuns cerealele și nu le predă cu încrâncenare la stat. În locul indicat
de el au fost depistate 500 kg de cereale. În satul Dănuțeni, raionul Ungheni, a fost organizată o
adunare a sărăcimii, precum și consfătuiri cu săracii pe sectoare. La aceste consfătuiri a fost
discutată la modul serios chestiunea sarcinilor de îndeplinire a planurilor de predare a cerealelor
la stat. După aceasta, la adunarea țăranilor a luat cuvântul țăranul sărac, P.V. Lișciuc care a
declarat: ,,Eu sunt sărac, eu am doar un hectar și ceva de pământ. Dar eu mi-am achitat deja
datoria față de stat la toate tipurile de produse și pâine și am predat vreo 75%. Dar iată, este la
noi Munteanu Ivan Erofeevici și el i s-a adresat lui Munteanu: „Mata ai 8 ha de pământ, 30 de
stupi, o vacă, un cal, oi, porci, păsări. Totuși mata nu predai la stat nici carne, nici lapte, nici
altele și până acum, nu ai început a preda pâine. Noi cerem ca matale să-ți achiți pe deplin
obligația față de stat, aceasta este datoria matale”. Săracii au susținut în unanimitate cuvântarea
tovarășului Lișciuc, iar Munteanu a fost nevoit chiar a doua zi să înceapă predarea cerealelor la
stat”15.
În satul Pârlița, raionul Ungheni, județul Bălți, un grup de chiaburi compus din Pidghirnâi
Andrei, care în perioada „ocupației” ducea o activitate dușmănoasă contra Puterii Sovietice,
Vorbău B. I., chiabur, membru activ al Partidului Liberal, delegat al tribunalului pe lângă
primărie, Gofșoc Anton, membru activ al Partidului Țărănesc, s-a declarat ,,comitet de eliberare
a țăranilor de predarea obligatorie a grânelor la stat”. Membrii acestui comitet umblau pe la
casele țăranilor, îi agitau pe țărani să nu predea grâne la stat, îi convingeau să semneze
declarațiile pe care ei le-au scris pentru CC al PC(b)M în numele întregului sat. Au adunat 120
de semnături de-ale țăranilor. De la fiecare țăran au luat câte 5 ruble pentru cheltuielile legate de
plecarea în orașul Chișinău. În activitatea acestui ,,comitet” au fost încadrați împuterniciții
agricoli din sat, care îi chema pe țărani în casa chiaburului Pidghirnâi ca să semneze declarația.
Cu toate acestea era la curent președintele sovietului sătesc, dar n-a luat niciun fel de măsuri și
nici nu i-a comunicat despre acestea comitetului raional de partid. Comitetul județului Bălți al
PC(b)M a trimis în acest sat un grup de lucrători de conducere care în urma efectuării muncii
politice de masă au înfrânt sabotajul chiaburesc și în decurs de două zile țăranii din satul acesta
au predat 10 tone de grâne la stat. Organizatorii sabotajului au fost arestați16.
Informații despre starea dezastruoasă în ceea ce privește alimentarea populației și impactul
secetei din 1945 și 1946 au străbătut și în presa vremii. Astfel, ziarul „Sovetskaia Moldavia” din
18 ianuarie 1946 informa că în anul precedent recolta la hectar fusese de doar 6 chintale, din
cauza condițiilor meteorologice nefaste. Iar dacă o gospodărie țărănească avea, spre exemplu, 2
ha și cultiva o treime cu grâu, cantitatea medie era de 4 chintale, din care jumătate trebuia dată la
82
stat. În aceste condiții, țăranii rămâneau cu o cantitate departe de a asigura măcar strictul necesar.
În plus, deși țăranii suportau o criză acută de produse alimentare, mai ales de pâine, dată fiind
recolta slabă din august 1946, organele de rechiziționare erau încurajate de presa oficială nu
numai să perceapă de la țărani cantitățile prescrise, dar și să facă tot posibilul pentru a depăși
planul de colectare17.
Totodată, propaganda oficială interzicea celor implicați în campania de colectare a
cerealelor să invoce seceta ca o explicație a neîndeplinirii planului. Acestora li se inspira ideea că
totul ține de voință, și anume de factorii organizatorici, de lipsa de fermitate a organelor de stat și
de partid din teritoriu, dar și de proasta promovare a muncii de lămurire a politicii partidului în
rândurile maselor. Mai mult, invocarea secetei și a recoltei slabe drept cauză a problemelor
legate de campania de colectare a cerealelor era considerată nu numai incorectă din punct de
vedere ideologic, dar și antistatală. Chiar menționarea în presă a cuvântului secetă era interzisă,
întrucât se considera că astfel țăranii ar fi înțeles că însuși regimul a acceptat realitatea și nu le va
mai cere să predea cotele obligatorii pentru că nu au de unde. Abia după publicarea în ianuarie
1947, în ziarul „Sovetskaia Moldavia”, a unei informații parvenite de la Comitetul de Stat pentru
Planificare al URSS, cu referire la seceta din RSSM, presa a început să scrie despre acest
fenomen18.
2.3 ,,Ajutorul” acordat de stat

Doru Dobrincu care vorbește despre manifestările foametei menționează că guvernul
român condus de Petru Groza, care se spune că a fost unul criminal, a făcut mult mai puțin
pentru ajutorarea celor loviți de foamete în comparație cu unele organizații de caritate din
străinătate.
Situația deosebit de grea prin care trecea o bună parte din populația României, îndeosebi
din Moldova istorică a sensibilizat opinia publică internațională și, ca urmare, au început să fie
trimise transporturi masive de ajutorare constând din alimente, medicamente, haine.
Astfel, după cum rezultă dintr-un raport oficial până la 1 august 1947: din Bulgaria au
sosit 72 vagoane de cereale și îmbrăcăminte. În această țară și-au găsit adăpost circa 717 copii;
din Cehoslovacia au sosit circa 300 vagoane de cartofi, zahăr, marmeladă, fasole, cereale și
medicamente, ca daruri ale guvernului cehoslovac; din Ungaria ne-au fost expediate 10 vagoane
de fasole și zahăr, și ei adăpostesc 2578 de copii în cele mai bune condiții; în Polonia și-au găsit
întreținerea 935 de copii; din Franța au sosit 8 vagoane de medicamente, mazăre și zahăr.
Ajutoare au venit din Suedia - prin subvenții bănești care au permis înființarea a 165 cantine, ce
hrănesc 20 410 copii – precum și din SUA, Irlanda, Anglia etc.
Chiar și ajutoarele venite din străinătate au fost un motiv de dihonie între Crucea Roșie
Română, care nu era controlată încă de comuniști, și Comitetul pentru Ajutorarea Regiunilor
lovite de secetă (C.A.R.S.), obedient puterii comuniste.
Însă depășirea situației grave trebuia să fie înfăptuită în primul rând prin efortul propriu și
solidaritatea poporului român. În acest scop în urma apelului adresat publicului din 31 august
1946 s-a constituit C.A.R.S., în fruntea căruia l-au desemnat pe scriitorul activist Mihail
83
Sadoveanu. Acest comitet era format din reprezentanți ai oficialităților statului, ai sindicatului,
bisericii, precum și personalități ale vieții științifice. Astfel în 1946 a fost creat C.A.R.S. Iași,
care a și elaborat un plan de lucru pentru perioada 15.10.1946-01.01.194719.
La 25 septembrie 1946, C.A.R.S. Constanța a acordat un ajutor C.A.R.S.- ului Iași alcătuit
din 3 vagoane de grâu care au fost depozitate în magazinele morii FRUHTMAN20.
Una din atribuțiile C.A.R.S.- lui era aceea de a desfășura la nivel central și local o largă
campanile de cunoaștere de către populație a situației din țară. În acest scop au fost făcute
apelurile MS Reginei, IPSS Patriarhului, Confederației Generale a Muncii, Crucii Roșii21. Un
exemplu elocvent este hotărârea din 6 decembrie 1946, prin care Mitropolia Moldovei și Sucevei
a remis direcțiunii C.A.R.S.- ului, de pe str. Notre Dame de Sion,, Iași, un tablou de preoți-
parohi din municipiul Iași, care vor fi încadrați prin echipele C.A.R.S.- ului, urmând să colecteze
în raza parohiilor pe care le conduc22. De asemenea mai multe instituții de învățământ din județ
s-au implicat în listele de colectare a C.A.R.S.- ului, printre care Politehnica Gheorghe Asachi
din Iași.
Un ajutor satelor din județul Iași a acordat și Protoieria județului Iași, care prin decizia cu
nr.2436 din 21.10.1946 a oferit salariul pe o zi. Preoții și cântăreții vor plăti suma din cota de
70% acordată pe luna septembrie23.
E de menționat faptul că în ședința din 27 septembrie 1946, a secției Asistență s-a luat
hotărârea de a fi înființate cantine și comitete de cantină în diferite comune ca: Românești,
Sculeni, Țigănești. De asemenea, se recomanda cantinierilor ce depozitează alimentele să le
păstreze corespunzător, atrăgându-le atenția a nu fura din ele24.
La ședința din 4 octombrie 1946 a secției Asistență s-a luat hotărârea:
1. Înființarea cantinelor pentru mame cu copii sugari în oraș;
2. Organizarea triajului copiilor ce urmează a fi trimiși în Regiunile Excedente;
3. Crearea unui dispensar în sectorul Socola - Nicolina.
Astfel, în orașul Iași au fost deschise 4 cantine: în Păcurari, la școala primară; în școală, la
Moizescu; în Tătărași; în Sărărie, la Școala primară „Principesa Maria”25.
În contextul situației grele în care se aflau majoritatea familiilor din satele care au avut de
suferit în urma războiului și secetei se adresau secției Asistență a C.A.R.S.- ului, Iași pentru a li
se acorda ajutor. Un exemplu elocvent este adresarea din 23 decembrie 1946 a cetățeanului
Vasile Matei din comuna Belcești, jud. Iași, cu o familie din 9 copii, fără mamă, care a decedat
din cauza tifosului exantematic, și o bătrână de 80 ani, pentru a li se acorda ajutoare de haine și
încălțăminte pentru a putea ieși din această iarnă. Ulterior, această familie nevoiașă a fost supusă
unei anchete sociale în urma căreia s-a propus ca respectiva familie să fie ajutată cu haine și
încălțăminte pentru a fi salvată până când se va lua măsuri să se facă în această comună și o
cantină pentru ai putea alimenta26.
Un alt exemplu este cazul lui Leonte Ioan din aceeași comună, care avea o familie
compusă din 10 persoane și se găsea într-o situație foarte grea, locuind într-o căsuță mică, pe
care au înjghebat-o cu mari greutăți, căci casa a fost distrusă de bombardament. Din cauza
84
evacuării această familie a pierdut tot. Seceta care a bântuit doi ani consecutivi și iarna care este
foarte grea îi făcea să moară de foame27.
În acest timp situația satelor de-a lungul Prutului devenea catastrofală, până în luna
ianuarie 1947, populația se mai hrănea cu ciulini de baltă, iar cei din apropierea pădurilor
mâncau ghindă, dar și aceste ,,alimente” se terminaseră. Inspectoratul de Jandarmi Iași anunță că,
în cazul în care nu se îmbunătățesc transporturile de cereale, populația de pe teritoriul
inspectoratului riscă să moară de foame în proporție de 65-75%.
Pe fondul acestor suferințe cumplite ale majorității populației o mână de afaceriști fără
scrupule nu a ezitat să facă avere speculând lipsurile celorlalți. Întrucât o mare parte din
negustori care se ocupau cu specula de cereale erau evrei, Jandarmeria și Poliția anunțau cu
îngrijorare o creștere a antisemitismului. La 13 ianuarie, Inspectoratul de Jandarmi Iași remarcă
faptul că ,,spiritul antisemit” crește pe zi ce trece în rândurile țăranilor datorită faptului că
negustorii evrei au acaparat la prețuri mici cerealele pe care le speculează fără nici o teamă.
Printre locuitori se discuta că evreii sunt aprovizionați cu de toate și în special cu grâu și porumb
datorită faptului că la Serviciile Economice Județene și la cele ale orașelor majoritatea
funcționarilor erau evrei. Chiar Ana Pauker era acuzată de moldovenii înfometați că i-a indus în
eroare cu ocazia alegerilor și a sustras din lucrurile destinate Moldovei și le-a trimis în
Palestina28.
Ca și în România, în RSS Moldovenească statul a venit cu un ajutor alimentar populației.
Deoarece majoritatea satelor din zona Prutului Mijlociu făceau parte din județul Bălți, doar
Costuleni, Măcărești, Frăsinești făceau parte din județul Chișinău vom analiza în special
modalitățile în care a fost distribuit acest ajutor în județul Bălți.
În total, județului Bălți i-a fost repartizat ca împrumut alimentar pentru ianuarie-mai 1947
4 094 tone de cereale sau 249 705 puduri, sau norma medie lunară a fost de 818 tone sau 49 941
de puduri. Pornind de la norma de livrare a împrumutului stabilită prin hotărârea Biroului CC al
PC(b)M și a Sovietului Miniștrilor din 2 ianuarie 1947 – 4 kg de cereale pe lună pentru o
persoană, de ajutor alimentar au putut beneficia 204 500 de persoane din populația de 505 261 de
persoane, adică 40,4%29.
Planul de distribuire a ajutorului alimentar între raioanele județului Bălți au fost examinate
la o consfătuire județeană de amploare la care au participat prim-secretarii CR ale PC(b)M,
președinții comitetelor executive raionale, șefii secțiilor raionale de comerț și președinții
uniunilor raionale de consum. Această consfătuire a avut loc la 6 ianuarie 1947, unde au fost
discutate amănunțit formele și metodele de acordare a ajutorului populației30.
Au fost luate în considerare bunăstarea economică alimentară a diferitelor raioane la
distribuirea împrumutului pentru ianuarie-februarie și martie. Astfel, de exemplu, raioanele mai
puțin îndestulate au primit un procent mai mare de asigurare a populației și raioanele mai
îndestulate au primit un procent mai mic de asigurare. Astfel, la asigurarea în medie a populației
cu împrumut de 40 % în ansamblu pe județ, raionul Cornești a primit 52% de asigurare a
populației, Chișcăreni-51%, Ungheni-46%, Fălești -43%.
85
Ajutorul acordat de stat acoperea doar consumul pentru cele mai defavorizate segmente
sociale și era departe de a fi suficient. În raionul Cornești, județul Bălți, cantitatea distribuită
fiecărui cetățean era de 2 kg de cereale pe lună și cel mult 10 kg de furaj pentru animale, iar
sistemul de distribuire presupunea statul la coadă ore în șir31. Asta în timp ce o cantitate
importantă de cereale ce ar fi putut salva viața a mii de oameni se fura de către autorități, era
deturnată în contul planului livrărilor de cereale la stat sau se strica în depozitele amenajate
prost.
Greutățile alimentare s-au reflectat într-o măsură și mai mare asupra învățătorilor în
virtutea faptului că masa principală a învățătorilor nu este legată de gospodărie și trăiește
exclusiv din rație. În afară de 9 kg de făină, învățătorii și familiile lor nu primesc și nu pot
cumpăra pe loc niciun fel de produse alimentare (grăsimi, crupe,legume). Ca rezultat au apărut
astfel de familii, care se află în condiții extrem de grele în raionul Cornești, județul Bălți, care au
scris o scrisoare colectivă:,,Rugăm să ni se permită să cumpărăm măcar o cantitate minimă de
pâine la prețuri comerciale, căci în caz contrar, vom muri de foame”32.
Starea de spirit a populației era diferită, în acest sens s-au atestat atât cazuri pozitive cât și
negative. Este de menționat starea de spirit pozitivă manifestată de țăranul C. A. Lungu din satul
Unțești, raionul Ungheni, care, în cadrul adunării generale a țăranilor, a declarat: ,,Sovietul sătesc
Unțești a primit în anii 1945-1946 peste 73 tone de împrumut alimentar și în semințe. Aceasta
este grija partidului nostru și personal a tovarășului Stalin față de noi, țăranii Moldovei. Înainte,
pe vremea românilor, nici vorbă nu putea fi de astfel de ajutor. Ca răspuns la grija stalinistă față
de noi, ne vom da toți ca unul voturile la alegerile în Sovietul Suprem al RSS Moldovenești
pentru candidații blocului comuniștilor și al celor fără de partid33.
Țăranul din satul Petrești, același raion, Alexandru Budeanu, luând cuvântul la adunarea
generală a satului, la 29 ianuarie 1947, a declarat: ,,Ca răspuns la grija lui Stalin față de noi,
țăranii Moldovei, eu voi depune toate eforturile și voi pregăti inventarul și toate semințele pentru
semănatul de primăvară. Îi chem pe toți țăranii din sat să se pregătească cât mai bine de
semănăturile de primăvară, pentru a obține o recoltă înaltă”34.
Însă pe lângă aceste stări de spirit favorabile noului regim au existat și o multitudine de
stări de spirit negative, din punctul de vedere al autorităților sovietice, în care mai mulți țărani își
manifestă nemulțumirea față de faptul că sovietele sătești nu le-au repartizat împrumut alimentar.
Unul din aceste cazuri este cel din satul Măgurele, raionul Cornești, când țăranca Spânu a
declarat la adunarea consacrată întâlnirilor cu candidatul în deputați în Sovietul Suprem al
RSSM: ,,...Odată ce statul nu ne ajută, nu ne dă împrumut alimentar, noi nu vom vota la
alegeri”35.
De asemenea, în unele documente se menționează că elemente dușmănoase, folosindu-se
de dificultățile alimentare, încearcă să desfășoare agitație antisovietică în rândul unei anumite
părți a populației. Locuitorul satului Bogdănești, F.C. Monastoreanu, chiabur, în trecut cuzist de
seamă, la 21 februarie 1947, discutând peste frontieră cu un țăran român, a declarat că „în
Basarabia acum se trăiește rău”36. Locuitorul satului Unțești, Trofim Ivanovici Novița, a
declarat: ,,Puterea sovietică nu ne acordă niciun fel de ajutor, ci dimpotrivă, ia de la țărani
86
ultimele boarfe, acum lumea începe să moară de foame, în fiecare zi încep să se umfle tot mai
mult și mai mult, până la primăvară va muri mai mult de jumătate din oameni”37.
În contextul declanșării foametei, se înregistrează declarații ale țăranilor privind
imposibilitatea de a putea livra statului cotele obligatorii de cereale. Puterea le interpretează în
cheie ideologică și îi califică pe cei care le exprimă drept elemente dușmănoase, chiaburești etc.
Astfel, locuitorul satului Comarovca, Nichita Ivanovici Dubceac, atunci când agentul
împuternicitului Ministerului Colectării i-a cerut să predea carnea la stat, a declarat: ,,Ne-ați
jefuit deja, ați luat ultima bucată de pâine, dacă nu li se va da țăranilor pâine, ei se vor strânge și
vor sparge depozitele de pâine. Atunci țăranii vor fi sătui și vor semăna”38.
Ulterior, supraviețuitorii intervievați au oferit mai multe detalii despre abuzurile comise la
colectarea produselor agricole din toamna anului 1946, aceștia accentuează rolul jucat de
autoritățile raionale, dar și de cele sătești. Spre exemplu, Maria Vidrașcu din satul Costuleni,
raionul Ungheni, își amintea după decenii: „Pentru țărani pământul e sfânt, pentru pământ
țăranul a luptat și o să lupte toată viața... În ’46 eu aveam 18-19 ani. Și s-a declanșat tragedia cea
mare a poporului moldovenesc, firește și a familiei noastre. Motivul care a prăpădit atâta lume a
fost că ne-au curățit toate rezervele. N-aș da vina pe nimeni, dar nici adevărul nu-l pot tăinui:
soldații ne-au măturat ultimele rămășițe de orz din pod. Poate că dacă ne lăsau, cele câteva
puduri de orz din pod, mai ieșeam cumva din nevoi, da’ așa ni le-au luat și, când a mai dat și
năpasta asta de secetă, lumea a rămas fără nimic”.
Din nota informativă întocmită de secretarul adjunct al CC al PC(b)M pentru comerț și
alimentația publică, V. Maslov, adresată secretarului CC al PC(b)M, N.G. Koval cu privire la
organizarea ajutorului alimentar și medical populației republicii, care a suferit de pe urma
foametei și la lacunele ei, din 10 martie 1947, spicuim următoarele cu referire la raionul
Ungheni: ,,Numărul total al populației în raion este de 27 411 persoane, inclusiv 817 bolnavi de
distrofie dintre care 404 de gradul I, 333 de gradul II și 20 de gradul III. Din cele 1400 de
persoane atașate la punctul de alimentare, doar 100 iau masa la punctul de alimentare, iar
celelalte își iau prânzurile acasă. Produsele alimentare la punctele alimentare și spitalele speciale
au fost aduse în întregime pentru luna martie. Pâinea coaptă este livrată la punctele alimentare în
proporție de 75 % raționalizată și 25% comercială. La toate punctele de alimentare și spitalele
speciale a fost organizat controlul obștesc care verifică minuțios livrarea produselor alimentare
beneficiarilor. În perioada spitalizării în raion au fost externate din spitale 113 persoane ca
însănătoșite, inclusiv în martie - 10 persoane. În raion au fost aduse 59 de tone de împrumut
alimentar. 15 214 persoane au primit împrumutul pentru martie. Au fost aduse 31 de tone de
împrumut în semințe, inclusiv 8,7 tone de porumb, 11,7 tone ovăz, 11 tone de mei. La transportul
împrumutului alimentar la căruțașii din satul Unțești au fost depistate în buzunare circa 30 kg de
grăunțe”39.
3. Consecințele foametei
87
Este cunoscut faptul că foametea din 1947 a fost un rezultat al deciziilor și acțiunilor
regimului sovietic. Oricât s-a străduit istoriografia comunistă să dea vina pe seceta din 1945-
1946, n-a izbutit să justifice politica antinațională și antiumană a regimului stalinist.
Una din consecințele imediate ale subnutriției a fost îmbolnăvirea de distrofie. Deja în
luna decembrie 1946 numărul cazurilor de distrofie aproape se dublase, comparativ cu luna
precedentă, iar peste două luni, în februarie 1947, această cifră depășise 240 de mii40. Acest nivel
înalt de distrofie alimentară se va menține până la finele lunii august 1947 și va servi ca motiv
principal pentru menținerea nivelului catastrofal al mortalității populației. Cazuri de otrăvire cu
plante otrăvitoare și distrofie alimentară observăm în actul din 5 iunie 1946, semnat de M.
Ghehtman, viceministrul Sănătății al RSS Moldovenești, A. Discalenco, șeful Direcției sănătății
din județul Chișinău, și Baiburg, medic neuropatolog: ,,Din 1 mai până la 4 iunie 1947, în
Costuleni, au fost înregistrate 140 cazuri de otrăvire cu plante toxice ca troscot, lobodă și
ridichioară, dintre care 40 cazuri s-au repetat. În conformitate cu caracteristicile clinice, tuturor
cazurilor le era caracteristic umflarea feței, membrilor inferioare și superioare, înfățișare palidă,
care ducea către necroză. Durata bolii 3-5 zile. Cele mai grave cazuri au fost spitalizate în
spitalul staționar din satul Măcărești, unde li se acorda ajutor medical. Erau tratați cu hexamină,
cofeină și lapte proaspăt. Cu populația au fost duse discuții despre pericolul care îl poate avea
utilizarea în alimentație a plantelor otrăvitoare. Decese în urma otrăvirii cu plante otrăvitoare ca
ridichioara, loboda și troscot nu au fost înregistrate. Însă, în luna mai au fost înregistrate 20 de
cazuri de distrofie”41.
Citind documentul, involuntar apare întrebarea: „Oare atât de naivi puteau fi medicii
anului 1947? Nu puteau înțelege că aveau în față nu un caz de ,,otrăvire”, ci de foame și că
tratamentul sofisticat, trebuia substituit prin proces simplu de alimentare a bolnavului? Nu
înțelegeau oare că adevărata pricină era distrofia, adică starea patologică care constă în
dezorganizarea nutriției țesuturilor și a întregului organism?
În 1947, când mureau de foame zeci de mii de basarabeni, industria alimentară din RSSM
a depășit planul anului 1946 la fabricarea untului cu 33,2 la sută, a uleiului- cu 32,5, a
conservelor- cu 101.9 procente. Acest lucru îl putem afla din sursa oficială - gazeta ,,Moldova
Socialistă” din 28 ianuarie 194742. Este evident, aceste produse alimentare proveneau din
produsele sechestrate de la țărani, iar produsul finit se exporta în URSS în timp ce producătorii
din Moldova mureau de foame.
Cu privire la numărul bolnavilor de distrofie în satele de la frontiera cu România situația
era următoarea43:
Nr. Localitatea Nr. de locuitori Bolnavi de distrofie

d/o
1 Ungheni 4 523 41
2 Dănuțeni 2 493 29
3 Buzduganii de Jos 255 4
88
4 Valea Mare 798 42

5 Morenii Vechi 627 20
6 Morenii Noi 864 25
7 Medeleni 697 datele lipsesc
8 Petrești 2 248 28
9 Semeni 615 1
10 Zagarancea 591 10
11 Mânzătești 450 3
12 Berești 581 26
Astfel din informația lui M. Cernov, adjunctul șefului secției organizatorice și de

instructori a CC al PC(b)M, adresată lui N.G. Koval, secretarului CC al PC (b)M, cu privire la
lupta cu distrofia și acordarea ajutorului alimentar populației din raionul Ungheni, din 8 martie
1947, aflăm că până în luna martie 1947 Comitetul raional de partid s-a ocupat superficial de
chestiunea luptei cu distrofia și a comis greșeli serioase la acordarea ajutorului alimentar
populației foarte nevoiașe. Fără să cunoască starea reală a lucrurilor în sate, Comitetul raional de
partid a admis distribuirea egalitaristă a împrumutului alimentar repartizat. Având la 1 februarie
1947 circa 587 de bolnavi de distrofie și 10 cazuri de deces din cauza inaniției44, în raion erau
150 tone de împrumut alimentar nedistribuit, care în cea mai mare parte fusese deja transportat în
sovietele sătești.
În luna februarie continuă creșterea numărului îmbolnăvirilor de distrofie și sporirea
mortalității, însă la 1 martie 1947 în sovietele sătești au fost stocate circa 40 de tone nedistribuite
încă din împrumutul alimentar din august 194645. O astfel de practică a condus la neglijarea
completă a evidenței distribuirii împrumutului alimentar.
Sovietele sătești întocmeau liste pentru împărțirea împrumutului alimentar, îi obligau pe
țărani să semneze în liste că l-au primit46. Împrumutul era adus la depozite în sate, dar nu le era
distribuit țăranilor. Și s-a tot procedat astfel până când au fost realizate complet ordinele de
livrare.
O asemenea metodă de primire și distribuire a împrumutului alimentar trebuie văzută ca o
mistificare, căci Comitetul raional de partid și Comitetul executiv raional raportau că
împrumutul a fost primit, în timp ce acesta nu era distribuit țăranilor. Acum este greu de stabilit
cine și cât împrumut alimentar a primit. Pentru că el le era deseori dat țăranilor în alte cantități
decât cele pentru care semnau în listele de distribuție.
Împrumutul primit la ,,Zagotzerno” era predat la depozitele sovietelor sătești fără
recântărire, de aceea posibilele furturi săvârșite pe drum nu erau luate în calcul. De exemplu, în
satul Pârlița, la 21 februarie 1947, din 11 450 kg de împrumut alimentar păstrat la depozit a fost
constatat lipsa a 358 kg, și este caracteristic că la răspunderea penală au fost trași la răspundere
doi paznici pentru furtul a doar 204 kg, iar 154 kg au fost trecute la pierderi ca împrăștiate în
timpul transportării47. Aceste cazuri nu sunt unice.
89
De asemenea, sunt atestate cazuri de vânzare a produselor provenite din împrumutul

alimentar destinat celor suferinzi, de cumpărare pe împrumutul primit a pământului, chiar și în
situația în care în familie sunt bolnavi grav de distrofie. De exemplu, în satul Todirești, țăranul
înstărit Gheorghe Vasilievici Burlacu, care avea 9 ha de pământ, două vaci și 11 oi, în lunile
ianuarie-februarie 1947 a primit o îndemnizație pentru familiile cu mulți copii de 5 000 ruble.
Din cele 9 persoane din familie 5 erau atașate la punctul de alimentare. Pentru luna martie i-a
fost livrat un împrumut alimentar de câte 10 kg pentru fiecare persoană. Cu toate acestea, la 1
martie 1947, doi copii au murit de distrofie, iar alți patru copii erau în stare gravă din cauza
lipsei de hrană. Cazuri similare au avut loc și în alte sate ale raionului. Consiliul raional a propus
procurorului să-l tragă la răspundere penală pentru sadism pe Burlacu, iar împuterniciților
Comitetului raional de partid și Comitetului executiv raional să demaște cazurile de acest fel și
să instituie o supraveghere zilnică asupra familiilor grav bolnave48.
În unele sate a fost acordat un ajutor considerabil populației țigănești, care în marea ei
majoritate nu se ocupă de munca în folos obștesc, lezând interesele populației băștinașe49. Astfel,
în satul Unțești în cea mai grea situație se află familiile țigănești care sunt 143 de gospodării din
350. Sovietul sătesc i-a atașat pe toți țiganii grav bolnavi la punctul de alimentare și le-a livrat
circa 80% din tot împrumutul alimentar50.
Din informația lui B. Maslov, adjunctul secretarului CC al PC(b)M pentru comerț și
alimentație publică, adresată lui N.G. Koval, secretarul CC al PC(b)M, cu privire la organizarea
punctelor de alimentare, spitalizarea bolnavilor de distrofie și livrarea împrumutului alimentar,
din 3 martie 1947, aflăm că în raionul Ungheni erau 655 de bolnavi de distrofie, inclusiv 372 de
gradul I, 114 de gradul II, 169 de gradul III. Punctele de alimentare funcționează conform
normelor noi. Însă nu este de ajuns combustibil (lemne) - 300 de metri cubi. Unii țărani nu au
mijloace pentru a-și cumpăra pâine. Mai sunt necesari 2 medici. Până în prezent nu a fost primit
furajul pentru animalele din gospodăriile țărănești. Este livrat cu întârziere împrumutul de
semințe, dată fiind situația dificilă cu mijloacele de transport51.
În raionul Sculeni sunt 87 de bolnavi de distrofie, 47 de gradul I, 34 de gradul II, 6 de
gradul III. Punctele de alimentare au adoptat normele noi. Produsele pentru luna martie au fost
primite. La toate punctele de alimentare sunt folosite cântare de mărci învechite, altele nu sunt,
iar în raionul Cornești sunt în total 2 828 de bolnavi, inclusiv 2 337 de gradul I, 456 de gradul II
și 35 de gradul III. Toate punctele alimentare livrează mâncarea conform normelor noi”52.
Este de menționat faptul că nici în decembrie 1947, după o recoltă mai bună, asigurarea cu
produse agricole a țăranilor nu s-a îmbunătățit. Astfel, ,,în satul Cornești, raionul Cornești, din
cele 567 de gospodării, 290 de gospodării aveau nevoie de ajutor alimentar. Ei au utilizat pentru
alimentație practic toate vitele, inclusiv cele de muncă (boi, cai). Iar în satul Hristoforovca
același raion Cornești, din cele 86 gospodării 67 resimt o necesitate acută de ajutor alimentar.
Spre exemplu, în familia țăranului Alexandru Petrovici Martea, familia căruia era compusă din 5
persoane, toți sunt bolnavi din cauza subnutriției. Familia țărăncii Agafia Mihailovna Cotovaia,
compusă din 6 persoane, nu are pâine, toți umblă prin sat și cerșesc. În satul Boghenii Noi,
raionul Cornești, întreaga familie (compusă din 5 persoane) a țăranului Ivan Petrovici Margarint,
recent demobilizat din Armata Roșie, suferă de distrofie”53.
90
Foametea a generat cazuri de canibalism, care în timpul RSSM era un secret de stat. Era
categoric interzis de a vorbi sau scrie despre cruzimea NKVD-iștilor și a activiștilor sovietici
care luau toate rezervele de hrană ale băștinașilor, măturându-le podurile. Nu veți găsi nici o
gazetă sau revistă sovietică din acei ani, în care să se menționeze, măcar statistic, multiplele
cazuri de canibalism. De exemplu, în județul Cahul, din decembrie 1946 și până la 24 februarie
1947 au fost înregistrate oficial 15 cazuri de canibalism și 10 cazuri de întrebuințare a cadavrelor
în alimentație. Per ansamblu, în republică, din ianuarie până la 15 februarie 1947, au fost
înregistrate 39 cazuri de canibalism, cu 40 de victime54. Cu siguranță, cazurile de canibalism au
fost și mai numeroase pentru că nici pe departe nu toate au fost depistate oficial, și deci atestate
documentar. Secretul de stat era păstrat cu strictețe. Este foarte dificil de vorbit despre
canibalism, cu atât mai mult despre canibalism în Basarabia, în centrul Europei - la Chișinău,
Cahul, Ungheni etc. Este foarte greu de imaginat că în această provincie românească (lăsată pe
mâna rușilor în 1940, fără niciun foc de armă, revenită apoi, pentru o scurtă perioadă, din iunie
1941 până în august 1944, în hotarele statului român, și reocupată de sovietici în luna august
1944), existau case sigilate, pe care se putea citi inscripția –Toți au murit. E foarte greu de
imaginat că în această parte a Moldovei copiii erau vânați pe străzi, aduși în case, omorâți și
mâncați.
Foametea a produs și mișcări haotice de populație, oamenii căutând în alte locuri resurse
de subzistență. Aceste mișcări nu au convenit autorităților comuniste instalate prin forță la 6
martie 1945 în România, care au trecut la represalii. Astfel, Dorin Dobrincu afirmă: ,,Începând
din ianuarie-februarie 1947, sunt tot mai frecvente mențiuni în documentele diverselor structuri
informative și represive ale statului cu privire la numeroase grupuri de persoane, în special din
zona Moldovei, care plecau în zonele excedentare. Au fost scene terifiante de-a lungul și latul
țării, cu țărani arestați care își vânduseră bruma de avere pentru a cumpăra la suprapreț cereale
pentru familiile lor și nu mai reușeau să se întoarcă acasă. Au fost schimburi de focuri, ciocniri
în diverse gări. Marele loc de filtrare a acestor țărani era în zona Buzăului, unde se făceau filtre
cu jandarmi și aveau scene incredibile ”55.
Aceste mișcări haotice s-au produs și în satele din dreapta Prutului, când foametea îi
gonea pe oameni în căutarea de hranei dincolo de localitățile lor. În conformitate cu datele
documentare ale timpului, în iarna și primăvara anului 1947, în fiecare 24 de ore circa 5-6 mii de
locuitori ai republicii plecau în căutarea alimentelor trecând Prutul. Și aceasta se întâmpla în
condițiile în care însăși România era grav afectată de fenomenul foametei.
Un exemplu elocvent a fost cazul lui Ion Gheorghe Chirinciuc, din satul Costuleni, raionul
Nisporeni, județul Chișinău, născut în 1905, moldovean, țăran sărac, serviciul militar l-a
satisfăcut în armata română în 1927, nu a fost membru al vreunui partid românesc. Analizând
dosarul acestuia constatăm că el este acuzat conform art. 54-I „a” CP al URSS, pentru trecerea
ilegală a hotarului de stat al URSS.
În timpul interogatoriului el a recunoscut că a trecut frontiera pe data de 17 ianuarie 1947,
de pe teritoriul RSSM în România, însă motivul acestei treceri ilegale a fost situația materială
foarte grea a familiei, de după secetă, care nu avea nici un aliment, dar cel mai mult din cauza
foametei organizate de autoritățile comuniste. Anterior de comiterea acestei „infracțiuni”, el s-a
91
adresat Sovietului sătesc solicitând să i se elibereze un certificat ce i-ar permite să plece la

Cernăuți, în căutarea unui loc de muncă, dar sovietul sătesc a refuzat satisfacerea cererii din
cauza că era plătitor de impozite și ca meșter era necesar satului. Din motivul insuficienței de
alimente și în căutarea unui loc de muncă, el a lăsat soția și doi copiii și ilegal a trecut frontiera
în România, alte scopuri de a pleca în România el nu a avut. În momentul anchetei, el a declarat
că chiar se ruga să fie reținut că în așa mod să fie trimis undeva la lucru. Însă la 9 martie 1947, la
ora 6.30, Ion Gheorghe Chirinciuc a decedat, în spitalul din incinta închisorii din orașul Bălți,
stabilindu-i-se diagnosticul: distrofie de gradul III, miocardiostrofie.
În legătură cu aceste treceri ilegale ale frontierei de stat, dorind să redreseze situația, adică
să nu admită cazuri de încălcări nepedepsite și în general să-i sperie pe violatorii de frontieră,
colonelul Așahmanov, șeful Detașamentului 22 de grăniceri, în decembrie 1946 și în ianuarie
1947, în convorbiri telefonice și la ședințe cerea în mod sistematic de la subalternii săi,
comandanții sectoarelor, șefii pichetelor și ofițerii din cercetare să-i urmărească pe cei care trec
ilegal frontiera pe teritoriul limitrof și să nu se teamă să aplice contra acestor persoane arma din
dotare și să-i lichideze56.
De asemenea, Dobrincu menționează că dacă ar fi existat un guvern responsabil, lăsat să-
și facă treaba, foametea din 1946-1947 ar fi putut fi evitată: ,,Statul Român a încercat să
preîntâmpine în perioada interbelică și în timpul războiului apariția foametei prin constituirea
fondurilor de stat, strategice. Un fond de stat exista inclusiv după război, numai că el se redusese.
Potrivit Convenției de armistițiu din 12 septembrie 1944, România trebuia să plătească mari
despăgubiri de război fixate la 300 de milioane de dolari SUA. În realitate, România a plătit mult
mai mult, peste un miliard de dolari. Trebuiau restituite Uniunii Sovietice, bunurile luate de
români în timpul războiului. În situația în care guvernul român nu a controlat zona de est timp
de un an, nu a existat un interes privind buna administrare a acelei zone. A existat o debandadă
incredibilă în primii ani de după război. În condiții normale, cu un guvern responsabil, cred că
foametea din 1947 putea fi depășită”57.
Este de menționat faptul că revenirea mortalității în limitele scăderii naturale a populației
s-a produs în RSS Moldovenească doar în condițiile recoltei noi din 1947. Deci, foametea și-a
încetat efectele sale dezastruoase nu grație politicilor statului, ci datorită factorilor naturali. Iar
atitudinea regimului sovietic față de gospodăriile țărănești în anii 1944-1947, atestă implicarea
lui criminală în provocarea catastrofei alimentare prin deposedarea forțată a familiilor țărănești
de minimul necesar de alimente în condițiile secetei și ruinei de după război.
În ceea ce privește RSSM, în total, după estimările istoricilor Mihai Gribincea și Anatol
Țăranu, făcute pe baza documentelor de arhivă și a evoluției ratei mortalității în 1947 în raport
cu 1946, numărul victimelor foametei postbelice din RSSM variază între 150. 000 și 200.000 de
persoane58. La rândul său, Boris Bomeșko, unul dintre primii istorici care au elaborat un studiu
asupra foametei din 1946- 1947 în RSSM, a estimat numărul victimelor la 70-80 de mii de
persoane, dar aici nu au intrat locuitorii republicii care plecau în Ucraina după produse
alimentare, mai ales în regiunile Stanislavsk (din 1961 – Ivano-Frankovsk), Cernăuți și Lvov.
Autorul menționează că numărul acestora ajungea la 5-6 mii zilnic, o parte dintre care mureau pe
drum59. Printre alte estimări „conservatoare” cu privire la amploarea foametei postbelice se află
92
și cele ale istoricilor Vladimir Țaranov60 și Leonid Bulmaga61, care consideră că numărul total al
celor care și au pierdut viața din cauza insuficienței alimentare în 1946-1947 n-ar depăși cifra de
100 de mii de persoane.
În acest sens putem afirma cu certitudine că foametea postbelică în Moldova sovietică,
soldată cu mortalitatea fără precedent a populației, a fost un fenomen organizat de regimul
sovietic prin însăși esența politicilor promovate de stat în raport cu satul moldovenesc în
particular și populația republicii per ansamblu.
Concluzii
Regimul comunist a însemnat o permanentă luptă împotriva țărănimii în numele unei
ideologii utopice. Distrugerea țărănimii prin arestări, execuții, război civil și prin urbanizare a dus
la foamete.
Foametea din 1946-1947, de sub ocupația sovietică, a produs multe traume și a frânt mai
multe caractere decât propaganda politică a comuniștilor. Numărul victimelor a rămas necunoscut
din cauza lipsei de interes a autorităților de a publica aceste date adunate de ei, astfel că
informațiile respective au fost clasificate și ascunse în arhivele KGB-ului. Din surse de istorie
orală se poate de vorbit de mii și mii de victime, majoritatea copii. De asemenea, și după
perioada de înfometare au existat victime, din cauza slăbirii organismelor, devenite foarte
vulnerabile la boli.
Foametea din anii 1946-1947 din URSS are anumite asemănări, dar și deosebiri față de
cele anterioare, mai ales cea din 1932-1933, care a avut loc în contextul colectivizării de masă și
a fost declanșată pentru a servi ca instrument de teroare al regimului sovietic asupra țăranilor care
nu voiau să intre în colhoz. Așadar, foametea organizată a fost utilizată de regimul stalinist ca un
instrument de sovietizare a populației, de stârpire a identității naționale. Prin înfometarea în masă
a populației se urmărea anihilarea categoriilor sociale indezirabile sistemului socialist, în primul
rând, a țărănimii necolectivizate.
Cu alte cuvinte, foametea din 1946-1947 din URSS și RSSM a fost una determinată mai
degrabă de factori politici și ideologici decât de secetă și urmările dezastruoase ale războiului;
acest lucru nu înseamnă însă că factorii obiectivi nu au concurat la apariția și extinderea foametei,
ci doar că seceta nu a fost nici pe departe variabila determinantă pentru un deznodământ atât de
tragic, calculat în sute de mii de vieți omenești.
Comunicarea cu acești oameni care au avut de suportat în urma foametei este o experiență
de viață unică pentru fiecare dintre noi. Amintirile acestor oameni vorbesc despre multă durere și
suferință, dar și despre efortul de a supraviețui în condiții dramatice, despre perpetuarea valorilor
culturale și identității de neam. Relatarea amintirilor de peste ani reflectă caracterul lor accentuat
emoțional.
Impactul foametei a fost extrem de dur în lumea satului înregistrându-se scene desprinse
din filme de groază, dar nici orașul nu a fost scutit de efectele acestuia. ,,Foametea a lovit în bună
măsură și lumea orașului. În orașe au funcționat acele structuri economice de criză numite
economate. Mărfurile aduse în aceste magazine erau cartelate și erau fixate anumite prețuri”.
93
Un argument în plus pentru regimul sovietic de a trece populația Moldovei prin școala
calvarului foametei a constat în necesitatea exterminării elementului românesc ca identitate
națională a majorității populații a republicii. Și chiar dacă nu au existat directive directe emise de
agenții și organele sistemului sovietic privind organizarea foametei, responsabilitatea pentru
provocarea acestui flagel îi revine. Teroarea, inclusiv prin foamete, era principala pârghie politică
a sistemului sovietic socialist, aplicată cu scopul transformărilor socialiste.
Au învățat conducătorii ceva lecțiile oferite de istorie? Pot afirma cu maximă siguranță că
repetă greșelile trecutului sau, mai grav, au rămas ancorați acolo.
NOTE
1
Turea Larisa, Cartea Foametei, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008, p. 7.
2
http://revistacultura.ro/nou/2011/07/repere ale înfometării în timpul regimului comunist din România.
3
Victor Axenciuc, Evoluția economică a României, vol. II, Editura Academia, Bucureşti, 1996.
4
Anatol Țăranu, Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Chișinău 2017; Turea Larisa, Cartea
Foametei,, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2008; Gribincea Mihai, Basarabia în primii ani de ocupație
sovietică,1944-1950,Cluj-Napoca,1995; Pasat V., RSS Moldovenească în epoca stalinistă, 1940-
1953,Chișinău, Cartier, 2011; Cașu I., „Dușmanul de clasă”. Represiuni politice, violență și rezistență în
R(A)SS Moldovenească, 1924-1956, București, Cartier, 2014.
5
Istoria Moldovei, Vol. III. Moldova în perioada contemporană (1917-începutul secolului al XXI-lea,
Chișinău, 2016, p. 416.
6
Țăranu A., Gribincea M., Foametea postbelică în Moldova, în Fărâma cea de pâine, Chișinău, 1990, p.
208.
7
Голод в Молдове... , p. 286-287.
8
Cașu I., „Dușmanul de clasă”. Represiuni politice, violență și rezistență în R(A)SS Moldovenească,
1924-1956, Chișinău, Editura Cartier, 2014, p. 193
9
Gribincea Mihai, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică,1944-1950, Cluj-Napoca, 1995, p. 85-86.
10
Anatol Țăranu, Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Chișinău 2017, p. 594.
11
Arhiva Organizațiilor Social-Politice a Republicii Moldova(AOSPRM), fond.7, inv.1, dosar 96, p. 30-
33.
12
Anatol Țăranu, Op.cit., p. 288-289.
13
Zagotzerno - Centrul de colectare a cerealelor.
14
A.O.S.P.R.M, fond.7, inv.1, dosar 96, f. 30-33.
15
Anatol Țăranu, Op. cit., p. 290.
16
Anatol Țăranu, Op.cit., p. 58.
17
Ion Țurcanu, Foametea ..., p. 18, 33, 36-37.
18
Ion Țurcanu, Foametea ..., p. 24.
19
Arhivele Naționale ale României,Serviciul Județean Iași (ANR Iași), fond 807, d. 1, f. 1-17.
20
Ibidem, d. 5, f..2
21
Ibidem, d. 1, f..14-15.
22
Ibidem, f.807, d. 5, f.21; d. 1, f.35.
23
Ibidem, d. 5, f..21.
24
Ibidem, d.10, f..1.
25
Ibidem, d. 10, f. 2.
26
Ibedem, d. 11, f.. 2.
27
ANR Iași, fond 807, dosar 11, f. 3-4.
28
Florian Banu, Op.cit., p. 6.
94
29
30
Ibidem, p. 603.
31
Голод в Молдове, p. 259.
32
Anatol Țăranu, Foametea în Moldova sovietică (1946-1947), Chișinău, 2017, p. 361.
33
34
Idem.
35
AOSPRM, fond.7,inv.1, d. 170, f. 41-45.
36
Ibidem, fond.51, inv.5, d. 80, f.. 65-66.
37
Ibidem, d. 80, f. 65-66.
38
Idem.
39
40
Gribincea Mihai, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică,1944-1950, Cluj-Napoca, 1995, p. 83.
41
Anatol Țăranu, Op.cit., p.741; AOSPRM, fond.51, inv.5, d. 81, f. 59-60.
42
https://www.historia.ro/secțiune/.../canibalismul-provocat -de-sovietici-in-basarabia.
43
44
Inaniție - stare patologică a organizmului uman, cauzată de lipsa cronică de hrană, manifestată prin
pierderea de greutate, scăderea forței fizice, amețeli etc.
45
AOSPRM, fond.51, inv.5, d. 80, f..64-65.
46
Ibidem, d. 80, f. 64-65.
47
48
Idem.
49
Așa e scris în document.
50
AOSPR.M, fond.51, inv.5, d. 80, f. 64-65.
51
Ibidem, d. 590, f. 18-30.
52
Idem.
53
AOSPRM, fond.51, inv.5, d. 80, f. 56-58.
54
Gribincea Mihai, Op.cit., p .76.
55
Foametea din 1946-1947, http://blogosfera.md/view-post-v-164151-0-romana.html.
56
Anatol Țăranu, Op. cit., p. 613-614.
57
http://blogosfera.md/view-post-v-164151-0-romana.html.
58
Gribincea Mihai, Op.cit., p. 64.
59
Борис Г. Бомешко, Засуха и голод в Молдавии 1946-1947 гг., Сhișinău, Știința, 1990, pag. 43.
60
Владимир Царанов, Очерки социально-экономического развития Молдовы (1940-1960 гг.),
Chișinău,
61
Leonid Bulmaga, Depășirea foametei din 1946-1947, în Revista de istorie a Moldovei, nr. 4, 2012, p.
90.
95
UN SECOL DE STĂRI, SPIRIT ȘI NUME DE STRĂZI ÎN COTIDIANUL ORAȘULUI

UNGHENI
Vasile IUCAL*
Cuvinte cheie: oraș, nume de străzi, înlocuire, comisie, consiliu, hotărâre
Cunoașterea orașului, ca și a omului, începe cu exteriorul: arhitectură, aspect estetic,

spații verzi, străzi etc.
În cele ce urmează, vom face o incursiune în istoria străzilor Ungheniului, a
momentelor legate de denumirile acestora, cât și de starea de spirit legată de istoria
devenirii acestora pe parcursul unui secol, element indispensabil al identității
comunitare și dezvoltării urbanistice. Or, străzile, ca produs al activității umane, sânt
aidoma unor fluvii, unde curge viață, se leagă destine, se fac întâlniri, căutări, se nasc
speranțe sau dezamăgiri.
Din necesitatea cunoașterii, trăsătură firească existenței umane, regimurile politice
totalitare, perindate dea lungul vremii la putere, au ținut să utilizeze strada și tot ce este
legat de aceasta, inclusiv numele acesteia ca mijloace de ”educație”, influiență și
manipulare a individului.
Deaceea, atât aspectul străzilor, numele lor, ca și arhitectura sau schimbat de la o
vreme la alta, devenind un indiciu al stării de spirit a comunității. Uneori, evoluția sau
înlocuirea acestora s-a făcut pașnic, alteori, însă, cum a fost cazul Ungheniului la
începutul anilor 90 al secolului trecut, aceste schimbări s-au produs sinuos, complicat,
căpătând pe alocuri conotații spectaculoase și chiar dramatice.
Târgul
Am scris cu alte ocazii, că orașul Ungheni s-a înfiripat arbitrar și, deci, dezordonat1.
Apariția sa a fost generată de bani și corupție, mai bine zis din dorința de îmbogățire a
proprietarului M. Buznea, când acesta, în deceniul șapte al secoluui XIX (1871) a înființat pe
moșia sa o piață agricolă (târg) în zile de joi și duminică. Atunci, contrar restricțiilor legii,
boierul a început să ofere în arendă, în jurul pieței nou-înființate, terenuri pentru locuire unor
solicitanți străini, cu precădere evrei.
Bineînțeles că odată ce stabilirea pe locul în cauză a avut un caracter privat, fără
autorizare din partea statului, modul de organizare a viitoarei localități a fost lipsit de reguli
elementare, proprii habitatului orășenesc, inclusiv distribuirea rețelei stradale și inginerești.
Cu toate acestea, potrivit surselor cartografice de epocă,2 putem constata că cel care a
oferit ”descălecătorilor” viitorului oraș terenuri pentru construcții, moșierul M. Buznea, a
acționat oarecum instinctiv și a parcelat locul cât de cât ordonat, trasând străzi geometrc
*
Vasile IUCAL este director al Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni.
96
regulat, astfel încât astăzi putem constata cu ușurință că, de fapt, configurația actuală a rețelei
stradale din centrul Ungheniului poartă amprenta acelei organizări.
Toată suprafața târgului Ungheni, cum i s-a zis mult timp, era cuprins, la Est - în
perimetrul actualei primării, la Nord – actuala stradă a Livezilor, la Vest - cimitirul vechi și
piața (actualul Palat de cultură), iar la Sud - calea ferată. În acest spațiu erau înghesuite doar
5-6 ulicioare.
Strada centrală, astăzi Națională, se numea, probabil, după cum era obiceiul în toate
orașele imperiului, Nicoalevscaia sau Alexandrovscaia, după numele vreunuia dintre țarii
ruși. Paralel cu aceasta se așternea strada actuală M. Eminescu, cam de aceeași mărime cu
strada Feroviară de astăzi. Toate erau intersectate, de la Sud la Nord, de strada care astăzi
poartă numele Alexandru cel Bun. Și această stradă, în micul și înghesuitul târgușor al
Unghenilor, era una centrală. Ea ducea, ca și astăzi, spre margnea de Nord a localității,
sfârșind în actuala stradă Romană, unde se bifurca, un drum ducând spre Sculeni, altul, cotnid
la dreapta, mergea spre Chișinău.3
La capătul de vest al străzilor în cauză exista o altă arteră (actuala str. Solidarității).
Aceasta cobora spre calea ferată, întersectând-o, după care continua spre Delia și Dănuțeni.
Pe strada respectivă se intra și se ieșea din localitate din partea de Sud.
La ambele intrări proprietarul M. Buznea a instalat bariere și pază, unde era percepută
taxa pentru accesul la piața agricolă.
Străzile
Pentru că subiectul nostru este starea de spirit și povestea denumirilor de străzi ale
Ungheniului de-a lungul vremii, trebuie să constatăm, cu regret, că, deocamdată, conoaștem
foarte puțin despre numele vreuneia dintre acestea până în anul 1918. Și lucrul s-a datorat,
după cum am afirmat mai sus, faptului că pe timpul țarismului localitatea nu a avut statut
oficial de așezare umană, lucru care iar fi permis să beneficieze de un plan urbanistic în care
numele arterelor sale ar fi fost prezente neapărat. Suntem tentați să presupunem, totuși, că
lucrul a existat oarecum neoficial și că denumirile respective au trebuit să fie, tradițional,
legate de numele țarilor ruși. Deaceea, după cum am și arătat mai sus, este de presupus că
strada centrală a târgului a purtat numele Nicolaevscaya sau Alexandrovscaya, iar pe timpul
administrației române din anii 1918-1940 avem știre că numele străzii centrale a fost Regina
Maria, iar a celei paralele cu ea, actuala M. Eminescu – Pan Locotenent4. Mai vedem,
bunăoară, dintr-un plan exaustiv din anul 1903, în care apare un proiect de construcție a
sinagogei evreiești, că din toate patru părți, nici una din străzile ce înconjurau viitorul edificiu,
nu aveau denumiri. Doar una, probabil pe care se afla sediul poștei, este indicată ca strada
Poștei5.
Este necesar să observăm, însă, că, dea lungul timpului, pe lângă denumirile străzilor, unul
din aspectele care a suscitat interesul locuitorior, a fost aspectul estetic al acestora.
Bunăoară, un călător care trecea prin Târgul Ungheni în anul 1888, a fost vădit frapat când
a văzut mizeria străzilor acestuia6.
Bineînțeles, că imaginea și caracterul de târg înghesuit, în care aspectul edilitar a contat
foarte puțin, mai ales pentru o populație așezată temporar aici, nu a putut genera schimbări
importante.
Lucrurile au rămas, în parte, acelaeși și pe timpul administrației românești din anii 1918-
1940. Desigur, așezarea a evoluat nițel ca suprafață și număr de locutori.
Astfel, o hartă din anul 1941 ne înfățișează în Târgul Ungheni existența unui număr de
circa 10 străzi,7 și desigur că denumirile foștilor demnitari țariști au fost înlocuite, cu
siguranță, cu cele ale fețelor de prim rang din Regatul Român.
97
”Frumusețea orașului”
Când au venit, în 1940, sovieticii au acordat localității statutul de oraș8. Dar abia în 1952
aceștia au elaborat primul plan urbanistic al așezării, în care au fost fixate și cele dintâi
denumiri ale străzilor9. Cu regret, originalul nu s-a păstrat, din copii ulterioare, însă,
constatăm că strada centrlă a tânărului orășel sovietic, după război, a fost botezată cu numele
tătucului popoarelor din URSS - Stalin (actuala str. Națională). Urma apoi str. 28 iunea,
Gvardeiscaya, Jeleznodorojnaya, Enghelsa, K. Marxa, Octiabriscaya, Sadovaya,
Crasnoarmeiscaya, Cantemira, Ștefan cel Mare, Comsomoliscaya, Chișinevscaya.
În regiunea vechiului cimitir (Palatul de Cultură actual) erau străzile Sovetscaya, 22
avgusta, Ciapaev, Prutscaya,
Strada Lenina era laterală. Începea din calea ferată și continua spre râul Delia și Dănuțeni.
Tot peste calea ferată, paralel cu aceasta, se așterneau străzile: Pervomaiscaya (1mai),
Cotovschi și stradela Benderschi.
În total, 21 de de străzi,10 - toate cu denumiri inspirate de arsenalul și specificul epocii
sovietice. Deacum încolo, regimul totalitar a tot impus străzilor Ungheniului tot denumiri cu
tentă ideologică comunistă și rusofonă, cât a fost nevoie și cu putință pe tot parcursul evoluției
localității, transformând denumirile în cauză în instrument agresiv de manipulare ideologică și
spălare a creierului comunității.
Ca și pe timpul administrației țariste sau române și în epoca sovietică aspectul și gradul de
amenajare al străzilor a constituit o problemă importantă pentru locuitorii Ungheniului.
De câte ori a fost nevoie, aceștia și-au spus opiniile pe paginile singurului ziar postbelic
din Ungheni ”Patria”, organ de presă al comuniștilor locali, din care înțelegem că atenția
asupra subiectului în cauză sporea mai ales primăvara, când autoritățile publice inițiau
anumite acțiuni de salubrizare și înverzire.
Iată, de exemplu, un locuitor al Ungheniului publicând pe 10 martie 1959, un eseu
intitulat ”Strada orașului”. Deși autorul nu excelează în stil, inspirat de starea de lucruri pe
care o trăiește zilnic, acesta încearcă să trezească locuitorilor orașului sentimentul de dragoste
și responsabilitate față de strada pe care aceștia locuiesc: ”Oare se poate să nu iubești ulița
natală primăvara, când ea se cufundă în florile albe ale salcâmului și liliacului, în verdeața
livezilor? Orice n-ai face, dar străzile noastre sânt minunate. Priviți cât de frumoasă e strada
Stalin pe partea dreaptă, de la bae până la spitalul feroviarilor. Toată frumusețea în curți au
creat-o locatarii. Aceasta înfrumusețează orașul nostru. Și pe cât sânt de neplăcute,
posomorâte străzile Prutscaya, Sadovaya (aici ar trebui să crească livezi!). Pe lângă unele
case e curat, frumos, cresc pomi, da pe lângă altele nu poți trece nici cu tractorul.
Dar de ce pentru zidirea străzii 28 iunie au fost cheltuite sute de mii de ruble și fără nici
un rost! Da pe strada Stalin? … Strada aceasta trebuie pietruită ori asfaltată așa, ca să nu fie
șanțuri sportive… Străzile trebuie zidite conform planurilor, gardurile să fie frumoase, dar nu
din sârmă ghimpată, ca pe strada Enghels ș. a.
Strada noastră! Acestea nu-s numai casele, drumurile și gardurile. Principalul sânt
oamenii. E neplăcut să recunoști, că de pe strada noastră pe cineva l-au judecat pentru furt ori
huliganism, că cineva s-a îmbătat și a făcut acasă scandal, că cineva lucrează rău, că copiii
distrug pomii, pe care noi i-am sădit.
Să facem, așadar, ca strada noastră să devie cea mai bună, cea mai frumoasă în oraș din
toate punctele de vedere”11.
Între timp, un alt autor scria pe pagina următoare a aceluiași ziar că: ”Drumurile din
raion se află într-o stare foarte rea. La fel îs și străzile din orașul Ungheni”12.
O altă descriere de epocă redă și ea sugestiv imaginea centrului așezării: „Strada Stalin
este artera principală a orașului. La intersecția acesteia cu strada Sovetscaya se înalță un
98
magazin de mărfuri de uz casnic. Urmează apoi o ceainărie, o librărie, un magazin de produse

agricole, o casă cu 8 apartamente, o școală incompletă, iar pentru cei veniți din alte părți s-a
construit un hotel. Cu cât înaintezi mai departe, strada devine mai frumoasă. Urmează: Casa
de Cultură, sediul Comitetului Raional al Partidului Comunist, cinematograful, restaurantul
Prut”13.
Cu altă ocazie, locuitorii caselor nr. 55-57, de pe strada 28 iunie, semnalau faptul că:
”Numai cum în oraș se convoacă vreo consfătuire ori adunare, lângă casele noastre e ceva
groaznic: se opresc zeci de mașini și căruți, da seara aici rămân ciocleji și gunoi. Într-un
cuvânt, cred că Gogol, când a scris despre ”Iarmarocul de la Sorocinsc”, a avut în vedere
anume strada noastră” 14.
Planul părții centrale a or. Ungheni în deceniul 5 al sec. XX.
Pe 9 mai, locuitorul Șteliuc se plângea că: ”Pe străzile 28 iunie, Chișinăului, S. Lazo și
Enghels vreme îndelungată nu se usucă gropile și băltoacele, în care se strânge apa și se face
glod. Mașinile care trec pe aici, stropesc trecătorii din cap până în picioare”.15
În luna iunie, era semnalat că: ”Pe partea de miază-noapte-răsărit a orașului Ungheni,
într-o perioadă scurtă de timp s-au înființat străzi noi – Stepnaya (str.Stepei), S. Lazo,
Molodiojnaya (Tinereței). Aici trăiesc mulți muncitori și funcționari, dar combinatul înslujirii
comunale are puțină grijă de bineorânduirea străzilor. Străzile acestea în timp ploios devin de
netrecut. Alt fapt mai important este că locuitorii străzii S. Lazo trebuie să se ducă după apă
pe strada Stepnaya, colț cu Bolnicinaya. Uneori se întâmplă câ și în unica fântână de aici nu
este apă”.16
Tot în iunie, ziarul scria că: ”Vinderea vitelor pe teritoriul pieței din Ungheni a fost
interzisă, iar Sfatul orășenesc n-a ales teren pentru petrecerea iarmaroacelor. Ce se primește?
Țăranii aduc porci, oi, capre, și alte animale casnice și le vând lângă podul din apropierea
Dănuțenilor, ori chiar pe strada Lenin, ceea ce nu e frumos, nu e cultural și nu e igienic”.17
Prin urmare, la mijlocul secolului trecut, la doar 15 ani după război, orășelul de pe
maul Prutului abunda de străzi cu denumiri de sorginte sovietică și titrate în limba rusă, toate
99
fiind consecința directă a unei politici acerbe de deznaționalizare a băștinașilor, promovată la

Ungheni de autoritățile sovietice și de partid cu râvnă deosebită.
Vechiul cimitir încurcă imaginii ”Porții URSS-ului”
În anul 1958, în componența Ungheniului a fost inclus satul Dănuțeni, iar în iunie
1972 orașului i-au fost adăugate satele Berești și Mânzăteștii Vechi. Orășelul a ajuns să
numere 20 000 de locuitori, iar suprafața sa a crescut la 1096 ha. În consecință, numărul
străzilor s-a triplat.
Deși demascarea cultului personalității lui Stalin a avut loc în 1956, la Ungheni
numele străzii Stalin a fost înlocuit abia în anul 1960. Paradoxal, dar ștabii comuniști locali au
ezitat să întroneze în centru numele lui Lenin. Hegemonul proletariatului sovietic a trebuit să
mai aștepte la periferie ani buni, deoarece, deocamdată, artera centrală a localității a fost
rebotezată în Ulița Mira (str. Păcii).
În anul 1964, mai marii orașului se lăudau că localitatea a devenit de nerecunoscut,
numai că, iată, ”Periferiile orașului arată foarte neplăcut, iar străzile centrale Mira și
Gvardeiscaya nu sânt reparate de foarte mult timp”18.
În anul 1962 a fost elaborat un nou plan urbanistic al orașului. Potrivit autorilor
documentului, reţeaua de străzi existentă era densă, fapt ce condiţiona o fărâmiţare excesivă a
sectoarelor, deaceea, s-a propus simplificarea împărţirii zonei rezidenţiale (centrul) de la 30 la
12 sectoare. În realitate, preconizata comasare s-a soldat doar cu dispariția unei părți din fosta
stradă Octeabriscaya (str. Veronica Micle, porțiunea care lega strada 28 iunie cu str. Mira) și
K. Marx (Ciprian Porumbescu).
În privinţa sistematizării străzilor, planul stabilea str. Mira (Națională) drept centru al
instituţiilor administrative, comerciale, publice şi culturale, cu eliminarea circulaţiei de
tranzit.
Strada Enghels (actuala str. Romană) căpăta statut de bulevard pentru defilări, fără
transport de tranzit.
Proiectul din anul 1962 a fost primul document în care s-a propus construcția podului
actual peste calea ferată, pentru a uni strada Sovetscaya cu strada Lenin (actualmente str.
Ștefan cel Mare)
Către finele deceniului șapte, atenția autorităților unghenene s-a concentrat asupra
centrului vechi al orașului, atenție deosebită fiind acordată, din nou, dezvoltării rețelei de
străzi.
Și iarăși se pornea de la faptul că rețeaua stadală din centrul localității era prost
organizată, arterele de circulație fiind neamenajate și nu corespund cerințelor timpului. Pe
toate circula transportul greu și cel de tranzit, fapt ce provoca indignarea locuitorilor.
Și acest plan a situat în centrul compoziției arhitecturale strada Lenin (actuala str.
Națională), proaspăt botezată astfel, înlocuind numele Mira.
Străzile Sovetscaya și Prutscaya au devenit magistrale de ocolire.
Planul urbanistic din 1972 propunea ca str. 50 Let Octeabrya (fosta Lenin, actuala
Ștefan cel Mare) și Gvardeiscaya (actuala Alexandru cel Bun), pe segmentul dintre str. Lenin
(actuala Națională) și Enghels (actuala str. Romană), să fie organizată în magistrală, care să
străbată tot orașul, de la sud la nord, unind sectoarele periferice Dănuțeni și Berești.
Strada principală a orașului rămânea fosta str. Stalin, Mira, redenumită acum Lenin,
aici fiind concentrate majoritatea instituțiilor administrative și culturale. Aceasta era destinată
defilărilor, circulației pietonale și mijloacelor de transport ușor.
Spre finele existenţei URSS-ului, în 1990, în orașul Ungheni existau 121 străzi. Cu toate
acestea, până şi cele mai mici dintre ele, pe lângă faptul că purtau denumiri sovietice,
100
majoritatea numelor au continuat să fie scrise în limba rusă, fapt ce denotă că la Ungheni
deznaţionalizarea băştinaşilor a continuat, și în anii optzeci, cu tempouri rapide.
În plus, în anii 70, autoritățile Ungheniului au inițiat ”Sărbătoarea străzii”. Aceasta a
fost impusă ca ”tradiție”, mai ales în cazul străzii 28 iunie (actuala M. Eminescu), când anual,
pe data în cauză, în fața bibliotecii ”Dimitrie Cantemir”, era adunată mulțime de copii, lume și
oficialități, pentru a proslăvi ”marele eveniment, al eliberării Moldovei de sub jugul României
burghezo-moșierești”19. Acest caz constituie un exemplu elocvent, cum la Ungheni, dar și
aiurea, pe tot cuprinsul fostului URSS, denumirile de străzi erau parte din arsenalul ideologic
al mașinei sovietice de propagandă, fiind folosite ca mijloc de manipulare a conștiinței
umane.
Deaceea, când regimul comunist a dat semne de criză, schimbarea vechilor denumiri
de străzi în localități a devenit unul din primele imperative politice și culturale fixate pe
agenda de luptă a forțelor antrenate în lupta pentru democratizare și emancipare națională.
Strada ”Teiului” în locul străzii ”28 Июня”
Era anul 1989. Pe fondul liberalizării gorbacioviste a URSS-ului, în RSS

Moldovenească mişcarea de renaştere naţionălă se afla în plină ascensiune. Suflul libertăţii,
democratizării şi căutării de sine a pătruns după Chişinău și în provincie, ajungând la
Ungheni. Aici, în anul 1988, a fost fondat clubul „Renaşterea” (inițiatori: M. Mireanu†, C.
Andronachi, A. Arhire, C. Noni, A. Roșu), iar mai apoi, în 1989, organizată Secţia Ungheni a
Frontului Popular din Moldova. Membrilor acestor două entităţi cultural-politice: oameni de
creație, pedagogi, medici, bibliotecari, ingineri etc., le-a revenit misiunea dificilă a deșteptării
naționale în orașul Ungheni. Una dintre primele acțiuni în acest sens s-a dovedit a fi lupta
pentru schimbarea vechilor denumiri de străzi.
Trebuie observat, totuşi, că în cele dintâi revendicări programatice ale membrilor
clubului „Renaşterea” şi a Secţiei Ungheni a FPM, necesitatea schimbării denumirilor
sovietice de străzi în oraşul Ungheni lipsea. Aceasta a apărut oarecum sporadic în luna iunie
1988.
Fapt e că, anual, pe 15 iunie, de ziua morții lui M. Eminescu, în multe localități din
republică era organizată ”Sărbătoarea Teiului”, astfel că, pe data de 2 iunie, clubul
”Renașterea” a lansat ideea organizării, și la Ungheni, a sărbătorii în cauză, cu atât mai mult
că în anul 1989 urma să fie comemorată împlinirea a 100 de ani de la trecerea în neființă a
poetului nepereche.
Propunerea adresată de membrii grupului ”Renașterea” președintelui Sovietului de
deputați ai norodului din orașul Ungheni, S. Bogacenco, și consiliului artistic local, suna
astfel: ”E necesar, credem noi, să aducem și la Ungheni ”Sărbătoarea Teiului”. Toți locuitorii
orașului cunosc o stradă plantată din capăt în capăt cu tei. E unica, poate, din republică de
acest fel. O stradă, care se începe cu palatul de cultură proaspăt construit, apoi urmează
biblioteca orășenească ”D. Cantemir”, școlile medii nr. 1 și nr. 10, parcul orășenesc,
cafeneaua tineretului, cinematograful (?!) și mai multe creșe. Credem, tocmai de aceea se
cade, ca strada să poarte denumirea strada Teiului, deoarece acest copac este organic legat de
creația luceafărului poeziei moldovenești – M. Eminescu. Cu această propunere (…) ne
adresăm, ca actuala stradă 28 iunie să fie numită strada Teiului, iar în parcul din preajma
străzii să se inaugureze un bust al marelui poet către ziua comemorării a 100 de ani de la
decedarea genialului M. Eminescu și o școală din oraș să poarte numele poetului”20.
Tonul demersului este oarecum șovăitor, nehotărât – strada Teiului și nu Mihai
Eminescu, iar ”o școală” din oraș (oarecare) să poarte numele poetului. Mai mult, petiționarii
†
Un material despre pictorul Mihai Mireanu vezi în numărul curent al buletinului PYRETUS, pag. 324-342.
101
erau prudenți și în privința lichidării definitive a numelui sovietic al străzii în discuție – 28

iunie, manifestându-și speranța că înlocuirea acestuia cu strada Teiului”: ”Nu va stingheri cu
nimic, dacă o altă stradă din cadrul orașului va purta acest nume”. Prin urmare, solicitanții,
deocamdată, vehiculau păstrarea numelui 28 iunie, doar că acesta să fie atribuit unei alte străzi
din oraș.
”Pentru Mihai Eminescu alege o stradă pe care-o dorești. Cât privește strada 28
iunie, va fi mare tămbălău
”
Bineînțeles că demersul militanților ungheneni nu a fost luat în serios de autorități,
lăsându-l fără răspuns. Cu toate acestea, inițiativele celor dintâi au continuat.
Pe 22 decembrie 1988, la o nouă întrunire a cenacliștilor de la ”Renașterea”, a fost
exprimată propunerea ca piața centrală a orașului (azi Piața Independenței) să fie numită
Piața Unirii21.
În anul următor, 1989, lupta pentru redenumirea străzii 28 iunie la Ungheni a
reînceput. De data aceasta, însă, s-a propus rebotezarea acesteia în strada Mihai Eminescu.
Pictorul Mihai Mireanu, unul dintre militanții activi de atunci pentru renașterea
națională la Ungheni relatează: ”Anul 1989 era în plină perestroică gorbaciovistă. La Ungheni
se făceau prumii pași hotărâți (…). Primul lucru pe care l-am încercat (…), era de a aduce în
Ungheni o stradă cu numele marelui Eminescu. Privirile (…) se opriseră asupra străzii (…) 28
iunie). După multe meditații, în cele din urmă am hotărât ca această stradă trebuie să poarte
numele marelui poet. Mă apuc frumușel și scriu o scrisoare adresată către Sovietul orășenesc
cu propunerea ca actuala str. 28 iunie să fie numită strada Mihai Eminescu (…). Totodată, am
cerut ca o școală să poarte numele Mihai Eminescu și ca în unul din scuarurile orașului să
înălțăm un monument marelui poet (…).
Am mers la Școala nr. 1 din centrul orașului, la șefa de studii a claselor primare,
doamna Vera Burlacu, cu rugămintea de a colecta semnături conform textului citat în
scrisoare.
Au trecut două săptămâni și nici o semnătură, toată lumea se temea să semneze (…).
Atunci eu am fost primul care mi-am pus semnătura, apoi am fost urmat de Vera Burlacu. În
felul acesta au semnat cinci profesori (…).
La Biblioteca orășenească (raională - V. Iu.) ”Dimitrie Cantemir”, unde m-am adresat,
scrisoarea a stat două săptămâni, apoi, cu mare efort și convingeri, au semnat cinci
bibliotecare, grație bibliotecarei Natalia Para. Cu cele 11 semnături am început a colecta altele
prin oraș. Mulți refuzau, unii semnau cu plăcere. Am mers apoi la spitalul raional, aici m-a
ajutat medicul ORL Tudor Tăbârță. Colectasem în total 36 semnături. Am mers cu acea
scrisoare la ziarul Literatura și Arta, unde mi-au publicat scrsoarea.
Vestea publicației a ajuns repede la Ungheni, la președintele Comitetului executiv
orășenesc Stepan Bogacenco, care m-a chemat de urgență: ”Chiar n-ai putut să te adresezi
direct la Executivul orășenesc și nu prin intermediul ziarului pentru a atrage atenția întregii
republici la problemele noastre? Ai crezut că o să te resping? Pentru monument n-am bani,
dar pentru bust, poftim. Dacă vrei, putem numi Școala nr. 1 – Școala Mihai Eminescu. Cât
privește strada 28 iunie, aici nu pot să te ajut cu nimic, fiindcă nu am dreptul, poți numi o altă
stradă cu acest nume. Alege-o pe care dorești (…). Gândește-te, va fi mare tămbălău (…).
Peste puțin timp, la 15 iunie – ziua lui Eminescu: în parcul orășenesc multă lume. Pe o
scenă improvizată se vorbea despre marele poet. (…) Am venit cu vreo 25 scrisori din timp
pregătite, adresate președintelui Bogacenco din partea locuitorilor, cu propunerea de a
schimba strada 28 iunie în strada Mihai Eminescu și loc pentru semnături. Luminița
Diaconescu (…) mă aștepta lângă scenă. M-am cerut la microfon. În preajmă: primarul
(președintele – V. Iu.), locțiitori ai săi și alți demnitari ai primăriei (sovietului – V. Iu.). (…).
102
Am vorbit despre viitorul bust al lui Eminescu (…), despre Școala nr. 1 care se va numi
Liceul Mihai Eminescu și despre strada 28 iunie căreia i se potrivește de minune numele
Marelui Eminescu. Am vorbit despre refuzul primit din partea primăriei (sovietului - V. Iu.).
(…). Am cerut sprijin de la oamenii de bună credință. (…). Am rugat-o pe Diaconescu să
împartă scrisorile publicului. (…) La coborâre mă aștepta primarul (președintele – V. Iu.) …
și mi-a spus ca… mâine să merg la el, la primărie…
La sfârșitul acțiunii, pe scrisori erau peste 1000 de semnături…”22.
Comuniștii doresc să preia inițiativa
Mihai Mireanu mai spune că: ”La adunarea din parc, primarul Bogacenco mi-a propus
să alcătuiesc o comisie pentru schimbul denumirilor de străzi în orașul Ungheni”.
A urmat o perioadă în care astfel de revendicări nu au mai răsunat, protagoniștii fiind,
angajați, după cum se vede din procesele verbale ale întrunirilor lor, în discutarea proiectului
de legi ”Cu privire la trecerea scrisului moldovenesc la grafia latină” și legiferării ”limbii
moldovenști” ca ”limbă de stat”23.
În fine, la 31 august 1989, Parlamentul RSSM a adoptat Legea prin care limbii române
i s-a conferit statutul de limbă de stat, iar grafia chirilică a fost înlocuită cu alfabetul latin,
astfel că, însuflețiți de acea izbândă și important moment istoric, la mijlocul lunii septembrie
membrii cenaclului ”Renașterea” si-au concentrat întregul efort asupra redenumirii tuturor
străzilor orașului, precum și a instituțiilor de învățământ și cultură. Discutarea problemei a
avut loc în cadrul ședinței clubului din 1 octombrie, fapt care s-a soldat cu expedierea unei noi
adresări autorităților orașului.
De data aceasta, sub presiunea unei situații în care spiritele s-au încins de la o zi la
alta, conducerea Ungheniului, în persoana președintelui S. Bogacenco (ulterior, în 1990,
acesta s-a dovedit a fi ultimul primar sovietic al orașului Ungheni) s-a văzut nevoită să
răspundă petiționarilor.
Potrivit aceluiași M. Mireanu, pe 8 septembrie 1989 Sovietul orășenesc avea deja
constituită Comisia de lucru pentru schimbarea denumirilor de străzi. Membrii acesteia au
fost numiți de președintele sovietului. Președinte - I. Timofte, vicepreședinte al Sovietului
orășenesc, E. Ureche, fostă vicepreședine a Sovetului orășenesc Ungheni, A. Cepoi, șef sector
ideologie la CR Ungheni al PC, o profesoară de la școala nr. 2 – toți cu viziuni comuniste24.
”Eu n-am dorit să lucrez cu astfel de membri, își aduce aminte M. Mireanu, și am
cerut să-mi aduc și eu același număr de oameni din partea mea, pentru echilibru. Primarul
(președintele – V. Iu.) a acceptat. L-am înscris pe Iurie Povar- arhitectul orașului, Vasile
Iucal, directorul muzeului orășenesc, istoric (subsemnatul încă nu era angajat al instituției
respective, ci șomer), Lucia Gurdiș, profesoară de istorie, Anatol Arhire, președintele FPM,
secția Ungheni, și subsmnatul Mihai Mireanu”25.
Pe data de 12 octombrie 1989, sesiunea ordinară a Sovietului orășenesc de deputați ai
poporului a discutat aprins subiectul, în final văzându-se nevoită să constituie ”Comisia
specială pentru redenumirea străzilor” cu completările propuse de M. Mireanu26.
Tot în acea ședință, Comitetul Executiv orăşenesc a chemat ca toți doritorii să-și
exprime părerile pe marginea subiectului în cauză şi să reiasă din particularitățile naționale și
locale ale orașului.
Se cera ca locuitorii orașului să trimită propunerile lor pe adresa Sovietului orășenesc
de deputați ai poporului și cea a ziarului local ”Octombrie”.
103
În timp scurt, comisia a alcătuit o listă-proiect cu vechile și noile denumiri de străzi, pe

care a publicat-o pe paginile ziarului, propunând-o pentru discuție localnicilor.27
Atmosferă tensionată la maxim: amenințări, șantaj, dar și o victorie pe măsură
De acum încolo, problema redenumirii străzii 28 iunie în Mihai Eminescu a căpătat o

traiectorie neașteptată. Autoritățile au extins-o asupra tuturor denumirilor străzilor orașului,
crezând, totuși, că vor putea păstra numele reprezentative sovietice: Lenin, Marx, Enghels, 28
iunie, etc.
În procesul de lucru al comisiei, înlăturarea denumirii 28 iunie din nomenclatorul
stradal al Ungheniului a rămas o problemă centrală, or spiritele s-au încins, atât în cadrul
comisiei speciale, pe paginile ziarului local ”Octombrie”, dar și în public, la întreprinderi și
instituții.
Făcând o analiză a gradului de participare şi implicare a locuitorilor în discutarea
proiectului privind schimbarea denumirilor de străzi în anul 1990, se poate afirma cu destulă
certitudine că subectul în cauză a fost cel mai activ dezbătut până în ziua de astăzi în orașul
Ungheni, dovadă elocventă a dinamismului timpului traversat de comunitate, de intensă trăire
a momentului istoric, de adevărată renaştere a conştiinţei de neam în vechea aşezare de pe
malul râului Prut.
Pe adresa comisiei și a ziarului local au parvenit circa 80 de răvașe, cu peste 3000 de
semnături, dintre care vreo 2000 pledau pentru ca numele străzii 28 iunie să fie înlocuit cu
numele Mihai Eminescu.
Desigur, cei mai mulți s-au pronunțat în favoarea noilor denumiri de străzi,
considerând acțiunea una necesară și benefică întru educarea noilor generații: ”Ori –
considerau unii susținători - M. Eminescu, Ștefan cel Mare, Vasile Alecsandri sunt nume
sfinte pentru istoria noastră”.
Dimpotrivă, alții au militat pentru păstrarea intactă a lucrurilor, deoarece credeau că
aceasta nu va aduce nimic bun.
În esență, părerile au vizat trei aspecte.
Unii locuitori, adepţi ai regimului comunist, considerau că înlocuirea numelor
sovietice de străzi era inutilă şi inoportună.
Bunăoară, locuitorul V. Golovanov considera că: ”Acum trebuie de adus în ordine
străzile înseși și nu numai denumirile lor, că la nimic bun schimbarea denumirilor nu va
aduce”. Acesta propunea ca resursele cheltuite pentru schimbarea ”Unor tăblițe cu denumirile
străzilor” să fie utilizate ”pentru amenajarea străzilor, remunerarea măturătorilor, construirea
trotuarelor etc.”28.
La rândul său, locuitorul L. Starovoitov, își exprima părerea ca: ”Denumirile străzilor
să fie înlocuite cu numere, în ordine de rând, în scopurile simpleței și orientării mai bune, ca
în alte țări”29.
Cei mai numeroși locuitori, însă, au salutat şi încuviinţat pe deplin acțiunea de
înlocuire a numelor vechi de străzi.
De exemplu, în răvaşul lor, 71 de angajați ai Școlii Internat considerau că:
”Necesitatea studierii și propagării istoriei poporului moldovenesc, culturii lui seculare –
aceasta este un imperativ al timpului, e în spiritul restructurării în țara noastră. Credem că una
dim metode e și munca începută în vederea aducerii în ordine a denumirilor străzilor din oraș,
doar aceasta cultivă, educă. Și am vrea să avem în oraș străzi, ce ar purta numele lui M.
Eminescu, V. Alecsandri, Ștefan cel Mare, Decebal, nume sfinte pentru poporul nostru”30.
În același context, un grup de 278 de semnatari declarau: ”Susținem în întregime
inițiativa privind schimbarea denumirilor străzilor din oraș. Ne bucură faptul că și nouă,
cetățenilor din oraș, ni se cere sfatul privind denumirea străzilor pe care mergem zi de zi –
104
acest act de adevăr istoric va cotribui la educarea oamenilor, dezvăluirea ”petelor albe” în
istoria poporului nostru…”31.
D. Alexandrova, A Talpă, P Țâuleanu și încă 21 locuitori ai străzii Молдавская,
propuneau ca strada lor să fie redenumită în strada Basarabiei. Alți 25 de semnatari ai străzii
Совхозная au dorit ca aceasta să poarte numele de strada Răzeșilor, aşa cum propunea
proiectul comisiei.
Numeroși locuitori ai str. Кооперативная au fost de acord ca această stradă să fie
numită în cinstea marelui pictor basarabean Igor Vieru.
Sute de semnături cu propuneri concrete au parvenit din partea locuitorilor străzilor 28
Июня, Верхняя, Островская, Песчанная, 50 Лет СССР, Линейная, Заречная etc.
Interesantă s-a dovedit a fi scrisoarea locuitorului de pe stradela Ленинградская, M.
Macovoz, fost deportat în anul 1949. Acesta propunea ca stradela Совхозная să fine numită
”Strada celor 23 de reprimați”, argumentând că la 6 iunie 1949, în capătul acestei străzi, pe
sectorul unde începe livada sovhozului ”Prut” (intersecția str. Petru Rareș cu str. Burebista),
au fost adunate 23 de familii din satul Dănuțeni și deportate apoi în Siberia”32. Cu regret, de
acestă propunere comisia nu a ținut cont, acolo fiind propus și acceptat numele domnitorului
Petru Rareș.
În genere, în lista generală finală, proprusă de comisie, nu și-a găsit loc nici un nume
de stradă consacrat memoriei celor deportați, lucru regretabil, care există și astăzi.
La rândul său, locuitorul satului Sculeni, I. Orjuhovski, își exprima admirația față de
acțiunea de schimbare a denumirilor de străzi la Ungheni, considerând-o: ”Exemplu demn de
invidiat”33.
Subsemnatul însuși, a publicat pe paginile ziarului local un articol în care menționam
faptul că: ”Din 121 de străzi și stradele existente în 1990 în orașul Ungheni, doar două au
denumiri legate de istoria localității, restul, poartă nume șablon, de serie, care nu au nimic cu
trecutul istoric al orașului și pe care le poți întâlni în oricare oraș din URSS. De aceea,
problema aceasta nu trebuie soluționată formal, ci este necesar să acordăm străzilor denumiri
legate de istoria orașului și neamului nostru, care să servească punte de legătură dintre trecut
și viitor”34.
În fine, al treilea grup de participanți la discuții admitea parțial redenumirea străzilor,
pledând, totuși, pentru păstrarea numelor ideologilor regimului sovietic și comunist: Marx,
Enghels, Lenin, a ostaşilor sovietici căzuţi pe teritoriul raionului Ungheni în Războiul Doi
Mondial, precum și a unor date importante din istoria fostului imperiu sovietic: 50 лет
СССР, 60 лет Oктября etc.
La fel şi autorul articolului „Istoria rămâne istorie”, V. Beşleagă, milita pentru
păstrarea denumirilor de străzi Marx, Enghels şi Lenin35.
De exemplu, locuitorul I. Alexandrov nu era de acord ca în Ungheni să existe străzi cu
numele domnitorului Ștefan cel Mare, Alexandru cel Bun și a rudelor acestora, considerându-i
”despoți-feudali”36.
La rândul său, ungheneanul P. Dombrovschii, în cele trei scrisori ale sale, se întreba:
”Ce are comun M. Eminescu cu Basarabia, sau cine-i Maria Cebotri? Cred că-i soția vreunui
membru al acestei comisii”37.
O altă locuitoare ameninţa să-și dea foc în piaţa din centrul oraşului, dacă vreo stradă
va purta numele ultimului proprietar al Ungheniului, M. Buznea.
Războiul semnăturilor - 600 dintr-un foc pentru strada Komsomolskaya
Același M. Mireanu mai menționează în memoriile sale că: ”Rusofonii s-au dovedit a
fi foarte activi: cereau restabilirea denumirilor vechi: Gvardeisckaia, Komsomolskaia, Lenina,
105
Okteabrskaia ș. a., altfel amenințau cu greva foamei. Veneau o mulțime de scrisori din partea
lor, dar moldovenii erau mai loiali”38.
Într-o scrisoare, publicată în ziarul ”Octombrie”, un grup de comsomoliști se arătau
indignați de intenţia de a înlocui numele străzii Комсомольская cu V. Alecsandri,
argumentând, chipurile, că: ”Detașamentul de 12 mii de comsomoliști al raionului este în
drept să aibă o stradă Комсомольская, care întruchipează eroismul și bărbăția în timpul
războiului, a desțelinirii și construirea BAM-ului, toate faptele bune realizate cu munca
comsomoliștilor”39.
Dar storia acestui răvaș este interesantă și grăitoare mai eles în ceea ce privește
subterfugiile la care recurgeau, de regulă, părțile participante la discuții.
”Cei de la redacție, susține M. Mireanu, m-au anunțat că a sosit o scrisoare de la
Școala nr. 1 cu circa 600 semnături în susținerea străzii Komsomolscaia. Nu-mi venea să cred.
Cei de la viitorul liceu Mihai Eminescu? Am luat scrisoarea și am început s-o cercetez. Mi-a
atras atenția semănătura fetei primarului Vasile Para (viitorului primar, din iunie 1990 – V.
Iu). Am observat că aproape toate semnăturile sânt cu unul și același pix și parcă erau semnate
de o singură mână… Am mers la directorul școlii, Chivriga, apoi la instructoarea de pionieri.
Apoi cu toții am mers în clasa unde învăța fiica primarului. Am arătat clasei scrisoarea cu cele
600 de semnături și am rugat să se ridice cei care au semnat. Liniște de mormînt. În cele din
urmă s-a ridicat eleva Para și a făcut lumină asupra cazului. A povestit cum a venit
instructoarea și ne-a rugat să semnăm. ”Noi, cu toții am refuzat, dar s-a găsit unul care a
semnat pentru toți””40.
La rândul lor, nici adepții înlocuirii denumirilor vechi ale străzilor nu se lăsau mai
prejos. M. Mireanu afirmă că: ”Văzând că suntem prea mult atacați…, am pus cunoscuții,
rudele, prietenii să scrie scrisori de susținere, rugându-i să meargă pe la ”casele străzilor”
pentru colectare de semnături”41.
Cam aceasta a fost tonul și atmosfera acelor discuţii publice privind schimbarea
vechilor denumiri de străzi în oraşul Ungheni.
În același timp, discuţii destul de aprinse şi contradictorii se derulau în amintita
comisie specială, între membrii clubului „Renaşterea”, a FPM şi reprezentanţii locali ai
Partidului Comunist.
Să nu uităm că Partidul Comunist exista, iar influența sa în societate era destul de
puternică. Acesta nu dorea nicidecum să cedeze atunci când era vorba de acţiuni cu tentă
naţională (sau naționalistă, după cum considerau ei).
M. Mireanu susține, pe bună dreptate, că: ”Lucrul în comisie a fost cu mari dificultăți.
Se iscau mari certuri. Mereu se opunea dna Ureche și Aurel Cepoi: ei cereau să păstrăm
numele ”eliberatorilor”, ca: Musatov, Ponomarenco…”42.
Pe data de 25 aprilie 1990, discuţiile publice s-au încheiat, iar comisia a totalizat
rezultatele. Pe adresa comisiei şi a redacției ziarului Octombrie au venit 77 de scrisori: 50
colective şi 27 particulare. În limba rusă - 20, în română – 57. În total - circa 3000 de
semnături ale locuitorilor oraşului43.
Din capul locului, principiul de care s-a ghidat comisia în procesul de selectare a
propunerilor a fost: istoria, cultura şi tradiţia oraşului Ungheni, după care a urmat istoria şi
cultura naţională. Acest principiu a permis comisiei să elimine din listă, deşi cu foarte mare
greu (din cauza opunerii reprezentanţilor autorităţilor publice locale în comisie şi a celor din
CR Ungheni a PC), dar metodic, denumiri marcante sovietice: Маркс, Энгельс, Раджабов,
Рыбалченко, Щчербаков, Горького, Кабанчя, Колосов, Бреус, Загребин, Островского,
Гречько, Кравченко, Письменный, Пономаренко, Комсомольская, Дзержинского,
Гвардейская, Красноармейская, 50 лет СССР, 50 лет Октября, 1 мая etc.
106
În procesul de lucru, până la definitivarea listei, în privinţa unei sau altei străzi au
existat mai multe variante, în mai toate cazurile, soarta finală fiind hotărâtă de numărul de
semnături acumulate pro sau contra din scrisorile particpanţilor la discuţie.
De exemplu, pentru înlocuirea numelui 50 лет Октября cu Ștefan cel Mare au pledat
1045 de semnatari. Pentru Igor Vieru – 1089, Mușatinilor 817, Dosoftei – 1323, I. Neculce –
1323, Gh. Asache – 2000, Donici – 1323, Barbu Lăutaru – 1683, M. Sadoveanu – 1323, M.
Viteazu – 1140 etc.44.
Trebuie menționat, totuși, că denumirile vechi ale unor străzi nu au fost schimbate, ci
doar traduse din rusă în română (Полевая - Câmpiilor, Мостовой - Podurilor, Озѐрная –
Lacului, Бендерская – Tighina, Виноградный – Viilor, Железнодорожная – Feroviară,
Садовая – Livezilor, Прутская – Prutului, Оранжерейный – Oranjeriei, Промышленная –
Industrială).
De rând cu denumirile străzilor, au fost schimbate și o serie de nume de instituții:
Parcul central – Miorița, Cinematograful Victoria- Dragoș-Vodă, magazinul central universal
– Cosânzeana, magazinul Lumea copiilor – Andrieș etc.
Reprezentanții PC s-au prezentat la ședințele comisiei nepregătiți, nefiind în stare să
apere argumentat denumirile de sorginte sovietică, pentru care pledau.
În schimb, tabăra opusă și-a abordat misiunea cu multă seriozitate, cucerirea fiecărui
nume fiind un adevărat bastion. Aceștia, pentru a fi eficienți, și-au repartizat identificarea
unor denumiri corespunzător domeniului specialității lor: Dna S. Lăpteanu, M. Mireanu –
literatură, cultură și artă română. V. Iucal, L. Gurdiș – istorie națională și locală.
Ungheni - prima localitate din republică care a iniţiat şi realizat schimbarea

denumirilor sovietice de străzi
Deşi au propus şi au insistat foarte mult, mebrii comisiei din partea clubului
„Renaştere” şi a FPM nu au izbutit să impună înlocuirea denumirii străzii Якир şi, desigur, a
străzii centrale Ленин. Pentru ultima s-a propus numele domnitorului Vasile Lupu, alegerea
fiind motivată prin faptul că în istoria localităţii există o anumită tradiţie legată de acest
voievod, cum ar fi numele gării feroviare în anii interbelici şi a băncii populare locale şi,
deasemenea, existenţa unei legende, potrivit căreia întemeierea aşezării ar fi fost legată de
temerarul domnitor moldovean.
Pentru membrii PC din comisie şi cei ai Sovietului local înlăturarea numelui
principalului ideolog comunist din mentalul cotidian al Ungheniului a fost o chestiune
inadmisibilă şi de principiu.
Unii cititori vor observa, pe bună dreptate, că în lista noilor denumiri propuse de
comisie spre discuție au rămas, totuși, unele din fostele denumiri sovietice: Солтыс, Якир,
Мусатов, Лазо.
Insistenţa reprezentanţilor forţelor democratice de a înlătura toate denumirile de
sorginte comunistă din nomenclatorul străzilor Unghenene, a făcut ca autorităţile comuniste
ale oraşului şi CR Ungheni al PC să tergiverseze convocarea unei sesiuni în care să fie
aprobată decizia finală...
Între timp, în luna mai 1990, au avut loc alegerile locale, în cadrul cărora la cârma
oraşului au venit forţele democratice. Reprzentanţii acestora au decis hotărât să redenumească
strada Ленина în Naţională, Енгельса în Romană, Маркса în Barbu Lăutaru”.
În fine, la începutul lunii iulie, a avut loc şedinţa ordinară a Comitetului Executiv al
Sovietului orăşenesc Ungheni de deputaţi ai poporului, la care a fost adoptată multaşteptata
hotărâre „Despre înlocuirea denumirilor vechi ale străzilor, unor instituţii de cultură şi de
comerţ, cu denumiri noi, legate de istoria şi cultura oraşului şi a poporului moldovenesc”45.
107
Comuniștii pierd bătălia, dar nu renunță
Se părea că scopul a fost atins și lucrurile s-au domolit.

