Flori de mucigai - Tudor Arghezi

Scrie un eseu de minimum 400 de cuvinte în care să prezinţi particularitățile unui text poetic studiat din
opera lui .... În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
− evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o tipologie, într-un curent cultural/ literar,
într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
− prezentarea temei, reflectată în textul poetic ales, prin referire la două imagini/ idei poetice;
− sublinierea a patru elemente ale textului poetic, semnificative pentru ilustrarea viziunii despre lume a poetului
(imaginar poetic, titlu, incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, elemente de recurenţă, simbol central, figuri
semantice – tropii, elemente de prozodie etc.);

T.A. este un poet, prozator interbelic, modernist, ce aduce în literatura română “estetica urâtului”.
Acesta preia cuvintele dure, “colțoase”, urâte din limba vorbită și le transformă în artă, iar în volumul
“Flori de mucigai” surprinde lumea pușcăriei, cunoscută prin experiență directă, universul întunecat al
hoților, exprimând, totuși, ideea că omul, oricât de jos ar cădea, păstrează o aspirație către lumină. El nu
transfigurează urâtul în frumos, ci introduce categoria estetică a grotescului, inspirându-se din volumul
“Les fleurs du mal” al lui Ch. Baudelaire in spiritul ideilor lovinesciene de sincronizare a literaturii noastre
cu valorile celei universale.
Volumul „Flori de mucigai” a fost publicat în 1931, într-o perioadă de efervescență culturală când în
literatura română se manifestă două curente literare: modernismul, promovat de criticul E. Lovinescu la
revista și cenaclul “Sburătorul” și tradiționalismul, manifestat în jurul revistei “Gândirea” a lui Nichifor
Crainic.
Modernismul lovinescian care a debutat in 1919 s-a construit pe două principii: sincronizare și
imitație, criticul punând accent pe nevoia de a fi în „spiritul veacului”. În poezie, modernismul se
caracterizează prin eliberarea de rigorile versificației, prin vers liber și ingambament, printr-o preferință
pentru arta poetică, recurența metaforei, liricizare, ermetism, ambiguitate, poezie reflexivă, filozofică.
Textele acestui volum sunt inspirate din experienţa trăită de Arghezi între zidurile închisorii
Văcăreşti, în care a petrecut câteva luni, din motive politice. Lumea pe care a descoperit-o aici, o lume
decăzută, lipsită de speranţă, a fost conturată în poezii precum „Galere”, „Ion Ion”, „Cina”, „Cântec mut”.
Arghezi considera că „pretutindeni şi în toate este poezie”. Urâtul din lume se poate deci transfigura
artistic, transformându-se în frumosul artei. Poezia ce dă titlul volumului care descrie mediul social al
închisorii este sugestiv intitulată ''Flori de mucigai'' și marchează o înnoire a limbajului, un mod original de
a scrie.
Flori de mucigai se încadrează în modernism prin nesupunerea la forma prozodică tradițională,
prin estetica urâtului și a categoriilor negative, prin viziunea asupra creației, ambiguitatea mesajului,
O primă trăsătura modernistă este caracterul de artă poetică, prin definirea metaforică a creației
si prin exprimarea concepției cu privire la procesul poetic, Tudor Arghezi redând ideile despre condiția
creatorului, esența artei, natura surselor de inspirație artistică. În viziunea argheziană, orice categorie se
poate transforma în contrariul său: materialul în spiritual, urâtul în frumos, nepoeticul în poetic. Prin
transfigurarea și sintetizare, realitatea se schimbă, iar urâtul devine obiect estetic, mâna dreaptă fiind
înlocuită de mâna diavolească, stângă care încalcă toate regulile în numele artei, singura care deține
adevăruri.
O a doua trăsătură modernistă este ambiguitatea limbajului, determinată de frecvența
metaforelor ce încifrează mesajul poetic: „stihuri fără an”, „stihuri de groapă”, „de sete de apă”, „de foame
de scrum”, „unghia îngerească” care sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea sufletească pe care
o transmite poetul. Ambiguitatea este percepută din primul vers în care lipsește obiectul discursului poetic,
și anume poezia, dar poetul conectează textul cu titlul și astfel pronumele personal „le” sugerează „florile
de mucigai”.
Tema operei este condiţia creatorului şi esenţa artei, iar viziunea despre lume a poetului vizează
faptul că poezia şi arta în general pot să îşi aproprieze toate formele de limbaj şi implicit pot crea texte în
care se conturează un imaginar artistic neobişnuit care poate şoca cititorul.
