1

DIPLOMATIE IN VREME DE RAZBOI 1. Introducere. Diplomatia si razboiul in zorii Europei moderne. De-a lungul epocilor istorice, conflictele militare si negocierile politico-diplomatice au modelat permanent frontierele si implicit, potentialul economic al statelor europene. Confruntarea armatelor a fost o solutie frecvent aplicata in rezolvarea litigiilor, ironic numita ultimul argument al regilor pentru ca, in fond, monarhii erau instantele supreme care decideau asupra pacii sau razboiului. Dezagregarea Imperiului Roman ca urmare a marilor migratii de la sfarsitul antichitatii a dus la aparitia a numeroase formatiuni statale, constituite mai ales pe principiul autarhiei adica al capacitatii de satisfacere a nevoilor economice si de aparare prin resurse proprii. Pe parcursul Evului Mediu au aparut monarhiile centralizate : Franta, Spania, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman. Pentru a limita confruntarile militare si efectele lor devastatoare s-a formulat principiul politic al echilibrului de putere prin care nu se admitea cresterea exagerata a potentialului uneia din marile puteri care ar fi dus la amenintarea existentei celorlalte. Aceasta a fost solutia politica pentru asigurarea stabilitatii pe continentul european si criteriul de formare al aliantelor politico-militare. In secolul al XVIII lea, a aparut in Occidentul Europei o noua forta economica si sociala in ascensiune, burghezia. Aceasta si-a sustinut dreptul de a conduce marile regate inlaturand monopolul politic si suprematia nobilimii, subliniind ca interesele celor care se ocupau de tranzactii si investitii financiare erau interesele statului. Modelul politic care urma sa consfinteasca suprematia burgheziei era cel englez, adica cel al unei societati conduse dupa principiile sapararii puterilor in stat si al respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti ,sistem instaurat in Anglia in 1689 si ulterior in coloniile engleze din America intre anii 17761787. Astfel pentru a impune modelul englez (sau american) pe continentul european, anume in Franta, s-a ajuns la izbucnirea revolutiei de la 1789. Burghezia franceza a impus regelui Ludovic al XVI lea o serie de acte fundamentale : Declaratia drepturilor omului si cetateanului (26 august 1789), proclamarea natiunii franceze prin "sarbatoarea federatiei" din 14 iulie 1790 si Constitutia in octombrie 1791. Transformarea radicala a vietii economice si politice din Franta a pus in discutie insasi principiul monarhiei de drept divin din restul Europei,

nelinistind pe toti suveranii unei epoci din care nu lipseau confruntarile. Monarhii Rusiei, Austriei si Prusiei erau angajati in impartirea Poloniei (care a avut loc in trei etape in anii 1772, 1793 si 1795) iar Rusia, urmarind ocuparea Stramtorilor (Bosfor si Dardanele) mai prcis controlul asupra Marii Negre, se afla in razboi cu Imperiul Otoman (1787-1792). Majoritatea nobilimii franceze se refugiase pe teritoriul puterilor vecine, indemnand monarhii la un razboi de interventie impotriva Frantei pentru restabilirea vechii stari de lucruri. Daca la inceput monarhii de drept divin nu s-au grabit sa raspunda acestor cereri disperate, evolutia evenimentelor si raspandirea ideilor revolutionare franceze in toata Europa i-a facut sa ia in calcul aceasta eventualitate. In Franta s-au conturat curente politice radicale care urmareau inlaturarea monarhiei considerata obstacol in calea instaurarii suprematiei burgheziei. Metoda folosita a fost compromiterea monarhiei franceze, demonstrand colaborarea acesteia cu puterile straine ( in special cu Austria) pentru restaurarea autoritatii absolute a regelui. Episodul cel mai important a fost esuarea incercarii lui Ludovic al XVI lea de a fugi din Franta (fuga de la Varennes din iunie 1791). Regele si familia sa au fost adusi la Paris. Pana in octombrie 1791, adica pana la promulgarea Constitutiei regele a fost pur si simplu suspendat din functie. Replica monarhilor de drept divin, ai Austriei si ai Prusiei (Leopold al II lea si respective Frederic Wilhelm al II lea) a fost declaratia de la Pilnitz din 27 august 1791 prin care Franta revolutionara era amenintata cu interventia armata a puterilor europene declaratie formala care a contribuit si mai mult la discreditarea monarhiei franceze. Initial Adunarea Nationala a incredintat politica externa unui Consiliu si a considerat ca trebuie sa se renunte la diplomatia secreta. S-a vazut imediat ca asa ceva era cu neputinta. Convinsa de inevitabilitatea razboiului cu Austria, Franta a incercat mai intai o apropiere de Prusia si apoi de Anglia (ianuarie 1792) ambele esuate. La 7 februarie 1792 Austria si Prusia au semnat o alianta de lupta impotriva Frantei revolutionare. Fortele radicale care aparusera in timpul revolutiei si se manifestau in Adunarea Nationala erau convinse ca razboiul va duce la abolirea monarhiei, iar Ludovic al XVI-lea spera ca interventia Austriei si Prusiei va restaura vechea stare de lucruri. Rezultatul a fost ultimatumul adresat la 27 martie 1792 Austriei si apoi declaratia de razboi a Frantei impotriva Austriei, declaratie formulata in Adunarea Nationala la propunerea lui Ludovic al XVI-lea (20 aprilie 1792). Cum Austria era tara de origine a reginei Maria Antoaneta acuzatia de colaborare secreta cu