Reprezentanţii comuniştilor însă au decis să atace.
Astfel că, pe 21 iulie, 20 de deputați ai Sovetului orășenesc Ungheni (A. Burlacenco,
A Gurduza, S Bogacenco, A. Grecov, B. Cos, V. Pozdeeva, R. Ghienco, N. Gaviuc, V. Solop,
P. Vrancean, S. Lacusta, V. Sinițkii, V. Sinițkaya, V. Calmațui, M. Cozari, A Lâsenco, A.
Zilberman, I. Ivanov, V. Golovanov, L Varvariuc), au publicat o adresare în care declarau că
”Decizia de a înlocui străzile Ленин, Маркс și Енгелс este pripită, s-a făcut fără a ține cont de
părerile locuitorilor acestor străzi, conține o anumită tentă politică, fapt ce trezește o reacție
negativă din partea multor locuitori. Adoptarea unei asemenea hotărâri de către comitetul
executiv al Sovietului orășenesc trezește nedumerire din partea populației, deoarece se știe că,
anume V. I. Lenin este fodatorul Sovetelor”46.
La rândul său, conducerea comuniștilor raionului, a convocat Biroul CR Ungheni al
PC al Moldovei pe data de 17 iulie, la care a adoptat hotărârea: „Despre poziţia Biroului CR
Ungheni al PCM în legătură cu Hotărârea Comitetulu Executiv al Sovietului orăşenesc de
deputaţi ai poporului de a schimba denumirea unor străzi din oraşul Ungheni”47.
În ea, după ce se făcea o trecere în revistă a întregului proces de lucru asupra pregătirii
proiectului de înlocuire a denumirilor de străzi, arătându-se că s-a „Înfăptuit o muncă
considerabilă”, se menţiona că: „În perioada ce a precedat adoptarea hotărârii în cauză, au
avut loc întâlniri şi convorbiri ale membrilor biroului comitetului raional de partid cu
conducătorii Sovietului orăşenesc şi executivului în actuala componenţă, pe parcursul cărora
s-a atras atenţia asupra faptului că acţiunile privind reglementarea denumirii străzilor din oraş
trebuie să se bazeze pe rezultatele studierii opiniei publice, să aducă la bună înţelegere şi la
consolidarea populaţiei. Era de aşteptat, că aceste doleanţe vor fi sesizate cu înţelegere,
rămâneau speranţe, că se va adopta o hotărâre bine chibzuită.
Însă, de rând cu altele, au fost schimbate și denumirile străzilor ce poartă numele lui
Lenin, Marx și Enghels, precum și a eroilor Uniunii Sovietice, care și-au dat viața pe
pământul unghenean: Раджабов, Колосов, Пономаренко, Рыбалченко”48.
Conducerea comunistă invoca faptul că „Hotărârea în cauză a fost adoptată fără
discutarea largă, trasată anterior, fără a ţine cont de opinia în ansamblu, ceea ce la rândul său
a dat naştere din partea locuitorilor acestor străzi, cetăţenilor oraşului unei reacţii
contradictorii”.
Ştabii comunişti catalogau hotărârea drept: „O acţiune orientată spre dezrădăcinarea
din conştiinţa oamenilor şi renunţarea la tot ce e legat de ideea socializmului şi prietenia
popoarelor sovietice, contribuind la escaladarea anticomunismului şi antileninismului”49.
În final, dânşii cereau membrilor PCUS din Executivul Ungheni să „Desfăşoare munca
explicativă în organele în cauză despre necesitatea de a lăsa neschimbate denumirile străzilor
menţionate mai sus în scopurile stabilizării situaţiei social-politice din oraş şi raion”50.
Această hotărâre a conducerii comuniştilor raionului, dovedeşte că în minţile
respectivilor persista o gândire învechită, în mare disonanţă cu pulsul vremii şi proceselor
care se derulau în societate.
În fine, pe data de 22 iulie, Secția Ungheni a Frontului Popular a adoptat și ea o
hotărâre ”Cu privire la preschimbarea denumirilor de străzi în orașul Ungheni” 51. În
declarație se arăta susținerea hotărârii prezidiului Sovietului orășenesc Ungheni și
dezaprobarea adresării grupului de deputați comuniști din Soviet.
Mai mult, se propunea ”Ca în toate Sovietele locale – de orășel și sătești… să se revină
la denumirile, ce reflectează istoria poporului, ce a dat numele acestui pământ”.52
108
În același timp, bibliotecara N. Para, de la biblioteca ”Dimitrie Cantemir”, a inițiat în

ziarul Octombrie rubrica ”Numele străzii mele”, în care autoarea făcea cunoscut cititurilor
semnificația cutărui sau cutărui nume de stradă.53 Adevărat că acțiunea nu a durat mult.
Ulterior, în 1993, rubrica a fost reluată de subsemnat, dar, de asemenea, pentru foarte scurt
timp.
Bineînțeles că exponenții vechiului regim nu au putut accepta să piardă ușor o bătălie,
care pentru ei era principială. Aceștia au căutat permanent să se revanșeze, lucru care s-a
văzut în momentul pregătirii primei ediții a sărbătorii ”Limba noastră”, în 1990, când
comuniștii locali au ticluit o comisie în exclusivitate din camarazi de ai lor .54
În fine, fără exagerare, trebuie observat neapărat că Ungheniul a fost prima localitate
din republică în care a fost iniţiată şi realizată cu succes, în timp foarte scurt, înlocuirea
vechilor denumiri de străzi: septembrie 1989 – iunie 1990 (vezi lista nr. 1).
Aceasta a fost prima victorie a forțelor democratice în lungul și anevoiosul lanţ al
acţiunilor, care au avut ca scop debolşevizarea oraşului Ungheni și revenirea localității pe
făgașul firesc al valorilorilor culturale și istorice naționale.
Faptul în sine a însemnat că la acel momant, în 1998-1990, în oraşul Ungheni a existat
o mişcare naţională autentică, cu oameni curajoși și mare potenţial intelectual. Aceștia au știut
să genereze idei durabile, punând mai presus de orice cultivarea conştiinţei de neam. Dânșii
au înţeles, că fără schimbarea la faţă a localității, a culturii și conștiinței comunității locale, un
trai liber şi dezvoltare normală este imposibilă.
Un eveniment de excepție - 31 august 1990
Dar munca pentru ordonarea denumirilor de străzi în Ungheni nu s-a încheiat odată cu
adoptarea hotărârii amintite. Trebuiau înlocuite tăblițele cu denumirile vechi. Posibilități
bănești existau dar dorință întru realizarea acestora din partea autorităților mai puțină.
Între timp, se apropia prima ediție a sărbătorii ”Limba Noastră„ și ”Ziua orașului”.
Noile autorități au dorit ca evenimentul să fie unul de excepție, de aceea, către sărbătoare,
noile denumiri de străzi au fost imprimate pe tablă obișnuită la atelierul de pictură din oraș. Pe
31 august 1990, inscripțiile erau instalate (pe alocuri destul de lapidar și neîngrijit), iar o
procesiune religioasă, în frunte cu parohul bisericii ”A. Nevschi”, Ioan Porcescu, a mers pe la
toate capetele străzilor, stropindu-le cu agheasmă.
Metamorfozele democrației: ”Sărăcuța” și ”Curculiovca”
Instalarea tăbilțelor cu noile denumiri ale străzilor în august 1990 a fost o soluție
grabnică și temporară. Autoritățile orașului au promis atunci că în scurt timp acestea vor fi
înlocuite cu altele de calitate, conform standardelor.
Mai mullt, comisia pentru redenumirea străzilor a fost desființată, iar alta nu s-a creat.
Între timp, orașul creștea.
În anul 1990, Consiliul orășenesc a adoptat o decizie, prin care acorda terenuri pentru
consrucția caselor de locuit tinerilor familii, care nu dispuneau de spațiu locativ, dar și
orășenilor cu apartemente, doritori de a locui la sol. Condiția a fost ca ultimii să dea
municipalității în schimb apartamentele. În așa fel au văzut autoritățile soluționarea problemei
locative în Ungheni la acea vreme. În final, însă, numeroși indivizi s-au pricopsit și cu una și
cu alta...
În consecință, în scurt timp orașul s-a extins, formându-se două microcartiere
(sectoare) noi în partea de sud. Din cauza atitudinii neserioase a conducerii orașului, noile
109
entități au căpătat denumiri populare caraghioase: Sărăcuța și Kurculiovca, acestea rămânînd

să dăinuie, neoficial, și astăzi în mentalul local, semnificând starea socială a celor care au
populat locul: ”săracii” și ”bogații”.
Consiliul Artistic înceracă să readucă situația la normalitate
Era anul 1991. Văzând că Primăria lasă lucrurile de capul lor, o parte din membrii
fostei comisii au constituit un Consiliu Artistic orășenesc (un fel de ONG actual). Activitatea
acestuia a fost independentă, dar Comitetul Executiv local l-a dorit cu rol consultativ pe
probleme de cultură și edilitate urbanistică pe lângă primărie, lucru care s-a întâmplat.
Membrii Consiliului: Vasile Iucal, istoric, director al Muzeului Ungheni – președinte,
Ghenadie Nicu, ziarist – vicepreședinte, M. Mireanu – artist plastic, Iurie Povar – arhitect, Ilie
Cojocaru – artist plastic, Ion Sârghi – director al Centrului orășenesc pentru Cultură și Culte,
Tudor Scutaru – arhitect, Victor Vieru – arhitect, Mihai Stoicov – viceprimar (ulterior,
componența a suferit schimbări).
Consiliul Artistic se întrunea după necesitate, dar nu mai rar de odată în lună. La
ședințele sale erau discutate cele mai stringente probleme de cultură și urbainsm din oraș,
acolo fiind enunțate idei, inițiative, dar și căi de realizare a acestora.
În cadrul Consiliului Artistic, bunăoară, au fost realizate idei precum: instalarea
bustului M. Eminescu, a Troiței Martirilor Neamului, organzarea viitoarelor tabere de
sculptură etc.
Desigur, din vizorul acestuia nu a scăpat problema procesului de numire a noilor străzi
ale orașului.
Astfel, la ședința din 18 mai 1993, membrii Consiliului Artistic constatau că:
”Primăria încă nu a făcut nimic în privința schimbării tăblițelor cu denumirile de străzi.
Primăria procdează samovolnic la schimbarea și acordarea numelor de străzi noi”55.
În altă ședință, din 19 august 1994, la Consiliul Artistic s-a discutat: ”Editarea unui
prospect color cu harta străzilor și vederi din oraș”. ”Estetica tăblițelor cu denumirea
străzilor”. ”Estetica străzii M. Eminescu și posibilitatea transformării acesteia în stradă
pietonală”56.
În 1993, în locul primarului V. Para, prin decret prezidențial, primar al orașului a fost
numit agrarianul A. Gorea. Acesta a promis să soluționeze problema tăblițelor, iar privitor la
transformarea străzii M. Eminescu în strada pietonală, a refuzat să-i dea curs, motivând că
dânsul locuiește aici, iar orășenii vor înțelege greșit un asemenea gest. În final, nu a fost
realizată nici una din promisiuni, cu excepția faptului că pe timpul acestuia, mai multe stații
de autobus din oraș au fost oferite în gestiune ”temporară” unor persoane, care, ulterior, au
fost transformate în proiprietate privată, construindu-se magazine, baruri, restaurante (vezi, de
exemplu, restaurantul ”Magadan” și sediul ”Orange” în centru, la Dănuțeni magazinul vis-
avis de cimitir).
În 1997, datorită apariției unor cartiere noi, primăria a solicitat Consiliului Artistic să
propună 5 denumiri de străzi, lucru care s-a întâmplat în ședința din 12 octombrie. Au fost
propuse 5 denumiri: Petru Cazacu, Cetățuia, Negoiești, Buna-Vestire, Popa-Popas.
De asemenea, Consiliul Artistic a revenit asupra vechii probleme, rămasă cu semne de
întrebare încă de la fosta Comisie pentru înlocuirea străzilor din 1989-1990 - schimbarea
numelui străzii Naționale cu Vasile Lupu. Ca argument s-a invocat faptul că: ”Națională
sugerează ambiguitate, din care se înțelege că celelalte străzi, având alte denumiri, sunt mai
puțin naționale sau chiar de-a dreptul antinaționale? … Din acest punct de vedere, denumirea
de str. Națională ne apare drept iremediabil ridicolă”, susțineau membrii Consiliului57.
110
În replică, reprezentanții primăriei au invocat probleme tehnice de documentare și

evidență a locuitorilor străzii în cauză, din care motiv s-a pledat pentru păstrearea situației
deja existente.
Pentru înlocuirea numelui străzii Vasile Lupu, Consiliul Artistic a propus numele
scriitorului Dumitru C. Moruzi, fiul prințului C. Moruzi de la Dănuțeni. Ulterior, acest nume
l-a primit o altă stradă.
În aceeași ședință, s-a enunțat ideea conferirii școlii primare din Ungheni a numelui
marelui folclorist moldovean, cu origini din s. Petrești și orașul Unghnei, Efim Junghietu,
lucru care, deasemenea, nu s-a întâmplat.
Au urmat apoi alte inițiative din partea Consiliului amintit, privind noi completări și
înlocuiri în nomenclatorul denumirilor de străzi ale Ungheniului. Unele au fost realizate,
altele nu. Important este că ce nu a fost posibil de realizat în 1989-90, a fost înfăptuit ulterior,
fiind înlocuite denumirile sovietice I. Soltâs, L. Tolstoi, Frunze, Iachir, Solidarității, Lazo,
Gagarin. (Lista nr. 2)
În anul 2000, Consiliul Artistic s-a autodesființat, iar problema denumirii străzilor în
oraș a rămas la latitudinea primăriei, iar aceasta a gestionat-o cu responsabilitate. Denumirile
noi fiind luate din același patrimoniu național, s-au integrat organic în lista celor deja
existente.
În anul 2005, pe data de 21 octombrie, Consiliul orășenesc Ungheni a adoptat decizia
nr. 12/19, prin care a aprobat lista completată a denumirilor de străzi, existete la acea vreme în
localitate.
În 2013, Centrul Național de Terminologie a solicitat Primăriei Ungheni să ajusteze
denumirile străzilor orașului, conform normelor limbii române, propunând forma corectă a
acestora. Lista corectată a fost propusă spre aprobare la una din ultimele ședințe ale
Consiliului local din același an, dar a fost scoasă de pe ordinea de zi. Motiv a servit intenția
consilierilor Partidului Comunist de a revizui o serie de nume de străzi, aceștia pledând pentru
revenirea la unele denumiri sovietice, considerate de ei a fi ”sfinte pentru istoria orașului
Ungheni”. După ce spiritele s-au liniștit, Consiliul orășenesc Ungheni, la ședința sa din 20
februarie 2014, a revenit asupra listei în cauză, aprobând-o în varianta sa actuală58 (Lista nr.
3).
Corectă din punct de vedere lingvistic, partea proastă a listei în cauză este că străzile
nu sunt afișate în ordine alfabetică și nici grupate pe sectoare, lucru care complică
identificarea rapidă a sectoruluii aflării lor și, prin urmare, complică oarecum orientarea
omului de rând.
Făcând retrospectiva redenumirii străzilor orașului Ungheni în perioada de la 1990
încoace, se poate spune cu certitudine că întregul proces, aparent formal, a fost adânc ancorat
în evoluția istorică a localității, reflectând starea de spirit a comunității locale și destinul
acesteia într-o epocă de mare dinamism socialial-politic și transformare identitară a societății
moldovenești în general.
(Lista nr. 1) Hotărârea Comitetului Executiv al Sovietului Orășenesc Ungheni de

deputați ai poporului din luna iulie 1990: ”Despre înlocuirea denumirilor vechi ale
străzilor, unor instituții de cultură și de comerț cu denumiri noi, legate de istoria și
cultura orașului Ungheni și a poporului moldovenesc”.
Denumirea veche a străzii Denumirea nouă a străzii
Dănuțeni
1. Ул. 50 лет Октября Str. Ștefan cel Mare
111
2. Пер. 50 лет Октября Str-la Ștefan cel Mare

3. Ул. Набережная Str. Dănuțeni
4. Пер. Пионерский Str-la Valeriu Cupcea
5. Пер. Зелѐный Str-la Vadul Țuțorei
6. Ул. Полевая Str. Zamfir Arbore
7. Пер. Полевой Str-la Câmpiilor
8. Пер. Линейный Str-la Salcâmilor
9. Пер. Мостовой Str-la Podurilor
10. Ул. Кооперативная Str-la Igor Vieru
11. Пер. Кооперативный Str-la Igor Vieru
12. Пер. Малый Str-la Procelnicenilor
13. Пер. Свечный Str-la Șleahului
14. Пер. Школьный Str-la Mușatinilor
15. Пер. Дорожный Str-la Șleahului
16. Ул. Ключевая Str-la Nuferilor
17. Пер.Ключевой Str-la Nuferilor
18. Пер. Колодезный Str-la Cocostârcilor
19. Пер. Ленинградский Str-la Aleco Russo
20. Ул. Мичурина Str. Burebista
21. Пер. Мичурина Str-la Burebista
22. Ул. Ион Солтыс Str. Ion Soltâs
23. Пер. Ион Солтыс Str-la Ion Soltâs
24. Ул. Молдавская Str. Basarabiei
25. Ул. Горького Str. Constantin Stere
26. Ул. Островского Str. Alexei Mateevici
27. Ул. Рыбалченко Str. Gavril Bănulescu-Bodoni
28. Ул. Совхозная Str. Răzeșilor
29. Ул. Колхозная Str. Petru Rareș
30. Ул. Торговая Str. Nicolae Iorga
31. Ул. Дануценская Str. Ion Neculce
32. Ул. Речная – 1 Str. Aureliu David
33. Ул. Заводская Str. Varlaam
34. Ул. Речная – 2 Str. Dosoftei
35. Ул. Загородная Str. Ciurești
36. Ул. Л. Толстого Str. L. Tolstoi
37. Ул. Московская Str. Petru Zadnipru
38. Пер. Московский Str-la Găureni
39. Ул. Колцевая Str. Artizanei
40. Пер. Новай Str-la Băilești
Ungheni – Vale
41. Ул. Озѐрная Str. Lacului

42. Ул. Озѐрная – 2 Str-la Unghiului
43. Ул. Суворова Str. Alexandru Donici
44. Ул. Огородная Str. Grădinilor
45. Ул. Фрунзе Str. Frunze
46. Ул. Якира Str. Iachir
47. Ул. Пушкина Str. Pan Halippa
48. Ул. Пограничная Str. Suceava
112
49. Пер. Заставы Str-la Vălenilor

50. Ул. Котовского Str. Iașului
51. Пер. Котовского Str-la Iașului
52. Ул. 1 Мая Str. Solidarității
53. Ул. Бендерская Str. Tighinei
Ungheni-Deal
54. Ул. Заводская Str. Horelor

55. Ул. Победа Str. A. Marinescu
56. Ул. Виноградная Str. Viilor
57. Пер. Виноградный Str-la Viilor
58. Ул. Верхняя Str. Delești
59. Пер. Верхний Str-la Delești
60. Ул. Спортивная Str. Haiducilor
61. Ул. Песчаная Str. Căpriana
62. Ул. Нагорная Str. George Coșbuc
Ungheni-Centru
63. Ул. Железнодорожная Str. Feroviară

64. Ул. Ленина Str. Națională
65. Ул. 28 июня Str. Mihai Eminescu
66. Ул. К. Маркса Str. Barbu Lăutaru
67. Ул. Энгельса Str. Romană
68. Пер. Энгельса Str-la Humulești
69. Ул. Мусатова Str. Musatov
70. Ул. Мусатова (după stadion) Str. Maria Cibotaru
71. Ул. С. Лазо Str. Serghei Lazo
72. Ул. С. Лазо (după stadion) Str. Alexandru Plămădeală
73. Ул. Советская Str. Nicolae Bălcescu
74. Ул. Садовая Str. Livezilor
75. Ул. Красноврмейская Str. Dimitrie Cantemir
76. Ул. Штефан чел Маре Str. Renașterii
77. Ул. Прутская Str. Prutului
78. Пер. Прутский Str-la Prutului
79. Ул. Октябрьская Str. Veronica Micle
80. Ул. Комсомольская Str. Vasile Alecsandri
81. Ул. 50 лет СССР Str. Decebal
82. Ул. Пономаренко Str. Vasile Lupu
83. Ул. Дзержинского Str. Bogdan Petriceicu-Hașdeu
84. Ул. Гвардейская Str. Alexandru cel Bun
85. Пер. Оранжерейный Str-la Oranjeriei
Microraionul Tineretului, Berești
86. Ул. Ион Крянгэ Str. Ion Creangă

87. Ул. Бойко Str. Boico
88. Ул. Кабанча Str. Ciprian Porumbescu
89. Ул. Письменного Str. Miron Costin
113
90. Ул. Кравченко Str. Grigore Ureche

91. Ул. Парковая Str. Alecsandru Cozmescu
92. Ул. Щусева Str. Bernerdazzi
93. Ул. Гречко Str. Teiului
94. Ул. Викторией Str. Berești
95. Ул. Промышленная Str. Industrială
96. Ул. Флорилор Str. Florilor
97. Ул. Раджабова Str. George Meniuc
98. Ул. Гагарина Str. Iurii Gagarin
99. Ул. Космонавтов Str. Mihail Sadoveanu
100. Ул. Шчербакова Str. Mihai Viteazul
101. Пер. Шчербакова Str-la Mihai Viteazul
102. Ул. 8-го марта Str. Mărțișor
103. Пер. Берешсткий Str-la Berești
104. Ул. Загребина Str. Tudor Arghezi
105. Пер. Загребина Str-la Tudor Arghezi
106. Ул. Бреус Str. Putna
107. Ул. Извоарелор Str. Izvoarelor
108. Ул. Весенняя Str. Scuterniceni
109. Ул. Колосова Str. Gheorghe Asachi
110. Пер. Колосова Str-la Gheorghe Asachi
111. Ул. Фынтынилор Str. Fântânilor
112. Ул. Юбилейная Str-la Seimenilor
113. Пер. Юбилейный Str. Hotinului
114. Ул. Дружбы Str. Bogdănești
115. Ул. Шевченко Str. Mânzăteștii-Vechi
Denumiri de instituții culturale și de

comerț
Parcul central ”Miorița”

Cinematograful ”Victoria” ”Dragoș Vodă”
Magazinul central universal ”Cosânzeana”
Magazinul din Ungheni-Deal ”Delia”
Magazinul ”Детский мир” ”Andrieș”
Universamul din Dănuțeni ”Dănuțeni”
Alimentara ”Ласточка” ”Rândunica”
Hotelul ”Дружба” ”Dacia”
Cafeneaua ”Miorița” ”Struguraș”
Cafeneaua ”Радуга” ”Fulgușor”
114
(Lista nr. 2) Denumiri de străzi instituite între anii 1990-2015

1. Str. Ion Aldea-Teodorovici
2. Str. Gărdești
3. Str. Gheorghe Malarciuc
4. Str. Dumitru C. Moruzi
5. Str. Constantin Negruzzi
6. Str. Ioan Slavici
7. Str. Victoria
8. Str. Petru Cazacu
9. Str. Gheorghe Crestiuc
10. Str. Oleg Unghreanu
11. Str. Tamara Ciobanu
12. Str. Aurel David
13. Str. Negoești
14. Str. Florilor
15. Str. Titu Maiorescu
16. Str. Bălteni
17. Str. Arcașii lui Ștefan
18. Str. Unirii
19. Str. Anton Crihan
20. Str. 31 august 1989
21. Str. Constantin Stamati
22. Str. Ion Vatamanu
23. Str. Constantin Brâncuși
24. Str. Cuza-Vodă
25. Str. Petru Movilă
26. Str. Aurel Vlaicu
27. Str. Mihai Cogâlniceanju
28. Str. Doina
29. Str.Luceafărul
30. Str. Nucului
31. Str. Meșterul Manole
32. Str. Cetireni
33. Str. Gheorghe Adam
34. Str. Basarabia
35. Str. Ion Luca Caragiale
36. Str. Ion Doncev
37. Str. Trandafirilor
38. Str-la Vasile Alecsandri
39. Str-la Petru Rareș
40. Str. Independenței
41. Str. Iacob Ciachir
42. Str-la Ion Creangă
43. Str. Tereza Sobolevschi
44. Str-la Constantin Stamati
45. Str-la Decebal
46. Str. Bălteni
47. Str. Stația Berești
48. Str. Stația Unțești
115
Anexă
la deciiza Consiliului
Orăşenesc
nr. 1/12 din 20.02.2014
(Lista nr. 3) Lista actualizată a denumirilor de străzi în or. Ungheni,

conform anexei la decizia Consiliului Orășenesc nr. 1/12 din 20 februarie 2014
N Cod Denumirea străzii

d/o strada aprobată prin Decizia Denumirea actualizată a Denumirea abreviată
Consiliului or. Ungheni nr. 12/19 străzii a străzii
din 21.10.2005
1 1 str Industrială str. Industrială str Industrială
2 2 str. Ion Aldea Teodorovici str. Ion Aldea – Teodorovici str. I. Aldea -
Teodorovici
3 3 str-la Gheorghe Asachi str-la Gheorghe Asachi str-la Gh. Asachi
4 4 str. Mihai Viteazu str. Mihai Viteazul str. Mihai Viteazul
5 5 str. Barbu Lăutaru str. Barbu Lăutaru str. Barbu Lăutaru
6 7 str-la Burebista str-la Burebista str-la Burebista
7 8 str. Gărdeşti str. Gărdeşti str. Gărdeşti
8 9 str. Fântînilor str. Fântînilor str. Fântînilor
9 10 str. Scuterniceni str. Scuterniceni str. Scuterniceni
10 11 str-la Gheorghe Malarciuc str-la Gheorghe Malarciuc str-la G. Malarciuc
11 12 str. Hotinului str. Hotin str. Hotin
12 13 str. Gheorghe Asachi str. Gheorghe Asachi str. Gh. Asachi
13 14 str. Mînzăteştii-Vechi str. Mînzăteştii Vechi str. Mînzăteştii Vechi
14 18 str Vasile Alecsandri str. Vasile Alecsandri str. V. Alecsandri
15 23 str-la Alexandru cel Bun str-la Alexandru cel Bun str-la Alexandru cel
Bun
16 24 str. Constantin Moruzi str. Constantin Moruzi str. C. Moruzi
17 31 str-la Iaşului str-la Iaşi str-la Iaşi
18 37 str. Alexandru Cozmescu str. Alexandru Cosmescu str. A. Cosmescu
19 49 str-la Grădinilor str-la Grădinilor str-la Grădinilor
20 54 str-la. Vălenilor str-la Vălenilor str-la Vălenilor
21 75 str. Mărţişor str. Mărţişor str. Mărţişor
116
22 76 str. Tudor Arghezi str. Tudor Arghezi str. T. Arghezi
23 77 str. Constantin Negruzzi str. Constantin Negruzzi str. C. Negruzzi
24 99 str-la Valeriu Cupcea str-la Valeriu Cupcea str-la V. Cupcea
25 102 str-la Cîmpurilor (Cîmpiilor) str-la Cîmpurilor str-la Cîmpurilor
26 105 str. Igor Vieru str. Igor Vieru str. I. Vieru
27 106 str-la Igor Vieru str-la Igor Vieru str-la I. Vieru
28 107 str-la Procelnicenilor str-la Procelnicenilor str-la Procelnicenilor
29 130 str. Dosoftei str. Mitropolit Dosoftei str. Mitropolit

Dosoftei
30 135 str-la. Găureni str-la Găureni str-la Găureni
31 137 str-la Băileşti str-la Băileşti str-la Băileşti
32 138 str. I. Slavici str. Ioan Slavici str. I. Slavici
33 153 str. Tamara Ciobanu str. Tamara Ciobanu str. T. Ciobanu
34 162 str-la T. Arghezi str-la Tudor Arghezi str-la T. Arghezi
35 163 str-la Victoria str-la Victoria- str-la Victoria
36 164 str-la Fîntînilor str-la Fîntînilor str-la Fîntînilor
37 166 str-la Ştefan cel Mare str-la Ştefan cel Mare şi Sfînt str-la Ştefan cel Mare
38 170 str-la Podurilor str-la Podurilor str-la Podurilor
39 171 str. Petru Cazacu str. Petru Cazacu str. P. Cazacu
40 179 str. Chilia str. Chilia str. Chilia
41 662 str. Bogdăneşti str. Bogdăneşti str. Bogdăneşti
42 663 str. Burebista str. Burebista str. Burebista
43 664 str. Solidarităţii str. Solidarităţii str. Solidarităţii
44 665 str. I. Creangă str. Ion Creangă str. I. Creangă
45 666 str. Al. cel Bun str. Alexandru cel Bun str. Alexandru cel Bun
46 667 str. Decebal str. Decebal str. Decebal
47 668 str. M. Eminescu str. Mihai Eminescu str. M. Eminescu
48 669 str. Dănuteni str. Dănuţeni str. Dănuţeni
49 670 str-la Bereşti str-la Bereşti str-la Bereşti
50 671 str-la M.Viteazu str-la Mihai Viteazul str-la Mihai Viteazul
117
51 672 str. Gh. Crestiuc str. Ghenadie Crestiuc str. G. Crestiuc
52 673 str. Ştefan cel Mare str. Ştefan cel Mare şi Sfînt str. Ştefan cel Mare
53 674 str-la Tighinei str-la Tighina str-la Tighina
54 675 str M. Sadoveanu str. Mihail Sadoveanu str M. Sadoveanu
55 677 str. Bernardazzi str. Alessandro Bernardazzi str. A. Bernardazzi
56 678 str. Naţională str. Naţională str. Naţională
57 679 str. Ciureşti str. Ciureşti str. Ciureşti
58 680 str Viilor str. Viilor str Viilor
59 681 str. Oleg Ungureanu str. Oleg Ungureanu str. O. Ungureanu
60 682 str. Alexandru Boico str. Alexandru Boico str. A. Boico
61 683 str. Putna str. Putna str. Putna
62 684 str. Ciprian Porumbescu str. Ciprian Porumbescu str. C. Porumbescu
63 685 str. Maria Cibotaru str. Maria Cebotari str. M. Cebotari
64 686 str. Bogdan Petriceicu str. Bogdan Petriceicu Haşdeu str. B. P. Haşdeu
Haşdeu
65 687 str. Romană str. Romană str. Romană
66 688 str. Aurel David str. Aurel David str. Aurel David
67 689 str. Mioriţa str. Mioriţa str. Mioriţa
68 690 str. Unghiului str. Unghiului str. Unghiului
69 692 str Vasile Lupu str. Vasile Lupu str. V. Lupu
70 693 str. Negoieşti str. Negoieşti str. Negoieşti
71 694 str. Florilor str. Florilor str. Florilor
72 695 str. Titu Maiorescu str. Titu Maiorescu str. T. Maiorescu
73 696 str. Bălteni str. Bălteni str. Bălteni
74 697 str. Arcaşii lui Ştefan str. Arcaşii lui Ştefan str. Arcaşii lui Ştefan
75 698 str. Grădinilor str. Grădinilor str. Grădinilor
76 699 str. Pan Halipa str. Pantelimon Halippa str. Pan. Halippa
77 700 str. Alexandru Plămădeală str. Alexandru Plămădeală str. A. Plămădeală
78 701 str. Vlad Ţepeş str. Vlad Ţepeş str. Vlad Ţepeş
79 702 str. Zamfir Arbure str. Zamfir Arbore str. Zamfir Arbore
118
80 704 str. Unirii str. Unirii- str. Unirii
81 705 str. Ion Neculce str. Ion Neculce str. I. Neculce
82 706 str. Grigore Ureche str. Grigore Ureche str. Gr. Ureche
83 707 str. Constantin Stere str. Constantin Stere str. C. Stere
84 708 str. Anton Crihan str. Anton Crihan- str. A. Crihan
85 709 str Nuferilor str. Nuferilor str. Nuferilor
86 711 str. Gavriil Bănulescu str. Mitropolit Gavriil str. Mitropolit G.

Bodoni Bănulescu - Bodoni Bănulescu - Bodoni
87 712 str. Veronica Micle str. Veronica Micle str. Veronica Micle
88 713 str. Feroviară str. Feroviară str. Feroviară
89 714 str. Lacului str. Lacului str. Lacului
90 715 str-la Luceafărul str-la Luceafărul str-la Luceafărul
91 716 str. Suceava str. Suceava str. Suceava
92 717 str. Mitropolit Varlaam str. Mitropolit Varlaam str. Mitropolit

Varlaam
93 718 str. 31 August str. 31 August 1989 str. 31 August 1989
94 719 str. Constantin Stamati str. Constantin Stamati str. C. Stamati
95 720 str-la Humuleşti str. Humuleşti Str. Humuleşti
96 721 str. Livezilor str. Livezilor str. Livezilor
97 722 str. Petru Rareş str. Petru Rareş str. P. Rareş
98 723 str. Prutului str. Prut str. Prut
99 724 str. Iaşului str. Iaşi str. Iaşi
100 725 str. Musatov str. Fiodor Musatov str. F. Musatov
101 726 str. Alexandru Donici str. Alexandru Donici str. A. Donici
102 727 str-la. Oranjeriei str-la Oranjeriei str-la. Oranjeriei
103 728 str. Petru Zadnipru str. Petru Zadnipru str. P. Zadnipru
104 729 str. George Meniuc str. George Meniuc str. G. Meniuc
105 730 str-la Ciureşti str-la Ciureşti str-la Ciureşti
106 732 str. Nicolae Iorga str. Nicolae Iorga str. N. Iorga
107 733 str. Miron Costin str. Miron Costin str. M. Costin
108 734 str. George Coşbuc str. George Coşbuc str. G. Coşbuc
119
109 735 str. Dmitre Cantemir str. Dimitrie Cantemir str. D. Cantemir
110 736 str. Horelor str. Horelor str. Horelor
111 737 str. A. Marinescu str. Alexandru Marinescu str. A. Marinescu
112 738 str-la Viilor str-la Viilor str-la Viilor
113 739 str. Ion Vatamanu str. Ion Vatamanu str. I. Vatamanu
114 740 str. Constantin Brîncuşi str. Constantin Brîncuşi str. C. Brîncuşi
115 741 str. Cuza - Vodă str. Cuza – Vodă str. Cuza - Vodă
116 742 str. Petru Movilă str. Petru Movilă str. P. Movilă
117 743 str. Aurel Vlaicu str. Aurel Vlaicu str. Aurel Vlaicu
118 744 str. Căpriana str. Căpriana str. Căpriana
119 745 str. Mihai Kogâlniceanu str. Mihail Kogălniceanu str. M. Kogălniceanu
120 746 str. Haiducilor str. Haiducilor str. Haiducilor
121 747 str, Deleşti str. Deleşti str. Deleşti
122 748 str-la Deleşti str-la Deleşti str-la Deleşti
123 749 str-la 31 August str-la 31 August 1989 str-la 31 August 1989
124 750 str Doina str. Doina str Doina
125 751 str. Luceafărul str. Luceafărul str. Luceafărul
126 752 str. Nucului str. Nucului str. Nucului
127 753 str. Misterul Manole str. Meşterul Manole str. Meşterul Manole
128 754 str. Cetireni str. Cetireni str. Cetireni
129 755 str-la Mioriţa str-la Mioriţa str-la Mioriţa
130 756 str. Grigore Adam str. Grigore Adam str. Gr. Adam
131 757 str. Răzeşilor str. Răzeşilor str. Răzeşilor
132 758 str. Alexei Mateevici str. Alexei Mateevici str. A. Mateevici
133 759 str. Basarabiei str. Basarabia str. Basarabia
134 760 str. Ioan Luca Caragiale str. Ion Luca Caragiale str. I. L. Caragiale
135 761 str-la Grigore Adam str-la Grigore Adam str-la Gr. Adam
136 762 str-la Gavriil Bănulescu str-la Mitropolit Gavriil str-la Mitropolit G.
Bodoni Bănulescu - Bodoni Bănulescu - Bodoni
137 763 str-la Cocostîrcilor str-la Cocostîrcilor str-la Cocostîrcilor
120
138 764 str-la Salcîmilor str-la Salcîmilor str-la Salcîmilor
139 765 str-la Vadu Tutorei str-la Vadul Tutorei str-la Vadul Tutorei
140 766 str. Artezianei str. Artezianei str. Artezianei
141 769 str-la Ion Neculce str-la Ion Neculce str-la I. Neculce
142 770 str. Aleco Russo str. Alecu Russo str. Alecu Russo
143 771 str-la Şleahului str-la Şleahului str-la Şleahului
144 772 str-la Danuteni str-la Dănuţeni str-la Dănuţeni
145 773 str-la Muşatinilor str-la Muşatinilor str-la Muşatinilor
146 774 str. Renaşterii str. Renaşterii str. Renaşterii
147 775 str. Nicolae Bălcescu str. Nicolae Bălcescu str. N. Bălcescu
148 str. Cetătuiei str. Cetătuiei str. Cetătuiei
149 str-la Cetătuiei str-la Cetătuiei str-la Cetătuiei
150 str. Izvoarelor str. Izvoarelor str. Izvoarelor
151 str-la Prutului str-la Prut str-la Prutului
152 str-la Nuferilor str-la Nuferilor str-la Nuferilor
153 str. Doina Aldea Teodorovici str. Doina Aldea - Teodorovici str. Doina Aldea -
Teodorovici
154 str. Trandafirilor str. Trandafirilor str. Trandafirilor
155 str. Doncev str. Ion Doncev str. I. Doncev
156 str-la Dmitrie Cantemir str-la Dimitrie Cantemir str-la D. Cantemir
157 str. Şleahului str. Şleahului str. Şleahului
158 str-la Mihai Sadoveanu str-la Mihail Sadoveanu str-la M. Sadoveanu
159 str-la Putna str-la Putna str-la Putna
160 str-la Vasile Alecsandri str-la Vasile Alecsandri str-la V. Alecsandri
161 str-la Ion Creangă str-la Ion Creangă str-la I. Creangă
162 str-la Petru Rareş str-la Petru Rareş str-la P. Rareş
163 str. Independenţei str. Independenţei str. Independenţei
164 str. Iacob Ciachir str. Iacob Ciachir str. Ia. Ciachir
165 str. Tereza Sobolevschi str. Tereza Sobolevski str. T. Sobolevski
166 str-la. Constantin Stamati str-la Constantin Stamati str-la C. Stamati
121
167 str-la. Decebal str-la Decebal str-la Decebal
168 str-la. Bălteni str-la Bălteni str-la Bălteni
169 Str. Stația Berești Str. Stația Berești
170 Str. Stația Unțești Str. Stația Unțești
171 Str. Oranjeriei Str. Oranjeriei
NOTE
1
Iucal Vasile, Cum s-a construit orașul Ungheni, în Pyretus, uletinul Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni,
nr. 3-4, 2017, p. 199 - 236
2
Buletinul Pyretus, nr. 3-4, p. 199 .
3
Idem.
4
http://oldchisinau.com/forum/viewtopic.php?f=73&t=4294, accesat pe 17.02.2021.
5
ANRM, F. 6, inv. 4, d. 1038, p.13.
6
Basarab, Scrisori din Basarabia, 1884 – 1890, vol. II, Chişinău, 2001, p. 282-284.
7
Sursa: http://clubclad.ru/maps
8
”Бессарабская правда”, 1940, 28 și 29 august.
9
Buletinul Pyretus, nr. 3-4, p. 205.
10
Ziarul local ”Patria”, nr. 7,15 ianuarie 1959, nr. 8, 17 ianuarie 1959,
11
Patria, 10 martie 1959.
12
Ibidem, p. 2.
13
Buletinul Pyretus, nr. 3-4, p. 206.
14
Ziarul ”Patria”, nr. 39, 29 martie 1959.
15
Patria, nr. 57, 9mai 1959.
16
Patria, nr. 71, 11 iunie 1959.
17
Patria, nr. 74, 18 iunie 1959.
18
Ziarul ”Родина”, nr. 116, 29 septembrie 1964.
19
Ziarul Octombrie, nr. 77, 30 iunie 1977.
20
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, colecția acte și documente, D. 2435, f.1.
21
Ibidem, D. 3241, f.3.
22
Mireanu Mihai, ”La Ungheni – strada și bustul lui M. Eminescu”, în I. Doctoreanu, N. Babâră, M. Gh.
Cibotaru, I. Ciocanu, V. Dulghieru, M. Mireanu, I. Teodorescu, ”Tot Românul plânsu-mi-sa”, Chișinău, 2019,
p. 115-118 (M. Mireanu ”La Ungheni – strada și bustul lui M. Eminescu”).
23
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, colecția acte și document, D. 3243, f. 2, 3.
24
Mihai Mireanu, ”La Ungheni – strada și bustul lui M. Eminescu”, p. 118.
25
Idem. Din componeța propusă de M. Mireanu a făcut parte și S. Lăpteanu, profesoară de filologie.
26
Ziarul ”Octombrie”, nr. 124, din 14 octombrie 1989, p. 1.
27
Ibidem, nr. 152, 153, 154, 1989.
28
Ibidem, nr. 6 din 13 ianuarie 1990, p. 2.
29
Idem.
30
Idem.
31
Idem.
32
Idem.
33
Ziarul Octombrie, nr. 44, p. 2.
34
Ibidem, nr. 123, din 12 octombrie 1990, p. 4.
35
Ibidem, nr. 44, 1990, p. 2.
36
Ibidem, nr. 6 din 13 ianuarie 1990, p.2.
37
Idem.
38
39
Ziarul ”Octombrie”, nr. 44, 1990, p. 2.
40
122
41
Ibidem, p. 119.
42
Idem.
43
Ziarul ”Octombrie”, nr. 81 din 7 iulie 1990, p. 2.
44
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, colecția acte și documente, D. 3243, f. 15-16.
45
Ziarul ”Octombrie”, nr. 81 din 7 iulie 1990, p. 2.
46
Ibidem, nr. 87, din 21 iulie 1990, p. 1.
47
Ibidem, nr. 94 din 7 august 1990, p. 2.
48
Idem.
49
Idem.
50
Idem.
51
Idem.
52
Idem.
53
Ibidem, nr. 87, din 21 iulie 1990, p. 2.
54
Ibidem, nr. 84, din 14 iulie 1990, p. 3
55
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, colecția acte și documente, D. 897, f.1.
56
Ibidem, f. 4.
57
Ibidem, f. 6.
58
Ședința Consiliului orășenesc Ungheni din 20.02.2014, decizia nr. 1/12.
123
CÂTEVA ASPECTE PRIVIND ORIGINEA SATULUI BOLDUREȘTI, NISPORENI
Ștefan RÂMBU*
Cuvinte cheie: sat, legendă, istorie, boier, Boldur, vestigii, atestare documentară
Așezarea geografică
Comuna Boldurești este situată în partea de Vest a Moldovei pe malul râulețului cu
același nume, făcând parte din raionul Nisporeni. Este situă la o distanță de 16 km la Vest de
centru raional, 28 km de municipiul Ungheni și 90 km de municipiul Chișinău. Satul
Boldurești se întinde pe o suprafață de 2, 62 km pătrați, cu un perimetru de 9,33 km.
Din punct de vedere geografic, satul Boldurești este amplasat la latitudinea de 47°8' și
25°44' longitudine după meridianul din Paris și este situat la înălțimea de 243 m deasupra
nivelului Mării Negre1. Satul este amplasat într-o regiune de deal, întrucât se află la mai puțin
de 10 km de dealul Bălănești, cel mai înalt punct geografic din Republica Moldova. De aceea,
în cuprinsul satului există mai multe dealuri care își au denumirea lor locală, cum ar fi: dealul
Ieșilor, dealul Podiș, dealul Țiglei, dealul Morilor, etc.
De asemenea, prin sat trece un râuleț cu același nume – Boldurești, având o lungime de
22 km, iar suprafața de 90 km2, care izvorăște din partea de Vest a codrilor, curgând spre sud
și se varsă în râul Prut, în apropierea satului Frăsinești (raionul Ungheni). O mare parte a
bazinului este ocupată de vii și livezi, iar la hotarul satului, în partea de Est, este acoperit cu
pădure pe o suprafață de o mie e hectare.
Monumente arheologice pe teritoriul satului Boldurești
Întâi de toate trebuie să menționăm că teritoriul raionului Nisporeni este bogat în

monumente istorice vechi și monumente culturale. Din cauza lipsei izvoarelor scrise,
vestigiile arheologice constituie unica bază materială care permite reconstruirea istoriei vechi.
Astfel, arheologii au descoperit în aceste locuri diverse obiecte preistorice și unele necropole,
care prezintă urme sigure de așezare omenească, datând din secolul al X-lea î. Hr.
Conform datelor istorice, meleagurile Moldovei erau prielnice pentru apariția așezărilor
din cele mai vechi timpuri, deoarece sunt prezente două condiții necesare: apa și înălțimile
pentru apărare. Aceste locuri necesitau doar o mică schimbare spre a fi transformate în
stațiuni preistorice, care mai apoi aveau să evolueze în sate.
Numărul total al monumentelor arheologice depistate pe teritoriul raionului Nisporeni
constituie cifra de 150 vestigii, printre cele mai importante fiind necropolele, care au fost
descoperite pe teritoriul mai multor localități și prezintă niște vechi înmormântări, cu ridicarea
unor movile înalte, din sol la suprafață. În fiecare necropolă poate fi una sau mai multe
înmormântări. Aceasta ne vorbește despre prezența pe teritoriul Basarabiei a popoarelor
*
Ștefan RÂMBU este preot-paroh la biserica episcopală ”Alexandru Nevschi” din mun. Ungheni.
124
migratoare. Ele veneau încoace după pradă, făceau popasuri pentru a se odihni după luptele
grele, împărțeau prada, dacă o captau, își înmormântau cu alai ortacii răpuși în încăierările cu
băștinașii, care își apărau din toate puterile viața și averea. Nomazii aveau obiceiul de a marca
locurile mormintelor cu movile mari de pământ, făcute din brazde de sol tăiate din toloacă. În
morminte puneau diferite obiecte, trofee militare, etc. Iar aceste movile conțin informații
prețioase despre relațiile băștinașilor cu nomazii. Sursele scrise însă lipsesc. La unele
necropole de acest fel au fost efectuate săpături arheologice și se presupune că obiceiul de a
ridica movile deasupra mormântului a pătruns aici în mileniul al III –lea î. Hr. și s-a păstrat
până în sec. al XIV-lea d. Hr.
Monumentele preistorice de pe teritoriul satului Boldurești au fost depistate de
arheologul A. Levinschi în anul 1983, în urma unor cercetări arheologice, apoi a fost
confirmată existența lor de Gh. Postică în anul 1985 și luate sub ocrotirea statului2.
O așezare preistorică este situată la o distanță de aproximativ 2 km spre Nord-Vest de
satul actual, pe drumul spre Milești, care întretaie teritoriul unde se găsesc vestigii ale fostei
așezări. Pe locul așezării au fost găsite bucăți de lut ars, fragmente de vase din lut de culoare
sură și neagră, oase de animale, obiecte de piatră etc. În baza acestor vestigii s-a stabilit că
așezarea este de tip tracic și datează din sec. X-IX î. Hr.
Apoi au fost depistate și două necropole. Una este de formă rotundă cu o înălțime de
2-2,5 m și cu diametrul de 40-50 m, fiind amplasată la 1,5-2 km Sud de sat, pe o înălțime
numită Valea Banului. O altă necropolă de formă rotundă cu o înălțime de aproximativ 1 m și
diametrul de 30-35 m a fost depistată la 2 km în direcția Vestică de sat, nu departe de șoseaua
Boldurești – Brătuleni. Suprafața acesteia a fost arată și, actualmente este puțin nivelată.
Astfel, din datele prezentate concluzionăm că pe teritoriul actualului sat Boldurești
prezența umană datează încă din cele mai vechi timpuri.
Legenda, prima atestare documentară a satului Boldurești
Orice localitate are o legendă despre apariția sa, care conține, în unele cazuri, o anumită
doză de adevăr. Aceasta poate fi și o încercare de a explica proveniența localității date.
Prin urmare, în legenda Boldureștiului se spune că, în vechime, acest sat era locuit de
oameni liberi, răzeși și mazâli ce participau activ la luptele domnitorilor moldoveni cu
dușmanii externi, în deosebi în luptele lui Ștefan cel Mare împotriva tătarilor, turcilor, leșilor
etc.
Astfel, legenda spune că un răzeș pe nume Boldur s-a evidențiat într-una din lupte, fapt
pentru care a fost răsplătit de la domnitor cu rang boieresc și o jumătate din sat, pe care l-a și
numit Boldurești, după numele său.
Această legendă este aproape de adevărul istoric, deoarece Boldur, „panul Boldur
vistiernicul”, apoi ”panul Boldur vornicul” apare menționat în numeroase acte de pe vremea
lui Ștefan cel Mare începând cu anul 1486 și până în anul 14913. Și dacă la început era printre
cei de la sfârșitul listei de boieri, atunci, către anul 1501, pan Boldur este al doilea înscris în
lista marilor demnitari ale voievodului. Iar în anul 1502, Ștefan cel Mare semnala, într-un
document de danie, că „Printre boieri noștri credincioși este și dumnealui, Boldur, mare
vornic”. În luna februarie 1503 este menționat pentru ultima oară în sfatul domnesc al lui
Ștefan cel Mare4.
Acest lucru ne face să credem că boierul Boldur, mare sfetnic la curtea lui Ștefan cel
Mare, era din viță de boier și nu un răzeș oarecare, cum spune legenda. Numele deplin a
acestui boier era Sima Boldur, după cum se vede într-un uric din 15225.
Mult mai devreme întâlnim un alt boier Boldur - Ivan Boldur6.
125
Astfel, prin luna martie 1443 Ștefan Voievod confirma lui Milus pisarul, pentru slujbă
bună „în toate lucrurile drept și credincios, un sat pe Cotovțea, anume Săseni, unde trăiește
Laur, ce i l-a vândut sluga noastră, pan Ivan Boldur drept 50 de zloți” – urmând lista boierilor
de pe lângă domnitor. Aici se menționa că satul era al boierului Ivan Boldur. Această familie
avea sate și în Moldova de peste Prut, anume Stroiești, la care avea multe drepturi pe el și care
„ridica pâră asupra lui Oană”. Și e probabil că soția lui Naste era cea care avea unele drepturi
și probabil era aceeași Naste a lui Costea Stravici, ale cărui fiice erau Marușca și Stanca. Iar
Ivan Boldur este, probabil, tatăl boierului, care este la curtea lui Ștefan cel Mare, mai întâi ca
vistiernic, iar mai apoi ca vornic. Mai aflăm de Sima Boldur într-un uric din 31 octombrie
1522, prin care Măgdălina, fiica lui, vinde din uricul ce acesta l-a avut de la „bunul Domniei
mele, Ștefan Voievod, un sat pe nume Mălinești, la Glodurile, pe Botnișoara și o seliște tot pe
Botnișoara, mai sus de Resbiani, chiar sub pădure”7.
Într-un document din 28 mai 1642 se vorbește de satul Brănișteni, unde au fost casa lui
Boldur vistiernicul și se spune despre vii din Soltănești, de satul Păruceni la Buzoaea, ce se
numește Brănișteni și satul Boldurești, toate dincolo de Prut. Se pare că aici era așezarea
soției boierului Sima Boldur vornicul – Mușa – cum se vede într-un document de la Ștefăniță
Vodă în anul 1522 aproximativ, prin care Marușca, fiica lui Boldur și a Mușei, vinde moșia
Socii la obârșia Dumitrei, pe care tatăl ei Boldur vornicul și Mușa o aveau cumpărată de la
Ștefan cel Mare. Și este cumpărată pe data de 10 septembrie 1452. Astfel am văzut că obârșia
familiei lui Sima Boldur este din rândul boierilor și nu a răzeșilor.
O altă latură a legendei care pare să fie adevărată și care este atestată scris, este cea a
unei lupte câștigate de către Sima Boldur. Legenda are temei documentar, căci este vorba de
bătălia de la Codrii Cosminului din anul 1497 și evenimentele care au urmat acesteia. Iată ce
menționează despre aceste evenimente istoricul A. D. Xenopol: „Polonii aflând despre starea
disperată a oștirii lor, din Moldova, trimiseră un corp ajutor, care trecu Nistru tocmai după
măcelul din pădure. Ștefan repezi împotriva-i pe vornicul Boldur, care trecând Prutul se lovi
cu leșii în ziua de 29 octombrie și-i bătu de istov, lângă satul Lentești, nu departe de
Cernăuți”8.
O altă informație ce se referă la același eveniment din 29 octombrie 1497, spicuim din
„Dicționarul marilor dregători, din Țara Românească și Moldova”, de unde aflăm despre
același boier Boldur care a condus armata moldoveană în lupta de la Lențești9.
Acestea toate sunt legate toate de personalitatea lui Boldur, care, desigur, a avut o
semnificație deosebită asupra istoriei satului Boldurești și a Țării Moldovei.
Prin urmare, prima atestare scrisă ce demonstrează existența satului Boldurești se
conține în gramota lui Alexandru cel Bun, emisă în anul 1426, la Suceava. În document se
spune: „Alexandru Voievod întărește fiilor lui Ștefan Stravici, Toader și Petru, satele tatălui
lor, trei sate la Cârligătură, anume unde este Ștefan Păușescul și Lazăr, altul este Neag
Bărbosul și al treilea Bălțați. De asemenea și patru sate la Nârnova, anume unde a fost Lațco,
altul unde este Mihul și Panici”10.
Textul este scris pe pergament cu pecetea stricată și se disting doar cuvintele: „печать...
Земель Молд…”. Partea unde a fost scris anul a fost rupt, dar după lista boierilor se
potrivește foarte bine cu cea a uricului din 12 august 1426. Uricul ne spune că celelalte patru
sate erau dincolo de Prut, pe Nârnova. Aceasta este o vale și un pârâu care se deschide în Prut.
Nârnova este pomenită în documente, dar nu sunt ușor de identificat cele patru sate de pe
Nârnova.
Într-un document de la Vasile Lupul, i se întărea lui Eremia Vânculeț, vornic de
poartă, satul Brănișterii (care s-a numit Părăuceni), „unde a fost casa lui Boldur vistiernicul”
și niște vii la Soltănești.
126
În ce privește denumirea de Părăuceni, așa a fost numit satul pe care îl întâlnim astăzi
cu numele puțin schimbat de Păruceni, situat pe Nârnova și aparținea lui Nestor Ureche.
Satul Soltănești, pe „Harta Basarabiei” de A. Nour, la fel este așezat pe Nârnova, nu
departe de Boldurești. La sfârșitul secolului al XIX-lea Z.Arbore menționează că Boldureștii
este un sat din județul Chișinău, așezat pe Nârnova.
Astfel, în urma comparării și verificării datelor de după anul 1426, am stabilit că prima
atestare documentară a satului Boldurești este cea a anului 1426. prin documentul de danie a
lui Alexandru cel Bun fiilor lui Ștefan Straevici - Toader și Petru, prin care le dăruia trei sate
de la Cârligătură și patru sate de pe Nârnova. Dintre cele patru sate trei le-am identificat pe
baza documentelor de mai târziu, ele fiind: Păruceni, Soltănești și Boldurești. În prezent
aceste sate se învecinează cu satul Boldurești.
Deci legendele sunt acea istorie care se păstrează și se transmite din generație în
generație și care ne ajută la reconstrucția adevărului istoric a unei localități, cum ar fi cea a
satului Boldurești.
4. Toponimia satului
Referitor la toponimia satului se mai întâlnesc așa regiuni ca Dealul Morii, Toceni,
Râpa Moașei, Satul Nou, dealul Curții, Valea Banului, Vasilița, Călduroasa, Țarincuța,
pădurea Rădi, Budăi, Herța etc. Și desigur ele își au istoria lor.
Acum mă voi opri la regiunea Boldureștii Vechi, care se află la Sud-Est de satul actual.
Și e straniu, dar oamenii nu-și construiesc încă case în acea regiune. Unii spun că satul ce
fusese în acea zonă ar fi fost distrus în urma unei invazii dușmane și fusese ars, iar consătenii
s-au mutat mai la vale. Majoritatea însă spun că e din cauza unei epidemii de ciumă care
bântuia prin această regiune și la sfatul unor medici străini au fost arse casele și demolate
pentru distrugerea focarului epidemiei. Cei care au rezistat epidemiei s-au mutat mai la Vest.
Această informație prețioasă și acum este transmisă din generație în generație.
Referitor la pădurea ce acoperă o jumătate din hotarele satului, adică hotarul de la
Sud-Est și care face parte din fâșia forestieră a Codrilor Moldovei sub numele de Pădurea
Leului, își are și ea legenda ei. Această legendă vorbește despre faptul că un un boier mare
(unii spun că ar fi fost chiar boierul Boldur) avea multe pământuri. De asemenea, avea trei
fete, iar pe primele două reușind să le căsătorească destul de bine, celei de-a treia fiică îi
rămase o zestre destul de mare. Odată fiind chemat în serviciul domnitorului și lipsind mai
mult timp de acasă, a venit un evreu și a cerut mâna fetei de la mama ei. Însă aceasta a zis că
nu hotărăște acest lucru singură și că va trebui să-l aștepte pe soțul ei. Dar la insistențele fiicei
și a evreului, soția boierului Boldur și-a dat consimțământul. Astfel, căsătorindu-și fiica, i-a
dat ca zestre o parte din pământuri. Când s-a întors boierul și a aflat despre cele întâmplate în
lipsa lui s-a mâniat atât de mult, încât și-a ucis soția. Dorind ca nimeni să nu știe a îngropat-o
în pădure. Dar totuși s-a descoperit această crimă și când a fost întrebat la judecată dacă i-a
dat măcar ceva de pomană de sufletul ei, el a răspuns: „Da, am pus un leu la izvorul din
pădure”. Și de atunci acel izvor a început să poarte numele de Fântâna leului, iar de la acel
nume al fântânei a fost numită și pădurea, care până astăzi i se zice Pădurea Leului11. Iar
zestrea fetei – acel pământ – evreul l-a folosit mai apoi ca cimitir pentru evrei, întrucât ei,
conform legilor existente la acea vreme, nu aveau proprietate funciară și drept de a cumpăra
pământ. Totodată evreii nu aveau dreptul să-și înmormânteze morții în același cimitir cu
creștinii. De aceea și respectivul evreu, pământul ce-l obținuse ca zestre, a hotărât să-l facă
cimitir pentru comunitatea evreiască. Astfel și astăzi boldureștenii spun acelui loc „țântirimul
jidanilor”.
127
Un alt toponim al satului Boldurești este Podul Hanului. Legenda acestui toponim este
legată de invaziile tătarilor în aceste regiuni. În Pădurea Mare, undeva pe drumul care leagă
satul Boldurești de satul vecin Poruceni, și-n ziua de azi se vede o lăsătură unde în timpul
ploios se adună multă apă și este practic imposibil de trecut prin acel loc. Legenda spune că
odată, când trebuia să treacă tătarii împreună cu fiul hanului lor, locuitorii satului, împreună
cu oștenii moldoveni, au săpat o groapă mare la cotitura drumului și au acoperit acea groapă
cu crengi, pământ și frunze, astfel că nu se cunoștea locul gropii. Când tătarii au încercat să
treacă prin pădure, fiul hanului, fiind în car, a căzut în acea groapă și astfel a fost prins. De
atunci acel loc poartă denumirea de Podul Hanului.
NOTE
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Boldurești
2
Studii de Istorie Veche și Medievală: Omagiu profesorului Gheorghe Postică , Chișinău, Ed. Pontos, 2004,
p. 166.
3
Documente privind istoria României, seria A, Moldova, veacul al XV-lea, vol. II, p. 55-57, 59, 61-65, 67-71,
73-74, 76-78, 81, 83, 85-87, 160-162, 168-169, 310-322 (DIRA).
4
ANRM, Fond 205, inv. 2, dosar 23. Vezi și DIRA, veacul XV, vol. II, p. 310-322.
5
DIRA, veacul XVI, vol. I, p. 114, 211, 215.
6
Ibidem, veacul XIV-XV, vol. I, p. 185.
7
Ibidem, veacul XVI, vol. I, p. 215.
8
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, București 1986, vol. II, p. 328.
9
N. Stoicescu, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova: sec. XIV-XVII, București, 1971,
p. 262.
10
DIRA, veacul XV, vol. II, p. 55-57.
11
Rep. Moldova, Chișinău: Instituția Publică „Enciclopedia Moldovei”, 2009, p. 48.
128
APOSTOLII ÎNTUNERICULUI. CUM AU INTERZIS COMUNIȘTII UNGHENENI

CREDINȚA ÎN DUMNEZEU ENORIAȘILOR DIN PAROHIA SFÂNTUL NICOLAE
DIN DĂNUȚENI (UNGHENI)
Vasile IUCAL
Cuvinte cheie: credință, biserică, enoriași, regim comunist
Țin în mână un dosar cu documente originale deosebit de valoroase. Acestea

relatează cu lux de amănunte povestea unui caz, dintre sutele existente pe timpul sovetic,
care, prin conținut, te lasă perplex, pe deoparte, de voința nestrămutată a unor oameni
simpli, naivi, creduli, dar hotărâți întru a-și mărturisi liber credința în Dumnezeu, pe de
altă parte, de cruzimea unui regim inuman și anticreștin, de servilismul, răutatea,
lichelismul și ticăloșenia lacheilor săi, exponenți convinși și aprigi apărători ai
anticristului roșu, venit de la răsărit în 1944 pe tancuri și baionete.
Dosarul mi-a fost pus în mână încă în anul 1990 de secretarul Consiliului
Municipal Ungheni Iurie Apostol, exprimându-și speranța că adevărul va trebui spus
cât de târziu, pentru ca urmașii să cunoască adevărul, așa cum a fost, întru a trage
învățămintele necesare dintr-o experiență amară și tragică, prin care le-a fost dat să
treacă buneilor lor. Documentele sunt cu atât mai prețioase, întrucât unii din
protagoniștii acelor întâmplări, mai încurcă lumea și astăzi, dându-le moldovenilor lecții
de moralitate și viață, erijându-se în mesia acestei multîncercate palme de pământ, de
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Iată, prin urmare, care este firul întâmplării.