Viziunea despre lume a artistului modern sugerează implicit forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare a
artei/poeziei care poate reflecta orice, inclusiv lumea imundă, ordinară a unei umanităţi decăzute şi poate
scoate la lumină frumosul, sublimul acestui univers. În "Flori de mucigai" această atitudine iconoclastă,
specifica esteticii moderniste, este reflectată artistic la toate nivelurile textului: compoziţie necanonică a
textului, limbajul poetic şi condiţia de damnat a creatorului, precum şi imaginarul poetic şocant.
Titlul poeziei coincide cu motivul central "flori de mucigai". Din punct de vedere conotativ este un
oximoron, amintind de „Les fleurs du mal” a lui Charles Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei
europene moderne. „Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie, frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă sugestia
urâtului, a întunericului, a descompunerii, a morţii. Asocierea celor două cuvinte creează o imagine
reprezentativă pentru „estetica urâtului”. „Florile de mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care poate fi
descoperită chiar şi într-un mediu ostil, al damnării şi al întunericului.
  Compoziţional, textul se structurează în două strofe inegale (o strofă polimorfă şi un catren), cu
versuri inegale (6, 14 versuri), cu rimă împerecheată. Versul clasic alternează cu cel liber evidenţiind o
structură poetică “negativă”. Cele două strofe devin astfel două secvențe poetice care transmit crezul
artistic.
O primă idee poetică care este prezentată în prima strofă aparţine planului eului creator şi al
creaţiei, conturând, încă din incipit, caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei
cuprinde termeni precum: „am scris”, „stihuri”, „unghia îngerească” (metaforă sugerând inspiraţia divină),
„să scriu”. Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost scrise
„cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă goală/
Pe întuneric, în singurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul
„Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi
considerate şi metafore ale condiţiei umane şi, mai ales, ale condiţiei artistului, accentuând ideea de tristeţe.
Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă de suportul şi de
ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au
lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi „vulturul” simbolizează, ca şi
„unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul, modul tradițional în care era percepută poezia.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De sete de apă/
Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este ilustrată şi prin simbolul gropii, o altă
metaforă a condiţiei umane, o Coborâre în Infern fără de care inovația argheziană nu ar fi posibilă.
În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a tocit unghia
îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”. Desacralizarea este o
altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei moderne. Perturbarea topică din versul „Sau nu
o mai am cunoscut” şi folosirea unor termeni consideraţi de tradiţia literară „nepoetici” (precum, de pildă,
„mucigai”) sunt constante ale poeziei moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovarea în limbajul
poetic, prefigurând ideea din a doua secvență, alegerea mâinii stângi.
O a doua idee poetică ce reiese din doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit
încă din incipitul poeziei („un părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară”
descrie o lume ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”,
„mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la imperfect
(„Era întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.
Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi m-am silit să
scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii, devine
simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă” sunt o metaforă a „esteticii urâtului”, a scrisului
„altfel” prin care poetul și arta sa supraviețuiesc lumii.
Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „Şi mă durea
mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului damnat, care nu
poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.
Limbajul poetic, modern, se remarcă prin amestecul registrelor stilistice: registrul popular
(“părete, firidă”), arhaic (“stihuri”), religios (Luca, Marcu, Ioan, “îngerească”).
Muzicalitatea versurilor este susținută și la nivel fonetic prin aliteraţia construită prin repetarea
vocalei „u” în cele două enumeraţii „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul [...]/Lui Luca, lui Marcu şi
lui Ioan” şi fluidizează rostirea poetică.
Proclamându-şi dreptul de a-şi alege destinul („m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”),
eul liric arghezian realizează în acest text una dintre cele mai emoţionante şi mai dureroase confesiuni
despre rolul, menirea artei şi a artistului.
„Flori de mucigai” dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume şi viaţă a
lui Tudor Arghezi. Formulată ca un monolog liric, arta poetică argheziană este o confesiune a unui eu
poetic care îşi asumă condiţia de artist. El va continua să scrie, deşi actul creator îi provoacă suferinţă.
Creaţia apare ca o posibilitate de evadare a spiritului uman din spaţiul material constrângător. Poezia
argheziană devine astfel o confesiune emoţionantă şi dureroasă despre menirea artistului, despre felul în
care arta este capabilă să transfigureze urâtul în valoare estetică.