dusmanii Frantei, acuzatie de altminteri reala, dar nedovedita atunci, va deveni un motiv intemeiat de inlaturare a monarhiei si proclamare a republicii, statul burgheziei la putere. II Diplomatia puterilor europene in timpul razboaielor Republicii franceze (1792-1799) La inceput evolutia razboiului parea sa confirme sperantele lui Ludovic al XVI-lea. Trupele austro-prusace au invadat Franta iar initial riposta armatei franceze, lipsita de corpul ofiteresc nobiliar care se refugiase in strainatate, a fost slaba. Dar Adunarea Nationala a declarat patria in primejdie la 11 iulie 1792 si a organizat mobilizarea generala a garzilor nationale conduse de ofiteri alesi din randurile ei. Aceste masuri au creat o stare de agitare populara. In aceste conditii ideea comandantului armatelor interventioniste, ducele de Braunschweig, de a publica un manifest amenintator la adresa Parisului (28 iulie 1792) a dus la o explozie de indignare populara: regele si familia sa au fost arestati la 10 august 1792 sub acuzatia de tradare de patrie. La inceputul lunii septembrie 1792 multimea infuriata din Paris a masacrat 1200 de persoane arestate ca suspecti, fara vreun motiv serios, in diferite inchisori ale capitalei. La 20 septembrie 1792, la Valmy, armata franceza a invins armata austro-prusiana silind-o sa se retraga. iar a doua zi, la Paris, Adunarea Nationala a abolit monarhia si a proclamat Republica. Conducerea politicii interne si externe a fost incredintata unui Comitet al Salvarii Publice menit sa ia orice masuri pentru salvarea patriei. Pe plan militar s-a organizat ofensiva armatei franceze asupra Belgiei pe atunci posesiune austriacaofensiva terminata cu un succes deplin la 28 noiembrie 1792, ca urmare a victoriei de la Jemappes (6 noiembrie). Pe plan intern s-au luat o serie de masuri economice si politice de mobilizare a resurselor Frantei in vederea respingerii interventiei straine. Cea mai rasunatoare a fost procesul si executia lui Ludovic al XVI-lea (21 ianuarie 1793) urmata de cea a sotiei sale (16 octombrie 1793). Fiul lor, Ludovic al XVII-lea, a murit in inchisoare. Mai mult decat decapitarea regelui, decizia Frantei de a ocupa Belgia si Olanda a provocat ruptura fatisa cu Anglia, care se simtea amenintata. Franta i-a declarat razboi la 1 februarie 1793, iar Parlamentul britanic a instituit embargoul asupra tuturor navelor franceze aflate in porturile sale. Neavand trupe suficiente, Anglia a decis sa riposteze prin organizarea unei vaste coalitii antifranceze reunind in afara de Prusia si Austria, Olanda,

Spania, Portugalia, regatul Neapolului si Rusia. La 8 aprilie 1793, la Anvers, reprezentantii Angliei, Prusiei si Austriei au hotarat dezmembrarea Frantei. Raspunsul Frantei a venit prin proclamarea a doua principii. Primul spunea ca granitele Frantei sunt trasate de Dumnezeu si ca ele trebuie sa fie Oceanul, Rinul, Alpii, Mediterana de sud si Pirineii granitele naturale ale natiunii franceze. Al doilea principiu prevedea exportul de revolutie, adica ajutorul direct acordat statelor vecine ca sa instaureze acelasi tip de societate (erau vizate Belgia, Olanda, Elvetia, nordul Italiei, care urmau sa devina "republici surori". Pe plan intern gruparea radicala, iacobina, a revolutiei, condusa de Robespierre, a preluat puterea in iunie 1793 si a instaurat regimul Teroarei caruia i-au cazut victima toti suspectii banuiti ca ar complota impotriva Republicii (14000 de persoane au fost ghilotinate pana in iulie 1794). Pe plan militar reorganizarea armatei franceze prin promovarea in functiile cele mai inalte a unor tineri ofiteri (ca Lazare Hoche sau Napoleon Bonaparte) a dus la infrangerea interventiei straine. Victoria decisiva a Frantei a fost repurtata la Fleurus (26 iunie 1794). Robespierre a fost inlaturat de o conspiratie a noilor imbogatiti la 27 iulie 1794 (9 Thermidor dupa calendarul revolutionar). Noua conducere a obtinut un important succes extern prin semnarea tratatului de pace de la Basel cu Prusia la 5 aprilie 1795,cu Spania la 22 iulie si cu Olanda la Haga la 16 mai 1795. La 27 octombrie 1795, in urma infrangerii unei ample rascoale regaliste din Paris de catre trupele comandate de generalul Napoleon Bonaparte, s-a proclamat guvernarea Directoratului (organ de conducere format din 5 persoane) Pe plan extern Directoratul a organizat o politica de cuceriri. Trei armate comandate de generalii Jourdan, Moreau si Bonaparte au pornit la lupta impotriva Austriei; primele doua operau in spatiul germanic iar a treia in nordul Italiei. In mod surprinzator singura care a obtinut succese remarcabile a fost armata din Italia condusa de Napoleon Bonaparte. Dupa o serie de victorii stralucite la Lodi, Arcole, Rivoli, (1796-1797) generalul invingator s-a substituit conducerii politice de la Paris si a impus Austriei un tratat de pace incheiat dupa lungi tratative la Campo Formio (17 octombrie 1797). Imparatul Francisc al II-lea al Austriei a recunoscut pierderea Belgiei i frontiera pe Rin cu Franta. Ingrijorat de pretentiile politice ale tanarului general Bonaparte, Directoratul i-a permis acestuia sa organizeze expeditia impotriva Egiptului (mai 1798-august 1799). Armata franceza a ocupat Egiptul, dar distrugerea flotei franceze la Abukir (1 august 1798) de catre flota engleza condusa de

amiralul Nelson, a anihilat sansele de reusita ale operatiunilor militare ulterioare. In aceeasi perioada a avut loc o noua ofensiva a Europei monarhice impotriva Frantei. Trupele aliate ale Austriei si Rusiei au pornit la ofensiva in Elvetia (martie 1799) iar Anglia a debarcat trupe in Olanda. Dupa o serie de succese care au zdruncinat pozitia Directoratului, fortele coalitiei au fost infrante in septembrie 1799 la Zurich si in octombrie acelasi an la Alkmaar in Olanda. Aceste victorii insa nu au mai putut salva Directoratul. Abandonandusi trupele din Egipt, generalul Bonaparte s-a intors in Franta in octombrie 1799 si a organizat lovitura de stat din 18 Brumar (11 noiembrie 1799) care a pus capat Directoratului si a instaurat Consulatul. Era in fond instaurarea unei dictaturi militare, ai caror beneficiari urmau sa fie noii imbogatiti ce impiedicau in felul acesta restauratia monarhica. III Diplomatie si razboi in timpul Frantei napoleoniene (1800-1815) Noul conducator al Frantei, generalul Napoleon Bonaparte, victorios pe campul de lupta, se deosebea de alti generali, la fel de competenti ca si el, prin doua elemente: o utilizare abila a propagandei- editarea unor ziare ale armatei menita sa prezinte elogios succesele militare si printr-un remarcabil talent diplomatic. Ajuns Prim Consul al Republicii, Napoleon a respins invazia straina printr-o noua ofensiva in Italia incheiata prin victoria de la Marengo (14 iunie 1800). La fel de stralucita a fost victoria lui Moreau in Germania in decembrie 1800 la Hohenlinden. Rezultatul a fost incheierea tratatului de pace cu Austria la Luneville (9 februarie 1801) si cu Anglia la Amiens (25 martie 1802). La acest rezultat a contribuit decisiv felul in care Napoleon a stiut sa obtina o buna intelegere cu Rusia ( cu tarul Pavel I in anul1800). Europa recunostea republicile surori ale Frantei din Olanda si Elvetia precum si dominatia franceza in Italia. Anglia se angaja sa cedeze coloniile cucerite de la Spania, tara aliata acum cu Franta. Pacea nu putea sa dureze prea mult din cauza rivalitatii economice acerbe dintre Anglia si Franta. arul Pavel I a fost asasinat la 23 martie 1801, iar urmasul sau, Alexandru I, a devenit aliatul Angliei. La 17 mai 1803 Anglia a declarat razboi Frantei dar operatiunile militare vor incepe abia in august 1805. Napoleon a profitat de acest ragaz pentru a reorganiza din temelii Franta instituind legislatia dorita de burghezia franceza a carei expresie a fost Codul Civil si Codul Comercial. Pe plan politic Napoleon s-a proclamat