Era pe la mijlocul secolului trecut, când, după ce a realizat cam toate ”transformările
socialiste radicale” (deportări, foamete, colectivizare forțată etc.), PCUS se pregătea să anunțe
era fericită a comunismului. Rămânea de pus la punct un ultim detaliu: închderea bisericilor și
mănăstirilor – ca ultime bastioane ale spiritului creștin. Multe dintre cozile de topor care s-au
încumetat atunci să pângărească sfintele locașe nu mai fac umbră pe fața pământului. Unele
specimene însă au supraviețuit, ba au chiar neobrăzarea de a o face pe salvatorul națiunii.
Printre aceștia s-a numărat și tov. Vladimir Voronin, fost președinte al Republicii Moldova și
liderul comuniștilor actuali, care, fiind în fruntea orașului Ungheni între anii 1976–1978, s-a
opus cu multă încăpățânare redeschiderii bisericii ”Sfântul Nicolae” din Dănuțeni.
Dvadțatca, calul și KGB-ul

În 1964 biserica Sfântul Nicolae din Dănuțeni completa lista celor peste 80 la sută
dintre locașurile ortodoxe din Basarabia, închise de comuniști. Autoritățile și-au motivat
acțiunea prin moartea preotului. Localnicilor le-a trebuit cinci ani pentru a-și învinge teama de
a cere să se revină la ordinea firească a lucrurilor.
129
La începutul lunii martie 1969,
doăzeci dintre cei mai neînfricați enoriași ai
parohiei ”Sfântul Nicolae” s-au adresat
concomitent autorităților comuniste de la
Moscova și de la Chișinău, cu o scrisoare în
care solicitau să le fie redeschsă biserica. În
capitala imperiului demersul a fost dus și
depus personal la Sovietul Miniștrilor al
URSS, președintelui N. Podgornâi1, de
locuitorul T. Grubii2.
În adresare enoriașii relatau, între
altele, că: ”În anul 1964 biserica noastră a
devenit ținta unor acțiuni neclare și a fost
închisă. Noi, creștinii, considerăm acest act
nelegitim, prin care ne sunt încălcate
drepturile religioase garantate de legislația
URSS. Noi credincioșii în vârstă, între care
mulți am participat în Războiul Civil și
Războiul Doi Mondial, apărând țara și
revoluția…, rugăm, tovarășe președinte, să
dați dispoziție organelor puterii, care au
închis ilegal biserica noastră, să nu ne
Starea deplorabilă în care a ajuns edificiul
împiedice să intrăm liber în biserică pentru
bisericii ”Sfântul Nicolae” în anii prigoanei
a ne ruga…”3.
comuniste 1964-1988. Foto colecția MIEU.
După cum și era de așteptat,
birocrații de la Moscova au expediat demersul dănuțenenilor Sovietului Miniștrilor de la
Chișinău. Acesta, la rândul său, pe 27 martie, l-a readresat Comitetului Executiv raional
Ungheni4. Cercul s-a închis, dar enoriașii nu s-au descurajat și au reluat-o de la început. Așa
că pe 1 aprilie ei au ticluit un nou răvaș, pe care l-au adresat președintelui raionului, Vizer. De
astă dată neogoiții credincioși s-au arătat indignați, iar tonul adresării lor devenise
amenințător.
Dânșii au ținut să reamintească demnitarului raionului că solicitarea lor a fost
transmisă pentru examinare în Sovietul Miniștrilor al RSSM, unde li s-a spus să se adreseze
Comietului Executiv raional5. ”Stimate tovarășe președinte, spuneau ei, noi cetățeni ai URSS,
muncitori ai țării noastre socialiste, nu putem sta indiferenți când Consitituția noastră
sovietică și guvernul URSS, nu ne acordă dreptul să ne rugăm în biserica noastră, rămasă
moștenire de la strămoși.
Tovarășe președinte, închiderea bisericii noastre, supără mii de credincioși și este un
act de dușmănie împotriva legilor URSS și a liberei credințe. Mai ales că biserica noastră se
află în apropierea hotarului URSS cu țara-prietenă România. Deaceea, îngrădirea
sentimentelor noastre religioase prin închiderea bisericii nu face decât să genereze sentimente
antisovetice printre cetățenii URSS. În caz, tovarășe președinte, că doleanța noastră va rămâne
fără atenție din partea dvstră, iar noi, cetățeni ai URSS, vom fi amenințați, speriați, și, de
asemenea, ni se va refuza dreptul de a ne ruga și intra în biserica noastră liber, atunci noi ne
rezervăm dreptul să ne adresăm în organul superior al statului sovietitic cu o cerere specială
către Prezidiumul Sovietului Suprem al URSS și să solicităm o comisie guvernamentală
specială, care să cerceteze actul tainic și dușmănos la hotarul URSS cu România, asupra
130
căruia noi dispunem de materiale care demască acea forță dușmănoasă, care a închis ilegal
biserica noastră și a furat odoarele ei”6.
Bănuim că toată dezinvoltura bieților enoriași dănuțeneneni izvora, de fapt, din
naivitatea lor, din neconștientizarea adevăratei realități în care dânșii trăiau.
Și de data aceasta autoritățile comuniste de la Ungheni i-au lăsat fără răspuns, așa că
peste puțin timp, la 12 mai 1969, dvadțatca de la Dănuțeni e expediat un nou răvaș la
Moscova lui N. Podgornâi.
De fapt, problema petiționarilor consta în faptul că, în mentalul lor, ei încercau să
împace două morale absolut incompatibile: comunistă și creștină, fapt ce-i făcea naivi și
neputincioși în fața hidosului aparat birocratic de stat și care le-a jucat festa în tot ce au
întreprins ulterior întru realizarea demersului lor. Mai mult, în fața exponenților unui regim
total antinational și antiromân aceștia încercau să-și fortifice argumentul prin motivația că
biserica lor se afla la hotar cu România, iar poporul roman și moldovenii au origini comune.
”La solicitările noastre, se tânguiau lui Podgornâi enoriașii, pretutindeni ni se
răspunde obraznic și birocrartic, de parcă aceste fețe civile și bisericești sunt gata să ne
doboare ca pe un animal sălbatec, să necinstească și să sfideze cetățenii URSS. Sau pentru ei
parcă nici nu există morala sovietică, umanismul comunist față de cetățenii săi… Noi
considerăm că morala noastă comunistă este și trebuie să fie mai presus de orice dorință de a
minți și amenințare a cetățenilor, muncitori ai ogoarelor, care doresc doar să se roage liber în
biserica lor…
Ne uimește faptul că dorința noastră legitimă este respinsă permanent obraznic prin
minciună, amenințări și înjosiri. Mai ales că biserica noastră se află la hotarul cu România,
țară prietenă URSS-ului, iar românii și moldovenii la origini sunt un popor prieten, iar mulți
cetățeni români veniți în ospeție la rudele lor intreabă cu interes despre starea religiei în
URSS, când văd bisericile închise din orașul Ungheni”7.
În încheiere, petiționarii își exprimau speranța că primul demnitar al imperiului le va
soluționa problema și îl asigurau de ”dragoste nemărginită față de guvern și țara noastră”8.
Locul din care enoriașii expediau scrisori în toate părțile era strada 50 Let Octeabrea,
nr. 177, Creangă Gheorghe Luca, trezorierul parohiei.
De data aceasta grupul crescu și întrunea deja 25 de membri: Starciuc (starostele
bisericii), Cebotari (locțiitorul starostelui), Rață (președintele comisiei de revizie) și membrii
de rând: I. G. Popa, T. P. Guțanu, I. I. Budac, Cerimpei (?), T. N. Bariz, S. Burlacu, F. M.
Grubi, I. P. Hamba, P. Bordianu, I. Burlacu, I. Podari, P. P. Iurii, P. F. Guțanu, M. I.
Cerempei, (?), Cornii, T. T. Putină, (?), Matei, Elena Suman, A. Munteanu, N. T. Blanaru9.
După cum era și de așteptat, speranțele acestora s-au lovit de aceeași atitudine, o
atitudine care reeșea din politica dictată cu mult aplomb și obrăznicie de autoritățile
comuniste și sovietice superioare ale URSS. Degeaba credeau sărmanii oameni că piedicile în
calea credinței le erau puse doar de funcționarii locali de la Ungheni – cauza principală se afla
la Moscova, așa cum a fost tot ce s-a abătut asupra moldovenilor după 1812: foamete,
deportări, colectivizare și, iată, ostracizarea credinței în Dumnezeu, percept reieșit din teza
leninistă, conform căreia ”Religia este opium pentru popor”, pe care, bineînțeles, bolșevicii au
ținut s-o realizeze forțat la mijlocul secolului XX.
La 7 iulie 1969, guvernul RSSM, prin vicepreședintele A. Corobceanu, expedia
Executivului raional Ungheni, repetat, scrisoarea dăuțenenilor adresată lui Podgornâi, pentru
examinare. În ziua următoare, președintele P. Vizer aplica rezoluția pe document, readresând-
o locțiitorului său: ”Clarificați-vă și pregătiți răspunsul pentru Sovietul Miniștrilor”10.
131
La subsolul documentului, locțiitorul a lăsat câteva notițe, între care citim: ”Creangă
Gheorghii Lucovici, or. Ungheni. Str. 50 Let Octeabrea, 177”. Probabil, acesta a fost invitat la
discuții.
Nu cunoaștem detalii privind discuțiile în cauză, pe data de 18 august, însă,
președintele Executivului raional informa Sovietul Miniștrilor de la Chișinău că scrisoarea
colectivă a locuitorilor orașului Ungheni a fost examinată în prezența cetățenilor credincioși
care au semnat-o. Acestora li s-a explicat că în suburbia Dănuțeni biserica nu funcționează din
cauza lipsei preotului. Deasemenea, funcționarul motiva că pentru enoriașii din Dănuțeni sunt
deschise ușile bisericilor din satele Cetireni, Petrești și Măcărești situate la 10-15 km de oraș.
În concluzie, Vizer opina că Executivul raional Ungheni consideră nerațional
reînceperea activității bisericii din satul Dănuțeni și examinează posibilitatea transformării
acesteia în muzeu11.
Trebuie precizat că din 1968 în Ungheni exista deja o biserică transformată în muzeu –
”Sf. Alexandru Nevski”.
Între timp, biserica Sfântul Nicolae ajunse în stare deplorabilă.
Bătrâna Eudochia Chiorescu, în vârstă de 72 de ani, își amintea în 2004 că: ”Ușile
bisericii au fost scoase din balamale, geamurile – sparte, iar crucile – rupte. În ogradă și chiar
lângă altar pășteau porcii. Peste tot creștea numai buruian. Casa Domnului din Dănuțeni a
ajuns să se ruineze din cauza indiferenței autorităților locale”12.
Paralel, autoritățile au dat enoriașii pe mâna securității.
Astfel, într-un raport din 15 mai 1969, semnat de șeful KGB-ul raionului Ungheni
Jevardan, aflăm fixate toate mișcările acestora privind deschiderea parohiei: ”Potrivit datelor
de care dispunem, își nota Jevardan, venind la Dănuțeni, Stoianov P. S. poposește la
cetățeanul Cerempei M. F. Pe timpul aflării la Dănuțeni Stoianov se alimentează cu produse
colectate de la locuitorii satului, care îi sunt aduse de către Morari Sava, fost dascăl la biserica
din satul Bratuleni”13.
Pentru a dezbina grupul de militanți, securiștii inoculează acestora că P. Stoianov este
un excroc și urmărește doar stoarcerea banilor de la oameni14.
Cu siguranță că acțiunile de șantaj și intimidare a credincioșilor, declanșate de
politrucii ungheneni au fost severe, căci o perioadă oamenii s-au ogoit.
Spre lauda dreptcredincioșilor, însă, ei nu s-au lainiștit pentru mult timp. La 2 și
respectiv 26 martie 1976 aceștia au expediat două plângeri: una aceluiași N. Podgornâi, alta
lui A. Cosâghin, Președintele Sovietului Miniștrilor al URSS. Pe ambele – 70 de semnaturi,
unele chiar în grafie latină15. Semnatarii reaminteau mai marilor imperiului că: ”Cu această
problemă noi ne-am adresat deseori autorităților locale și republicane, dar doleanța noastră a
rămas nesoluționată. Printre credincioși sunt muncitori sovietici cinstiți, mulți din ei
participanți la Marele Război pentru Apărarea Patriei. Deoarece, conform articolului 124 din
Constituția URSS, tuturor cetățenilor le este permis să creadă, atunci noi cerem ca această
libertate să fie reală. Iată de ce solicităm foarte mult ajutorul dumneavoastră ca să ne fie
permis a ne ruga legal lui Dumnezeu în biserica noastră din orașul Ungheni (Dănuțeni)16.
În mod previzibil, răvașele demnitarilor moscoviți au revenit pe aceeași traiectorie la
Ungheni, pe masa vicepreședintelui Comitetului Executiv orășenesc Mazuric. Acesta le-a luat
la puricat și a constatat că 20 de semnături sunt false17. În rezultat, timp de două săptămâni,
până către sfârșitul lui aprilie, N. Kos, vicepreședintele raionului, a avut convorbiri drastice
cu fiecare petiționar. Despre comportamentul perfid al lacheilor comuniști față de bieții
132
enoriași putem judeca după însemnările lui Kos, făcute în timpul interogării lui T. Grubi,
inițiatorul scrisorii către a A. Kosâghin. ”Grubi deține în proprietate privată un cal și o căruță.
Lucrează ca paznic. Inițial am vorbit despre cal, ce cară cu el ș. a. m. d. Apoi am discutat
despre redeschiderea bisericii din Dănuțeni – am convenit, dacă va ajuta la convingerea
celorlalți bătrâni să renunțe la cererea de a repara biserica, atunci nu i se va confisca calul” 18.
Pe data de 3 aprilie, T. Grubii iarăși a fost invitat la execuvul orășenesc. I s-a pus în
față scrisoarea pe care el a scris-o lui A. Cosâghin. Grubii este convins să accepte ideea de
transformare în muzeu a bisericii. Pe 19 aprilie are loc discuția cu Ion Văcărița. ”Cine a scris
textul scrisorii către Cosâghin dânsul nu știe exact, dar știe că a organizat T. Grubii. Și acesta
nu este împotriva deschiderii bisericii, dar pentru asta este necesară o reparație mare. Este de
acord ca biserica sî fie transformată în muzeu”, își nota Kos.
Tot în aceeași zi s-a vorbit cu semnatarul V. Rață, de la care Kos află că: ”El n-a scris,
n-a semnat, spune că nu cunoaște pe nimeni din semnatarii scrisorii către Podgornâi. Cu
referire la răvașul adresat lui Cosâghin, spune că dânsul a semnat și își motivează gestul prin
faptul că îi este incomod să stea într-o parte de societate”.
Dovadă că la Ungheni comuniștii erau machiavelici, duplicitari și profund anticreștini,
dealtfel ca în tot imperiul sovietic, a servit și faptul că, deși aceștia motivau imposibilitatea
redeschderii bisericii din cauza stării avariate, totuși, oamenilor li se inocula ideea posibilității
organizării aici a unui muzeu.
Probabil că anmite rezultate ale convorbirilor a creat cinovnicilor iluzia izbânzii
asupra neastâmpăraților enoriași, căci la 20 aprilie 1976 N. Kos raporta Sovietului Miniștrilor
din RSSM: ”Se lucrează individual cu toți cei care au semnat scrisoarea. Nimeni dintre ei nu
insistă ca în biserica din Dănuțeni să fie reluată slujba. Munca în această direcție continuă”19.
”PRAVDA„ lui Voronin

Convingăndu-se că este inutil să mai trateze cu demnitarii, pe data de 6 iulie 1977, 18
locuitori ai Dănuțeniului (Leontie Gheorghie Starciuc, Petru Bădănău Haralampie, Dumitru
Vasile Rață, Dimitrie Vasile Curus, Dumitru Manoil Curus, Petru Vasile Grăchilă, Simion Ion
Burlacu, Gheorghe Creangă, Tatiana Grușețchi, Procopie Huțanu, Alexandru Tudor Cebotari,
Andrei Cebotari, Ioan Munteanu, Costachi Simion Canțâru, Costachi Canțâru, Vasile Rață,
Gheorghe Secrieru) au ticluit o nouă scrisoare. De data asta au expediat-o cotidianului unional
”PRAVDA”. Autorii se plângeau că ”Putera locală și conducătorii Sovietului orășenesc au o
atitudine barbară față de monumentele de cultură vechi. Lucrul acesta se întâmplă
pretutindeni, îndeosebi cu bisericile, care, în republica noastră, au fost transformate în
hambare. Și asta la comanda autorităților locale. Ungheniul este un oraș de hotar. La noi vin
în vizită oaspeți din România, Bulgaria și alte țări, care ne întreabă de ce biserica nu
funcționează și se află într-o situație jalnică. Nouă, bătrânilor, ne-a fost înterzis accesul la
biserică (…). Considerăm că nimeni nu are dreptul să lichideze credința și să aibă o atitudine
barbară față de monumentele culturii noastre”. În încheere se avertiza: ”Dacă autoritățile
statului nu vor să ne ajute să redobândim parohia, singuri o vom repara și deschide, pentru că
ea este ctitoria buneilor și străbuneilor noștri”20.
Și cotidianul comuniștilor din URSS, în stilul mentorilor săi, a reexpediat scrisoarea,
pe 29 iulie, Comitetului Executiv orășenesc Ungheni.
De data asta, în fruntea orașului, cum credeți, cine era? Întocmai - tovarășul V. N.
Voronin. Prin urmare, de el depindea soarta bisericii Sf. Nicolae. ”Credeam că noul nacialnic
Voronin, băiat tânăr și vioi, ne va înțelege durerea. Însă, în zadar am sperat…”, relata în 2004
Dumitru Bariz, în vârstă de 86 de ani, unul din semnatarii demersului. Și locuitoarea Irina
133
Cibotaru de 82 de ani (văduva celui mai aprig luptător pentru redeschiderea bisericii, A.
Cibotaru), povestea mai târziu cum mai bine de 20 de ani bărbatul ei a tot trimis la ispolkom
scrisori. ”Și lui Voronin i-o scris! Dar nu l-a luat nici aista în seamă”21.
Într-adevăr, Voronin lucra de sârg cu enoriașii.
Pe 15 iunie 1977, dânsul, ca și predecesorii săi, a discutat cu semnatarii scrisorii către
ziarul ”PRAVDA”, după care își nota scurt: ”A avut loc o discuție în prezența a 15 persoane,
locuitori ai Dănuțeniului. Au fost date explicații”22.
Cu siguranță, natura acelor ”explicații” a fost în stilul mentorilor săi de partid. Cu
toate acestea, din cele ce au urmat, constatăm că străduințele lui Vladimir Nivolaevici au fost
zadarnice. Rebelii de la Dănuțeni au continuat și mai avan săi dea bătăi de cap cinovnicului.
La 31 martie 1978, responsabilul guvernului RSSM pentru culte, A. Visconski, solicita
lui Voronin urgentarea soluționarii problemei. ”În mart-aprilie 1976, scria Visconski lui
Voronin, credincioșii s-au adresat către noi de trei ori cu scrisori colective pentru a redeschide
biserica. Atunci, însă, cu eforturi comune, am izbutit să-i convingem să renunțe. Deaceea,
considerăm că este necesar să studiem problema scoaterii de la evidență a acestei comunități
religioase. Pentru aceasta, vă recomandăm să clarificați în ce stare se află dvadțatca bisericii,
se prea poate că ea s-a desființat, care este dispoziția credincioșilor, locuitori ai Ungheniului,
nu va provoca pregătirea pentru scoaterea de la evidență atitudini negative?”23.
Prin urmare, desi biserica era închisă din 1964, ea nu fusese scoasă de la evidență nici
în 1978, fapt ce conferea comunității ortodoxe din Dănuțeni dreptul de a-și redeschde locașul
sfânt. Totodată, scrisoarea lui Visconski către Voronin deconspira adevărata intenție a
autorităților bolșevice de a pune capac definitiv pe problema în cauză, prin intenția de a scoate
de la evidență parohia Sfântul Nicolae.
Se vede că edilul localității nu prea avea la dispoziție soluții urgente, căci pe 23 iunie
1978 a urmat o altă somație de la guvern la care, în final, Voronin se văzu nevoit să răspundă.
”La momentul actual, scria acesta pe 10 iulie, grupul celor douăzeci încă nu s-a desființat, dar
în rândul membrilor săi nu există unitate. O parte din credincioși șovăie în privința necesității
redeschiderii bisericii. Ultima oară grupul credincioșilor din or. Ungheni s-a adresat, în
privința redeschiderii acesteia, în iunie 1977. Atunci au scris redacției ziarului ”PRAVDA”.
De atunci și până astăzi cu aceștia și alți enoriași ai orașului, îndeosebi oameni în vârstă, a
fost efectuată munca de lămurire. Mulți dintre ei sunt de acord cu propunerea de a deschide
în localul bisericii o filială a muzeului orășenesc de etnografie. Noi continuăm lucrul cu
creștinii și considerăm că a venit timpul de a pregăti scoaterea de la evidență a acestei obști
religioase. Pentru efectuarea acestei munci avem nevoie de ajutorul dumneavoastră”24.
În cel mai cinic mod, Voronin a izbutit să scindeze unitatea comunității religioase. El
convine cu câțiva ortaci de ai săi ca aceștia să scrie către el o cerere, prin care, chipurile, ei
pledează pentru reparația edificiului bisericesc și transformarea acestuia în muzeu.
Documentul este datat cu 20 august 1978, iar din cei 13 semnatari, doar câteva persoane
făceau parte din grupul de inițiativă anterior 25. Astfel se părea că Voronin, prin abilitatea sa,
obținuse ceea ce nu reușise nici KGB-ul lui Jevardan, nici Kos cu ipocrizia sa. Dar nu a fost
să fie, căci, la 11 februarie 1979, locuitorii Dănuțeniului, Maria Pascal Ignat (aceasta
semnează cu caractere latine) și Rața Gheorghe Ion, expediază la Moscova, aceluiași A.
Cosâghin, șef al guvernului URSS, o nouă plângere, cu precizarea că răvașul este din partea a
mii de credincioși. ”Noi cerem doar una, scriau autorii: să ni se permiă să ne rugăm în biserica
noastră, prin aceasta să ne fie respectat dreptul constitutional privind garantarea libertății
conștinței. Acest lucru noi îl cerem mai bine de zece ani, dar conducerea orașului nu ne
permite să ne rugăm în biserica noastră”.
134
Trebuie observant că această nouă adresare a tăiat pofta birocraților unghenei de a mai
scoate parohia de la evidență. Două luni mai târziu, Visconschi îi scria deja noului cap al
orașului I. Strașnic: ”După părerea noastră, a pune acum problema scoaterii de la evidență a
bisericii nu este oportun, deoarece poate fi provocată o situație de conflict nedorită pe fon
religios. Rugăm să efectuați lucrul necesar cu autorii scrisorii, fără a provoca agravarea
situației și în formă delicată să le explicați poziția comutetului executiv”26.
Un peședinte Strașnic, minciunos și milțienii turbați

Văzând opunerea autorităților, în anul 1980 credincioșii au reînceput acțiunile mai
determinați ca oricând. Au scris din nou petiții în toate părțile: revistei muscovite ”Celovec i
zacon”27, Guvernului RSSM, Comitetului executiv Ungheni etc28. Acum doreau doar un
lucru: să li se permită reparația bisericii.
Văzând că spiritile se precipită, același funcționar guvernamental Visconschi, devine
mai prudent și sfătuie autoritățile orașului să fie atente.
”Nu este exclus ca după reparație, scria Visconschi lui Strașnic pe 30 iulie 1980,
credincioșii să pună problema reluării slujbelor în biserică… În examinarea demersului rugăm
să acordați atenție deosebită următoarelor circumstanțe: desi comunitatea religioasă și biserica
și-au încetat activitatea în 1964, nici una din ele nu au fost scoase de la evidență de Sovietul
pe problemele religiilor de pe lângă Sovietul Miniștrilor al URSS. Prin urmare, credincioșii se
pot adresa arhiereului cu rugămintea de a le fi numit un preot pentru a începe slujbele, iar
însărcinatul, neavând motive legale pentru refuz, va fi nevoit să repartizeze un preot la
biserica din Dănuțeni”.
În continuare, înaltul demnitar îl sfătuie pe Strașnic să: ”efectuieze o muncă
corespunzătoare cu autorii scrisorilor, cu scopul de a neutraliza tendința anumitor cetățeni de
a solicita redeschiderea bisericii”.
Evident apare întrebarea, de ce autoritățile comuniste nu au scos parohia de la bun
început de la evidență? Era un detaliu pe care acestea îl tăinuiau adânc de enoriași. Răspunsul
îl aflăm de la același A. Visconschi, când le răspunde ștabilor comuniști de la Ungheni că:
”Scoaterea de la evidență a comunității religioase și a edificiului bisericii, conform punctului
4 al Legii Sovietului pe problemele religiilor de pe lângă Sovietul Miniștrilor al URSS, este
preorgativa Sovietului pe problemele religiilor. Evident, că până când vor parveni cereri
privind reactivarea comunității religioase respective, Sovietul pe problemele religiilor nu va
putea hotărî scoaterea de la evidență a acestora”29.
Văzând că de ani buni tot sunt purtați pe drumuri de autorități, enoriașii s-au hotărât să
întreprindă un pas disperat - fără a fi conștienți de riscul acțiunilor lor, ei decid să repare
biserica cu propriile forțe și s-o redeschidă fără a mai aștepta permisiunea autortăților.
”Lumea a pus mână de la mână și a cumpărat scândură, tablă, vopsea etc”, își amintea
Dionisie Macovoz la cei 94 de ani ai săi, și el aprig luptător pentru repunerea creștinilor din
Dănuțeni în drepturi în anii de tristă prigoană ateisto-comunistă asupra religiei. ”Toate
materialele de construcție le-am cărat în curtea bisericii. În primăvară, când am început
lucrările, noi, vreo 30 de bărbați, am fost invitați la perigavoare, la primărie. Am așteptat
acolo vreo trei ore fără a bănui ce se întâmplă în deal, la biserică”30.
Între timp câteva zeci de milițieni au blocat căile de acces spre locașul sfânt. ”Nimeni
nu avea trecere. Sub ochii noștri ei au încărcat în mașini lemnul, tabla, kraska și au distrus tot
ce reușisem să ridicăm. Apoi duși au fost… Unde? Nu știe nimeni!”,31 își deapănă amintirile
moș Alexandru Chiriac, alt martor ocular al fărădelegilor comuniste unghenene.
135
Acțiunea s-a derulat în luna mai 1981. O aflăm fixată într-o explicație adresată
guvernului de către capul Ungheniului de atunci I. Strașnic, nume care caracterizează cu brio
comportamentul de lichea comunistă a personajului. Acesta, în stilul epocii, desigur asistat de
președintele raionului Ungheni V. Voronin, comunica superiorilor săi că: ”Sovietul orășenesc
a interzis enoriașilor să repare biserica în baza unei expertize tehnice. Cu toate acestea,
cetățeanul D. Cebotri a început, fără permisul autorităților, să efectuieze lucrări de reparație”.
La fel de cinic ca și predecesorii săi, Strașnic susținea că: ”Localitatea nu are nevoie
de biserică, deoarece la cei 30 000 de locuitori, Ungheniul are un număr de ortodocși
nesemnificativ. De exemplu, în 1980, din 600 nou-născuți doar 43 au fost botezați. Din 248
căsătorii doar 7 sau cununat etc”32. Minciuni ordinare emanate de diabolica mașină
comunistă, de parcă nu se știa că lumea, de frica acestor slugoi ai regimului, se boteza și
cununa pe ascuns. Și miniciunile au tot curs, iar inițiatorii acțiunii, D. Cibotri și A. Putină,
după cum raporta Strșnic lui A. Delev, prim secretar al comitetului raional Ungheni al
Partidului Comunist din RSSM, au fost dați pe mâna organelor judiciare33.
Ca să ogoiască oamenii, apostolii întunericului la Ungheni au recurs la un pas disperat.
Întru argumentarea acțiunilor lor de interzicere a dreptului la credință, în luna iunie au
efectuat urgent o expertiză a edificiului bisericii. Bineînțeles, rezultatul a ieșit întocmai cum
au dorit ei. Pe 9 septembrie 1981, vicepreședintele comitetului executiv al orașului Ungheni
E. Ureche, informa guvernul de la Chișinău, că expertiza efectuată confirmă faptul că edificiul
bisericii este grav avariat și nu poate fi exploatat34.
O buimăceală comunistă ordinară

Și lupta a tot continuat, iar scrisorile au tot curs în toate părțile.
Erau anii 85–86, plină perestroică gorbaciovistă, iar intensitatea luptei pentru credință
la Dănuțeni nu contenea. Pe deoparte, oamenii, în naivitatea lor nevinovată, sperau în izbânda
dreptății că își vor putea înălța ruga la cer în vechea și multpătimita lor biserică, orânduită de
strămoșii lor. Pe de altă parte, diabolicul aparat comunist, oprimator și refreactar la tot ce
însemna credință în Dumnezeu, continua să se opună cu înverșunare năzuinței bieților
oameni. Pentru mașina ideologică de partid nu conta că legea garanta dreptul la conștiință, nu
conta omenia, cinstea, corectitudinea. Minciuna, ipocrizia, șantajul, manipularea, erau
calitățile cu care se opera, totul având un singur scop: menținerea maselor de oameni într-o
stare de incertitudine, îndobitocire, frică și întuneric.
În 1985, ștabii comuniști din Ungheni cântau același refren din anul 1969.
Țin în mână un document care constituie o dovadă crasă a tot ce am afirmat până acum
în privința comportamentului scandalos de fariseic al comuniștilor față de problema în cauză.
Deși enoriașii nu au slăbit nici pe o clipă lupta lor cu anticristul, S. Bogacenco, ultimul
primar sovietic al Ungheniului, găsea de cuviință să mintă cu nerușinare, în stilul manierelor
predecesorului său Kos. Într-o informație adresată guvernului RSSM în decembrie 1986,
dânsul afirma că: ”În Ungheni există doar 103 creștini ortodocși și că în acel an aici sau
botezat doar 10 persoane”. Demnitarul mai susținea, că deoarece din componența dvadțatkăi
au mai rămas în viață doar 8 persoane, restul fiind decedați, locuitorii nu mai pun problema
redeschiderii bisericii. Bogacenco a mers până acolo, până unde îndrăzniseră doar Voronin în
anii de aprigă luptă ateistă. La 18 decembrie același an, el a propus Sovietului orășenesc
Ungheni să adopte o decizie prin care să se ceară Sovietului Miniștrilor din RSSM să fie
scoată de la evidență comunitatea religioasă pravoslavnică din Dănuțeni35. Cu un an înainte
136
acelați lucru a fost propus de superiorul său D. Șandru președintele comitetului executiv
rational Ungheni, fiind invocată și starea avariată grav a locașului sfânt36.
Prin urmare, aflați într-o interminabilă buimăceală ideologică, satrapii regimului
sovietic pierduseră pulsul realității cu desăvârșire și rămâneau în continuare surzi la
schimbările care se derulau în societate în rezultatul reformelor gorbacioviste. Or, încurajați
de acele schimbări, poporul simplu începea să-și renască religia, limba, istoria, tradițiile.
Izbânda
În contextul noilor realități dănuțenenii și-au amplificat demersul pentru repunerea în
drept a credinței ortodoxe la Ungheni.
La scurt timp după afirmația primarului Bogacenco percum că în Ungheni comunitatea
creștină este moartă, în iulie 1987 Chișinăul s-a pomenit cu un răvaș bombă, conținând 150
semnături din bătrâna așezare pruteană. Cinovnicii au rămas perplecși când au văzut că, de
data asta, enoriașii nu mai cereau redeschiderea doar a bisericii Sf. Nicolae din Dănuțeni, ci și
a celuilalt locaș sfânt, biserica Al. Nevski, amenajată ca muzeu. Doar în luna aprilie 1988
autoritățile au primit trei petiții pe subiectul în cauză și tot atitea delegații37. Cu toate acestea,
edilii locului au continuat cu aroganță să se opună doleanțelor oamenilor. Deaceea, pe la
mijlocul lunii aprilie, un număr de 80 de enoriași au asaltat primăria orașului, fiind hotărâți să
pună capăt batjocorii. Și de data asta autoritățile comuniste au recurs la metodele tradiționale
KGB-iste, luându-i pe toți participanții la puricat, băgându-i într-o listă detaliată, cu intenția
de ai speria. Dar timpurile nu mai erau cele de odinioară.
Pe 16 aprile același an, I. Vâșcu, însărcinatul guvernului RSSM pe problemele
religiilor, a expediat în adresa lui C. Sahanovski, prim secretar al CR a PC din raion, T.
Goncearuc, președinte al Executivului Raional Ungheni și președintelui Executivului
orășenesc S. Bogacenco o prescripție în care aceștia erau apostrofați pentru faptul că: ”Pe
parcursul multor ani credincioșii din Dănuțeni insistent încearcă să-și restabilească dreptul
legal de a redeschide biserica. Acestora însă li se refuză acest drept, fiindu-le încălcat dreptul
constitutional”. ”Între timp, se rățoia demnitarul republican (de parcă dânsul, sau instituția
din care făcea parte, nu au fost decenii la rând părtași direcți la batjocora față de enoriați și
credința în Dumnezeu), locașul de cult se ruinează, deoarece credincioșilor nu li se permite
să-l repare. În oraș situația este alarmantă. Neîncetat curg scrisori în toate instanțele, inclusiv
la Moscova. Instituțiile de stat republican sunt permanent vizitate de grupuri de enoriași.
Numai în trei luni ale anului 1988 aparatul însărcinatului Sovetului pe problemele religiilor de
pe lângă Sovietul Miniștrilor al RSSM a fost vizitat de 3 delegații.
Responsabilitatea pentru urmările care pot apare în oraș pe motive religioase pică pe
umerii Sovietului orășenesc de deputați ai poporului.
Reieșind din aceasta, cerem să fie exeminată în regim de urgență problema privind
permiterea reluării slujbelor religioase în biserica pravoslavnică din Ungheni (Dănuțeni), care
nu a fost scoasă de la evidență”38.
Impuși de situație, autoritățile locale au comandat o nouă expertizare a edificiului
bisericii. De data aceasta, ca prin minune, experții au constatat că ”Biserica Dănuțeni are un
edificiu capital trainic și nu poate fi supus demolării, este monument de arhitectură, iar după
reparația capitală poate fi utilizată conform destinației”39.
În sfârșit, a urmat vardictul: ”A permite enoriașilor reluarea slujbelor religioase în
biserică”. La 12 iulie 1988 S. Bogacenco s-a văzut nevoit să semneze o decizie, prin care
137
permitea efectuarea lucrărilor de reparație a bisericii din Dănuțeni sub supravegherea
nemijlocită a arhitectului orașului L. Barsucovschi40.
La 12 septembrie paroh al bisericii a fost numit V. Eșanu, iar în octombrie-
noiembrie apăreau deja primele rapoarte financiare a multîncercatei comunități ortodoxe din
Dănuțeni, în frunte cu Dilion Maria, Chiorescu Dumutru și Macovoz Dionisie41.
În același an, 1988, pe adresa autorităților raionului Ungheni au parvenit încă 10 cereri
pentru reactivarea bisericilor din satele: Alexeevca, Bogheni, Cornova, Chirileni, Todirești,
Condrătești, Sânești, Rădenii Vechi, Sculeni, Hârcești, închise în anii 1960-1962.
Astăzi, Voronin, împreună cu oastea sa de muribunzi, au devenit, peste noapte, cei mai
aprigi apărători ai valorilor creștine. Îi auzi vorbind despre credință, înalță și repară biserici,
mănăstiri, îi vezi stand dea dreapta preoților, iar slujitorii altarului, pentru interese străine
credinței, se prind ușor într-un joc hazardat, laș, rușinos, fariseic, dezgustător, aducând grave
prejudicii credinței ortodoxe.
Este un fapt îngrozitor, cu atât mai mult, cu cât în Moldova – o țară în care nu se ține
cont de experiența istorică – lucrurile au tendința să se repete.
Biserica Sfântul Nicolae din Dănuțeni (Ungheni), monument de istorie și cultură
ecleziastică, a fost ctitorită în anul 1882 cu cheltiala localnicilor și a celebrului prinț
moldovean de origine greacă Constantin Moruzi, unul din capii revoluției burgheze din
anul 1848 în Principatul Moldovei și tatăl cunoscutului romancier Dumitru Constantin
Moruzi.
NOTE
1
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, Colecția Documente, mapa ”Biserica Dănuțeni”, d. 4471, f.1.
2
Ibidem, d. 4470, f. 1.
3
Ibidem, d. 4473, f. 1.
4
Ibidem, d. 4472, f. 1.
5
Ibidem, d. 4477, f.
6
Ibidem, d. 4475, f. 2 verso.
7
Ibidem, d. 4488, f. 1-3.
8
Ididem, f. 3.
9
Ibidem, f. 3 verso.
10
Ibidem, f. 4.
11
Ibidem, d. 4487, f. 1-2.
12
Dumitru Lazur, Luptând cu fariseul, Jurnal de Chișinău, 2004, p. 3.
13
Ion Negru, ”Comunistul Voronin a împiedicat redeschiderea bisericii ”Sf. Nicolae din Dănuțeni”, Strada,
februarie 2001, p. 4 (Colecția Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni, presa).
14
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, Colecția Documente, mapa ”Biserica Dănuțeni”, d.4481, f. 2 verso.
15
Ibidem, d.4487, f. 2.
16
Ibidem, d. 4481 f. 1.
17
Ibidem, d. 4466, f. 5.
18
Idem.
19
Idem.
20
Ibidem, f. 5-6.
21
Dumitru Lazur, Luptând cu fariseul..., p. 3.
22
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, Colecția Documente, mapa ”Biserica Dănuțeni”, d.4481, f.
23
Ibidem, d. 4596, f. 1.
24
Ibidem, d. 4597, f. 1.
25
Ibidem, f. 3.
26
Ibidem, d. 4483, f. 1-2.
138
27
Ibidem, d. 4484, f. 1.
28
Ibidem, d. 4477, f.1.
29
Ibidem, d. 4478, f. 4 verso.
30
Dumitru Lazur, Luptând cu fariseul..., p. 4.
31
Idem.
32
Ibidem, d. 4456, f. 2.
33
Ibidem, d. 4454, f. 2.
34
Ibidem, d. 4453, f. 1.
35
Ibidem, d. 4459, f. 2.
36
Ibidem, d. 4457, f. 1.
37
Ibidem, d.4463, 4448, 4465.
38
Ibidem, d. 4445, f. 1-2.
39
Ibidem, d. 4442, f. 7-8.
40
Ibidem, d. 4443, f. 1.
41
Ibidem, d. 4467, 4468.
139
PĂSTRAREA MEMORIEI NEAMULUI – IMPERATIV AL TIMPULUI. STUDIU DE

CAZ: LISTA VICTIMELOR REGIMULUI COMUNIST ÎN ANII 1940-1953 DIN
COMUNA CĂRPINENI, R-NUL HÎNCESTI, REPUBLICA MOLDOVA
Petru COCÎRȚĂ*
Cuvinte cheie: păstrarea memoriei, lista victimelor regimului totalitar comunist, com. Cărpineni,
anii 1940 –1953
Istoria neamului nostru românesc are rădăcini adânci în straturile milenare ale civilizației
actuale. De aceea o importanță majoră are perpetuarea optimală a memoriei privind etapele
dezvoltării și/sau căderii în spațiu și timp a vivacității, forței genetice, social-spirituale și culturale
a neamului la toate nivelele: internaționale, naționale, regionale și locale.
În prezent, în condiții de migrație intensivă a populației, globalizare a proceselor social-
economice, dezvoltare nelimitată a tehnologiilor și informațiilor, dezvoltarea memoriei fiecărui
popor, fiecărei etnii și/sau neam, este o necesitate stringentă pentru menținerea diversității
națiunilor și popoarelor mari și mici.
În acest context este important să trecem în evidență unele probleme legate de memorie
privind represiunile regimului comunist al URSS din anii 1940-1953, care au avut loc în comuna
Cărpineni, raionul Hîncești, Republica Moldova.
În rezultatul obținerii independenței statale a Republicii Moldova a devenit posibilă
desecretizarea și deci studierea materialelor privind atrocitățile regimului comunist pe teritoriile
popoarelor celui mai represiv, închis și mare stat, care era URSS. Este stabilit, că deși o parte
însemnată de materiale lipsește sau sunt incorecte din mai multe cauze: nimicire, transferare,
scrieri eronate și alte circumstanțe, majoritatea datelor factologice totuși pot fi obținute. Iar,
condițiile sunt inițierea unor eforturi complexe și conjugate prin studierea la toate nivelele
posibile a diferitor surse factologice, sondaje sociale, comparații și deducții științific argumentate.
Menționăm, că la elucidarea evenimentelor nefaste și fatale pentru unele persoane supuse
deportărilor, un aport extraordinar se aduce de mai multe persoane - specialiștii în istorie și drept,
de scriitori, de persoanele suferinde în viață și altele. .
Pentru păstrarea memoriei adevărate și obiective o mare importanță se atribuie datelor veridice.
Or este știut, că informațiile istorice în acest context sunt diferite, cauzele fiind politice, sociale,
culturale și altele.
În această lucrare se elucidează activitățile de cercetare și reevaluare, de corectare și
concretizare a datelor pentru com. Cărpineni, r-nul Hîncești, publicate în ”Cartea Memoriei , vol.
II din anul 2001 [3], care servește ca sursă principală pentru elucidarea deportărilor și
*
Petru COCÎRȚĂ este doctor, conferențiar, cercetător la Institutul de Geografie și Ecologie.
140
represiunilor în anii 1940 – 1953. În plus au fost studiate și cercetate și alte publicații de acest gen
apărute în perioada următoare, au fost efectuate sondaje și consultări cu participarea persoanelor
deportate în trecut sau rudele acestora.
Studiul se referă la reevaluarea și concretizarea listei deportărilor din com. Cărpineni cu s.
Topor și s. Horjăști în administrare – locul de baștină al autorului lucrării, fost și el deportat cu
familia la vârsta de 2 ani.
Rezultate și abordări
Cărpineni este satul de reședință al comunei cu același nume din raionul Hîncești,
Republica Moldova. Comuna Cărpineni are o populație de peste 10 mii de locuitori și este cea
mai mare localitate rurală din raionul Hîncești. După obținerea independenței în Republica
Moldova au început activitățile cu privire la recuperarea și valorificarea istorică a memoriei
victimelor regimului totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Odată
cu apariția publicațiilor despre acele evenimente au loc și ridicarea monumentelor în memoria
victimelor crimelor și deportărilor staliniste, care au luat amploarea în toată Republica Moldova
după anul 2010.
Reevaluarea listei victimelor regimului totalitar-comunist s-a efectuat în câteva etape.
La prima etapă s-a efectuat studierea și analiza materialelor publicate în țară și anume
sursele indicate, care a permis crearea unei imagini generale.
La a doua etapă au fost solicitate informațiile la nivel local - de la Primărie sau de la specialiștii
com. Cărpineni. Însă s-a constatat, că Primăria com.Cărpineni nu dispune de date integrale în
domeniul vizat, dar deține informații actualizate cu privire la cetățenii în viață, care au fost supuși
represiunilor în perioada anilor 1940-1953.
La a treia etapă s-au inițiat sondaje, consultări și discuții cu unele persoane – fost
deportate sau rudele acestora din com. Cărpineni.
În rezultatul analizei tuturor materialelor acumulate, s-a constatat următoarele:
1. Conform datelor publicate în Cartea Memoriei - volumul II [3], în anii de tristă pomină, 1940-
1953, la Cărpineni și Topor (care în trecut era un sat mic în partea sud-estică a s. Cărpineni) în
rezultatul evenimentelor nefaste - atrocități și crime ale regimului comunist, au fost înstrăinați
de baștină, 218 persoane (137 - din s.Cărpineni și 81 din s.Topor) – familii întregi, membrii
familiilor, celibatari, copii aparte etc. Majoritatea din cei condamnați au fost deportați în
Kazahstan și Siberia, o parte trimiși în GULAG-uri și închisori, unii – la moarte. În acele clipe
grele – majoritatea fiind efectuate noaptea, oamenii nu au putut pune rezistență contra
militarilor, dar cu toate acestea unii fugeau pe la rude sau evadau cu totul din sat.
2. Conform cercetărilor noastre au fost depistate mai multe greșeli și inexactități la elucidarea
factologică a evenimentelor în cauză, care au fost descrise în lucrarea noastră, publicată în
2019 [5].
3. În materialele publicate în seria ”Cartea memoriei” pentru studiul de caz - com. Cărpineni, nu
au găsite informații privind persoanele care s-au născut în familiile deportaților în condițiile
aspre ale Siberiei, Kazahstanului etc. De asemenea tot în acele surse au fost depistate persoane
care figurează su alt nume de familie și persoane care sunt înscrise sub alt gen (feminin în loc
de masculin) și altele. Mai mult, prin cercetare minuțioasă au incluse și unele persoane, care
nu erau incluse în sursele menționate. Despre aceste momente au fost scrise menționări
speciale de subsemnatul în altă lucrare [5].
141
4. Analiza și generalizarea materialelor și datelor acumulate a permis elaborarea unei liste
reactualizate a persoanelor supuse deportărilor și represiunilor în anii 1940 – 1953 cu
corectările și rectificările de rigoare (Tabelul).
5. Date obținute și lista persoanelor supuse deportărilor și represiunilor în anii 1940 – 1953 au
prezentate la Primăria com. Cărpineni și utilizate la instalarea unui monument special,
consacrat victimelor regimului comunist al Ex-URSS din anii 1940-1953
LISTA REACTUALIZATĂ A PERSOANELOR SUPUSE REPRESIUNILOR DIN

COMUNA CĂRPINENI ÎN ANII 1940-1953
Com. CĂRPINENI Supuşi represiunilor în anul 1940

1. HOLBAN Ştefan T. (n. 1886) 5. PUNGA Alexei E. (n. 1903)
2. LIŞMAN Simion D. (n. 1897) 6. SOLONARI Ivan P. (n. 1918)
3. MOCANU Nicolae Gh. (n. 1896) 7. ŞTIRBEȚ Luca D. (n. 1889).
4. NEER Foma D. (…)

8. COVAŞ Ivan M. (n. 1900) 22. ŞTIRBEŢ Mihail — fiul (n. 1931)
9. DEVIZA Gheorghe F. (n. 1880) 23. ŞTIRBEŢ Ecaterina - fiica (n.
10. DEVIZA Mihail F. (n. 1889) 1934)
11. DEVIZA Profira D. — soţia 24. VICONSCHI Alexandru S. (n.
12. IURCO Vasile Gh. 1896).
13. IURCO Efrosinia B. - soţia(n. 25. VOLCOV Gheorghe N. (n. 1886).
1895) 26. VOLCOV Anastasia V. — soţia
14. IURCO Maria— fiica (n. 1930) (n. 1883)
15. IURCO Arsentie Gh. - fiul adoptiv 27. VOLCOV Vladimir -fiul (n.
16. PLEŞCEI Ana V. – nepoata 1918)
17. MÂRZA Gheorghe N. (n. 1900) 28. VOLCOV Olga — fiica (n. 1920)
18. MÂRZA Vera l. (n. 1900) 29. VOLCOV Măria — fiica (n.
19. STRELEŢ Alexei F. (n. 1885) 1923)
20. ŞTIRBET Parascovia A. - soţia (n. 30. VOLCOV Nicolae — fiul (n.
1890) 1925)
21. ŞTIRBEŢ Vladimir I. – fiul (n.
1926
Com. CĂRPINENI Supuşi represiunilor în anii 1947-48

1. COJOCARU Efim I. (n. 1894) 3. DOLŢU Ion V. (n. 1891)
2. DOBĂ Andrei Gh. (n. 1878) 4. RACHIU loachim F. (n. 1914).
142
1. ANDREI Maria D. (n. 1870) 54. FRIJA Natalia — fiica (n.
2. MANDÂŞ Xenia D. —fiica 1936)
(n. 1919) 55. FRIJA Vasile —fiul (n.
3. MANDÂŞ Grigore I. — 1938)
ginerele (n. 1912) 56. FRIJA Ion —fiul (n. 1940)
4. MANDÂŞ Ion — nepotul (n. 57. FRIJA Luca — fiul (n.
1940) 1942)
5. MANDÂŞ Maria — nepoata 58. FRIJA Constantin — fiul
(n. 1942) (n. 1945)
6. BÂRDAN Ion P. (n. 1913) 59. FRIJA Anghelina — fiica
7. BÂRDAN – COCÂRȚĂ (n. 1947)
Elena S. — soţia (n. 1920) 60. FRIJA Eudochia – fiică (n.
8. COCÂRȚĂ Maria (Mărița) 1953)
N. — fiica (n. 1940) 61. FURDUI Andrei I. (n.
9. COCÂRȚĂ Maria 1910)
(Mărioara) N. — fiica (n. 1942) 62. FURDUI Ana I. — soţia (n.
10. COCÂRȚĂ Petru N. —fiul 1911)
(n. 1947) 63. FURDUI Maria — fiica (n.
11. BÂRDAN Alexei — fiul (n. 1936)
1949) 64. FURDUI Constantin —
12. CARAMAN Dumitru C. (n. fiul (n. 1938)
1899) 65. FURDUI Mihail —fiul (n.
13. CARAMAN Efimia V. — 1940)
soţia (n. 1899) 66. FURDUI Ion —fiul (n.
14. CARAMAN Maria — fiica 1946)
(n. 1934) 67. IACOB Gheorghe I. (n.
15. CARAMAN Eftimie — fiul 1892)
(n. 1934) 68. IACOB Ioana I. — soţia (n.
16. CĂLUGĂREANU Nicolae I. 1894)
(n. 1905) 69. IACOB Nicolae — fiu (n.
17. CĂLUGĂREANU Vasilisa S. 1934)
— soţia (n. 1908) 70. IACOB Ştefan — fiul (n.
18. CĂLUGĂREANU Maria — 1939)
fiica (n. 1934) 71. IROFTI Gheorghe D. (n.
19. C ALUGAREANU Ana — 1900)
fiica (n. 1939) 72. IROFTI Ioana F. — soţia
20. CĂLUGĂREANU Maria — (n. 1900)
fiica (n. 1942) 73. IROFTI Ana — fiica (n.
21. CĂLUGĂREANU Ion—fiul 1933)
(n. 1948) 74. IROFTI Parascovia —
22. COBZAC Parascovia F. (n. fiica (n. 1940)
1896) 75. LEANCĂ losif F. (n. 1901)
23. COBZAC Vasile Gh. — fiul 76. LEANCĂ Parascovia V. —
(n. 1929) soţia (n. 1906)
24. COBZAC Hristina A. — nora 77. LEANCĂ Olga — fiica (n.
143
(n. 1927) 1937)
25. COCÂRŢĂ losif F. (n. 1922) 78. LEANCĂ Ana — fiica (n.
26. COCÂRŢĂ Varvara Gh. — 1939)
soţia (n. 1917) 79. LEANCĂ Elena —fiica (n.
27. COCÂRTĂ Andrei — fiul (n. 1941)
1947) 80. LEANCĂ Maria — fiica
28. COCÂRTĂ Mihail — fiul (n. (n. 1944)
1952) 81. LEANCĂ Anastas — fiul
29. COJUHARI Foma Gh. (n. (n. 1946)
1904) 82. LEANCĂ Teodor — fiul
30. COJUHARI Daria I. — soţia (n. 1952)
(n. 1907) 83. MACARI Andrei C. (n.
31. COJUHARI Gheorghe — fiul 1884)
(n. 1925) 84. MACARI Ana A. — soţia
32. COJUHARI Anastasia — (n. 1907)
fiica (n. 1925) 85. MACARI Domnica — fiica
33. COJUHARI Natalia — fiica (n. 1937)
(n. 1932) 86. MANDĂŞ Constantin C.
34. COJUHARI Maria — fiica (n. 1924)
(n. 1942) 87. MANDĂŞ Vera V. — soţia
35. COJUHARI Ion – fiul (?) (n. 1923)
36. COLŢA Agapie I. (n. 1889) 88. MANDĂŞ Anton — fiul (n.
37. COLŢA Elena V. — soţia (n. 1948)
1895) 89. NEMŢEANU Petru F. (n.
38. COLŢA Toma —fiul (n. 1906)
1939) 90. SĂRBU Gheorghe V. (n.
39. CREŢU Fiodor P. (n. 1915) 1904)
40. CREŢU Eudochia Gr. —soţia 91. SĂRBU Anastasia I. —
(n. 1915) soţia (n. 1900)
41. CREŢU Agripina P. — sora 92. SÂRBU Nadejda — fiica
(n. 1930) (n. 1930)
42. DIVIZA Toma F. (n. 1900) 93. SĂRBU Ion — fiul (n.
43. DIVIZA Maria A. — soţia (n. 1934)
1903) 94. SÂRBU Vasile — fiul (n.
44. DIVIZA Ana — fiica (n. 1939)
1935) 95. TARASOV Alexandra M.
45. DIVIZA Vera — fiica (n. — soţia (n. 1903)
1937) 96. TARASOV Nichita — fiul
46. DONCA Elena C. (n. 1915) (n. 1938)
47. DONCA Petru F. — fiul (n. 97. TARASOV Maria — fiica
1944) (n.1940)
48. DONCA Gheorghe R. (n. 98. TARASOV Petru — fiul
1898) (n. 1947)
49. DONCA Ecaterina D. — soţia 99. TARASOV Alexandra
(n. 1898) 100. TARASOV Ana — fiica
144
50. DONCA Petru — fiul (n. 101. TARASOV Feoctista — fiica
1932) 102. TULBU llie A. (n. 1900)
51. FRIJA Ivan V. (n. 1911) 103. TULBU Natalia I. (n. 1900)
52. FRIJA Vera H. — soţia (n. 104. ŢUBUCANU Toma I. (n. 1889)
1914) 105. ŢUBUCANU Natalia I. — soţia
53. FRIJA Alexandru — fiul (n. (n. 1890)
1932) 106. ŢUBUCANU (Eudochia) — fiica
(n. 1930
107. VÂNAGA Ion F. (n. 1873)
108. VÂNAGA Maria C. — soţia (n.
1879)
109. VÂNAGA Nichita C. (n. 1899)
110. VÂNAGA Teodora T. (n. 1901)

111. TARASOV Lev L. (n. 1903)
SATUL TOPOR, com. CĂRPINENI. Supuşi represiunilor în anul 1949

1. BOSTAN Alexandru N. (n. 1904) 44. MORARU Vasile Gh. (n. 1892)
2. BOSTAN Parascovia Gh. — soţia (n. 45. MORARU Marfa F. — soţia (n.
1904) 1882)
3. BOSTAN Petru — fiul (n. 1930) 46. NACU Gheorghe F. (n. 1891)
1929 47. NACU Ecaterina C. — soţia (n.
4. BOSTAN Toma — fiul (n. 1933) 1892)
1932 48. MACARIE Elena S. (n. 1932)
5. BOSTAN Efimie — fiul (n. 1940) 49. NACU Fiodor —fiul (n. 1928)
6. BOSTAN Maria — fiica (n. 1942) 50. NANU Pantelei Gh. (n. 1880)
7. BOSTAN Gheorghe —fiul (n. 1944) 51. RACHIU Vera T. — soţia (n.
8. COJOCARU Ecaterina 1. (n. 1904) 1914)
9. COJOCARU Gheorghe — fiul (n. 52. RACHIU Elizaveta —fiica (n.
1921) 1937)
10. COJOCARU Ana E. — fiica (n. 53. RACHIU Andrei — fiul (n. 1938)
1922) 54. RACHIU Natalia — fiica (n. 1940)
11. COJOCARU Ion — fiul (n 1932) 55. RACHIU Dumitru — fiul (n.
12. COJOCARU Ştefan — fiul (n. 1937) 1943)
13. COTIUGA llie S. (n. 1922) 56. RACHIU Toma — fiul (n. 1945)
14. COTIUGA Elena F. — soţia (n. 57. RACHIU Luca T. (n. 1911)
1921) 58. RACHIU Domnica A. — soţia (n.
15. COTIUGA Petru — fiul (n. 1941) 1915)
16. COTIUGA Ecaterina — fiica (n. 59. RACHIU Parascovia — fiica (n.
1943) 1938)
17. COTIUGA Feodosia —fiica (n. 60. RACHIU Petru —fiul (n. 1941)
1947) 61. RACHIU Ion —fiul (n. 1946)
18. COTIUGA Ion — fiul (n. 1950) 62. RACHIU Fevronia — fiica (n.
19. Sava n.1952 1948)
145
20. COTIUGA Simion I. (n. 1879) 63. RACHIU Pavel —fiul (n. 1952)
21. COVAŞ Ion A. (n. 1896) 64. RACHIU Ana – fiica (n. 1955)
22. COVAŞ Maria V. — soţia (n. 1897) 65. ROTARU Sofia A. (n. 1911)
23. COVAŞ Grigore — fiul (n.1929) 66. ROTARU Grigore N. — ful (n.
24. COVAŞ Foma — fiul (n. 1935) 1930)
25. DOBA Ecaterina F. (n. 1889) 67. ROTARU Eudochia — fiica (n.
26. FILIMON Ion N. (n. 1913) 1940)
27. FILIMON Daria S. — soţia (n. 1914) 68. SOFIAN Procofia S. (n. 1878)
28. FILIMON Elena —fiica (n. 1936) 69. STRATU Andrei F. (n. 1897)
29. FILIMON Ion — fiul (n. 1939) 70. STRATU Daria V. — soţia (n.
30. FILIMON Vasilisa — fiica (n. 1948) 1902)
31. FILIMON Anastasia —fiica (n. 71. STRATU Gheorghe — fiul (n.
1948) 1930)
32. FILIMON Maria —fiica (n. 1954) 72. STRATU Filip — fiul (n. 1932)
33. HOLBAN Alexandru Z. (n. 1913) 73. STRATU Pavel — fiul (n. 1934)
34. HOLBAN ZinoviaV. — soţia (n. 74. STRATU Trofim —fiul (n. 1943)
1913) 75. STRATU Manuil V. (n. 1900)
35. HOLBAN Vasile — fiul (n. 1936) 76. STRATU Maria D. — soţia (n.
36. HOLBAN Grigore — fiul (n. 1940) 1900)
37. HOLBAN Maria — fiica (n. 1943) 77. STRATU Efrosinia — fiica (n.
38. LIŞMAN Zaharie C. (n. 1906). 1928)
39. LUNGU Alexandru N. (n. 1892) 78. STRATU Maria — fiica (n. 1932)
40. LUNGU Xenia I. — soţia (n. 1884) 79. STRATU losif — fiul (n. 1935)
41. MACARIE Ion T. (n. 1899) 80. STRATU Valentina — fiica (n.
42. MACARIE Feodosia Gh. — soţia (n. 1940)
1902) 81. ŞTERBEŢ Ivan I. (n. 1895)
43. MACARIE Leonid —fiul (n. 1933) 82. ŞTERBEŢ Elizaveta I. — soţia (n.
1898)
83. ŞTERBEŢ Andrei — fiul (n 1931)
84. ŞTERBEŢ Ana — fiica (n. 1933)
85. ŞTERBEŢ Agripina — fiica (n.
1939)
86. ŞTERBEŢ Efim — fiul (n. 1943)
SATUL HORJEŞTI, com. CĂRPINENI. Supuşi represiunilor în 1949

1. BALTĂ Casian I. (n. 1900) 5. BALTĂ Dumitru —fiul (n. 1932)
2. BALTĂ Ioana A. — soţia (n. 1900) 6. BALTĂ Fiodor — fiul (n. 1935)
3. BALTĂ Ion —fiul (n. 1930) 7. BALTĂ Agafia — fiica (n. 1935)
4. BALTĂ Parascovia — fiica (n. 1932) 8. ONICĂ Stepanida A. (n. 1888)
TOTAL: 239 persoane

După cum reiese din tabelul prezentat în total au fost stabilite 239 de persoane supuse
represiunilor, ceea ce confirmă părerea noastră privind necesitatea reactulizării listei și
introducerea unor corectări și modificări ale numelor și prenumelor persoanelor, publicate
146
anterior [5]. Materialele cercetărilor au fost utilizate la instalarea monumentului victimelor
regimului comunist în anii 1940–1953, în comuna Cărpineni.
Concluzii
1. Au fost studiate și analizate materialele publicate și informațiile obținute la nivel local
privind persoanele, care au suportat represiunile regimului totalitar-comunist în perioada
anilor 1940-1953.
2. A fost reactualizată Lista persoanelor supuse represiunilor în anii 1940-1953 pentru satele
Cărpineni, Topor și Horjești (existente aparte la acea vreme). Au fost lichidate unele
neajunsuri privind corectitudinea, precum și unele omiteri referitor la datele personale
existente în perioada respectivă de timp.
3. Publicarea materialelor în Cartea Memoriei a fost și este o necesitate vitală pentru păstrarea
memoriei neamului. Informația dată servește ca sursă informațională pentru alte publicații și
relatări în mass-media.
4. Primăria com.Cărpineni nu dispune de date integrale în domeniul vizat, însă deține
informații actualizate cu privire la cetățenii în viață, care au fost supuși represiunilor în
perioada anilor 1940-1953.
5. Lista modificată și corectată a fost utilizată la construirea și inaugurarea unui monument
special ”În memoria victimelor represiunilor regimului comunist în anii 1940 – 1953” în
comuna Cărpineni.
6. Calvarul prin care au trecut acești oameni este greu de redat, de aceea activitățile de acest
gen sunt necesare și pe viitor pentru completarea cu alte date și istorii inedite, care vor
completa imaginile faptelor cumplite din acele timpuri.
NOTE
1. Arhivele memoriei: Recuperarea și valorificarea istorică a memoriei victimelor regimului

totalitar-comunist din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească: Memorii. Documente.
Studii de caz / Academia de Științe a Moldovei, Universitatea de Stat din Moldova; ed.
Ludmila D. Cojocaru, secretar șt. Virgiliu Bîrlădeanu.- Vol. 1, Tom. 1, Cercetări realizate în
localitățile din centrul Republicii Moldova.- 336 p., Vol. 2. Cercetări realizate în localitățile
din sudul Republicii Moldova.- 336 p., Chișinău, Editura Balacron, 2016.
2. Bostan Gheorghe, Eu și neamul meu. Însemnări retrospective. Chișinău, 2004, 83 p.
3. Cartea Memoriei. Catalog al victimelor totalitarismului comunist. Elena Postică (coord. și
red. șt.) , Chișinău, Ed. Știința, 2001, Vol.II, Chișinău, Știința, 2001, 463 p.
4. Victor Mocanu, Dinu Poștarencu, Cărpineni, un sat în valea Lăpușnei, Chișinău, 2014, 444
p.
5. Cocîrță P. Păstrarea memoriei
147
6. Localitățile Republicii Moldova. Itinerar documentar-publicistic ilustrat. Vol.3. C-Ch,
Chișinău, Agenția Națională de Presă ”Moldpres”, 2001, 448 p.;
7. Destin românesc, Revista de istorie și cultură, An XI (XXII), nr.4 (98), 2016, 148 p.
8. Informația Primăriei com. Cărpineni din 2015.
148
Buletinul PYRETUS, nr. 5-6, 2021 ETNOLOGIE
ANUL NOU (SFÂNTUL VASILE CEL MARE) (1/14 IANUARIE) ÎN SATELE DIN
ZONA REZERVAŢIEI CULTURAL-NATURALE „ORHEIUL VECHI”
Alexandru FURTUNĂ*
Cuvinte cheie: Anul Nou, sărbătoare calendaristică, stil nou, stil vechi
Anul Nou la români, ca şi la alte popoare creştine, mai ales agrare, conform lui N.
Băieşu, este una dintre cele trei principale sărbători de iarnă; se află între celelalte două
(Crăciunul şi Boboteaza). Totodată, avem aici şi sărbătoarea Sf. Vasile. Apare întrebarea: care
este raportul între sărbătoarea Anului Nou şi cea a Sf. Vasile? Subliniem că avem în cazul de
faţă două (chiar trei) sărbători marcate în aceeaşi zi (Anul Nou, Sf. Vasile şi Tăierea împrejur
a Domnului). Greşesc acei (chiar şi unii specialişti: etnografi, folclorişti) care afirmă că la 1
Ianuarie sărbătorim Anul Nou, iar la 14 aceeaşi lună – Sf. Vasile. Vorba e că aceste sărbători
sunt marcate în R. Moldova (ca la slavii orientali) de două ori, conform ambelor stiluri.
Pentru mai multă claritate, scrie în continuare N. Băieşu, vom relata şi despre alte
momente importante din istoria sărbătorii Anului Nou. Savanţii au constatat că Anul Nou,
asemenea Solstiţiului de iarnă, este o sărbătoare foarte veche, respectată cu mult înaintea
creştinismului, mai ales de popoarele care practicau munca agricolă. Există informaţii că Anul
Nou era consemnat, bunăoară, de babilonieni încă în mil. II î. Hr. Sărbătoarea a existat şi la
strămoşii noştri agricultori geto-daci.
Abia pe la sfârşitul sec. IV d. Hr. la sărbătoarea Anului Nou, moştenită din păgânism,
biserica a acomodat (ca în multe alte cazuri) ziua unui sfânt, a lui Vasile. Tradiţia spune că
Vasile a fost o persoană reală. S-a născut în anul 330 în familia unor ţărani creştini din Asia
Mică. Fiind foarte capabil, Vasile a devenit un filozof şi filolog vestit pe vremea sa. Din anul
370 a fost episcop al bisericii creştine din Cezareea (capitala Iudeii). (...) Episcopul Vasile cel
Mare şi Sfânt a murit în anul 379. Este evidentă prezenţa atât de frecventă a numelui Vasile în
tradiţiile Anului Nou.
După introducerea stilului nou (1582) sărbătoarea calendaristică Anul Nou (ca multe
altele) era marcată, într-o serie de ţări europene (ceea ce s-a păstrat până astăzi, mai ales, la
noi), de două ori: la 1 Ianuarie şi la 14 aceeaşi lună. (...)
Cât priveşte Pluguşorul, potrivit lui M. Pop (citat de N. Băieşu), este, de fapt, la
origine ceremonialul Primei brazde, practicat de căpetenia obştii patriarhale; şi în urarea
noastră gospodarul bădiţa Vasile sau bădiţa Traian pare să aibă acelaşi rol. O. Bârlea (citat de
N. Băieşu) afirma că obiceiul Pluguşorului are origine veche, „preistorică”, păgână, iar textul
poetic este relativ nou: „Osătura obiceiului – imitarea muncii pentru a provoca creşterea ei în
proporţii optime – se vădeşte străveche, probabil, preistorică”, iar textul poetic n-ar fi decât
Oraţia colacului, detaşată din contextul Colindatului şi înscrisă într-un scenariu.” (...) Şi D.
Pop (citat de N. Băieşu) menţiona o serie de elemente existente în obiceiul Pornirii Plugului
*
Alexandru FURTUNĂ este doctor în istorie, specialist etnograf, Rezervaţia Cultural-Naturală „Orheiul
Vechi”.
149
primăvara şi în cel al Pluguşorului la Anul Nou (plugul adesea adevărat; colacul, uneori pus în
coarnele plugului ori al boilor; busuiocul, prins la plug; tragerea brazdei pin curtea casei urate;
semănatul. (...) Acelaşi autor observa că obiceiul de tipul Pornirii plugului odată cu
strămutarea lor din timpul primăverii la 1 Ianuarie „au dus cu sine şi această practică,
transformând-o într-o formă a Colindatului.” (...) V. Adăscăliţei şi D. Pop, scrie N. Băieşu,
erau convinşi că spaţiul formării Pluguşorului a fost Moldova. (...)
Desfăşurarea obiceiului Cu plugul în toiul iernii, noaptea, afară, precum şi trecerea
tradiţiei, în mare parte, din mâinile flăcăilor în cele ale adolescenţilor şi ale copiilor au
determinat, după cum observa, pe drept, folcloristul Vasile Adăscăliţei (citat de N. Băieşu),
folosirea tot mai limitată a plugului adevărat în obiceiul Uratului la Anul Nou. În legătură cu
aceasta, plugul veritabil a început să fie înlocuit cu aceeaşi unealtă agricolă de dimensiuni mai
mici, făcută din lemn. Apoi au trecut la folosirea plugurilor de lemn miniaturale (de 20-40
cm), pe care flăcăii le ţineau în faţa ferestrelor în timp ce se rostea Urătura. Şi mai târziu în
locul plugului flăcăii-urători purtau doar unele părţi componente ale uneltei în cauză: un fier
de plug, un lanţ ş.a. Cu vremea, plugul s-a redus la o prăjină cu două crăcane la un capăt (=
coarnele plugului), care este folosită pur şi simplu pentru apărare de câini şi pentru a duce pe
ele colacii primiţi în dar pentru urare.1
La drept vorbind, această sărbătoare ar trebui analizată în cadrul sărbătorilor de
primăvară, deoarece, după cum scrie D. Pop „se ştie astfel că până în urmă cu aproape trei
secole, la nivel popular Anul Nou se serba la începutul primăverii, că el coincidea, aşadar, cu
debutul unui nou ciclu al vegetaţiei, mai exact, cu începutul unui nou ciclu agrar. (...)
Transferându-se la 1 ianuarie şi integrându-se celorlalte forme de colindat, în continuare ritul
nostru s-a practicat, cu siguranţă, tot de către adulţi, care constituiţi într-o ceată de
„plugari”, oficiau în mod simbolic, pe la toate casele, ceea ce străbunii lor oficiau
odinioară într-un anume loc, al obştei, odată cu începutul aratului şi semănatului” 2
(subl. – A.F.). Substitutul acelui „anume loc”, ar fi putut fi, o anumită perioadă de timp,
„curţile ’nante şi luminate” ale conducătorului obştii săteşti. Odată cu avansarea procesului de
desacralizare a obiceiului uratului (hăitului), a prins a se hăi casă de casă.
Cu Hăitul, în satul Trebujeni, îmblă spre Anul Nou, pe vechi (este vorba de anul 1967
– A.F.). Spre seară umblă copiii (şi fetiţele, mai puţin). Copiii, dintr-un băţ cu crăcane, fac un
„pluguşor”. Pun în coarnele lui colăcei. Copiii umblă 6-8 la un loc. Şi acum copiii îmblă cu
Hăitul. Copiii nu-şi cer voie să hăiască. Ei încep de pe la poartă şi până când ajung la
fereastră, de acum termină. Seara şi până aproape dimineaţa îmblă de-a Hăiul sau de-a Hăitul,
flăcăii. Ei îmblă în cete, ca şi la colindat. Flăcăii, spre deosebire de cei mici, întreabă dacă se
poate de hăit. Fetele mari nu umblă cu de-a Hăiul. Tinerii căsătoriţi hăiesc la părinţi, nănaşi,
rude, prieteni. Înainte de a începe cumpăniile, ce ţin până dimineaţa. Fac şi „Buhaiul”. Hăiuri,
afară de cel obişnuit (istoria cultivării grâului), nu sunt.3
În satul Holercani, potrivit informaţiei din 1970 culeasă de la Vera Golban (n. 1934),
„la Anul Nou la noi îmblă şi flăcăii, şi copiii. Flăcăii de-am zic Hăitura, da copiii îmblă cu
Pluguşorul. Fac un Pluguşor, aşa un băţ cu crăcană, leagă o cordică roşie şi busuioc şi îmblă.
Încep de dimineaţă şi pân’ sara. Zic câteva cuvinte”4. În acelaşi sat, conform altei informaţii,
cu Hăitul îmblă sara flăcăii. Cu „Buhai”, cu harapnice, cu clopoţel, c-un ciuhal, în care strâng
colacii. Cel care spune urătura, îi îmbrăcat în cămaşă, un brâu roşu, cu cuşmă de cârlan,
ţuguiată. Când vine la o casă, întreabă: Să vă urăm? /Uraţi. Flăcăii se grămădesc la club şi se
împărţesc pe „cvartale” (măhălăli – A.F.). Pe urmă se pornesc cu Hăitul”.5
În satul Molovata, „dimineaţa îmblă cu Pluguşorul. Cu boii trăgeau chiar brazdă, arau.
Mergeau prin sat la neamuri, la vecini. Se adunau câte zece, câte doi. Sara îmblă cu „Buhai”,
cu bice, cu scârţâitoare, spun urătura mare. De Anul Nou samănă”.6 La Susleni, „copiii îmblă
cu Pluguşorul şi urează pe oameni, stând afară. Pe umere poartă câte un pluguşor, cu busuioc
la capăt”.7
150
Odată prezentat tabloul general al sărbătorii Anul Nou, urmează să analizăm textul
propriu-zis al Pluguşorului / Urăturii, răspândit în zona rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul
Vechi”. Puncte de reper în demersul nostru, vor fi multpreagrăitoarele deziderate ale lui D.
Pop: „Poezia Pluguşorului reprezintă fără nici o îndoială un produs al gândirii magice.
Cu ajutorul cuvântului, rostit în momentele cheie ale vieţii naturii şi, lega de aceasta, ale
procesului agricol, se recrea în plan mitic imaginea plugarului primordial şi a activităţii
sale producătoare de belşug, cu convingerea că acea imagine va deveni realitate în noul
ciclu agrar”8 (subl. n. – A.F.)
Drept confirmare a acestor supoziţii, pot fi aduse numeroase exemple spicuite din
urătura tradiţională. Să prezentăm lucrurile rând pe rând (Plugăraşii ancestrali, Plugarul
primordial şi aratul ritual, Seceratul şi treieratul ritual etc.).
1. Plugarii ancestrali
Membrii cetei de Plugăraşi, Aducători de Lumină la început de an, după
„îndumnezeirea” (sacralizarea) spaţiului obişnuit de viaţă, se grăbesc ca până la lăsarea
întunericului, să revină la spaţiul lor primordial de viaţă, numit metaforic Lumea Umbrelor.
Căci, urătura (hăiul) trebuia spusă de către Plugăraşi, până la asfinţitul soarelui. În caz contrar,
la întoarcere, în drumul spre casă, se credea că Plugăraşii erau păscuţi de mai multe primejdii.
Cauza, potrivit căreia Plugăraşii nu doreau să-i prindă noaptea pe la „curţile ’nante şi
luminate” (să fie curţile unui bade, fruntea satului?), îşi găseşte explicaţie în fenomenul
împărţirii zilei solare. Deoarece, după I. Ghinoiu, prima unitate de măsură a timpului oferită
de cosmos pământeanului a fost ziua solară care, consecinţă directă a mişcării de rotaţie a
Pământului în jurul osiei sale, se împarte în zi-lumină şi noapte. (...) Poporul continuă să
considere începutul zilei la răsăritul soarelui şi nu la miezul nopţii (timpul oficial, timpul
civil) şi nici la miezul zilei (timpul astronomic). (...) Din punct de vedere practic, ziua solară
are două miezuri (miezul zilei şi miezul nopţii) şi două hotare (răsăritul şi apusul). În credinţa
populară miezurile timpului se considerau momente critice în derularea şi împlinirea vieţii
omului. Conform mentalităţii arhaice, între căderea serii şi miezul nopţii se desfăşura un timp
enigmatic, circulat de numeroase reprezentări malefice.9
Pornind de la aceste credinţe, Plugarii din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale
„Orheiul Vechi” declară:
– V-am mai ura,
V-am mai ura,
Dar ne temem că vom însera. (subl.n. – A.F.)
Decât vom însera,
Pe la curţile iestea a Dumneavoastră,
Iestea ’nante, luminate,
Cu var văruite,
Cu şindrilă acoperite,
Mai bine să-nnoptăm
Pe la bordeieşele noastre cele mici,
Gătite pentru plugarii voinici,
Cu paie de secară acoperite,
Cu baligă de măgăriţă lipite,
Cu uşa de rogoz,
Când pui mâna cade jos,
Intrăm în genunchi;
Ieşim pe coate,
Intrăm pe brânci,
Şi ieşim pe spate. (subl.n. – A.F.)
151
(Piatra-Orhei)
Sau: „Dar mai bine să înserăm,/ Pe la bordeile noastre, / Cele joase, întunecoase”
(subl.n. – A.F.) (Piatra-Orhei); „Că noi nu suntem de la curţile Dumneavoastră (subl.n. –
A.F.)/ Noi suntem de la bordeile noastre mititele”. (Trebujeni-Orhei); „Ca să nu înserăm pe
aici, pe acole/ Dar să înserăm pe la bordeile noastre” (Brăneşti-Orhei).
În continuare, Plugăraşii se frăsuie că au de parcurs drum lung şi primejdios: „De urat
v-am mai ura,/ Că mai ştim câte ceva, / Dar ni-i calea departe. (subl.n. – A.F.) / Şi suntem cu
opincile sparte” (Trebujeni-Orhei). Odată ce-i aşteaptă drum lung („cale departe”), cu boii
înjugaţi la car, Plugăraşii se adresează către badea Vasile, Traian ş.a. cu următoarea
rugăminte:
– V-am mai ura,
V-am mai ura,
Dar iar ne temem că vom însera.
Daţi-ne câte-o capicuţă,
Să ne luăm câte-o măntăluţă,
Daţi-ne câte două,
Să ne luăm ciubote nouă,
Daţi-ne câte-un leuşor,
Să luăm câte-un boldişor,
Să scobim boii pe la curişor,
Să mergem mai încetişor,
Că noi avem 12 dealuri de suit,
Douăsprezece dealuri de coborât,
Dar ne aşteaptă în cale,
O babă fermecătoare (subl.n. – A.F.),
Când om trece să ne sfărâme,
Pe toţi deodată.
Dar s-a ales unul mai voinicuţ,
Şi-a dat blende babei într-un pârâu,
Ca să nu se facă nouă nici un rău.
(Piatra-Orhei)
Plugăraşii, în afară de baba fermecătoare, se crede că sunt ameninţaţi şi de balauri:
„Şed balaurii cu gurile căscate/ Să ne-nghită dintr-odată (Molovata-Orhei). În unele urături
(hăiuri) este menţionat faptul că Plugăraşii au de trecut şi „două dealuri îngemănate” sau „un
deal lung”: „V-am mai ura, / V-am mai ura,/ Dar ne temem că vom însera,/ Avem de trecut un
deal lung,/ Unde trag fetele-n plug, / Ş-o babă bătrână,/ C-o puhă în mână, / Cu puha de
lână/ Şi şfichiul de sârmă, / Pe fete când le-ncingea,/ Tulpănaşul le chica (Piatra-Orhei).
În drumul lor, Plugăraşii dau şi peste o pădure: „Şi avem în calea noastră, / O pădure
mare, / Cu o babă fermecătoare / Şi cu o haită muşcătoare, / Şi ne temem că baba ne-a
fermeca, / Şi haita ne-a muşca, / Că haitele-s cu gurile căscate, /Ne înhaţă drept de spate,/ Să
nu rămânem pe astă parte” (Trebujeni-Orgei).
În unele situaţii, Plugăraşii au de trecut o mare: „Şi avem de trecut o mare fioroasă,/
Unde stau balaurii cu limbile scoase/ Şi mai este o babă, / Bat-o, Dumnezeu, s-o bată,/ Cu
biciul de lână,/ Cu şfichiul de sârmă,/ Pe care-l atinge, / Sânge sare./ Da era unul, Gheorghe,
nătărău/ O apucat baba de bădărău,/ Ş-o trântit-o în pârâu,/ Să nu facă la băieţi rău” (Piatra-
Orhei).
În canavaua textelor de mai sus, sunt întreţesute şi unele simboluri care ţin de
îmbrăcăminte, încălţăminte, fiinţe considerate cu puteri deosebite, fenomene ale naturii etc.
Descifrarea acestor simboluri poate fi găsită în lucrările lui I. Evseev10, J. Chevalier şi A.
Gheerbrant11 ş.a.
152
Şi, în fine, legat de timpul spunerii hăiului, e necesar de subliniat că la o anumită etapă
a început să se hăiască şi după lăsarea întunericului. Credem că acest lucru s-a putut întâmpla
odată cu demararea procesului de desacralizare a obiceiului îmblării cu uratul. S-ar putea
vorbi şi de diverse straturi culturale, conservate în Hăitură, sau despre contaminarea hăiturii
pentru copii cu cea pentru flăcăi.
2. Plugarul primordial şi aratul ritual

Plugarul primordial este numit, pe parcursul timpului, cu numele Vasile sau Ion, nume
larg răspândite odinioară. Dar se întâlneşte şi numele Traian. Badea, uneori fără a fi
nominalizat, nu este un plugar ordinar. El are slugi, cărora le porunceşte „ca să aleagă un loc
bun, curat/ De arat şi sămănat” (Trebujeni-Orhei). Dar, de obicei, badea „S-a sculat, s-a
pieptănat,/ Pe ochi negri s-a spălat, / [La icoane s-a-nchinat,]/ Din bucium a buciumat,/ Şi la
slugi porunci a dat,/ Ca s-aleagă un cal nant,/ Negru ca corbul, / Iute ca focul,/ Cu potcoave
de argint,/N-am văzut de când sânt,/ [Cu şaua de aur, /Cu frâul de mătasă,/ Cât cosiţa (viţa) de
groasă.] Şi-n scări el s-a ridicat, / Peste dealuri (câmpuri) s-a uitat, / Ca s-aleagă un loc
curat, / De arat şi sămănat, / Grâu mărunt şi grâu de vară,/ Să dea Domnul să răsară până-n
sară” (Trebujeni-Orhei, Maşcăuţi-Criuleni, Molovata-Dubăsari, Piatra-Orhei). În continuare,
Plugăraşii anunţă: „Venim să vă dăm de ştire, /Că al nostru bădiţa Vasile, / Joi dimineaţă s-a
sculat,/ Şi-n câmp a ieşit la arat, / La mărul rotat” sau: „Ne-am dus la dealul nant, /La
mărul rotat, / Brazdă neagră am arat,/ Grâu de vară am sămănat” (Piatra-Orhei, Trebujeni-
Orhei). La arat s-a mers, nu în orişice zi şi nu cu oricare boi, dar „Într-o sfântă joi, / Cu
plugul cu 12 boi, /Boi, bourei, / În frunte ţintăţei, / La coadă cudălbei,/ [La coarne preunei], /
[Cei de la roate, / Cu coarnele împreunate, / Cei de dinainte, /Cu coarnele îndoite,/Cei de la
prigon,/ Cu coarnele de prigon (?)]” (Piatra-Orhei, Trebujeni-Orhei, Molovata-Dubăsari).
Aşadar, locul de arat este ales „Pe câmpul curat, / La mărul rotat” sau „La dealul nant,
/ La mărul rotat”. Evident, în acest caz, am putea vorbi de un loc considerat sacru, în centrul
căruia este amplasat „mărul rotat”. Nu excludem nici faptul, că locul respectiv simbolizează
unul din „Centrele lumii”, având formă circulară.12 Arborele, în general, şi mărul, în special,
au multiple semnificaţii.13
„Câmpul curat”, după cum s-a putut vedea, este arat de boi „însemnaţi”: „În frunte
ţintăţei,/ La coadă cudălbei” etc. Deci, am putea vorbi ca despre boi „neobişnuiţi”.
„Neobişnuit” este şi calul lui badea. Iar badea respectă întru totul starea de puritate rituală.
Aceste lucruri ne duc la gândul că, iniţial, efectuarea aratului de către Plugarul primordial, a
constituit un act şi un ritual sacru. Căci, potrivit lui I, Evseev, „aratul, ca şi semănatul, este un
act sacru, asociat fecundării pământului, în care plugul are o semnificaţie falică, iar pământul
(câmpul, brazda) e asociat trupului feminin. Simbolismul ancestral al aratului a fost menţinut
într-o seamă de obiceiuri şi datini populare, precum Pluguşorul, Tragerea primei brazde,
Ieşitul la plug (Pornirea plugului, Tânjaua ş.a.)”14.
Semnificativ este şi faptul că aratul ritual, considerat act sacru, era practicat nu în orice
zi, dar într-o zi încărcată de sacralitate („sfânta joi”). Joia, după cum scrie I. Ghinoiu, este
personificarea celei de a patra zi a săptămânii, dedicată de romani zeului şi planetei Jupiter. În
credinţele populare Sf. Joi este o femeie sfântă (Dorohoi), fecioară frumoasă care apără lumea
de ploi torenţiale şi de grădină (Iaşi. Tutova), o femeie binevoitoare, soră cu Duminică, Vineri
şi Miercuri etc. Sf. Joi locuieşte printre nori, în ceruri (Constanţa, Iaşi, Olt), în păduri netăiate
şi păzite de fecioare (Tutova), de unde îşi manifestă puterea miraculoasă asupra holdelor,
vitelor, bolilor etc. (...).
Joia era respectată în secolul al XIX-lea ca o zi de sărbătoare. În Maramureş şi
Bucovina zilele de joi erau interzise pentru şezători, dar slobode pentru nunţi şi, în general,
pentru dragoste. Obiceiurile Calendarului popular din această zi sprijină ipoteza că joi a
153
funcţionat ca sărbătoare a săptămânii dedicată cultului şi odihnei, funcţie preluată de

duminica creştină15 (subl.n. – A.F.).
3. Seceratul şi treieratul ritual

Atât ritualul aratului, la care ne-am referit mai sus, cât şi cel al seceratului şi
treieratului, poartă caracter sacru. Astfel, când badea (Plugarul primordial) vede că grâul este
bun de strâns, în scopul confecţionării secerilor noi, apelează la ajutorul meşterilor fierari.
Abia după aceasta, având secerile noi gata pregătite pentru secerat, badea trimite „hârtie”
(scrisoare) „Prin oraş, prin slobozie/ Secerători badei să-i vie” (Piatra-Orhei). Cum primesc
„hârtia”, secerătorii vin „ca o ploaie mare”, Semnificativ e faptul, că grâul este secerat de fete
mititele, tinerele, frumuşele, copile, mai rar de neveste. Fetele sunt puse la cale de către babe
bătrâne, colţoase, clănţate, grebănoase, hăzoase, care „ştiu rândul la pâine”. Edificator, în
acest sens, este fragmentul următor: „Dar era o babă, / Cârnă de o mână, / Ciuntă de-un
picior,/ Când se rote, / Snopul mi-l face,/ Din snop în picior,/ [Din picior în claie,/ Din claie în
car,] / Din car în stog,/ Din stog pe făţare”.
Grâul secerat este transportat, pentru a fi treierat, nu la o făţare obişnuită, dar la
„Făţarea de alamă (aramă) / Numai unul Dumnezeu s-o ţiie în samă, / Cu stâlpul de
argint”, unde „Şi-au adus 12 iepe sirepe / Cu copitele de mărgărit, / Cu potcoavele de argint, /
Ele la păr se învârte/ Şi cu gura în saci pune, / Din coadă felezuite/ Şi la moară mi-l porne”
(Trebujeni, Brăneşti, Piatra-Orhei).
Aşadar, confecţionarea secerilor nou-nouţe, considerate sacre (detalii vezi mai jos), ar
fi în legătură cu credinţa privind sacralitatea actului ritual de recoltare a grânelor. Drept
dovadă a acestei aserţiuni poate servi şi faptul că grânele sunt secerate de fete tinerele şi babe
bătrâne, care, conform mentalităţii arhaice, respectă întru totul starea de puritate rituală. Iar
secera, unealtă agricolă, care se poate transforma în armă de atac sau apărare, are, potrivit lui
L. Evseev, un simbolism ambivalent. Este emblema secerişului-morţii unei plante cerealiere
şi speranţei unei noi recolte. Prin forma sa se asociază semilunii, iar prin simbolismul lunar-
femeii. Seceritoare sunt, de regulă, femeile. Este, deci, un simbol al regenerării. (...) Urmele
sacralizării acestei unelte le aflăm în obiceiurile şi credinţele populare de-a lungul mileniilor:
apără de duhuri rele, de fulgere şi grindină, împiedică luarea manei laptelui etc.16 Şi făţarea de
aramă, cu un stâlp de argint în mijloc, poartă caracter sacral, întrucât metalele respective sunt
considerate a fi sacre.17 Aici se întrezăreşte o legătură directă de sacralitate între locul de
treierat şi grâul propriu-zis.
4. Măcinatul ritual
Ca şi ritualurile aratului, semănatului, seceratului şi treieratului, ritualul măcinatului
este un produs al gândirii magice şi, ca urmare, poartă caracter sacru. Astfel, odată ce grâul a
fost secerat, „A încărcat bădiţa nouă care,/ Ş-o purces drumul la moară, / O-ntâlnit o babă
chioară, – Unde-i drumul la moară?/ Da baba zice, la vale, măi voinice” (Moldova-Orhei)
sau: Ducându-se la moară, / Le-o ieşit în cale Fata Domnului, / Ca şi Zâna Codrului, / Cu
cămaşa cu altiţă,/ Cu flori roşii la rochiţă, / La care inima-ţi sughiţă” (Trebujeni-Orhei). În
drumul spre moară „Carele scârţâiau, / Boii se opinteau, / Şi flăcăii chiuiau, / [Băieţii din
harapnice trăsne, / Boii răge]. (Piatra-Orhei). Şi în continuare: „Da curvulicea (hoaţa) de
moară,/ Când o văzut atâtea cară în pohoară,/ O pus coada (mâna) pe spinare. /Ş-o purces
lunca la vale,/ [Şi plecă în lunca mare]” (Trebujeni-Orhei). În Piatra-Orhei, Morăriţa (moara?)
– curvăriţa a fugit,/ Când a auzit boii răgând,/Tânjelile scârţâind,/ Plugarii din puşti trăgând”.
Atunci, „Morarul, meşter bun, / Zvârlea (zărea – A.F.) moara prin cătun (?), Şi-şi lua cojoc
miţos, / Şi mi-l îmbrăca pe dos/ Şi-şi lua ciocan în brâu,/ Şi mai lua şi un frâu,/ Şi alerga şi
moara, cu frâul lega,/ Îi da cu ciocanul în şăle,/ De o aşeza pe măsele,/ Îi da cu ciocanul în
călcâi,/ De o aşeza pe căpătâi,/ Şi a făcut cioc-boc,/ Şi a stricat două ouă,/ Şi a făcut moară
nouă, / Şi a uns-o cu slănină,/ Şi a dat-o pe făină, / Şi turna deasupra în coş,/ Grâu mărunţel
154
de cel roş,/ Grâul s-aşeza pe vatră,/ Şi din coş cădea sub piatră, / De sub piatră în covată,/
Curgea făină curată (Piatra-Orhei).
Din alte variante ale hăiturii, aflăm că „Morarul, meşter mare,/ Futui maţul (crucea,
mama) cui îl are/ Sta în paţ,/ Cu morăriţa la sfat, Cu luleaua în dinţi, / Cu ochii sticliţi, / [Cu
dinţi rânjiţi]/ A luat moara de lăptoc, / Şi-a pus-o la loc, / O uns-o cu usturoi, / Ş-o dat-o pe
făină de popuşoi,/ O uns-o cu ouă, / Ş-o făcut făină nouă,/ Şi i-o dat un ciocan în splină,/ Ş-o
aşezat-o pe făină”. În acelaşi timp, „Morarul (cu luleaua în dinţi) meşter bun, / Nu se mai
vedea din fum (Trebujeni-Orhei, Piatra-Orhei). În Brăneşti-Orhei, Morarul, meşter mare,/ Cu
ciocanul în mână, / Cu brâul de lână, / Când i-o tras una în cap, / O dat cioc la dulap”. În
Molovata, morarul, Şedea în fundul morii, / Cu ochii sticliţi, / Cu luleaua în dinţi,/ Mucii
curgea,/ Luleaua se stingea,/ Lui mai tare ciudă-i era,/ O făcut cioc-boc,/ Ş-o dat moara la loc,/
O tăiet o găină, / O pus moara pe făină, / O tăiet un cucoş, / O turnat în coş”.
Aşadar, înclinăm a crede că în aşa mod (vezi mai sus)este recreat în plan mitic, ritualul
de măcinare a grânelor. Grăitor, în acest sens, este faptul că drumul Plugarilor (flăcăii, băieţii)
spre moară este întretăiat ba de o babă chioară, ba de o enigmatică Fată a Domnului sau a
Codrului. Boii, înjugaţi la carele în pohoară şi legate cu lanţuguri, se opintesc din greu, rag.
Plugarii trăsnesc din harapnice, trag din puşti, chiuie. Am putea, deci, vorbi de un alai în
adevăratul înţeles al cuvântului. Curvulicea (hoaţa) de moară, speriată de aceste zgomote,
pune coada pe spinare şi fuge în lunca mare. Morarul, înzestrat cu puteri neobişnuite,
prinzând moara, o aduce la locul ei şi o reface, de parcă ar fi nouă. Noi erau, atragem atenţia,
şi secerile folosite la începutul secerişului.
Semnificativă este şi antropomorfizarea morii. Ea are cap (căpătâi), spinare (şale),
mâini, călcâie, coadă, splină. Acest străvechi instrument de măcinat (râşniţă) sau instalaţie
(moară de apă sau de vânt), conform lui I. Evseev, are un simbolism ambivalent. (...) Moara e
locul unde sunt „ucise”, strivite seminţele, de unde aspectul ei infernal, al locului unde
sălăşluiesc forţele demonice; morarul apare adesea ca personaj demonic. (...) În tradiţia
românească şi balcanică, moara a fost dăruită de Dumnezeu, dar la invenţia ei s-a folosit de
iscusinţa Dracului. La moară se duc bolnavii pentru lecuire (mai ales de epilepsie), dar e şi
locul sabaturilor forţelor demonice.18
I. Ghinoiu consideră că moara este altar preistoric format din două pietre rotunde,
aşezate una peste alta, pentru sacrificiul spiritului grâului. Asemănător omului, grâul are o
existenţă (de la sămânţa germinată la sămânţa recoltată), o postexistenţă (de la sămânţa
germinată la sămânţa semănată) şi o preexistenţă (de la sămânţa semănată la sămânţa
germinată.19
Fragmentul de hăitură care cuprinde ritualul măcinatului grânelor, este întreţesut cu
termeni care au o încărcătură simbolică: usturoi, ouă, slănină, lulea, găină, cucoş, Babă, Fata
Domnului, Fata Codrului, luncă etc. Decriptarea acestor simboluri, precum şi a altora,
prezente în hăitură, necesită un studiu special. Deocamdată, găsim de cuviinţă să zăbovim la
descifrarea semnificaţiei a două simboluri: lunca şi luleaua (pipa).
Lunca este, conform DEX-ului, regiunea inundabilă a unei văi. Iar valea este şi
simbolizează locul transformărilor fecundane unde se unesc pământul şi apa cerului pentru a
da recolte bogate; unde se unesc sufletul omenesc şi harul lui Dumnezeu, întru revelaţie şi
extaz mistic.20
Luleaua morarului ar putea avea, în plan teoretic, anumite similitudini cu pipa sacră a
indienilor – fie că este calumetul de război sau cel de pace – reprezintă omul primordial, în
picioare în Centrul lumii, deci chiar Axul Lumii şi făptuind prin intermediul rugăciunii
materializate prin fumul de tutun – care nu este altceva decât suflul, adică sufletul – unirea
dintre puterile htoniene şi Zeul Suprem uranian spre care se înalţă ruga lui. Calumetul
155
simbolizează deci forţa şi puterea acestui Om primordial, microcosm, invulnerabil şi

nemuritor în fiinţa sa, după chipul macrocosmosului pe care-l reprezintă.21
5. Coptul ritual al pâinii

Făina, din care se coc colacii pentru plugari, este făină „curată”, făină „nouă”.
Asemenea secerilor noi şi morii noi. Flăcăii, când se întorc de la moară, cu carele încărcate
cu „Cu doisprezece saci, / Ş-o pereche de desagi”, plesnesc din puhe, trosnesc din puşti,
chiuie. Juncanii boncăluiesc, carele scârţâie, cârceii cârceiesc. Iar Ileana cea frumoasă,
nevasta lui bădiţa Vasile, când o auzit „O sărit dintr-un pat mare (mândru) rotat,/ Cu nişte
mâini săponite, / Ca nişte flori înflorite (Trebujeni-Orhei); „Pe ochi negri s-a spălat,/ La
icoane s-o-nchinat, / S-o dus din casă în casă, / Până o găsit o sită deasă, de mătasă/ Din
cămară în cămară,/ O găsit o sită rară, de negară, / Sufleca ea mânici albe, / Ş-arăta braţele
dalbe, / Pe sus tobele bătea, / Jos negurile cădea,/ A cernut un sac, / A făcut un colac”. (...)
(Piatra-Orhei). Colacii proaspăt copţi, sunt rupţi în bucăţi şi împărţiţi „la cei de pe vatră, la cei
cu opinci”, precum şi unui enigmatic Andrei, care „De-a dracului ce iera, / Avea trei fire de
păr în cap, / În vârful capului, / Acela era cuibul dracului” (Molovata-Dubăsari).
Frângerea pâinii, la primii creştini, era un act al comunicării, în cadrul tainei
împărtăşaniei (euharistiei), pâinea şi vinul se prefac în trupul şi sângele lui Iisus. Pâinea
(colacul) şi vinul sunt ofrandele rituale prezente în cinstirea cultului strămoşilor. Vinul e
simbolul sângelui şi întruchipează un principiu contemplativ, iar pâinea semnifică trupul şi se
asociază vieţii active.22
În hăitură sunt încifrate şi alte simboluri, cum ar fi: sita, patul, puşca, puha, cârceii,
cifre (3,7,9,12), culori (galben, roşu), metale preţioase (aur, argint) ş.a.
Aşadar, în procesul de preparare şi coacere a pâinii, considerat aliment sacru, se cerea
respectarea cu stricteţe, conform mentalităţii arhaice, a stării de purtate rituală etc.
În concluzie, se poate afirma, pe drept, că sărbătoarea Anului Nou, în special Hăitura,
este un produs al gândirii magice, al recreării în plan mitic a imaginii Plugarului primordial şi
a activităţii sale productive de belşug.
NOTE
1. N. Băieşu, Tradiţii etno-folclorice ale sărbătorilor de iarnă. Chişinău, 2008, pp. 250, 268, 269, 270, 260. Vezi
şi: I. Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar. Bucureşti, 1997. p. 7-12; I. Ghinoiu, Mică enciclopedie
de tradiţii româneşti. Bucureşti, 2008, p. 15-18; I. Ghinoiu, Vârstele timpului. Chişinău, 1994; Ю.В. Попович,
Молдавские новогодние праздники. Кишинев, 1974.
2. D. Pop, Obiceiuri agrare în tradiţia românească. Cluj-Napoca, 1989, p. 45, 57.
3. Arhiva de Folclor a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (mai departe: AFAŞM), 1967, ms. 972, f. 67; Trebujeni-
Orhei; inf. Dorogan Vera Gr., n. 1912; culeg Băieşu N.
4. AFAŞM. F. 19, inv. 3, d. 218, f. 166 v-167; a. 1970; a. 1970; Holercani – Criuleni; inf. Golban Vera V., 36 ani;
culeg. Junghietu E., Dumitraş A.
5. AFAŞM. F.19, inv. 3, d. 218, f. 175; a. 1970; Holercani – Criuleni; inf. Şeptelici Vasile A., 13 ani; culeg.
Junghietu E.
6. AFAŞM, 1967, ms. 989, f.6; Molovata-Orhei; inf. Crăciun Ion F., n. 1940, culeg. Ciobanu I., Botezatu Gr.,
Hanganu M., Mandea A., Polişciuc N.
7. AFAŞM..., ms 533, f. 79; Susleni-Orhei; inf. Călugăr Irina, 65 de ani; culeg. (?)
8. D. Pop. Obiceiuri agrare..., p. 105.
9. I. Ghinoiu, Vârstele timpului. Chişinău, 1994, p. 41, 42, 43.
10. I. Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale. Timişoara, 1994.
11. J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Vol. I-III. Bucureşti 1993, 1995.
12. A. Furtună, Unele considerente privind simbolismul centrului şi a cercurilor magice la români (Cu privire
specială la tradiţia românească de la est la Prut), în Thraco-Dacia. Tomul XX. 1-2. 1999, p. 410-415.
156
13. Colindatul tradiţional românesc. Sens şi simbol. Prefaţă, antologie şi glosar de Sabina Ispas. Bucureşti,
2007, p. 12-17; J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., vol. I., p. 124-132, vol. II, p. 283-284; I. Ghinoiu, Vârstele
timpului, p. 260-261.
14. I. Evseev, op. cit., p. 16.
15. I. Ghinoiu, Comoara satelor. Calendar popular. Bucureşti, 2005, p. 22.
16. I. Evseev, op. cit., p. 167. Vezi şi: I. Ghinoiu, Mică enciclopedie..., p. 271-272; J. Chevalier, A. Gheerbrant,
op. cit., vol. III, p. 217-218.
17. J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., vol. I, p. 122-123, 139-140.
18. I. Evseev, op. cit., p. 107-108.
19. I. Ghinoiu, Mică enciclopedie..., p. 196.
20. J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., vol. III, p. 427-428.
21. Ibidem, vol. I, p. 240-241.
22. I. Evseev, op. cit., p. 136.
157
FOLCLOR ȘI DATINI DIN SATUL VALEA MARE, UNGHENI1
Nicolae BĂIEȘU, Ion TACU, Zinaida LEPORDA
Cuvinte cheie: folclor, datini, legendă, obiceiuri de nuntă
Începând cu primii ani de după Războiul Doi Mondial, cercetătorii Institutului de

Limbă și Literatură a Filialei Moldovenești a Academiei de Științe a URSS (azi
Academia de Științe a Republicii Moldova), au inițiat un proiect ambițios de
colecționare a folclorului moldovenesc din spațiul dintre Prut și Nistru. Pe parcursul a
patru decenii a fost adunat un volum însemnat de materiale scrise și înregistrări pe
bandă magnetică. Acestea s-au constituit într-o valoroasă colecție, care cuprinde
genurile principale ale creației folclorice românești din Moldova: mitologie populară,
cântece, jocuri de copii, bocete, balade istorice, basme, legende, teatru popular etc.
Neîndoielnic, colecția este o sursă documentară importantă de cunoaștere a vieții,
culturii și creației populare a românilor dintre Prut și Nistru, atât în vechime, cât și în
timpuri mai noi – perioada sovietică – atunci când realitatea istorică brusc a impus
schimbări în viața, mentalul și tradițiile locuitorilor acestui spațiu geografic.
Este relevant și faptul, că deși în perioada colectării materialului societatea se
afla în plină dictatură sovietică, în unele texte generalizatoare ale etnologilor apar
observații critice privind starea deazastruoasă a culturii din satele republicii. De
exemplu, în satul Valea Mare, Ungheni,: ”Clubul e situat într-o căsoaie gata-gata să se
prăvale, neîngrijită, murdară, dărăpănată. Tineretul nu mai ține minte vremurile de
odinioară, când se organizau hore și alte petreceri frumoase”. În altă parte, însă, este
evidențiată clar influiența tradițiilor și folclorului din dreapta Prutului asupra
localităților din partea opusă a râului. Sunt dovezi care vorbesc de multă îndrăzneală
din partea cercetătorilor, dacă ținem cont de atituidinea ostentativă a autorităților
sovietice față de tot ce ara critic în adresa regimului și românesc.
De asemenea, în unele cazuri, cercetătorii au realizat imagini generale ale
localitățlor în care au desfășurat ancheta folclorică, relevând, înainte de toate, starea
comunității ca păstrătoare de tradiții și folclor, existența și talentul informatorilor, viața
culturală și nu în ultimul rând cea socială. Este un aspect deosebit de important,
deoarece informația respectivă constituie un tablou viu al localității, realizat din surse
primare într-o perioadă importantă a istoriei a ținutului moldav, fapt ce sporește și mai
mult valoarea de document a colecției respective.
Mult timp depozitată pe adrese și condiții improprii de păstrare, răzlețită,
actualmente colecția se află în custodia și păstrarea Institutului de Filologie Română
”Bogdan Petriceicu Hașdeu” al Academiei de Științe a Republicii Moldova, numărând
608 benzi de magnetofon, 55 volume și 726 de caiete de manuscrise. Importanța sa rizidă
în faptul că observațiile dialectale sunt reprezentate de un bogat conținut etnografic și
folcloric, colecționat din aproximativ 240 de comunități românești1.
1
Text întroductiv și material selectat de Vasile IUCAL.
158
Cu scopul salvării acestor prețioase surse dialectotlogice și etnografice de la
distrugere, în anii 2018-2019 arhiva în cauză au fost digitizată în cadrul a două proiecte
distincte, gestionate de British Library, făcându-le accesibile atât cercetătorilor cât și
publicului larg.
Mai jos oferim o spicuire din materialele ce țin de tradițiile, folclorul și istoria
satului Valea Mare, Ungheni. Materialele au fost adunate de echipele de etnologi în
lunile august ale anilor 1964 și 1975. La distanță de un deceniu dintre cele două
expediții, folcloriștii au înregistrat repetat unele texte în care se observă diferența între
acestea, dovadă că informatorii dețineau mai multe variante sau improvizau. Cu toate
acestea, ambele variante sunt surprinzător de interesante și originale.
Pe unii dintre informatori, cum este, bunăoară, moșu‫ י‬Costică Codău, cu vorba sa
molcomă și curat românească, precum și pe dl. Nicolae Levițchi, om tăcut, cuminte și
știutor de multe vorbe cu tâlc, i-am cunoscut îndeaproape. Primul, mai toată viața a fost
paznic la grădinăria gospodăriei locale, astfel că noi, copiii, roiam deseori în jurul său,
pentru a ne înfrupta cu roșii și castraveți. Dorea să pară sever, de fapt, însă, era blând și
darnic, dacă arătai respect față de umila sa persoană. ”Hei! tuț‫ י‬motanii mătii” - era
vorba lui preferată, pe care o rostea când voia să arate că are plăcere să stea cu tine de
vorbă. Din păcate, moș‫ י‬Costică s-a dus devreme în lumea celor drepți, stingându-se tot
așa, cuminte și liniștit, cum a fost în viață.
Celălalt, Nicolae Levițchi, a fost printre primii dintre bătrânii satului care și-a
luat pământul în proprietate când s-a destrămat sovhozul ”Prut”. La cei 80 de ani ai săi
era destul de ambițios, lucrându-și cele 3 ha de pământ de unul singur. Fiindcă și buneii
mei au fost printre primii cotași din sat, la împărțirea loturilor au nimerit alături. Lui
moșu' Nicolae îi plăceau mult harbujii și zămojii. Așa că, anual, cultiva cel puțin un ha.
Niciodată nu-i vindea. Dădea mai mult de pomană. Lucra din plăcere, cum a făcut-o
toată viața.
Deoarece bătrânii mei făceau același lucru, eu nimeream de multe ori paznic la
harbuzărie cu moș' Colea, căci așa îi spuneau în sat. Multe am vorbit cu bătrânul
duminicile și serile frumoase de vară. Bătrânul era foarte sfătos, dar nici un pic nu am
bănuit că alături de mine stă o adevărată comoară. Abia peste două decenii, avea să dau,
răsfoind caietele arhivei naționale de folclor, de zestrea pe care acest bătrânel, tăcut și
simpatic, o păstra în sufletul său.
Satul Valea Mare - Scurtă caracteristică generală și a repertoriului folcloric2

Satul are 375 gospodării. Este școală de 10 ani, spital, magazin de mărfuri industriale,
alimentară, librărie, grădiniță, oficiu poștal, club, bibliotecă. Satul face parte din sovhozul
”Prut” (împreună cu Morenii Vechi, Buzduganii de Jos, Buzduganii de Sus, Dănuțeni.
Ocupația de bază a muncitorilor din sovhoz este livădăritul. Lucrătorii trăiesc foarte bine,
venitul fiindu-le bun, în timpul sezonului un muncitor de rând primește câte 150-160 rub. Pe
lună, iar un mecanizator – pânț la 250 rub. lunar. În sat sânt unele gospodării, care au câte
două mașini. Țăranii construiesc case foarte mari, bune și frumoase, pereții acestora, precum
și porțile, gardurile ornamentându-le extraordinar de original, interesant, atât din punct de
vedere estetic cât și etnografic.
În sat nu-s povestitori talentați, cu repertoriu bogat de povești, povestiri, snoave,
legende.
159
Poezia rituală
Obiceiul colindei n-a fost nici în trecut.

Cu uratul îmblă și acum atât copiii, cât și flăcăii, aceștia din urmă având cu ei și
muzicanți ca și în alte sate din raioanele centrale ale RSSM, în trecut pe la gospodarii cei mai
văzuți din sat. Ceata de flăcăi avea și o gâscă, pe care o aducea stăpânului casei (obiceiul se
numește ”cu colacii”). În acest sat la Anul Nou se declamă ca urături și unele texte epice, cum
ar fi ”Oprișan”, ”Vidra”. Se zice și astăzi la Anul Nou ”Capra”. Prin anii 1930 la Anul Nou pe
vechi veneau din satele de peste Prut cu piesa ”Nunta țărănească”. Acum cu aceeași înscenare
vin flăcăii din satul vecin – Costuleni, unde tradiția aceasta a prins rădăcini relativ trainice.
În trecut se practica în sat îngroparea păpușii în timp de secetă, sărbătorirea
Andreiului – cu ocazia sfârșitului toamnei și începutul iernii.
Nunțile tradiționale includeau așa orații: conocăria, pocloanele, bradul, iertăciunea,
parțial fiind executate și astăzi.
Ca și în general în satele noastre, puține femei în vârstă știu bocete, acestea cu greu
putând fi înregistrate. Femeile tinere cu atât mai mult nu practică bocitul.
Unele femei bătrâne știu și mai practică descântatul, crezând în efectul lui.
Despre cântece lirice
Destul de curios că n-am dat de informatori, care să știe cântece populare, în afară de
câțiva tineri, care au deprins aceste creații din emisiunile radiofonice.
Unii oameni în vârstă cunosc anumite strigături la joc – dovadă că și în trecut aceste
creații erau în uz.
Activitatea artiștilor amatori
Este de mirare și faptul că într-un sat atât de mare în general amenajat, clubul nu are
un local al său, în prezent aflându-se provizoriu într-o cămăruță a sovetului sătesc, care
aproape de loc nu are aspect de așezământ cultural sătesc. Prin aceasta poate că parțial e
îndreptățit faptul că la club s-ar spune, că lipsește complet activitatea cercurilor de artiști
amatori.
Câte ceva în acest domeniu întreprind uneori doar cei câțiva soliști, care nu demult au
făcut prima încercare de a organiza un concert în sala festivă a școlii (după mărturisirea șefei
clubului).
Aproape că deloc nu-s practicate în sat nici obiceiurile noi – ceea ce în mare măsură
depinde de oameni, de activitatea clubului.
Informatori talentați
Levițchii Nicolae, 63 ani – bun cunoscător al nunții și al obiceiurilor și poeziei la
sărbătorile calendaristice. De la vârsta de 15 ani și până acum spune pe la nunți orațiile:
conăcăria, bradul, pocloanele, iertăciunea. Poezia sărbătorilor i s-a păstrat în memorie doar
parțial.
Legenda satului
Se numește Valea Mare deatâta, cî înainti vremi, când nu era Valea Mari, drumu nu
era aista, cari sî găsăști az. Era cum vinei din Măcărești, Costuleni, coborăi drept în Morenii
160
Vechi. Ș-acolo era o foarti vali mari, acu puțân sî mai cunoaști drumu așeala. Oamini când
treșe pi aiși, spune, cî sî duc pi la valea mari,. Șî când s-o înființat Valea Mari, o rămas
numirea asta, Valea Mari. Valea șeia mari sî aflî la Morenii Vechi, da când sî dușeu la
Morenii Vechi, treșeu pi aiși.
(Toloacă Ion al lui Axente, 55 ani, 4 clase, băștinaș)
Nunta3
La înșeput sî fășe logodna. La socri mai niși vine starostili șî sî înțălejeu. Prigăte
pentru patru-șinși părechi di oamini mâncari, băuturâ. Sî dușe băietu cu vreo douî perechi di
oameni cu un moș sau cu o rudî mai apropiatî. Șî, cum erau vremurili înainti, sî luau di la
zăstri. Sî înțălejeu și-i dă băetulu, ori casî, dacî nu casî - vreo douî părechi di boi, ori pământ,
după posibilităț. Dacî șel cu fata era di acord, spune și-i dă fetii o perechi di jiuncani, ori atâta
pământ, ca zăstri ori șeia, șeia, șî mai spune, cî o dă cu nuntî. Sâmbătî, pi cutari datî,dacî sî
înțăleg băiețî, cî ii de-amu sî înțăleje di averi, pregăteu sî vii cu oameni, câ îi dăde fata.
Înainti vine cu căruțîli, călareț. Vine vreo zăși căruț cu oamini, întro căruțî merje trii-
patru perechi di oamini. Omu sî prigăte, ave muzâcî după posibilităț.
La niri sî înșepe sîmbătî. Cînta lăutari. Cu lăutari sî dușe la nireasî. La niresî tot cânta
lăutarii, cî acolo erau rudili ei, tineretu. Când ajiunje nirili, ișă un vornișel înainti șî trăjeu
căruțâli la o casî. Un vornișel din partea niresî sî sușe cu unu din partea nunulu șî sî prezenta
dinaintea ușî. Spune, cî noi am vinit sî luăm fata șî înșepe sî spunî conocăria. Vorinișeii erau
călări șî aveu câti un colac pi mânî, unu din partea nirilui și unu din partea niresî.
Eșă nireasa șî stroche cu niști apî cu busuioc dinaintea ușî șî arunca o batistî. Legau
batista la calu vornișelulu din partea nirilu. El înșepe conocăria.
Conocăria4
Bună ziua șî bini v-am găsit,
Norî frumoasî, boieri dumneavoastrî,
Cari vă esti stolnicu di casî
Șî sfetnicu di masî,
Cu bun răspuns înaini sî ni iasî.
Sî ni întrebi și vrem,
Și cătăm,
Di și ierburili vă călcăm,
Apili vă tulbrăm,
Cî noi nu sîntem di ișea,
Cî sî nu ni dăm sâlirea.
Noi sântem stolnici împărătești,
Fii dumnezăiești.
Noi sântem cu poruncî di la împărăție,
Ca nime cuvântu să nu ne ație.
Sântem cu poruncâ împărătească,
Nime cuvântu să nu ni-l urneascî.
Al nostru șinstit împărat,
Di când s-o râdicat,
Multi țări o vânturat,
Multi api o tulburat,
Soțâi pi plac și-o luat.
Da într-o zî, în disarî,
Pornindu-sî la vânătoari,
A dat pisti-o urmușoarî di fiarî
161
Șî o stat cu tătî oastea di sî nearî.
Di multâ oasti și șâde,

Pământu nu-i țâne,
Di multî oasti și era,
Pământu sî cutremura.
Ca sî găsascî
Și-o ales trii sfetniși mai bătrâni,
Ca sî găsascî
Urmișoara di fiarî s-o adevereascî.
Sfetnicu întâi o spus,
Cî nu-i urmâșoarî di fiarî, Da-i urmușăarî di căprioarî,
Ca sî șii la a nostru preașinstit împărat
În curti di bunî soțâoarî
Sfetnicu a doilea o spus,
Cî nu-s urmișoarî di fiarî,
Da-i urmîșoarî di florișicî di munti,
Ca sî șii la a nostru preașinstit împarat
Di bun veci în curti
Sfetnicu a triile o spus,
Cî nu-i urmișoarî di florișicî di munti,
Da-i urmișoarî di florișicî di rai,
Ca sî șii la a nostru preașinstit împărat
Di bun veci și în curti di trai.
Atunși a nostru preașinstit împarat
El foarti bini s-o bucurat,
Oastea și s-o luat
Șî ne-am pornit pisti munț nanti,
Pisti măguri lăsati,
Pisti api mergătoari,
Pisti poamâ roditoari. Când o dat la vremea sa,
Ș-o văzut câ soarili sâ cam lasî,
Ne-am abătur șî noi pi la astî casî,
Când am văzut câ soarili s-o cam lăsat,
Ne-am abătut șî noi pi la ista sat.
Noi am auzât, câ aveț,
O fatî, floari, Catalinî,
Floari din grădinî,
Di înflorit nu înflorești,
Di rodit nu rodești,
Părințî nu-ș pominești.
Da la noi, dacî-ț da-o,
E di rodit, a rodi,
Părințî a pomini,
A fași cinsti șî nașîlor,
Șî nouî, tuturor aflațâlor.
A nostru preașinstit împarat
Ne-o trimăs să vă plătim,
Cu butoai di vin,
Di alor vițî grasî,
162
Di copili frumoasî,
Ca sî aibî cu șini sta la masî.

Cî el când o vini,
Pământu s-a cutrmura
Și va prindi pi dumneavoastrî o fricî,
Șâ nu-ț pute zâși nicî.
Șî va lua cua cucoana nireasî pi sus,
Șî va duși-o pisti munț nainti,
Pisti măguri lăsati,
Pisti api mergătoari,
Pisti poami roditoari.
Sî dai fata la vremea sa,
Cî așa o voit sfinția sa.
După asta sî duc vornicei amândoi și vin cu nirili călari. Ș-apu rup colacu de-asupra
capulu.
Dacâ băietu (vornicel) îi mai deștept apu rupi colacu nirilu, da di fapt, mai întâi sî rupi
colacu niresî. Azvârli batista cu un bacșiș niresî, nireasa e și stropești, cum îi obișeiu la noi.
E sî întoarnî șî din urmî vini nunta. Vin fimeili jiucând pocloanili, hainili niresî, li dă
vornișelu șî el li închinî îi șî spun tot el, cari o spus conocăria el îi vornișel păn la urmî –
pocloanili.
Când ajiung în casî, fimeili, cari le-o jucat în drum, li dă luia, el li șî li închinî niresî șî
spuni:
Pocloanili5
Ia-n fășeț loc șî cărare
Pă-n la cinstita floare,
Cî e ni esti trebuitoari.
Ea șî dumneata, cucoanî mireasî,
Poftim șî ti gătești.
Cî corabia di la cuconu miri spsăști.
Dar în corabii și esti?
Esti un șal di șeala tărcat
Sâ-ț fii dumitali di purtat,
O perechi di pantofi,
Cu talpa di cheli di curcan,
Ca sâ-ț șii dumitali di dus în sat la borș.
Mireasa întinde mâna, ca să eu, da el zâși:
Stăi, cucoanî mireasaî,
Nu ti grăbi la luat,
Cum te-ai grăbit la măritat.
Cî părințî dunitali ne-o spus,
Cî ai un an șî mai bini de-așteptăm,
Șî celi multi di-nvățat.
Dar duneata, când ai auzit,
Cu trii zâli înainti
Ai prin ușâli a trânti
Ș-ai zâs, cî nici cu aista nu te-ai încălțat,
Cî ari niști ochi în cap,
163
Ca niști borț în colac,
Șî niști dinț di mărgăritar,

Șî de-o palmî, șî mai mari,
Ascuțâț ca niști pari.
Îi întindi poclonu să-l primeascî. E vre să-l ei, da el iarî:
Stai, cucoanî mireasî,

Ți-am spus, cum îi di frumos,
Sâ-ț spun, cât îi di harnic.
El dimineața când sî scoalî,
Di la pat șî pân la prag,
Numa ochinșili i sî trag.
El sî-ntoarși înapoi somnoros,
Strânji ochinșili di pi jios,
Șî sî-mbracî, șî sî duși în ocol,
Jitili sî strîng șî rag împrejiuriu lui,
Crezând, câ-i boala lor.
Iar îi întindi șî e iar vre sî ei, da el zîși:
Stăi, cucoanî mireasî,

Nu ti grăbi la luat,
Cum te-ai grîghit la măritat.
Dumneata poftim șî li primești,
Șî cu drag ni mulțămești.
Nu ti uita la estea, și ți-am vorbit,
Caestea-s vorbi lumești,
Șî vorbi holteiești!
Îî înmâneazâ poclonu. Nuna sî așazî de-amu la masî, cî vini tătî nunta. Șăd tăț la msaî,
o mai mâncat. Șî băețî din sat vor sî plăteascî un fel di taxî, la noi sî zâși vulpea, sî plăteascî
fata, cî ii o jiucat-o la jioc, la bal, când s-o făcut. De-amu sî împacî. Înainti era șasî suti di lei,
șapti suti di lei.
Trebui sî plăteascî nirili la băieț, da nu da bani totdeauna, da vin. Dacî fata era mai
săracî – o sutî, o sutî șinzăși. Dupa asta stăte la masî, pi urmî scote zăstrea din casî șî pune în
căruțî, cum era atunși. Zăstrea o tirimete înainti, da mireasa vine pi urmî.
Își lua iertășiuni di la părinți.
Da până la iertăiuni sî spune bradu. Bradu sî spune, când s-așazî meseni tăț la masî.
Aduși pi masî o găinî în farfurii acoperitî și sî numești brad.
Bradul6
Iatî c-o stârnit Dumnezeu Sfântu
Un vifor mari di la răsărit,
Acest brad mândru și înflorit
La acest loc o fost prăvălit.
Șini sâ v-a găsî ohotnic șî l-a ridica,
Mari bacșâș va câștiga,
164
Atunși el râdicî ghișiu șî nirili îi dă bacșîșul. Er râdicî farfuria șî nirili e găina ș-o
împărțăști, cât ajiunji el.
Iertăciunea7
Sî pitreși în ogradî, afarî. Când sî spuni iertăciunea, nunta de-amu-i gata sî sî ducî,
nireasa nu mai ari și căta în casî. Așterni șeva jios, și sî pun jios în jenunchi, nirili-n dreapta,
nireasa în stânga șî vornișelu înșepi sî spunî iertăciunea.
Staț nuntaș
Șî așteptaț,
C-așă o glăsuit Domnu,
Sî asculti tăt omu
Ia șî vă înduraț, cinstiț părinț,
Cari sânteț di la Dumnezău- sfântu rânduiț,
Ca șî pomii șii rodiț,
Și va da și roada ramurilor,
Șî ramrili rădășinilor.
Câ la aiști doi fii a dumneavoastrî
Vremea le-o vinit,
Ceasu le-a sosât,
Ca sî margî la cărari frumoasî,
La cinstita casî,
La iubita masî,
Cari esti di la Dumnezău sfântu mai întâi trimasî,
Cî nu iesti înșeputu di la dânși,
Da-i înșeputu di la strămoșu nostru Adam
Cari ni sî traji vița di neam.
Cî Dumnezău sfântu,
Când o văzut ceru șeru și pământu,
Șî mari pustiu întrânsu
Șî lângî dânsa lumea, zâsa:
A-mpodobit ceru cu multi podoabi
Cu luceferi luminoși,
Cu nouri întunicoși,
Cu soarili șî cu luna,
Cari privii de-acum întotdeauna.
Pământu-i împodobit
Cu câmp înverzât,
Cu codri înfrunzât, Cu munț nanti,
Cu măguri lăsati,
Cu api mișcătoari,
Cu poali roditoari,
Ce-și dau roada la vremea sa,
C-așa o vrut sfinția sa.
Șî iar dupa estea toati,
Dumnezău multi și poati.
O zâdit raiu la răsărit
Șî iadu diosăbit di istpământ.
Șâ-n mijlocu raiulu
L-o zâdit pi strămoșu nostru Adam,
165
Cari ni sî traji si vițî șî neam.
Cu osu din piatrî,
Cu sânjili di-n rouî,
Cu trupu di lut,
Cu auzu din vânt,
Cu ochi di-n floari,
Cu viderea din soari.
Ș-o suflat cu duhu
Șî i-o întrupat lu Adam trupu.
Ș-o suflat cu suflarea,
Ș-î l-o sculat pi Adam în chișioari.
Adam aculându-se,
Cuvânt dulce Domnului mulțămi.
-Mânțănesc, Doamni,
C-am văzut ceru înalt
Șî pământu di Dumnezău Sfântu lucrat,
Mândru șî-nflorit
De-un om sângur stăpânit.
Atunși Dumnezău sfântu
O suflat cu duhu-sfânt
Șî pi Adam l-o adormit.
O vrut sî ei din talpî – omu scadi.
O vrut sî ei din cap,
S-o temut sî nu fii mai mari femeia pisti bărbat.
O luat din mâna stângî,
Din coasta mai nicî,
Ca sî nu sț prișeapî
Sărmanu nostru Adam nimic.
Ș-o luat os din osu lui,
Șî sânji din sânjili lui,
Ș-o întrunat soțâi trupu ei.
Ș-o suflat cu duhu,
Șî le-o întrunat la amândoi trupu,
Ș-o suflat cu suflarea,
Șî i-o sculat pi amândoi în picioari.
Adam sculându-sî.
Atunși Dumnezău o zâs:
-Adam, nu ti-nfricoșă,
Nu ti-nspăimânta,
Cî asta esti soția ta.
Țâi soțâi și nii fin.
De-acu șî pân în veci.
Șî voi sî vă înmulțâț,
Ca năsâpu mării,
Ca iarba câmpulu,
Pi fața pământulu.
Într-adevăr s-o înmulțît pământu tot.

S-o înmulțât din vițî în vițî,
166
Păn și-o ajuns la asti douî tineri mlădițî,
Cari stau cu multî plecășiuni
Ș-așteaptî cuvânt di ertășiuni,
Stau cu multî smerenii
Ș-așteaptî cuvânt di blagoslovenii.
Luaț șî dumneavoastrî, cinstiț părinț,
Îi iertaț și-i blagosloviț.
Cî nu-i fiu pi lumi
Sî sî nascî,
Sî viețuiascî
Șî înaintea părințâlor
Sâ nu greșascî.
Numa unu Dumnezău Sfântu,
Cari sâni șeriu șî pământu,
Pământu stăpânești,
Șî raiu moștenești,
Înaintea nimănui nu mai greșăști.
Șî luaț cu a doilea rând
Tot cu aist civânt,
Iertaț șî blagosloviț,
Cî iertărili părințâlor,
Întăresc casîli fiilor.
Fii casa fiilor di boz,
Cî iertărili părințâlor o fac cum n-o fost.
Fii casa fiilor cu lut șî cu nuieli,
Cî iertărili părințâlor o fac (...)
Cî trăiesc tinerii cu mari drăgăneli.
Da blăstămu părințâlor,
Râsâpesc casâli fiilor.
De-ar fi casa fiilor di piatrî,
Blăstămu părințâlor o râsâpești din vârf șî pânâ-n talpî.
De-ar fi casa fiilor cu temelii di arjint,
Cî blăstămu părințâlor
O râsâpești di-n vârf păn în pământ.
Iar ș-a triilea rând,
Tot cu-acest cuvânt.
Iertaț șî blagosloviț,
Cum a iertat Adam pi Eva
Șî Eva pi Isaac,
Isaac pi Iacob,
Șî Iacob pi șii doisprizăși patriarș,
Cari pi golo Ganogan-s aleș,
Șâ-s mai mari pi crai șî împărat,
Șî pi noi iștlalț.
Ea și dumneata, cucoanî mireasî,
Plângi șî suspinî,
Cî di az întri pi ușî străinî.
Te-or mustra fărî prișinî,
Șî te-or bati fărî nilî.
167
Ți-or păre ușîli mătușîli,
Șî oșori-frățâori,
Șî coșiorvili – tăti surorili.
Ea șî amin
Șî be un pahar cu vin
Șî poftim di vă sculaț.
Șî de-amu nuntașî sî mutî la niri. Asta-i o sângurî sarî, sâmbătî sara.

Dau zăstre în casî, adusț di la nireasî, mai jioacî flăcăii, cî cântî lăutarii, șî sî liniștesc.
Duminicî dimineațî sî înșepi nunta cu adevărat la niri. Muzica pi la oara zăși înșepi sî cânti,
nireasa-i prigătitî ca pi la dousprezăși sî sî ducî la bisericî, sî sî cununi. Iarț îș lua iertășiunea
di la părinț, de-amu di la a lui. Îi tot așelaș text. Sî duși la bisericî șî dacî vine, păn sara nunta
pitreși.
Sara sî înșepi masa șei mari pentru oamini șii în vârstî. Sî înșepi, cum era obișeiu, pi la
orili zăși, odatî cu sara. Țâni duminica sara înspri luni, luni tătî zâua.
Cari ave puteri, țâne șî păn marț, păn pi nercuri, tătî săptămâna.
(Colecționarul: De unde ați învățat textele: pocloanele, iertăciunea, bradul, conocăria?
Informatorul: Tata neu tot pi la nunț sî dușe șî li știe. El carti n-o știut. Ni le-o spus di
vre-o douî ori șî eu le-am învățat. Am înșeput sî li spun di la vre-o unsprizăși ani. De-amu sî
știe, dacî esti nuntî, eu îs acolo.
Colecționarul: De la dumneavoastră le-a învățat cineva?
Informatorul: Le-o mai învățat uni. Da i-am învățat eu chiar pi prieteni de-a nei, le-am
scris, da nu le- mai învațat niș unii.
Colecționarul: Dar feciorii?
Informatorul: Ii pi la școli îmblî, nu le-o mai învățat.
(Levițchii Nicolae al lui Efim, 63 ani, 4 clase, băștinaș)
Obiceiul uratului8
La noi nu au obișeiu sî îmbli cu colinda, îmblî șî cu uratu.

Copiii șii mai niși îmblî mai divremi, da flăcăi șii mai mari îmblî mai târzâu cu
muzâcî.
La oaminii, cari erau mai înstăriț, sâ dușeu cu colași.
Întrau în casî, îi șinste. Șî așă erau poati 4-5 familii la noi în sat, cari prineu colași.
Restu de-amu sî dușeu șî urau la fereastrî șî li dădeu un colac.
Undi era fatî mari, știe, de-amu fata fășe colași șî da la un flăcău, cari prietene cu
dânsu.
Dar dacî fata n-ave niși un prieten, fata jiuca cu fiecari flăcău la joc, apu colacu sî
nume, că-l dă la ”prăjânî”. S-împărță la toț. Dar dacî ave prieten, colacu rămâne a lui.
Colecționarul: Obiceiul acesta se numea ”cu colacii”, dar ei au o gâscă?
Informatorul: Ni dușem șî întrebam:
-Șini prinești cu colași?
Apu noi cumparam o gâscî. Ni dușem șî dădem buna sara. În casî ura, nu afarî, la geam.
Ii închinau gâsca, cum sî închinî la noi, altu lua gâsca șî dădeu 200 sau 250 di lei
acolo, cum era gâsca șî încî șeva.
Da altu dăde 100 di lei șî zâșe:
-Luaț-o înapoi.
168
Ș-apu cu gâsca șeea îmblam tăt satu.
Câti odatî n-o lua nimi șî o dușeu la casa șeea di undi am luat-o înapoi.
Dacî mântuie satu di urat, socotem. Avem unu, cari strânje bani, erau doi, cari strânje
colași, cari sî numeu banari și colacari.
Bani sî plăteu la lăutari. Cî noi adușem muzâcî din România.
Aiși era muzâcî bunî, la Țuțora, cu 12 oamini. Era 7-8 mii di lei o muzâcî.
Cântau la Crășiun 3 zâli, la Anu Nou șî Boteazî – 5 zâli șî o noapti – cari îmbla di Anu
Nou.
Sî mântue satu, s-împărță colașii. Fiecari dăde câti-un colac, cari mai mari, cari mai
frumos.
Cari era flăcăi mai mari, lua colași mai frumoș, da la așiilalț, cari di-aghe ișă la jioc
atunșea, dăde și rămâne, brac.
Păpușa9
Oameni vara, când era sășitî, ca aț ploai, fășeu un fel di vrăj.

Lua copilandri în vârstî di 13-14 ani, feti, băieț șî fășeu o păpușî mari din cârpi. Îi
fășeu mâni, chișioari, o aranja. O fășeu nireasî, săcriu șî sî dușe la un hotar șî o înmormânta,
ca sî ploai.
Boșeu, plânjeu , ca cum mortu.
Colecționarul: Se întâmpla, că ploua după asta?
Informatorul: Câti-odatî. Nu era precis.
Urătură (Oprișan)10
Colo-n țara muntenească,

Țară dulce românească
Ca și cea moldovenească,
Sânt curți nalte și domnești,
Iar în curți o sală mare,
Unde șade la prânzare
Mihnea-vodă încruntat,
De boieri înconjurat.
-Alei, doamne Mihule,
Mihule, netihnule,
Bucatele tale-mi plac,
De oaspeți îmi este drag.
-Dau la dreapta patru lei
Și la stânga cicnci bătăi
Și-nco roată, măi flăcăi!
-Hăi, hăi!
Dar de unde s-a mai văzut,
S-a văzut, s-a auzit
Două săbii într-o teacă,
169
Doi domni întro-o țară săracă:
Măria ta în București,
Oprișan în Stoenești.
Ce-am văzut la Oprișanu,
B-am văzut nici la sultanu,
Oprișanu are-n sat
Ogari, copoi de vânat,
Cu zgărzi late țintuite,
Pe la margini poleite,
Și mai are turme-ntregi,
Turme întregi de berbeci,
Cu cozile pe telegi.
--Dau la dreapta patru lei
Și la stânga cicnci bătăi
Și-nco roată, măi flăcăi!
-Hăi, hăi!
De-i așa, cum zici, cântaru,
Într-o fugă să te duci
La Oprișan, să mi-l aduci,
Cu toate averile,
Să-mi dea socotelile!
-Hăi, hăi!
(”Am învățat-o băieții unu di la altu, cu vreo 50 di ani în urmî. Îmblam
câti 2-3 pi la casî. Niști băieț o scris-o di la mini șî o auzăm pi-n sat”).
(Constantin Codău al lui Nicolae, 62 ani, 3 clase)
Urătură ”Vidra”11
-Vidra, Vidrișoara mea,

Eu de când te-am luat,
Mie tu nu mi-ai cântat.
-Tare când ți-oi cânta ție,
Văile s-or cutremura,
Apele s-or tulbura.
-Dar astă vară ce-ai făcut?
Cinci căpițe am cosit,
Dară vârf nu le-am făcut.
Du-te și spune lui diaconele
și momâiele
Să vie să-mi facă vârf
la clăitoare
Și dă-mi-l pe Vdru de vamă,
Să mi-i caute de samă
Păunaș și l-a (…)12
Și de chică mi l-antins
Și mi l-a dat în în pământ
Și astfel mi l-a întrebat:
170
-prea bun doctor, să fii,
Să-mi dai un cuzitaș la mână,
Ca să tai la inimioară,
Să iasă foc și pară.
Cui îi vorba s-o iubească,
Să meargă la curtea boierească,
Să vadă, să cate,
Cum e noaptea așternutul său.
-Zurgălăi și hopurei,
Înc-o roată, măi flăcăi!
-Hăi, hăi!
Ese seara pe răcoare
Cu papuci galbeni în picioare,
Văzui la lelea trei mușcături înveninate,
Parcă-s de șarpe mușcate,
Ba, ba, ba, bădițo fa,
Fie lupta cu dreptate,
Cât îo fi de biruit,
Tot almeu bărbat îi fi.
-Bună, viță de rudiță,
Cu mânicuța pestriță,
Cu cules de unde vii?
-Vin din târg dela Fălcii!
-Dar de lelea ce mai știi?
-Eu știu bine, foarte bine,
Că șede jos pe vatră
La gerghef și coase.
Hăi, hăi!
(Am auzit-o de pe la alții)

(Constantin Codău al lui Nicolae, 62 ani, 3 clase)
Materiale colectate de expediția etnografică din anul 1964, de echipa de etnografi

ai Institutului de Limbă și Literatură, secția Folclor a AȘ a RSSM, Gheorghe I. Spataru,
Vasile S. Potoga și Victor A. Cirimpei13
Satul Valea Mare14

I s-a dat numirea de ”Valea-Mare”, deoarece locul, unde-i așezat satul, li s-a părut
primilor descălecători, veniți dinspre nord-est, o vale mare a râului Prut. În prezent satul e
format din vreo mie de gospodării ale truditorilor din sovhozul ”Prut”, înființat în anul 1961
(până la această dată fusese colhoz).
Satul e radioficat și-i în toiul electrificării totale . Așa numitrul club, ce servește mai
cu samă pentru demonstrarea filmelor, e situat într-o căsoaie gata-gata să se prăvale,
neîngrijită, murdară, dărăpănată. Tineretul nu mai țineminte vremurile de odinioară, când se
organizau hore și alte petreceri frumoase.
Arhitectura caselor și amenajarea ogrăzilor are ceva caracteristic satelor prutene:
pereții din față – frumos ornamentați prin felurite desene, tăiate în piatră, lut și vopsite (de
171
obicei, în albastru-închis). Ușile, ferestrele, stâlpii cerdacului și streșina casei – de asemenea
au tăieturi originale în lemn, vopsite fiind în albastru, verde, roșu, galben. Sânt încă multe
case acoperite cu stuf; cele mai noi – cu șifer și olane albe. Cele mai multe garduri sânt
împletite din nuiele, având deasupra un fel de căciulă, ce înlătură într-o anumită măsură
scurgerea apei de ploaie în jos pe pari, iar aceasta evită pentru mulți ani putrezirea gardului.
”Nunta țării” (Nunta haiducilor)15

(piesă populară)
Personajele și costumația
1.Arapul. Un capișon de hârtie, îmbrăcat în hârtie; fustă, buzdugan, sabie, zurgălăi la

piciorul stâng, e vopsit negru.
2.Primarul. Cu sabie și tricolor, furcă din hârtie, brâu din carton colorat roșu și
albastru.
3.Ajutorul de primar. Asemenea primarului.
4.Vânătorul (de munte). Chitel verde, pălăriei verde de pădurar cu aripile micuțe.
5.Joian. Buzdugan și baionetă.
6.Ciobanul. Cojoc îmbrăcat pe dos, căciulă de cârlan; barbă legată, mustață.
7.Mireasa. Rochie albă, tăiată; pe cap coroană.
8. Pui de arap.
9.Arnăut.
(Începe cuvântarea:)
Asta-i zi de sărbătoare,
Asta-i zi prăznuitoare –
Se strânjeau și cu toții cântau:

Proslăvita sărbătoare.
Și noi toți într-o unire
Să-i dăm glas de mulțumire
Ascultă. Toți cei nouă:

Cu toți, cu toți, cu toți.
Una lina, roz-valina
Și de-acum întotdeauna
Bine să jertfim,
Bine să jertfim.
Sabia să strălucească,
Dușmanii să se-ngrozească,
Pe acest pământ.
Ascultă Arapul – pe primar:

Cine sânteți voi?
Răspund:
Săteni
172
Arapul:
Pe cine aveți mai mare?
Răspund:
Pe dumnealui.
Pe primar îl arată
-Cine este dumnealui?
-Primar.
Primarul:
Aleleu, tatăl meu,
El vindea și cumpăra,
El tăia și spânzura,
Da poate și fura –
Asta treaba lui era.
Arapul:
Am întrat în țară mare.
Vai că nu mai am scăpare.
Am întrat în țară mică.
Vai, că m-a cuprins o frică.
Cu-acest buzdugan înfricoșat –
Vai, că nu mai sânt scăpat,
Vai, că nu mai sânt scăpat.
(Primarul – la ajutorul său)

Ajutor de primar!
Ho! Arap negru și buzat,
Ce vii așa înfocat”
Stai pe loc și te oprește
Și altfel te răzgândește.
Nu vă temeți, că va răzbuna,
Cât sânteți de măria-mea?
Puiul de arap:
Și cum, domnule primar, puteți
Băga pe acest om la închisoare
Fără mică cercetare?
Arnăutul:
Ho! Arap negru
și spurcat buzat!
Ce vii așa înfocat?
Nu vă temeți, că s-a răzbuna,
Cât sânteți de măria-sa?
(Arapul trebuie să plece)
Primarul:
Eu ți-oi dade cheltuială…
173
(Joian îl caută pe primar. Ese în cerc, tot cu baionetă. Intră pe ușă:)
Bună seara, ciocoiași!
N-ați văzut vre-un băiat ciocoi
cu punga plină,
Ca să-l punem la odihnă?
Primarul:
Ei, da tu –
Cine ești?
De unde ești?
Ai venit pe-acest pământ,
Te-ai apucat de jefuit?
Joianu:
Eu sânt Iancu Joianu –
Voinicu, năzdrăvanu,
Din lume venit –
Pe furat și jefuit.
Și dacă nu crezi –
Haide-n codri ș-ai să vezi.
Haide-n codrii cei mai mari
(Zac în sânge boieri mari),
Hai în codrii cei mai mici
(Stau ascunși ai mei haiduci).
Ei și ei,
Și ei, și ei
Și mai sânt haiduci de-ai mei.
Primarul:
Cu răspunsul ce l-ai dat,
Meriți să fii arestat,
Prins, legat de vânători.
Ce faci jafuri și amar?
(Vânătorul cu sumcă, îmbrăcat ca pădurarul, se repede cu arma:)

Ho, Joiene ngrozitor!
Ce faci jafuri și omor?
Nu te temi, c-oi fi și eu pe lângă el
Și te-oi vâna ca pe un miel.
(…ia arma din teacă…)

Cu aceste lanțuri te-oi lega
Și-n temniță te-oi arunca
(Îl leagă. Cântare:)

La castel, la Pelenița.
Măi Joiene, măi,
Acolo ai fost închis,
Măi Joiene, măi!
174
Cu lanțuride fier legat
Și-n temniță aruncat,
Măi Joiene, măi.
Primarul:
Cu cântecul ce l-ai cântat,
Meriți să fii iertat.
Cântare:
A păpat Joianul nostru,
Vai de voi
Și de nevoi,
Că Joianu nu-i prostuț,
Te face să fugi desculț;
Că Joianu nu-i prostuț,
Te face săfugi desculț.
Primarul strigă:
Scoală, ciobene, scoală!
Ciobanul stă în tindă cu cojocul pe dos, cu o căciulă mare în cap.) Și în fața

păzitorilor:
E-rei, e-rei,
Ce vis visai,
Ce vis am visat,
Căci abia m-am deșteptat.
Cu-o copilă copiliță
Cu doi ochi de…
Și cu … ca mura –
Trandafir să-i fie gura.
Mireasa – ciobanului:
Măi băiete, băiețele,
Ce stai tu acolo-n crâng,
Unde mii de păsări plâng.
Ciobanul:
Eh, ia mai stau și eu de-aseară,
Aștept a mea zână zânișoară,
Cu suspinuri, cu amor,
Pentru mine să mă-nsor.
Se deschide ușa. Ciobanul intră în casă și joacă cu mireasa sub muzica unui fluier.
Joc de doi. Joacă toți sârba, bătând cu piciorul drept la picior.
Să vă fie de bine!
Cu Anul Nou!
Joian:
Asta-i zi prăznuitoare,
175
Proslăvită sărbătoare,
Și noi toți într-o unire,
Să-i dăm glas de mulțumire.
Aici,dragii mei săteni,

ce-mi dați voi mie să vă tai capu la toți,
să vă dau sub pat la bărăbule.
Scoate sabia și vrea să-i taie capul primarului.

Prinarul întreabă pe arap:
Da tu ce-mi cei?
Arapul:
Eu vă cer o copilă frumoasă,
Casă stau cu ea la masă.
Stau la masă pus pe gânduri,
Să vă scriu câteva rânduri.
Primarul:
Eu ți-oi da un grindei
Și două funii de tei,
Ca să te spânzuri
Cu toți arăpeii tăi.
(Informatori: Gheorghe Efim Butac, Leon Chirilă Spicica, Nicolai Ion Boldișor
n.1920, acum brigadier, Mihai Emanuil Butnaru n. 1922, informatori și foști participanți în
piesa ”Nunta țării”, care s-a interpretat de prin 1932 până în 1940).
NOTE
1
http: /Folkloricarchival.asm.md/ Consultat pe data de 09.03.2021.
2
Arhiva de Folclor a Institutului de Filologie B. P. Hașdeu, a Academiei de Știinșe A Republicii Moldova
(AFAȘM), F. 18, inv. 3, n. 272, caiet 4, p. 154-157, expediția anului 1975. Colectori: N. Băieșu, I. Tacu, Z.
Leporda.
3
Ibidem, p. 71-88.
4
Ibidem, p. 73-77. A se vedea, pentru comparație, varianta înscrisă în anul 1964, Inv. 149, K nr. 914, caiet nr. 1,
p. 40-44.
5
Ibidem, p. 77-80. Compară cu varianta din 64, în Inv. 149, K nr. 914, caiet nr. 1, p. 44-46.
6
Ibidem, p. 80-81. Pentru varianta din 1964 vezi Inv. 149, K nr. 914, caiet nr. 1, p. 39-40.
7
Ibidem, p. 81-88. Pentru varianta din 1964 vezi Inv. 149, K nr. 914, caiet nr. 1, p. 33-39.
8
Ibidem, caietul nr. 5, p. 90-92 verso.
9
Ibidem, p. 93-93-verso.
10
Ibidem, p. 144 verso-146.
11
Ibidem, p. 146-147.
12
Text ilizibil.
13
Ibidem, F. 13, inv. 149, caiet nr. 914 (manuscris N. 1).
14
Ibidem, p. 2.
15
Ibidem, p. 56-62.
176
SEMNIFICAȚIILE ȘI OBICEIURILE PRACTICATE DE DUMINICA MARE ÎN

SATUL MĂGURELE
Maria COSCIUG, Rodica DABIJA
Cuvinte cheie: Duminica Mare, Rusalii, tradiții, sat Măgurele.
Duminica Mare este una dintre cele 12 sărbători împărătești celebrată anual la o dată
diferită, fiind marcată în a 50-cea zi de la Învierea și a 10-cea de la Înălțarea lui Iisus Hristos.
Este o zi bogată în tradiții ce se cuvin respectate cu sfințenie, ca să nu ne pedepsească
Rusaliile.
Duminica Mare e ziua în care a pogorât Duhul Sfânt peste Apostoli și când a fost
alcătuită prima comunitate creștină. Ea fiind cea mai mare din an.
Studiind tradițiile populare din satul nostru, am observat că, nucului îi revin
semnificații deosebite. În această zi mare, pe la
stâlpii porților și la streșinile caselor erau puși
frunzari de nuc. De asemenea, în această zi se mai
păstrează tradiția de a culege de către copii brațe de
flori de corovatic, cimbrișor, care sunt așternute în
toată casa.
La noi în localitate mai este un obicei de a
nu se mânca cireșe până în această zi sfântă. Mai
întâi credincioșii se duceau cu cireșe la biserică să le
sfințească, ca mai apoi, să le dea de pomană de
sufletul morților. Se credea, că cine mânca cireșe
înainte de Duminica Mare degeaba mai dădea de
pomană, fiindcă Maica Domnului când dădea de
pomană din coșul ei cu cireșe, toți morții stăteau cu
mâna întinsă. Când ajungea în dreptul celui la care
rudele deja au mâncat cireşe, până în această zi, îi
zicea, că nu i se cuvine.
La noi în localitate se mai păstrează ramurile
de nuc, pentru a apăra ogoarele și gospodăriile de
furtuni și grindină.
De Duminica Mare se începe culesul
plantelor de leac. La Măgurele se mai păstrează un
obicei: de a se folosi frunzele de nuc la prima
scăldare a noului născut. De asemenea ramura de
nuc gospodarii o pun pe la fântâni, pentru a asigura
prospețimea apei. Din amintirile bătrânilor se știe că
pe vremuri, plantele folosite la Duminica Mare nu se
aruncau ci se spălau cu apă și se dădeau vitelor din
gospodărie pentru a le feri de boli. La strâns corovatică de Sâmbăta
De Rusalii e zi de pomenire a morților. În Duminicii Mari, în s. Măgurele.
178
ziua de Rusalii nu e bine să
muncești sau să mergi la
câmp, pentru că te
pedepsesc Rusaliile.
Rusaliile mai sunt
numite în popor Iele sau
Zâne rele. Se zice că de
Rusalii nu trebuie să intri în
vie sau să mergi la locuri
pustii, pentru că te întâlnești
cu spiritele rele. Se mai zice
că, în această zi nu trebuie să
te cerți cu nimeni, pentru că
vei fi luat de Rusalii. Și dacă
vei munci în această zi vei
avea parte de mânia Crengi de nuc depuse de Duminica Mare în Casa Mare și
Rusaliilor. cireșe pregătite pentru a fi sfințite.
De Rusalii, gospodinele împart farfurii cu mâncare sau alte daruri pentru cei vii. Prima
zi de luni, îndată după Duminica Mare este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi.
Sărbătoarea Rusaliilor se sărbătorește două zile: duminică și luni.
Prima zi de luni, după Duminica Mare, de Rusalii, înainte de a răsări soarele, se scot
frunzarii și corovaticul și se stropesc cu apă neîncepută de la fântână pentru alungarea Zânelor
rele, să plece odată cu ieșirea vitelor în câmp. Poporul le consideră niște zâne cu putere
magice, care zboară prin văzduh și coboară uneori pe pământ pentru a juca și a face rău
oamenilor. De aceea tradițiile și simbolurile Duminicii Mari au evoluat concomitent cu viața
omului.
Dar la Măgurele sunt practicate și în ziua de astăzi.
179
UN NEAM NUMEROS ȘI TALENTAT DE TÂMPLARI DIN SATUL VALEA MARE

– FAMILIA PETRIC
Eugenia PREPELIȚĂ (CERNACOVSCHI)*
Cuvinte cheie: meșteșug, meserie, lemnărit, zestre spirituală
Ferice de omul, care îşi găseşte rostul în viaţă, trăieşte din sudoarea frunţii, aşa cum îi
place lui Dumnezeu.
Fericit e neamul, care este unit şi la petreceri şi la lucru si la bine si la greu.
Norocos este omul, care întâlneşte oameni şi, mai cu seamă, dacă trăieşte printre ei.
Eu am avut norocul să trăiesc printre neamul Petricenilor, numiţi în sat şi ,,austrieci”.1
Familia Petric, din satul Valea Mare, de pe linia mamei mele, Eugenia, căsătorită
Cernacovschi2 (Petric), a fost o familie deosebit de unită,
asemenea unui copac viguros cu rădăcinile adânci şi puternice.
Aşa mi-i aduc eu aminte!
Nana Ghiţa, Pelaghia Constantinov, mătuşa mea, din
satul vecin Morenii Vechi, era un psiholog popular înnăscut.
Fiind cea mai mare, dânsa ştia să ţină neamul grămăjoară, prin
vorba sa înţeteaptă şi blajină.
Dar ce m-a impresionat cel mai mult era arta și
mesteşugul lemnăritului la bărbaţii acestui neam. Bunicul meu,
Vasile Petric, despre care se spunea că: ,,Citea carte la boieri '', a
lucrat vătaf la boierul Caravaiev, iar în timpul liber mesterea
butoaie, mese, scăunele, lucruri trebuincioase prin gospodărie.
Toţi trei feciori ai săi: Emilian, Axintie şi Constantin au
moştenit acest dar de la el.
Se spune, că dacă Dumnezeu te-a învrednicit cu vreun
har, trebuie sa-l creşti, altfel îl superi pe Domnul.
La rândul lor, fiii acestora, au preluat şi dezvoltat această
meserie. Toți feciorii lui: Emilian, Mihail şi Ghiţă, ai lui Constantin Petric (moș
moș Axintie: Iurie şi Vasile, ba chiar şi nepotul Viorel Costea).
Petric, care continuă și astăzi cu demnitate şi respect această meserie, a lui Constantin
- Serafim Petric.
Toti aveau ateliere de lemnărie în care meștereau uşi, ferestre, verănzi, mese pentru
locuitorii din sat şi din alte localități.
Copilă fiind, aflându-mă des prin ograda lui moş Axintie, trăgeam cu ochiul prin
atelierul lui, unde fiecare instrument îşi avea adresa sa strictă. Moşul era un om foarte
ordonat, inteligent şi instruit - lucrase 5 ani învăţător de muncă la şcoala veche din sat.
Viorica, fiica sa, mi-a mărurisit, că: ,,Tata era atât de ataşat de meseria sa, încât netezea şi
contempla lemnul bun asemenea croitorului care ţine în mână o stofă de mare preţ”.
*
Eugenia PREPELIȚĂ este profesoară de limba franceză la gimnaziul din satul Costuleni.
180
Familia lui moș Costea Petric. Petrecerea fiului Familia lui moș Axintie. Moș Axintie și
Serafim (în centru) la armată. Noș Costea în fiul Iurie în spate. În față, soția Maria
dreapta. Alături de el, Serghei Fiodorov (moș (Marusea), cu fiicele, nepoatele și nora.
Serioga), un alt mare lemnar al satului.
Avea moşul o poartă cu acoperiş de o mare frumuseţe, pe care mătuşa Marusea o
vopsise cu multă inspiraţie într-un albastru fermecător, că semăna cu o bijuterie. O bijuterie
din lemn!
Moş Axintie îşi moderniza atelierul. Îşi cumpărase un ,,trehfaznâi stanoc'' şi asta îi
permitea să facă lucrări foarte calitative. Aşa am văzut eu.
Pe moş Costea, invalid de război, mi-l amintesc că era un om foarte vrednic şi curajos.
Avea şi el un atelier, dar mai mic. Fiica sa, Raia, îşi aminteşte cum tatăl ei o ruga, uneori, sa-i
ţină scândura, ca el să poată face anumite măsurări sau însemnări. Acum Raia îşi croieşte
singură hainele, metrul şi creionul au trecut în alt context, dar de acolo e începutul.
Serafim, feciorul lui, tractorist de profesie, avea şi el un atelier la casa sa, în care
meşterea lucruri necesare în gospodărie. Acum feciorul acestuia, Ruslan, păstrează cu
sfinţenie obiectele moştenite de la bunicul său, Constantin, iar pe unele le modernizează.
Un lemnar deosebit de iscusit a fost Gheorghe Petric, fiul lui Emilian Petric, la casa
căruia s-au păstrat multe lucruri.
Vestit lemnar a fost și cumnatul lor, mos Serghei Fiodorov. Veronica, fiica lui, işi
aminteşte cum tatăl ei: ,,Stătea în ,,struşcă'' pănă la brâu şi era atăt de concentrat asupra
creaţiei lui, că nu indrăzneam să-i zic ceva, doar priveam jocul ”ghirlandelor'' care cădeau de
pe masa lui de lucru''.
Tatăl meu, un om de o cumsecădenie rar întâlnită şi foarte harnic, era cumnat cu ei,
dar parcă era fratele lor. Prinsese şi el niste secrete ale acestei meserii şi făcea scăunele,
scaune mese, sănii pentru
copii.
Parcă văd şi acum
scaunele din cerdacul casei,
meşterite de el, pe care se
aşezau vecinii, rudele când
se adunau cu toții
grămăjoară de sărbători.
De sărbători, mai
ales de Hram şi la Crăciun,
se adunau ba la unul, ba la
altul şi cântau: ,,Casuţa
noastră'', ”Sanie cu Casă tradițională din satul Valea Mare, construită în anii ′60 ai
zurgălăi'', ,,Murguleţ, secolului XX, cu elemente decorative de tâmplărie realizate de
căluţul meu'', iar noi, cei dinastia de tâmplari Petric.
181
Casă lu' nana Ghița (Constantinov) din Morenii Vechi, construită la mijl. sec. XX, având ușile,
geamurile și elementele decorative lucrate de moș Costea Petric.
mici, ne minunam de vocile şi puterea acestui cor!
Uratul de sfântul Vasile era al nostru, al
verişorilor, o armată întreagă, ne adunam la casa
noasră părintească, mascaţi, echipați cu instrumente
muzicale: acordeon, baian, trompetă, tobă.
Începeam de la casa noastră şi terminam la nana
Ghiţa, care locuia hăt, tocmai în capătul satului
Morenii Vechi şi a doua zi o luam din nou cu
semănatul. Cât de bucuroşi şi mândri erau ei de noi,
că ne ţinem, ca şi ei, grămăjoară.
Cu mare regret, ei nu mai sunt în viaţă. Au
plecat unii şi din generaţia noastră deja, dar au lăsat
o zestre spirituală de mare valoare, aşa încât se
odihnesc liniştiţi, cum se cuvine unor oameni care
au lucrat toată viața pentru suflet și frumos.
Cât de pregătiţi suntem și noi de plecare? Ce
avem noi de lăsat pentru viitor? Dar cei pe care i-am Casă cu ușă și elemente decorative de
cresut noi? Numai aşa poate dăinui neamul tâmplărie meșterite de dinastia de
omenesc, dacă învăță, preia, păstrează şi transmite tâmplari Petric.
urmașilor zestrea nepieritoare…
NOTE
1
Acestui neam, numeros altădată în satul Valea Mare (Ungheni), i s-a mai zis și ”austrieci”, nu pentru faptul că
ar fi fost de naționalitate austriacă, ci pentru că era venit din Bucovina, aflată sub ocupație austriacă (1774-
1918). Până a primi supușenie rusească, în Basarabia tuturor celor veniți din regiunile aflate sub administrație
austriacă li se spunea, oficial, ”supuși austrieci”, sau în rusă ”австрийские поданные”, iar popular oamenii îi
numeau ”austrieci”. Dealtfel, familia Petric, spre deosebire de familia Cernocosti, nu se întâlnește în actele
secolului al XIX-lea, fapt ce ne face să presupunem că a venit în sat către anul 1918.
182
2
La recensământul din anul 1859, în satul Valea Mare, printre cele 23 de familii locuitoare erau înregistrate și
familiile lui Chirilă a lui Petru Vacari, de 53 de ani, și a fiului acestuia Ilie a lui Chirilă Vacari, de 25 de ani.
Despre ambii recensământul precizează că: ”Tot ei sunt și Чернокости” (Cernocosti – azi Cernacovschi). În
datele recensământului se mai consemnează că aceștia, împreună cu alți locuitori ai satului, au fost înscriși pe
moșia Valea Mare la 4 mai 1857, fiind veniți aici din județul Chișinău, satul Peticeni (azi raionul Călărași).
Arhiva Națională a Republicii Moldova, Fond 134, d. 820, inv. 2, p. 76 verso, p. 78 verso.
183
CÂTEVA MĂRTURII DESPRE CONSTRUCȚIA CASELOR TRADIȚIONALE ÎN

PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX, ÎN SATUL MĂGURELE
Maria COSCIUG *
Cuvinte cheie: clacă, casă, tradiție, construcție
Casele de ieri... ale unui timp apus la care revenim prin amintiri cu o nostalgie,
de multe ori neânţeleasă de generaţia tânără, noi, cei care am crescut cu părinţii şi
bunicii alături, căci şi până azi ne-au rămas vii acele mirosuri de var şi humă, cu care
bunicile noastre împrospătau, atât pereţii, cât şi prispele, de obicei, în preajma
sărbătorilor. Şi totuşi, cele mai îmbietoare arome veneau dinspre cuptor sâmbăta ori în
ajun de sărbători ... dar, să revenim la acele case simple, dar atât de primitoare, care de
multe ori nici nu aveau lacăte, mătura fiind pe post de cheie ... casa era respectată de
săteni, căci fiecare dintre ei au pus măcar un boţ de lut la ea, participând la clăci : claca
de făcut lampaci, de pus podul, de lipit pereţii ... CLACA, loc de întâlnire cu tot neamul:
bunei, părinţi, fraţi, naşi, veri, cumetri, vecini, prieteni... Ce vremuri, păcat că au apus ...
dor de asemenea reuniuni ale neamului ...
Casele de ieri ... Casa din furci de la Măgurele.

Casele în vechime se construiau din furci de lemn tare, salcâm sau stejar.
La început se proiecta mărimea casei, trei camere și o tindă, care aveau 5 ferestre
(două la Casa Mare, două dilavale și o fereastră mai mică la cămară, unde se făcea cuptor,
lejancă și la fereastră o laviță din scândură, acoperită cu o saltea umplută cu fân. De cuptor
era lipită plita. După cuptor și pe lejancă i se mai spunea etac.
Apoi se pregăteau furcile, se dăltuiau manual în partea de sus iar în partea de jos se
prelucrau cu smoală pentru a le proteja de umezeală și se îngropau în pământ. După aceste
lucrări se puneau brâie groase din nuiele orizontal și pe ele se împleteau brâie din nuiele pe
vertical. După aceasta, deasupra se puneau coardele, deasupra lor se puneau bălci groase. Pe
corzi se prindeau căpriorii (grinzile) iar pe ele se băteau leațuri.
Pentru pod se pregăteau nuiele
numite ostrețuri, pe care se punea
lutul pe pod.
Pe vremuri casele se acopereau
cu stuf. Se tăia stuful și se făcea
malduri care se legau cu brâie din
iarbă.
Cu timpul oamenii au început
să acopere casele cu șindrilă, scândură
de tei sau brad, îngustă și subțire, care
era fabricată la Bălți.
*
Maria COSCIUG este director al Căminului Cultural ”Ștefan Dabija” din satul Măgurele, Ungheni.
184
După finalizarea acoperișului se dădea forma la ferestre.
Pe urmă se aduna o clacă de oameni și săpau lutul, îl udau și îl lăsau să se înmoaie
bine. Apoi în lutul înmuiat se adăuga paie de grâu și se călca cu boii. După ce era gata lutul, îl
încărcau în care trase de boi și îl duceau la casa gospodarului care organiza claca. Cu lutul cu
paie se lipea podul casei și pereții acesteia prin întroducerea lutului în tambe formate din
nuiele, se lipea la început pe din afară apoi se netezeau și pe dinăuntru.
După uscarea lutului cu paie se așezau ferestarii și ușorii.
După ce se usca lutul cu paie se făcea iarăși o clacă și se călca lut cu pleavă aleasă din
paiele de grâu. Bărbații cărau lutul cu furcile iar femeile il lipeau pe pereți și-l netezeau cu
lopățele de diferite mărimi meșterite manual din lemn de nuc.
După ce se usca lutul cu pleavă se călca al treilea lut cu balegă de cal și se netezeau cu
el pereții printr-un strat subțire și de asemenea era netezit cu aceste lopățele.
După toate aceste lucrări se așezau ușile și ferestrele complet.
După uscarea ultimului strat de lut se înălbeau pereții cu var cu o perie de negară
meșterită manual.
Între timp, în fața casei, se făcea o prispă din boțuri de lut, se netezea, se usca, apoi se
vopsea cu humă adusă de la lutărie1.
NOTE
1
Informator, Tarlapan Aurelia, 86 de ani, locuitoare a satului Măgurele.
185
CRĂCIUNUL (NAŞTEREA DOMNULUI) (25-27 DECEMBRIE / 7-9 IANUARIE) ÎN

SATELE DIN ZONA REZERVAŢIEI CULTURAL-NATURALE „ORHEIUL VECHI”
Alexandru FURTUNĂ*
Cuvinte cheie: tradiții, Crăciun, Anul Nou, colinde
Relativ multe elemente religioase-creştine în tradiţiile calendaristice au apărut în sec.

IV d. Hr., conform lui N. Băieşu, când noua religie se afla la o etapă considerabilă de
dezvoltare, devenise confesiune de stat în tot Imperiul Roman (în anul 313, pe vremea
primului împărat roman creştin – Constantin cel Mare), se răspândise în toată Europa.
Începând cu sec. IV, biserica a reuşit să substituie o serie de sărbători păgâne cu altele,
creştine, ce conţin, de regulă, anumite analogii, asemănări. Astfel, vechea sărbătoare a
Solstiţiului de iarnă (la 21 Decembrie), marcată de către precreştini ca data naşterii zeului
solar Mithra (supranumit Soare Neînvins) a fost înlocuită cu ziua naşterii lui Hristos (cu patru
zile mai târziu – la 25 Decembrie) – Crăciunul. Iisus Hristos era numit Soare Nou, în opunere
cu concurentul său serios, premergător – zeul Mithra (Soare Neînvins). Solstiţiul de vară a
devenit ziua naşterii Sf. Ioan Botezătorul (24 Iunie) (În trecut sărbătoarea aceasta era numită
şi Crăciunul Mic). La sărbătoarea populară a Anului Nou a fost acomodată ziua Sf. Vasile cel
Mare etc. În felul acesta, în cadrul multor sărbători, tradiţii calendaristice au apărut straturi,
uneori acestea putând fi deosebite cu greu. Este vorba de cele două straturi principale:
precreştin (păgân) şi creştin.1
Aşadar, sărbătoarea Crăciunului este considerată ziua naşterii lui Hristos. Iar Crăciun,
după I. Ghinoiu, este un zeu fitomorf şi solar specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni
ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai mult
de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie), în imediata
apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franţa până în anul
1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Române până la sfârşitul
secolului al XIX-lea (...). Determinativul de moş (Crăciun – A.F.) indică vârsta zeului adorat,
care trebuie să moară şi să renască la Anul Nou împreună cu timpul calendaristic. În
Calendarul popular, vârsta sfinţilor creştini, îmbrăcaţi în haine păgâne, şi a zeităţilor păgâne,
îmbrăcate în haine creştine, este apreciată prin numărarea zilelor de la 1 ianuarie. Peste
sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnaliile romane, apoi naşterea
zeului solar de origine iraniană, Mithra, şi, după apariţia creştinismului, Naşterea
Domnului Iisus (subl. n, - A.F.). Obiceiurile de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează formează,
laolaltă, scenariul morţii şi renaşterii divinităţii. 2
În cultura românească, scrie în continuare I. Ghinoiu, Crăciunul este un personaj cu
trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi
şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, este un om bătrân, un păstor bătrân cu
barba de omăt, vecin cu moş Ajun, fratele său mai mic. Sub influenţa creştinismului,
*
Alexandru FURTUNĂ este doctor în istorie, specialist etnograf, Rezervaţia Cultural-Naturală „Orheiul Vechi”.
186
Crăciunul apare şi ca figură apocrifă: s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, este mai mare peste
ciobanii din satul în care s-a născut Hristos ş.a.3
Termenul Crăciun prin care este denumită Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus
Hristos, celebrată pe data de 25 decembrie, are circulaţie populară şi nu figurează, ca atare, în
cărţile de cult ortodox. Am amintit cu alt prilej că cea mai convingătoare demonstraţie
referitoare la etimologia cuvântului este, pentru noi (Sabina Ispas – A.F.), cea propusă de
Aron Densusianu, Ovid Densusianu, Alexandru Rosetti şi Alexandru Graur care văd originea
rom. Crăciun în lat. creatio (...). Informaţia transmisă prin unele texte poetice ale colindatului
ne determină să afirmăm că acesta este şi numele popular, tradiţional, al lui Iisus (subl.n.
– A.F.). Ulterior, după cum reiese din textele legendelor apocrife care relatează istoria naşterii
Lui, Crăciun se va numi omul care i-a găzduit pe Maria şi Iosif în staulul de la Betleem,
acolo unde a avut loc evenimentul naşterii; el va deveni, după aceea „primul creştin” (...).
În majoritatea religiilor străvechi sărbătorile erau legate de comemorarea morţii şi
învierii divinităţilor şi mai puţin de momentul naşterii acestora. Crăciunul este sărbătoarea
specific creştină cu dată fixă prin care se celebrează „naşterea cu trup a Domnului” şi poate fi
considerată relativ mai nouă faţă de Paşti, care datează din vremea apostolică, sau de Rusalii,
sărbătoare care se referă la cea de a treia persoană a Sfintei Treimi. Atestarea lui
documentară merge, în Răsărit, până spre sfârşitul secolului al III-lea, în timpul persecuţiilor
creştinilor din Nicomedia. Calendarul filocalic menţionează sărbătoarea Crăciunului la Roma
în secolul al IV-lea. După tradiţia conform căreia Mântuitorul s-a botezat în aceeaşi zi în care
s-a născut, în Răsăritul Europei, până în secolul al IV-lea, avea loc celebrarea Arătării
Domnului – naşterea şi botezul laolaltă – în ziua de 6 ianuarie, cele două date separându-se,
progresiv, începând din anul 380 (în Antiohia). Relaţia dintre ele s-a reglementat abia în anul
567 când conciliul din Tours a fixat aşa-numita „perioadă festivă” a celor 12 zile (între
Crăciun şi Bobotează).
Importanţa pe care a dobândit-o în cultura universală data naşterii lui Iisus Hristos este
evidentă, fie şi numai dacă avem în vedere faptul că de la acest eveniment începe
numărătoarea anilor erei noastre sau erei creştine. Iisus este considerat axa timpului:
istoria a mers spre El, în aşteptarea Lui şi s-a împlinit după venirea lui”.4
Conform ştiinţei materialiste, Iisus Hristos n-a existat, chipul lui a apărut pe baza
tradiţiilor precreştine despre naşterea, viaţa, minunile, moartea şi învierea principalilor zei
vegetali-agrari, în primul rând al lui Mithra. Pe de altă parte, cercetătorii teologi susţin că
naşterea lui Iisus Hristos nu este o legendă, ci un eveniment istoric real, care a avut loc acum
2008 de ani (lucrarea la care facem referinţă a apărut în 2008 – A.F.) pe pământul Palestinei,
pe atunci ea făcând parte din Imperiul Roman (...).
Obiceiul principal al sărbătorii Crăciunului la români, ca la bulgari, ucraineni ş.a. este
Colindatul, având caracter public. Participă la Colindat tot satul, în urma unei pregătiri de
câteva săptămâni (...). Străvechiul obicei al Colindatului a existat, scrie N. Băieşu, fără
îndoială, şi în mediul triburilor agrare ale tracilor. Savanţii susţin, pe drept, această axiomă,
deşi nu dispun de informaţii concrete. Se crede că tracii şi alte popoare agrare vechi au avut
(alături de variate obiceiuri calendaristice) tradiţia de a se felicita reciproc la sărbătoarea
„naşterii” Soarelui (Solstiţiul de iarnă), rostind sau cântând texte de tipul colindelor care au
ajuns până în zilele noastre. Bineînţeles, tracii aveau şi numiri locale pentru obiceiul şi
creaţiile verbale în cauză, care, însă, nu ne sunt cunoscute.
În perioada romană în Dacia (106-271) tradiţiile asemănătoare Colindatului (ale
sărbătorii zeului solar Mithra, ale Saturnaliilor, Calendelor lui Ianuarie) au influenţat, fireşte,
asupra celor geto-dace (...). Chiar de la începutul ei biserica creştină a avut o atitudine
negativă, uneori chiar agresivă faţă de tradiţiile anterioare, păgâne. Biserica se străduia să
combată în mod public (prin legi, articole, predici ş.a.), mai ales, colindele. Obiceiul
187
Colindatului era numit „marele praznic al diavolului”, iar colindele populare – „cântece
diavoleşti” (...).
În sec. XVII-XVIII, când creştinismul se răspândise şi mai mult, biserica a recurs la
unele compromisuri faţă de anumite tradiţii păgâne, cu rădăcini adânci, puternice în
conştiinţa populară. Astfel a fost acceptată, în general, tradiţia importantă a Colindatului la
Crăciun. Obiceiul acesta şi textelor poetice respective li s-a imprimat oarecare aspect religios
– s-au creştinat (parţial).
Mai întâi, au fost incluse elemente creştine în textele unor colinde laice. Au fost
modificate sau compuse din nou unele refrene, versuri iniţiale şi finale. Apoi a urmat
înlocuirea unor personaje laice (vânătorul, păstorul etc.) cu altele, creştine (Dumnezeu,
Fecioara Maria, Iisus, sfinţi creştini; păstorul a devenit Dumnezeu etc.). Mai târziu au fost
create şi răspândite în popor numeroase colinde cu conţinut în întregime religios-creştin.
Aceştia se inspirau, în creaţiile lor, din Biblie, din opere apocrife (texte religioase,
necunoscute de biserică, necanonice).5
Acest punct de vedere potrivit căruia colindatul este o practică arhaică, păgână, peste
care s-au „suprapus”, ulterior, elemente creştine, nu este împărtăşit, întru totul, de Sabina
Ispas. Fie şi numai pentru că avem, scrie S. Ispas, pentru analiză şi interpretare, texte poetice
care nu sunt mai vechi de câteva sute de ani. În asemenea situaţie, este aproape imposibil de
crezut că memoria colectivă a păstrat conştient, nealterat, împietrit sistemul gândirii
precreştine, păgâne, cu toate sensurile şi funcţiile sale, exprimat în limba română a ultimelor
trei, patru sau cinci secole. Chiar dacă prin analize de tip filologic ne putem „întoarce”,
oarecum, în timp, nu o putem face într-atât încât să descoperim şi argumente prin care să
demonstrăm că un text poetic cu circulaţie orală este creat în urmă cu un mileniu şi jumătate
sau chiar două (...).
Colindarea începea în acel segment de timp numit în cultul creştin ziua liturgică, care
ocupă intervalul dintre două seri consecutive, având ca sarcină fundamentală chiar
„transmiterea sfinţeniei” prin riturile culturale (...). Astfel, ceata de colindători începea
ritualul după apusul soarelui şi îl încheia înainte de ivirea zorilor (...). Subliniem, scrie în
continuare S. Ispas, că avem în vedere numai calitatea de ritual a fenomenului colindatului,
tot mai mult ignorată de exegeza contemporană. Funcţiile de urare şi felicitare, discutate şi
argumentate preferenţial în studiile din ultimii ani, considerăm că sunt secundare şi urmează
celei considerate de noi principală, aceea de integrare a spaţiului colindat şi a oamenilor cale
îl populează, în dimensiunea sacră a evenimentului. „Sarcina lui Mesia mântuitorul este
sfinţirea (...) şi din această „misiune mesianică derivă sacrul cultual în a cărui propagare sunt
angajaţi colindători bărbaţi (...).
Noi (S. Ispas – A. F.) considerăm Evul Mediu românesc perioada de maximă
dezvoltare a colindatului. Tot atunci s-au creat unele dintre cele mai reprezentative variante
ale eposului eroic şi multe dintre balade. Privind cultura tradiţională românească ca o
structură unitară, apreciem colinda ca pe o specie care nu este dominant sau
exclusiv”ţărănească”, „rurală”. Asemănător cântecului povestitor, deţine un loc şi o funcţie
excepţionale pentru momentele de stabilitate şi echilibru cultural din Evul Mediu târziu şi se
dezvoltă, cu precădere, în preajma curţilor feudale (...). Departe de a fi primitiv sau infantil,
mesajul teologic al acestor texte poetice (colinde – A.F.) ne face să ne gândim la prezenţa
unor autori instruiţi, uneori chiar rafinaţi gânditori şi scriitori, care erau familiarizaţi cu
întreaga simbolică creştină şi nu erau străini de disputele dogmatice care s-au manifestat în
Europa Evului Mediu (...).
După acea perioadă de strălucire pe care a avut-o în contextul medievalităţii târzii
despre care am amintit, repertoriul de colinde s-a diversificat, a preluat un număr apreciabil de
motive din cântecul epic şi a sfârşit prin a-şi pierde, în mare parte, calitatea rituală, rămânând
în cadrele ceremonialului şi festivului.6
188
Ca în cazul provenienţei term. Crăciun, cunoaştem (N. Băieşi – A.F.) cca 20 de