imparat la 2 decembrie 1804 incercand sa obtina recunoasterea din partea monarhilor Europei. Acest demers nu i-a adus nicio recunoastere, dar a instrainat simpatiile celor care vedeau in Franta republicana un model de guvernare pentru viitor. Napoleon a organizat in primavara lui 1804 o mare armata la Boulogne pentru debarcarea in Anglia, desi nu avea o flota suficient de puternica pentru o asemenea operatiune. Solutia Angliei a fost acordarea unor importante subsidii banesti marilor monarhii europene (Rusia, Austria, Prusia) pentru a le mobiliza la razboi impotriva Frantei. In fata acestei amenintari, in august 1804 marea armata franceza a fost directionata de Napoleon spre centrul continentului, amanand-se operatiunile impotriva Angliei. Au urmat o serie de victorii rasunatoare ale lui Napoleon care a reusit sa-si invinga adversarii pe rand inainte ca fortele lor sa se uneasca: i-a invins pe austrieci la Ulm (20 octombrie 1805), pe rusi la Austerlitz (2 decembrie 1805), pe prusaci la Jena si Auerstadt (14 octombrie 1806) si din nou pe rusi la Eylau (8 februarie 1807) i apoi decisiv la Friedland (14 iunie 1807). Toate aceste victorii nu au servit la nimic impotriva Angliei pentru ca de la inceput flota engleza condusa de Nelson a nimicit flota franco-spaniola la Trafalgar (21 octombrie 1805), zadarnicind orice tentativa de debarcare a francezilor. Pe continent Napoleon a impus paci umilitoare dusmanilor sai : Austriei la Pressburg( 26 decembrie 1805, Prusiei si Rusiei la Tilsit( 8 iulie 1807). Cu aceasta din urma putere Napoleon a incheiat chiar si un tratat de alianta pe care insa Rusia nu avea nici un motiv sa-l respecte, ci era doar o solutie a tarului Alexandru I de a iesi onorabil dintr-o campanie dezastruoasa. La victoria lui Napoleon a contribuit si felul in care reprezentantii sai diplomatici au stiut sa declanseze un razboi intre Imperiul Otoman si Rusia a carei miza era stapanirea Principatelor Dunarene Moldova i Valahia (1806-1812). Constient ca victoriile militare de pe continent nu reprezentau niciun succes impotriva Angliei, Napoleon a luat o masura economica cu consecinte ample : la 21 noiembrie 1806, din Berlin, a proclamat Blocada Continentala - interzicerea comertului cu Anglia in toate tarile Europei. Pacea nu mai era cu putinta. Ministrul de Externe, Talleyrand, a propus in octombrie 1805 o solutie pentru a obtine o alianta sincera a Frantei cu Austria cedand acesteia din urma Principatele Dunarene, dar Napoleon a refuzat acest lucru. Trupele lui Napoleon au ocupat fara greutate Spania si Portugalia, dar instaurarea dinastiei Bonaparte in aceasta zona si impunerea Blocadei

impotriva Angliei, au declansat o mare rascoala populara si un razboi de gherila care au macinat fortele franceze (1808-1813). Constient ca in timp ce va incerca sa pacifice Spania va fi atacat de Austria, Napoleon a incercat sa obtina sprijinul tarului Alexandru I prin intalnirea de la Erfurt( 27 septembrie-14 octombrie 1808). Intalnirea a fost pregatita de Talleyrand care l-a tradat pe Napoleon si l-a indemnat pe ar sa refuze orice colaborare militara cu Napoleon impotriva Austriei, ceea ce s-a si intamplat. Napoleon nu a reusit sa pacifice Spania, iar ofensiva sa impotriva Austriei (aprilie-iulie 1809) a fost un succes scump platit. Singurul rezultat politic, de valoare indoielnica, a fost casatoria cu fiica imparatului Austriei, demers menit sa intemeieze dinastia Bonaparte. Dominatia franceza asupra Europei nu a fost acceptata. Prima tara care nu a mai acceptat blocada marfurilor engleze a fost Rusia. Napoleon a organizat o mare armata cu care a invadat Rusia in iunie 1812. Chiar daca a ocupat Moscova in septembrie 1812, arul Alexandru a refuzat orice tratative cu inamicul. Silita sa se retraga din Rusia, marea armata a lui Napoleon a fost nimicita de gerurile aspre si de riposta armatei ruse. Infrangerea din Rusia a fost ca un semnal de ridicare la lupta pentru intreaga Europa. Impulsul a pornit din Prusia al carei reprezentant a incheiat la Tauroggen o conventie militara cu Rusia fara acordul regelui Prusiei (30 decembrie 1812). In primavara lui 1813 Napoleon s-a luptat cu armatele ruso-prusiene, dar nu a mai obtinut victoria decisiva. In iunie 1813 s-a hotarat un armistitiu solicitandu-se medierea Austriei. Reprezentantul diplomatic al acesteia, Metternich, s-a hotarat cu greu sa intre in razboi impotriva lui Napoleon convins fiind ca o victorie zdrobitoare a Rusiei va pune in pericol Europa. In final a acceptat sa se alature coalitiei antinapoleoniene. In august 1813 operatiunile militare au fost reluate iar batalia decisiva de la Leipzig (16-19 octombrie 1813 batalia natiunilor) a insemnat dezastrul lui Napoleon. Inca din ianuarie 1814, armatele coalizate au navalit in Franta. O serie de succese ale armatei lui Napoleon pareau sa puna sub semnul intrebarii deznodamantul campaniei. Dar interventia lui Talleyrand care i-a indemnat pe monarhii Rusiei, Austriei si Prusiei sa ocupe Parisul la sfarsitul lui martie 1814, a dus la infrangerea lui Napoleon, grabita si de tradarea unora din maresalii sai. Ca solutie pentru o pace durabila, acelasi Talleyrand a propus si a obtinut restaurarea dinastiei de Bourbon prin incoronarea lui Ludovic al XVIII-lea, fratele celui ghilotinat in 1793. Tratatul de pace s-a incheiat la Paris, la 30 mai 1814. Franta revenea la granitele din 1790, ca o solutie