etimologi ale cuv. colindă (...). Mai aproape de adevăr rămâne a fi, totuşi, etimologia latină
(de la calendac). Prima dată despre aceasta a vorbit în sec. XVIII D. Cantemir. Subst.
calendae la români a provenit de la vb. lat. calo, calare – a chema, a vesti şi este legat de
următorul obicei. În Roma veche măsurarea timpului era, iniţial, o taină pentru poporul
simplu. La începutul fiecărei luni, cu ajutorul unei formule speciale, în care se repeta de
câteva ori sintagma „Eu chem”, preotul principal al Romei aduna poporul la biserica centrală
– Capitoliu. Acolo, într-un mod deosebit de solemn, era anunţată prima zi a lunii noi. Treptat
ziua aceasta a primit numirea de calendae (timpul chemării poporului cu ocazia vestirii
începutului lunii). Deci, calendae avea sens de început. În această zi se anunţa şi sosirea
vremii când datornicii trebuiau să dea cămătarilor procentele stabilite pentru împrumuturi.
Toate datoriile erau fixate de către creditori într-o condică specială, numită calendarium (de
aici a provenit cuv. calendar). Cu timpul cuv. calendae (cu sens de „prima zi a lunii”) a
început să fie folosit pentru a numi doar primele zile ale două luni – Martie şi Ianuarie
(începuturile anului la 1 Martie, apoi la 1 Ianuarie): Calendae Martii şi Calendae Ianuarii.
Tradiţia de a anunţa solemn începutul lunilor a persistat mult timp şi după introducerea
calendarului în scris.
Calendae se numeau, prin extindere, nu numai primele zile ale lunilor, în cazul nostru
prima zi a lunii Martie, apoi a lunii Ianuarie, ci şi întreaga sărbătoare pe data respectivă, cu
toate tradiţiile ei, inclusiv reciprocele urări de fericire şi noroc.
Cu timpul, în era creştinismului, term. calendae a căpătat sens nou – de anunţare,
vestire (a naşterii Mântuitorului)7.
Colindatul a fost, odinioară, larg răspândit şi în satele care, actualmente, fac parte din
Rezervaţia Cultural-Naturală „Orheiul Vechi”. Este vorba de localităţile: Trebujeni, Butuceni,
Furceni, Susleni, Brăneşti, Holercani, Ivancea, Jeloboc, Mărcăuţi, Molovata, Morovaia,
Piatra. Spre exemplu, potrivit informaţiei culese în 1967, de la Vera Dorogan (n. 1912) din
Trebujeni, cu colinda îmblă de Crăciun, pe vechi. Pe nou sărbătoresc numai foarte puţini
tineri. În dimineaţa (de pe la ora 10) primei zile de Crăciun îmblă cu colinda copiii mici
(băieţii şi fetiţele, amestecaţi). Copiii îmblă cu colinda şi în prezent. Sara îmblă cu colinda
flăcăii. Îmblă mai ales pe la casele cu fete mari. Colinda se cântă la fereastră şi în casă (dacă
sunt poftiţi). Înainte de a începe colinda, colindătorii întreabă dacă se poate de colindat.
Atunci stăpânul casei le spune să colinde sau nu şi dacă să cânte la fereastră sau în casă.
Colinda se cântă de către toţi flăcăii deodată, pe o voce. O ceată are de la 4 până la
vreo 14 persoane. În sat se fac până la 10 cete. E mai mare pe ceată acel ce strânge banii –
casierul. La Bulăeşti este numit cămăraş. Cetele începeau să colinde de prin capetele satelor şi
se întâlneau în centru. Acolo casierii numărau banii, cu care plăteau muzica ce cânta la „Jocul
fetelor”. De banii rămaşi, făceau o petrecere.
Înainte de Crăciun, colindele se învaţă la o casă a unui flăcău. Casa nu are o denumire
specială. Fetele mari nu îmblă cu colinda. Ele numai au grijă să-i primească cât mai frumos pe
flăcăi. Mai îmblă (şi acuma) cu colinda şi tinerii căsătoriţi, împreună cu soţiile: pe la părinţi,
nănaşi, prieteni, rude. După ce colindă, petrec împreună până dimineaţa. Toate colindele au
un conţinut religios, afară de cele de faţă. Obiceiul de a îmbla cu „Steaua” nu este 8.
La noi (Holercani – Dubăsari – A.F.), povestea în 1970 Vera Golban, „numa copii
îmblă cu colinda, de la oara patru pân' ce s-amurgeşte. Unde este cumpanie, îi poftesc în casă.
Da la Răculeşti îmblă numa băieţii, cu colinda. Fetele nu. Obiceiul îi a băieţilor. Au clopoţel
băieţii. Copiii – dimineaţa. Sara îmblă flăcăii. Unde-s fete mari, spun colinda. Ei nu cântă, da
numa aşa, ca la „Pluguşor”, spun colinda”.9
În Molovata-Dubăsari, conform lui Andrei Hâncu, „astăzi (1973 – A.F.), puţin se mai
practică uratul de Anul Nou şi colindatul de Crăciun. Aproape că nu îmblă cu Hăia şi colinda
de flăcăi. Rar practică aceste rituri cei mici, cărora li se insuflă prin şcoală să le părăsească.
189
Mulţi locuitori nu mai ştiu oraţiile Anului Nou şi imnurile Crăciunului. Puţin sunt cei ce ştiu
câte o colindă, două. Repertoriul lor fiind, de altfel, limitat numeric la câteva subiecte („La
doi meri” şi „Aducerea lui Hristos”).10
În cele ce urmează, nu vom lua în discuţie problema clasificării colindelor, care,
potrivit lui N. Băieşu, „a fost şi este o sarcină destul de grea a folcloriştilor”. 11 Cu atât mai
mult că „… orice clasificare nu este decât iluzie, un mijloc auxiliar de care avem nevoie
pentru a ne orienta, dar în nici un caz o oglindă a realităţii”. 12
Un mijloc auxiliar pentru a ne orienta, este şi clasificarea propusă de noi privind
colindele din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale „Orheiul Vechi”. Ne referim la două tipuri:
1. Colinde lumeşti (laice) şi 2. Colinde biblice şi apocrife. Clasificarea respectivă este, ca
şi multe altele, doar un instrument de lucru. Căci, e problematic să stabilim linii stricte de
demarcaţie între cele două tipuri de colinde. Astfel, în canavaua colindelor lumeşti (laice) sunt
întreţesute unele motive biblice şi apocrife şi, invers, în colindele biblice şi apocrife sunt
întreţesute motive lumeşti. Evident, în acest caz, lucrurile nu trebuiesc generalizate şi
absolutizate.
Colindele lumeşti (laice), la rândul lor, pot fi împărţite în trei subtipuri: 1. Colinde
premaritale (actanţii principali: fata ş flăcăul); 2. Colinde maritale (actanţii principali: soţul
şi soţia); Colinde pentru copii. E necesar de remarcat că în colindele lumeşti (laice), luate în
ansamblu, îşi au loc multiple lucruri şi fiinţe care poartă caracter simbolic şi au un sens
deosebit. Este vorba de: mare, ţarină, grădină, curte, poartă, casă, masă, pat, leagăn, covor,
măr, prăsad, floare, flăcău, fată, soţ, soţie, leu, şoim, cal, căprioară, peşte, hulub etc.
Concomitent, în colindele lumeşti (laice) sunt evocate şi unele practici de ordin ritual:
vânătoarea, ghilitul pânzei, cusutul şi descusutul, lupta, întrecerea, vărsatul lacrimilor etc.
Desluşirea adecvată a simbolurilor încifrate în colinde poate fi făcută, după noi, din
perspectiva luării în consideraţie a mentalităţii arhaice şi al caracterului sincretic al creaţiei
populare. Reieşind din complexitatea acestei probleme, se cere elaborarea unui studiu special.
În acelaşi timp, în colindele preponderent lumeşti (laice), şi-au găsit reflectare diverse aspecte
ale vieţii cotidiene, cum ar fi: îngrijirea ţarinei, cultivarea şi vânturatul cerealelor, împletirea
colacilor mândri, întreţinerea vitelor, ţârcuirea vacilor tinere, hăţuirea cailor tineri; unităţile de
măsură (merţa şi vadra); armele de luptă (paloşul, arcul şi suliţa); portul popular (faşă dalbă
de mătasă, scutec de ursunic, tichie de bumbac, brăţăruş, guleraş etc.); brodatul, strocirea
hainelor, ţeserea (coaserea) gherghefului etc.
Referindu-ne la al doilea tip de colinde, cele biblice şi apocrife, e necesar de subliniat,
că în ele predomină motivele legate de vestirea, naşterea şi chinurile la care a fost supus Iisus
Hristos; alungarea din Rai a lui Adam etc. „Aducerea” pe la casele oamenilor de către
colindători a lui „Dumnezeu cel mititel” ar semnifica, după noi, „îndumnezeirea”
(sacralizarea) spaţiului de viaţă şi a „încărcării” rituale cu „duh sfânt” a membrilor
gospodăriei colindate. Cu atât mai mult, că ritualul Colindatului era practicat de persoane
(copii, flăcăi) care respectau întru totul, conform mentalităţii arhaice, starea de puritate rituală.
O varietate a Colindatului este, conform lui N. Băieşu, obiceiul Steaua (…). Obiectul
ritualic steaua are forma unei stele, de obicei, cu şase cornuri (raze). Se confecţionează dintr-
o veşcă (sau două) de sită, prinsă de un băţ (mâner). Cornurile sunt făcute din beţe drepte,
subţiri, unite la capetele exterioare. Pe de asupra ele sunt acoperite cu hârtie de diferite culori.
În centrul stelei este lipită o reprezentare cu ieslea în care s-a născut Iisus, aflându-se alături
Maica Domnului, Iosif, păstori, „cei trei crai”. Pe cornurile stelei sunt fixate figuri de îngeri.13
Obiectul Steaua era însoţit de cântece de stea. Un asemenea cântec, numit „Trei crai
de la răsărit”, a fost răspândit şi în unele sate din zona Rezervaţiei Cultural-Naturale
„Orheiul Vechi”. (Piatra-Orhei, Molovata-Dubăsari). Cântecul are, potrivit lui N. Băieşu, un
amplu conţinut asemănător cu al colindei „Fuga Familiei Sfinte în Egipt. Uciderea pruncilor”.
În variantele cântecului de stea sunt redate momente esenţiale din viaţa şi patimile lui Hristos:
190
sosirea celor trei crai la Betleem, oferirea darurilor pentru pruncul divin, omorârea celor
câteva mii de băieţi, până la vârsta de doi ani, salvarea micuţului Iisus prin fuga în Egipt,
revenirea în Nazaret.14
Un loc deosebit, în cadrul Crăciunului, îi revenea colacului ritualic. Acesta era,
conform lui I. Ghinoiu, un aliment sacru preparat la Crăciun din aluat dospit de femeile
curate, mâncat la mesele şi ospeţele rituale. El era dat colindătorilor şi împărţit ca pomană,
pentru spiritele morţilor.15 N. Băieşu scrie că la români, de obicei, din primul aluat se face
un colac special, numit crăciun sau crăciunel, colacul vacii (sau şi a altor vite: oi, capre
etc.). Crăciunul are, ca regulă, formă asemănătoare cu cifra opt, „neînplinit” în partea de jos.
Probabil, este o formă ştearsă a chipului unei fiinţe antropomorfe (posibil, capul şi picioarele
lui Moş Crăciun – patronul sărbătorii respective).16 Pe când I. Ghinoiu consideră că colacii
antropomorfi împletiţi în forma cifrei opt (8) reprezintă zeul autohton Crăciun care moare şi
renaşte simbolic la solstiţiul de iarnă;17 la fel, trupul antropomorf al divinităţii indo-europene
şi creştine.18
După asfinţitul soarelui colacii ritualici copţi sunt agăţaţi în cuie pe peretele din partea
de răsărit a casei, sub icoană (…). De cele mai multe ori colacii ritualici sunt păstraţi până în
primăvară. Pe alocuri ei sunt folosiţi în ziua celor 40 de Sfinţi (9/ 22 Martie), când ţăranii ies,
de obicei simbolic, la arat. Atunci pun colacii, cu scop magic, în coarnele plugului şi ale
vitelor, sub brazdă, dau din ei vitelor, mănâncă şi oamenii.
În unele locuri cei trei sau patru colăcei copţi la ajunurile principalelor sărbători de
iarnă sunt destinaţi vacilor, aşa şi fiind numiţi – colacii vacilor. Ei sunt ţinuţi până fată vaca
ori până la Sf. Gheorghe (23 Aprilie / 6 Mai), când se scot vacile la păşune.19
Coacerea crăciuneilor se practica şi în satele care fac parte din Rezervaţia Cultural-
Naturală „Orheiul Vechi”. Astfel, în satul Furceni femeile coceau, înaintea Crăciunului,
colăcei numiţi crăciunei. Erau împletiţi în două viţe. Se făceau ca un trup, în formă de trup.
De aceea, se mai numeau şi trupuri. Legat cu o aţă roşie, crăciunelul era pus la icoană. Acolo
stătea până la sărbătoarea Sf. Gheorghe. Seara, în ajunul sărbătorii, crăciunelul era rupt în
bucăţi mici şi pus, pentru a se muia, într-un vas cu apă. Deasupra se presura tărâţă. Dimineaţa,
de Sf. Gheorghe, crăciunelul amestecat cu tărâţă, era dat vacii. Ca să sporească laptele. Acest
crăciunel se zicea că-i pâinea vacii. Anume pentru asta a fost făcut şi păstrat de la Crăciun
până la Sf. Gheorghe.20
Acest colac era dat şi porcilor. Iată ce ne povestea, în această privinţă, Olga Bunescu:
„Se face crăciunaş. Îl pune-i la icoană. Stăté până la Ignat. Îl dam la porci. Ca să ajung şi la
anul să am porci”.21 În Butuceni „când crăciunelul se usca ghine, ghine îl muiem şi-l dam la
păsări”. 22
O pereche de colaci sau colivă, de rând cu crăciuneii, erau duse la biserică. Ulterior,
aceste daruri se împărţeau, de către preot, săracilor satului (Otac-Orhei, Căpriana-Lăpuşna,
Ivancea-Orhei). În acelaşi timp, de Crăciun erau răspândite şi unele credinţe. Spre exemplu,
se credea că cei ce se nasc sau mor în zilele Crăciunului, considerate zilele Domnului, sunt
aleşii Domnului sau trimişii lui în lume, ca să propovăduiască adevărul. Sufletul mortului în zi
de Crăciun se duce în rai, căci este ca şi un sfânt (Popeasca-Tighina, Ivancea-Orhei), mai
ales cei din prima zi de Crăciun (Seseni-Orhei, Micleuşeni-Lăpuşna) sau e chemat de
Dumnezeu (Bariera Sculeni-Chişinău).23
Anumite credinţe şi practici sunt legate şi de Ajunul Crăciunului. Astfel, când
gospodina casei era însărcinată, dacă în casă intra mai întâi un om (bărbat), se credea că ea
avea să nască un băiat. Iar dacă intra o femeie, credeau că se va naşte o fată.24 Se mai credea
că dacă în casă intra o femeie, vaca avea să fete o viţicuţă şi invers – dacă primul intra un
bărbat. Asta era ca o prevestire, un semn (Furceni). 25
191
În ajunul Crăciunului, în satul Ivancea, nu se mănâncă nimica până nu vine preotul cu

Ajunul, iar flăcăii şi fetele postesc toată ziua spre a se căsători cu noroc (a lua un soţ sau o
soţie bună). 26
Aşadar, vechea sărbătoare a Solstiţiului de iarnă a fost înlocuită cu ziua naşterii lui
Iisus Hristos. În textele colindelor sunt întreţesute atât motive laice, cât şi biblice şi apocrife.
Descifrarea multiplelor simboluri din colinde, necesită un studiu special.
NOTE
1. N. Băieşu, Tradiţii etno-folclorice ale sărbătorilor de iarnă. Chişinău, 2008, p. 31.

2. I. Ghinoiu, Comoara satelor. Calendar popular. Bucureşti, 2005, p. 261-262. Vezi şi: I. Ghinoiu, Obiceiuri
populare de peste an. Dicţionar. Bucureşti, 1997, p. 52-54.
3. I. Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti. Bucureşti, 2008, p. 91.
4. Colindatul tradiţional românesc. Sens şi simbol. Prefaţă, antologie şi glosar de Sabina Ispas. Bucureşti, 2007,
p. 7-8.
5. N. Băieşu, op. cit., p. 63, 124, 126, 31, 32.
6. Colindatul tradiţional..., p. 11, 12, 13, 17, 27, 28.
7. N. Băieşu, op. cit., p. 147-148.
8. Arhiva de Folclor a Academiei de Ştiinţe a Moldovei (mai departe: AFAŞM); ms 972; filele 5-6; Trebujeni-
Orhei; informator Dorogan Vera Gr., n. 1912; culegător Băieşu N.
9. AFAŞM. Fond 19, inventar 3, dosar 218, fila 170v; a. 1970; Holercani – Dubăsari; inf. Golban Vera V.; 36
ani; culeg. Junghietu E., Dumitraş A. Vezi şi: N. Băieşu, Sărbători domneşti (închinate Maicii Domnului şi
Mântuitorului). Studiu. Culegere şi texte etnografice şi folclorice. Chişinău, 2004, p. 179.
10. AFAŞM. F. 19, inv. 3, d. 252, f. 38 v -39; a. 1973; Molovata – Dubăsari; A. Hâncu . Date generale privind
tabloul folcloric al s. Molovata.
11. Obiceiurile şi folclorul de iarnă (Tipologie. Corpus de texte etnografice şi folclorice). Alcătuire, introducere,
îngrijirea textelor, comentarii, glosar de Nicolae Băieşu. I. Chişinău, 2014, p. 210.
12. R. Lewinsohn, O istorie a animalelor. Bucureşti, 1988, p. 291.
13. Obiceiurile şi folclorul sărbătorilor de iarnă..., p. 367, 368. Vezi şi p. 105-106.
14. Ibidem, p. 377. Vezi şi O. Constantinescu, I. Stoian, Din datina Basarabiei. Chişinău, 1936, p. 14; N.
Dăscălescu, Regiunea codrilor Basarabiei. Chişinău 1936, p. 74.
16. N. Băieşu, Tradiţii etno-folclorice..., p. 91.
17. I. Ghinoiu, Obiceiuri populare..., p. 57.
19. N. Băieşu, Tradiţii etno-folclorice..., p. 92.
20. Furceni-Orhei, 2020, inf. Apolonic Galina I., n. 1958, culeg. A. Furtună.
21. Furceni-Orhei, 2020, inf. Bunescu Olga S., n. 1933; culeg. A. Furtună.
22. Butuceni-Orhei, 2020, inf. Munteanu Eva I., n. 1937, culeg. A. Furtună.
23. O. Constantinescu, I. Stoian, op. cit., p. 17, 23. Vezi şi: Ю. Попович, Молдавские новогодние праздники
(XIX - начало в.). Кишинев, 1974.
24. Furceni-Orhei, 2020, inf. Bunescu Olga S., n. 1933; culeg. A. Furtună.
25. Furceni-Orhei, 2020, inf. Apolonic Galina I., n. 1958, culeg. A. Furtună.
26. O. Constantinescu, I. Stoian, op. cit., p. 74, 11.
192
DANSUL POPULAR ”SÂRBA DE LA COSTULENI”
Eudochia GOIAN*
Cuvinte cheie: Costuleni, dans, ansamblu, sârba, hora
Își dorea să danseze, își dorea să-i învețe pe alții magia dansului…, sunt doar niște
bănuieli, de unde își are începutul Sârba de la Costuleni (dansul). Totuși, intuim cu ce a
început totul. O simplă bătaie spontană din picior, un pas înainte, un pas înapoi… Așa a
început povestea Sârbei de la Costuleni, care a dus faima localității în toată țara. Este și
povestea lui Boțan Mitrofan, un mare amator de dansuri și cântece populare, care, în 1949,
după absolvirea Școlii Pedagogice din Orhei, este repartizat la Costuleni ca învățător de
clasele primare. Aici, impresionat de oamenii locului, de felul lor de a-și petrece timpul liber,
interpretând cântece folclorice, ori dezlănțuindu-se în dans la sărbători, i-a încolțit ideea de a
forma un colectiv de dans după modelul celor de la oraș. În 1951 a creat oficial ansamblul de
dansuri de la Costuleni. Initial repertoriul ansamblului se compunea din dansurile tradiționale
”Coasa” …
În această perioadă, pentru ,,culturalizarea maselor” în sat vine Trusev Gheorghii
(probabil rus de origine), de profesie musician. Acesta întemeiază prima orchestră (fanfară).
Membrii orchestrei sunt tineri din sat, pe care începe să-i învețe notele muzicale și
unele piese muzicale ,,patriotice”. Din informațiile culese de la informatorii din sat este
menționat faptul că, Gheorghe Trusev a întrodus în repertoriul orchestrei această melodie
(cântată prin părțile Iașului) numind-o „Sărba de la Costuleni”, cu trecerea timpului această
sârbă a devenit un simbol al satului.
Audiind melodia și dorind să promoveze ansamblul de dansuri de la Costuleni,
Mitrofan Boțan pune în practică o idee ambițioasă, de a alcătui un dans care să reprezinte și să
unească în sine atât melodia, cât și spiritul energic al sătenilor, de care a fost atât de mult
impresionat și inspirat.
La aranjamentul dansului a conlucrat și Gheorghii Trusev. Dânsul a aranjat muzica
după toate regulile muzicale şi a adaptat-o figurilor stabilite. Desenul coregrafic a fost revizuit
de dansatorul și cunoscătorul de dansuri Vladimir Curbet, consătean, prieten și coleg de
școală a lui Mitrofan Boțan. Barbacaru Elena (81 ani, fostă membră a ansamblului de dans),
povestește că: ,,Mitrofan Fiodrovici avea o carte mare cu figuri de dans, pe care o căra
permanent cu el, și mai mergea prin sat în timpul jocului, urmărind cum dansau bătrânii
satului”.
Împreună cu fostele membre ale ansamblului de dans Cladicova Alexandra (82 ani),
Elena Barbacaru (81 ani) și Iurie Vizir, profesor de muzică și conducător al Formației
folclorice ”Frunzișoară Lozioară”, am încercat să reconstituim etapele dansului.
În colțul drept al scenei, în semicerc, stau băieții. Când se aud primele acorduri
musicale, un tânăr vine în centrul scenei și strigă o strigătură:
*
Eudochia GOIAN este profesor de istorie la Gimnaziul din satul Costuleni, Ungheni.
193
Foaie verde trei scaieți,

Hai la sârbă, măi băieți!
După strigătură, tinerii, câte unul, intră în scenă și formează un cerc. Se dansează cu
mâinile pe umeri, aceasta fiind prima parte a sârbei. Pe parcursul acestei părți tinerii mai
strigă și alte strigături. În acest timp, fetele se află în partea stângă a scenei, discutând și
glumind între ele.
Când începe a doua parte a sârbei, tinerii lasă brațele în jos de pe umeri și le pun pe
cingătoare, astfel cercul se desface și în acest moment intră fetele în dans. Fiecare fată se
prinde în partea dreaptă lângă tânărul ales. Toți dansează partea a doua a sârbei. Sârba se
închee cu câteva bătăi din picioare, iar fetele stau pe loc, după care tinerii mai fac o rotație
singuri, apoi împreună cu fetele. După sârbă se dansează hora, care începe cu două tacturi pe
194
loc. Hora se dansează cu brațele prinse și îndoiate de la cot, pașii mărunți spre interiorul
cercului, apoi revin la poziția inițială, mișcările se repetă.
La horă tinerii strigă strigăturile: Unde joacă Costulenii/ Acolo pământul geme/ Unde
joacă Costuleanul / Nu mai crește buruianul.
Astfel se încheie prima parte a horei.
A doua parte a horei – tinerii se opresc în loc și bat cu piciorul în podea de 3 ori, apoi
strigă: ”Uite-așa”! Fetele fac o rotație de la stânga la dreapta în fața tânărului și strigă – ”Tot
așa”! Apoi se prind de brațe și fac pașii spre interiorul cercului, aceste mișcări se repetă de 3
ori. Hora se încheie cu ieșirea perechilor rând pe rând…
Aceasta este doar o variantă scenică, montată în baza pașilor autentici de horă și sârbă
ca la Costuleni...
Satul Costuleni de pe malul Prutului are o mulțime de tradiții apuse, de jocuri și
cântece pierdute în timp, care se vor revitalizate și de care depinde vivacitatea acestui colțișor
de pământ românesc dornic de oameni și frumos.
Cam asta ar fi, pe scurt, povestea Sârbei de la Costuleni, care reprezintă, în fond,
rădăcinile spirituale ale localității noastre. Din nefericire, tot mai puțini sunt acei care ne-ar
ajuta să reconstituim Sârba de la Costuleni. Învățarea acesteia cere un studiu amănunțit, multă
răbdare și implicarea specialiștilor pentru reconstituirea și reabilitarea ei.
195
Buletinul
Buletinul PYRETUS,
PYRETUS, nr.
nr. 5-6,
5-6, 2021
2021 ETNOLOGIE
ETNOLOGIE
CÂTEVA OBICEIURI LA CONSTRUCŢIA ŞI SFINŢIREA CASELOR ÎN SATUL

PETREȘTI
Silvia POIANĂ*
Cuvinte cheie: Petrești, tradiție, construcție, casă, sfințire
Din moşi-strămoşi în satul Petrești există o tradiţie, ca atunci când construieşti o casă
nouă, trebuie să ţii cont de următoarele lucruri:
Se consideră mare păcat a construi o casă peste morminte, întrucât se crede că morţii se
pot răzbuna pe mormintele pruncilor nebotezaţi şi îngropaţi în taină – morţii, care pe la miezul
nopţii, cică îşi deplâng soarta şi suspină jalnic, în locul unde se ştie că a răposat vre-un om,
deoarece acolo rătăceşte şi revine mereu sufletul lui .
Când se construieşte casa, la temelie se pun bani, se stropeşte cu aghiasmă si se pun
boabe de grâu. Boabele de grâu semnifică “pâinea în gospodărie”, aghiasma semnifică că
locul pe care se construiește casa este curat, iar banii ânseamnă noroc și bogăţie.
La punerea acoperişului casei se instalează o cruce în pod de care se leagă două
prosoape și un buchet de flori şi busuioc. La sfîrşitul construcţiei, prosoapele sânt dăruite
peste prag meşterilor, iar la colţurile prosopului se leagă bani – bacşiş pentru meşteri.
Crucea din lemn de peste stighia căpriorului, împreună cu busuiocul, rămîn pe veci
acolo, ca garant al bunăstării acestei case pe viitor.
O etapă importantă după acoperirea casei o constituie punerea lutului la pod. În acest
scop, într-o sîmbătă, se făcea o clacă la care veneau rude apropiate, prieteni, consăteni. Înainte
de a începe claca, stăpînul casei lua un boţ de lut şi-l arunca în pod. Sus, pe nuielele podului,
urcau toate femeile, stăpâna le cinstea cu vin şi le servea cu plăcinte. După cinstire, în colţul
de răsărit al podului, naşa punea primul boţ de lut, iar sub el – bani. Dacă primul boţ de lut îl
lipea altă femeie, i se dăruia un prosop. Femeia care lipea ultimul boţ de lut, primea în dăr o
batistă.
Următoarea etapă la casa nouă este sfinţirea. Cel mai potrivit timp pentru sfinţirea casei,
ca şi pentru punerea temeliei, este considerat luna plină. Dacă o să fie lună plină și în casă o
*
Silvia POIANĂ este profesoară de istorie la Gimnaziul ”Gaudeamus” din satul Petrești, Ungheni.
196
să fie totul din plin, se
consideră la Petrești.
Preotul, împreună
cu dascălul, înconjoară
casa de trei ori, în urma
lor merge stăpînul, care
duce o pereche de colaci
şi stăpâna, ţinînd în mâini
icoana. După ce intră în
casă, ridică masa de trei
ori, apoi primesc câte un
prosop cu o lumînare
aprinsă.
La sfinţirea casei
erau poftiţi oameni
bătrâni şi respectabili,
rude apropiate, vecini,
meşterii care au lucrat la
casă. Se pregăteşte
numaidecît coliva rituală,
grâu fiert pisat în
prealabil într-o piuă de
lemn din grâu roşu. Pe
mese trebuie să fie, neapărat, bucate „cu aburi”, ce se ridică de la mâncarea rituală.
Oamenii din satul Petrești consideră că de pe masa de pomenire se hrănesc toţi morţii, rudele
apropiate răposate, pe care membrii familiei, de obicei, le ştiu şi le ţin minte până la a noua, a
zecea generaţie.
197
O CĂLĂTORIE PRINTRE CASELE ŢĂRĂNEŞTI DE ALTĂDATĂ DIN SATUL

COSTULENI
Eudochia GOIAN*
Cuvinte cheie: casă, tradiție, clădit, construcție, meșteri
Ce sentimente te cuprind când treci pe lângă o căsuță bătrânească cu prispă sau

pridvor?
Probabil că ne cuprinde nostalgia și amintirile timpului petrecut în casa
bunicilor si de pâinea aburindă proaspăt scoasă din cuptor. Cum ar putea fi altfel, când
în căsuțele acestea de la țară, în care mulți ne-am petrecut cele mai frumoase zile ale
copilariei, găsim simplitate si modestie, utilitate si armonie.
Cum se alegea locul de casă și cum se construiau casele în Costulenii de altădată?

După cum erau timpurile, de obicei, tinerii gospodari își construiau casa pe bucata de
pământ moștenită de la părinți. Mezinul, bunăoară, își construia casa în ograda părinților,
pentru a fi sprijin acestora la bătrânețe.
La Costuleni s-au construit case cu prispă, case cu pridvor și case cu cerdac, în
dependență de situația materială a familiei.
”Înainte de a începe construcția casei, locul se tămâia sau se sfințea, pentru a purifica
şi proteja locul de rele, povestește mătușa Elena Prepeliță la cei 88 de ani ai săi, la temelia
casei se îngropau diverse elemente, precum aghiazmă, tămâie, vin, bani, sare sau pâine”.
Mătușa Vera Goian (85 de ani) își amintește că: “Seara, înainte zilei când urma să
înceapă punerea temeliei, erau așezate două pahare cu apă pe locul pregătit. Dimineața, dacă
paharele erau mai pline, era semn că locul este bun și în gospodărie totul va merge din plin.
Dacă era mai puțină apă, era semn rău”.
Un loc aparte ocupa orientarea casei. Era important ca aceasta să fie poziționată cu
fața spre miazăzi, iar camera principală, de locuit, să fie la răsărit.
*
Eudochia GOIAN este profesor de istorie la Gimnaziul din satul Costuleni.
198
Mai întâi se pregătea locul. Acesta se nivela și se curăța. Urma apoi pregătirea
materialelor, care variau de la caz la caz. Dacă gospodarul era mai înstăriț, se aducea piatră.
Pentru acoperiș era procurată șindrila sau oale. Dacă familia era nevoiașă și materialele pentru
construcție erau mai simple.
Inainte de război casele se construiau din nuiele împletite, după care se ungeau cu lut
în câteva straturi. De asemenea, erau construite case din lampaci din lut, iar acoperișul era cu
stuf, mai rar cu șindrilă. Din păcate, astfel de case nu sau mai păstrat în Costuleni.
Începând cu anii 50 ai sec. XX, majoritatea caselor din satul Costuleni erau construite
din lampaci (chirpici). Acoperișul era cu olane sau ardezie. Casele se construiau vara, când
era cald. Vladimir Prepeliță (Hojoc, 88 ani), povestește că după ce s-a însurat, fiind mezin,
părinții i-au permis să-și constuiască casa în ograda părintească. Dacă faci o excursie prin
satul ctual, aproape în toate ogrăzile se văd două case. Una este căsoia. În ea locuiau părinții.
A doua, cea mai nouă, este casa tinerei familii.
Au dărâmat casa cea veche, au curățat locul, apoi au făcut o clacă mare la baltă cu
neamurile, făcând lampaci din lut. Până aceștia se uscau, era pregătit locul pentru temelie.
Se băteau patru țăruși cu sfoară pentru a stabili cele patru colțuri ale casei și pereții
exteriori, după, care erau săpate șanțurile pentru temelie. Temelia era construită tot din
lampaci (piatra era scumpă, iar ciment încă nu era), lampacii pentru temelie erau mai mari și
trainici. La unele case se clădea și beciul sub o cameră, unii gospodari săpau aparte un bordei
în pământ, îl întăreau cu druci de lemn și acela servea ca beci. După ridicarea temeliei, se
aducea lut din lutărie pentru a umple locurile goale. Construcția pereților începea cu colțurile,
mai întâi colțul de la răsărit, apoi rând pe rând și celelalte colțuri. Legătura dintre lampaci era
făcută cu lut înmuiat cu apă, având o consistență moale (ceamur).
Se lăsa loc pentru uși și ferestre. Pentru clăditul pereților, adeseori gospodarii nu își
permiteau să înăimească un meșter, astfel majoritatea caselor din sat erau ridicate de bărbații
familiei. Prin anii ’60 ai secolului trecut, casele încep a fi sunt construite de meșteriii satului,
Nicolaie și Constantin Goian, Leonte Scutelniciuc, Gheorghe Ciocan, Gheorghe Diaconu.
După clăditul pereților, se trecea la acoperiș. Acesta era așezat de un meșter lemnar. În
această perioadă lemnarii satului au fost: Ion Percic (Chetricică), Ion Rusu (Bilea), Simion
Rudico (Bruja). Acoperișul caselor la Costuleni era în patru ape. Mai întâi, de-a lungul
carcasei sau a pereților exterior, care sustineau acoperisul, se puneau grinzi din lemn. Acestea
erau prinse cu scoabe de fier si cuie mari. Ulterior, erau amplasate în mod egal și la aceiași
distanță. Capetele grinzilor erau ieșite în afara pereților, la nivel cu prispa. Pe prispă, grinzile
se sprijineau pe stâlpi, ziși popi, care erau zidiți în prispă. Aceștea erau frumos ornamentați cu
elemente de tâmplărie decorativă, iar sub streșină era prinsă horboțică din lemn.
Vera Goian (85 ani) spune că: “După ce se ridica primul căprior, care forma vârful
casei, se prindea în cuie o cruce din lemn, cioplită de meșterul principal, la care se lega un
prosop și busuioc, era un semn de mulțumire Domnului, că i-a ajutat să ridice casa. Acest
ritual se practică până în prezent.
După acoperiș casa era lăsată o perioadă să se așeze. Așa spun bătrânii, ca să nu facă
crăpături. După aceasta urmau celelalte etape.
Se organiza o clacă pentru a pune podurile cu lut și paie, lutul era pregătit cu o zi
înainte. Pereții erau și ei unși (lichiți) cu lut în câteva straturi, cu paie, apoi cu pleavă și cu
balegă de cal. Aceste lucrări erau pe seama femeilor. Dacă gospodina nu era chiar pricepută,
erau chemate alte femei, care lucrau cu ziua. Era nevoie de îndemânare și măiestrie să
mânuiești lopățica (unealta principală pentru lipitul cu lut. Aceasta era compusă dintr-o
bucată de scândură cu mâner).
După ce se uscau bine pereții, se văruiau în câteva straturi, în primul strat, tencuiala,
se adăuga nisip ca să fie mai zgrunțuros, apoi urma al doilea strat. Ultimul era varul cu
sineală. Acesta conferea încăperii o culoare azurie. Aceleași etape erau respectate și pentru
199
lucrările exterioare. Avem și astăzi căsuțe în sat văruite cu var, acoperite cu oale, iar prispele
date cu smoala.
În ogradă era cotlonul (cuptorașul) sau bucătăria de vară, beciul, sâsâiacul – locul
unde se păstra porumbul, ocoalele pentru păsări și animale.
Gospodăria era îngrădită cu gard de nuiele, mai târziu s-a trecut la gardurile din
scândură și cu poartă din lemn.
Astăzi la Costuleni sunt circa 50 de case tradiționale, căsuțe de altădată care de la o zi
la alta sunt pe cale de disparitie. Din ele doar câteva sunt în stare bună. Timpul macină încet-
încet ceea ce a mai rămas drept mărturie a timpurilor trecute. Acești martori ai satului de
altădată nu trebuie să dispară pur și simplu în paragină și uitare, ele sunt ca un strigăt de
deșteptare pentru noi cei de azi.
200
CASA DE ACASĂ
Galina MORARU*
Cuvinte cheie: casă tradițională, pridvor, țesături, peise de port, furci, lemnari
Casa de ACASĂ – rădăcina rădăcinii noastre..., acolo regăsim pacea, dar și zbuciumul
gândurilor..., în ea regăsim simplitate și modestie, utilitate și naturalețe, țesături lucrate cu
grijă și mult drag, cu motive moștenite, mobilier solid și trainic. Fiecare element dintr-o casă
tradițională este justificat prin stilul de viață al gospodarului, prin tradițiile pe care le respecta
și prin relația sa cu natura. Mulți ne-am petrecut cele mai frumoase zile ale copilăriei anume
în asemenea case – cuiburi de înaltă coborâre în cuget, a întrebărilor fără cuvinte, care
deschideau cămara inimii celor ce-i călcau pragul. Încă mai regăsim prin satele noastre pe ici,
pe colo, câte o căsuță tradițională cu pridvor, cu cerdac, cu prispe, cu tindă, cu horboțică în
două rânduri, frumos încrustate pe la streșini.
Buneii, părinții noștri erau firi smerite, cumpătate, cu un simţ al măsurii de invidiat, ne
putem da seama de aceasta și după mărimea casei pe care ei singuri și-o gândeau și și-o
zideau: ușa era josuță, ca omul să-și plece capul intrând în casă, căci ea merita să fie cinstită
cu pietate. Având icoane în toate cele patru colțuri, era creștinește a intra în ea, indiferent de
statut: stăpân ori oaspete, cu inimă bună și curată și suflet împăcat, pentru a le semăna și celor
din casă liniște și pace. În satul Petrești, casa era făcută și cu ferestrele mici pentru a
economisi căldura, deoarece iernile erau geroase și cumplite. Interiorul casei era simplu și
plăcut, confortul venea din mobilierul strict necesar: un pat ori o laviță, destul de lată,
acoperită cu țesătură (rumbă ori cadril unit din două părți), o masă, două scaune cu spătar ori
două osloane, o ladă de zestre, o măsuță mică cu scăunele cu trei picioare (pentru copiii
mici), un blidar, mai rar, un dulap pentru haine.
De obicei, cele mai frumoase piese din portul femeiesc: broboadele, baticurile,
șalincile, berca, erau expuse la vedere pe culme / o bârnă prinsă la colț între doi pereți.
Hainele de sărbătoare erau atârnate pe un perete din Casa Mare, care era acoperit cu o
prostire înfrumusețată cu broderii, iar în partea de jos cu o fâșie / poală croșetată după gustul
şi dibăcia gospodinei de casă. De fapt, toate țesăturile: scoarța de pe peretele din Casa Mare,
lăicerele de pe pereții din celelalte odăi (una, mai rar 2 sau 3), păretarele, faţa de masă,
prosoapele de la icoane ori de la ramele cu fotografii, cusăturile, rumbele de pe perete ori pat,
țolurile de pe podele, făceau parte din zestrea fetei. Zestrea fetei era împodobită cu motive
decorative cu puternice semnificații simbolistice, iar culorile, de obicei, luminoase, calde,
dăruiau încăperilor frumusețe.
La construcția și decorarea gospodăriei se foloseau resursele naturale pe care le aveau
la îndemână. Casele erau făcute din furci bătute cu lut ori din lampaci (din lut și paie).
Acoperișul era din stuf, șindrilă, mai rar – oale. Practic, fiecare sat era vestit prin meseriașii
săi iscusiți: lemnari, zidari, lipitori (femei care trăgeau cu lopățica) etc. Un lucru important
consta în faptul că tinerii care porneau să facă casă erau ajutați de tot neamul, de tot satul:
*
Galina MORARU este specialist principal în cadrul Secției de Cultură din Raionul Ungheni.
201
flăcăi, fete, gospodari, bătrâni, copii, fiecare își știa rostul în acea clacă care rămânea de
neuitat, mai ales, pentru gospodarii de casă. Ce vremuri, ce relații sănătoase între oameni! Ce
tradiții frumoase!
Alte elemente importante și de nelipsit ale casei erau plita, soba și lejanca ori
cuptorul. Fără ele nu s-a pomenit casă de oameni gospodari în satele noastre. Plita era folosită
la prepararea mâncării și pentru păstrarea ei caldă, iar iarna soba era îmbrățișata cu drag de
toți ai casei și de pisici deopotrivă, la gura ei se depănau povești de neuitat. Unele sobe aveau
și un prichici, loc preferat de cei bătrâni, în timp ce lejanca era locul de dormit și de joc
predilect al copiilor. Într-o călimară, de-a bâza etc. sunt doar câteva dintre jocurile copilăriei...
202
Buletinul PYRETUS, nr. 5-6, 2021 PATRIMONIU
O SPADĂ MEDIEVALĂ DESCOPERITĂ LA MOVILA MĂGURII (UNGHENI),

AFLATĂ ÎN COLECȚIA MUZEULUI DIN MUNICIPIUL BĂLȚI
Ion NOROC
Cuvinte cheie: spadă medievală, sec. XIV-XV, Movila Măgurii
Descoperirile arheologice întâmplătoare sau cele identificate prin săpături arheologice

sistematice de cercetare, ne vorbesc despre modul de viață, ocupațiile și gradul de creativitate
al strămoșilor noștri. Toate vestigiile arheologice vin să completeze sau să realizeze o imagine
mai amplă asupra proceselor care s-au derulat de-a lungul timpului, pe deoparte, iar pe de alta,
să susțină unele teorii sau să le combată pe cele deja existente, elaborate de savanți, pentru a
bucura publicul pasionat de trecut.
Piesele de armament şi echipamentul militar se numără fără îndoială printre obiectele
arheologice sau materialele muzeale cele mai apreciate şi senzaţionale, fiind mereu însoţite în
imaginaţia descoperitorului sau privitorului de o umbră de romantism şi mister. Acest aspect
senzaţional este lesne de înţeles, atâta timp cât armele sunt puse mereu în legătură cu fapte
eroice desfăşurate pe mari câmpuri de bătălie, cu personalităţi istorice marcante sau eroi
legendari1.
În expoziția Muzeului de Istorie și Etnografie din municipiul Bălți, este etalată, de mai
multe decenii, o piesă deosebită - o spadă din fier de mărime apreciabilă. Am remarcat această
manoperă, deoarece este un lucru destul de rar întâlnit în spațiul pruto-nistran și în spațiul
geografic românesc în genere. Originalitatea, raritatea, frumusețea acesteia, precum și simțul
că, în sfârșit, piesa trebuie pusă în circuitul științific, m-a făcut să mă apropii pentru a o
cerceta.
Spada este piesă de patrimoniu și face parte din colecția de bază a muzeului bălțean2.
Potrivit fișei analitice, manopera a fost descoperită în anul 1977, în timpul efectuării
Fig. 1. Movila Măgurii, rnul Ungheni. Vedere Fig. 2. Harta descoperirii.

din partea de nord-vest.

Ion NOROC este profesor de istorie și muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie din municipiul Bălți.
203
unor lucrări de terasament, în regiunea Movila Măgurii,

în apropierea satului Măgura și Bocani (rnul Fălești), de
localnicul satului Măgurele Ion Constantin Andriuță3.
Din fericire, descoperitorul a înțeles valoarea
istorică a obiectului și a hotărât să-l ofere muzeului din
orașul Bălți.
Cu regret, de la donator nu a fost solicitată o
informație detaliată în privința locului exact al
descoperirii și nici specialiștii nu s-au deplasat la fața
locului pentru a afla mai nulte. Astfel că, astăzi, după
aproape jumătate de secol, constatăm, totuși, că locul
precis al descoperirii sabiei este incert4.
Arheologul V. Bicbaev presupune că este vorba
de zona aferentă părții de nord a tumulului 2 ce poartă
denumirea de „Movila Măgura” (Fig. 1, 2)5, unde
mecanizatorul ar fi dat peste un mormânt de militar.
Prin urmare, sunt necesare noi precizări în
privința unei localizări cât mai exacte a descoperirii.
Chiar și în aceste condiții, însă, este cert că sabia
provine dintr-o zonă geografică de mare amplitudine
istorică, în trecut locul fiind străbătut de intense căi de
circulație războinice și de comerț.
Lungimea totală a spadei (Fig.3, 4) este de 1090
mm.
Lama s-a păstrat aproape integral, măsurând
actualmente 855 mm, inițial depășind, probabil, 900
mm.
Tăișurile sunt ușor convergente spre vârf, astfel
încât lățimea lamei scade de la 43 mm sub gardă, la 30
mm în zona centrală și 12 mm la capăt.
Pe cele două fețe ale lamei se observă câte o
nervură mediană cu lungimea de 330 mm, lățimea
maximă de 13 mm și acoperă ceva mai puțin de
jumătate din lungimea lamei.
Tija mânerului este realizată din aceeași bară de
metal și măsoară 165 mm între gardă și buton. Are o
lățime care scade treptat de la 25 mm la gardă, la 15
mm lângă buton.
Garda spadei are extremitățile ușor curbate spre
lamă, lungimea de 210 mm și secțiunea rectangulară,
care separă lama de mâner cu lățimea maximă la
extremități de 10 mm și scade treptat la 5 mm în zona
mânerului.
Butonul mânerului are aspectul poligonal cu
colțurile rotunjite și este plat cu un diametru de 45 mm
și grosime de 20 mm.
Greutatea totală a piesei este de 1506 gr și are
forma unei cruci latine. Fig. 3. Spada. Foto original.
Arheologul V. Bicbaev datează spada cu secolele
204
XIV-XVI, fără a apela la

anumite analogii6.
Potrivit tipologiei realizate
de cercetătorul sibian Z. K. Pinter,
însă, spada de la Măgurele-Bogheni
(Ungheni) poate fi incadrată în tipul
XI (H, m2, e 11)7. Cronologic,
apariţia unor asemenea piese se
înregistrează în ultimul sfert al
secolului al XIV-lea, iar pe scară
largă s-au răspândit în secolul al
XV-lea. Și în alte lucrări de
specialitate, acest tip de piese sunt
încadrate în aceleași limite
8
cronologice .
În aspect funcțional,
manopera poate fi încadrată în
categoria spadelor de lovit și
împuns, putând fi folosită cu o
mână și cu două, atât de infanterie,
cât și de cavalerie9.
În ceea ce privește originea
piesei, exemplare cu analogii
apropiate există la Muzeul din
Oradea10. O altă spadă, aproape
identică cu a noastră, se află în
colecția Muzeului Județean Gorj11.
Mai aflăm un exemplar la Muzeul Fig. 4. Spada. Prezentare grafică.
de Istorie Națională din Constanța și
care, după toate datele, are origine transilvăneană12.
În concluzie, spada descopertă în anul 1977, pe terasamentul dintre satele Măgura și
Bocani (rnul Fălești), poate fi datată cu sfârșitul secolului al XIV-lea, secolul XV, și, după
toate probabilitățile, este de origine transilvăneană, de unde moldovenii își procurau, de
obicei, armele în Evul Mediu.
Nu excludem, însă, o proviniență poloneză, dat fiind faptul că locul descoperirii, în
trecut, s-a aflat în aria unor intense căi de circulație poloneze, economice, dar și războinice,
iar dovezi în acest se pot găsi lesne13.
Încheiem prin a menționa că zona în care a fost descoperită spada, prezintă un
potențial de cercetare interdisciplinară enorm. Cercetarea și valorificarea științifică a acestei
bogății culturale, va completa tabloul istoric al regiunii în cauză pe plan local, dar și național,
în scopul constituirii unei imagini firești a ceea ce a fost acest spațiu din cele mai vechi
timpuri, din punct de vedere material și cultural.
NOTE
1
Zeno-Karl Pinter, Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (secoele IX-XIV), editura Banatica, Reșița
2001, Cuvânt înainte. Sursa a fost consultată în varianta electronica pe siteul
http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/carti/sssmitsb/cuvant.htm, pe data de 14.04.2021.
205
2
Muzeul de Istorie și Etnografie din mun. Bălți, nr. inv. general 9259.
3
Ibidem, fișa analitică nr. 9259, В. Бикбаев, Oбьект интересант, Ziaruli raional Ungheni ”Octombrie”, nr. 151,
din 17 decembrie 1977, p. 2.
4
Nici încercările noastre de a afla mai multe despre circumstanțele descoperirii spadei nu au dat rezultate,
deoarece, cu regret, dl. Andriuță nu mai ieste în viață.
5
S. Covalenco, 1993: Repertoriul monumentelor arheologice din raionul Ungheni, Republica Moldova, p.21.
6
В. Бикбаев, Oбьект интересант...
7
Zeno-Karl Pinter, op. cit., p. 148-150.
8
Ibidem, p. 150.
9
Ibidem, p. 148.
10
Ibidem, pl. 46/b. c.
11
Dumitru Hortopan, Vasile Marinoiu, Spada medievală de la Bumbești-Jiu, (Județul Gorj), în Litua – Studii și
cercetări, XI, 2006, p. 99-101.
12
Zeno-Karl Pinter, O spadă medievală transilvăneană în colecția Muzeului de Istorie Națională și Arheologie
din Constanța, în Pontica, XLVI, 2013, p. 241-250.
13
Locul era situat pe drumul de circulație care lega capitala țării, orașul Iași, cu Hotinul și Polonia. A se vedea în
acest sens, mai ales, Călători străini despre țările române, vol. III, București 1971, p. 178-183, 646, 653, 662.
Vol. IV, București, 1972, p. 456-468.
206
UN VALOROS MONUMENT INTERBELIC, DIN SERIA ”CULTUL EROILOR

ARMATEI ROMÂNE”, DESCOPERIT ÎN SATUL MĂCĂREȘTI, A COMPLETAT
PATRIMONIUL MUZEULUI DIN UNGHENI
Vadim PÂSLARU*
Cuvinte cheie: Troiță, ”Cultul Eroilor”, patrimoniu, monument
În toamna lui 2019, subsemnatul,

aflat într-o vizită la biserica ”Sf. Ierarh
Grigorie Teologul” din satul Măcărești
(Ungheni), am observat în curtea parohiei
o troiță frumos sculptată, în stil curat
românesc, având prezentate pe ea toate
elementele decorative specifice unor
asemenea piese. Este a patra la număr din
categoria troițelor-monument descoperite
în zona Ungheniului, după exemplarele
de la Ungheni (1992)1, Valea Mare
(2011) și Florițoaia (2015)2. Cu siguranță
face parte din seria ”Cultul Eroilor”, fiind
consacrată memoriei ostașilor români
căzuți în cele două războaie mondiale din
secolul XX. Deocamdată nu putem
afirma cu certitudine când a fost lucrată.
Presupunem, totuși, că provine din
perioada anilor interbelici, chiar poate de
la începutul deceniului trei al secolului
trecut, atunci când s-a decis instalarea în
masă a unor asemenea crucifixe.
Ca și în cazul exemplarelor
anterioare, elementul care determină
apartenența acestei piese Cultului Eroilor,
este coiful ostășesc însoțit de două
baionete de armă încrucișate. Acestea
sunt sculptate și amplasate în partea
Foto. 1. Troița Eroilor din satul Măcărești.
centrală a troiței.
*
Vadim PÂSLARU este custode la Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni și specialist pe probleme de
patrimoniu cultural în cadrul Secției Raionale de Cultură Ungheni.
207
Elementele militare sculptate din centrul
ansamblului sunt însoțite de literele ”P”, ”E”, ”N”, ”R”,
care, presupunem, sunt inițialele cuvintelor ”Pentru”,
”Eroii”, ”Noștri, ”Români” (Foto. 4).
Elementul care conferă piesei semnificație
documentară și artistică, și deci valoare de patrimoniu, este
sculptura. Despre aceasta se poate afirma că are un stil
nespecific zonei (Basarabiei în genere), sugerând că ar fi
de sorginte transilvană sau bucovineană. În realitate, însă,
autorul (meșterul), iscusit, a folosit (cel puțin parțial) un
model avut la îndemână sau propus din altă parte. Dealtfel,
tradiția instalării unor astfel de troițe în Basarabia vine din
perioada imediat următoare Marii Uniri de la 1918.
Despre acest lucru, cercetătorul bucureștean Ioan
Oprișan, afirmă că după sfârșitul primului război mondial,
în 1919, a fost fondată Societatea ”Cultul Eroilor”. ”Era
epoca de aur a zugravilor și sculptorilor de troițe. Tot ce s-
a produs atunci în ansamblu nu a mai fost întrecut decât
prin cazuri izolate ulterior”3. ”Fondată ca răspuns la Foto. 2. Parohul bisericii ”Sf.
nenumărate cereri din partea comunelor și a școlilor, de a Ierarh Grigorie Teologul”, A.
primi sugestii și ajutor efectiv în privința omagierii celor Buză, în fața troiței.
peste 800.000 de eroi căzuți pe front pentru realizarea

României Mari, Societatea ”Cultul Eroilor” a propus,
pornind de la tradiția vie din anumite zone, câteva modele
arhitectonice de troițe de lemn sau de piatră și câteva schițe
de monumente.
Prin intermediul lucrării Troițe și monumente4 –
mai afitmă cercetătorul - ele s-au răspândit în toată țara și
au stimulat inițiativele de ridicare a troițelor.
Pornind sau nu de la lucrarea citată, aproape în
fiecare sat al țării s-au ridicat, în perioada interbelică, troițe
închinate eroilor. În aceeași perioadă s-a instituit obiceiul
sărbătoririi ostașilor și ofițerilor căzuți pentru patrie, în
ziua de Înălțare”5.
Elementul sculptural dominant este patratul, având
încadrat în interior crucea Sfântului Andrei. Troița este
sculptată, identic, pe ambele părți. În partea superioară, la
Foto. 3. Troița adusă la muzeu.
capătul câmpului artistic, sunt aplicați, în partea dreaptă și
Muzeografii: V. Pâslaru, A.
partea stângă, câte un înger sculptat în lemn. Al treilea Iucal, L. Cebotari, V. Crudu
înger este aplicat în centrul câmpului sculptural, mai jos de pregătiți pentru a o prelua.
cei doi cu 50 de cm.
Troița este asamblată din 4 elemente: axul central,
2 elemete laterale, acoperișul. Suprafața câmpului artistic – sculptura – este de 67 x 173 cm.
Dimensiunea inițială a piesei a fost de circa 3,50 m. După scurtarea acesteia,
operațiune realizată pentru a o descărca de la locul instalării, lungimea s-a redus la 2,90 m.
Lățimea – 67,0 cm. Grosimea – 9,0 cm.
208
Acoperișul este realizat din lemn și tablă
(presupunem că tabla este o realizare mai târzie,
inițial locul acesteia fiind ocupat de șindrilă),
având streșina decorată cu elemente tradiționale
din lemn (horboțică).
Gradul de păstrare a piesei este mediu,
având în partea centrală a câmpului sculptural
prezent un proces de putrefacție care necesită a
fi stopat. Deasemenea, toată suprafața troiței este
acoperită cu un strat gros de vopsea de ulei,
aplicat mulți ani, care necesită a fi înlăturat.
Troița are o înfățișare monumentală
maestuoasă, inspiră solemnitate, respect și Foto. 4. Troița Eroilor. Sat Măcărești.
recunoștință pentru faptele de jertvă a celor care Fragment. Însemnele dedicației, însoțite de
și-au închinat viața pe altarul făuririi libertății și inițialele ”P”, ”E”, ”N”, ”R”.
unității naționale a românilor.
Alături de celelalte exemplare din colecția de troițe a muzeului municipal din
Ungheni, Troița Eroilor din satul Măcărești, constituie un valoros document de istorie, cultură
și credință a locului, a neamului românesc în genere.
În încheiere, trebuie să remarcăm, cu multă satisfacție și recunoștință, că prin
bunăvoința preotului-paroh Alexandru Buză și cu ajutorul Domnului, în luna mai 2021, Troița
Eroilor din satul Măcărești a fost descărcată din curtea bisericii și adusă la muzeul
Ungheniului, unde urmează, după procedurile de restaurare și conservare, să-și ocupe locul de
cinste în patrimoniul istoric și cultural al instituției.
NOTE
1
Vasile Iucal, Emblema unui sacrificiu – ”Crucea Eroilor”, în Pyretus, Buletinul Muzeului de Istorie și
Etnografie Ungheni, nr. 2, an 2006, p. 118-122.
2
Angela Iucal, ”Cultul Eroilor” Armatei Române în Basarabia: Troițele militare de la Valea Mare și Florițoaia
Veche, Ungheni, în Pyretus, Buletinul Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni, nr. 3-4, an 2017, p. 104-107.
3
Ioan Oprișan, Troițe românești. O tipologie. Editura Vestala. București, 2003, p. XXX.
4
Cruci, troițe și monumente, grupe de monumente, cimitire și mausolee. Ateliereke ”Glini, Breaza, Prahova.
Fără autor și dată. 176 p.
5
Ioan Oprișan, Troițe românești..., p. XXX-XXXI.
209
DOUĂ STATUI FUNERARE DIN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-

LEA VEGHEAZĂ LINIȘTEA CIMITIRULUI SATULUI VALEA MARE
Angela IUCAL*
Cuvinte cheie: patrimoniu istoric local, cimitir, statuie, mormânt
Cimitirul satului Valea Mare a fost, până acum vre-o 25 de ani, comun și pentru satul
vecin Morenii Vechi. Nu putem stabili dacă necropola este încă de pe timpul atestării
documentare pe acest loc a satului Ursăști sau Dăieni (1608)1, deoarece nu există nici un
indiciu în acest sens. Cel puțin nu s-au păstrat, căci prin părțile locului lemnul a fost
materialul din care s-au făcut cruci. Mai degrabă, acest loc de veci a fost organizat la
începutul secolului al XIX-lea, odată cu reașezarea noilor sate: Moreni și Valea Mare2.
Oricum, chiar dacă ar fi de foarte demult, în cimitirul satului Valea Mare nu găsim rămășițe
mai vechi de mijlocul secolului al XIX-lea, așa cum vom constata mai jos.
Trebuie observat neapărat că necropola se află amplasată pe o movilă funerară antică,
lucru constatat de arheologi3. Suprafața sa totală măsoară circa 1.0 ha. Actualmente cimitirul
se află în centrul localității, spre sfârșitul secolului XIX, însă, acesta ara așezat în afara vetrei
satului, în partea de sud, la vreo 500 m distanță4, fapt ce corespundea normelor sanitare de
amplasare a cimitirelor la acea vreme. Actualmente necropola este aproape plină și în fața
autorităților se pune problema identificării unui alt teren pentru cimitir sau lărgirea acestuia,
prin strămutarea unor locuitori din vecinătate.
De mai mulți ani și cu precădere în cei de la urmă, pentru locuitorii din Valea Mare și
Moreni Vechi, dar și pentru unii trecători străini, cimitirul în cauză prezintă două enigme -
două monumente funerare sculptate în marmură albă. Prima este o piatră de forma unui soclu
(Foto 1). Al doua - statuia unei femei îngândurate (Foto 2).
Soclul este amplasat în partea de sud-est a cimitirului. Are înălțimea de 1.30 m și
grosimea de 45 x 30 cm.
Enigma acestuia rizidă în necunoașterea apartenenței sale, precum și a conținutului
epitafului dăltit pe partea frontală.
Bineînțeles că materialul din care este realizat, denotă că mormântul aparține unei
persoane înstrărite. Cui însă concret nu s-a știut până de curând.
În anul 2016 ne-am propus să-i dezlegăm misterul. Mai întâi, a fost necesar să
descifrăm epitaful.
L-am fotografiat și am apelat la ajutorul domnului Vlad Mischevca, doctor în istorie,
care ne-a răspuns cu multă deschidere5.
Domnul Vlad Mischevca ne-a comunicat că textul este scris în Katharevousa - formă
conservatoare a limbii grecești moderne, concepută la sfârșitul secolului al XVIII-lea ca un
compromis între greaca veche și limba popolară contemporană. Distinsul istoric a trimis
textul în capitala Greciei, la Athena, doamnei filolog Angela Bratu.
*
Angela IUCAL este istorician și muzeograf.
210
Foto 1. Piatra de mormânt închinată tinerei mame Kalliopi Sikirias. Cimitirul satului Valea Mare. A
doua jumătate a sec. XIX. Marmură.
211
Iată textul primit, descifrat în greacă și tradus în limba română:
Εδώ κείμαι, θ Καλλιόπθ που γζννθςε γιόσ Aici este îngropată Kalliopi, nascută de
του καλοφ, φθμιςμζνου ςτθν ιςτορία Alexandru Sikiaris, fiul bunului, renumitului
Γιώργου Ανδριόπουλου. Μόλισ ζφκαςα εδώ în istorie Iorgos Andriopoulou. Cum am ajuns
από το Ιάςι και πζκανα ςτα εικοςιτζςςερα aici de la Iași, am murit, la douăzecișipatru de
μου· κοπζλα οκτώ χρονών ζφερε ςτον ani. Fată de opt ani a adus soțului. O fetiță
ςφηυγο το νεογζννθτο κοριτςάκι το οποίο nounăscută, pe care mama n-o s-o asculte
ποτζ θ μάνα δεν κα ακοφςει. Να κυμάςαι niciodată.
τθν Καλλιόπθ, τθν καλθ ςφηυγο. Κοιμικθκε Adu-ți aminte de Kalliopi, soția ta cea bună.
εν Κυρίω τθν 23 Απριλίου, 1869
Prin urmare, frumoasa lucrare în piatră este un omagiu adus de soț grecoaicei Kalliopi,
(din neamul vestit în istorie Andriopoulou), tânără soție, decedată la doar 24 de ani.
Epitaful este redactat la persoana întâi, de parcă ar fi fost gândit de difuncta însăși.
Cu regret, deocamdată, nu am putut stabili originea acestei familii, precum și motivul
aflării sale la Valea Mare. Un Adrianopulo era proprietar de moșie la Berești (Ungheni), pe la
mijlocul secolului al XIX-lea, dar nu sântem în măsură să stabilim legătura acestuia cu
Kalliopi Sikirias. Probabil ca distinsa doamnă s-a aflat în trecere prin localitate sau, poate, era
vreo rudă a proprietarilor așezării, grecii Panaiot și Egor Gusti, la care hotărâse să vină în
ospeție.
Trezește semne de întrebare și locul înmormântării – fundul cimitirului, sectorul
satului Morenii Vechi, și nu în față, așa cum au fost înmormânți proprietarii moșiei Gusti cu
familia sa.
În orce caz, epitaful mărturisește că este vorba de o tânără mamă, grecoiacă, care a
decedat imediat ce a ”ajuns în sat de la Iași. Era fiica lui Alexandru Sikirias, fiul lui Iorgos
Andriopoulou (renumit în istorie!?).
A avut două fiice – una de opt ani, alta nou-născută. Când s-a căsătorit, Kalliopi avea
doar 16 ani.
Altădată mormântul acesteia era lăsat de izbeliște. De la o vreme, însă, sătenii fac
ordine, având grijă să nu fie năpădit de lilieci, care cresc din abundență aici.
Sperăm că cercetări viitoare vor face lumină asupra identității nefericitei Kalliopi, ce-
și doarme somnul de veci în necropola satului Valea Mare.
Cea de a doua enigmă o constituie statuia Mamei Îndurerate .
Lucrarea, realizată și ea în marmură albă, prezintă o femeie stând în picioare,
îngândurată și îmbrăcată într-un stil al antichității. Greutatea corpului este lăsată ușor pe
piciorul drept, precum și capul este ușor înclinat spre dreapta, fiind sprijinit sub obrazul drept
cu mâna dreaptă. Este o ipostază care are menirea să exprime îngândurare, reflecție și durere.
Palma mâinii drepte este lipsă.
212
.
Foto. 2. Statuia Mamei Îndurerate. Cimitirul satului Valea Mare. Sfârșitul sec. XIX. Marmură.
213
Dimensiunea lucrării: 2.80 m înălțime cu tot cu soclu. Grosime soclu: 48 x 48 cm.

Statuia este amplasată în partea de vest a cimitirului, pe marginea traseiului Ungheni-
Costuleni și este orientată cu fața spre sud-vest, probabil în direcția aflării mormintelor. Se
pare însă că aceasta este amplasată la intrarea (pe partea dreaptă) în cavoul familiei Gusti 6,
unde au fost, de fapt, înmormântate toate cele patru ființe.
Lucrarea este compusă din două părți: statuia propriu-zisă și soclul. Pe soclu, de formă
patrată, pe toate cele patru părți, sunt dăltuite numele a patru persoane și anii decesului
fiecăruia: Мария (1861), Aнна (1880) Екатерина (1883) Александръ (1885) (Foto 3).
Foto 3. Numele și data decesului celor 4 copii, inscripționate pe soclul statuii: Maria (29 sept. 1861),
Anna (6 dec. 1880), Ecaterina (25 martie 1883), Alexandru (28 noiembrie 1885).
Alături de statuie se află un fragment al unui înger îngenuncheat, sculptat în marmură

albă. Partea superioară, de la tors în sus, lipsește. Aflarea acestuia în preajma statuii Mamei
Îndurerate, ne face să presupunem că piesa a fost parte dintr-un ansamblu al compoziției
funerare, aceasta fiind distrusă de-a lungul timpului.
Așadar, se poate vorbi de o adevărată năpastă abătută asupra familiei lui Egor Gusti,
care i-a smuls de la piept toate cele patru ființe dragi. Este, probabil, și motivul pentru care
boierul a părăsit așezarea, aici rămânând în continuare doar fratele său, Panait.
Autorul lucrării este necunoscut, iar stilul acesteia este caracteristic sculpturii
renascentiste. Timpul realizării statuii este a doua jumătate a secolului al XIX-lea și, cu
siguranță, face parte din categoria lucrărilor funerare. Locul realizării poate fi orașul Odessa,
acolo unde în epocă existau ateliere care produceau în masă acest gen de lucrări.
Prin anii ′70-′80 ai secolului trecut, unii bătrâni ai satului știau, din memoria
generațiilor vechi, că lucrarea era destinată copiilor decedați ai fostului proprietar al moșiei
satului7. Relatările, mai mult cu parfum de legendă, nu au prins însă prea mult în mediul
localnicilor, așa că enigma a rămas să perpetuie.
Iată însă că cercetări recente de arhivă au venit să limpezească oarecum lucrurile.
În materialele recensământului populației din anul 1859, aflăm numele celor patru
ființe difuncte. Din document deducem că statuia a fost instalată de Egor Nicolaev Gusti și
soția sa Analiz Antonova8, în memoria copiilor lor decedați prematur: Мария, Aнна,
Екатерина, Александръ. La recensământ Maria avea 5 ani. Prin urmare, a decedat la vârsta
de 7 ani. Ana avea 4 ani, iar în momentul decesului 25 de ani. Ecaterina avea 2 anișori la
recensământ și 26 în timpul trecerii în neființă. Ultimul, Alexandru, decedat în anul 1885, nu
figurează în datele recensământului, deoarece s-a născut ulterior, după 1859.
În ultimul timp locuitorii satului și-au schimbat atitudinea față de statuia în cauză,
păstrând ordinea în jurul ei și, uneori, așa cum a fost în anul 2018, efectuiază înlăturarea
cipercii și lichenilor care se depun pe ea.
214
În concluzie, aceste două statui funerare, din cimitirul satului Valea Mare, sunt legate
de istoria locului, constituind vestigii originale și interesante ale trecutului comunității locale
în veacul al XIX-lea și, cu certitudine, pot fi înscrise ca elemente importante în patrimoniul
cultural și istoric al localității.
NOTE
1
Angela Iucal, Un plan topografic detaliat al moșiei Valea Mare, Ungheni, din jumătatea a doua a secolului al
XIX-lea, PYRETUS, Buletinul Muzeului de Istirie și Etnografie Ungheni, nt. 3-4, Ungheni, 2017, p.129.
2
Idem.
3
Investigația a fost efectuată în anul 2011 de arheologii Agenției Naționale de Arheologie Ion Ciobanu, Ion
Noroc și Sergiu Bodean.
4
Harta de la 1876
5
Mulțumim pe această cale domnului doctor în istorie Vlad Mischevca.
6
Cu părere de rău, cavoul familiei Gusti a fost distrus de localnici prin anii ′70 ai secolului trecut.
7
Gusti, Panaiot Nicolaie, moșier la Valea Mare începând cu anul 1856. Român de origine greacă, din Tesalia,
căsătorit cu Elena D. Ciolacoglu; părinții Nataliei Vișneacov, ai Alexandrei Boisman, ai Eugeniei Dobrowolski
și ai Victoriei Mitachi. Arhiva Națională a Republicii Moldova, F. 37, inv. 121, d.76, p. 11 (ANRM). Vezi și Gh.
Bezviconi, boierimea Moldovei dintre Prut și Nistru, vol. II, București, 1943, p. 192. Din recensământul in 1859,
aflăm că la Valea Mare era proprietar și fratele lui Panait, Egor, secretar gubernial, căsătorit cu Analiz Antonov.
Aceștia din urmă erau părinții celor patru copii decedați și înmormântați în cimitirul localității. ANRM, F. 134,
d. 818, p. 202-203.
8
Vezi nota precedentă.
215
PISTOALE OCCIDENTALE ȘI ORIENTALE DIN PATRIMONIUL

MNIM, SECOLELE XVI-XIX
Anatolie POVESTCA*
Cuvinte cheie: pistol, armă de foc, armament
Articolul este parte a proiectului „Patrimoniul muzeal şi memoria istorică: cercetare,

interpretare, prezentare”, cifru 20.80009.09.07.43, în cadrul Programului de Stat (2020-2023)
implimentat la Muzeului Național de Istorie a Moldovei.
Istoria omenirii în mare parte este atribuită dezvoltării civilizației și a războaielor. Cu
apariția omenirii arma a căpătat un mijloc de existență și de dobândire a produselor
alimentare. Odată cu dezvoltarea societății umane, arma se complică și se modernizează,
devine mijloc de rezolvare a conflictelor și neînțelegerilor. Armele au ocupat un loc special în
mentalitatea oamenilor din toate timpurile, deoarece forța a triumfat de multe ori asupra
rațiunii în evoluția istorică a societății. Armele au fost concepute de mintea și realizate de
mâna umană, fiind indiscutabil întruchiparea progresului, dovada creativității, imaginației și
dezvoltării științei, sunt parte a civilizației și culturii societății omenești. Indiferent dacă lupta
se dădea contra semenului sau contra animalului, ea era deja diferențiată în lupta corp la corp.
Frica și instinctul de conservare a generat defensiva iar siguranța, nevoia de hrană și lupta
îndepărtată, a generat atacul sau ofensiva 1. Cu cât apar alte generații noi de arme mai
performante, cu atât crește interesul asupra armelor vechi. Modernizarea și îmbunătățirea
armelor de foc tradiționale existente ale puștilor și carabinelor, iminent au produs schimbări
esențiale și în privința modernizării pistolului și al revolverului, facilitat în mare parte de
invenția cartușului unitar și al focului central.
Pistolul este arma de foc individuală cu țeavă relativ lungă destinate pentru a fi
folosite în atac sau apărare la distanțe mici, în schimburi de focuri de durată scurtă. Ca armă
individuală personală pistolul tradițional îl putem considera a fi tipul de armă cel mai
răspândit și utilizat în cele mai diverse domenii: militar- destinat armatei; pază-pentru
înarmarea poliției și a structurilor de pază; libere sau civile-arme de buzunar; sportive-
destinate pentru întreceri la diferite competiții sportive; vânătoare- utilizate de vânători în
calitate de armă auxiliară și de angajații din paza forestieră și pădurari. Fiecărui tip le sunt
caracteristice o varietate de modele de arme, cu cartușe speciale pentru diferite calibre. Cu cât
cartușul este mai mare, cu atât este mai lungă și mai grea arma2.
Colecția de pistoale și revolvere cercetate din cadrul MNIM cuprinde circa patruzeci
de piese, mare parte provenite de la fostul Muzeu Republican al Gloriei Militare și de la
Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală prin donații, transferuri și achiziții. În
articolul respectiv ne vom referi doar la pistoalele produse în atelierele occidentale și orientale
încadrate în limita cronologică secolul XVI-XIX.
Arta militară a războaielor promovată timp de milenii doar cu ajutorul săbiilor,
sulițelor și al arcului cu săgeți, a suferit modificări substanțiale odată cu descoperirea făcută
*
Anatolie POVESTCA este cercetător științific la Muzeul Național de Istorie a Moldovei.
216
de chinezi în domeniul chimiei prin inventarea prafului de pușcă. Praful de pușcă utilizat
inițial în domeniul pirotehnicii a început a fi folosit și în scopuri militare. Primele modele de
arme de foc, în sensul armelor în care pentru aruncarea proiectilului se folosea energia
prafului de pușcă, a apărut la începutul secolului al XIV-lea3. Francezul Paul Vieille a
inventat pulberea modernă pe bază de nitroceluloză fără fum, de trei ori mai puternică decât
pulberea neagră existentă. Invenția sa a fost apreciată și aplicată în întreaga gamă de muniție,
acceptată și utilizată pe scară largă de marile puteri și concerne militare4.
În istoriografia românească a spațiului dintre Prut și Nistru puțini sunt cei interesați de
studierea armelor de foc, în special al armamentului individual de luptă precum pistolul sau
revolverul. Din acest considerent, utilă este informația specialiștilor din străinătate care au
cercetat acest domeniu, cu referință în special asupra cauzelor, faptelor și evenimentelor care
au generat apariția acestor tipuri de arme.
În Europa medievală a secolului XIV, apar primele arme de foc portative numite
culevrine, care cu timpul se vor bifurca în două ramuri generând perfecționarea armelor
portative prin apariția archebuzelor și a pieselor de artilerie grea numite puști grele sau tunuri,
după modelul bambardei cu țevi lungi și calibre mari 5. Inițial archebuza era deservită de două
persoane. O persoană țintea și susținea arma în momentul tragerii, a doua aprindea
încărcătura, ajuta la încărcare, curățare și transportarea armei. Tragerea era efectuată de pe un
suport portativ bifurcat. Mecanismul de dare a focului era cel cu fitil6.
La sfârșitul secolului al XV-lea apar primele arme portative cu mecanismul de dare a
focului cunoscut sub termenul de platină cu fitil. Au avut o însemnătate enormă fiind prima
invenție mecanică de dare a focului. Ele au evoluat în două direcții dând naștere în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea la apariția pistolului și puștii7. Armele cu cremene și rotiță au
apărut mai târziu decât cele cu fitil și reprezintă o îmbunătățire tehnologică semnificativă.
Pentru o lungă perioadă de timp, aceste două sisteme au existat în paralel, iar motivul a fost
complexitatea și costul ridicat al înlocuirii mecanismului de aprindere de la unul cu fitil la cel
cu roată. Problema realizării unor arme de foc de dimensiuni reduse, care ar fi putut utilizate
de o singură persoană, a apărut mai târziu pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Odată cu
inventarea mecanismului platinei cu cremene la începutul secolului al XVII-lea, se dezvolta
noul mecanism de aprindere numit mecanismul platinei cu cremene și rotiță și mecanismul
bazat pe cocoșul port-cremene.
Noul mecanism al platinei cu cremene permitea aprinderea pulberii din bazinet-tigăiță
datorită scânteii apărută în urma contactului cocoșului port-cremene care sub influența arcului
lovește amnarul fixat de asupra bazinetului-tigăiță ceea ce ducea la dislocarea amnarului
producând explozia. Platina cu cremene spre deosebire de platina cu fitil nu depindea de
condițiile climaterice și oferea avantajul utilizării armei în orice moment fără a depinde de
existența fitilului aprins8.
Descoperirea armelor cu mecanismul platinei cu cremene s-a dovedit deosebit de
importantă. Mecanismul platinei cu cremene prezenta în sine o nouă etapă în evoluția armelor
și a generat apariția pistolului. Prin continuă dezvoltare și perfecționare ele vor înlocui
sistemele vechi de arme devenind armele portative de bază ale tuturor statelor europene9.
Acest tip de mecanism cu cremene s-a dezvoltat pe două direcții. O direcție a fost
caracterizată de fixarea arcului cocoșului port-cremene la exteriorul platinei, mecanismul
miquelet cu variațiile sale spaniole, italiene, turcești (Fig. 21). Muzeul dispune de un pistol cu
mecanismul tip spaniol. A doua direcție se caracterizează prin fixarea arcului cocoșului port-
cremene în interiorul mecanismului, varianta franceză cu cea mai multe exemplare de pistoale
păstrate în colecție (Fig. 20)10.
Recunoscut ca model clasic în majoritatea statelor lumii după aspectul exterior,
pistolul nu s-a modificat configurația mai mult de două secole. Utilizarea practică și comodă a
217
acestui mecanism a permis folosirea acestor arme în înzestrarea armatelor europene până la
începutul secolului al XIX-lea, iar în armata Imperiului Rus până la Războiul Crimeii 1853-
1856. Armele din dotarea Armatei Imperiului Rus erau arme cu încărcarea prin față, cu
mecanismul platinei cu cremene și cu țeavă lisă11.
În toată această lungă perioadă, varianta constructiv-tehnică a puștilor și pistoalelor a
fost practic identică. Compuse din țeava complet închisă dintr-o parte (dinspre culată),
montată pe un uluc din lemn și dotat cu un mecanism de aprindere din cremene. Diferența lor
consta doar în lungimea țevii și partea din spate ce forma patul armei puștii care se sprijinea
în umăr sau în forma de mâner al pistolului, destinat a fi ținut cu o mână sau într-o mână12.
Cu descoperirea fulminatului de mercur este inventat un nou mecanism cu capsă sau
percuție. Din punct de vedere tehnic noul mecanism reprezenta o simplificare a mecanismului
cu cremene. Amnarul și bazinetul-tigăiță a fost înlocuit cu un suport port-capsă tubular iar
cocoșul port-cremene a fost înlocuit cu un cocoș percutor. Apăsând pe trăgaci cocoșul
percutor lovea capsa fixată pe suportul port-capsă, fulminatul de mercur exploda aprinzând
praful de pușcă din tigăiță care declanșa tirul armei. Pistoalele din perioada 1500-1800,
reflectau tehnologia disponibilă muschetelor, foc unic și încărcarea prin față pe gura țevii.
Inovațiile privind mecanismele de declanșare, precum sistemul de piedică cu roată, piedică cu
cremene și mai apoi declanșarea prin percuție au fost esențiale pentru ca pistolul să fie
permanent pregătit de tragere în timpul luptei. Pistolul a apărut ca armă a cavaleriei, se
folosea o singură mână, cealaltă rămânând liberă pentru controlul frâului calului. Acest fapt îi
permitea trăgătorului să ţină arma în toc până în momentul în care dorea să execute tragerea.
Nu există o părere unanimă referitoare la etimologia cuvântului „pistol”. În
istoriografie acest termen este utilizat pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Se presupune că ar
proveni de la denumirea localității italiene Pistoia, în care s-a născut și a activat meșterul
italian Cammille Vitelli, considerat inventatorul pistolului, sau de la originea cehă a
termenului, fiind pus în legătură fluierul denumit „pistala”. Nici ipoteza originii franceze nu
este de omis. Ar fi vorba de așa zisele „pistales” sau „pistoles”, elemente încrucișate aflate pe
șaua cavalerilor francezi, de care erau atârnate perechi mici de archebuze, de unde provine și
termenul dat acestor unități de cavalerie - „pistoliers”13.
Greutatea mică a pistolului şi eficienţa lui în condiţiile lipsei de spaţiu erau uşor de
observat, astfel încât acesta a devenit o armă indispensabilă de protecţie personală. La fel ca şi
în cazul puştilor pe câmpul de luptă, visul oricărui soldat era să poată utiliza mai mult decât
un singur foc de armă, într-o succesiune rapidă și într-un timp cât mai scurt. Însuşi viaţa lui
putea să depindă de acest lucru. Conceptul de foc repetat exista atât pentru puşcă cât şi pentru
pistol. Mulţi constructori au încercat să-l transforme în realitate. În tentativa de a ridica
cadența și ritmul înalt de foc, au fost create diferite tipuri de pistoale cu două și mai multe țevi
orizontale și verticale și chiar cu tambur14.
Concomitent cu înlocuirea mecanismelor cu cremene se dezvoltă și producția de arme
cu percuție inițial pentru uz civil ca arme de autoapărare. Erau utilizate în conflictele
individuale pentru faptul că conțineau gloanțe în camere separate într-un cilindru rotativ, unde
fiecare cartuș își are propriul canal al țevii, cu posibilitatea executării rapide într-o perioadă
scurtă de timp, a mai multor focuri. Erau utilizate pe larg de către căutătorii de aur din
America de Nord și Australia în tentativa de a-și apăra teritoriul și proprietățile agonisite.
Acest tip de arme a apărut între anii 1780-1800 în Marea Britanie și SUA, răspândindu-se
rapid și în celelalte state ale lumii. Astfel cunoaștem o producție diversificată de pistoale de la
arme simple mici de buzunare cu una sau mai multe țevi orizontale, la adevărate curiozități,
cum ar fi pistolul cu mai multe țevi rotative, cunoscute sub denumirea pipernițe (pipperbox).
Pentru primele modele de pipernițe era necesar ca blocul țevii să fie rotit manual. Aceasta
reprezintă o treaptă intermediară în evoluția armelor de la pistolul cu pulberea neagră cu una
218
sau două țevi la revolverul modern. Marea majoritate a pistoalelor folosesc sistemul de auto-
armare care rotește grupul de țevi prin simpla apăsare pe trăgaci.
Printre cei mai renumiți constructori de pipernițe menționăm pe americanii Ethan
Allen și Charles Thurber. Aceștia între anii 1837-1842, în orașul Grafton din statul
Massachusetts, au creat arme înregistrate sub marca „Allen@Thurber”. Începând cu anul
1837 și până la începutul anilor „60 ai secolului XIX, au fost produse peste 50 tipuri modele
de pipernițe15. În orașul Liege din Franța s-au evidențiat constructorii francezi de pipernițe
Gilles Mariette și Guillaume Mariette. Cercetătorii nu au stabilit cui anume îi aparține
inovația însă s-a constatat faptul că Gilles Mariette își marca arma cu numele și prenumele
integral „Gilles Mariette”, pe când Guillaume Mariette își marca armele cu denumirea
„Mariette Brevet”16.
Tip: Pistol cu mecanismul platinei cu cremene și rotiță (Fig. 1-A-B-C)
Proveniența: Atelier occidental răspândit în Europa, secolele XVI-XVII.
Deținător: MNIM. Actul 176 din 198417.
Proveniența anterioară: Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală.
Material: lemn, metal.
Calibrul: 14 mm
Lungimea țevii: 340 mm.
Lungimea totală: 570 mm.
Țeava pistolului este tronco-octogonală la culată și rotungită spre gură, lisă în interior.
Pe partea frontală spre gura țevii a fost sudată o placă care servea drept reper de ochire. Pe
contraplatină și rotiță este gravată o scenă de vânătoare „un vânător îndreaptă arcul spre un
cerb”. Împrejurul rotiței este o coroană de lauri și flori. Mecanismul de declanșare are forma
unui nucleu rotund, nefuncțional. Garda trăgaciului puțin alungită este fixată de corpul
pistolului de un bold pe partea inferioară a corpului. Mânerul și ulucul sunt din lemn.
Bătătorul amplasat sub țeava pistolului, lipsește. Tamponul de pe mâner are formă de sferă cu
întretăieri de valuri la capete cu ornament sub formă de adâncituri rotunde. Piesele din metal
prezintă urme de rugină, pe alocuri fiind vizibilă tehnica de nichelare.
Tip: Pistol cu cremene (Fig. 2).
Proveniența: Atelier oriental perioada războaielor ruso-otomane, secolul XVIII
Calibrul: 15 mm.
Țeava din metal rotundă în forma conului trunchiat care spre culată preia forma de
pentaedru. Ulucul din lemn, rupt spre gură, este prins de țeavă cu o brățară din metal adăugată
ulterior. Mânerul este prelucrat în manieră tipic caucazian. Mânerul a avut anterior tentativa
de a fi restaurat utilizându-se țesătură și clei într-o manieră neglijentă. Mecanismul de
aprindere incomplet, lipsește partea superioară a boldului care fixează cremenea de cocoș.
Mecanismul de declanșare lipsește. Model spaniol caracterizat prin fixarea arcului cocoșului
la exteriorul platinei. Țeava este găurită pe partea superioară a butoiului lângă culată.
Tip: Pistol cu cremene (Fig. 3-A-B-C).
Proveniența: Atelier rusesc prima jumătate a secolului XIX. Fabrica de armament din Tula
Proveniența anterioară: Teatrul de Operă și Balet din Sankt-Petersburg.
Calibrul: 18 mm.
219

Țeava din metal rotundă în lungime atinge forma de conus trunchiat în formă de
pentaedru spre culată, lisă în interior. Pe partea frontală a țevii a fost sudată un țel din cupru
pentru luarea liniei de ochire, iar pe partea inferioară a țevii a fost sudată o placă metalică care
servea drept fixator pentru bătătorul din metal al armei. Mânerul și ulucul sunt din lemn. O
parte a ulucului lipsește. Pe mâner este fixată o placă din cupru cu monograma țarului
Alexandru I. Mecanismul de dare a focului cu cremene tip francez este incomlet. Lipsește
partea superioară a boldului care fixează cremenea de cocoș. Mecanismul de declanșare este
complet dar nefuncțional. Tamponul de recul și declanșatorul sunt din cupru. Talpa
mânerului se termină în partea inferioară cu un bulb simplu și un bumb aplatizat, ambele fiind
din cupru. Pe partea laterală dreapta a platinei este aplicată în două rânduri inscripția cu
caractere chirilice „Тула” (Tula) și anul de producere „1814”.
Proveniența: Atelier rusesc, prima jumătate a secolului XIX. Fabrica de armament din Tula
Proveniența anterioară:Teatrul de Operă și Balet din Sankt-Petersburg.
Material: lemn, oțel, metal.
Calibrul: 16,5 mm.
Țeava pistolului este tronco-octogonală la culată rotungită spre gură, lisă în interior.
Țeava este fixată de uluc printr-o brățară metalică. Ulucul prezintă urme de restaurare. Pe
partea dinspre culată a fost prelucrat, se văd două figuri de brâu. Spre culată pe partea
superioară țeava este găurită în două locuri. La tunet în partea superioară, țeava prezintă două
striații decorative dispuse perpendicular pe lungimea țevii. Pe mâner este fixată o placă din
alamă pe care ar fi trebuit să fie monograma țarului Alexandru I, dar care nu este vizibilă
probabil a fost înlocuită ulterior. Mecanismul de dare a focului cu cremene tip francez este
incomlet. Lipsește partea superioară a boldului care fixează cremenea de cocoș. Contraplatina
din fier strânge platina cu un singur șurub. Mecanismul de declanșare este complet și
funcțional. Lobul cozii spre sfârșit se lărgește fiind construit un slot pentru vizor. Pe partea
frontală a țevii a fost sudată un țel din metal pentru luarea liniei de ochire. Mânerul și ulucul
sunt din lemn. Mânerul este crăpat. Mânerul pistolului are o garnitură de cap din aramă cu
două „mustăți” pe părți. Deoarece nu avea prevăzut locul pentru bătător, acesta lipsește. De
aceea el era plasat și păstrat într-o geantă. Mânerul se termină în partea inferioară cu un bulb
simplu și un bumb aplatizat, ambele fiind din cupru. Grosimea medie a mânerului este de 30
mm, lățimea maximă a mânerului este în partea de jos este de 50 mm. Bumbul aplatizat din
capătul mânerului permite să se folosească pistolul după tragere ca o armă rece de acțiune, de
zdrobire. Pe partea laterală dreapta a platinei este aplicată în două rânduri inscripția cu
caractere chirilice „Тула” (Tula) și anul de producere „1804”. Pe lângă numele fabricii
producătorului și anul fabricației, piesele armei au și alte marcaje și ștampile tehnologice.
Pistolul rusesc cu cremene modelului anului 1804 creat în baza prototipului pistolului cu
cremene rusesc din 1798. Pistolul este uneori menționat ca pistol de cavalerie cu cremene
rusesc, deoarece era în serviciul cavaleriei ruse. Pistoalele datorită ratei reduse de foc erau
completate în perechi și ținute de fiecare călăreț pe părțile din fața, în gentuțe sau saci
speciali. Aceste pungi erau acoperite cu capace speciale din stofă. Gloanțele pentru pistoale
erau purtate în geantă. Pistolul rusesc cu cremene model 1804 datorită ergonomiei bune,
funcționării de înaltă calitate a blocajului, este ușor de utilizat. Masă semnificativă permite
reducerea efectului de recul și efectuază o tragere precisă la o distanță de până la 20 de
metri21.
220

Proveniența: Atelier occidental răspândit în Europa, secolele XVI-XVII.
Calibrul: 9 mm.
Lungimea butoiului țevii 140 mm.
Țeava octogonală ghintuită din metal. Sistem de încărcare prin față. Lipsește sistemul
de fixare a cremenei de pe cocoș. În loc de contraplatină pe partea laterală-stânga sunt două
plăci din metal stilizate cu trei colțuri care strânge platina cu câte un șurub. La baza mânerului
un bold metalic octogonal cu ornament gravat dințat, în centru forma unui soare stilizat. Pe
garda mecanismului de declanșare a focului și pe partea laterală este gravat un ornament de
formă vegetală. Încuietoarea este fixată în două șuruburi cu plăci metalice cretate. Bătătorul
este din lemn situat sub uluc. Mânerul și ulucul sunt din lemn de nuc, pe care sunt încrustate
însemne sub formă de carouri care se întretaie. Mecanismul de declanșare nefuncțional.
Proveniența: Atelier occidental răspândit în Europa, secolul XVIII.
Calibrul: 17.7 mm.
Greutatea: 1272 grame.
Pistol cu cremene francez model anul 1763/66, fabricat între 1789 și 1792 când
localitatea Charleville a fost schimbată în Libreville. Anume acest tip de pistol a influențat la
dezvoltarea armelor cu țeavă scurtă în Franța, dar și în alte state europene inclusiv în Rusia.
Țeava din metal, de formă conică cu canalul țevii lisă. Sistem de încărcare prin față. Toate
componentele pieselor pistolului sunt din metal și lemn. Modalitate nouă de fixare a țevii în
ulucul pistolului cu ajutorul unui fixator din metal de forma unui dublu inelar unit printr-o tijă
metalică care formează un tot integru. Partea inferioară a fixatorului dispune de locul prevăzut
pentru bătătorul metalic. Nu dispune de sisteme prevăzute pentru luarea liniei de ochire.
Lipsește bătătorul și mecanismul (cocoșul) de dare a focului. Mecanismul de declanșare este
complet dar nefuncțional. Garda trăgaciului reprezintă o placă metalică încovoiată cu două
găuri pentru fixare din partea mânerului. Pe partea laterală dreapta a mânerului lângă
contraplatină, starea lemnului este în grad de putrefacție. Pe țeavă este inscripția „M1763”,
model anul 1763. Pe partea laterală dreapta a contraplatinei în două rânduri este reprezentată
inscripția prescurtată cu caractere latine “M. de Libreville” a fabricii de armament din
Libreville „Manufacture de Libreville”. Asupra acestei inscripții este o compoziție decorativa.
sub forma literei controlorului „L”.
Tip: Pistol cu cremene (Fig.7-A-B).
Proveniența: Atelier francez, secolul XVIII.
Calibrul: 17,1 mm.
221
Greutatea: 1400 grame.

Pistol francez de cavalerie cu cremene model anul 1777-1780, fabricat de armereria
din Sent-Etienne. În timpul revoluției americane mii de pistoale produse la fabricile de
armament din Franța au fost furnizate armatei americane de către statul francez. Țeava
butoiului simplă lisă din metal. Sistem de încărcare prin față. Bătătorul din metal este fixat la
baza încuietorii pe partea dreaptă a țevii. Butoiul țevii prezintă puternice semne de corozie.
Placa de pe mâner și încuietoare sunt din metal galben. Mecanismul de declanșare și de dare a
focului nefuncțional sunt din metal. Pe partea laterală dreaptă a contraplatinei, semioval este
imprimat inscripția cu caractere latine „St. Etienne” dovadă că a fost construit la fabrica de
armament din Sent-Etienne. Asupra acestei inscripții este incizat sub coroană imperială o
compoziție decorativă sub forma literei „L”, responsabil Etienne Lallier. Pe mânerul din lemn
de nuc partea dreaptă este vizibil cifra „168”. Pe țeavă cifra „18”.
Tip: Pistol cu cremene (Fig.8-A-B-C).
Proveniența: Atelier rusesc, secolul XIX. Fabrica de armament din Sestoretzk.
Calibrul: 16 mm.
Pistolul rusesc cu cremene model anul 1809. Țeava pistolului este tronco-octogonală
la culată, rotungită spre gură și lisă în interior. Pe partea frontală a țevii a fost sudată un țel din
metal, probabil cupru pentru luarea liniei de ochire. Mecanismul de dare a focului cu cremene
tip francez este comlet. Contraplatina din fier strânge platina cu un singur șurub. Mecanismul
de declanșare este complet dar nefuncțional. Pe platină pe partea dreaptă este imprimată
inscripția ștearsă, puțin vizibilă cu caractere chirilice „Сесторецк”, ce denotă faptul ca a fost
confecționat la fabrica de producție din Sestoretzk. Mânerul și ulucul sunt din lemn. Pe mâner
este o placuță cu monograma țarului Alexandru I, pe placa metalică a mânerului este cifra „2”
și imprimat pe țeavă stema imperiului și inscripțiile decorative „OB”, „SB” și „MT”26.
Proveniența: Atelier occidental răspândit în Europa, secolele XVII-XVIII.
Calibrul: 14 mm.
Țeava pistolului este tronco-pentagonală la culată, rotungită spre gură și lisă în
interior. Țeava este fixată de uluc prin cuie transversale. Mecanismul de dare a focului cu
cremene tip francez este incomlet și non funcțional. Lipsește partea superioară a boldului care
fixează cremenea de cocoș. Mecanismul de declanșare, garda trăgaciului și trăgaciul lipsesc.
Mânerul și ulucul sunt din lemn, ambele elemente fiind bogat ornamentate cu motive
vegetale. Mânerul se termină în partea inferioară cu un bulb simplu și un bumb aplatizat,
ambele fiind din cupru, fiind gravate și decorate. Pe mâner este fixată o placă din cupru pe
care sunt imprimate cifrele „333”. Bătătorul din lemn este fixat în locașul lui.
Tip: Pistol cu cremene (Fig. 10).
Proveniența: Atelier occidental răspândit în Europa, secolul XVIII.
222
Material: lemn, oțel, metal, forjare, batere, gravare, sculptare.

Calibrul: 16 mm.
Țeava pistolului este tronco-octogonală la culată, rotungită spre gură și lisă în interior
gravată în partea superioară cu motive baroce. Țeava pistolului spre culată partea stângă
conține inscripții ilizibile, contraplatina și cocoșul sunt bogat ornamentate prin gravare cu
motive florale și vegetale. La tunet în partea superioară, țeava prezintă o compoziție din trei și
două striații decorative dispuse perpendicular pe lungimea țevii. Contraplatina, o parte din ce
a mai rămas prezintă urme de gravură, strânge platina într-un șurub. Mecanismul de dare a
focului cu cremene tip francez este comlet non funcțional. La mecanismul de declanșare
lipsește garda trăgaciului. Mânerul și ulucul sunt din lemn, ambele elemente fiind sculptate cu
motive vegetale și geometrice. O parte a ulucului este deteriorată, lipsește bătătorul. Placa din
metal de pe mâner integră cu garda trăgaciului lipsește.
Tip: Pistol cu cremene decorativ, de panoplie (Fig. 11-A-B-C).
Proveniența: URSS, secolul XX.
Proveniența anterioară: Colecție privată.
Calibrul: 16 mm.
Țeava pistolului este tronco-octogonală la culată, rotungită spre gură. Fiind o piesă de
panoplie nu este prevăzută cu orificiul din dreptul bazinetului prevăzut pentru aprinderea
pulberii. Pe partea frontală spre gura țevii a fost sudată o placă care imitează reperul de
ochire. Țeava pistolului spre culată, contraplatina și cocoșul sunt bogat ornamentate.
Mecanismul de dare a focului cu cremene tip francez este unul artizanal, decorativ. Cocoșul
nu este adaptat pentru a strânge în partea superioară roca de cremene, iar tigăița nu este
prevăzută cu locașul pentru păstrarea pulberii. Contraplatina este din cupru, decorată cu
motive vegetale și fixează platina cu două șuruburi. Mecanismul de declanșare este comlet dar
nefuncțional. Garda din cupru bogat ornamentată, se prelungește cu o talpă decorativă spre
uluc sub forma unei flori care se deschide și o talpă simplă spre mâner. Mânerul și ulucul
sunt din lemn, bogat ornamentate cu elemente vegetale. Bătătorul este din lemn. Tamponul de
pe mâner are imprimat o figură zoomorfă.
Tip: Pistol cu capsă (Fig. 12-A-B-C).
Proveniența: Atelier rusesc, a doua jumătate a secolului XIX.
Calibrul: 13,50 mm.
Pistol de marină model anul 1854 produs la Fabricii de Armament din Izevsk în 1858.
Țeava pistolului este tronco-octogonală la culată, rotungită spre gură și lisă în interior. Pe
partea frontală spre gura țevii a fost sudată o placă, iar pe brațul de fixare al țevii există un
înălțător fix cu crestătură. Ambele piese servesc drept reper de ochire. Țeava este fixată de
uluc printr-o brățară din cupru servind drept suport și pentru bătător. Bătătorul este din metal
fixat de gura țevii printr-un mecanism de agățare din metal. Mecanismul de dare a focului este
complet dar nefuncțional. Pistol cu percuție (suportul port-capsă este realizat în bloc cu
țeava). Contraplatina din alamă este construită în bloc comun cu brățara de fixare a țevii de
223
uluc și strânge platina în două șuruburi. Mecanismul de declanșare este complet. Garda din
cupru se prelungește cu un braț scurt de fixare spre uluc și cu o talpă din fier spre mâner.
Mânerul și ulucul sunt din lemn. Capul mânerului este curbat și se termină în partea inferioară
cu o talpă bulbară din cupru, fixată cu un șurub metalic. De talpa patului este fixat un inel
metalic prevăzut pentru o curelușă suplimentară de siguranță. Pe suprafața pistolului sunt
prezente o serie de inscripții gravate. Pe corpul pistolului este gravat în două rânduri inițialele
cu majuscule, cu caractere chirilice din limba rusă „И.О.З.” Ижевский Оружейнный Завод-
Fabrica de Armament din Izevsk. Pe țeavă partea stângă, lângă culată este gravat seria armei
numărul „1070”, pe partea dreaptă lângă suportul port-capsă anul „1858”. Pe brațul de fixare
a țevii ce duce spre mâner este gravat o compoziție decorativă reprezentând „arcul” și
„săgeata” cu inițialele „ТФ” (probabil inițialele controlorului sau responsabil de producție),
iar pe contraplatină este gravată o compoziție decorativă „arcul” și „săgeata” cu inițialele
„MD”.
Proveniența: Atelier rusesc, a doua jumătate a secolului XIX.
Calibrul: 12 mm.
Țeava pistolului este tronco-pentagonală la culată, rotungită spre gură și lisă în
interior. Țeava este fixată de uluc printr-o brățare din cupru care devine suport și pentru
bătătorul din metal, pe care este imprimată pe partea dreaptă o compoziție decorativă sub
forma literei „T”. Mecanismul de dare a focului este complet dar nefuncțional. Platina
aparținând vechiului sistem de dare a focului cu cremene, a fost modificată pe un sistem cu
percuție prin înlocuirea tigăiței, amnarului și a cocoșului port-cremene prin adăugarea
suportului port-capsă tubular și al cocoșului percutor din metal. Contraplatina din cupru
partea stângă, strânge platina cu două șuruburi. Pe contraplatină partea stângă există o
compoziție decorativă sub forma literei „T”, și inițialele „AP”. Mecanismul de declanșare este
complect și non funcțional. Garda trăgaciului este din cupru. Mânerul și ulucul sunt din lemn.
Capul mânerului este curbat, se termină cu o talpă din cupru32.
Tip: Pistol cu capsă (Fig. 14-A-B).
Proveniența: Atelier rusesc, prima jumătate a secolului XIX.
Calibrul: 15 mm.
Țeava pistolului este tronco-octogonală la culată, rotungită spre gură și lisă în interior.
Spre culată partea laterală stânga țeava este găurită. La tunet în partea superioară, țeava
prezintă două striații decorative dispuse perpendicular pe lungimea țevii. Mecanismul de dare
a focului este complet dar nefuncțional. Platina aparține mecanismului vechiului sistem de
dare a focului cu cremene, a fost modificată pe sistemul cu percuție prin înlocuirea tigăiței,
amnarului și a cocoșului și adăugarea suportului port-capsă și a cocoșului percutor din metal.
Contraplatina din metal este fixată prin două șuruburi. Mecanismul de declanșare este
complet, nefuncțional. Garda din metal se prelungește cu brațe de fixare spre uluc și mâner.
Mânerul și ulucul sunt din lemn. Mânerul este simplu. În partea inferioară capul mânerului
este plat și se termină cu o talpă plată din metal. Lipsește bătătorul 34.
224

Calibrul: 12 mm.
Țeava pistolului este tronco-octogonală la culată, rotungită spre gură și lisă în interior.
Pe partea stângă dinspre culată este imprimat o compoziție decorativă sub forma literei „Н”.
Țeava este fixată de uluc printr-o brățare din cupru. Pe partea frontală spre gura țevii a fost
sudată o placă care servește drept reper de ochire. Mecanismul de dare a focului este complet
și funcțional. Platina a fost restaurată fiind înlocuită cu o placă din metal fixată prin trei
șuruburi. Platina aparținând vechiului sistem de dare a focului cu cremene, a fost modificată
pe un sistem cu percuție prin înlocuirea tigăiței, amnarului și a cocoșului port-cremene prin
adăugarea suportului port-capsă tubular și al cocoșului percutor din metal. Contraplatina este
din cupru fixată cu două șuruburi. Mecanismul de declanșare este complet dar nefuncțional.
Garda trăgaciului din metal se prelungește cu brațe de fixare spre uluc și mâner. Spre mâner
este imprimat anul „1823” și o compoziție decorativă sub forma literei „Ж”, iar spre uluc cifra
„36” și semnul compoziției decorative ale literelor „АБ”. Mânerul și ulucul sunt din lemn.
Capul mânerului este curbat, care se termină cu o talpă din cupru. Pe mâner este fixată o placă
din cupru cu monograma țarului Alexandru I 1823. Lipsește bătătorul36.
Proveniența: Atelier belgian, mijlocul secolului XIX.
Proveniența anterioară: Școala Profesional Tehnică din satul Cucuruzeni, raionul Orhei.
Calibrul: 12 mm.
Țeava pistolului este octogonală lisă în interior parte componentă cu corpul metalic al
pistolului. Mecanismul de dare a focului cu percuție este de tip încastrat, cu cocoșul percutor
și suportul port-capsă dispus în partea superioară a armei. Mecanismul de declanșare este
complet și funcțional prevăzut cu gardă simplă din fier. Mânerul din lemn este rotungit, se
termină în partea inferioară cu un bulb simplu din metal și un bumb rotund aplatizat din metal
pentru fixare. Corpul armei este fixat de mâner prin două șuruburi, fiind atașat mânerului cu
două brațe de fixare dispuse pe muchiile acestuia. După inscripția efectuată în Registru de
predare-primire, se menționează că ar fi aparținut lui Cotovschi Grigore, fost conducător
militar și activist politic comunist din gubernia Basarabia.
Tip: Pistol cu capsă cu două țevi amplasate orizontal (Fig. 17-A-B-C) .
Proveniența: Atelier belgian, mijlocul secolului XIX.

Calibrul: 11 mm.
Țevile pistolului sunt octogonale lise în interior devenind un tot întreg cu corpul
metalic al pistolului. Mecanismul de dare a focului cu percuție este de tip încastrat, cu cocoșul
225
percutor și suportul port-capsă dispuse în partea superioară a armei. Mecanismul de

declanșare cu un trăgaci complet, dar nefuncțional prevăzut cu gardă simplă din fier. Mânerul
din lemn este rotungit sub forma de pară, lipsind o bucată din lemn din partea superioară
făcând vizibilă partea ascunsă a mecanismului de declanșare din corpul armei. Corpul armei
este fixat de mâner prin două șuruburi, fiind atașat mânerului cu două brațe de fixare dispuse
pe muchiile acestuia. De talpa mânerului este fixat un inel metalic, cu șnur pentru siguranță.
Tip: Pistol cu capsă (pipernițe) (Fig. 18-A-B)
Proveniența: Atelier belgian, Liege. Mijlocul secolului XIX.
Calibrul: 12 mm.
Pistol cu capsă (pipernițe) cu patru țevi grupate în jurul axului central, parte
componentă a corpului metalic al pistolului unit printr-o bară metalică alungită care cuprinde
integral și mânerul prin mai multe șuruburi. Pe mânerul din lemn pe partea dreaptă este
imprimat cifra 365. Pe corpul armei partea dreaptă este montată o placă din cupru care a
înlocuit placă originară montată din fabrică. Mecanismul de dare a focului cu percuție este de
tip încastrat, cu cocoșul percutor dispus în partea superioară a armei și suportul port-capsă
amplasat pe fiecare țeavă. Datorită faptului că suportul port-capsă nu era securizat persista
riscul detonării celorlalte capse în momentul tragerii. Declanșatorul este compus dintr-o
manetă alungită utilizată pentru a gestiona acțiunea, gardă trăgaciului lipsește.
Tip: Pistol cu capsă (pipernițe) (Fig. 19-A-B-C).
Calibrul: 12 mm.
Pistol cu capsă (pipernițe) cu patru țevi lise grupate în jurul axului central produs la
fabrica de armament din Tula. Pepernițele nu erau caracteristice tradiției ruse de confecționare
a armelor. Mecanismul de dare a focului cu percuție, cocoșul percutor dispus în partea
superioară a armei și suportul port-capsă amplasat pe fiecare țeavă protejat printr-un cerc
inelar din metal care acoperă partea dinspre culată și excludea detonarea celorlalte capse în
momentul tragerii. Corpul și blocul celor patru țevi constituie un tot integru. Garda trăgaciului
este fixată de un șurub metalic. Aceste două exemplare deținute de MNIM sunt copii ale
modelelor pistoalelor europene și americane.
Faptul că în colecțiile private și cele ale muzeelor se regăsesc exemplare de arme
valoroase, o parte din ele având și o bogată valoare artistică, ne îndeamnă și obligă pe noi
istoricii la cercetarea și studierea lor mai aprofundată, acordând atenție aupra faptului că
armele vechi sunt istoria vie și grăitoare a unei națiuni într-o anumită perioadă istorică. Petele,
zgârâieturile, loviturile de pe tubul țevii, patul armei sunt însemne ale istoriei, al trecutului și
al protagoniștilor din acea epocă. Prin urmare menirea muzeelor este restaurarea, conservarea
armele ca pe adevărate obiecte de patrimoniu și expunerea lor în cadrul diferitelor expoziții
naționale și internaționale.
226
Fig. 1-A. Pistol cu cremene și rotiță (MNIM, FB-6764-1)
Fig. 1-C. Pistol cu cremene și rotiță (MNIM, FB-6764-1)
Fig. 2. Pistol cu cremene (MNIM, FB-3004)
Fig. 3-A. Pistol cu cremene (MNIM, FB-3006-1)
227
Fig. 3-C. Pistol cu cremene (MNIM, FB-3006-1)
228
229
Fig. 7-B. Pistol cu cremene (MNIM, FB-6764-4)
Fig. 9-A. Pistol cu cremene (MNIM, FB-9058)
230
Fig. 9-C. Pistol cu cremene (MNIM, FB-9058)
Fig. 10. Pistol cu cremene (MNIM, FB-9059)
Fig. 11-A. Pistol cu cremene decorativ, de panoplie (MNIM, FA-816)
Fig. 11-C. Pistol cu cremene decorativ, de panoplie (MNIM, FA-816)
231
Fig. 12-A. Pistol cu capsă (MNIM, FB-27361-13)
Fig. 12-C. Pistol cu capsă (MNIM, FB-27361-13)
232
Fig. 14-B. Pistol cu capsă (MNIM, FB-6796-2)
233
Fig. 16-A. Pistol cu capsă (MNIM, FB-2919)
Fig. 16-C. Pistol cu capsă (MNIM, FB-2919)
Fig. 17-A. C. Pistol cu capsă cu două țevi amplasate orizontal (MNIM, FB-6796-3)
Fig. 18-A. Pistol (pipernițe) (MNIM, FB-6796-1)
Fig. 19-A. C.. Pistol (pipernițe) (MNIM, FB-6796-4)
234
Fig. 1-B. Fig. 3-B. Fig. 4-B.

Pistol cu Pistol cu Pistol cu
cremene și cremene cremene
rotiță (MNIM, (MNIM, FB- (MNIM, FB-
FB-6764-1) 3006-1) 3006-2)
Fig. 5-B. Fig. 6-B. Fig. 8-B.

cremene cremene cremene
(MNIM, FB- (MNIM, FB- (MNIM, FB-
6764-2) 6764-3 6764-5)
Fig. 11-B.
Fig. 9-B. Pistol cu
Fig. 12-B.
Pistol cu cremene
Pistol cu
cremene decorativ, de
capsă (MNIM,
(MNIM, FB- panoplie
FB-27361-13)
9058) (MNIM, FA-
816)
235
Fig. 13-B. Fig. 15-B. Fig. 16-B.

capsă capsă capsă
(MNIM, FB- (MNIM, FB- (MNIM, FB-
15195-13) 6796-8) 2919)
Fig. 17-B.
Pistol cu
capsă cu Fig. 19-B.
două țevi Fig. 18-B.
Pistol Pistol
amplasate (pipernițe)
orizontal (pipernițe)
(MNIM, FB- (MNIM, FB-
(MNIM, FB- 6796-4)
6796-3) 6796-1)
236
Fig. 20. Mecanism cu cremene tip francez
Fig. 21. Mecanism cu cremene tip spaniol, italian, turcesc
237
BIBLIOGRAFIE
Dobrea 2013: Dobrea S., Considerații privind istoricul apariției și evoluției armelor de foc
portative (sec. XIV-XIX), Tyragetia, vol. VII[XXII], nr.2, Chișinău, 2013, pp. 325-328.
Marcov, Galiș 2014: Marcov Z., Galiș S., Pistoale și revolvere. Colecția de arme a Muzeului
Banatului din Timișoara, Editura AnCart, Timișoara, 2014, - 132 p.
Mănărăzan 2005: Mănărăzan M., Colecția de arme medievale a Muzeului Județean Mureș,
Marmația, nr.8/2, Baia Mare, 2005, pp. 250-257.
Pinter 1999: Pinter Z.K., Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (secolele IX-
XIV), Editura Banatica, Reșița, 1999, - 273 p.
Registru, Registru de predare în gestiune a colecției de arme din patrimoniul Muzeului
Național de Istorie a Moldovei, 1-1428, 181 file.
Vlădescu, Konig, Popa 1973: Vlădescu C., Konig C., Popa D., Arme în muzeele din
România, Editura Meridiane, București, 1973, - 64 p.
Денисова 1953: Денисова М.М., Краткий определитель pусского боевого оружия XI-
XIX вв., Москва, [Госкультпросветиздат], 1953, - 168 с.
ГКП: Главная книга поступления, Государственный Историко-Краеведческий Музей
МССР, nr. 1, 1-4440; nr. 2, 4441-6291; nr. 3, 6292-7723.
Маркевич 2005: Маркевич В.Е., Ручное огнестрельное оружие.- СПб; Полигон, Санкт-
Петерсбург, 2005, 2-е изд.- 492 c.
Жук 1983: Жук А.Б., Револьверы и пистолеты, Москва, 1983, - 304 c.
Жук 2002: Жук А.Б., Современные пистолеты и револьверы, Москва, Изд-во ЭКСМО-
Прес, 2002, - 416 c.
Surse web
Variații ale pisolului Allen: În: http://historypistols.ru/blog/kapsyulnye-pistolety-i-
revolvery/osnovnye-raznovidnosti-perechnic-allena/ (vizitat: 18.02.2021)
Variații ale pisolului Mariette: În: http://historypistols.ru/blog/kapsyulnye-pistolety-i-
revolvery/osnovnye-raznovidnosti-peperboksov-marietta/ (vizitat: 18.02.2021)
Lista ilustrațiilor
Fig. 1-A. Pistol cu cremene și rotiță (MNIM, FB-6764-1).

Fig. 1-B. Pistol cu cremene și rotiță (MNIM, FB-6764-1).
Fig. 1-C. Pistol cu cremene și rotiță (MNIM, FB-6764-1).
Fig. 2. Pistol cu cremene (MNIM, FB-3004).
Fig. 3-A. Pistol cu cremene (MNIM, FB-3006-1).
Fig. 3-B. Pistol cu cremene (MNIM, FB-3006-1).
Fig. 3-C. Pistol cu cremene (MNIM, FB-3006-1).
238

Fig. 9-A. Pistol cu cremene (MNIM, FB-9058)
Fig. 9-B. Pistol cu cremene (MNIM, FB-9058).
Fig. 9-C. Pistol cu cremene (MNIM, FB-9058).
Fig. 10. Pistol cu cremene (MNIM, FB-9059).
Fig. 11-A. Pistol cu cremene decorativ, de panoplie (MNIM, FA-816).
Fig. 11-B. Pistol cu cremene decorativ, de panoplie (MNIM, FA-816).
Fig. 11-C. Pistol cu cremene decorativ, de panoplie (MNIM, FA-816).
Fig. 12-A. Pistol cu capsă (MNIM, FB-27361-13).
Fig. 12-B. Pistol cu capsă (MNIM, FB-27361-13).
Fig. 12-C. Pistol cu capsă (MNIM, FB-27361-13).
Fig. 16-A. Pistol cu capsă (MNIM, FB-2919).
Fig. 16-B. Pistol cu capsă (MNIM, FB-2919).
Fig. 16-C. Pistol cu capsă (MNIM, FB-2919).
Fig. 17-A. C. Pistol cu capsă cu două țevi amplasate orizontal (MNIM, FB-6796-3).
Fig. 17-B. Pistol cu capsă cu două țevi amplasate orizontal (MNIM, FB-6796-3).
Fig. 18-A. Pistol (pipernițe) (MNIM, FB-6796-1).
Fig. 18-B. Pistol (pipernițe) (MNIM, FB-6796-1).
Fig. 19-A.C. Pistol (pipernițe) (MNIM, FB-6796-4).
Fig. 19-B. Pistol (pipernițe) (MNIM, FB-6796-4).
Fig. 20. Mecanism cu cremene tip francez.
Fig. 21. Mecanism cu cremene tip spaniol, italian, turcesc.
NOTE
1
Pinter 1999, p. 8.
2
Маркевич 2005, 244; 400.
3
Жук 1983, 7.
4
Жук 1983, 49; 125-128.
5
Vlădescu, Konig, Popa 1973, 35-36; Mănărăzan 2005, 255.
6
Маркевич 2005, 28-35.
7
Marcov, Galiș 2014, 7-8.
8
Денисова 1953, 98-100.
9
Vlădescu, Konig, Popa, 1973, 41.
10
Imaginile au fost preluate din comunicarea cercetătorului Zoran Marcov, Pistoale Balcanice cu cremene din
Colecția Muzeului Banatului Timișoara, publicată în Analele Banatului S.N. Arheologie-Istorie, XIX, 2011.
11
Маркевич 2005, 116-119.
239
12
Жук 2002, 9-10.
13
Жук 1983, 7; Маркевич 2005, 48; Dobre 2013, 327; Marcov, Galiș 2014, 8.
14
Жук 2002, 13.
15
Variații ale pisolului Allen.
16
Variații ale pistolului Mariette.
17
Registru FB-6764-1; ГКП nr. 2, 5263.
18
Registru FB-3004.
19
Registru FB-3006-1.
20
Registru FB-3006-2.
21
Маркевич 2005, 104-106.
22
23
24
25
26
Маркевич 2005, 104-106.
27
Registru FB-9058.
28
Registru FB-9059; ГКП nr. 3, 6338.
29
Registru FA-816.
30
Registru FB-27361-13.
31
Registru FB-15195-13.
32
Маркевич 2005, 152.
33
34
35
36
37
Registru FB-2919.
38
39
Registru FB-6796-1.
40
240
UN NOU EXEMPLAR DE TROIȚĂ ”CULTUL EROILOR”, DESCOPERIT LA

NĂPĂDENI, UNGHENI
Angela IUCAL*
Cuvinte cheie: Năpădeni, troiță, eroi, cimitir, rezistență națională
În numărul 3-4 al buletinului

nostru am relatat despre două troițe
închinate memoriei ostășești, descoperite
în satele Valea Mare și Florițoaia Veche,
Ungheni1. Asta după ce, în numărul 2 al
Pyretus-ului, prezentam cel dintâi
exemplar de acest gen, descoperit în
biserica ”Sfântul Nicolae” din cartierul
Dănuțeni, municipiul Ungheni2. Toate
piesele fac acum parte din patrimoniul
instituției muzeale unghenene și constituie
dovada existenței în zonă, în perioada
interbelică, a unui puternic cult al eroilor.
Despre troițele din lemn românești,
origine, vechimea, stilul și destinația
acestora, precum și despre ”Cultului
Eroilor” și modul său de manifestare în
spațiul românesc, inclusiv în Basarabia, s-
au scris monografii3 și, deasemenea, am
relatat în același număr 2 al publicației
noastre4. Deaceea, vom purcede direct la
prezentarea a două piese noi din această
categorie.
După ce descopeream întâmplător Fig.1.”Coloana Cerului”. Troița Eroilor din

cele trei troițe amintite mai sus, s-a crezut cimitirul s. Năpădeni înainte de evacuare la
că numărul acestora în zona Ungheniului muzeu.
s-a epuizat și că nu vom mai avea fericita
ocazie să admirăm alte modele, la fel de interesante și originale. Iată însă că munca de
muzeograf este plină de surprize și acestea apar când nu te aștepți. Este și cazul celor două
piese descoperite, prima la Năpădeni, a două la Măcărești.
*
Angela IUCAL este muzeograf la Muzeul de Istorie și Etnografie din mun. Ungheni.
241
Troița din satul Năpădeni (Fig.1) a fost descoperită de subsemnata, aflându-mă într-o
cercetare pe teren în cimtirul localității, în toamana anului 2018.
Trebuie spus că cimitirul satului Năpădeni adăpostește numeroase vestigii vechi: cruci,
răstigniri, pietre de mormânt, care pot constitui cu brio subiecte de interes istoric local și chiar
național, cum este, de exemplu, mormântul marelui patriot român, preotul Grigore D.
Constantinescu, care a activat în localitate ca paroh în perioada între anii 1919-19325. Zona
aceasta a râului Cula este interesantă în aspectul perpetuării istoriei, culturii și tradițiilor
naționale, spațiul constituind obiectul unor cercetări sociologice ale echipelor efectuate în anii
treizeci ai secolului trecut trimise de Institutul Social Român din București, condus de
Dimitrie Gusti6, dar și leagănul mișcării de rezistență națională a basarabenilor împotriva
sovietizării și rusificării, impuse de URSS în perioada anilor 1944-19907.
Printre multitudinea de lucruri care apar pretutindeni în cimitirul satului Năpădeni,
captându-ți atenția, troița despre care relatez, mai să rămână neobservată: buruienile crescute
înalt și des, apoi copacii stufoși și malul înalt pe care stătea cocoțată, o făceau să rămână
ascunsă ochiului obișnuit. Continui să cred că doar providența mi-a îndreptat spre ea privirea
și dorința Celui de Sus de a o pune neîntârziat la adăpost de intemperiile timpului.
Așadar, troița se afla aplasată nu departe de intrarea centrală în cimitir, în partea
dreaptă a clopotniței, la circa 10 m distanță, fiind orientată cu fața spre nord, lucru puțin
obișnuit, dacă ținem seama de faptul că, în genere, crucile sunt dispuse cu fața spre răsărit
(Est) și spatele spre asfințit (Vest). Se pare însă că regula nu este valabilă pentru troițe și
răstigniri, căci le vedem dispuse variat.
Ca și exemplarele anterioare, troița de la Năpădeni face parte din categoria celor
consacrate ostașilor care au luptat în Primul Război Mondial.
Construcția troiței, precum și conținutul morfologic al ornamentării sculpturale sunt
originale, simple și tradiționale (Fig. 2).
Axul central, inițial, a avut mărimea de 3.50 m, însă după demontarea de la locul
instalării acesta a fost scurtat cu 0.70 de cm, din cauza imposibilității desprinderii de pe
stâlpul de fixare, astfel că, în final, înălțimea troiței a rămas să constituie 2.70 m. Axul este
întretăiat de două brațe transversale paralele, unul central și altul în partea superioară a troiței.
Distastanța dintre ele este de 0.75 cm. Lungimea ambelor brațe – 1,89 m, iar grosimea - 22 x
21 cm. Prin urmare, mărimea totală a crucifixului este de 2.70 x 1.89 m.
Din axul central, cu 45 cm mai jos de brațul central transversal, pornesc în sus două
brațe subțiri, patrate (8 x 5 cm), de formă semidiscoidală. Au lungimea de 75 de cm și se
unesc cu pările laterale ale brațului orizontal central. În continuare, din acest braț, ca o
prelungire a brațelor subțiri din partea de jos, în sus, spre cel de al doilea braț transversal, cu
care se unesc în final, pornesc alte două brațe subțiri, semidiscoidale.
Forma piesei în cauză face parte din tipologia troițelor arboricole, unul din cele mai
arhaice modele, cunoscut și cu denumirea de coloana cerului8.
Alături de modelul formei, ornamentarea sculpturală este elementul care determină
clar identitatea și semnificația piesei.
Dovadă că piesa aparține ”Cultului Eroilor” sunt cele două elemete pe care aceasta le
afișează: inscripția ”1916-1918” și coiful ostășesc cu cele două arme încrucișate, sculptate pe
axul central.
242
Și cele patru brațe semidiscoidale conțin, ca elemente sculpturale tradiționale, coloana

fără sfârșit, semn al eternității, nemuririi, continuității.
Fig. 2. Troița din Năpădeni, Ungheni . Variantă grafică realizată de V. Crudu.

Deasemenea, în centrul brațului transversal inferior, în locul unirii acestuia cu axul
central, este sculptată o cruce de la care pornesc raze spre exterior. În ambele părți ale
acesteia, pe același braț, sunt sculptate două rozete mici. O a treia rozetă de același fel se află
sculptată pe axul central și, împreună, formează o compoziție în formă de cruce. În
continuare, pe același ax central, la mijlocul segmentului dintre cele două brațe transversale,
este sculptat un ornament vegetal în formă de patru petale.
243
Troița a fost descărcată din cimitirul satului Năpădeni și adusă la Muzeul din Ungheni
în vara anului 2018, cu ajutorul și implicarea doamnei Artiomov Maria primar al localității,
fapt pentru care-i exprimăm mulțumiri.
Gradul de păstrare a piesei este mediu, urme distructive de putrefacție prezentând
partea superioară a axului central, precum și brațul transversal superior. Aceasta a fost tratată
fungic. Din cauza lipsei posibilităților, nu a fost, deocamdată, supusă conservării.
Actualmente Troița este expusă în expoziția de bază a muzeului, alături de celelalte trei
crucifixuri descoperite anterior.
NOTE
1
Angela Iucal, ”Cultul Eroilor” Armatei Române în Basarabia: Troițele militare de la Valea Mare și Florițoaia
Veche, Ungheni, Buletinul PYRETUS, nr. 3-4, Ungheni, 2017, p. 104-107.
2
Vasile Iucal, Emblema unui sacrificiu – ”Crucea Eroilor”, Buletinul PYRETUS, nr. 2, Ungheni, 2006, p. 118-
122.
3
Romulus Vulcănescu. Coloana Cerului, București, 1972, p.; I Oprișan, Troițe românești. O tipoligie,
editura ”Vestala”, București, 2003, 190 p.; Virginia Codreanu, Troițele – semnificația și ornamentația
lor, în Arta și arheologia, revistă, fascicolele 9-10, Iași, 1935, pp. 45-50.
4
În Basarabia, ”Cultul Eroilor” a revenit în anul 1941, odată cu reinstalarea administrației române. Pe data de 16
mai 1942, bunăoară, Arhiepiscopul Basarabiei Efrem Tighineanul emitea un ordin către parohiile provinciei în
care indica o serie de măsuri necesare a fi întreprinse în vederea promovării Cultului Eroilor, deoarece: ”Prin
jertfele și sângele lor am redobândit ținuturile cotropite de barbarii bolșevici”. Printre acțiuni, în punctul 3 al
ordinului se recomanda și instalarea unui ”monument sau troiță la intrarea în cimitir”. Vezi ordinul integral în
Buletinul Arhiepiscopiei Chișinăului, nr. 1-2, Chișinău, 1942, p. 29.
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Grigore_D._Constantinescu. Sursa a fost consultată pe data de 29.04.2021.
6
Rezultatul cercetărilor sociologice întreprinse de echipele lui D. Gusti în 1934 în s. Năpădeni s-a soldat cu
publicarea monografiei satului Năpădeni în anul 1935.
7
Vezi , de exemplu, ”Armata Neagră”, organizație antisovietică de partizani care a activat în zonă în anul 1949-
1950. Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia. 1944-1950, Stiinţa, Chişinău 1997.
8
Romulus Vulcănescu. Coloana Cerului, București, 1972, p. 171.
244
MĂRTURISIRI CU DRAG DE FRUMOS
Irina CIOBANU*
Cuvinte cheie: restaurare, tapiserie, scoarțe, muzeu
Sunt Ciobanu Irina. Am absolvit Facultatea de Arte Plastice și Design UPSC ,,Ion
Creangă, ciclul II Masterat. În prezent lucrez ca restaurator de covoare tradiționale în cadrul
Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din mun. Chișinău. Pe băncile facultăți m-
am format ca tânăr specialist în acest domeniu.
Mottoul meu în viață este afrimația lui Modest Musorgski, care supunea că:
”Artistul crede în viitor, pentru că trăieşte în viitor”.
Deci, după cum am spus, lucrez la Muzeul de Etnografie și Istorie Naturală. De doi
ani sunt restaurator în Sectia Restaurare si Conservare. Aici mă simt ca peștele în apă, simt că
aici traiesc pe deplin, din care cauză m-am implicat tot mai mult în acest domeniu. Pot să
afirm, că am căpătat experiența practică în cadrul orelor de la facultate și de la muzeu, ca
restaurator de țesături tradiționale. În acest domeniu m-am regăsit și m-am determinat ,,cine și
ce vreau sa fiu eu ?’’
Trebuie să mărturisesc, că am avut multe experiențe si obstacole pâna a ajunge sa fiu
recunoscută și în alte instituții, orașe si centre de creație, pentru ca să demostrez cu iscusință
în ce constă adevărata artă textilă.
Așa-dar, pentru a restaura un covor tradițional, mai intâi întocmesc fișa de restaurare.
Aceasta include următoarele competențe: nrumăr de inventar, denumirea covorului, originea
covorului, dimensiunea, tehnica, materia primă, starea covorului la primire, diagnosticul
covorului, fotografie la inceputul covorului, mijlocul si sfirsitul piesei. Este cel mai migălos
lucru pe care l-am realizat, dar e cel mai important si are un loc aparte în inima mea.
Covoarele au apărut, în forma lor utilitară-decorativă, într-o etapă istorică a
dezvoltării societăţii, reflectând un anumit nivel al civilizaţiei. Prezente în orice casă, acestea
au oferit direcţiile în care s-au manifestat din plin hărnicia, măiestria şi fantezia creatoare a
femeilor. De-a lungul timpului, motivele ornamentale şi cromatica covoarelor au fost
transmise din generaţie în generaţie, fiecare dintre acestea aducându-si contribuţia la
păstrărarea tradiţiei şi bunului gust.
În continuare, voi prezenta procesul de restaurare a unei scoarțe din patrimoniul
Muzeului National de Etnografie si Istorie Naturală în detalii, expusă în expoziția instituției în
cuază, în sala nr 6 - ,,Sala Nunții,,.
Numarul de inventar al piesei este 24557.
Descriere
*
Irina CIOBANU este tânără restauratoare de textile la Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală din
Chișinău.
245
Scoarța se încadrează în categoria ţesăturilor de lână, grele și de mari dimensiuni,

destinată să servească interiorul casei, fiind întrebuinţată zilnic cu rol practic, de protecţie,
precum şi cu funcţie decorativă importantă.
Decorul piesei prezintă un ansamblu unitar, fiind format dintr-un câmp central pe
fond albastru cu nuanţe diferite şi doua chenare (roşu, albastru) ce delimitează marginile
covorului, atât spre interior, cât şi pentru exterior. Câmpul central are repartizat uniform
motive decorative în formă de romburi, iar în centru - pomul vieţii. Celelalte două chenare
delimitează, de-o parte şi de alta, motive decorative (dinţii de fierăstrău,brazi), prezentate pe
un decor în zig-zag. Gama de culori este bogată: roşu, albastru, galben-pal, liliachiu, alb,
verde-inchis, verde-deschis. Culorile sunt intense în majoritatea lor fiind coloranţi chimici.
Diagnostic
Piesa a fost supusă uzurii funcţionale, fapt ce a dus la degradarea sa. (Foto 1).
Suprafeţele cele mai afectate sunt întâlnite la capetele covorului şi mai puţin pe câmpul
central. Covorul prezintă degradări fizice, chimice şi mecanice, care constau în deformări ale
piesei, rupturi cu pierdere de material, pierderea firelor din urzeală, desprinderi de băteală,
destrămări. Deasemenea, apare o intervenţie neadecvată, realizată anterior prin coasere cu fire
de grosime diferită în intenţia de a nu se destrăma. Pe suprafaţa piesei există o pată de origine
necunoscută. Agenţii fotochimici au determinat degradarea culorii liliachiu ca urmare a
acţiunii luminii, sesizabilă pe dosul piesei. Toate aceste degradări au cauzat o imagine
inestetică a covorului.
Foto 1. Etapa de inițiere: Curățarea adânciturii pentru pregatirea urmatorului proces de lucru a piesei (detaliu).
Propuneri de restaurare
În urma discuţiilor avute în cadrul laboratorului, în vederea stabilirii etapelor care vor
fi efectuate, s-a ajuns la următoarea concluzie: Piesa va fi restaurată prin consolidare pe
suport, cu păstrarea materialului existent şi reconstituirea/reîntregirea unei porţiuni prin
introducerea firelor de urzeală şi băteală deteriorată cu acul, astfel încât să redea aspectul
iniţial al ţesăturii.
Operaţii de conservare şi restaurare

După parcurgerea etapelor de fotografiere, identificare şi transpunere în desen a
zonelor degradate, procurarea materialelor compatibile cu ţesătura, s-a trecut la restaurarea
propriu-zisă,:
- s-a recurs la descoaserea firelor din intervenţia neadecvată şi s-au realiniat fibrele
de băteală .
246
- s-a încercat îndepărtarea petei (pata fiind foarte veche s-a înlăturat în proporţie de
40%) cu soluţie de amoniac 25% în amestec cu H2O2, 30%. Aceasta pată se datorează unui
material gras, conform buletinului de analiză.
- s-a desprăfuit piesa cu ajutorul unui aspirator de mână, de mică putere.
- s-a folosit ca material de suport pânză vatir compatibilă cu originalul şi fire de
Foto 2. Completarea găuriilor lipsă cu tij de urzeală, pentru pregătirea următorului proces de lucru a piesei
de restaurat.
bumbac, pentru consolidare.
Suportul şi firele din lână pentru băteală au fost vopsite cu coloranţi acizi în mediu
neutru cu fixare de acid acetic. A urmat clătirea şi uscarea materialelor şi a fibrelor. După ce a
fost croit şi fixat cu o cusătură tighel pe reversul piesei s-a trecut la operaţia de consolidare.
Consolidarea pe suport s-a realizat cu fir de bumbac în „punct de broderie bizantină”,
constând în prinderea pe suport a firelor destrămate din ţesătură. Metoda este reversibilă,
cusătura putând fi desfăcută cu uşurinţă. În paralel cu operaţia de consolidare se va face şi
operaţia de reîntegrare a unor motive prin reintroducerea firelor de urzeală şi băteală cu acul
(Foto 3).
După restaurare, piesa a fost dublată cu un material din bumbac (pânză) (Foto 3). În
partea superioară i-a fost ataşat un manşon (pe care s-a cusut şi nr. de inventar) din acelaşi
material în vederea expunerii.
Foto 3. Etapa de finisare:Tonalitatea spațiului de urzeală cu o varietate cromatică corespunzătoare a

procesului de lucru a piesei de restaurat.
Recomandări
Piesa se păstrează în depozit, fiind rulată pe un suport cilindric neutru, protejată cu o
husă, suportul fiind suspendat la capete pe un rastel, intr-un mediu cu temperatură şi umiditate
relativă stabilă.
In perioada rece a anului 2019-2020 am restaurat unele scoarțe de Căușani, care au
fost expuse la expoziția Târgul Național al Covorului ,,Covorul Dorului,,, ediția a VI-a, în
247
incinta Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală. Inagurarea a avut loc pe 18

decembrie 2019.
În urmatorul an, 2020-2021, am restaurat unele scoarțe de Camenca-Rai de Pomi si
Flori, care au fost expuse la expoziția Târgul Național al Covorului ,,Covorul Dorului,, ediția
a VII-a, în incinta Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală.
În concluzie, pot să afirm că izvorul autentic și mereu îmbelșugat al geniului nostru
popular, care a inspirat și vasta creație ornamentală, cunoaște, în epoca contemporană, o
valorificare din cele mai intense și mai diferențiate în rândurile maselor largi de la sate și de la
orașe, în contextul general al mișcării artizanale, a uniunilor de artiști plastici, în procesul
educațional promovat prin toate formele de învățământ, pentru dezvoltarea gustului estetic și
pentru cultivarea unui patriotism luminat în rândul tinerei generații, care va desăvârși opera de
integrare a acestor creații ale spiritualității românești în domeniul valorilor universale.
În final, doresc să adaog faptul, că, recent, am fost invitată la Ungheni, în orasul meu
natal, la un atelier de creație, unde am prezentat tema: ”Arta țesutului - de la tradițional la
tehnici contemporane” (Foto 4). Am trăit o experienta rară, făcând schimb de păreri cu mai
mulți meșteri din satele acestui raion. Apoi, a urmat lucrul practic, astfel că, pentru o zi, m-am
simțit în pielea unui lector, trăind o satisfacție și o mândrie enormă.
Foto 4. Aspecte din cadrul atelierului de creație organizat la Ungheni.
Apoi, dupa ceva timp, mai exact pe data de 26 martie 2021, am fost invitată să particip
în cadrul proiectului instituțional “Crearea parteneriatelor educaționale în promovarea
patrimoniului național și universal din perspectiva educației muzeale a elevilor și studenților”,
organizat sub egida UPSC.
Am desfășurat, împreuna cu Inga Mațcan-Lâsenco, lector universitar UTM, în incinta
Liceului Teoretic “Ion Luca Caragiale” din Orhei, activitatea extracurriculară ”Secretele
covorului moldovenesc”. Am prezentat tema :”Tapiseria ca tradiție”.
Am fost onorați de prezența specialiștilor în acest domeniu: Elena Cojocari, Corina
Rezneac, colaboratori ai Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău;
Natalia Laba, tapisier, și doamna Moisei Ludmila, etnolog, doctor în istorie, lector universitar
UPSC. Elevii au cunoscut lucruri noi și interesante despre arta țesutului covorului național dar
și despre tapiseria contemporană. La fel, au colorat planșe cu elemente din covorul național,
elaborate de studenții UTM, FUA, DIN. Totul sa petrecut online (Foto 5).
248
Foto 5. Aspecte din cadrul conferinței online desfășurate la Orhei.
Sper ca în timpul apropiat să mai fiu implicată și în alte proiecte nationale, dar și
internaționale, iar pe viitor vreu să scriu un articol despre conservarea și păstrarea covorului
tradițional.
Vă astept cu mult drag la minunatul nostru muzeu, pentru a vedea pe viu toate
procedeiele unei restaurări profesioniste a celor mai vechi și valoroase scoarțe din Republica
Moldova.
249
Buletinul PYRETUS, 2021, nr. 5-6 PATRIMONIU
DESFACEREA MITULUI: CONSTRUCȚIA PODULUI FEROVIAR PESTE RÂUL

PRUT, LA UNGHENI
Vasile IUCAL*
Cuvinte cheie: Ungheni, Prut, Basarabia, Imperiul Rus, pod feroviar, Eiffel, Beleliubski
De aproape două decenii, în Republica Moldova este cunoscut mitul despre construcția
podului feroviar peste râul Prut, la Ungheni, de către celebrul inginer francez Gustave Eiffel.
Deși această inginerie exista aici de mai bine de un veac, nimănui nu ia trecut prin minte
anterior o asemenea fantezie. Iată însă că, la sfârșitul secolului trecut, într-o vreme când
societatea se afla în derivă, iar adevărul istoric nu prea conta, oricine crezându-se în măsură
să-l tălmăcească după propriul plac, indivizi înzestrați cu anumită imaginație au generat
povestea Podului Eiffel la Ungheni. Îmi scapă acum cine a fost cu exactitate părintele
fabulației, știu doar că, începând cu anul 1998, în presă au apărut o serie de articole, autorii
cărora mărturiseau contribuția lui Eiffel la edificarea podului feroviar la Ungheni 1. Cu
certitudine, în 2000, un anume Vladimir Anikin, arăta, cu oarecare siguranță, implicarea
părintelui renumitului turn din Paris la edificarea podului peste Prut 2. De aici, firul în jurul
subiectului cu pricina s-a tot țesut, astfel încât acesta, în scurt timp, a devenit unul de top,
fiind preluat de numeroase mijloace media din R. Moldova și nu numai (Dolghi, Felea 2017,
97). Astfel, legenda s-a răspândit cu iuțime de la o sursă la alta, căpătând conotații nebănuite.
Evident, pentru unii a fost și este un prilej de mândrie, pentru alții de curiozitate și uimire.
Faptul că o mică localitate urbană adăpostește o mostră de-a lui Eiffel, nu a putut să nu
placă unghenenilor, unde mai pui că lucrări ale celebrului francez sunt găzduite de orașe ca
Paris sau New York. Și lucrurile pot fi înțelese, până într-un anumit punct, dacă ne gândim că
această comunitate, în virtutea vitregiilor istoriei, decenii la rând fiind dezgolită aprig de
valori culturale și istorice autentice, se afla la acest început de veac în căutarea unor valori noi
de exprimare identitară.
Trebuie să recunosc, că și subsemnatul, deși nu am scris, totuși, la început, am căzut
pradă acestei distorsionări, contribuind oarecum la perpetuarea mitului. Ca istoric, totuși, de
fiecare dată am fost rezervat și am ținut să atenționez publicul asupra faptului că, deocamdată,
enunțul nu se confirmă documentar și că, în continuare, sunt necesare investigații temeinice.
De aceea, începând de prin anul 2000, odată cu apariția articolului lui Anikiev, mi-am pus în
scop elucidarea cazului.
În timp ce rezultatele cercetărilor de arhivă au întârziat să apară, mijloacele mass-
media au continuat să mediatizeze subiectul, stăruind asupra unor oportunități turistice pe care
acesta le oferea orașului Ungheni. Perspectiva transformării podului într-o carte de vizită a
localității, a determinat autoritățile locale să acorde acestuia, în aprilie 2012, numele ”Podul
Gustave Eiffel3. Pasul a fost făcut fără consultarea specialiștilor, după cum a procedat și
Ministerul Culturii în octombrie 2014, când podul ”Gustave Eiffel” a fost desemnat
eveniment central al Zilelor Patrimoniului Cultural European în Republica Moldova.
*
Vasile IUCAL este istorician, director al Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni.
250
Tot în 2014, revista bucureșteană Historia a publicat articolul ”Podul peste Prut,
proiectat și construit de Gustave Eiffel” (Berinde 2014). Lecturându-l, cititorul de rând,
neinițiat în problemă îndeajuns, rămâne cu impresia că, în sfârșit, se pune punctul pe ”i” într-
un subiect mult discutat. Acest articol a avut o oarecare contribuție la creșterea credibilității
legendei podului Eiffel la Ungheni. Când însă subsemnatul a solicitat autorului dovezi
referitoare la cele relatate, acesta a promis să ”caute toate sursele documentare disponibile pe
tema în cauză”, doar că lucrurile nu s-au mai întâmplat.
La fel au procedat și alți autori, cărora le-am cerut să ofere dovezi, întru confirmarea
spuselor lor, fapt care, într-un final, m-a făcut să înțeleg că este vorba de un fals ordinar și că
sunt necesare cercetări corespunzătoare.
Tot ce am izbutit să aflu inițial, a fost numele celui care s-a ocupat de realizarea
construcției podului - inginerul rus N. Balinski4, pe care, trebuie observat, V. Anikin, autorul
articolului din 2000, îl dădea drept autor al proiectului podului.
La Arhiva Națională a R. Moldova nu am mai dat de alte materiale, iar cercetările
ulterioare m-au convins că în Moldova sunt șanse minime să găsesc informația căutată. Astfel
a apărut ideea direcționării investigației spre instituții de profil din străinătate – în special ruse
și ucrainene. Am reieșit din faptul că, la momentul construcției podului, a căii ferate în
genere, Basarabia s-a aflat în componența Rusiei țariste, apoi a URSS și, prin urmare,
instituțiile implicate în aceste construcții, cu certitudine, au trebuit să fie rusești.
Prin urmare, pe 18 octombrie 2015, am expediat o scrisoare cu expunerea subiectului,
la Muzeul Transportului Feroviar al Federației Ruse din Peterburg5. În răspunsul pe care l-am
primit de acolo, se menționa că: ”Muzeul nostru nu deține date privind construcția podului
peste Prut la Ungheni, dar în biblioteca instituției există o carte, editată în anul 1971, de un
colectiv de autori, intitulată: ”Стальным магистралям Молдавии 100 лет”, în care se spune
că germanii, retrăgându-se în 1944, au aruncat în aer: ”… marile poduri: la Bender, Râbnița,
Moghilev-Podolsk, Ungheni și Reni”. Din aceasta se poate face concluzia că podul construit
în sec. XIX, chiar dacă a funcționat pe timpul Războiului Doi Mondial, până astăzi nu s-a
păstrat”.
În continuare, specialiștii de la Peterburg au ținut să precizeze că: ”La sfârșitul
secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, la construcția și proiectarea a peste 100 de
poduri feroviare în Rusia a participat inginerul căilor și comunicațiilor, profesorul Institutului
inginerilor al căilor și comunicațiilor, șeful Laboratorului mecanic N. A. Beleliubski. Muzeul,
de asemenea, se află în posesia unei monografii: ”Н. А. Белелюбский. Жизнь и
творчество”, în care este dată lista celor mai mari poduri construite după proiectele lui N.
Beleliubski. Printre acestea, figurează și podul construit peste Prut, pe linia ferată Chișinău-
Ungheni în anul 1881”.
În încheiere, se mai arăta că: ”În fondurile Arhivei Istorice de Stat a Rusiei (Р.Г.И.А.)
se păstrează materiale privind construcția drumurilor și podurilor în Imperiul Rus până în anul
1917 și dosarul personal al lui N. A. Beleliubscki, în care, de asemenea, figurează podul
feroviar peste Prut, construit după proiectul acestuia”6.
Așadar, din răspunsul muzeografilor de la Peterburg reieșeau două lucruri.
Întâi, se confirma presupunerea că podul actual a fost construit după Războiul Doi
Mondial.
Doi: în calitate de autor al proiectului podului vechi apărea o persoană absolut nouă,
care nu fusese vehiculată niciodată în discuțiile despre paternitatea construcției - inginerul
rus N. Beleliubski.
Ambele piste trebuiau verificate și confirmate documentar.
Întradevăr, faptul că podul actual nu este cel vechi, devine clar la o simplă confruntare
a imaginilor de epocă ale primei construcții cu cele ale podului actual. Mai jos vom vedea că
251
există și documente care dovedesc că primul pod a fost aruncat în aer în timpul ultimului
război mondial.
Lucrurile erau absolut necunoscute însă în privința inginerului N. Beleliubski, din care
cauză aveam suspiciuni asupra sa, și nu doar în calitate de autor al proiectului primului pod
feroviar la Ungheni, ci în genere, în posibilitatea existenței în Rusia la acea vreme a unor
capacități moderne de construcție a podurilor feroviare. De aceea, o edificare documentară în
acest sens era absolut necesară.
Urmând recomandarea specialiștilor de la Peterburg, pe data de 14 martie 2016 am
expediat un demers la Arhiva Istorică de Stat a Rusiei, în care am rugat să ni se ofere date
despre dosarul personal al inginerului N. A Beleliubski și să ni se răspundă concret dacă
acesta a fost implicat în edificarea podului feroviar peste Prut la Ungheni 7.
În răspunsul primit, patru luni mai târziu, pe 25 august, ni se confirma că: ”Întradevăr,
în fondurile înstituției respective se păstrează ”Proiectul podului peste r. Prut”. Acest pod a
fost proiectat pentru calea ferată Chișinău-Iași a Direcției căilor ferate Sud-Vest. Proiectul
podului a fost întărit de ministrul comunicațiilor A. P. Bobrinski la 24 martie 1874. Autor al
proiectului este inginerul N. Beleliubski”8. Se mai menționa că: ”Pe coperta documentului stă
aplicată ștampila Comitetului Tehnic cu însemnarea ”86”. Se poate presupune că podul a fost
proiectat în 1874, dar a fost construit în anul 1886”, conchideau arhivarii. Făcând demersurile
necesare, peste ceva timp, am inrat în posesia copiei documentului respectiv9.
În ceea ce privește persoana inginerului N. A. Beleliubski, am stabilit următoarele: La
momentul construcției podului feroviar peste Prut, Rusia țaristă dispunea de o școală de
construcție a podurilor foarte dezvoltată, cu o bună reputație în toată lumea. Începând cu
mijlocul sec. XIX, odată cu apariția unor noi metode de sporire a rezistenței construcțiilor
metalice, în Rusia au început pe larg să fie construite poduri de fier de diferite sisteme, cel
mai rațional și răspândit fiind cel care propunea construia podurilor din ferme metalice,
proces care a durat până în anul 1910. Inițiatorul construcției acestui tip de poduri a fost
inginerul S. Kerbedz, prin edificarea, în anii 1853-1857, a podului feroviar peste r. Luga.
Alt cunoscut inginer rus, cu o contribuție importantă în construcția de poduri feroviare
la mijlocul secolului XIX, a fost A. E. Struve. Acesta a fost autorul construcției podurilor
peste r. Oka (1866), peste Nipru (la Kiev, 1867) și Kremenciug (1872). Au mai existat și alți
ingineri talentați și foarte cunoscuți la acea vreme nu doar în Rusia, ci și în afara imperiului:
F. Iasinski, L. Proskureakov, D. Juravski ș. a. (Пунин 1982, 52).
În a doua jumătate a secolului XIX, școala rusă de ingineri-constructori de poduri
ocupa unul din locurile de frunte în lume. În anii 1870-1890 aceasta a fost condusă de
eminentul inginer, savant și pedagog N. A. Beleliubski, 1845-1922 (Foto 1).
N. A. Beleliubski a absolvit Institutul inginerilor căilor
și comunicațiilor din Peterburg în 1867, iar din 1873 a fost
profesor în cadrul acestuia.
Începutul activității sale inginerești a coincis cu
demararea construcției podurilor feroviare mari din secții
metalice, ceea ce făcea necesară studierea fermelor și
cercetarea proprietăților materialelor de construcție. Prima sa
lucrare în acest domeniu a fost participarea la reconstruirea a
48 de poduri pe linia ferată Nicolaevskaya, unde lui
Beleliubski i-a revenit întâietatea în elaborarea metodei de
schimbare a podurilor din lemn cu cele din fier, fără a întrerupe
circulația trenurilor. În total, în întreg Imperiul rus trebuiau
schimbate 120 de poduri care funcționau din anul 1851. Acest Foto 1. N. A. Beleliubski
lucru a fost înfăptuit până în anul 1880, fapt ce i-a adus (Лопатто 1975, 12).
252
autorului un mare prestigiu în domeniul construcțiilor podurilor feroviare.
Astfel, din 1869, când a fost construit primul său pod, peste Volga, în Simbirsk, și
până în 1916, după proiectele lui N. Beleliubski au fost construite peste 100 de poduri, cu o
lungime totală de 17 km. Începând cu anul 1870, în Imperiul Rus nu a fost construit nici un
pod fără participarea lui N. A. Beleliubski (Демченко 2015, 363).
Cele mai cunoscute au fost: podul de la Syzran (1880-1885, cel mai lung pod din
Europa la sfârșitul sec. XIX), cel de la Sveajzsk, peste Volga, podul peste Nipru de lângă
Dnepropetrovsk, podurile peste Obi, Inguleț ș. a.
Lui N. Beleliubski îi aparține inițiativa de a fabrica secții metalice tip (ferme), cu
lungimea de 25 și 50 de stânjeni (aprox. 50-100 m.).
Acesta primul în lume a propus ferme10 cu două sisteme de grinzi încrucișate și o
grindă suport la mijlocul secției (1888), fermă de pod cu îmbinare a grinzilor în formă de
triunghi (1890). Tot acestuia îi aparține noul principiu de determinare a lungimii libere a
podului între stâlpii-suport, necesară capacității de curgere a apei pe pod.
Enumerând aceste realizări, nu trebuie omis din vedere și faptul că lui N. Beleliubscki
ia revenit meritul de a înlocui fierul cu oțelul în construcția podurilor (din 1883), ceea ce a
sporit simțitor calitatea și siguranța construcțiilor (Лопатто 1975, 62). N. Beleliubski a
înfăptuit numeroase și importante modificări în construcția podurilor, unele dintre care au fost
recunoscute în practica mondială. Datorită unor astfel de invenții, aplicate la construcția
podului feroviar peste r. Volga, la Syzran, în anul 1880 (Foto 2), inginerul rus a fost distins cu
medalia de aur la expoziția internațională de la Edinburg.
N. Beleliubski a fost ales doctor de onoare în științe inginerești al academiilor din
Germania, Franța, Anglia, membru de onoare a Asociației inginerilor civili din Franța,
memru de onoare al Institutului betonului din Anglia. În anul 1907 Școala tehnică superioară
din Berlin i-a acordat acestuia titlul de doctor-inginer honoris causa, pentru merite deosebite
în construcția podurilor. N. А. Beleliubski a fost participant activ la lucrările congreselor
internaționale în domeniul ingineriei podurilor și sporirii rezistenței metalelor (Демченко
2015, 362).
În construcția de poduri rusă din anii 1870-1890, a dominat ”școala lui Beleliubski”.
Este necesar de reținut că Rusia secolului XIX, în imensitatea teritoriului său, suferea de lipsa
Foto 2. Podul peste r. Volga, la Syzran (1880), proiectat de N. Beleliubski (Лопатто 1975, 23).
253
cronică a drumurilor. Imperiul avea nevoie de dezvoltarea rapidă a sistemului de comunicații,
inclusiv a căilor ferate. În această situație, problemele esteticului și frumosului în construcția
de poduri ocupau un loc secundar.
Aspectul estetic al arhitecturii podurilor, spre deosebire de școala franceză, de
exemplu, aproape că nu era studiat în cadrul cursurilor instituțiilor de profil. Una din cauzele
principale a fost că podurile în sine, erau considerate construcții strict utilitare și nu produse
ale creației artistice. De aceea, inginerii-proiectanți de poduri feroviare din a doua jumătate a
secolului XIX au pledat pentru raționalitatea soluțiilor tehnice. Inclusiv N. Beleliubski a fost
adeptul excluderii diversității tipurilor în construcția podurilor și limitarea la un diapazon
îngust de construcții, dând prioritate fermelor de tip grindă (Пунин 1982, 56). Prin urmare,
inginerul a recurs la tipizarea acestora.
Din anii 1870-1880, N. Beleliubski a proiectat și utilizat tipul fermelor cu trei bare
diagonale (cu lungimea între 25 și 50 de stânjeni)11, pe care, începând cu deceniul opt, l-a
înlocuit cu cel de două diagonale, lungimea fermelor măsurând între 50, 87 și 87,78 m.,
ajungându-se ulterior până la 109,25 m (Пунин 1982, 57).
Contemporanii conștientizau rolul important pe care îl aveau căile ferate în
dezvoltarea economică și culturală a societății, mai ales la periferiile imperiului. De aceea,
atunci când se inaugura un pod mare, evenimentul se transforma deseori în sărbătoare.
Foto 3. N. Beleliubski, proiectul podului feroviar peste r. Prut, schiță pilon (Beleliubski 1888, 5).
254
Amplasată într-un mediu geografic și social concret, noua construcție producea un impact
important asupra acestuia, asupra comunității în genere (Пунин 1982, 73).
Astfel, în lista celor mai mari poduri construite de N. Beleliubski, figurează și podul
peste r. Prut, la Ungheni (Лопатто 1975, 132). Din aceeași sursă, aflu că la Biblioteca
Națională a Rusiei din Peterburg se mai păstrează un proiect al podului feroviar peste r. Prut,
elaborat de același autor (Белелюбский 1881, 49-50).
Analizând documentul în cauză, am realizat că, de fapt, este vorba de o parte din
același proiect, din anul 1874, lucru confirmat și de explicația ce-l însoțește (Белелюбский
1881, 49). Astfel, intrând în posesia ambelor documente, plus alte surse complementare:
imagini, desene de epocă, relatări, cerctându-le atent, am putut stabili că, din momentul
construcției căii ferate Chișinău-Iași în 1875 și până în ziua de astăzi, pe râul Prut, la
Ungheni, au existat 2 poduri feroviare metalice.
Despre edificarea celui dintâi se vorbea încă în anul 1872, pe data de 18 august, când
consulul rus la Iași anunța șeful jandarmeriei regiunii Basarabia despre faptul că: ”Pe durata
Foto 4. N. Beleliubski, proiectul podului feroviar peste r. Prut, 1874, fragment (Р.Г.И.А., Ф. 350.
Оп. 58. Д. 1600. Л. 1).
construcției podului feroviar peste Prut, care urma să aibă loc, inginerul părții române,
Stamatopulo, ruga să-i fie permisă trecerea liberă a râului Prut, în punctul de unire a căilor
ferate din localitatea Ungheni”12.
Proiectul a fost aprobat de Consiliul tehnic pe data de 24 martie 1874, cu un an înainte
de finisarea construcției sectorului de cale ferată Cornești-Ungheni (1 iunie 1875).
Documentul este semnat de inginerul Institutului Imperial al căilor și comunicațiilor, N.
Beleliubski.
Conform proiectului: ”construcția prezenta o structură metalică din 2 deschideri,
fiecare având lungimea de 32,00 stânjeni (71, 3 m), sistem diagonal cu bare aparte pentru
fiecare deschidere, cu circulația pe partea de jos și adaptarea liniei pentru circulație pietonală.
Părțile din piatră (pilonii) - pentru 2 căi, iar partea superioară (metalică) a construcției - pentru
255
Foto 5. N. Beleliubski, proiectul podului feroviar peste r. Prut, 1874, partea superioară – ferma
(Beleliubski 1888, 5).
o singură cale de lățimea unei garnituri de tren rusești. Podeaua pentru pietoni este din 2
rânduri de scândură din stejar. Intrări pe pod pentru trăsuri cu înclinație de 1/20 și lățimea de
4 stânjeni, inclusiv lățimea podului – 3 stânjeni. Pilonii au baza din beton, turnată la
adâncimea de 3 m mai jos de orizontul nivelului inferior al apei, fiind înconjurați cu un rând
de stâlpi de protecție. Berbecul13 este fixat pe un cheson14adâncit până la stratul de humă aflat
la 15 m mai jos de orizontul nivelului inferior al apei. Clăditul acestora este efectuat din
piatră de travertin nefinisată – în pilon mai jos de suprafața pământului, în berbeci, mai jos de
de orizontul inferior al apei; mai sus de ambele niveluri– construcția este căptușită cu piatră
din zăcământ mai dur.
Construcția superioară a podului se compune din ferme cu lungimea de 232 ⅓ f.15, cu
înălțimea de 24,5 f.. Distanța dintre axele fermelor este de 18⅓ f., lungimea panelurilor – 13 f.
8 d. pe lângă 17 paneluri. Brâurile sunt de tip cutie.
Părțile bazei construcției unei deschideri conțin 620 puduri de fontă și oțel. În total,
partea superioară a construcției celor 2 deschideri cântărește 24840 puduri (406879,2 t.) 16.
Pilonii podului sunt echipați cu fântâni pentru explozibil.
Proiectul aprobat al podului (în martie 1874) a fost prevăzut cu mijloace pentru
stoparea accesului trăsurilor în timpul trecerii trenurilor, barierele și căsuțele de pază la
intrare au fost utilate cu sonerii electrice, unite prin fir telegrafic cu ambele stații Ungheni
(ruși și români), iar la ambele părți ale podului au fost instalate semafoare, puse în funcțiune
cu fire de la manivelele barierelor. De asemenea, au fost întreprinse diferite măsuri pentru
preîntâmpinarea incendiilor.
Costul podului:
1) Structura metalică superioară (inclusiv lemnul) 24840, 00 puduri (pentru 1 pud
câte 4 rub. 87 cop.) – 120880 rub.
2) Cheson 3950 pu duri câte 5 rub. 50 cop. pentru un pud – 21725, 00 rub.
3) Așezare cheson (cu mijloacele proprii), 114 ctânjeni cubi câte 200 rub. – 228
00,00 rub.
4) Clădit și beton, 335 stânjeni cubi (pentru 1 st. cub 235 rub.) – 83425,00 rub.
5) Amenajarea șoselei de acces – 8470,00 rub.
6) Administrația, căsuțe, semafoare, sonerii ș.a. – 22700,00 rub.
În total: 280 000 rub.
Această sumă a fost împărțită egal între guvernul român și conducerea căii ferate
Odesa” (Beleliubski 1881, 49-50)17.
Cu siguranță, în 1875 podul nu era construit. În acel an abia activa o comisie ruso-
română, având în frunte pe amintiții ingineri: din partea rusă - Balinskii, iar din partea
română - Stamatopulo. În sarcina acesteia intra supravegherea desfășurării lucrărilor de
construcție a podului.
256
Era deja 12 martie 1875, iar membrii comisiei în cauză continuau șirul adresărilor
către autoritățile ruse, întru facilitarea trecerii Prutului, de pe un mal pe altul, pe timpul
lucrărilor.
Nu cunoaștem când a fost finisată construcția exact. De regulă, datorită tehnologiilor
existente la acea vreme, aceasta nu a putut dura mai târziu de anul 1876, cu atât mai mult că
lucrurile erau grăbite de situația politică alarmantă din Balcani, care s-a soldat cu începutul
Războiului ruso-turc, pe 12 aprilie 1877. Astfel că la acea dată trupele ruse traversau podul
deja construit.
Fără îndoială, acesta era din fier. Așa ni-l prezintă însuși proiectul inginerului N.
Beleliubski18. Tot așa l-a văzut – ”podul de fier peste Prut” - desenatorul militar rus S.
Șamota, aflat în trecere prin Ungheni în aprilie 1877 (Fig. 7)19. Și corespondentul P. Karazin,
relata în însemnările sale din același an, că la Ungheni a trecut Prutul, ”râu ale căror maluri
abrupte sunt legate printr-un pod din ferme de fier, pe care se aștern linii de fier”20. Prin
urmare, afirmația că primul pod a fost construit din lemn, face parte din șirul de fantezii ale
mitului aflat în discuție. În deceniul șapte în Imperiul rus poduri feroviare din lemn nu se mai
construiau. Dimpotrivă, din 1851 acestea se aflau în plin proces de înlocuire cu cele metalice,
lucrări în care, după cum am văzut mai sus, a fost implicat nemijlocit și N. Beleliubski.
În continuare, trebuie, totuși, să ne lămurim problema celor doi ani, pe care arhivarii îi propun
ca repere pentru construcția podului: primul – ”1881”- figurează în lista podurilor proiectate
de N. Beleliubski (Лопатто 1975, 132), al doilea - ”86” - pe foaia de titlu a proiectului din
187421. Mai plauzibil pare a fi cel dintâi, căci, după construcția podului în anul 1876, a urmat
o etapă de 5 ani, pe parcursuul căreia au fost efectuate testări și verificări. Acestea s-au
încheiat în 1881, fapt care a însemnat anul dării în exploatare de facto a podului. Cât privește
cifra ”86”, ea poate semnifica o perspectivă mai lungă de construcție a podului, de până în
1886. Evenimentele politice însă care au survenit, după cum am menționat deja, au grăbit
realizarea lucrărilor. Cu certitudine, în nici un caz nu poate fi vorba de construcția unui alt
pod. Acest lucru nu se justifica economic. Cu atât mai mult, nu a fost o defecțiune la piloni,
cauzată de creșterea debitului de apă și chemarea inginerului francez Eiffel, pentru a remedia
lucrurile, așa cum afirmă cunoscuta ”legendă”.
Foto 6. Instalarea fermei podului pe piloni ( după :

https://www.tourprom.ru/country/russia/syzran/attraction/aleksandrovskii-
257
Fig. 7. Podului de fier peste r. Prut, 1877. Desen de epocă, autor S. Șamota (Иллюстрированная
хроника войны, № 13, Спб. 1877, с. 100).
O asemenea afirmație este cel puțin lipsită de logică, căci la acea vreme Rusia
dispunea de una din cele mai avansate școli și industrii constructoare de poduri din Europa,
iar arhitectul podului de la Ungheni avea o experiență în domeniu de invidiat, fiind primul în
breaslă. Însuși Proiectul construcției arată calcule temeinice și profesionalismul înalt al
inginerului.
În orice caz, comparând detaliile proiectului podului din 1874, cu cele prezente în
câteva imagini grafice ale construcției din anul 1877, constatăm coincidența acestora
(Белелюбский 1888, 5)22. Aceeași similitudine se observă și pe fotografiile podului de la
începutul secolului XX, în special pe cea publicată de P. Crușevan în anul 1903 (Fig. 8), la
subsolul căreia editorul a ținut să specifice neapărat că: ”Pe acest pod în 1877-1878, în timpul
războiului ruso-turc, au trecut sute de mii de militari ruși” (Крушеван 1903, 190).
La începutul secolului XX, podul feroviar peste Prut la Ungheni a fost o carte de vizită
a Basarabiei, fapt consemnat prin tipărirea unei cărți poștale cu imaginea sa (Foto 9). Și asta
nu pentru că autor al construcției ar fi fost inginerul Eiffel. Nimănui nu i-a trecut prim minte
atunci o asemenea fantezie. Mai mult, nicăieri nu apare și nu se discută paternitatea lui N.
Beleliubski asupra construcției. Și asta din cauza că lucrurile erau cunoscute și firești, acestea
neconstituind subiect de senzație. Pur și simplu, lucrarea era aspectuoasă, schimba ambianța.
locului, fascinând privitorul. Unde pui că în anii 30, alături mai apăruse un pod de fier –
pietonal – construit de autoritățile române - la fel de plăcut ochiului iubitor de frumos 23
locului, fascinând privitorul. Astăzi, adepții mitului ”Podul lui Eiffel” consideră că actuala
construcție
inginerească de la
Ungheni este cea
veche. Pentru a nu
periclita paternitatea
celebrului francez
asupra acesteia, ei
susțin că podul n-a
suferit, nici în război,
nici în rezultatul
creșterii uzurii fizice,
slujind cu succes
peste 140 de ani și Foto 8. Podul feroviar peste r. Prut, la Ungheni, începutul sec. XX
va dăinui încă mult (Крушеван 1903, p. 190).
timp înainte.
258
Dimpotrivă, rezultatele investigațiilor pe care le-am întreprins, după cum poate fi
înțeles și din cele relatate până aici, arată în mod evident că podul actual este altul decât cel
construit după proiectul lui N. Beleliubski din 1874, iar schimbarea a survenit în rezultatul
unor bombardamente repetate.
Documentele mărturisesc faptul că cea dintâi deflagrație s-a întâmplat în anul 1941,
fiind cauzată de trupele sovietice, chiar în prima zi de război, pe 22 iunie. Acest fapt a fost
consemnat de militari într-un raport înscris în jurnalul luptelor la trecătorile peste Prut, în care
se relata că: ”La orele 23.10, podul feroviar peste Prut și cel pentru transportul auto la
Ungheni-Târg, au fost aruncate în aer de unități ale Armatei Roșii” (Пограничные 1976, 81)
(Foto 9).
Nu cunoaștem gradul deteriorării construcției, cert e că autoritățile române și cele
germane au restabilit-o, fiind în capacitate de funcționare pe toată durata războiului.
Surse documentare confirmă că podul a fost bombardat și la sfârșitul războiului, în
1944 (Юфа 1971, 90). Care însă a fost soarta sa după aceea, aproape că nu se cunoaște nimic.
Fiind obiectiv strategic, sovieticii au făcut din el subiect tabu, secretizând informația.
Când am început investigația, am intuit că mă voi lovi de un asemenea impediment.
De aceea, am încercat o cale mai simplă - să identific careva martori oculari în vârstă din
Foto 9. Podul feroviar peste r. Prut, în reparație după bombardamentul din 1941. Foto de epocă (de
pe https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/podul-peste-prut-proiectat-si-construit-de-).
localitate și împrejurimi, care, eventual, ar fi cunoscut ceva despre soarta podului după război.
Aceste căutări însă au fost zadarnice.
Am decis atunci să investighez originea structurii fermelor podului actual, prin
identificarea unor analogii. Am stabilit, mai întâi, că lucrarea de artă (ferma) a apodului de la
Ungheni este identică cu cea a podurilor feroviare peste Nistru de la Rezina-Râbnița și Otaci-
Mohiliovpodolsk . Studiind literatura de specialitate sovietică de după război, am stabilit, că
în fosta URSS, la sfârșitul războiului, din cauza bombardamentelor, au fost distruse
numeroase poduri feroviare. Pentru asigurarea exploatării neîntrerupte a căilor ferate a fost
necesară proiectarea, fabricarea și instalarea în timp scurt a unui număr mare de construcții
metalice. Lucrul a început în anul 1944, iar proiectările au fost realizate de întreprinderea
Proiectstaliconstrucția (PSK). Reieșind din specificul economic al timpului traversat de
URSS, inginerii instituției în cauză au propus proiecte de structuri metalice pentru podurile
feroviare, care aveau la bază ideea simplificării procesului de fabricare și implementarea unor
tehnologii menite să ridice productivitatea muncii.
259
Structurile metalice
propuse de PSK, în frunte cu
inginerul Popov G.D., au fost
proiectate pentru lungimi de
33.0; 44,0; 55,0; 66,0; 77,0;
88,0; 99,0; 110 m și
clasificate în două serii. În
prima serie (a) de structuri, cu
deschideri de 33,0 - 66,0 m,
grila fermei era în formă de
triunghi cu suporturi și Fig.10. Geometria fermei primului pod feroviar peste Prut. Autor
suspensii suplimentare; cea N. Beleliubski, 1877. (Протасов, Теплицкий 1973, 104).
de a doua serie (b) - cu
lungimi de 77,0 – 110 m,
grila fermei avea formă
romboidală, cu
semisuporturi– semisuspensii
suplimentare (Протасов,
Теплицкий 1973, 121). În
confirmarea demersului
adresat, specialiștii
întreprinderii amintite mi-au
pus la dispoziție un extras Fig. 11. Geometria fermei podului actual. Proiect-tip, seria b,
dintr-un studiu, realizat de prelucrat de biroul Proiectstaliconstrucția în 1944 (Протасов,
cercetătorii Centrului Теплицкий 1973, 121).
Științific de Est al Academiei Transportului din Ukraina.
Efectuarea analogiei structurii fermei celor două serii a scos la iveală identitatea
fermelor din seria a doua (b) cu fermele podului actual de la Ungheni (Fig. 11)
Pentru a confirma cele stabilite, am decis să apelez la ajutorul specialiștilor în materie
de poduri feroviare. De aceea, m-am gândit că cea care cunoaște mai bine lucrurile poate fi
chiar instituția în gestiunea căreia se află podul: Întreprinderea de Stat ”Calea Ferată din
Moldova”24.
De fapt, un raport al stării fizice a podului în anul 2005. În preambulul acestuia se
relatează că: ”Proiectul fostului pod nu s-a păstrat (podul lui Beleliubski - n. n.).
În momentul retragerii trupelor germano-române, în anul 1944, aviatorii Armatei
Sovietice au aruncat în aer ambele poduri (feroviar și pietonal, ultimul fiind construit de
români în 1939 pe cursul râului mai sus). Din cauza detonării, au explodat fântânile umplute
cu explozibil, aflate în pilonii podului. Podul a fost distrus definitiv, iar pentru trecerea
unităților Armatei Sovietice, mai jos pe curs, a fost construit, la nivel mic, un pod temporar.
Ulterior acesta a fost utilizat ca pod pietonal.
În anul 1945, mai sus de podul distrus, la o distanță de 6,2 m, a fost construit alt pod
feroviar temporar. În același an, prin ordinul Comisariatului Norodnic al Căilor și
Comunicațiilor № C-732/ЦЗ, celor două întreprinderi de profil din URSS: Soiuztransproiect
și Glavmostostroi, le-a fost pusă sarcina proiectării restabilirii podului peste râul Prut la stația
Ungheni.
În anul 1946, Glavmostostroi a construit podul permanent peste Prut, cu păstrarea
defalcării deschiderii precedente pe schema 2x70,6 m.
260
În luna octombrie 1949 podul a fost cercetat de stația constructoare de poduri. În
martie 1950, aceeași instituție a testat parametrii statici și dinamici ai podului. Rezultatele au
confirmat, că, după capacitățile sale, podul permitea circulația trenurilor cu locomotive din
toată gama, existente la acea vreme în URSS și RPR, fără limitarea vitezei și tracțiunii”
(Тарасенко, Сухоруков 2005, 9-10)25.
Prin urmare, lucrurile sunt mai mult decât clare. Cercetările documentare, efectuate de
subsemnat, cât și cele ale specialiștilor în domeniul construcțiilor inginerești feroviare,
converg spre faptul că actualul pod feroviar peste râul Prut, la Ungheni, nu are nimic comun
cu celebrul inginer francez Gustave Eiffel, după cum nu a avut vreo tangență nici cel
precedent, construit în anul 1876, după proiectul inginerului N. Beleliubski. Podul de astăzi
este o construcție inginerească, realizată de sovietici în 1946, conform unui proiect tipizat din
anul 1944, ca urmare a unor necesități cauzate de consecințele războiului. Pe lângă dovezile
documentare, faptul este evident și la cea mai simplă comparație vizuală a geometriei
lucrărilor de artă a podului vechi cu cel actual.
În încheiere, estre necesar să precizăm că articolul de față nu se vrea nicidecum o
pledoarie cu tentă rusească. Departe de autor acest gând. Pentru subsemnat, ca istoric,
întâmplarea cu ”podul Eiffel” la Ungheni, este, înainte de toate, o lecție, iar pentru alții ar
trebui să fie un exemplu, că istoria se scrie cu documente. Orice altă interpretare este ficțiune.
Tolerarea, perpetuarea și încurajarea unor asemenea practici, duce la eronări și acțiuni
hazardate, străine bunului simț, iar societatea educată în astfel de fabulații, trăiește în afara
realității, distorsionând-o, dezgolind-o de conținut, făcându-i experiențele păguboase pentru
viitor.
Să ne gândim, doar pe o clipă, dacă celebrul inginer Effel ciar are nevoie de oferta
unghenenilor. Mai degrabă, acesta ar fi procedat ca un om onest care ne-ar fi spus că lucrul nu
este doar neonorabil pentru el, ci incalificabil, neserios și lipsit de decență pentru cei care
îndrăznesc să-i atrbuie un fapt străin, neverificat.
In anul 1990, pe 6 mai, podul feroviar peste Prut, la Ungheni, a fost martorul unui
eveniment de o semnificație istorică inedită: ”Podul de Flori”. Niciodată localitatea, Prutul și
podul însuși nu au cunoscut atâta mulțime de lume întrunită spre a-și exprima un sentiment
puternic de pace, frăție și unitate de neam. După consumarea acțiunii, însă, și încă a câtor-va
”Poduri de Flori” ulterioare, nimănui nu i-a venit în minte să fixeze în memoria locului aceste
vibrante momente, care, cu siguranță, s-ar fi putut regăsi într-un nume cu mare încărcătură
simbolistică: ”Podul de Flori”.
NOTE
1
C. Jardan, „Să fie podul de cale ferată peste Prut o lucrare a lui Eiffel?”, în revista Liceului “Vasile
Alecsandri” din Ungheni, “Noua generaţie”, nr. 9 (aprilie 1998); L. Bacalu, În aceste zile s-a vorbit şi s-a scris
foarte mult despre podul Eiffel de la Ungheni, ziarul local ”Expresul”, 27 aprilie 2012, vezi și varianta
electronică: https://www.expresul.md/2012/04/27/in-aceste-zile-s-a-vorbit-si-s-a-scris-foarte-mult-despre-podul-
eiffel-de-la-ungheni
2
Ziarul ”Независимая Молдова”, № 50-51, 16 марта 2001, с. 10; Despre pod au mai scris: ”Adevărul
Moldova”, 13 aug. 2012, ”Expresul”, 18 aprilie 2012; ”Ziarul de Gardă”, 26 iul. 2014; ”Moldova Suverană”, 10
dec. 2015; ”Evenimentul zilei”, 28 sept. 2017 etc.
3
Decizia Consiliului orășenesc Ungheni nr. 2/33 din 20.04.2012.
4
Arhiva Națională a Republicii Moldova., F. 2, inv. 1, d. 8329, f. 1 (ANRM).
261
5
Arhiva Muzeului de Istorie și Etnografie Ungheni, documente, mapa Podul Feroviar peste Prut, nr.
5/18.11.2015.
6
Ibidem, nr. 4/13.01.2016.
7
Ibidem, nr.6/14.03.2016.
8
Ibidem, 3040/25.07.2016.
9
Российский Государственный Исторический Архив (РГИА), Ф. 350. Оп. 58. Д. 1600. Л. 1. Exprim, pe
această cale, mulțumiri maestrului Dumitru Verdianu, care a suportat cheltuielile și timpul necesar obținerii
copiilor dosarelor privind subiectul în cauză la Arhiva Istorică de Stat a Rusiei și Biblbioteca Națională a Rusiei
din Peterburg.
10
Fermă metalică – ansamblu format din bare de metal, care constituie scheletul unei construcții, menit să
susțină o greutate.
11
Stânjen - unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea întroducerii sistemului metric, care a variat de la
epocă, la regiune între 1,96 m și 2,23 m. Stânjenul rusesc măsura 2,23 m.
12
ANRM, F. 2, inv. 1, d. 8329, f. 1.
13
Berbec – construcție specială în partea de jos a fiecărui pilon, orientată împotriva cursului apei, destinată
dispersării sloiurilor de gheață în perioada rece a anului.
14
Cheson – construcție sub apă, de forma unei cutii, în care, după secare, se fac lucrări de fundație.
15
Foot – unitate de măsură anglo-saxonă a lungimii, însemnând, în română, pas. 1 ft. = 30,48 cm.
16
Pud - unitate de măsură a greutății: 1 pud = 16,3806872 kg.
17
Este important să observăm, din această descriere, că podul a fost prevăzut și pentru circulație pietonală.
18
РГИА., Ф. 350. Оп. 58. Д. 1600. Л. 1,
19
Всемирная иллюстрация, Т. 17, N.1, Санкт-Петербург, 1877, с. 200.
20
Ibidem, p. 2001.
21
РГИА, Ф. 350. Оп. 58. Д. 1600. Л. 1.
22
Иллюстрирoванная хроника войны, Т. 1, № 13, СПб. 1877, c. 100.
23
Podul pietonal peste Prut, construit de autoritățile române în deceniul trei și distrus de sovietici după Rozboiul
Doi Mondial, este un alt subiect de cercetare, rezultatele cărora le vom face cunoscute pe măsura desfășurării
investigațiilor.
24
Muzeul de istorie și Etnografie Ungheni, demersul nr. 23, din 29.05.2018.
25
Muzeul de Istorie și Etnografie Ungheni, Nr. H-4/2101 din 22.10.2018.
BIBLIOGRAFIE
Dolghi, Felea 2017: A. Dolghi, A. Felea, Atlas etnografic ilustrat al Basarabiei (1812-1918)
(Chișinău 2017).
Berinde 2014: A. Berinde, Podul peste Prut, proiectat și construit de Gustave Eiffel.
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/podul-peste-prut-proiectat-si-construit-de-
gustave-eiffel/ vizitat: 12.02.2019.
Белелюбский 1888: Н. А. Белелюбский, Верхнее строение моста отв. 20 саж.
раскосной системы (2). Детали моста через р. Прут на Одесской ж д. (Спб. 1888).
Демченко, Демченко 2015: Т. Ф. Демченко, В. О. Демченко, М. А. Белелюбський
(1845-1922) - основоположник будівництва металевих мостів, în: Наукові праці
історичного факультету Запорізького національного університету, 2015, вип. 43, c.
363.
Крушеван 1903: П. А. Крушеван, Бессарабия. Географический, исторический,
статистический, экономический, этнографический, литературный и справочный
сборник (Москва 1903).
Лопатто 1975: А.Э. Лопатто Н. А. Белелюбский. Жизнь и творчество (Mосква 1975).
Пограничные 1976: Пограничные войска в годы Великой Отечественной войны
(1941-1945). Сборник документов (Москва 1976).
Протасов, Теплицкий 1973: К. Г. Протасов, А. В. Теплицкий, Металические мосты,
(Москва 1973).
262
Пунин: A. Л. Пунин, Архитектура отечественных мостов (Ленинград 1982).