pentru pastrarea echilibrului european, refuzandu-se asadar pedepsirea ei si implicit slabirea puterii ei. Napoleon a fost exilat pe insula Elba. Pentru reglementarea problemelor europene, marile puteri invingatoare au hotarat convocarea unui congres de pace la Viena in octombrie 1814. IV Congresul de pace de la Viena (1814-1815) Conform articolului 23 al tratatului de la Paris (30 mai 1814) puterile europene s-au reunit la Viena intr-un congres menit sa reglementeze problemele ramase in litigiu. Lucrarile Congresului au inceput la sfarsitul lui octombrie. Cuvintele de ordine au fost restauratie si legitimism adica o reintoarcere la Europa anterioara lui 1789. Talleyrand, reprezentantul Frantei, a fost admis la lucrarile congresului alaturi de marile puteri Anglia, Rusia, Prusia, Austria si erijandu-se in promotor al principiilor enuntate mai sus, si-a asigurat sprijinul acelor puteri care urmareau limitarea pretentiilor Rusiei si Prusiei. Aceste din urma puteri urmareau extinderi teritoriale: Rusia voia sa inglobeze ducatul Varsoviei, iar Prusia sa acapareze regatul Saxoniei, al carei rege trebuia pedepsit pentru sprijinul acordat lui Napoleon pana la ultima clipa. Oponentul acestor tendinte, care amenintau sa duca la un conflict general, a fost Metternich, caruia i s-a alaturat Talleyrand. Acesta din urma a obtinut un mare succes, la 3 ianuarie 1815, cand s-a incheiat o alianta secreta intre Franta, Austria si Anglia (reprezentata de lordul Castlereagh) menita sa contracareze pretentiile Prusiei si Rusiei. Acestei aliante secrete i s-au alaturat Olanda, Hanovra si Bavaria. O alta problema spinoasa a fost reglementarea frontierelor statelor din spatiul germanic, pe care Napoleon le redusese de la 360 la 39. Aici se confruntau Austria si Prusia. In cele din urma s-a ajuns la un compromis intre cele doua puteri prin semnarea la 16 mai 1815 a actului de intemeiere a Confederatiei germane reunind 34 de state si patru orase libere, consacrandu-se preponderenta Austriei. Prusiei i s-a dat doar o parte din Saxonia, dar a fost despagubita cu teritorii de pe malul stang al Rinnului; prin aceasta Prusia devenea o tara formata din doua tronsoane separate. Tendinta de unificare nu avea sa intarzie. Teritoriile de la Rin ii confereau rolul unui jandarm al Frantei, cu consecinte greu de prevazut atunci ,dar care au determinat evolutia conflictelor militare din 1870, 1914 si 1939. Rusia a primit in cele din urma ducatul Varsoviei sub forma unei uniuni personale in care arul era si suveranul acestui teritoriu. arului i s-a recunoscut si stapanirea asupra Finlandei.

Congresul de la Viena a reglementat si soarta Tarilor de Jos care formau un singur stat prin reunirea Belgiei si a Olandei. Dar aceasta formula nu s-a dovedit viabila, cele doua state separandu-se in 1831. Italia a continuat sa ramana faramitata si in cea mai mare parte ocupata direct sau subordonata Austriei. Elvetia a ob inut, gratie arului Alexandru I, un statut de neutralitate perpetua. Momentul cel mai dramatic al Congresului a survenit la 9 martie 1815 cand a sosit vestea evadarii lui Napoleon de pe insula Elba si debarcarea acestuia in Franta. Congresul nu a acceptat nici o negociere cu fostul imparat si nu a ezitat sa-l scoata in afara legii ca tulburator al pacii. Felul triumfal in care Napoleon si-a reocupat tronul( la 20 martie 1815) a grabit refacerea coalitiei militare impotriva sa. Primele armate care au intrat in lupta au fost cele ale Angliei (conduse de Wellington) si ale Prusiei (conduse de Blucher). Campania declansata de Napoleon la 15 iunie s-a terminat la 18 iunie 1815 prin dezastrul trupelor sale la Watterloo. Consecinta pe plan diplomatic acestei ultime aventuri napoleoniene (Cele 100 de zile) a fost insa faptul ca tratatul secret din 3 ianuarie 1815 a fost gasit de oamenii de incredere ai lui Napoleon care l-a transmis tarului Alexandru I. Acesta i-a chemat imediat pe Metternich i peTalleyrand, le-a aratat documentul, dar nu le-a facut nici un repros spunandu-le ca imperativul momentului este lupta impotriva lui Napoleon si nu-si au locul nici un fel de alte divergente. Prin aceasta alianta secreta din 3 ianuarie isi pierdea valabilitatea. Daca la Congresul de la Viena au participat majoritatea statelor din Europa, Actul final din 9 iunie 1815 a fost semnat numai de delagatii a sapte puteri: Austria,Prusia Anglia, Rusia, Franta, Suedia si Portugalia. Punand pe primul plan principiile legitimismului si restauratiei, Congresul de la Viena nu tinea seama de sentimentele nationale care incepusera sa se manifeste in Europa. Chiar daca opera politica a Congresului a fost durabila, aspiratiile nationale aveau sa modeleze permanent granitele europene prin confruntari militare pana la izbucnirea primului razboi mondial din 1914. In urma infrangerii lui Napoleon, tratatul cu Franta a fost revizuit, impunandu-i-se plata unei despagubiri de 700 milioane franci si urmand a fi ocupata de trupele invingatoare in urmatorii 3-5 ani. Pentru a contracara izolarea diplomatica pe care Metternich si Castlereagh voiau sa o impuna Rusiei, arul Alexandru I a propus Austriei si Prusiei o Sfanta Alianta indreptata impotriva miscarilor revolutionare (Paris, 26 septembrie 1815). Cei doi suverani germani au acceptat aceasta alianta intemeiata pe principii religioase si conservatoare. arul a invitat

10

toate statele se se alature, desigur mai putin Imperiul Otoman. Din acest punct de vedere istoricul Pierre Renouvin a considerat ca apelul la credinta al arului Alexandru I a fost o manevra abila menita sa excluda de la orice dialog Imperiul Otoman, pe care voia sa-l desfiinteze in cele din urma. Ceea ce trebuie retinut de la Congresul de la Viena este ca in afara caracterului moderat al dispozitiilor sale a impus un principiu care va ramane neschimbat la toate marile conferinte europene: acela ca pot fi invitate la dezbateri si state mijlocii sau mici ,dar hotararile importante vor fi luate intotdeauna numai de catre marile puteri. V Razboiul Crimeii. Tratatul de pace din 1856 si Conventia de la Paris din 1858. Natiunea romana in discutia marilor puteri. Odata cu restabilirea pacii, marile puteri invingatoare Austria, Marea Britanie, Rusia si Prusia- si-au satisfacut in cea mai mare parte pretentiile teritoriale si au restabilit, acolo unde a fost cu putinta, vechea ordine anterioara lui 1789. Congresul de la Viena a creat un echilibru in Europa vreme de cateva decenii. In aceste conditii Rusia si-a indreptat atentia spre zonele dominate de Imperiul Otoman care nu fusese inclus in sistemul de garantii creat la Viena. Motivul de interventie l-a reprezentat sustinerea miscarii de eliberare a poporului grec condusa de organizatia secreta Eteria, declansata in 1821. Atitudinea Austriei la Congresul Sfintei Aliante de la Laybach din martie 1821 a silit Rusia sa condamne miscarea eterista; reprimarea acesteia a revenit in exclusivitate trupelor otomane. Initial miscarea grecilor a fost infranta, dar nu a putut fi anihilata. Luptele au continuat si cauza elena a devenit o problema europeana printr-o ampla miscare de propaganda in sprijinul urmasilor culturii grecesti, miscare cu larg ecou in Anglia, (unde s-a ilustrat poetul George Byron). Rezultatul a fost semnarea protocolului de la St.Petersburg intre arul Nicolae I si reprezentantul Angliei, lordul Wellington, prin care se accepta ideea formarii unui stat grec. Era prima dezmembrare a Imperiului Otoman hotarata de cele doua puteri europene. Respingerea acestei solutii de catre Imperiul Otoman a dus la ralierea Frantei la protocolul ruso-englez (Londra 6 iulie 1827) si la acutizarea crizei din Balcani. Rezultatul a fost declansarea unui nou razboi ruso-turc in 1828 incheiat prin Pacea de la Adrianopol (14 septembrie 1829). Rusia si-a instaurat protectoratul asupra Tarilor Romane, iar Grecia si-a proclamat independenta in anul urmator. Profitand de slabirea Imperiului Otoman, Rusia i-a impus tratatul de la Unkiar Iskelessi (8 iulie 1833) ce

11

permitea trupelor ruse sa actioneze in zona Stramtorilor, tratat valabil numai pe un interval de 8 ani. Stabilitatea Europei, dorita de semnatarii Sfintei Aliante, nu se putea realiza din cauza faptului ca ideile revolutionare si mai ales nationale, aparute in urma revolutiei franceze, si-au continuat existenta si au dus la declansarea altor fenomene revolutionare precum revolutia din Franta de la 1830 si mai ales cea din anul 1848. In acel an framantarile revolutionare au cuprins intreaga Europa. Cel mai afectat a fost Imperiul Habsburgic. Acesta din urma a putut fi salvat de la dezmembrare doar prin interventia Rusiei, care a lichidat miscarile revolutionare din Tarile Romane si revolutia maghiara din Transilvania (septembrie 1848-septembrie 1849), dand posibilitate trupelor austriece sa invinga miscarea nationala de unificare a Italiei. Incurajat de succesele obtinute, arul Nicolae I a considerat ca a venit momentul lichidarii Imperiului Otoman (omul bolnav al Europei) anuntandu-si intentiile reprezentantului englez la Petersburg (lordul Seymour) la inceputul lui 1853. In luna iunie a aceluiasi an ,Rusia a ocupat Tarile Romane fara a declara razboi Imperiului Otoman. Acesta din urma a cerut sprijinul puterilor europene. Anglia a fost aceea care s-a anuntat decisa sa apere integritatea Imperiului Otoman. I s-a alaturat Franta lui Napoleon al III-lea care a pus pe primul plan o alianta antirusa cu fostul inamic. Otomanii au declarat razboi Rusiei in septembrie 1853, dar flota lor a fost distrusa la Sinope la 30 noiembrie 1853. Aceasta a grabit alianta anglofranceza cu otomanii si s-a ajuns la declaratia de razboi impotriva Rusiei in martie 1854. Imperiul habsburgic nu a declarat razboi Rusiei, dar si-a asumat rolul de mediator si a cerut Prusiei sa i se alature sperand sa compromita bunele relatii ruso-prusiene. Aliantei occidentale i s-a alaturat regatul Sardiniei si Piemontului care a vazut in razboi posibilitatea de a grabi unificarea Italiei (25 ianuarie 1855). Ostilitatile s-au purtat in peninsula Crimeea unde,in septembrie 1854 au debarcat aliatii. In decursul unui an de asedii sangeroase (Sevastopol, Inkermann) razboiul s-a terminat cu infrangerea Rusiei care a cerut pace. Inca din decembrie 1854, coalitia antirusa a purtat tratative la Viena intre ambasadorii marilor puteri. LA 3/15 martie 1855 au debutat lucrarile Conferintei de la Viena. Un rol important l-a jucat dezbaterea ideii privind instaurarea protectoratului colectiv al marilor puteri asupra Tarilor Romane pentru a le transforma intr-o zona tampon care sa bareze orice tentativa ulterioara de expansiune a rusilor spre Stramtori. Capitularea armatei ruse la Sevastopol, 9 septembrie 1855, a deschis drumul tratativelor de pace. Au aparut divergente intre Anglia, care voia sa