Тарасенко, Сухоруков 2005: В. П., Тарасенко, Б. Д. Сухоруков, ”Отчѐт по научно-
исследовательской работе: Обследование и оценка технического состояния
металлического железнодорожного моста через р. Прут на 1622 км линии Кучурган-
Унгены”, Тема №27/04 – СНЦ, (Днепропетровск 2005).
Юфa 1971: С. Юфa, Стальным магистралям Молдавии 100 лет (Кишинев 1971).
263
Buletinul PYRETUS, nr. 5-6, 2021 GEOGRAFIE
SBUCIUMUL PRUTULUI – PRUTEȚELE DIN ZONA UNGHENILOR
Angela IUCAL*
Cuvinte cheie: Prutul, Jijia, prutețe, albie, aluvionări, meandre, grinduri
În anul 2016, Primăria municipiului

Ungheni a implementat un proiect, de
consolidare a malului stâng a râului Prut, în
valoare de 5,2 milioane de lei1. Măsura a fost
impusă de erodarea malului acestuia și apariția
pericolului de ruinare a caselor aflate în
apropiere.
Acțiunea nu este singulară și prezintă
doar o mică parte din problemele pe care le
provoacă cursul Prutului localităților din
preajmă, în timpul revărsărilor sale. Cu
excepția inundațiilor care au loc, de regulă,
odată la 5 ani, una din consecițele pe care le-a
provocat apele repezi ale fluviului de-a lungul
timpului, a fost erodarea malurilor, provocarea
aluvionărilor și schimbarea cursului său. Din Fig. 1. Harta
perspectiva zilei de astăzi, un asemenea bazinului r. Prut,
segmentul Sculeni-
fenomen pentru unii este mai puțin cunoscut,
Măcărești.
cu atât mai mult că din punct de vedere
geomorfologic, albia Prutului nu a fost studiată siste matic pentru a releva ratele de eroziune
laterală și în adâncime, morfologia efemeră și perenă a albiei, tendințele de evoluție a
traseului albiei, așa cum au fost studiate cele mai importante râuri din România și din lume 2,
deși în ultima vreme subiectul se află în atenția cercetătorilor3.
Prin urmare, în cele ce urmează v-om încerca să relevăm doar o mică parte a acestui
fenomen: arealul prezenței sale geografice, cauzele și urmările pe care acesta le-a provocat în
regiunea sa de mijloc, Iași-Ungheni, pe sectorul Sculeni-Măcărești, de-a lungul timpului. Mai
bine-zis, v-om iniția doar un studiu care se cere a fi mai amplu și care, sperăm, să se întâmple
într-un viitor apropiat cu mai multe dovezi documentare și mijloace de realizare
După cum se știe, Prutul este un râu de munte, cu ape rapizi, reci și tulburi.
Izvorăște din Munții Carpați și până la vărsare în Dunăre măsoară 967 km. Străbate
trei țări: Ucraina, România și Republica Moldova. Pe teritoriul Republicii Moldova lungimea
sa constituie 695 km, iar pe cel al României - 742 km. Altitudinea maximă a bazinului râului
constituie 429,5 m., cea minimală – 2, 6 m4.
Partea moldovenească a bazinului încadrează o fâșie lungă de 340 km și lată de 70 km.
Aceasta conține o serie de caractertistici fizico-geografice, condiționate de structura sa
geologică, geomorfologică și climaterică.
*
Angela IUCAL este istorician și muzeograf.
264
Din punct de vedere geografic, spațiul ce ne interesează, al Prutului mijlociu, face

parte din cea de a treia subdiviziune a Podișului Central Moldovenesc – Câmpia Moldovei,
subunitate cunoscută cu numele de Depresiunea Jijiei, sau a Prutului mijlociu. În această
depresiune, străjuit de un uluc de dealuri, se așterne șesul Prutului sau lunca Prutului, care
începe, pe partea stângă, la sud de satul Trifești5 (jud. Iași), pe malul drept – din dreptul
satului Sculeni. Prin urmare, această luncă se întinde pe ambele maluri, lățimea sa variind de
la 4 km în partea de nord, în dreptul localității Trifești, îngustându-se la Medeleni (3 km),
după care se lărgește, ajungând până la 7 km la sudul Țuțorei. Pe partea dreaptă, în perimetrul
care ne interesează, lunca rareori depășește 1-2 km, fiind mai lată în dreptul satelor Valea
Mare, Costuleni și Măcărești (Fig. 1).
Altitudinea față de nivelul mării aici este cea mai joasă – 30 m la Ungheni.
Forma suprafeței luncii creiază impresia, prin orizontalitatea sa, a unor câmpii
nesfârșite. Deoarece apele Prutului și ale Jijiei curg pe un plan mai ridicat ca al șesului, în
trecut, pe timpul inundațiilor, lunca era transformată în adevărate limanuri, pe toată suprafața
acesteia fiind create aluvionări puternice, grinduri și grădiști, asemeni unor mușuroaie mari,
pe care oamenii le-au folosit de-a lungul timpului pentru agricultură și drumuri6. Pe unele din
aceste grinduri s-au dezvoltat, din timpuri străvechi, așezări omenești, existente și astăzi:
Sculeni, Medeleni, Petrești, Lunca Prut, Frăsuleni, Bosia, Ungheni, Berești, Țuțora, Moreni,
Prisăcani, Măcărești7 etc.
Aceste aluvionări au loc și din cauza că la confluența Prutului cu afluienții săi se
Fig. 2, 3. Harta sectorului r. Prut Sculeni, Medeleni, Petrești.

formează adevărate conuri de dejecțiune, lucru care, pe sectorul Sculeni-Măcărești poate fi
urmărit la sud de satul Medeleni. Aici, pe o distanță de 30 de km. (din dreptul localității
Medelen i) diferența este de doar 10 m. În realitate, însă, în cuprinsul acestei porțiuni,
înclinarea nu este treptată ci scade, între Bălteni și Cârpiți, cu 2 m., după care se ridică din
nou cu 2-3 m., astfel încât între Chișărăi și Petrești, să prezinte un prag care desparte lunca de
Nord de cea de Sud (Fig. 2, 3).
Un fapt similar se observă la intrarea Jijiei în lunca Prutului. La Estul șoselei
Popricani-Cârniceni, fața luncii are altitudinea de 42 m., pe când mai la Est, cu vreo 5 km.,
cota se ridică la 44-48 m., formându-se un fel de prag înclinat spre NS, astfel că apa Jijiei,
lovindu-se de aceasta, se împrăștie în direcția respectivă, încât coturile și meandrele par a fi
făcute aici mai mult de apa Jijiei decât cea a Prutului. În timpul viiturilor mari, Prutul a fost
nevoit să se depărteze spre Est, rămânând Jijia stăpână pe acest ținut, deoarece apele,
neputând să se scurgă repede prin ”strâmtoarea” Medelenilor, năvălesc spre Nord, și provoacă
revărsări mari în toată regiunea. Prin urmare, aici avem două conuri de aluvionare: a Prutului
și a Jijiei. Este unirea a două conuri de dijecție: a Prutului mai la nord și a Jijiei la sud8.
Acelși fenomen se observă și pe sectorul Berești-Colțul Cornii (Ungheni-Frăsinești,
pe malul stâng al Prutului), unde, pe lângă înclinarea slabă a terenului și prezența argilei la
adâncime mică, se adaogă liniile de flexură și de fractură. Apoi prezența canalelor de scurgere
265
și a vladnicelor în zona Tomești, Chipirești, Țuțora, împiedică curgerea rapidă a apelor, fapt
ce a stimulat formarea aluvionărilor, a vladnicelor a numeroaselor mlaștini, coturi moarte,
grinduri, grădiști, bălți, unele destul de mari, cum este Vladnicul, astfel încât doar Delata
Dunării mai prezintă ceva asemănător (Fig. 4).
În partea de Nord a căii ferate Ungheni-Cristești, din numărul nesfârșit al meandrelor,
este greu să urmărești cursul apei Jijiei și te aștepți să întâlnești aici confluiența sa cu Prutul.
Dimpotrivă, mai în vale, în apropierea Țuțorei, ajungând în balta Vladnicului, o ocolesc și se
îndepărtează unul de altul. Aici se observă că malul stâng al Prutului este mai înalt decât cel
drept, deci estul luncii este mai ridicat decât vestul acesteia 9, fapt care, însă, nu scutește ca și
această parte a râului să fie inundabilă pe timpul revărsărilor mari, cum a fost, de exemplu în
2010 și 2020. Și asta din cauza slabei înclinații a albiei râului, care provoacă încetinirea
scurgii rapide a apelor și contribuie la revărsarea acestora peste maluri.
De exemplu, în decurs de 17 ani (1908-1925), au avut loc 16 inundații10.
În luna mai 1893, bunăoară, în urma unor ploi torențiale, apele Prutului au crescut atât
de mult, încât au luat-o pe cursul Jijiei în sus,
ridicându-se 7-9 km. în amonte, până la gara
Larga (M. Cogălniceanu). În 1914, fenomenul
s-a repetat, inundațiile provocând mari pagube
în regiunea Ungheni-Bosia, după care au urmat
mari inundații în anul 191611.
Deși mică, înclinarea acestei coveți sau
uluc spre SE, a dat naștere unor perigrinări ale
apelor12, mai bine-zis pendulării albiei Prutului
și, în consecință, la devierea acesteia. Existența
unui asemenea fenomen este de mare vechime
și durată în timp, existând de totdeauna în
sectorul Prutului mijlociu.
Cercetătorul rus A Zașciuc observa la
mijlocul secolului al XIX-lea, că : ”Lărgimea
văii Prutului influiențează și lungimea cursului
său, îndeosebi în partea sa superioară, căci,
după cum este cunoscut, deseori râul,
parcurgând 5-6 verste, se întoarce iarăși în
locul curgerii sale. Uneori, pe timpul
Fig. 4. Segmentul Prutului la Ungheni (com.
revărsărilor, care se întâmplă aproape anual, Bosia), cu aluviunile vechii albii a râului.
Prutul își schimbă aproape definitiv cursul.
Urme evidente ale fostiei sale albii se găsesc în preajma satelor Mendreș și Cebrovo din jud,
Hotin, lângă satul Lipcani și în apropierea satului Bolotina, jud. Iași și în apropiere de
Nemțeni”13.
Și prozatorul rus A. Veltman, aflat în Basarabia la începutul secolului al XIX-lea, fiind
impresionat de acest fenomen, relata că: ”Râul Prut face coturi și în fiecare primăvară
mănâncă malurile deluroase și în curs de câțiva ani își schimbă cu desăvârșire albia sa, care
se încolăcește ca un șarpe pe valea lui largă. În multe locuri suprafața marilor coturi sau
întinderi ale malului îmbrățișează așa de mult teren încât formează o peninsulă a cărui gură
are câțiva stânjeni, încât orice inundație amenință cu tăierea gâtului. Astfel că un asemenea
cot poate trece la Rusia fără prezența membrilor Comisiei de delimitare a celor două state. Mi
266
se pare că în 1819, în satul Mărșinici, lângă Noua Suliță, lângă casa proprietarului, era o
grădină mare pe malul râului. În 1821 rămăsese numai o jumătate din acea grădină. În 1825
casa era deja pe panta râului; acum cred că pe unde era casa curge râul și poate în câțiva ani
tot malul pe care se află satul va intra în stăpânirea apelor Prutului”14.
La rândul său, Alexandru Vlahuță, scria cu oarecare pisimism, poate și din cauza
neastâmpărării albiei Prutului, că: ”Pe la căpătâiul acestor dealuri, frumoasele şi roditoarele
dealuri ale Moldovei, se-ndoaie Prutul în şerpuiri mari, aşternut ca pe întinsul unei stepe.
Izvorât de departe, din Carpaţii Galiţiei, râul vine tulbure la hotarele noastre, sparge măgurile
Mamorniţii, şi-şi împinge apa-i gălbuie, lină, fără nici o încreţitură, în lunca largă ce se
desface de la Cotul Boianului în jos. Tăcut, posomorât, mâncându-şi mereu malurile-i
nisipoase, uneori părăsindu-le şi căutându-şi o albie nouă pe lăsăturile şesurilor, curgând,
mai în toată lungimea lui, în câmp deschis, între maluri joase, rupte, pustii...”15.
Relevante în acest sens ni se par afirmațiile istoricilor ieșeni, C. Istrati și M. Macovei,
care au semnalat fenomenul, considerându-l drept cauză principală a existenței localităților cu
nume identice pe ambele maluri ale Prutului mijlociu. ”Este cunoscută – relatează cercetătorii
- existența a numeroase sate dublete, de regulă cu aceleași denumiri, așezate față în față, de-a
lungul Prutului. Situația se constată mai ales pe cursul mijlociu și inferior al râului, de la
Bivolari în aval. În cuprinsul unei câmpii largi și joase pe care o străbate până la Dunăre,
Prutul și-a schimbat de mai multe ori cursul în timp de sute și chiar mii de ani, pendulând
când la vest, când la est, până s-a stabilit pe albia actuală. Mărturii stau urmele unor meandre
din vechile albii împrăștiate pe tot cursul șesului. Se mai poate presupune că, în timpuri mai
vechi, cursul Prutului a urmat, din zona Stânca Roznovanu și până la Scopoșeni-Gura
Bohotin, albia pe care a curs până de curând, râul Jijia. Lucrul poate fi dovedit prin cercetarea
atentă a hotarnicelor de moșii din zona amintită, din care se poate constata că ele încep din
albia Jijiei și merg spre apus sau spre răsărit și trec peste Prutul actual, cum este cazul la
Ungheni sau la Țuțora. Aceasta se datorește faptului că Prutul, ca element natural, a constituit
hotarul despărțitor dintre două șiruri de moșii la vremea când ele s-au format ca prorpietăți.
Hotarul dintre aceste moșii a rămas neschimbat, indiferent de modificările pe care le-a suferit
albia râului prin mutările sale spre apus sau spre răsărit... Mutarea albiei, de regulă înspre
răsărit, nu a schimbat cu nimic drepturile de stăpânire asupra moșiilor de pe stânga lui, creând
doar unele dificultăți, ca obstacol natural care le tăia în două, în exploatarea lor și aceasta, mai
ales, în funcție de partea râului pe care era situat satul. Lucrurile s-au schimbat cu totul după
anul 1812, după ce Prutul, în urma anexării Basarabiei la Rusia, a devenit graniță de stat”16.
Mai mult, cercetătorii în cauză au încercat să stabilească timpul unor asemenea
fluctuații a albiei Prutului, pe seama unor exemplificări existente în zona fostelor ținuturi
Fălciu și Lăpușna, dintre satele Pogănești și Condrea, în apropiere de Leova, ajungând la
concluzia că râul și-a mutat cursul aici între secolele XV-XVII17.
Cu siguranță, că și în regiunea Unghenilor, pe sectorul Sculeni-Măcărești, Prutul a
creat probleme locuitorilor, prin modificările cursului său. Acestea au avut loc într-un timp
îndelungat, până fluviul s-a stabilit pe albia sa actuală. Dovadă, ca și în toate cazurile, sunt
urmele întâlnite frecvent pe suprafața luncii, pe ambele părți ale râului.
Despre existența în timp a unor atare ”surprize” se poate afirma că sunt la fel de vechi
ca și Prutul însuși. Le aflăm în realitate, dar și cartate pe hărți vechi, unele fiind înregistrate
chiar în documentele vremii.
267
O examinare atentă a topografiei pe segmentul amintit al luncii Prutului, relevă lesne

urmele unor astfel de pendulări, pe care localnicii le-au numit popular prutețe.
Bineînțeles că segmentul Prutului care conține asemene aluvionări este mult mai vast,
aici în apropierea Iașului, însă, la confluența Jijiei cu Prutul, din cauze pe care le-am
menționat deja, acest fenomen se manifestă plenar, lăsând dovezi numeroase și spectaculoase
în aspect geografic și social.
Astfel, în perimetrul ce ne interesează, observăm conturul albiei vechi a râului Prut în
dreptul satelor Medeleni și Petrești, jud. Iași. Apoi, pe partea dreaptă, la Zagarancea și
Ungheni (sectorul Berești). La Ungheni, unde Prutul și Jijia parcă tind să-și unească apele,
ambele fluvii au săpat nervuri numeroase în luncă, îndeosebi pe partea dreaptă, încât se pare
că au fost perioade de timp când albiile acestora s-au contopit chiar. În total, pe sectorul
Sculeni-Măcărești numărăm vreo 30 de prutețe.
Pe malul stâng, deși urmele vechiului Prut sunt mai puține, totuși, cercetarea atentă a
terenului, ne permite să stabilim un fapt dea dreptul spectacular pentru istoria localității și
anume, că o parte din sectorul orașului Ungheni (Ungheni-Vale), grindul situat între strada
Grădinilor (la vest), linia de cale ferată Ungheni-Iași (la nord), strada Arcașii lui Ștefan (la
est), râulețul Delia (la sud), s-a aflat altădată pe malul drept al râului (Fig.5, 6). Când a avut
loc această deviere, deocamdată este incert. Presupunem, totuși, că lucrurile sunt de mare
Fig. 5, 6. R. Prut în dreptul mun. Ungheni (sectorul Ungheni Vale) și urmele albiei vechi.
vechime, deși vedem că și la sfârșitul secolului al XIX-lea, autoritățile se aflau în plină luptă
cu asemenea amenințări din partea Prutului dezlănțuit.
Astfel, într-un raport al arhitectului gubernial al Basarabiei, adresat guvernatorului

provinciei la 20 februarie 1895, era semnalat un mare pericol, cauzat de râul Prut. La sfârșitul
268
lunii februarie timpul se încălzise neobișnuit de devreme, topind zăpezile Carpaților, fapt ce a
provocat creșterea debitului apelor fluviului.
”Potrivit observațiilor mele, pivind cele două maluri ale râului, menționa arhitectul,
am observat o construcție mare, realizată de Guvernul român pentru a evita surparea malului
drept. Dacă e să dăm crezare locuitorilor Unghenilor-ruși (basarabeni -n. n.), atunci această
construcție masivă a devenit în timpul de față foarte nesigură și apa o spală puternic. Deaceea,
trebuie să ne temem că Prutul va lua o direcție dreaptă și se va uni cu râulețul apropiat (Jijia),
care se află pe partea română, în rezultatul căruia gara aflată pe teritoriul românesc se v-a
pomeni alipită la partea aceasta (adică a Basarabiei – n. n.)”18. Ca urmare a celor constatate
și autoritățile basarabene au încercat să întreprindă măsuri de stabilizare a albiei râului, în
amonte de vatra satului Ungheni, pentru ca localitea să nu se pomenească, în urma revărsării
Prutului, pe partea dreaptă a râului. Aici ruptura se putea produce mai sus de podul feroviar
peste Prut și era cauzată de formarea în mijlocul râului a unei dune de nisip19.
Și astăzi, după aproape un secol, revărsările Prutului, cum au fost cele din 2008, 2010
și luna iunie 2020, continuă să provoace inundații periculoase pentru locuitorii sectorului
Ungheni Vale din municipiul Ungheni, în același loc unde râul s-a deprins să revină periodic
la matca sa veche (Fig. 7, 8). O situația similară se atestă la Valea Mare, Costuleni și
Măcărești, din care cauză, casele așezate în luncă au fost strămutte pe terasa Prutului sau chiar
pe platou (la Măcărești, Costuleni, Dănuțeni.
O situație similară, s-a atestat, în același an, între satele Dănuțeni și Țuțora20.
Problemele care se iscau în rezultatul inundațiilor și a devierilor albiei Prutului,
începînd cu anul 1812, după anexarea Moldovei de răsărit la Rusia, au căpătat și un caracter
geopolitic, de hotar, astfel că lucrările de stabilizare și ordonare a cursului râului au fost
realizate sub auspiciul Ministerului Afacerilor Externe a Imperiului Rus, prin intermediul
Comisiei Mixte Internaționale a Prutului și reglementate de Convenția din anul 1866 privind
Fig. 7, 8. Inundațiile provocate de r. Prut în anul 2020, în sectorul Ungheni Vale, mun. Ungheni,
unde râul dorește să revină în albia sa veche (Foto preluate din publicația Expresul).
navigația pe râul Prut. După o întrerupere de 22 de ani (1918-1940), oscilațiile Prutului au

generat din nou probleme de hotar, acestea fiind soluționate prin tratate și înțelegeri dintre
România și URSS.
Fiind populată cu așezări umane vechi de peste 500 de ani, pentru a le feri de pericolul
inindațiilor, și pentru a ține râul în limitele sale, cele două state vecine au purces la
umanizarea sa, construind în anul 1978, în dreptul localităților Costești (URSS) și Stânca
(RSR) un baraj hidroenergetic prin care s-a urmărit și regelmentarea debitului de apă. În
aceeași perioadă, pe anumite segmente partea română a construit diguri din pământ, ferind
localitățile din luncă de urgia apelor Prutului pe timpul revărsărilor.
269
Astăzi, în aval de Ungheni, la Țuțora și Valea Mare, iar pe partea dreaptă, la Moreni și
Costuleni, lunca Prutului și a Jijiei este împânzită de rămășițe ale albiilor vechi ale celor două
fluvii Prut și Jijia. Și aici schimbarea cursului Prutului s-a produs relativ recent, formând
prutețe și, se pare, că o atare modificare a fost, chiar, printre puținele, surprinse documentar.
Cazul s-a întâmplat în anul 1836.
În 1846, proprietarul moșiei Moreni, a Sfântului Mormânt din Ierusalim, a ajuns în
conflict cu proprietarul moșiei Valea Mare, L. Diogenidi. Ultimul a acaparat samovolnic o
Fig. 9, 10. Meandrele r. Prut la Valea Mare. Prutețul ”La Potcoavă și lacul ”Bolota”, în urma
inundațiilor din primăvara anului 2020.
bucată din pădure din moșia Moreni, aflată pe malul Prutului, pe care a tăiat-o și vândut-o ca
lemn defoc. Prin urmare, între părți s-a iscat un conflict de hotar între aceste două moșii
vecine. S-a apelat la autorități. Veniți la fața locului, hotarnicii au constatat că: ”Morenii au
stăpânit de demult pe linia care începe de la o piatră pusă într-o poiană din rediul Cantea (este
vorba de pădurea de la Brătuleni, cunoscută și astăzi ca ”Pădurea de la Cantea”. I s-a zis
astfel, deoarece a fost plantată pe proprietatea moșierului Ioniță Cantacuzino, zis și Canta) și
merge la o altă piatră, care se află lăngă Podul Vacilor, ambele fiind puse în anul 1671 de
logofeții Statie și Dubău. Înaintează apoi în Movila unde este înmormântat armeanul (astăzi
localnicii o mai numesc ”Movila lui Antoșca”) și continuă în linie spre fostul stejar, până în
malul râului Prut. Această linie merge de la stejar până la Prut, peste malul Prutețului, arătat
de oamenii martori, cu apă șezută în fostul curs al râului Prut de la 1836, la o groapă de hotar
și de la ea peste pruteț și partea de pământ cu pădure de arbuști, care a fost ruptă de cursul
Prutului în anul amintit de la Moldova și alipit la moșia Valea Mare și Moreni”†.
Așadar, documentul spune clar că pădurea pe care o acaparase moșierul vecin de la
moșia Moreni era situată peste malul Prutețului, care a fost ruptă de cursul Prutului în anul
1836 de la Moldova. Astăzi segmentul vizat în document nu mai aparține Moreniului din
stânga Prutului, ci satului vecin Valea Mare. Prutețele însă există. Sunt trei la număr și toate
au suprafețe apreciabile. Deoarece are formă concavă, pe unul dintre ele localnicii l-a botezat
”La Potcoavă”. Pe altul - ”La Cocoana”.
Și pe partea dreaptă a râului există corespondentele acestor prutețe. Trasarea grafică a
unor linii între acestea, poate oferi o reconstituire clară a vechii albii a Prutului.
†
Arhiva Națională a R. Moldova, F. 37, inv.121, d.76, p. 3 verso.
270
Este necesar să menționăm faptul că meandrele în cauză, create constant și lăsate de

bătrânul fluviu, joacă un rol important în menținerea biodiversității locului și, prin urmare, a
Prutului însuși. În anii când apele Prutului cresc, prutețele se umplă cu apă ușor, devenind
adevărate rezervoare ale naturii, pline de pește, păsări și alte vitetăți, iar atunci când acestea
seacă, mediul natural înconjurător resimte urmările, îndeosebi în perioadele secetoase. Ește și
cazul lacului (iazului) Bolota de la Valea Mare, un lac vechi, format de râul Prut, întocmai
prin simbioza dintre râu și prutețele sale în timpul revărsorilor fluviului (Fig. 9, 10). Lacul
este menționat în documentele medievale, fiind vechi. Pe la mijlocul secolului XX era doldora
de pește și păsări sălbatice: lebede, rațe, gâște, cocostârci etc. În deceniul opt, însă,
conducerea de pe atunci a gospodăriei agricole ”Prut” a decis să-l scurgă de apă și să samene
lucernă. Gospodăria a dispărut, iar cu timpul fundul fostului lac a devenit imaș pentru
pășunat. Din acest motiv, de câte ori Prutul îl umple cu apă, autoritățile publice locale îl
secătuie iarăși și iarăși, acestea nefiind capabile să înțeleagă faptul că lacul face parte din
biodiversitatea Prutului și că râul nu dorește decât să-și i-a ceea ce-i aparține. În 2020, râul
Prut și-a revărsat din nou apele peste iazul ”Bolota” (Mlaștină – n. n). În scurt timp, acesta a
devenit o adevărată oază de viață, fiind populat de mulțime de păsări sălbatice.
Trebuie observat, totuși, că în ultimul timp cercetătorii, cu precădere din România, au
purces la realizarea unor studii detaliate privind comportamentul, evoluția și caracteristicile
Fig. 11, 12. ”Gura” prutețului la Valea Mare și procesul de erodare a malului stâng de apa Prutului,
în dreptul localității.
albiei Prutului pe parcursul ultimului secol.

Cercetările au relevat faptul că în aval de lacul Stânca-Costești albia minoră a Prutlui
are un caracter putrnic meandrată, fiind evidențiate două tipuri de meandre: încătușate și
libere, cele din urmă fiind prezente în proporție de 160 față de 2921.
Au fost efectuate măsurări a evoluției albiei râului pe perioada dintre anii 1975-2005,
pe sectorul Rădăuți Prut, Stânca, Ungheni, Prisăcani, Drănceni, Fălciu, Oancea. Pentru
sectorul aflat în dezbatere, Ungheni-Prisăcani, sa stabilit că în aval de Ungheni cele mai
importante transformări se înregistrează la Prisăcani, unde predomină procesul de degradare,
adică malurile râului sunt supuse unei eroziuni puternice.
Aici, pe sectorul de râu Moreni-Prisăcani, jud. Iași, unde direcția de curgere a râului
este din NV spre SV, s-a constatat că în perioada anilor 1940-1980 au avut loc schimbări
morfologice evidente ale cursului râului. În aval de Prisăcani mobilitatea a fost destul de
mare, albia îndreptându-se, în consecință fiind eliminat menandrul nr. 6.22
Tot aici, în anul 1977, s-a constatat migrarea în aval a meandrelor, cu amenințarea
intravilanului localității Prisăcani și cu tendința mai pronunțată de autocaptare a meandrului
numărul 2 pe direcția localității Moreni, comuna Prisăcani, autoritățile statului român au
întreprins măsuri de consolidare a malului drept. Astfel, în anul 1977 au fost efectuate două
lucrări de consolidare a malului drept al Prutului, pe o lungime de 1500 m.23
271
Rezultatele analizei evoluției malului drept pentru perioada 1949 – 2017, au relevat
faptul că malul drept al râului Prut a suferit modificări cu o rată anuală cu valori cuprinse între
- 4,51 m/an și + 2,84 m/an (Fig. 13, 14, 15).
Ca urmare a analizării dinamicii secțiunilor transversale în baza măsurătorilor pe
profilele transversale din zona
postului hidrometric Prisăcani,
efectuate în perioadele 1981 – 1982;
1984 – 1985; 1988 – 1991; 1998 –
2002; 2008 – 2015, a rezultat faptul
că, tronsonul de râu studiat este
puternic afectat de degradare,
fenomenul fiind cuantificat cu
valoarea de -100,37 mc/m, putând fi
catalogată ca fiind o adâncire intensă
a albiei24.
În concluzie, segmentul
Prutului de mijloc, ca și albia râului
în genere, a suferit modificări
numeroase de-a lungul timpului.
Acestea sunt consecințe ale
revărsărilor sale, a existenței unui
prag al râului în regiunea satului
Măcărești, fapt care cauzează
încetinirea curgerii apelor. O altă
cauză este și erodarea puternică a
malurilor, datorită componenței
argilo-nisipoase a acestora.
Fenomenul a dus în timp la apariția
unor aluvionări puternice, cu
devierea în anumite locuri a albiei
râului, crearea așa ziselor prutețe,
redislocarea unor vetre de sate
situate pe malurile Prutului, precum
și a remodelării configurației
moșiilor acestora. Din circa 200 de Fig. 13, 14, 15. Harta evoluției albiei r. Prut în zona
aluvionări prezente pe tot cursul Prisăcani, jud. Iași între anii 1940-2017 (după Butnariu
fluviului, circa 30 se află în sectorul Daniel Gheorghe).
luncii Prutului dintre localitățile
Sculeni-Măcărești, pe ambele părți. Umanizarea fluviului începând cu deceniul șapte a
secolului trecut a încetinit procesul, dar nu l-a stopat definitive.
Acest comportament al râului este important și din punct de vedere geopolitic,
deoarece pot apare probleme de teritorii în ceea ce privește stabilitatea frontierei de stat a
României cu Republica Moldova. Această stare de fapt este și mai sensibilă din cauza lipsei
unui tratat între România și Republica Moldova, privind regimul frontierei de stat româno-
moldovenești, colaborare și asistență mutuală în probleme de frontieră, ceea ce practic face
imposibilă verificarea traseului frontierei de stat între cele două țări.
272
NOTE
1
https://primelestiri.md/la-ungheni-autoritatile-consolideaza-malul-raului-prut---33570.html (sursa a fost
accesată pe data de 12.05.2021.
2
Maria Rădăoane, Nicolae Rădăoane, Ionuț Cristea, Dinu Gancevici-Cristea, Evaluarea modificărilor
contemporane ale albiei râului Prut pe granite românească, în Revista de geomorfologie, nr. 10, 2008, p. 57.
3
I. Rick, Depresiunea Jijiei, în Buletinul Societății Regale de Geografie, București 1931; Maria Rădăoane,
Nicolae Rădăoane, Ionuț Cristea, Dinu Gancevici-Cristea, Evaluarea modificărilor contemporane ale albiei
râului Prut pe granite românească, în Revista de geomorfologie, nr. 10, 2008, p. 58-71; Butnariu Daniel
Gheorghe, Cercetări privind modificarea în timp a malului drept a râului Prut, în zona comunei Prisăcani, județul
Iași. Teză de doctorat susținută pe data de 30.05.2018, la facultatea de Hidrotehnică, Universitatea ”Gh. Asachi”
din Iași. Consultată pe:
http://www.doctorat.tuiasi.ro/doc/SUSTINERI_TEZE/HGIM/Butnariu/REZUMAT%20TEZA%20BUTNARIU
%20DANIEL%20.pdf la data de 04.06.2021; Republica Moldova. Analiza bazinului râului Prut, Chișinău 2013;
V. Mischevca, Râul Prut: de la geografie la istorie, Plural, Revistă de Istorie și Geografie, Chișinău, 2021, vol. 9,
nr. 9, 2021 consultat în variant electronica pe https://plural.upsc.md/?page_id=494
4
Republica Moldova, analiza bazinului râului Prut, Chișinău 2013, p. 10. Vezi varianata web:
Prut%20MD%20RBA_01.04.13_Rus.pdf
5
Vasile Chirica. Marcel Tanasachi, Repretoriul arheologic al județului Iași, vol. I, Iași 1984, p. 22.
6
I. Rick, Depresiunea Jijiei, în Buletinul Societății Regale de Geografie, București 1931, p. 270.
7
Vasile Chirica. Marcel Tanasachi, op. cit. p. 22. Vezi și I. Rick, op cit. p. 270.
8
I. Rick, op. cit., p. 273-274.
9
Ibidem, p. 274.
10
Ibidem, p. 303.
11
Ibidem, p. 303-304.
12
I Rick, op. cit. p. 271.
13
А. Зщукь, Материалы для географии и статистики России, собранные офицерами генерального щтаба,
Бессарабская Область, СПБ 1862, с, 62.
14
Sate basarabene acum 100 de ani, în Mărgăritare Basarabene, nr. 1, Chișinău 1927, p. 26. Articolul este o
traducere de istoricul Ștefan Berechet, a lucrării arheologului rus A. F. Weltman ”Amintiri din Basarabia”,
publicată de Russkii Vestnic în 1893. Relatările autorului se referă la deceniul doi al sec. XIX, când s-a aflat în
Basarabia.
15
Alexandru Vlahuță, România pitorească, Chișinău, 2..., p.
16
C. Istrati, A Macovei, Vechi sate de pe valea Prutului mijlociu, în Revistă de istorie a Moldovei, 1991, nr. 2, p.
62.
17
Ibidem, p. 63.
18
Arhiva Națională a Republicii Moldova, F. 6, inv. 4, d. 302. p. 26, 34.
19
Ibidem, p. 27.
20
Ibidem, p. 7.
21
Maria Rădăoane, Nicolae Rădăoane, Ionuț Cristea, Dinu Gancevici-Cristea, op. cit. p. 63.
22
Butnariu Daniel Gheorghe, Cercetări privind modificarea în timp a malului drept a râului Prut, în zona
comunei Prisăcani, p. 30.
23
Ibidem, p. p. 31.
24
Ibidem, p. 32.
273
Buletinul PYRETUS, nr. 5-6, 2021 PUBLICISTICĂ
Valentina BULAT, Nicolae BULAT*
PUNTEA SUSPINELOR
(nuvelă istorică)
Am stat la Veneția pe Puntea Suspinelor,

Palat de-o parte și temniță, de alta.
Byron „Childe Harolds’s Pilgrimage”(IV, I)
I. Puntea Suspinelor
Patru sute de ani au trecut de când au pășit pe Puntea Suspinelor (Ponte dei Sospiri),
eroii aceste istorii. Au rămas în trecut faptele lor
tumultoase și Puntea Suspinilor, a pașilor
pierduți. Această vestită punte, care datează din
sec. al XVI–lea, lega palatul Dogilor de
închisoarea din Veneția, condamnații fiind
conduși direct din sala de judecată spre locul de
detenție.1
Am stat în Veneția pe Puntea
Suspinelor,
Palat, de-o parte și temniță, de alta.
„I stood in Venice on the Bridge of
Sighs,
A palace and a prison on each hand”
- spune Byron în poemul său Childe
Harolds’s Pilgrimage (IV, I)2
Numele punții, Ponti dei Sospiri
(Puntea Suspinelor), a devenit o expresie ce Hatmanul Stanislaw Zolkiewski.
semnifică un loc de suferințe, o sursă de amărăciune. Dar oare nu din Palatul Puterii începe
acea punte, care foarte des duce spre locul de suferințe, amărăciuni și … regrete?
Republica Polonă a declarat anul 2020 - Anul Stanislaw Zolkiewski. Au trecut patru
sute de ani din clipa când în ținutul Soroca, în luptă cu turcii, a fost ucis hatmanul Stanislaw
Zolkiewski. Și noi ne dorim ca cititorii noștri să cunoască cât mai mult despre relațiile moldo
*
Valentina BULAT și Nicolae BULAT sunt muzeografi la Muzeul de Istorie și Etnografie din Soroca.
274
– polone, și mai ales despre istoria unuia dintre cei mai iluștri comandanți de oști poloneze
din epoca medievală cu tangențe directe la istoria ținutului Soroca. Doar sper că mulți cunosc
faptul că în ținutul Soroca, la marginea satului Berezovca, actualmente raionul Ocnița, se
ridică o stelă, un monument, cunoscut ca „Stâlpul Leahului”. Istoria noastră se referă anume
la evenimentele ce au avut loc în vremurile care au precedat înălțarea ”Stâlpului Leahului” la
1621.
Viața politică a Principatului Moldova, la sfârșitul secolului al XVI, începutul
secolului al XVII-lea, a fost dominată de familia de boieri Movilă.
Cronicile bătrâne pornesc originea Movileștilor de la o frumoasă legendă – Legenda
aprodului Purice. S-a întâmplat această poveste pe vremurile lui Ștefan cel Mare, în timpul
Bătăliei de la Scheia (1486), unde un oarecare pretendent la scaunul domniei pe nume Hruet
sau Hroiot, a fost învins. În timpul bătăliei, Ștefan cel Mare și-a pierdut calul. În acele clipe
grele pentru domnitor, i-a sărit în ajutor Aprodul
Purice, care iute descalecă calul său și, făcându-se o
moviliță, ia propus lui Ștefan cel Mare să pășească pe
spatele lui și să încalice ușor calul. Spune legenda că
Ștefan cel Mare ar fi cuvântat: „Sărace Purice , de-oi
scăpa eu și tu, atunci ți-i schimba numele din Purice
în Movilă”. Ștefan a ieșit biruitor, trecând oastea
pretendentului prin foc și sabie, și nu a uitat de fapta
Aprodului Purice, pe care l-a boierit, făcându-l face
mare armaș, cunoscut la curtea domnitorului ca
Movilă. Din acel Purice se zice că și se trage Neamul
Movileștilor3.
Așa glăsuiește legenda. În schimb, una din
primele atestări documentare a neamului Movilă vine
din vremurile lui Ilie Rareș, când un Văscan Movilă
este pomenit ca pârcălab de Hotin (1546-1552), mai
apoifiind menționat ca postelnic la 1552-1555. În Domnitorul Ieremia Movilă
aceiași perioadă este menționat în documentele de
epocă un alt Movilă, logofăt la domnie. Cel de al treilea membru al acestei familii, tot un
Movilă, este arătat la 1552 ca hatman, printre boierii trimiși la Sienniavius (Nicolaj
Sieniawski), palatinul Podoliei, pentru al aduce din Polonia pe
Alexandru Lăpușneanu. Unul din acești trei Movilești pomeniți la 1550-1555 ar fi fost
tatăl celor trei frați din vremea lui Mihai Viteazul: Ieremia, Gheorghe (episcop de Rădăuți și
apoi mitropolit al Moldovei (1588-!591)) și Simion Movilă4.
Ieremia Movilă a fost domnitorul Moldovei în două rânduri (1595-1600; 1600-1606),
în Țara Moldovei, urmat la domnie de fratele său, Simion (1606 – 1607), ca mai apoi, lupta
pentru scaunul domnesc de la Iași, să fie dusă de urmașii celor doi frați, luptă care a făcut
mult rău țării.
După cum susține Sever Zotta, în Polonia boierul Ieremia Movilă s-a căsătorit la
1591 cu una dintre cele mai frumoase jupânițe din Regat - Elzabieta (Elisabeta) Lozonschi,
fiica lui lui Gheorghe Lozonschi (Izlozeanu, Kataratos, grec de origine).
Nicolae Iorga și Petre P. Panaitescu sunt de părere că Elisabeta a fost fiica nobilului
Toma Csomortany din Transilvania, ungur, polonizat, cu moșia în Lozna de sub Livov. Un
lucru totuși înclină balanța la una dintre aceste două păreri - Elisabeta era catolică, de unde și
susținerea că era totuși fiica lui Tomas Csomortany5.
275
Vechile cronici relatează că Elisabeta

Movilă, o femeie mândră, ambițioasă și foarte
simpatică, l-a influențat pe soț să lese viața lor
pașnică, de care se bucurau la moșia lor Ustie
(Uscie), pentru a ajunge domn în Țara
Moldovei. Folosindu-se de susținere
poloneză, Ieremia Movilă l-a detronat pe
Ștefan Răzvan și s-a proclamat domn la Iași.
La 1600, Mihai Viteazul, în urma
bătăliei de la Bacău (6/16 mai), l-a alungat pe
Ieremia de la putere, dar odată cu încheierea
epopeii lui Mihai Viteazul, Ieremia Movilă și-
a reluat liniștit domnia, care s-a terminat odată
cu decesul domnitorului (1606).
Menționăm faptul, că în 1581
începuse înălțarea mănăstirii Sucevița, ctitorie
a puternicii familii Movilă. Terminată în anul
160, în timpul celei de a doua domnii a lui
Ieremia Movilă, construcția este considerată
ultimul monument arhitectural în stil
caracteristic epocii lui Ștefan cel Mare și a
urmașilor săi direcți.
Dorind un viitor bun fiicelor sale, Elisabeta a făcut tot posibilul ca să-și mărite
odraslele cu nobili din cele mai vestite familii nobiliare poloneze.
Regina - Chiajna (Irina, Raina) și-a legat destinul de nobilul Mihail Wisnowiecki (25
mai 1603). La 8 ani după căsătorie soțul a fost otrăvit (1616). A rămas văduvă tânără cu doi
copii - Ieremia și Ana. Maria Amalia a fost verișoară cu Petru Movilă, mama lui Ieremia
(Jarema) Wisniowiecki și bunica regelui Mihail Tomaș I Korybut Wisniowiecki (1615-
1651)7.
În 1606, Maria-Amalia s-a căsătorit cu Ștefan Potocki, palatinul Podoliei. Tinerii
însurăței primesc cadou de nuntă moșia unde Ieremia Movilă a înființat un oraș, pe care deja
Ștefan Potocki l-a botezat în memoria socrului său Moghiliov (-Podolsk)8.
În primăvara anului 1616, Ecaterina-Margareta, cea de a treia fiică, s-a căsătorit cu
Samuel Korecki9, a cărui istorie urmează.
Cea de a patra fiică, Ana, s-a căsătorit la 1620 cu Maximilian Przerembski,
castelanul de Sieradz (1577-2639). După moartea soțului, Ana se va mărita din nou cu Jan
Szedziwoy Czarnkowsky (m. 1644). Castelanul de Kamieniec10. Au trăit împreună vreo 3-4
ani.
După decesul lui Ieremia Vodă, Movileștii au convenit ca până la majoratul fiului cel
mai mare a lui Ieremia, Constantin, scaunul domnesc să-i revină lui Simion Movilă.
Zis și făcut! Dar nerăbdătoarea și ambițioasa Elisabeta a grăbit lucrurile. Simion este
otrăvit și vina a căzut pe Elisabeta. Acest deces a declanșat un adevărat război civil între cele
două cumnate, Elisabeta și Marghita11 (d. 1622). Scaunul domnesc de la Iași – locul sfânt
pentru cele două doamne foarte ambițioase - nu putea să rămână pustiu. Balanța a înclinat în
acele vremuri când în folosul uneia, când în folosul alteia. Tronul îi revine lui Mihăilaș, fiul
Marghitei, dar femeia-fulger Elisabeta adună oaste, care îl aduce domn în țară pe Constantin
(octombrie 1607). Băiatul avea doar 4 ani. În noiembrie, ajutat de turci, Mihăilaș este din nou
așezat în scaunul domnesc. Constantin se refugiază în Polonia, la curtea lui Stanislaw Potocki.
Turcii au cerut lui Sigismund să nu-l susțină pe Constantin în pretențiile sale de a fi domn în
Țara Moldovei.
276
În numai trei luni de zile, trei schimbări la domnie.

” Vai de aceie cetate unde este domnul tânăru!”, spunea cu tristețe Miron Costin12.
Regele, care avea nevoie de susținerea cnezilor Potocki pentru a potoli răscoala
șleahtei poloneze conduse de Nikolaj Zebrzyzdowcki ( răscoală legală a șleahtei, confederație
împotriva regelui, 1606-1609)13, voievodul de Krakow, a acceptat o nouă campanie în
Moldova a celor doi cumnați. La 19 decembrie 1607, domnitorul Mihăilaș a fost detronat,
scaunul domnesc revenindu-i din nou lui Constantin Movilă.
A domnit Constantin Movilă până în noiembrie 1611. Mai mult nu avea de unde?!
Implicarea cnezilor Potocki în disputa tronului Moldovei, prin susținerea lui
Constantin Movilă trebuia să aibă un sfârșit.
Lovitura a venit din partea lui Gabriel Bathory, principele Trsnsilvaniei. În noiembrie
1611 acesta l-a instalat la domnie pe Ștefan Tomșa. Această schimbare de situație, rău le-a
atins orgoliul polonezilor, mai ales pe ginerii Elisabetei. Fără consimțământul seimului și
contrar voinței majorității senatorilor, regele a căzut de acord să susțină o intervenție în
Moldova.
Hatmanul Stanislaw Zolkiewski
scria atunci voievodului rus, Jan
Davidovici, că el se teme ca noua
campanie: „Să aducă mai multă
amărăciune decât distracție”14. Înainte de
a începe campania militară, hatmanul s-a
îmbolnăvit și conducerea oastei poloneze a
fost preluată de Ștefan Potocki.
La Cornul lui Sas oastea lui
Constantin Movilă este zdrobită (3/13 iulie
1612), iar el este luat ostatic de tătari.
Aceștia intenționau să-l ducă hanului, dar
la trecerea râului Nistru, băiatul s-a înecat.
Era atât de fraged, avea doar 16-17 ani.
Ștefan Potocki și Samuel Korecki, ginerii
Dumnei (Doamnei), după cum o numeau
polonezii, au fost luați ostatici și trimiși la
Istanbul.
Cum credeți după această groaznică pierdere, s-a liniștit Dumna Elisabeta? De unde!
Firea ei ambițioasă a adus-o din nou pe cărările războiului. Puterea este atât de dulce, cum
oare să o dai altora!? Mai avea Elisabeta doi fii – Alexandru și Bogdan.
II. Bătălia de la Cornul lui Sas
În primul sfert al sec. al XVII-lea, Țara Moldovei a trecut prin mare frământări.
Nenorocirile care s-au abătut peste capetele sărmanilor oameni, fie ei boieri sau din prostime,
au fost cauzate de Neamul Movileștilor. Această familie, fără vre-un drept la domnie, cu
sprijinul polonezilor, se instalează în scaunul domnesc de la Iași. Amestecul acestora în
treburile Moldovei, vasala Imperiului Otoman, îi provoacă pe turci la un război, aceștia
considerând că li s-au încălcat drepturile lor asupra Moldovei. De unde Moldova este cuprinsă
de o luptă aprigă între boierii filopoloni și filoturci, soldată cu jafuri, robire și istovirea țării.
Au fost oare vremuri mai nefaste de cât cele de la începutul secolului al XVII-lea!?
Crime nepedepsite, vărsare de sânge nevinovat, s-a atentat cel mai dur la tot ce omul
putea avea mai scump, onoarea familiei.
277
Totul ajunsese de râs și de batjocură și pe când soldații sălbătăciți violau femei și

fete, treceau orașele și satele prin foc și pară, un preot pângărea trupul și sângele lui Hristos,
turnând în ele otravă, spre a săvârși omor mituit. Puterea era prea dulce ca să fie dată cuiva!
Deci …?
Omor mituit !?
Un preot fără morală creștină la otrăvit pe Mihail Koribut Mihailovici Wisniowiecki,
ginerele Elisabetei Movilă.
Și unde s-a întâmplat această crimă odioasă?!
Chiar la Sfânta Împărtășanie!?
”Principele Wisnowiecki, care era de religie ortodoxă, pregătindu-se să se
împărtășească, de Crăciun, după datina lor, preotul care îi slujea, de obicei, drept duhovnic, s-
a lăsat cumpărat cu bani de către dușmanii lui și a otrăvit pâinea nedospită, pe care o
întrebuințează ei, în loc de ostie, principele, primind-o astfel, puțin după aceea s-a îmbolnăvit
foarte rău și durerile i s-au întețit într-atât, încât a murit a doua zi, după chinuri cumplite” 3.
Frumoasa și ambițioasa Elisabeta, soția lui Ieremia Movilă, dorind să-l vadă pe fiul
cel mare, Constantin Movilă, în scaunul domnesc de la Iași, a dus Moldova și Polonia în
dezastrul de la Cornul lui Sas. Cu susținerea cumnaților Ștefan Potocki și Samuel Korecki a
pornit copilandrul Constantin să recucerească domnia Moldovei, deținută în acea vreme de
Ștefan al II-lea Tomșa.
Ștefan Potocki avea o oaste; „Adunată de prin cetăți și de pe la rudeniile sale, cam
vreo 6000 de oameni strânsură”2, necalitativă. A mers Ștefan Potocki în Moldova peste
voia și porunca craiului Sigismund al III Waza.
Semăna oastea ca o șatră în veșnică rătăcire. Fără strajă pe parcursul înaintării, fără
să cunoască unde-i vrăjmașul, care curând, fără ezitare, le-a ieșit în cale.
Bătălia a avut loc în ziua de 3/13 iulie 1612 la Cornul lui Sas, aflat în prezent în
regiunea comunei Popricani din jud. Iași†.
După două zile de harță, care nu s-au soldat cu nici un rezultat, Ștefan Potocki și-a
aranjat oastea în trei linii. Prima linie a fost formată din cazaci, cea de a doua din boierii
moldoveni și oamenii lor (la vreo 2500), iar linia a treia a fost formată din husari (cavaleria
grea), lăncieri polonezi și de alte neamuri (vreo 2000) și tătari. Tunurile și pedestrimea au fost
aranjate separat, avansate la flancul drept al cavaleriei, iar tabăra a fost așezată la flancul stâng
al ultimii linii de cavalerie4.
Apoi a început să tragă artileria din oastea lui Ștefan Tomșa. Un foc puternic, care a
făcut ravagii printre oastea polono-moldovenească. Struna bătăliei întinsă până la maximum
vibra puternic să se rupă. Ștefan Potocki, privind la câmpul de luptă, a simțit că oastea lui a
început să tremure sub loviturile oastei lui Tomșa. Au urmat atacuri apoi contraatacuri din
partea lui Potocki, dar nu mai luptau polonezii cu acea vitejie de care nu odată au dat dovadă
în acele vremuri5.
Cuprinși de frica morții și panică, polonezii și moldovenii lui Constantin Movilă s-au
amestecat, de nu au putut pune la bătaie tunurile, care au rămas mute. Tunurile menite să
scuipe foc și să semene moarte în vrăjmaș stăteau acum ca niște momâi reci și fără glas.
Apoi totul a fost cuprins de o învălmășeală totală. Oameni și cai. Turci, polonezi,
tătari, ruteni, moldoveni, moldoveni. Moldoveni care se măcelăreau între dânșii pentru o
putere iluzorie. Azi în palat - mâine suspine și regrete.
Ce s-a întâmplat cu Ștefan Potocki? Cu Samuel Korecki, care posibil cunoșteau arta
militară nu din auzite!? Care a fost pricina acelui dezastru de la Cornul lui Sas? Tinerețea
unor tineri zvăpăiați de 26 de ani? Lipsa unei experiențe militare s-au poate bravadă și
†
Cornul lui Sas – loc pe râul Prut, azi comuna Popricani, jud. Iași. Pe partea stângă a Prutului, acestuia îi
corespunde satul Frăsinești, raionul Ungheni.
278
neseriozitate în pregătirea unei campanii militare împotriva unui vrăjmaș, care nu a fost luat
în serios, și care le-a jucat festa!
Oastea lui Tomșa vodă număra la 20 mii de oameni - turci, tătari și moldoveni. Mult
mai numeroasă de cât a lui Ștefan Potocki. În fața unei oaste destul de numeroase, polonezii
ar fi trebuit să se folosească tactica, care era aplicată în acele vremuri - șanțuri de apărare și
fortificații din pământ, avansate. Nu au fost! Aproape toată oastea lui Potocki a fost
măcelărită.
Comandantul trupelor turcești aga Husein, întreprinde ultima lovitură, trimițându-l
pe Tomșa asupra lui Ștefan Potocki cu forțe proaspete.
Ștefan Potocki și Constantin Movilă sunt luați ostatici și trimiși la Istanbul. Spre
nenorocirea familiei Elisabetei Movilă în timpul trecerii peste râul Nistru6 sau Nipru7 după
cum susțin unele surse istorice, Constantin Movilă s-a înecat. Plânset, vaiete și suspine în
Casa Movilă.
Regrete? Nu cred!
Mare jale a fost nu numai în familia Elizavetei Movilă, dar și a altor sute și sute de
familii poloneze. Zdzislav Speralski a prezentat în cartea sa „Moldavskie Avantiurî” registrul
pierderilor poloneze .
Husari:
Compania panului Kaminski a căzut toata pe câmpul de luptă.
A panului Iordanski – 200 de călăreți uciși. A panului Dworzicki - 159. A panului
Uiazdowski – 160. A panului Homentowski -100. A panului Tworzanski – 100. A panului
Seniuta -100. A panului Ozehowski – 100. A panului Iordan Spâtik – 100. A panului
Krezelewski – 100. A panului Pihta – 100. A panului Klodnicki – 100. A panului Stroici –
100. A panului Sobekurski – 100. A panului Malecki - 100. Și a panului Stanislaw Potocki -
200. Se spune că și fratele lui, Jerzy, ar fi murit la Cornul lui Sas. Este o eroare. Stanislaw a
decedat la 1667, iar Jerzy pe la 16168.
Cazaci :
A panului Zaborowski – 100 uciși. A panului Hanski -100. A panului Wasilkowski –
100. A panului Marek – 200. A panului Krzemenicki – 200. A panului Hrzanowski -200. A
panului Lujkowski – 1009.
Și-au găsit a lor sfârșit pe câmpul de luptă și o mulțime de boieri de la curtea lui
Constantin Movilă, din neamuri vechi, cu rădăcini adânci de pe vremurile primilor voievozi:
Vasilie Stroici logofătul, Balica hatmanul, Chiriță postelnicul, Miron stolnicul și mulți alți
boieri9 .
Trist registru. Predicția lui Stanislaw Zolkiewski s-a adeverit.
Campania a adus „mai multă amărăciune decât distracție”.
III. Boieri, rușinatu-m-au păgânul!
O! Muldova, di ar hi domnii tăi, carii stăpînescu în tine, toți înțelepți, încă n-ai
peri așa lesne. Ce domniile neștiutoare rândul tău și lacome sintu pricine perirei tale. Că
nu caută să agonesească sie nume bun ceva la țară, ci caută desfrânați numai avuție să
strîngă, care apoi totuși să risipește, și încă cu primejdii caselor lor, că blăstămul săracilor,
cum să dzice, nu cade pre copaci, câtu de târziu1.
La 1615, ajutată de polonezi, doamna–văduvă Elisabeta, însoțită de cei doi fii –

Alexandru și Bogdan, pornește din nou spre Moldova.
Vai, fire omenească!? Cât de repede cade bucuria în scârbă și suspine! Turcii decid
să stârpească din rădăcină situația de nesiguranță din Țara Moldovei, așa că ei decid să-l
279
aducă domn în țară pe Radu Mihnea. Repede a luat de veste doamna Elisabeta și boierii că
vine asupra lor Radu-vodă, ajutat de Skender pașa, dar leșii puși pe tânjeală nu prea s-au
grăbit să ridice tabăra pentru a se retragere, punând astfel în primejdie de moarte viața lor și
a casei domnești.
Din cauza nemărginitei pofte de ași vedea feciorii în scaunul domnesc de la Iași,
frumoasa văduvă a lui Ieremia, a provocat dezastrul Casei Movilă. Constantin s-a înecat în
apele râului Nipru, pe când era dus în robia de tătari. Unul din cei trei gineri, nobilul polonez
Wisniowiecki a murit în chinuri groaznice, fiind otrăvit.
În ceea ce privește soarta Elisabetei și a celor doi fii Alexandru și Bogdan2.
Au fost oare vremuri mai nefaste de cât cele de la începutul secolului al XVII-lea!?
Crime nepedepsite, vărsare de sânge nevinovat, s-a atentat cel mai dur la tot ce omul
putea avea mai scump, onoarea familiei. Totul ajunsese de râs și de batjocură și pe când
soldații sălbătăciți violau femei și fete, treceau orașele și satele prin foc și pară iar un preot
pângărea trupul și sângele lui Hristos, turnând în ele otravă, spre a săvârși omor mituit.
Puterea era prea dulce ca să fie dată cuiva! Deci …?
Omor mituit !?
Un preot fără morală creștină la otrăvit pe Mihail Koribut Mihailovici Wisniowiecki,
ginerile Elisabetei Movilă
Și unde s-a întâmplat această crimă odioasă?!
Chiar la Sfânta Împărtășanie!?
”Principele Wisniowiecki, care era de religie ortodoxă, pregătindu-se să se
împărtășească, de Crăciun, după datina lor, preotul care îi slujea, de obicei, drept duhovnic, s-
a lăsat cumpărat cu bani de către dușmanii lui și a otrăvit pâinea nedospită, pe care o
întrebuințează ei, în loc de ostie, principele, primind-o astfel, puțin după aceea s-a îmbolnăvit
foarte rău și durerile i s-au întețit într-atât, încât a murit a doua zi , după chinuri cumplite” 3
Dar când au simțit adierea vântului rece al morții au ieșit ei de împreună cu doamna
Elisabeta și cei doi feciori ai ei din Iași spre Polonia. Iscoadele repede au dus veste lui
Skender pașa despre retragerea leșilor. Turcul de îndată a trimis o seamă de oaste sprintenă pe
urmele Elisabetei și a aliaților ei. Oastea turcă i-a ajuns lângă Dracșani, un sat din ținutul
Hârlăului. De la început, leșii s-au apărat cu vitejie, dar mai apoi loviți cu mai mare putere de
turci s-au risipit oștenii doamnei Elisabeta care-ncotro, de cum au putut.
Bătălia de la Dracșani (3august 1616) s-a terminat cu o înfrângere totală pentru
Elisabeta Movilă. Alexandru, pretendentul la domnie, fratele său Bogdan, maica lor
Elisabeta, dar și mulți boieri sunt luați ostatici. Radu Mihnea ajunge să fie noul domn în
scaunul de la Iași. Pe boierii, care au căzut ostatici la turci, i-a scos din robie Radu-vodă. Pe
toți în afară de doamna Elisaveta Movilă și odraslele ei 4.
În august 1616, un car ducea spre Istanbul pe doamna Elisabeta și fii ei - Alexandru
și Bogdan. Pe drumul suspinelor Iași - Istanbul ședeau înșirați precum lumânări stinse, boierii
care nu și-au părăsit doamna până în clipa din urmă, și care prinși ostatici, fuseseră opriți în
țară de Radu Mihnea. Când îi zări, înnebunită, doamna Elisaveta le răcni din adâncul
sufletului, lăcrimând acele grozave cuvinte: „ Boieri, boieri, rușinatu-m-au păgânul!5”
Porunci doamna Elisaveta căruțașului să oprească carul, apoi ceru o pereche de
foarfece, și acolo pe loc, în fața boierilor și-a tăiat părul, apoi î-l de-te unuia dintre boierii cei
mai credincioși să-l ducă la mănăstirea Sucevița și să-l așeze pe piatra de mormânt al soțului,
unde se află și astăzi acea frumoasa cosiță a simpaticii și ambițioasei doamne. Așezată într-o
frumoasă cutie de argint rotundă, sub policandru, ea amintește de acele vremuri zbuciumate
nu numai pentru Țara Moldovei și Polonia, dar și pentru familia Movileștilor6.
Acolo, la Istanbul, Elisaveta Movilă este silită să treacă la mahomedanism. A făcut-o
pentru a-și salva propria viață dar și viața celor doi feciori - Alexandru și Bogdan. Apoi este
280
dusă în haremul sultanului Mustafa Han I unde moare pe la 1620. Alexandru moare de tânăr
în urma unei infecții, iar Bogdan s-a turcit, ajungând pașa la turci7.
Iată așa, din cauza ambiției sale nepotolite, dorind să-și vadă toți feciorii domni la
Iași, neogoita doamnă Elisabeta Movilă a adus peste Moldova și casa domniei sale multe
năpaste, și nu numai. Se spune că tot ea este vinovată și de moartea a doi gineri: Mihail
Wisniowiecki a fost otrăvit, iar Samuel Korecki …, dar asta e o altă istorie.
Glorie acasă și suspine printre străini !!!
După groaznica înfrângere de la Cornul lui Sas, Polonia era preocupată de lichidarea
consecințelor intervențiilor militare ale Elisabetei Movilă și a ginerilor ei în Moldova.
Hatmanul Stanislaw Zolkiewski își dorea numai pace cu vecinii, așa că la 12
septembrie 1616 el a încheiat un tratat cu noul domnitor, Radu Mihnea. Domnul Moldovei se
angaja să fie intermediar în conflictul turco-polon iar hatmanul i-a promis retrocedarea Cetății
Hotin. S-a opus cedării Cetății Hotin Moldovei comandantul cetății, un oarecare Nicolae
Iwonia, așezat în cetate de către Samuel Korecki. Nesupunerea lui Iwonia l-a impus pe
hatmanul Zolkiewski să i-a cu asalt Cetatea Hotin8.
Tratativele dintre turci și polonezi decurgeau greu, precum un car încărcat din plin
ridica o colină scârțâind din toate încheieturile. În același timp, în Moldova se concentrau
trupe considerabile venite din vecinătate. Pe lângă oastea lui Radu Mihnea au venit
Alexandru-vodă Iliaș din Muntenia, Gabriel (Gabor) Bethlen din Transilvania, cunoscutul
mârzac tătar Cantemir-bei. Și-a mărit numărul de oaste și marele vizir Skender pașa.
Erau două cauze majore, care măcinau relațiile de bună vecinătate dintre regat și
Poartă – incursiunile jefuitoare ale cazacilor și ale tătarilor. În vara anului 1617 relațiile
polono-otomane au ajuns la o mare încordare, precum coarda întinsă a unui arc. La 29 iulie
1617 hatmanul de câmp Zolkiewski este informat de faptul că otomanii se pregătesc intens de
război. Intuind unde puteau să ajungă relațiile tensionate dintre cele două mari puteri,
Stanislaw Zolkiewski a încercat să bată la ușa deschisă a regelui, dar în zădar - toate
argumentele că Polonia este în pragul unul război cu Înalta Poartă au rămas fără ascultare și
înțelegere.
La 12 septembrie, după ce a pârjolit târgul Rașcov, Skender-pașa a ajuns la Iaruha,
sat în lunca Nistrului, nu departe de cunoscuta așezare Bușa din raionul Iampol (Ucraina),
față-n față cu satul Iarova din Ținutul Soroca, unde s-a oprit în fața oastei poloneze condusă
de hatmanul de câmp Stanislaw Zolkiewski. Hatmanul Zolkiewski, care mereu era în
așteptarea unei confruntări militare, a mers la tratative, care la 23 septembrie 1617 s-au
încheiat cu o convenție.
Din partea Turciei la tratative au participat Skender pașa, însoțit de domnitorii celor
trei țări românești – Radu Mihnea, Alexandru Iliaș și Gabriel Bethlen8.
Când oare a mai văzut Soroca trei domnitori în același timp la Iarova.
În urma acelei Convenții, polonezii au promis de a nu ataca în nici un fel,
Transilvania, Valahia și Moldova și a nu ajuta pe pretendenții care ar dori să ia domnia în
aceste trei țări, nici cu bani, nici cu trupe.
În privința cazacilor s-a hotărât ca să le fie contracarate orice încercare de a jefui pe
Marea Neagră, iar tătarilor să li se trimită cadouri anual 8.
La rândul lor, otomanii garantau că nici o pagubă nu va fi făcută Poloniei și
principatelor române.
În Convenție s-a mai stipulat libertatea comerțului care nu va fi stânjenit pentru noi
sume ce ar fi impuse la vamă9.
Umbra rece a morții s-a topit în razele unui frumos și cald soare de toamnă aurie. Și
totuși, după toamna aurie vine iarna friguroasă!
281
IV. Comoara familiei Potocki.