12

impuna Rusiei o serie de cedari teritoriale, si Franta care voia o pace de compromis, cautand sa evite o intarire prea mare a Angliei. Congresul de pace a avut loc la Paris intre 25 februarie-30 martie 1856. Tratatul de pace prevedea independenta si integritatea Imperiului Otoman, neutralitatea apelor Marii Negre si reglementarea navigatiei fluviale in Europa ; in acest sens se preciza libertatea navigatiei pe Dunare.In ceea ce priveste Tarile Romane ele erau plasate sub garantia celor 7 mari puteri. Moldova primea trei judete din sudul Basarabiei prin care sa se blocheze accesul Rusiei la Dunare. Marile Puteri au hotarat consultarea Principatelor in vederea unificarii lor ulterioare. Cu toata opozitia Austriei si a Imperiului Otoman, fortele unioniste din Principate au formulat in fata Europei dorinta de unire a romanilor (septembrie-octombrie 1857). Rezultatul a fost incheierea Conventiei de la Paris din 19 august 1858, consfintindu-se noul statut international al Principatelor care aveau posibilitatea sa se indrepte spre o unire deplina ,si nu formala, asa cum dorea Anglia ,de pilda.Vointa de unire a romanilor s-a afirmat prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859, la Iai, si la 24 ianuarie 1859, la Bucureti. Desi nu a fost recunoscuta initial de Austria si Imperiul Otoman, unirea Moldovei cu Tara Romaneasca a fost un prim pas al unui amplu proces european al unificarilor statale in care erau implicate doua tari: Italia si Prusia. Succesele lor au dus la consolidarea unirii romanilor. VI. Diplomatia si razboaiele de unificare ale Italiei (1858-1861) Procesul de unificare a Italiei a fost rezultatul convergent al actiunii mai multor factori : o miscare intelectuala reformatoare Rissorgimento, al unei activitati diplomatice in care au fost implicate si asociatiilor secrete carbonari si al unor dramatice confruntari militare. Personalitatea politica emblematica a unitatii italiene a fost contele Emilio Benso di Cavour (1810-1861). Adept infocat al unitatii italiene Cavour s-a angajat plenar in politica si a ajuns prim ministru al regatului Sardiniei si Piemontului ,la 2 noiembrie 1852. Pentru a-si atrage sprijinul lui Napoleon al III-lea, sustinator al principiului nationalitatilor, Cavour a hotarat implicarea regatului piemontez in razboiul Crimeei (1853-1856) pentru a putea participa la Congresul de pace de la Paris alaturi de celelalte mari puteri europene. La Congres, Covour a urmarit ca in acelasi timp cu incheierea pacii sa obtina izolarea diplomatica a Austriei si sa tranforme aspiratiile Piemontului intr-o problema europeana. Cavour si-a atins obiectivele, nu prin hotararile Congresului, dintre care niciuna nu se referea

13

la situatia Piemontului, ci prin discutiile secrete purtate cu Napoleon al IIIlea, cu anturajul imparatului si cu reprezentantii Angliei si Rusiei, primind asigurari ca dupa congres se va aborda si chestiunea italiana. Rezultatele febrilei sale activitati diplomatice s-au lasat asteptate. Dar, la 4 ianuarie 1858, un atentat nereusit indreptat asupra lui Napoleon al III-lea la Paris, atentatul Orsini, l-a convins pe imparatul francez de pericolul revolutionar ce mocnea amenintator in Italia. Napoleon al III-lea i-a propus lui Cavour o intalnire la Plombieres (20-21 iulie 1858) si l-a asigurat de intentia sa de a porni razboiul contra Austriei pentru unificarea Italiei. Imparatul a cerut in schimb cedarea catre Franta a provinciei Savoia si a orasului Nisa si casatoria principesei Clotilda, fiica regelui Victor Emanuel cu printul Napoleon, varul sau. Evenimentele s-au precipitat in primavara lui 1859. La 23 aprilie 1859 guvernul de la Viena a hotarat sa raspunda prin forta la incalcarile de frontiera ale armatei italiene si sa lichideze prin razboi diferendul cu Piemontul. Dar armatele austriece care au intrat in nordul Italiei s-au confruntat cu o armata aliata franco-piemonteza. In doua batalii sangeroase, Magenta (4 iunie) si Solferino (24 iunie) armata austriaca a fost infranta. Insa, in mod surprinzator pentru italieni, Napoleon al III-lea a propus austriecilor armistitiul de la Villafranca (8 iulie) urmate de negocieri personale cu imparatul Austriei, Franz Josef. Rezultatul a fost constitituirea unei confederatii a Italiei sub presedintia onorifica a Papei. Regele Victor Emanuel al II-lea s-a impacat cu acest succes partial, consemnat ca atare in prevederile pacii de la Zurich din 10 noiembrie 1859. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. In martie 1860 regiunile Emilia si Toscana s-au pronuntat prin plebiscit pentru unirea cu Piemontul. La 4 aprilie 1860 a izbucnit rascoala din Sicilia, indreptata impotriva regelui Ferdinand al II-lea. La 5 mai, corpul expeditionar de o mie de voluntari condusi de Garibaldi, a pornit la cucerirea Siciliei. Victoria decisiva de la Volturno (2 octombrie 1860) a adus cucerirea Siciliei si a Italiei de sud urmata de jonctiunea cu trupele piemonteze care au intrat dinspre nord, ca urmare a acordului din 11 septembrie incheiat intre Cavour si Napoleon al III-lea. Victor Emanuel al II-lea a intrat triumfator in Napoli, la 7 noiembrie 1860. La 27 ianuarie 1861 au avut loc alegeri pentru camerele legislative ale noii Italii. Parlamentul l-a proclamat regel al Italiei pe Victor Emanuel (17 martie 1861) fixand capitala la Roma chiar daca orasul, la vremea aceea, era inca sub autoritatea Papei. Unitatea Italiei s-a desavarsit in anii 1866 si 1870 ca urmare a razboaielor de unficare a Germaniei la care ne vom referi in continuare.