Maria Amalia, cea de a doua fiică a lui Ieremia Movilă și a Elizabetei Lozinschi, a
avut o viață furtunoasă și bogată în evenimente. S-ar fi născut pe la începutul anilor 90 ai sec.
XVI-lea: 1591, plus, minus, și a numărat mulți ani de viață. După cum nici astăzi nu se
cunoaște cu exactitate ziua nașterii, așa s-a întâmplat și cu ziua decesului. Sursele istorice
indică data de 10 decembrie 1638 sau chiar perioada anilor 1641 și 1652!. A fost o doamnă
simpatică, inteligentă, „cu trăsături regulate, cu ochii negri, îmbrăcată într-o rochie de mătase
cu flori, gulerul și mânicile de blană și o podoabă de mărgăritare în păr” 2. A fost crescută și
educată pentru a se mărita după vre-un principe, care nu s-a lăsat mult așteptat.
La 1606, când Maria avea 13-15 ani, ea s-a măritat cu Ștefan Potocki, reprezentantul
unei mari familii nobiliare din Polonia – Potocki, stema eraldică nobiliară „Zlota Pilawa”.
Ștefan a fost feciorul lui Nikolaj Potocki și a Annei Cerminski 3.
Ștefan Potocki (1568-1631) a fost voievod de Braclaw, general al Podoliei, staroste
de Fellin și Lytin, conțopist regal (1612) 4. A fost un bun voievod, econom. A ajutat nu odată
familia Movileștilor să domnească în Moldova.
I-a mers voievodului de Braclaw cu soția Moghileanca! Conform istoricului român
Ilie Corfus, zestrea Mariei a fost impunătoare: 75000 zloți roșii (dintre care 25000 zloți bani
gheață), 1000 de ducați a câte 5 zloți bucata, 10160 zloți polonezi și 21900 taleri 5.
La 7 ani după măritiș (1613), în garderoba Mariei Amalia Potocki puteai găsi „.. o
haină brodată cu fir de aur, de 7000 taleri, dintre care 12 pelerine căptușite cu blană câte 1000
și 2000 de taleri, 30 rochii de vară de brocart și catifea”, iar după cum veți vedea mai
departe, averea familiei Maria - Ștefan Potocki a fost grea la cântar6.
Maria Amalia Potocki a născut și a educat 6 copii: Katarzyna, Anna, Piotr, Pawel,
Jan și Zofia, având în grijă și pe nepoata de soră Anna Wsniowiecki.
Până la căsătoria sa cu Maria Movileanca, Ștefan Potocki s-a implicat activ în
treburile Moldovei. La 1595, Ștefan Potocki a participat de împreună cu frații săi mai mari în
campania militară a lui Jan Zamoiski în Moldova. Campanie care la adus în scaunul domnesc
de la Iași pe Ieremia Movilă. La 12 decembrie 1595, lângă satul Areni, nu departe de Suceava,
oastea lui Ștefan Răzvan este zdrobită. Fostul domnitor este prins și din porunca lui Ieremia
Movilă este tras în țeapă, fiind singurul pretendent pedepsit prin această pedeapsă infamantă,
prin care se voia să se arate că nu provenea din neam domnesc. Pentru susținerea și acordarea
un ajutor militar noului voievod, Ștefan și fratele său Jan Potocki rămân în Moldova până în
primăvara anului 15967.
La 1599, după moartea lui Nikolaj Potocki și împărțirea moștenirii părintești, Ștefan
Potocki se pricopsește cu mai multe moșii. Reședința fiind aleasă la Zolotoy Potok.
La 1606, după decesul lui Ieremia Movilă, scaunul domnesc îi revine fiului mai
mare, Constantin (n. 1594), dar care de îndată a fost alungat din domnie de unchiul său,
Simeon Movilă. Domnia acestuia a fost la fel de scurtă durată. La 1607, în urma unui
complot, el este otrăvit.
Cine a fost de vină? Căutați cui îi convenea acea omucidere și cred că veți găsi
vinovatul.
Cronicile tac, iar oamenii se șoptesc: Elisabeta Movilă!8
Domn devine fiul acesteia, Mihail, dar și a lui domnie a fost scurtă de tot, aproape 3
luni. Următorul domn, Constantin Movilă, susținut de cumnații săi, Ștefan Potocki, Mihail
Wisniowiecki și Samuel Korecki, ajunge principe în Țara Moldovei. În decembrie 1611,
Constantin Movilă este alungat de Ștefan Tomșa, refugiindu-se în Polonia. Curând în
primăvara anului 1612, cumnații pornesc din nou spre Moldova. Nefericită campanie! În
bătălia de la Cornul lui Sas (19 iulie 1612), din lunca Prutului, lângă Jijia, oastea condusă de
Ștefan Potocki este zdrobită. Constantin Movilă, Ștefan Potocki și Samuel Korecki, de
282
împreună cu alți 400 de oșteni, sunt luați prizonieri de tătari. La trecerea Nistrului Constantin
s-a înecat9. Tristă istorie!
La plecarea sa în Moldova, Ștefan Potocki lasă la păstrare în mare taină nepoatei
sale Anna Potocki și soțului ei, voievodului Stanislaw Golski (Gulski), stăpânii castelului
Podhajce (Podgaiți), visteria familiei, averea cea mai de valoare. La scurt timp după plecarea
lui Ștefan Potocki în Moldova, Stanislaw Golski se stinge din viață. Podhajce este moștenit
de fratele acestuia, Jan, căsătorit cu Sofia Zamehowski. La 1613, moare și Jan Golski 10. În
așa fel Sofia Zamehowski, o femeie energică și șireată precum o vulpe, devine stăpâna
„cotețului plin cu păsări”. Pot să-mi închipui cu câtă bucurie își freca Sofia mâinile când a
intrat în posesia unei adevărate comori. La sigur, ochii ei sclipeau luminând tainița mai ceva
decât pietrele scumpe în razele soarelui.
Cu moartea garantului păstrării în deplină securitate a visteriei familiei Potocki se
începe odiseea visteriei familiei Potocki.
Maria Amalia Potocki se pomenește în mare dificultate. Are nevoie de bani, de mulți
bani, pentru ași răscumpăra soțul din captivitate. Bani erau și destul de mulți. Visteria
familiei. Însă spre nenorocul familiei Potocki, visteria nimerise în mâinile unei femei fără
scrupule. Se spune că cea mai mare parte din bogăție aparținea Mariei Amalia (Moghileanka)
Potocki – zestrea de la părinți. Tainița ascundea de ochii lumii la 70 000 ducați aur, 10 lanțuri
mari din aur care se târau pe pământ, 70 de inele cu pietre scumpe, 22 de cutii mari cu veselă
din argint și multe, multe alte lucruri foarte prețioase 11. Castelul Podhajce unde a fost tăinuită
comoara se socotea de necucerit, iar garantul păstrării Stanislaw Golski avea o reputație de
om cinstit, de onoare și cuvânt. Decesul lui Stanislaw a încurcat toate ițele. Următorul garant,
Jan Golski, s-a dovedit a fi un om de nimic, un alcoolic, care nu prea avut timp să se bucure
de norocul ce i-a căzut în poală. A decedat subit. La cererile insistente a Mariei Potocki de a i
se întoarce visteria, Sofia Lanckronski (nume de familie din a doua căsătorie cu Stanislaw
Lanckronski, voevodul Podoliei (1585-1617), a refuzat mereu să discute despre tezaurul
familiei Potocki de oarece nu a văzut și nici nu a auzit de comorile Mariei Amalia.
Deși se afla într-o situație dificilă, Maria Amalia a adunat suma necesară pentru
răscumpărarea soțului, aflat ostatic la turci, așa că la 1615, Ștefan Potocki se întoarce în
Polonia12.
Ștefan Potocki a fost ostatic la turci până la 1615, când a fost răscumpărat de soție
prin intermediul negustorilor din Lvov și cu susținerea lui Gașpar Grațiani, viitorul domn al
Moldovei. Eliberat din captivitate Ștefan Potocki s-a întors acasă, la moșia sa Zahaypole. În
semn de recunoștință pentru salvarea sa, el construiește la Zlotyi Potok o mănăstire și o
biserică dominicană.
Întors acasă, Ștefan Potocki a cerut și el destul de insistent să i se întoarcă visteria,
dar în zadar. Și atunci, la 1618, Ștefan Potocki în fruntea unei cete de cazaci, 600 la număr, a
luat cu asalt castelul Podhajce, cucerindu-l. Târziu! Visteria dispăruse. Nici urmă de comoară.
Cucerind castelul Podhajce, Ștefan Potocki și-a întors o parte din valoarea visteriei furate de
Sofia, mai adăugând pe de asupra încă vreo câteva sate de ale Sofiei 13.
Apoi,… apoi au urmat un șir de dispute judiciare legate de acapararea visteriei,
Sofia fiind cap de proces. Întreaga nobilime poloneză urmărea cu sufletul la gură acest proces
al anilor 30 din sec. al XVII-lea.
Care a fost rezultatul disputelor judiciare? Unde-i comoara?
Nimeni nici astăzi nu știe unde-i visteria familiei Potocki. A rămas o mare taină și o
încercare pentru căutătorii de comori ascunse.
La 1631, Ștefan Potocki obsedat de pierderea visteriei a plecat în urma celor drepți.
Acolo sus în ceruri, primblându-se prin Grădinele Raiului s-ar fi întâlnit cu garantul său,
Stanislaw Golski, dar nu cred că i-ar fi spus el unde este tăinuită averea familiei. Ștefan
Potocki a fost înmormântat în biserica dominicană din Zolotoy Potok. După moartea soțului,
283
simpatica Moghileancă, Maria Amalia se căsătorește cu Mikolaj Firlei, voievodul de

Sandomir, un om foarte inteligent și deștept.
Sofia Zamehowski (din Zamehow) / Golski / Lanckornscy se mai căsătorește încă
odată a treia oară. Alesul inimii a fost contele Ianuș Tâșkevici (Janusz Tyszkiewicz, (1572-
1642). Sofia a construit biserica Sfintei Treimi din Podhayce, în care a și fost înmormântată la
163514.
Fiți atenți! Sofia a construit biserica din Podhayce!
Oare nu cumva acolo s-au investit o parte din visteria familiei Potocki!? Sau poate
comoara așteaptă să fie găsită (după cum se întâmplă uneori) accidental în tainița vreo unei
moșii de ale Sofiei din Zamehow.
V. Samuel Korecki - contele zvăpăiat
Își trage rădăcinile dintr-o familie nobiliară lituaniano-rusă – Korecki. Vine din
neamul Ghedimin în a X-a generație. Este feciorul mai mare a lui Ioahim Borisovici Korecki
și a Annei Chodkiewicz. Pe linia mamei este nepotul marelui hatman lituanian Jan Karol
Hodkevici. Tânărul Samuel și-a făcut studiile peste hotare. La întoarcere în țară a făcut
serviciul militar sub conducerea lui Stanislaw Zolkiewski. A devenit cunoscut prin vitejia sa
luptând împotriva tătarilor din Crimeea. Bărbăția lui Samuel Korecki a fost apreciată de
însăși cetele de cazaci1.
În timpul războiului polono-rus, fiind în fruntea unui detașament de cazaci, participă
activ la campaniile militare precum asaltul orașului Smolensk, în intervenția militară a lui
Stanislaw Zolkiewski asupra Moscovei. S-a evidențiat în bătălia de lângă Klușino, unde a
pierdut doi cai în bătălie. În decembrie 1611, fiind încadrat în oastea unchiului său, Jan Karol
Hodkevici, în fruntea unui detașament de 500 de oameni a trecut prin încercuirea rusă și a
dus provizii garnizoanei poloneze din Kremlin2.
După decesul tatălui săi, Samuel devine capul familiei de magnați a neamului
Korecki. În primăvara anului 1615/1616, Samuel Korecki se căsătorește cu Ecaterina-
Margareta, fiica regretatului voievod Ieremia Movilă, domn al Moldovei și a Elisavetei
(Elizbieta), fiica lui Toma Csomorthany din Lozna.
În același an, în noiembrie 1615, de împreună cu Elisaveta Movilă, cumnatul său
Mihail Wisniowiecki (soțul Chiajnei Movilă), Samuel Korecki merge cu oaste să-l ducă domn
în Moldova pe Alexandru Movilă, un copil de vreo 13-14 ani. Ștefan Tomșa, care atunci
domnea în Țara Moldovei, fuge în Muntenia, de unde se întoarce cu ajutoare din partea lui
Radu Mihnea. Tomșa s-a pricopsit numai cu arderea or. Iași. În schimb Samuel Korecki i-a
cauzat mai multe înfrângeri, dintre care la Hotin și Bender. Fără vre-o șansă de a relua
puterea, Tomșa s-a refugiat în Transilvania3.
Turcii, urmărind atent situația din principat, s-au hotărât să intervină prompt în
conflictul din Moldova, stârpindu-l din rădăcină.
Oastea poloneză, aflată în retragere, în seara de 3 august 1616, suferă lângă Drăcșani
(între Hârlău și Botoșani), o înfrângere zdrobitoare. Doamna Elisaveta Movilă cu cei doi fii,
Alexandru și Bogdan, Samuel Korecki și simpatica lui soție – Margareta sunt luați ostatici de
tătari și dați pe mâna turcilor, de unde au ajuns la Istanbul. Acolo, în captivitate, fiecare din ei
a băut din Cupa Destinului. Samuel Korecki a fost pus în fiare în vestita închisoare Șapte
Turnuri (Yedikule, Edikule), ce se înalță și azi deasupra Bosforului. Doamna Margareta este
trimisă la Belgorod, de unde prin răscumpărare se întoarce în Polonia. Soarta Elisabetei și a
copiilor ei Vă este cunoscută din articolele anterioare 4.
Tristă situație pentru Samuel Korecki, ostaticul din Edikule. Celula - un sac din
piatră cu o singură ușă cu un zăvor puternic blocat de o lăcată uriașă, o fereastră în gratii și o
284
saltea din paie. O groaznică Bastilie de pe țărmul Mării Marmara, de unde nimeni și nici odată
nu a evadat. Singurele vietăți care-l vizitau erau șobolanii. Afară – un cer albastru ce se
oglindea în apa Bosforului, zeci de catarge a tot felul de bărci și corăbii. Pescărușii plini de
libertate, din înaltul cerului, salutau cu vocea lor pițigăiată pe omul cu ochii triști din fereastra
turnului.
Nu, familia lui Samuel Korecki nu a stat cu mâinile în sân. O răscumpărare ar fi
costat foarte, foarte mult. Cunoșteau turcii valoarea unui așa viteaz precum contele Samuel
Korecki! Numai o evadare îi putea salva viața. Și asta o putea face fără suspiciuni din partea
turcilor o persoană cu trecere în lumea islamică. Un așa om trăia la Lwow - Mikolaj
Avetikovici, un iscusit târgoveț și… diplomat, armean de origine. Înzestrat cu toate cele
necesare (cadouri scumpe, pungi cu galbeni), Mikolaj Avetikovici sosește la Istanbul la 1617
și de îndată se pune pe lucru. Contactează comunitatea creștină din Istanbul, printre care și pe
contele de Sesie (Philip de Arle de Shamvallon conte de Sesie) ambasadorul Franței la
Istanbul, care au acceptat să participe la organizarea evadării lui Samuel Korecki din Edikule.
Pregătirile au durat aproape un an. Contacte cu paza închisorii, coruperea unora din ei cu
daruri bogate, vizitarea întemnițaților, numai nu pe Korecki ca să nu bată la ochi, cucerirea
încrederii paznicilor. Așa s-a ajuns ca încetul cu încetul paznicul lui Korecki să fie mituit din
toată inima, iar în ziua convenită evadării, s-a reușit ca o parte din pază să fie înlăturată sau
chiar cumpărată5.
Zăvorul greu s-a dat pe neașteptate într-o parte și în temnița rece a intrat, însoțit de
un paznic, un călugăr ortodox. Bolborosind ceva cuvinte sub nas, acela a pus pe o ladă ce juca
rolul de masă o carte, un urcior și o mică legătură.
- Cartea Sfântă a creștinilor, hrana sfântă pentru un păcătos, da și ceva de ale gurii -
călugărul a arătat la lucrurile aduse, un urcior cu vin și ceva mâncare.
- Sunteți foarte bun, sfințenia voastră! Am crezut că lumea întreagă a uitat de biata
mea ființă, … în afară de șobolani, pescărușii, paznici, soarele și luna, care mai slobod spre
temnița mea câte o rază de lumină plină de dragoste dumnezeiască.
Călugărul a zâmbit pe sub mustață, și-a făcut cruce, apoi s-a întors către paznic și i-a
vorbit în turcă.
- Ostaticul dorește să se mărturisească ca un bun om iubitor de Dumnezeu, dar numai
și numai în Fața Celui de Sus, domnia voastră, paznic de nădejde al acestui păcătos.
Fără să spună vre-un cuvânt, turcul a ieșit trăgând zăvorul după el. Călugărul s-a
lăsat în genunchi, îndemnându-l și pe Samuel să-l urmeze. Călugărul a privit spre ușa temniței
și a început să se roage cu un glas puternic, care uneori trecea aproape în șoaptă. Samuel a
rămas surprins când printre cuvintele rugăciunii urechea lui a prins și lucruri, care nu aveau
nici o atitudine față de slăvirea și mântuirea mult așteptată din partea lui Dumnezeu.
- Dumnezeule, întru tot îndurate, Cel ce pe Manase prin rugăciune L-ai slobozit din
legături și din amare închisori, pe robul Tău, panul Samuel Korecki, care prin noi acum se
roagă din închisoare slobozește-L și din tot răul și primejdia izbăvește-L, ca un iubitor de
oameni.
Călugărul s-a oprit și a tras cu urechea. Liniște. Apoi și-a continuat rugăciunile.
- Doamne mare este minunea ta!! În urciorul cu sângele Domnului vei găsi, O
Doamne!, o frânghiuță puternică și lungă de la cer la pământ! Și iartă-ne păcatele noastre
precum noi iertăm greșiților noștri.
Dă-ne nouă, Doamne, pâinea noastră, care ascunde în sine o pânză de ferestrău tare
ce taie zăbrele, cât de grele n-ar fi ele, și haine ce pot să scundă un oștean sub sutană de
călugăr.
Spunând în continuare, fără opreală, rugăciuni și psalme, călugărul și-a scos repede
căciula, brâul, dulamaua (anteriul, sutana), haina pocăinței de culoare neagră, băgându-le iute
285
sub ceea ce părea să fie o saltea din paie. Călugărul dezbrăcându-se nu a rămas în goliciunea
trupului său, ci avea de dedesubt o altă dulama.
- La talpa turnului vei fi așteptat întru salvarea domniei voastre, viteaz cavaler. Vezi
să nu ruginească pânza, și Doamne ajută!
Călugărul a făcut semnul crucii și s-a pornit spre ușă
- Da paza?
- Pan Korecki, lăcomia este mereu setoasă după aur! Dacă aurul deschide porțile
celor mai puternice cetăți, de ce să nu deschidă o fereastră cu șase vergele din fier
mort, în cruce.
Călugărul a bătut în ușă. Zăvorul scârțiind prelung s-a dat într-o parte. Ușa s-a
deschis și călugărul a dispărut în semiîntunericul coridorului. Pungi cu galbeni au căzut în
căciula paznicului.
- Lacomul și sătul flămând este!, a șoptit în barbă călugărul.
Pânza de ferestrău s-a dovedit a fi tare de a intrat în fierul mort al zăbrelelor ca într-o
bucată de lemn. Frânghiuța a ajuns din înaltul turnului până la pământ. Iar mai departe?! Adio
temniță spurcată!
A fost ascuns în casa unui târgoveț armean din Galata, o mahala creștină din
suburbiile Istanbulului. Acolo s-a întâlnit și cu salvatorul său, Mikolaj Avetikovici, târgovețul
din Lwow.
A stat ascuns acolo la vreo patruzeci de zile, până când nu s-a încetat căutarea
fugarului din Edikule. Îl căutau pretutindeni. În port au scuturat toate corăbiile comerciale,
corăbiile pescarilor, toate ungherele, crăpăturile unde se putea ascunde o fire omenească. Au
percheziționat orașul, piețele, mahalalele, bisericile creștine și nici un rezultat. Leahul
dispăruse precum apa în nisip. Au ridicat cu fundul în sus mahalaua Galata și nici un rezultat.
Căutând acolo un leah au dat de un târgoveț bine făcut, cu documente ce adevereau că era din
orașul Leiden, din Olanda de Jos și nu cunoștea o boabă în poloneză6. Au măsurat în lung și
lat toate drumurile și cărările ce duc din Istanbul spre alte zări.
Fugarul așa și nu a mai fost găsit, în schimb au fost arestați paznicii. Activitatea
intensă a armeanului Mikolaj Aveticovici nu a rămas observată de urechile lungi și ochii ageri
a spionilor marelui vizir Marașlî Halil-pașa, armean din Zeitun. Târgovețul a fost arestat, iar
odată cu dânsul și contele de Sesie cu întreaga lui familie. Dar știind că sula de aur sparge
zidul din piatră, o răscumpărare de 30 000 taleri de argint le-au deschis ușile temniței. În
schimb, viața organizatorului evadării lui Samuel Korecki rămânea pe muchie de iatagan.
Numai cu marea stăruință a comunității armenești din Istanbul, Mikolaj Avetikovici a scăpat
de măiestria gâdelui7. Toți armenii înstăriți din Istanbul au adunat o sumă impunătoare de
bani, care a fost folosită pentru „a unge carul funcționarilor turci ca să meargă mai bine”.
Armenii au folosit toate legăturile pe care le aveau la curtea sultanului și, au reușit. Mikolaj
Avetikovici a fost salvat de la o moarte sigură.
Despre acest episod strălucit din activitatea armenilor polonezi povestesc actele din
judecătoria voitului orașului Lwow, dar și „Cronica din Kamienec (Kameneț-Podolsk)
armeano-kipciak”. Autorul acestei cronici termină a lui poveste despre strălucita evadare din
Edikule cu următoarele cuvinte: „Și mulți oameni au fost uciși – paznici, da și alte persoane
ce păzeau turnul, că până atunci nu a fost nici un caz, întâmplare ca un oricare ostatic să
poată fugi din Istanbul și din acel turn 8.
După ce s-au liniștit spiritele, prietenii l-au transferat pe „târgovețul” Samuel
Korecki în Kythira, una din insulele Arhipelagului Ionic. De acolo, îmbarcat într-o corabie
comercială a plecat spre Sicilia.
Credeți că aventurile panului Samuel Korecki s-au terminat odată cu fuga din
imperiul Otoman?! De unde? El era omul aventurilor, care îl urmau pas cu pas.
286
Ziua era frumoasă. Samuel Korcki era fericit. Un soare lucitor pe cerul albastru
presărat cu nouri albi și puhavi ca vata, ce se oglindeau în marea azurie, pescăruși în jurul
corăbiei, un aer maritim cu gust sărat … și simțul libertății de a visa, de a gândi la ziua de
mâine, care se afla după orizontul unde Cerul săruta Marea, acolo departe, unde îl aștepta
simpatica Moghileancă.
Visul e precum o pană de pasăre purtat ușor de vânt. Ba se ridică spre înaltul cerului,
ba este târâtă pe pământul zgrunțuros. Strigătele marinarilor și a pasagerilor l-au trezit pe
Korecki din amorțeala dulce a viselor.
- Corsarii, corsarii, corsarii!!! Vai de noi, vai de agoniseala noastră. Șacalii mărilor
ne taie calea.
- Scapi de ucigă-l toaca și dai peste taică-său! Iată posibil sfârșitul călătoriei și o
reîntoarcere la Edikule sau în robie la vre-un bei bogat, dar numai dacă nu pun mâna pe sabie
și topor, și-a zis Samuel Korecki.
El nu si-a pierdut cumpătul. Ca un bun comandant de oști a luat repede apărarea
corăbiei în mâinile sale. Le-a vorbit marinarilor și târgoveților despre libertate și robie, i-a
încurajat și i-a organizat pentru a da o ripostă pe măsură piraților. Le-a pus în mână fiecăruia
arme de luptă, au pregătit căngile și cârligele de abordaj, au încărcat toate tunurile pe câte le
aveau cu schijă. S-au rugat la Dumnezeu pentru mântuirea lor. Korecki a lăsat pe punte câțiva
marinari și târgoveți burduhoși, restul s-au ascuns, ca să creeze impresia unei corăbii
comerciale cu o mână de bieți oameni cu pungi pline cu galbeni.
Corsarii au înghițit momeala aruncată de pan Korecki – o pradă ușoară și poate
bogată. Majoritatea piraților erau pe punte și savurau de acum din așteptata victorie. Pasărea
mălai visează! Korecki a dat poruncă să fie ridicată o pânză albă. Corabia se preda la mila
„învingătorului”. Aceasta și mai mult a adormit vigilența inamicului.
Atacul a fost surprinzător. O bună parte din corsari au fost măturați de schije, iar
atacul unor bieți târgoveți a fost un uragan. Cei câțiva corsari rămași în viață au fost legați
burduf pentru a fi predați judecății. Corabia corsarilor, cu întreaga pradă din piraterie, a intrat
în posesia târgoveților. Spintecând apele, corabia s-a îndreptat spre Sicilia. Din Sicilia,
Samuel Korecki a mers la Roma, unde viteazul conte Korecki a fost primit cu înalte onoruri
de către Papa Paul al V-lea. Acolo a fost primit în rândurile „miliției creștine”, care lupta
împotriva musulmanilor9.
La începutul anului 1618, Samuel Korecki a ajuns cu bine a acasă, unde a fost
întâmpinat ca un erou al luptei antiotomane.
La sfârșitul anului 1618, după vremea cuvenită Ecaterina-Margareta Korecki
(Movilă) a născut o fetiță cu numele Anna (Anna Leșcinski (Leszczynska), căsătorită cu
Andrzey Leszczynski, voievodul de Dorpat (azi Tartu, Estonia), poet 10.
Setos de răzbunare față de temnicerii săi, contele Samuel Korecki s-a implicat din
nou într-o nouă campanie militară în Moldova contra turcilor, soldată cu bătălia de la Țuțora
(1620). Armata polonezo-moldovenească a fost înfrântă de oastea turco-modovenească. La
întoarcere, în ținutul Soroca, lângă actualul sat Berezovca (raionul Ocnița), oastea poloneză a
suferit o nouă înfrângere zdrobitoare (19 septembrie 1620). În acea bătălie cruntă, aproape toți
conducătorii de oaste în frunte cu hatmanul Stanislaw Koniecpolșki și contele Samuel
Korecki au fost luați ostatici de Șarin Ghirei, care n-a întârziat să-i facă o surpriză sultanului.
Contele Korecki s-a pomenit din nou ostatic la Edikule 11. În urma acelui prizonierat, visteria
multor nobili s-a golit. Banii au mers pentru a plăti răscumpărarea.
La propunerea de răscumpărare a contelui Korecki, sultanul a răspuns cu un refuz
categoric.
La 27 iunie 1622, contele Samuel Korecki a fost ucis. Când i s-a citit sentința,
viteazul conte a înșfăcat de la unul din cei nouă ucigași jungherul și s-a luptat până nu a fost
287
doborât și strangulat. Corpul îmbălsămat a lui Samuel Korecki a fost adus în Polonia de către
Stanislaw Koniecpolski și a fost înmormântat în biserica franciscană din Korec 12.
VI. Schimbarea domnilor, bucuria tălharilor!
Parafrazând această veche vorbă populară, ne întoarcem din nou la acele vremuri
tulburi de la 1595 - 1621, când scaunul domnesc de la Iași a trecut de 13 ori (!?) din mână în
mână. Movileștii - Ștefan Tomșa al II-lea – Radu Mihnea – Gașpar Graziani – Alexandru Iliaș
- și iar Tomșa. Grele vremuri au fost. Instabilitatea, care cuprinse-se Țara Moldovei, a scos la
suprafață tălhari de toată mâna. Veniți de la răscrucea drumului, din inima codrilor, … da și
din conacele boierești, ei au împânzit biata Moldovă de nu era scăpare…
Unul din acești tălhari, care a pus pe jar domniile lui Constantin Movilă și a regelui
polonez Sigismund al III-lea, a fost boierul Vasile Lozinschi, fiul lui Gheorghe Lozonschi,
pârcălab de Hotin.
Cică din domn, domn se naște, din boier, boier se naște! Dar se mai întâmplă când
Bunul Dumnezeu, obosit, se mai odihnește furișat de un somn printre gene.
Gheorghe din Lozna sau Lozinschi, mai zis Izlozeanu și Kattaratos, grec de origine,
în urma căsătoriei fiicei Elisabeta cu Ieremia Movilă, domnul Moldovei, se înrudește cu
neamul Movileștilor. Mai înainte deținuse dregătoria de clucer (1578-1579), dar pe vremea lui
Iancu Sasul fuge în Polonia de unde revine călare pe cal alb alături de ginerele său, Ieremia
Movilă1.
Ca rudă a noului domnitor se pricopsește cu dregătoria de pârcălab de Hotin (22
ianuarie 1596-21 decembrie 1610). Gheorghe din Lozna, având susținerea și ocrotirea
ginerelui și a nepoților, domni în Țara Moldovei, a administrat Ținutul și Cetatea Hotin de
unul singur. El era boierul cu pâinea și cuțitul. Ca pârcălab de Hotin a ținut sub control nu
numai veniturile de la una dintre cele mai importante vămi, dar și veniturile întregului ținut,
agonisind averi considerabile. Căsătorit cu Cârstina, ei au avut trei copii: Elisabeta, Marica,
căsătorită cu Dumitrachi Chiriță Paleologul, mare postelnic și Vasile Lozinschi.
Având o putere nemărginită, Gheorghe din Lozna a săvârșit destul de multe abuzuri,
fiind un exemplu pentru fiul său Vasile Lozinschi.
Vasile „din anii tinereții sale n-a fost nicăieri la învățătură, ci a stat numai pe lângă
părinții săi în alintare, din care pricină n-a avut înaintea ochilor frică de Dumnezeu, nici pe
părinții săi nu i-a respectat, și fără a sluji nimănui, a trăit după voia sa”.2
Cât a domnit peste Moldova Ieremia Movilă acest Vasile, rupt de la bunul simț și
omenie și având frica cumnatului, nici n-a îndrăznit să facă vre-o poznă sau nelegiuire, atât la
curtea domnească de la Iași, cât și prin țară. Mai mult, chiar a fost mare stolnic și cămăraș de
Ocnă. Dar, după ce domn în Moldova a devenit Constantin Movilă, netemându-se de nimeni,
Vasile Lozinschi s-a dat dezmățului, după cum i-a fost voia lui. Nici una din rude nu putea să-
i stea în cale, neascultând nimic de nimeni3.
A început să cutreiere țara, jefuind în stânga și-n dreapta. Îi deposeda pe boieri cu
forța de caii buni, haine scumpe, arme. Toate aceste le împărțea tâlhărimii sale, acelora pe
care-i avea strânși în grămadă mare pe lângă dânsul. Avea o strânsură de vre-o 700 de inși,
după care plângea țeapa. Acești răi nu primeau leafă, gazdă sau mâncare din partea
atamanului lor, ci umblând prin țară jefuiau moșiile boierești. Curățau cămările, pivnițele de
hrană și băutură, de toate celelalte bunuri, care ajungeau pe mâna tălharilor lui Vasile, fratele
Elisabetei Movilă. A ține o așa adunătură de oameni nu avea voie nimeni să o facă, decât
numai domnitorul. Pentru Vasile Lozinschi aceasta nu era lege. Cu acea tălhărime din
moldoveni, polonezi și cazaci, răi de tot, cu trâmbițe și cu trompete, cu steaguri desfăcute, se
năpustea asupra caselor boierești de la țară, luând de acolo cu sila fete, soții străine, jefuia
288
averile agonisite de oameni. Unde ajungea acest Vasile, nu pleca de acolo până ce nu mânca
și bea totul dimprejurul curților și până nu ardea totul în sat. Se întâmpla uneori că special sau
din neștiință, să jefuiască Vasile cu ceata lui de tălhari și moșiile de la frontieră din Țara
craiului, adică din Polonia, de unde deseori veneau plângeri către domn 4.
Boierii din sfatul domnesc s-au adresat nu odată către Constantin Movilă și doamna
Elisabeta, mama domnitorului, ca să intervină și să i-a măsuri cu ruda lor, pedepsindu-l ca să
se lase de răutățile sale. Toate dojenile se lipeau de Vasile ca nuca de perete. Îi spui una da el
făcea cu totul alta 5.
Văzând boieri mari că treaba-i rea de tot s-au adunat ei și i-au spus tălharului să-și
împrăștie adunătura lui de oameni răi.
- Dacă nu vei face aceasta, atunci nu-ți vom putea suferi mai departe nelegiuirile!
La auzul acestor cuvinte, Vasile Lozinschi, înfuriat grozav, a plecat de la curtea
domnească, aruncând amenințări în stânga și-n dreapta. În loc să asculte cu ambele urechi la
cele spuse de marii boieri, acesta, înfuriindu-se nevoie mare, a strâns și mai mulți tâlhari de
același soi, amenințând și arătând în mânia sa iute că el le va arăta boierilor unde iernează
racii. A atacat din nou curțile boierești, impunând cu forța slugile boierești să-l servească. A
astupat gropile de hotar, unde moșiile sale se mărgineau cu ale boierilor. Din nou lua cu de-a
sila pământurile străine, da drumul cirezilor sale în grâne. S-a apucat să cosească cu forța
fânețele ce nu-i aparțineau. Cu alte cuvinte, la vechile păcate a adunat altele6.
A pus la cale tâlharul de Lozinschi, gând tare rău asupra marilor boieri. Și dacă nu-l
puteau ține în frâu rudele domnești sau nu doreau să o facă, și-a adunat acesta nestingherit de
nimeni și de nimic tâlhărimea la o jumătate de milă de la Iași, și a făcut mai multe capcane la
o streșină de codru, pregătindu-se să năvălească noaptea asupra caselor marilor boieri din
sfatul domnesc. Totul s-ar fi terminat rău de tot pentru boieri, dacă nu ar fi fost preîntâmpinați
de un bun prieten. Boierii de îndată s-au plâns domnitorului, doamnei Elizaveta Movilă, care
s-a dovedit a fi la curte. S-a mirat domnia de cele auzite, dar nu au crezut, de unde au trimis ei
singuri persoane credincioase Movileștilor ca să facă cuvenita cercetare 7.
Și s-a adeverit!
Și din nou s-au rugat marii boieri la domnie să i-a măsuri cu nesupusul boier Vasile
Lozinschi, care prin nelegiuirile sale putea să aducă la o răscoală înarmată, iar ei, marii boieri,
i-au spus doamnei Elizaveta că sunt gata să opună rezistență tâlharului ca unui dușman 8.
- Pentru Dumnezeu opriți-l, că din aceasta să nu vină căderea domniei măriei sale
domnului nostru, căci dușmanii, vecinii domnului nostru, privesc la aceasta și se bucură de
aceasta.
Vai, ce l-au mai îndreptat ei pe calea cea dreaptă!? L-au dojenit nițel, iar el și-a
chemat sub steaguri tălharii și a plecat prin țară cu jaf și moarte. Așa mergând prin țară
precum o pajură, ființă lacomă și nesățioasă, a ajuns la Mănăstirea Secul (ctitoria Mitrofanei
și a lui Nestor Ureche, strănepoții lui Coste pârcălab de Soroca, 1499). În acea vreme acolo se
afla părintele Mitrofan, episcopul Romanului. După cum este obiceiul pe la noi, părintele
Mitrofan l-a poftit la masă alături de domnia sa și alți călugări smeriți. Mai întâi de toate l-au
cinstit pe fratele doamnei Elisaveta Movilă cu frumoasă slujbă în biserică. Apoi l-au ospătat
ca pe un om mare. De, unchiul măriei sale Constantin voievod. Și cum se mai întâmplă pe la
noi câte odată – porcul dacă se satură se suie pe masă. Îmbătându-se, Vasile Lozinschi și-a
adus aminte de marea supărare, care i-au făcut-o boierii din sfatul domnesc și cuprins de furie
a început să jignească înaltele fețe bisericești. Vlădica Romanului a încercat să-l liniștească
pe răsfățatul și bezmeticul boier, certându-l pentru răutatea lui, dar ca răspuns a primit câteva
lovituri în cap cu buzduganul, fiind doborât la pământ. Călugării s-au speriat și au fugit care
încotro. Episcopul, călcat în picioare, cu răni la cap, fără patru dinți, a rămas să zacă la podea
într-o băltoacă de sânge9.
Și au mers din nou boieri-sfetnici la domnitor și Elisabeta doamnă.
289
- Doamnă, este strigător la cer cu nebunul domniei voastre frate!!!

- Ca să vezi și tu doamnă, ce face fratele tău, lucru ce mai înainte nici cei mai mari
tirani voievozi n-au făcut, și poate că el umblă și după domnie, căci poartă de acum semne
domnești, adică tobe, trâmbițe, steaguri, poruncește să fie ascultat precum un voievod.
Ascultând plângerile boierilor sfetnici, Elisaveta, cuprinsă de mânie, porunci la trei
roate polone, înarmate ușor să pornească pe urmele tâlharilor, gonindu-i spre o mănăstire
unde să fie prinși. Căpetenia lor, boierul Vasile Lozinschi să fie adus viu la Iași, dacă se va
apăra, atunci să fie ucis.
Zădarnică încercare de a pune capăt dezmățului creat de Vasile Lozinschi. Boierul
Dumitrache Chiriță Paleologul, cumnatul lui Vasile Lozinschi l-a prevenit de primejdia ce-l
paște și acela cu oamenii lui cei răi s-a retras sub paza Cetății Hotin10.
Boierii, ne mai sperând la vreo dreptate s-au plâns chiar măriei sale craiului
Sigismund al III-lea, aflat la Smolensk.
Răspunsul craiului a fost categoric:
- Am recomandat puternicului voievod de Kiev, panului Stanislaw Zolkiewski, să
între cu oaste în Moldova și să pedepsească pe acest lotru„
Decizia craiului a pus pe jar familia domnitoare și rudele apropiate. Doamna
Elisabeta și Cârstina, pârcălăbeasa de Hotin, mama acelui bezmetic, au făcut de îndată sfat.
Ce mai vaiete, ce mai vaiete „pentru fiuțul ei dezmățat!” dar și gânduri rele cum să-i
piardă pe boierii plângăreți – Nestor Ureche, Isac Balica și Coste Bucioc, fie prin otravă,
calomnie sau război. Ca ajutor, prin scrisori cu pecete, Vasile Lozinschi a chemat si cazaci
zaporojeni în slujba sa, pentru ai pierde pe boieri. Dar, spre nenorocul lui Vasile și
apropiaților săi, scrisorile au ajuns în mâna boierilor, care au dat cărțile pe față. De teama că
panul Stanislaw Zolkiewski va veni curând cu oaste să-l pedepsească, au uneltit de împreună
cu o altă rudă de a lor, Ștefan Potocki, soțul Mariei Movilă (fiica Elisabetei), staroste de
Felin11.
Ginerele Elisavetei s-a stăruit în fața craiului să-l apere pe fratele soacrei, susținând
că nu este nici o primejdie în Moldova, „ci acestea-s numai niște uneltiri ale boierilor
moldoveni”.
Nu cunoaștem, cum s-a terminat istoria bezmeticului de Vasile Lozinschi, dar la
sigur că odată cu plecarea Movileștilor de la domnie, s-a pus capăt și tâlhăriilor acestui om
netrebnic, istoria căruia a rămas numai prin documentele de epocă.
S-a schimbat oare ceva? Încă nu a pierit firea omenească de a tinde spre avuție
străină, prin uneltiri, viclene și nelegiuire.
VII. Țuțora
Restaurarea influenței otomane în Moldova a început destul de rapid după înlăturarea

de la domnie a dinastiei Movileștilor – Ieremia Movilă (1601-1606), fratele său Simion
Movilă (1606-1607) și a fiilor lor în strânsă colaborare cu Polonia. Readucerea Moldovei sub
obediența Porții Otomane a început odată cu domnia lui Ștefan Tomșa (1611-1615). Acest
domnitor a reprimat cu o cruzime deosebită opoziția marii boierimi (1612). După o nouă
răzvrătire moldo-polonă, turcii l-au adus domn în Țară pe Radu Mihnea (1616-1619), care a
fost urmat la domnie de Gaspar Grațiani (Grazziani, 1619-1620). Acest domn, cu o foarte
bună educație, a fost numit de conducerea otomană pentru a întări controlul asupra vasalului
său – Moldova.
290
Walery Eljasz Radzikowski, ”Bătălia de la Țuțora în anul 1620”.
Așa dar, Gaspar Vodă Grațiani – marele intrigant.

Morlac sau maurovlah din Dalmația, purta numele Milostic, latinizându-și numele
după orașul de reședință și-a spus Grațiani. S-a născut la 1580. De mic copil avea aptitudini la
învățarea unor limbi străine – ajuns matur vorbea italiana, croata, sârba, germana, engleza și
turca.
Viața nu sta locului, timpul trecea iar Gaspar rămânea să fie un cunoscător de limbi,
dar fără slujbă. Un vântură-lume, fără nici o slujbă serioasă, care era mereu în căutare de un
loc sub soare. În cele din urmă, datorită faptului că vorbea mai multe limbi, merge în căutare
de noroc la Istanbul, unde chiar i-a surâs norocul ca tălmaci în slujbă la otomani. Adesea
tălmăcea soliilor creștine ce soseau la Istanbul. A îndeplinit mai multe porunci de la curtea
sultanului, ca mai apoi, la 4 februarie 1619, într-o zi geroasă, să ajungă domn în Țara
Moldovei1.
Fiind străin neamului, la cârma căruia ajunse-se prin voia Înaltei Porți, nu a respectat
obiceiurile țării, stârnind de nenumărate ori mânia băștinașilor. Cunoscător de limbi străine,
dar nu cunoștea româna.
În acele zile de neliniște pentru Moldova, se ridicaseră un domnișor de la Orhei cu
oaste asupra lui Gașpar-vodă , după cum îi spuneau băștinașii. De cum auzi de nesupunere, de
îndată porni vodă cu oaste asupra domnișorului de la Orhei. Răscoala a fost trecută prin foc și
sabiei2. Perfid, viclean peste măsură, mereu a fost gata să ucidă atât pe nesupușii din rândurile
prostimii cât și pe boieri, fie ei și din viță veche boierească. Domnișorul de la Orhei, da și alte
căpetenii au căzut pe mâna lui Gașpar–vodă. I-a mustrat vodă pe ostatici, zâmbind cu o
sclipire rece în ochi.
- Să aveți o inimă curată spre domni, le-a zis el în sârbească. Inimă curată!
291
Apoi, a lehamete, de parcă nu-l mai interesa nimic, a dat poruncă să fie omorâți.
- Să li se scurteze zilele că de mult și cu mare nerăbdare îi așteaptă judecata
Domnului.
Această faptă ne-dumnezeiască față de boierii din Ținutul Orhei, i se va întoarce la
cea mai grea încercare, la Țuțora, când boierii îl vor
părăsi în lupta decesivă.
Nu, el nu a avut interesul cuiva, numai cel
personal. Și prin trădare. Încrederea sultanului a
răsplătit-o din plin cu o trădare de zile mari. Turcii,
stăpânii lui, l-au adus domn în Țara Moldovei pentru
a stăvili influența poloneză în principat, dar el i-a dus
de nas întrând în cârdășie cu Polonia ca mai apoi să-i
înșele pe polonezi, provocând conflictul sângeros
dintre cele două puteri.
De cum s-a urcat în scaunul domnesc de la
Iași, încetișor, dar sigur, și-a orientat politica externă
spre Polonia, din care cauză i-a venit de la otomani
mazilirea. Întâmplător sau nu, au căzut în mâna lui
Gașpar–vodă niște scrisori trimise de Gabriel
Bethlem, principele Transilvaniei și vasalul Înaltei
Porți. Niște scrisori către turci a trimis și Cantemir-
bey, hanul tătăresc. Îndemna Gasbriel Bethlem în
acele scrisori pe tătari și turci la un război contra
polonezilor, ca să nu-i ajute leșii pe nemți, aflați în
conflict cu principele unguresc. Iar ca să meargă carul războiului mai ușor a uns Bethlem
roțile carului cu daruri scumpe. Fără ezitare Gașpar-vodă a trimis de îndată scrisorile tainice și
pline de pizmă craiului Poloniei. Au mers oamenii craiului în solie la Bethlem, unde i-au
arătat multe din cele scrise hanului principelui Ardealului 3.
Când i s-au pus în față cele scrise de dânsul vrăjmașilor creștinismului, rău s-a
supărat principele Ardealului.
- Muri-va morlacul Gașpar pentru aceste cărți!
Curând și turcii au aflat despre intrigile celui care trebuia să-i slujească cu credință.
Picătură cu picătură s-a umplut cupa răbdării la turci.
A pus acest Gașpar-vodă gând rău și asupra a câtorva boieri, care nu erau de acord cu
uneltirile lui - Coste Bucioc, Goia , Vasile Coci (viitorul domn Vasile Lupu –n.n). I-a ferit
atunci Dumnezeu de o moarte sigură, dar asta-i o altă poveste.
Curând la Iași, însoțit de o mână de slujitori, sosi Schimni-aga ceaușul (funcționar
turc), care avea înalta poruncă să-l mazilească pe Gașpar-vodă .
Dacă o noutate este cunoscută doar la doi-trei oameni, apoi, foarte repede o cunoaște
o lume întreagă. Pe aripi de vânt, înainte de sosirea ceaușului, ajunge la Iași noutatea de
mazilire a lui Gașpar morlacul!
În timp ce ceaușul scurta drumul de la Istanbul la Iași, Gașpar-vodă deja aranja
lucrurile pentru primirea lui Schimni-aga. Singur a tras șfoară prin târg că vin leșii asupra lui
și a ieșit din Iași așezându-se tabără la Capul Stâncii, în fața Țuțorei. Apoi, de cum sosi în târg
ceaușul, dădu poruncă Gașpar-vodă slujitorilor să dea năvală peste ceauș și slujitorii lui, care
câți au fost, toți au fost omorâți. Apoi au tăbărât slujitorii lui vodă cu gând tare rău și asupra
târgoveților turci din Iași. Mare tărăboi a fost atunci la Iași. Nu avea turcul scăpare. Unii din
ei s-au ascuns prin beciuri, apărându-se ce arma în mână. Înverșunată a fost apărarea lor!
Pierit-au atunci toți turcii de mâna slujitorilor lui Gașpar-vodă, iar pe trei Dereh aga, Musa
aga și pe Iusuf i-a prins4.
292
Așa a turnat venin la inima turcilor Gașpar-vodă, pășind și el pe Ponte dei Sospiri .
Puntea Suspinelor! De o parte a străzii Palat, Putere, Mărire, Îngâmfare, Atotputernicie iar pe
cealaltă parte a străzii – Închisoare, Loc de Suferințe! În cel mai bun caz! Oare nu din Palatul
Puterii începe acea punte, care foarte des duce spre locul de suferințe, amărăciuni și regrete?
Ceaușul este ucis. Aceeași sortă au avut-o și târgoveții turci din târgul Ieșilor dar și
boierii fideli lui Alexandru Iliaș. Gaspar Grațiani a pășit ferm pe Puntea Suspinelor.
Și au pogorât din toate părțile asupra Moldovei. Skinder-pașa cu ai lui spahii,
Cantimir-bei, fratele hanului și mare războinic, cu hoarda lui de tătari, Gabriel Bethlen,
domnul Transilvaniei, gata oricând de gâlceavă, Radu Mihnea, domnul Munteniei, de au
adunat cu toții vre-o 60 000 de oșteni de toată mâna. Sultanul a trimis și el la o mie de ieniceri
gata de război, și nu numai5.
Stanislaw Zolkiewski, hatmanul de câmp, atras de Gașpar-vodă Grațiani în vârtejul
războiulu, a trecut la 23 august râul Nistru la Hotin. Hatmanul, om cumpătat în ale războiului,
s-a hotărât să facă acest pas, numai datorită asigurărilor date de domnul Moldovei că acesta
se va alătura cu o oaste impunătoare, asigurând totodată și zahara, adică provizii pentru oastea
polonă6. Avea hatmanul sub a lui ascultare 1600 de husari îmbrăcați în zale, 4000 de călăreți,
la fel îmbrăcați în zale, 200 de călăreți și 2000 de pedeștri 7, toți nemți, tocmiți în slujbă cu
leafă bună da și cu pricopseală din jafuri. Ce fel de război în acele vremuri fără de cazaci?!
Patru sute, toți unul ca unul, gata de harță. Au venit sub steagurile lui Zolkiewski dar și vre-o
câteva sute de oșteni, despre care nici nu puteai spune că erau adevărați oșteni ai craiului. O
adunătură de oameni de tot felul gata mai mult de tâlhărie de cât de război. Aceștia de cum
simt sabia de asupra capului se împrăștie ca potârnichile în câmpie. La tâlhărie ei sunt mari
viteji! Craiul cointeresat și el, nevoie mare, de un război cu turcii pentru Moldova, a trimis ca
susținere morală un copil (un slujitor) de la curte, numai să treacă Stanislaw Zolkiewski
hotarul Moldovei în ajutorul lui Gașpar-vodă. Curajul războinic al hatmanului Zolkiewski era
însoțit de căpetenii de frunte precum al doilea hatman de câmp Stanislaw Koniecpolski, frații
Samuel și Karol Korecki, Nikolaj Potocki, Ștefan Hmelnicki, Nikolaj Strus, Marcin
Kazanowki și multe alte căpetenii8.
De la Hotin prin Podișul Sorocii, lăsând în urmă apa murmurătoare a Căinarului,
bălțile Răutului, de unde în patru zile au ajuns la Țuțora, locul unde la 1595, Ioan Zamoyski s-
a apărat de hoarda tătară condusă de Gazi Ghirei II Bora. După 25 de ani tranșeele lui
Zamoiski erau în stare bună.
După câteva zile de harță, la 19 septembrie a început lupta care a durat la șase ore.
Superioritatea turcilor era vădită. Neconcordanța mișcării trupelor polone în atac a creat
confuzie și greșeli de neiertat. De asupra câmpului de luptă încet se ridica Semiluna. La
apusul soarelui, Iskender-pașa și-a retras oștirile însuflețite de victoria zilei la odihnă. La
polonezi biruința care acum o zi părea să fie a lui Zolkiewski, s-a mistuit în fumul bătăliei sub
razele reci al Semilunii. Oastea poloneză este cuprinsă de tristețe, spaimă și dezordine.
Hatmanii, Zolkiewski și Koniecpolski, oameni viteji, și-au încurajat căpeteniile la luptă,
susținând că dacă a doua zi nu vor birui, atunci vor lega tabără din care și se vor merge la
Nistru.
Nu s-a mai ajuns la lupta de a doua zi. Noaptea mai multe căpetenii, printre care și
Samuil Korecki, contele zvăpăiat, au părăsit câmpul de luptă trecând Prutul. Frica are ochi
mari. La trecerea râului Prut, în debandadă, s-a înecat Kalinowski, starostele de Kamenc
(Cameneț-Podolsk). Samuil Korecki și-a înecat în râu frica ce pusese stăpânire pe inima lui de
viteaz și s-a întors înapoi în tabăra cuprinsă de spaima morții. Zolkiewski, însoțit de unele
căpetenii, a mers pe la mai multe otace (otac-tabără ) liniștind oastea cuprinsă de frică și
deznădejde9.
Moldovenii ce au fost alături de Gașpar-vodă nu au mai stat să vadă sfârșitul bătăliei
ci l-au urmat în faptă pe domnitorul falit – fuga-i rușinoasă da sănătoasă!
293
A doua zi după bătălie, cele două oștiri stăteau față-n față gata de luptă, însă
Iskender-pașa face o altă alegere. El hotărăște să-i umilească cu totul pe polonezii înconjurați
din toate părțile, impunându-i prin foame să îngenuncheze în fața lui. Povestesc cronicile
bătrâne că trei zile au stat inamicii călări cu săbiile goale. Apoi, setoși de viață și libertate
polonezii au legat tabără și și-au făcut drum printre turci și tătari, retrăgându-se cu lupte spre
Nistru, unde multe capete semeți vor bea din Cupa Sorții 10.
Dar aceasta este o altă poveste!
VIII. Retragerea
Lovitura care au primit-o polonezii în bătălia de la Țuțora (17-20 septembrie 1620) a

stârnit un val de frică de nestăvilit. Dezordinea, haosul și frica de moarte ce-i cuprinsese pe
polonezi le-a fost fatală. În noaptea de după bătălie, multe căpetenii și cete de oșteni s-au
mistuit în toiul nopții, fugind spre Prut. Unii, care au avut norocul să treacă râul au dispărut în
câmpie, alții au fost înghițiți de apele tulbure și reci ale râului Prut – hrană racilor de râu.
Gașpar-vodă, văzând agonia leșilor, fuga multora de pe câmpul de luptă, fiind și el
părăsit de cele câteva sute de oșteni, pe care-i avea pe lângă dânsul, a dat și el pinteni calului,
înghițit de hăul nopții. Însoțit de câțiva boieri, printre care Șeptelici hatmanul și Goia
postelnicul, a ajuns Gașpar vodă Grațiani la locul hărăzit de soartă, unde îl aștepta în persoana
boierilor „credincioși” jupâneasa Moarte 1. Ei, da asta-i altă istorie despre oameni răi și
hicleni, adică trădători.
Nu mai aveau leșii putere să lupte contra lui Iskender-pașa. Oastea poloneză se
micșorase considerabil din cauza celor ce luase câmpii, da si mulți erau râniți de nu mai
puteau strânge mânerul sabiei, printre care Ioan Zolkiewski, feciorul hatmanului și nepotul
acestuia.
Câteva zile au stat polonezii față-n față cu oastea numeroasă a lui Iskender-pașa. Nu
s-au lăsat leșii speriați, au rezistat. Apoi au urmat și niște tratative, dar fără succes. Bani de
răscumpărare nu s-au putut aduna, fiindcă nu aveau de unde. Văzând hatmanii că nu este un
alt mijloc de salvare, s-au hotărât să lege tabără din care și să iasă din încercuire prin oastea
inamică. Carele aveau înfipte în ele bețe cu pânze ca să pară cât mai multe. Retragerea s-a
început la 1 octombrie, la ora 1 noaptea, când oastea păgână s-a așezat la rugăciune, așa că
polonezii au trecut prin grosul oastei turcești fără primejdii. Dimineața leșii ajung la Prut.
Turcii au izbutit să-i ajungă din urmă și urmează o nouă bătălie în lunca Prutului cu noi
pierderi din parte polonezilor2.
După ce au trecut cu lupte râul Prut, nu departe de râu, lângă satul Scumpia, la
trecerea unei văi ce s-ar fi numit Răchita, oastea poloneză este din nou atacată de turci, care
reușesc să provoace noi pierderi leșilor, rupând o bucată mare din tabăra leșească, luând și
câteva steaguri și tunuri3.
În a patra zi de retragere, s-a gândit Skender-pașa să-i iasă lui Zolkiewski în cale nu
departe de Răut.
Situația polonezilor în retragere era foarte grea, Scăzu-se considerabil numărul de
oșteni. Foametea a dat buzna peste leși. Din cauza lipsei alimentelor erau sacrificați caii. O
bună parte din oștenii rămași în viață după bătălia de la Țuțora și din lunca Prutului erau
râniți. Starea de veghe în care se afla oastea de mai multe zile, fără un pic de somn, a
transformat-o într-o masă amorfă, lipsită de temeinicie, moale, incapabilă să se apere.
Unica vrere a leșilor era să doarmă. Să doarmă, să doarmă!
Vai de satele moldovenești care erau în calea lor! Nu scăpa nici o așezare omenească
de jaf și violență venită mai ales din partea celor care au mers la război să se pricopsească cu
bunuri străine.
294
Și iată din nou stăteau inamicii față-n față de asupra Răutului. Polonezii istoviți de
puteri, dar și turcii obosiți peste măsură.
În zorii zilei au adunat hatmanii căpeteniile la sfat, după mai multe discuții aprinse,
cântărind la rece situația creată, Stanislaw Zolkiewski le-a propus căpeteniilor să atace
năvalnic pe turci cu cele mai bune forțe cum ar fi husarii, cavaleria de temut a polonezilor4.
Husarii înaripați, dragonii care nu odată au dominat câmpurile de luptă, punând pe
fugă vrăjmașii coroanei.
Superioritatea acestor trupe a fost dovedită nu odată. Exemplu, dovedit în bătălia de
la Klushino (azi regiunea Smolensk- n.n.) din 1610, împotriva rușilor. Deși armata poloneză,
condusă de Stanislaw Zolkiewski, era de 5 ori mai mică decât a rușilor, prezența husarilor
înaripați a înclinat decisiv balanța 5.
Denumirea de husari înaripați vine de la faptul că pe spatele armurii lor era montat
un cadru din lemn pe care erau prinse pene de vultur, lebădă, gâscă sau chiar struț, viu
colorate, care în timpul șarjelor, fluturau asemenea unor aripi. Există mai multe teorii cu
privire la folosirea acestor cadre cu pene. Cea mai cunoscută este aceea că husarii purtau aripi
pentru că provocau un zgomot puternic, ce făcea ca unitatea să pară mai mare decât în
realitate și, de asemenea, să sperie caii inamicului. Alții, consideră că această tehnică a fost
dezvoltată pentru ca armăsarii lor să fie obișnuiți cu zgomotele puternice și să nu se sperie în
încleștările puternice6.
Atacul a fost cu totul surprinzător. Nu se așteptau turcii la o aventură din partea unei
oaste extenuate de o confruntare de aproape două săptămâni.
Husarii au început atacul încet și răsfirat, iar pe măsură ce se apropiau de inamic au
dat pinteni cailor, strângând totodată foarte mult rândurile sale, astfel încât lovitura dată
turcilor a fost puternică și a provocat rupturi mari în liniile acestora. În același timp și
întreaga tabără poloneză a pornit înainte, lovind cu toții fruntea oastei turcești. O altă cale de
a scăpa cu viața nu era. Trăgând din toate armele de foc, lovind crunt în vrăjmaș cu săbiile și
sulițele, i-au impus leșii pe turci și tătari să se dea la o parte din calea lor, pierzând două
steaguri și câțiva tătari luați prizonieri 7.
Mica victorie de la Răut, a dat un suflu de nădejde în oastea polonă, le-a ridicat
spiritul ostășesc, a alungat deznădejdea ce cuprinsese în cleștele ei inimi pline de tristețe și
spaimă. Se îmbrățișau și se bucurau oștenii de fapta lor săvârșită. De îndată au devenit ei
semeți, fără griji, siguri în ziua de mâine. Nimeni nu le mai putea sta în poară chiar și
socotelile dumnezeiești.
Să fie oare chiar așa?
De la Răut până la râușorul Cubolta, oastea polonă s-a mișcat fără primejdii. La
Cubolta din nou au fost ajunși din urmă de oastea lui Skender-pașa. Turcii nu mai erau
atât de hotărâți, iar Skender-pașa pierduse încrederea de a lua ostatică întreaga oaste.
Plin de îndoieli, el i-a transmis lui Stanislaw Zolkievski să trimită la dânsul un om
care cunoaște limba turcă pentru tratative. Schimbătoare a fost vrerea turcului. Nu s-
au primit nici un fel de tratative. Nu aveau cu ce plăti polonezii retragerea în plină
siguranță. Nu i-a mers nici tălmaciului, a fost oprit bietul om în tabăra turcească ca
ostatic8.
De la Cubolta, au mers polonezii prin ținutul Sorocii, spre vadul de la Otaci –
Movilău. Stanislaw Zolkiewski îmbrăcat într-o haină aurită, cu un caftan simplu pe deasupra,
mereu cu buzduganul în mână, calare pe un cal demn de un mare hatman, era pretutindeni,
îmbărbătând oastea chinuită de greutățile retragerii. Însuflețea încredere nu numai căpeteniilor
ci și soldaților simpli. Încă o sforțare, un deal și o vale și vor ajunge la Nistru unde-i așteptă
salvarea9.
295
În seara zilei de 6 octombrie 1620, oastea poloneză a ajuns pe culmele râului Nistru,
oprindu-se la popas lângă Slobozia-Saucă, un sat din ținutul Soroca. Erau foarte obosiți. Mulți
oșteni nu mai aveau puteri de a se ține pe picioare și cădeau jos copleșiți de somn.
N-a ajuns bine oastea să se așeze la odihnă că s-a început un tărăboi de nu se
înțelegea nici în cer nici pe pământ ce se întâmplă. Conform unor izvoare istorice, tărăboiul a
fost provocat de voluntarii din strânsură, care pe tot parcursul retragerii au fost preocupați de
jafuri și se temeau ca la urmă, odată cu trecerea Nistrului, să nu fie pedepsiți.
După alte surse, panica a fost provocată de servitorii soldaților, care au mers la o
șură de paie pentru cai, dar au fost atacați de tătari, care i-au luat din urmă cu strigăte și
pocniri de pistoale. Servitorii speriați până la moarte au declanșat o mare dezordine, care a
sporit prin zvonurile că Stanislaw Zolkiewski, hatmanul Koniecpolski, dar și celelalte
căpetenii au fugit peste Nistru, lăsând oastea din capul ei.
Frica are ochi mari!
S-au repezit oștenii care încotro. Servitorii au luat caii de la stăpânii lor, punându-se
pe fugă,. Fugeau cu toții în toate părțile, întreaga tabără căutând salvare – calare sau pe jos.
Hatmanii rămânând de unii singuri, unul într-o parte altul în alta10.
S-ar fi întâmplat această dezordine și din cauza grijii unora din cetele de polonezi de
a trece cât mai repede râul Nistru, lăsând în urmă urgia turco-tătară. Care n-ar fi fost cauza,
dar oastea poloneză cuprinsă de spaimă s-a pus pe fugă, de numai avea cine să apere tabăra
rămasă pustie. Această dezordine a fost sporită și de o furtună strașnică ce s-a dezlănțuit în
acele clipe de groază. Tunete și fulgere ce scăpărau din ceruri peste oastea aflată în agonie,
urletele oastei turco–tătare din întunericul nopții a băgat și mai tare frica în oameni.
Zolkiewski a încercat din ultimele puteri să organizeze o oarecare apărare, dar înzadar. Din
semeața oaste poloneză nu rămăsese aproape nimic.
Turcii și tătarii repede și-au dat seama de cele petrecute în oastea poloneză, așa că de
îndată s-au folosit de prilejul acordat de polonezi de ai trece prin foc și sabie. Dezastrul s-a
terminat a doua zi dimineața. În acea zi de tristă faimă de 7 octombrie 1620, când mai toate
căpeteniile de vază au încăput pe mâna vrăjmașului sau au nimerit ostatice la turci.
A fost un haos de neînchipuit, cauzat de spaima morții ce i-a pus pe mulți, tare mulți
polonezi pe fugă. Stanislaw Zolkiewskii, marele hatman al Coroanei, nu era dintre ei ce arată
spatele vrăjmașilor. El nu avea de gând să fugă, chiar în acele momente grele când panica
cuprinsese întreaga oaste. El a rămas să înfrunte moartea 11.
IX. Stâlpul Leahului
O persoană este mereu vie și printre noi atât timp cât o ținem minte și o pomenim în
diferite feluri. Pentru noi, sorocenii, și nu numai, Stanilaw Zolkiewski este prezent prin
monumentul ridicat pe locul unde chipurile ar fi fost ucis marele hatman. Monumentul a fost
botezat de localnici „Stâlpul Leahului”.
Cronicarul Miron Costin în Letopisețul său referitor la epopeea domniei lui Gaspar
Graziani și a campaniei lui Stanislaw Zolkiewski în Moldova ne relatează următoarele:
„… Și într-acela loc stă stâlp de piatră, făcut apoi de oamenii lui Zolkiewski și până
astădzi, în ținutul Sorocii, în ceea parte de satu, anume Slobodzia-Saucăi, locul ca de jumătate
de milă de la Movilău”1.
După năprasnica moarte a hatmanului Stanislaw Zolkiewski, văduva lui, Regina

Herburt (n. 1566-d. 1626, bunica regelui Jan Sobieski, n.1629 - d.1696; rege - 1674-1696) și
296
Jan Zolkiewski, fiul hatmanului, în amintirea eroului și a soțului ei, și cu aprobarea

domnitorului Moldovei, a ridicat la 1621, pe câmpul de luptă (de pe moșia Sauca, în prezent
marginea s. Berezovca ) un monument în formă de obelisc. Tot ea a răscumpărat scump
osemintele soțului de la Istanbul și le-a înhumat la Zolkwia împreună cu cadavrul ridicat de
soldați de pe câmpul de luptă2.
Informațiile culese de mult, tare de mult, de către învățătorul Gheorghe Ciornea din
satul Sauca, de la bătrânul Vasile Rusu și publicate de Paul Vataman pe paginile revistei
„Solidaritatea”, vorbesc despre faptul că sorocenii, la trecere de veacuri, au păstrat memoria
despre evenimentele petrecute la 1620:
„La vre-o 3 km depărtare de locul unde a fost omorâtă ordonanța, unde se află încă
de atunci un stâlp de piatră de aproape 2 m înălțime, așezat pe o lespede, denumit
„Stâlpușorul”, a fost omorât Zolkiewski aflat în fruntea unei cete de vre-o sută de ostași.
Locul morții era neumblat, acoperit cu porumbei și pădure. După vre-o câțiva ani un cioban
din Sauca, rătăcindu-se cu turma pe acolo, a dat peste o mulțime de oase, iar pe unul a găsit
un inel de aur cu o gravură pe el. Ciobanul l-a pus pe deget și a plecat la moara de apă din
Movilău. Proprietarul morii un nobil polon, zărind inelul, l-a întrebat de unde îl are. Apoi
împreună au mers la fața locului, au adunat și au îngropat toate osemintele și de asupra
mormântului au ridicat un monument de piatră, în formă de piramidă, având în vârf săpat
chipul Maicii Domnului. Pământul a fost dat apoi spre folosință clerului parohiei din Sauca.
Preotul paroh în fiecare an făcea acolo arie, pe care o păzea un oarecare Spiridon Prepeleac.
Acesta într-o zi, probabil în căutarea unei comori, s-a urcat pe o scară până la jumătatea
monumentului, a săpat o gaură în piatră, a pus praf de pușcă și cu un fitil a dărâmat
monumentul”3.
A fost Spiridon Prepeleac răufăcătorul care a distrus parțial monumentul sau a făcut
acest lucru un funcționar bisericesc pe la 1868, dar o bucată de timp Stâlpul Leahului a fost
în delăsare, cu toate că istoria lui era cunoscută celor două Societăți din Basarabia –
Societatea Cercetătorilor Văii Nistrului din Soroca și Societatea Istorico-Arheologică
Bisericească din Chișinău4.
Primii pași spre redresarea situației jalnice a monumentului a început la 1903, când a
fost creat un Comitet obștesc pentru restaurarea monumentului . La 1907 și la 1908 vor avea
loc două ședințe ale Societății Istorico-Arheologice Bisericești din Chișinău dedicate
monumentului „Stâlpul Leahului”.
În cadrul Adunării generale a Societății din Chișinău, din 5 iunie 1908 a fost citit
raportul despre starea monumentului la acea vreme, da și comunicatul Societății
Cercetătorilor Văii Nistrului din care reieșea că Societatea din Soroca luase cunoștință de
starea monumentului hatmanului Stanislaw Zolkiewski, intervenind față de autoritățile
respective cu rugăminte de a restaura acel monument de valoare istorică.
În cadrul ședinței secretarul Societății a adus la cunoștința membrilor că un ziar
polonez din or. Kiev a inițiat o campanie de colectare de fonduri pentru a restaura
monumentul5.
La începutul anului 1907, Consiliul redacțional a cotidianului polonez din Kiev
„Dziennik Kijowsk” este informat printr-o scrisoare semnată de inspectorul școlar Piotr
Butkiewicz, precum că pe malul drept al râului Nistru există un monument al hatmanului
Stanislaw Zolkiewski. Redacția ziarului nu a rămas indiferentă față de această informație și a
hotărât să se implice în procesul de restaurare. Un rol aparte în acest proces l-a jucat William
Kulikowski, care a redactat o mulțime de articole dedicate lui Stanislaw Zolkiewski și
monumentului, primul care a fost din mulțimea altor monumente care și azi îl imortalizează
pe hatmanul-martir6.
297
La 14/27 noiembrie 1907 este publicată componența Comitetului de restaurare din

Movilău-Podolsk, din care făceau parte,Waclaw Krajski, Soter Laski, Tomacz Lubienski,
Tomacz Michalowski, Jozef Orlowski, Franciszek Pulaski 7.
Comunitățile polone din Basarabia și Podolia s-au adresat după ajutor în restaurarea
și protejarea monumentului, către Societatea pentru Protecția Monumentelor istorice din
Varșovia (Warsaw).
Societatea Cercetătorilor Văii Nistrului din Soroca în componența căreia făceau parte
mai mulți polonezi cum ar fi: Brjozovski Constantin, Galina și Iulii Grabowski, Anatolii
Ferdinandovici Curowski, Dorofei Olimpovici Kowalewski, ksiondzul Pâtlewski, Swirski
Emanuil Petrovici, Cernocki Vitalii Stepanovici și alții 8, a prezentat Societății din Chișinău un
model al vechiului monument, lucrat după desenul lui Napoleon Mateusz Tadeusz Orda
(1807-1883), publicat în „Album widkow historycznych Polki”. Napoleon Orda este și azi la
trecere de veac un vestit literator, muzicant, pictor, sculptor, compozitor și pedagog polonez 9.
Frumoasa inițiativă de a restaura monumentul cunoscut ca „Stâlpul Leahului”, după
cum se întâmplă uneori, s-a împotmolit prin refuzul guvernatorului țarist al Podoliei, care nici
în ruptul capului nu a acceptat inițiativa polonezilor din Movilău-Podolsk de a restaura
monumentul dedicat marelui hatman de câmp Stanislaw Zolkiewski.
Abia peste câțiva ani de bătaie de praguri și corespondență convingătoare, lucrurile s-
au mișcat din loc și aceasta s-a întâmplat numai datorită lui Piotr Nowacki, membru al
Institutului Arheologic din Sankt-Petersburg. A urmat alcătuirea întregii documentații –
planul de restaurare, documentarea prin fotografiere a rămășițelor monumentului, schițele și
estimările financiare, iar în cele din urmă autorizația Comisiei Arheologice Imperiale 10.
În iunie 1912, Piotr Nowacki începe lucrările de restaurare, da poate o bună
reconstrucție a monumentului. La restaurarea monumentului își aduc aportul Nestor
Czerwoniuk, Mateusz Kartiuk, Demian Carpow și Filimon Hryczkowski. A supravegheat
mersul lucrărilor Pawel Hanski din Movilău-Podolsk.
La 1 octombrie 1912 sunt terminate lucrările de restaurare a vechiului – noului
monument. Înălțimea este de peste 7 metri. În vârf a fost ridicată o cruce mare de fier.
Realizarea acestui proiect a costat 1039 ruble și 96 copeici. Ca material de construcție a servit
o piatră cenușie de foarte bună calitate și înaltă rezistență, care probabil a fost adusă din
Podolia. Piatra nouă a încorporat în sine vechiul monument precum un sarcofag. Noul
monument este aproape identic cu cel vechi, doar un pic mai înalt.
Datele monumentului: înălțimea - 8,45 m, crucea – 1,40m; o colină de 20 m în
diametru la talpă și 2 m înălțimea11.
Nicolae Eftodie, profesor secundar, a publicat pe paginile revistei „Societății
istorico-atheologice bisericești din Chișinău (vol. XV, 1924, pag.72-75) articolul
„Monumentul” prin care ne lasă o descriere a acestuia după restaurare:
„Acest monument restaurat are următoarea înfățișare.
Pe o colină cam de 2 metri de înălțime, la o distanță de pași de drum, se înalță un
stâlp cu 4 laturi. Pereții sunt făcuți din piatră de gresie cioplită.
La acest monument putem deosebi două părți – inferioară și superioară. În partea
inferioară a monumentului, fiecare perete are câte 202 cm. lățime și 460 cm. înălțime, apoi
urmează un ciubuc de vre-o 35cm. Partea superioară are tot 4 laturi, însă ceva mai înguste și
mai joase, de cât cele din partea inferioară. Fiecare perete are aici cam180 cm. lățime și 255
cm. înălțime. Vârful monumentului are formă semirotundă; pe care e înălțată o cruce de fier,
cam de 180 cm. înălțime.
Toți pereții monumentului sunt lucrați la fel; adică din piatră de formă prismatică,
legați cu ciment. Pietrele au lungime diferită (30-70 cm.), înălțimea în partea de jos a
monumentului e de 20 cm. și în cea de sus (asupra ciubucului) e cam de 15 cm. și sunt
298
așezate în rânduri simetrice. Partea de jos a monumentului are 23 de rânduri simetrice, iar cea
de sus 17.
În partea de sus un perete are o tablă de marmură neagră, pe care stă scrisă
următoarea inscripție, cu litere aurite:
D. O. M.
„Hospes și Paganus venis lapidi locum non invideas, si Christianus accedis, pro
Christi fide in templo vota non denega. Quisquis adesea quam dulce et decorum pro patria
mori ex mi disce Stanislaus a Zolkiew Zolkiewski, Cancellarius Regni et Exercituum Dux
Supremus.
Barensis, Iavorouiensis Capetaneus post reportatas de Cosacis Rebellihus victorias,
et de subjugata Moschorum Monarchia relatos triumphos. Republica Polona qua bello, qua
pace praeclare gubernata, fortiter cum Tartaris dimicando, hic occubui. Vos meo sanquine
conspersi campi, debitae meae in Deum et Patriam pietatis, perennis memoriae fideles estote
testes”
Traducere : „Trecătorule (oaspete), dacă iești păgân nu pizmui locul pietrei
acestea, dacă te apropii ca un creștin, nu refuza să îndeplinești datoria și să te rogi lui
Dumnezeu în biserică.
Oricine ai fi tu, cel care treci pe aici, învață pilda mea, cât de dulce și onorabil este
să mori pentru Patrie.
Stanislau Zolkiew Zolkiewski, Cancelarul regatului și Comandantul Suprem al
Armatei, staroste al Barului și Iavorovului, care după ce i-am învins pe Cazacii răsculați și
am triumfat asupra monarhiei învinse din Moscova, am condus Republica Polonă în ani de
război și pe timp de pace, am luptat vitejește cu turcii și am murit aici.
Și voi, stepelor, udate cu sângele meu, să fiți martori credincioși pentru veșnica
pomenire a pietății mele către Dumnezeu și devotamentul meu față de Patrie” 12.
Suntem în secolul al XXI, la 400 ani de la moartea eroică a lui Stanislaw Zolkiewski
și totuși în jurul Stâlpului Leahului apar noi legende.
Fiind la Cetatea Soroca, am avut norocul să ascult povestea a două persoane diferite,
din Slobozia Saucăi despre misterul ce-l ascunde „Stâlpul Leahului”.
- Acolo, sub monument, se află o cameră din marmură, în cameră se află o masă și
un scaun din marmură, iar pe masă o vază tare frumoasă, tot din marmură.
- Câțiva ani în urmă, un omulean din Slobozia Saucăi a trecut pe lângă locul unde a
căzut pe câmpul de luptă hatmanul Zolkiewski, unde la fel se află un monument, a văzut acolo
o piatră, care putea să-i servească ca o treaptă la pragul casei. Zis și făcut! A adus omuleanul
piatra acasă și a așezat-o la locul menit. Tare bine se mai potrivea! Vecinii, cunoscând istoria
pietrei, l-au sfătuit să o ducă înapoi de unde a luat-o, la monument. Omuleanul nici n-a vrut șă
asculte, dar peste un timp nenorocirile s-au abătut peste casa vinovatului. Pe neașteptate i-a
decedat soția, s-au îmbolnăvit unul după altul copiii.
Nenorocirea nu vine de una singură!
A luat omuleanul piatra, urmând sfatul vecinilor și a dus-o la locul ei predestinat de
Dumnezeu să sprijine o mică stelă ce arată de sute de ani locul unde 400 de ani în urmă s-au
întâlnit Viața, Moartea și Nemurirea !
X. Hiclenii
„Viclenia este arma celor slabi, care caută

să-și asigure un avantaj printr-un șiretlic„.
299
Aforism de Vasile Vulpașu.
Acest capitol din mai multe părți, include în sine mai multe istorii ce încununează
epopeea dedicată evenimentelor de la 1600-1621, legate de domnia Movileștilor și
campaniilor magnaților polonezi în Moldova, ce s-au terminat cu groaznica înfrângere a oastei
poloneze la Țuțora (1620) și moartea de martir a marelui hatman Stanislaw Zolkiewski la
Slobozia-Sauca din jud. Soroca. Dacă în capitolele precedente am vorbit despre destinul
familiei lui Ieremia Movilă și a multor șleahtici polonezi, în „Hiclenii”, închegat din mai
multe părți, ne referim la destinul unor mari boieri implicați în acele evenimente de acum 400
ani. Vremuri de mult trecute despre glorie, jertfă și trădare
În capitolul „Hiclenii” nu se regăsesc jupânesele Glorie, Jertfă și Vitejie, locul lor a
fost ocupat de Încredere și josnica Trădare, ascunsă de ochii lumii de marea meteahnă de a
fi peste măsură de creduli.
Au fost „fericiți acei domni cărora țărîle lor slujescu din dragoste nu din frică, că
frica face urâciune, și urâciunea, cîtu de tîrdziu, tot izbucnește?„1. Oare nu așa a fost domnia
lui Ștefan-vodă Tomșa, a lui Gaspar Graziani, care de cum s-au început cu vărsări de sânge,
tot așa au trăit. Unii din domnitorii noștri, pe care i-am avut, erau gata chiar „în dziua de
Paști” 2 să-i omoare pe unii din boieri.
Mulți din domnitorii și marii noștri boieri au fost „deplini la toate și întregi la fire!3”
Au fost mulți, dar nu toți! Cu părere de rău! Se vede că așa este firea omului, care
nu-l are în suflet pe Dumnezeu. Se vând, trădează, umblă cu piatra sub căciulă sau hangerul
(pumnale purtate de turci) în sân.
Astăzi să vorbească istoria despre unii din ei ce s-au „hiclenit”, adică au trădat, iar a
lor faptă de învățătură să fie.
Și din nou Gaspar Graziani.

Biata Moldovă, așezată în calea tuturor răutăților, s-a pomenit la începutul secolului
al XVII câmp de luptă dintre Uniunea statalor polono-lituaniană, susținută de o mică oaste a
domnitorului Gaspar Graziani și Imperiul Otoman, susținut de Hanatul Crimeei. Confruntarea
principală a avut loc la Țuțora, locul unde cu 25 de ani în urmă, la 1595, Hatmanul coroanei
Jan Zamoyski, s-a luptat vitejește cu oastea lui Khan Gazi II Girej, hanul tătarilor4.
Dacă la 1595, Khan Gazi II Girej a fost impus prin tăria armelor poloneze să meargă
la tratative de pace și să-l recunoască pe Ieremia Movilă domn al Moldovei, bătălia de la 1620
s-a terminat cu un dezastru pentru polonezi. Frica de moarte a paralizat curajul multora și i-a
pus pe fugă pe mulți alții, printre care și mica oaste a lui Gaspar Grațiani. A rămas domnitorul
fugar numai cu câțiva oameni, printre care și doi boieri de frunte - Șeptelici hatmanul și Goia
postelnicul5. Sub paza nopții, fugarii au trecut râul Prut, îndepărtându-se cât mai repede de
locul unde moartea își strângea roadele.
Fuga-i rușinoasă, dar sănătoasă! Cât de sănătoasă este au simțit-o pe pielea lor bieții
cai loviți fără de milă de stăpânii lor cu latul săbiilor sau împunși cu pintenii. Fugeau în goana
mare boierii, căpeteniile, cete mici de călăreți, unii călări, alții pe jos, cu sufletul la gură.
Aveau ce pierde. Viața! Plata cea mai scumpă pentru faptele comise. Cruzimea vrăjmașului
era bine cunoscută, da nici Alexandru Iliaș, pretendentul la domnie, nu s-ar fi dat în lături să
se răzbune pentru că s-au ridicat unii din boieri împotriva lui.
Ecoul bătăliei rămăsese undeva departe, pe celălalt mal al Prutului, mistuindu-se
printre colinele domoale ale râului
Gaspar Graziani, cu capul băgat între umeri, tot da pinteni calului, care, de obosit ce
era, încetinea mereu pasul. Înainte, înainte, cât mai departe de păcatele lui, că de pun turcii
mâna pe el, capul îi putea ajunge unde-i stau picioarele, sau chiar să fie purtat într-o suliță prin
300
piețele Istanbulului. Faptele comise nu-i dădeau nici o șansă de a fi cumva miluit de turci .
Vasalul mușcase mâna stăpânului, iar aceasta nu se iartă.
Și iată acum, însoțit de hatmanul Șeptelici, postelnicul Golia și câțiva oșteni, în toiul
nopții, fugea de răsplata turcului.
Despre cârdășia sa cu polonezii s-a aflat destul de repede la curtea sultanului Osman
al II (1618-1622). Aveau turcii pretutindeni iscoade bune, cu ochi ageri și urechi ascuțite.
Doar nimic nu este veșnic tainic. Odată și odată se trage șfoară prin târg și taina ascunsă după
șapte uși ajunge tare repede în gura lumii. Iskender-pașa, aflând de uneltirile lui Graziani, a
trimis de îndată pe Dereh aga, Musa aga și pe Iusuf cu o ceată de ieniceri, să-l aducă la dânsul
pe Graziani. La rândul lor și iscoadele lui Graziani, care nu prindeau bondari prin lunca
Prutului, l-au preîntâmpinat pe domnitor de primejdia ce-l paște din partea turcilor. Așa că a
mers domnitorul cu oamenii lui în tabăra sa, răspândind pe coadă de coțofană vestea că merge
contra polonezilor. Curând după așezarea lui în tabără și turcii i-au căzut pe nepusă masă.
Dereh aga i-a adus la cunoștință voia lui Iskender-pașa, dar și a sultanului vrere - să meargă
domnitorul la Iskender-pașa, deoarece în locul lui va fi pus altcineva ca să împlinească
porunca împărătească. A căutat, el, Graziani, scuze de tot felul, invocând că ceea ce face el
este nu altceva de cât o expediție împotriva regelui pentru folosul Înaltei Porți. S-a sucit, s-a
învârtit Graziani, dar în zădar. I-au spus turcii verde-n ochi că altfel nici ni poate fi, de cât să
meargă la Iskender-pașa, iar în locul lui va fi pus altcineva ca să împlinească porunca
împărătească. Văzând bietul domnitor că nu poate scăpa de ienicerii ce veniseră să-l
mazilească, a strigat la ai săi întru ajutor. Au dat năvală moldovenii peste turci de i-au ucis pe
toți turcii, numai pe trei, Dereh-aga, Musa-aga și Iusuf, i-au prins, cruțându-li-se lor viața.
După acea înaltă trădare, Graziani s-a alăturat deschis polonezilor, iar pe cei trei turci, doi mai
de vază și unul mai puțin, Iusuf, i-a trimis marelui hatman Stanislaw Zolkiewski 6.
Oare pentru aceste fapte putea Gaspar Graziani să spere la mila împăratului turc?
Vai!, l-a mai asigurat pe marele hatman Zolkiewski că turcii au oaste mică, de
oarece în acele clipe nu se aștepta domnul Moldovei la oastea tătărească, fiindcă era o mică
neînțelegere dintre hanul Dajanibek Girej al II-lea și Temir-bei calgai (kalgay – moștenitorul
tronului la tătari, de obicei acesta era fratele hanului), care din ei să meargă alături de
Iskender-pașa împotriva polonezilor. Spre nenorocirea polonezilor, aceștia repede s-au
împăcat și au mers cu toate forțele contra lui Stanislaw Zolkiewski.
Supărat mai mult pe cele întâmplate de cât pe sine însuși, Gaspar Graziani, domnul
Țării Moldovei, gonea calul fugind tot mai departe de locul unde Jupâneasa Moarte își
strângea rodul bătăliei. Din urmă, cu pelerinele în vânt zburau călare pe cai doi dintre cei mai
credincioși boieri – Șeptelici și Golia
- Mai repede, pan Șeptelici! Da-ți pinteni calului, pan Golia! Ce tot vă șoșotiți voi,
acolo! Din urmă vine turcul cu măciuca. Bate în cap, după cap și atunci vai de noi! Iată în
lumina lunii salvarea noastră, o braniște cu o streșină de codru.
Ajunși sub streșina codrului, au descălecat fugarii caii ca să-și tragă sufletele iar caii
să-și împrospăteze puterile, bucurându-se de câteva stoguri mici de fânețe rămase în braniște.
Dând caii în grija oștenilor, Șeptelici și Golia s-au apropiat de domnitor.
- Măria-ta, pan Graziani, de aici drumurile noastre se despart. Vrem să ne luam
rămas bun de la domnia voastră!
- Mă părăsiți, boierilor, în așa vremuri de năpastă?!
- Nu, nu, Măria-ta, domnia voastră ne părăsește, pentru vecie. Spunând aceste
cuvinte, Șeptelici hatmanul și Golia postelnicul, și-au scos iute din teacă hangerele și l-au
lovit de moarte pe cel ce a fost Gașpar Grațiani, morlacul domn în Țara Moldovei. Lăsând
corpul neînsuflețit pe sama celor câțiva oșteni, s-au suit boierii noștri hicleni călare pe cai și
au dispărut în întunecimea codrului.
301
Vai, să fi știut tu, Graziani, că cine trădează va fi trădat, poate că nu ți-ar fi ieșit
înainte, la o margine de codru, Jupâneasa Moarte la braț cu doi boieri hicleni - Șeptelici
hatmanul și Golia postelnicul.
După înfrângerea lui Zolkiewski la Țuțora și uciderea mișelească a lui Gaspar
Graziani, în scaunul domnesc de la Iași s-a urcat Alexandru Iliaș, nepotul lui Alexandru
Lăpușneanu. A avut acest Alexandru Iliaș, poreclit „Grecul”, două domnii – octombrie 1620 –
octombrie 1621 și 5 decembrie 1631 – aprilie 1633. În prima lui domnie s-a manifestat prin
faptul că l-a răzbunat cu mare cruzime pe Gaspar Graziani.
De ar fi știut Șeptelici hatmanul și Golia postelnicul ce-i așteaptă, nu veneau ei la
curtea domnească pentru închinăciune în fața noului domn. De ar fi știut!
Oricât de mult s-ar spăla trădătorii de păcatul lor, mirosul trădării rămâne nespălat!
Alexandru-vodă Iliaș, de cum i-a văzut, a dat poruncă străjilor să-i prindă pe ucigașii
lui Graziani și să-i aducă în fața judecății domnești
Ați ucis pe domnul vostru, panul Gaspar Grațiani? Ați ucis! Ați u-u-ci-i-is!
Mișelește! Martorii?
- Ucis, Măria-ta!
- Panul hatman Șeptelici, da panul Golia postelnicul pe vodă! Au ucis, măria–ta!
- Boieri, judecata noastră este și dreapta judecata a lui Dumnezeu. Poruncesc panului
mare armaș să îndeplinească vrerea domniei noastre. Boierii hicleni, Șeptelici hatmanul și
Golia postelnicul, cu a lor capete să plătească acea faptă josnică, după legea dreaptă. Apoi,
cinstiți boieri, capetele lor și trupurile în ieșitoare să fie aruncate. În ieșitoare aruncate!
Boieri, după scârnave fapte, scârnave morți vin!7
XI. Hiclenii. Două din cele trei cumpene ale boierului Bucioc
O fi aceste istorii adevărate sau basme de la cronicarii bătrâni, cine știe, dar sunt istorii
despre vremuri pline de glorie, vitejie, amărăciune și trădare ce au cuprins Frumoasa Moldovă
și Crăiasa Polonă la începutul secolului al XVII-lea. Au fost mulți eroi despre care am scris
mai detailat, despre alții mai puțin, pe unii i-am pomenit ca trecători pe Puntea Suspinelor,
dacă nu ați uitat de dânsa. Punte ce leagă mereu Palatele Puterii de Închisoare. Acest capitol
continuă istoria unor trădări de neînchipuit sau cum îi mai spuneau străbunii noștri din vechea
Moldovă – hiclenii, iar cel ce a băut din plin din acea cupă a hicleniei a fost unul din marii
boieri – Costea Bucioc. Omul cel mai puternic și mai influent boier al evenimentelor din
1616-1620. După cum și noi astăzi ne cunoaștem personalitățile vremurilor noastre, bune,
negative, mai mult sau mai puțin influente, așa și străbunii noștri își cunoșteau eroii
v

Buletinul Muzeului de Istorie Și Etnografie Ungheni, Nr. 5 - 6, 364 P., 2021

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Buletinul Muzeului de Istorie Și Etnografie Ungheni, Nr. 5 - 6, 364 P., 2021

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BULETINUL MUZEULUI DE ISTORIE ȘI ETNOGRAFIE UNGHENI

PROCESARE COMPUTERIZATĂ: Nicolae Mihailiuc

ISSN 2587 - 3342

Vasile IUCAL, Apostolii întunericului. Cum au interzis comuniștii ungheneni credința în

Angela IUCAL, Un nou exemplar de troiță ”Cultul Eroilor”, identificat la Năpădeni,

Irina CIOBANU, Mărturisiri cu drag de frumos ……………………………………....245

Angela IUCAL, Sbuciumul Prutului - prutețele din zona Unghenilor.............................264

Nicolae BULAT, Puntea Suspinelor (nuvelă istorică)...................................................274

Lucia BACALU (JARDAN), Ghenadie Nicu, jurnalist la Ungheni ................................318

Sărăteanu NICOLETA, Nicolae Dabija - flacără a renașterii naționale în Basarabia...349

SITUL CUCUTENIAN DRUJBA I – TERNUȘA (COM. HÎRCEȘTI, R-NUL

Sergiu POPOVICI, dr. Vlad VORNIC, Sergiu HEGHEA*

Cuvinte cheie: Hîrcești, Drujba, Ternușa, Cula, sit, cultura Cucuteni-Tripolie C

În luna decembrie a anului 2020, Agenția Națională Arheologică, în parteneriat cu

Cantitativ predomină ceramica fină pictată. Majoritatea fragmentelor recuperate și-

Fig. 1. Drujba I– Ternușa. 1-4 – Amplasarea sitului arheologic.

Fig. 2. Drujba I – Ternușa. 1, 10 – aglomerația 11; 2, 5 – aglomerația 5; 3 – aglomerația

Fig. 3. Drujba I – Ternușa. 1 - aglomerația 1; 2, 3, 5-6, 11 – aglomerația 13; 4, 9 –

Fig. 4. Drujba I – Ternușa. 1,9 – aglomerația 3; 2, 4-8, 10-12 – aglomerația 1; 3 –

Fig. 5. Drujba I – Ternușa. 1 – aglomerația 13; 2 – aglomerația 2; 3, 6 – aglomerația 9;

Fig. 7. Drujba I – Ternușa. 1, 4-5, 13 – aglomerația 1; 2, 6, 9-10 – aglomerația 11; 3, –

Fig. 8. Drujba I – Ternușa. 1-2 – aglomerația 2; 3-5 – aglomerația 3; 6 – aglomerația 8;

Fig. 9. Drujba I – Ternușa. 1 – aglomerația 2; 2 – aglomerația 3; 3 – aglomerația 4; 4 –

Fig. 12. Drujba I – Ternușa. 1, 9-10 – aglomerația 13; 2, 5-6, 8 – aglomerația 9; 3, 15 –

Fig. 13. Drujba I– Ternușa. 1-2, 7, 9 – aglomerația 13; 3 – aglomerația 8; 4 –

Fig. 14. Drujba I – Ternușa. 1, 2 – aglomerația 4; 3, 13-14 – aglomerația 5; 4-5 –

Fig. 15. Drujba I – Ternușa. 1, 10 – aglomerația 1; 2-3, 12 – aglomerația 3; 4, 6, 16-17 –

Fig. 16. Drujba I – Ternușa. 1-2 – aglomerația 1; 3, 8 – aglomerația 10; 4 – aglomerația

Fig. 17. Drujba I – Ternușa. 1-2 – aglomerația 4; 3, 6 – aglomerația 9; 4 – aglomerația

Fig. 18. Drujba I – Ternușa. 1 – aglomerația 7; 2 – aglomerația 1; 3 – aglomerația 11; 4,

REPUBLICA MOLDOVA - 30 DE ANI DE (IN)DEPENDENȚĂ. O RETROSPECTIVĂ

Cuvinte cheie: suveranitate, independență, politică externă, relații internaționale

Abstract: Articolul vine să completeze selectiv informația cu referință asupra

La distanță de trei decenii de la adoptarea Declarației de Independență din 27 august

procese au fost urmate de un șir de incertitudini și fenomene perturbatorii caracteristice

Mii de alolingvi au abandonat cursurile de studiere a limbii române, pentru că au înțeles că

La 21 decembrie 1991 în capitala Kazahstanului, pe atunci Alma-Ata, conducătorii a

sectoare și să elaboreze un cadru legislativ apropiat de

aspectului demografic, economic, social

În 2010 este lansată campania de scoatere a sârmei ghimpate de pe râul Prut

Foto 6. Vizita vice-președintelui SUA Joe Biden la Chișinău, 11 martie 2011.

privește apărarea suveranității și independenței de stat31.

RĂZBOIUL DIN AFGANISTAN (1979-1989) – O ISTORIE A PIERDERILOR DE

Cuvinte cheie: războiul ruso-afgan, PCUS, URSS, agresie

La începutul secolului XX europenii, fiind impresionați de capacitățile combative ale

Pentru a sprijini guvernul de la Kabul, Uniunea Sovietică avea cheltuieli enorme,

Nr. Specificare total

Din orașul Ungheni numărul de participanți la ostilitățile sovieto-afgane a fost de 138

Nepocrâtâi Victor, Gațmaniuc Vitalie. Numele cărora va fi încrustat pe placa comemorativă al

RELAŢII SOCIALE ȘI ECONOMICE ÎN SATUL UNGHENI, IN PERIOADA

Cuvinte cheie: contract normal, reformă țărănească, împroprietărire, proprietate moșierească,

Potrivit datelor recensământului proprietăţii funciare şi a categoriilor sociale a

comună, obştească, ci în proprietate familială. Astfel, toate familiile de ţărani, indiferent de

menționau că: ”Pământul la Dănuțeni se deosebește simțitor de cel al moșiilor megieșe.

producție rudimentare. Consecința a fost agravarea contradicțiilor dintre moșieri și țărani în

MEMORIA HATMANULUI STANISŁAW ŻÓŁKIEWSKI ÎN MOLDOVA

Cuvinte cheie: patrimoniu, bătălie, Țuțora, Polonia, Stanisław Żółkiewski,”Stâlpul

La „Stâlpul Leahului” în anul 2000.

Demian Capow și Filemon Hryczkowski.