14

Consecintele au fost importante si pentru unificarea Romaniei : la scurta vreme dupa infrangerile de la Magenta si Solferina, Austria a recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Ramasa fara sprijin diplomatic si Poarta Otomana a recunoscut faptul implinit, punand insa conditia ca unirea Principatelor este valabila doar pe durata vietii lui Alexandru Ioan Cuza. VII. Diplomatia europeana in timpul razboaielor de unificare ale Germaniei (1864-1871). Ideea de unificare a Germaniei s-a cristalizat in lupta statelor germanice impotriva lui Napoleon I, fiind considerata de o serie de filosofi germani, precum Fichte, de pilda, drept garantie a apararii specificului national german. La scurta vreme dupa Congresul de la Viena s-a aplicat ideea de unitate economica a spatiului germanic sub forma Zollverein-ului (uniunea vamala din 1819). In timpul revolutiei de la 1848, unitatea Germaniei, dorita de elementele liberale, a fost zadarnicita de refuzul regelui Frederic Wilhelm al IV-lea de a accepta coroana oferita de parlamentul de la Frankfurt. Dar in anii urmatori, felul in care Austria si-a impus dominatia asupra Confederatiei Germanice si a Prusiei a aratat necesitatea acestei evolutii . Fortele liberale si cele nobiliare (junkerii) dorind unitatea germanilor in jurul Prusiei ca mijloc de afirmare al suveranitatii acestui stat, au respins ideea de unificare in jurul Habsburgilor de la Viena, care oricum nu ar fi renuntat niciodata la stapanirea lor asupra teritoriilor locuite de negermani (unguri, cehi, slovaci, romani etc.). Faptul ca Prusia nu s-a putut implica in conflictul austro-italo-francez din 1859 din cauza imposibilitatii de a-si mobiliza rapid armata, l-a convins pe regentul Wilhelm I (ulterior rege din 1861 si apoi imparat din 1871) de necesitatea reformarii armatei. Cum Parlamentul, format mai ales din liberali, nu a acceptat cheltuielile necesare, dorind o unificare a Germaniei pe cale pasnica si temandu-se de modul in care monarhul si-ar folosi armata, regele Wilhelm I a numit in functia de cancelar pe diplomatul Otto von Bismarck, recomandat de liderii armatei drept persoana capabila sa conduca statul trecand peste vointa legislativului (septembrie 1862). Bismarck a rostit in fata Parlamentului o celebra cuvantare despre faurirea unitatii prin fier si sange, adica prin razboi. Pentru echiparea armatei au fost folosite veniturile rezultate din impozite, fara a mai cere aprobarea Parlamentului. Principalul adversar al unitatii germane in jurul Prusiei era Austria. Initial Bismarck s-a folosit de armata prusiana pentru a cuceri doua teritorii

15

aflate in litigiu cu regatul Danemarcei in 1864, operatiune in care a fost aliat cu Austria (anexarea ducatelor Schleswig si Holstein). Pentru marea confruntare cu Austria, Bismarck era hotarat sa impiedice implicarea vreunei alte mari puteri europene. In acest sens Bismarck si-a asigurat inca din 1863 simpatia Rusiei prin sprijinul acordat tarului Alexandru al II-lea la inabusirea sangeroasa a revoltelor din teritoriile poloneze, chiar daca acest lucru a nemultumit Franta si Anglia. Bismarck a reusit sa obtina neutralitatea Frantei, oferindu-i imparatului Napoleon al III-lea sprijin pentru ocuparea Luxemburgului. Imparatul francez urmarea si anexarea Belgiei si a zonei renane (malul stang al Rinului) si spera intr-un lung si sangeros conflict austro-prusian ,la capatul caruia Franta, in postura de mediator, ar fi obtinut importante avantaje teritoriale. Italiei, Bismarck i-a propus o alianta pe trei luni (aprilie 1866) asigurandu-l pe regele Victor Emanuel ca va putea ocupa Venetia indiferent de deznodamantul confruntarii militare italo-austriece. Incercarea lui Napoleon al III-lea de a aplana conflictul austro-italian cerandu-i Austriei cedarea Venetiei a esuat. Bismarck l-a determinat printul prusian Carol de Hohenzollern sa accepte tronul ramas vacant al Romaniei in urma abdicarii silite a lui Alexandru Ioan Cuza la 11-23 februarie 1866 si sa plece neintarziat la Bucuresti. Razboiul a inceput la sfarsitul lunii iunie 1866 prin infrangerea armatei italiene la Custozza. Dar ofensiva rapida a armatei prusiene incununata cu victoria de la Sadova (3 iulie 1866) a silit Austria sa accepte pacea si sfarsitul hegemoniei ei in spatiul germanic. Meritul lui Bismarck a fost acela ca a reusit sa-i impiedice pe militari (si in primul rand pe regele Wilhelm I) sa umileasca Austria, intrand cu trupele in Viena, iar pacea de la Nicolsburg din 23 august 1869 s-a incheiat fara cesiuni teritoriale (in afara de Venetia, desigur) si cu o despagubire de razboi mica. In felul acesta s-a creat premisa unei viitoare aliante germano-austriece. Bismarck nu a sustinut tendintele separatiste ale maghiarilor si a sprijinit ideea transformarii Austriei in imperiul dualist Austro-Ungaria, ca factor de echilibru in Europa Centrala. Victoria rapida a Prusiei, a impiedicat planurile anexioniste ale lui Napoleon al III-lea. In Franta a aparut un curent de opinie publica ostil Prusiei care cerea vehement o confruntare militara cu vecinul din vest pentru a impiedica realizarea unitatii germane vazute ca o amenintare la adresa securitatii franceze. Napoleon al III-lea a cautat sa-si asigure alianta Austriei si Italiei; aceasta din urma a cerut insa retragerea trupelor franceze care

16

asigura stapanirea Papei asupra Romei ,ceea ce Napoleon al III-lea a refuzat pentru a nu pierde simpatia catolicilor. In aceste conditii alianta nu s-a mai realizat, caci si imparatul Austro-Ungariei se temea de un atac prusianoitalian ca la 1866. Bismarck in schimb si-a asigurat neutralitatea Rusiei, promitandu-i ca o va sprijini in eliminarea clauzei de neutralitate a Marii Negre si recuperarea celor 3 judete din sudul Basarabiei impusa de Congresul de la Paris din 1856. In aceste conditii era nevoie doar de un pretext pentru a declansa razboiul dintre Franta si Prusia (acum Confederatia Germaniei de Nord); preocuparea principala a lui Bismarck era insa ca Franta sa-si asume rolul de agresor. Pentru aceasta Bismarck a recurs la o provocare diplomatica, determinandu-l pe printul Leopold de Hohenzollern sa accepte candidatura la coroana Spaniei. Opinia publica franceza a protestat, considerand ca in felul acesta Franta ar fi "incercuita" ca pe vremea lui Carol Quintul. Desi atat printul, cat si regele Wilhelm I au renuntat rapid la aceasta candidatura (3 iulie 1870), felul in care Bismarck a prezentat presei acest eveniment, vazut ca o ofensa a regelui prusian fata de reprezentantul Frantei, a determinat opinia publica franceza sa impuna guvernului imperial, condus de Emile Ollivier, sa declare razboi Confederatiei Germaniei de Nord (19 iulie 1870). Armata prusiana, superioara numeric si calitativ celei franceze,a intreprins o ofensiva fulgeratoare in Franta care a dus la capitularea imparatului Napoleon al III-lea la Sedan (2 septembrie 1870). Doua zile mai tarziu, la Paris, s-a proclamat republica. Daca liderii politici si militari germani s-ar fi multumit doar cu realizarea unitatii germane pacea s-ar fi incheiat rapid. Dar spre deosebire de 1866, atat Bismarck cat si comandantii armatei germane voiau ocuparea unei zone de la granita cu Franta (anume Alsacia si Lorena) care sa le asigure securitatea frontierei si de asemenea cereau o mare despagubire de razboi. Raspunsul noilor lideri republicani ai Frantei a fost ridicarea unor mari armate populare franceze, dar cu toata rezistenta indelungata si disperata, situatia militara nu a mai putut fi echilibrata. Francezii si-au retras trupele din Roma si in scurta vreme italienii au ocupat orasul, proclamandu-l capitala a Italiei si lasandu-i Papei doar cartierul Vatican. La Conferinta de la Londra din ianuarie 1871 s-a renuntat la neutralitatea Marii Negre, un mare succes diplomatic pentru Rusia. La 18 ianuarie 1871, la castelul Versailles, in Sala Oglinzilor, a fost proclamat Imperiul German, ca urmare a ofertei pe care principii germani au facut-o lui Wilhelm I de a-si asuma titlul imperial.

17

La sfarsitul lui ianuarie 1871, pentru a opri suferintele populatiei din Parisul asediat si bombardat de germani, liderii Frantei au acceptat pretentiile invingatorilor, in conditiile in care capitala a fost teatrul unei mari manifestari politice socialiste (Comuna din Paris) inabusita in sange de guvernanti. Pacea s-a semnat la 10 mai 1871 la Frankfurt am Main. Dar resentimentele ramase in urma acestui razboi vor influenta relatiile internationale europene si vor constitui o cauza a primului razboi mondial. VIII. Diplomatia europeana in fata redeschiderii chestiunii orientale. Tratatul de pace de la San Stefano si Congresul de pace de la Berlin (1875-1878) La scurta vreme dupa unificarea Germaniei, o noua criza a pus in discutie stabilitatea europeana: redeschiderea chestiunii orientale prin izbucnirea rascoalei antiotomane din Bosnia-Hertegovina. Reactia Imperiului Otoman represiune brutala - starneste un puternic ecou in randul marilor puteri, mai ales in Rusia, care vede in aceasta un prilej de a-si lua revansa pentru infrangerea din 1856. Reprezentantul Angliei la Constantinopol aratase ca rascoala din Hertagovina fusese incurajata de Rusia. In anul 1876 Rusia a intreprins o ampla actiune diplomatica de izolare a Imperiului Otoman. Discutiile cele mai importante au fost purtate de tarul Alexandru al II-lea cu imparatul Franz Josef al Austro-Ungariei la Reichstadt, in iulie1876 si apoi la Budapesta, la nivel de ministri, in ianuarie 1877. Cele doua mari puteri au convenit ca in eventualitatea victoriei- pentru rusi era o certitudine sa se accepte independenta Serbiei, Muntenegrului sia Romaniei. Aceasta din urma trebuia sa cedeze Rusiei cele 3 judete din Sudul Basarabiei, urmand sa primeasca Dobrogea. Rusia isi lua angajamentul sa nu creeze un mare stat bulgar la sud de Dunare, care ar fi fost practic vasalul St. Petersburgului. In Anglia, primul ministru Disraeli a aratat necesitatea implicarii britanice in conflictul care se profila amenintator, in vreme ce liderul opozitiei liberale, Gladstone, a atras atentia Europei asupra soartei popoarelor subjugate din Imperiul Otoman. Aceasta din urma a trebuit sa accepte, in decembrie 1876, deschiderea unei Conferinte a ambasadorilor, la Constantinopol, care sa reglementeze reformele necesare pentru a usura situatia popoarelor crestine din imperiu. Chiar din prima zi, sultanul a anuntat promulgarea unei Constitutii care garanta toate drepturile si libertatile cetatenesti; dar aceasta masura nu a fost considerata suficienta de Rusia.

18

Esuarea tratativelor a deschis drum liber razboiului. Constienti de acest lucru liderii liberali din Romania si-au asumat conducerea tarii pregatind o eventuala participare la razboi. In acest sens, in tratativele de la Livadia, din septembrie 1876, Ion C. Bratianu a solicitat incheierea unei conventii militare romano-ruse care sa garanteze integritatea teritoriala a Romaniei. Chiar daca acest lucru s-a acceptat, dorinta Rusiei de a relua cele 3 judete era evidenta. Cel care si-a asumat misiunea de a semna aceasta Conventie la 4/16 aprilie 1877, a fost Mihail Kogalniceanu, caruia i s-a incredintat in acest scop conducerea Ministerului de Externe. Razboiul a izbucnit la 22 aprilie 1877. Trupele ruse au trecut in Romania si apoi la sud de Dunare. Otomanii au deschis ostilitatile impotriva porturilor romanesti de la Dunare. La 9 mai 1877 Mihail Kogalniceanu a proclamat independenta Romaniei. Dar in mod surprinzator, in iunie si iulie, rusii au fost respinsi la Plevna. Cum situatia se contura dramatic, marele duce Nicolae a solicitat sprijinul armatei romane. Pentru a impiedica o posibila transformare a Romaniei in teatru de razboi principele Carol a raspuns acestei solicitari. Trupele romane au venit la Plevna, dar o noua conventie de colaborare militara cu Rusia, care sa se garanteze integritatea teritoriului romanesc, nu a fost acceptata de imperiul arist. Plevna a capitulat dupa un lung asediu la 10 decembrie 1877. Rusii sau indreptat spre Constantinopol ajungand in apropierea capitalei otomane la San Stefano- in ianuarie 1878. In aceste conditii s-a incheiat armistitiul la 31 ianuarie. Indignat de pretentiile Rusiei, Disraeli a trimis flota britanica in Stramtori (13 februarie 1878). Pacea intre Rusia si Imperiul Otoman s-a incheiat la 19 februarie/3 martie 1878 fara participarea reprezentantilor Romaniei. Acesteia i se recunostea independenta, la fel ca si Serbiei si Muntenegrului, dar trebuia sa cedeze cele 3 judete urmand a primi Dobrogea. Pri prevederile pacii lua fiinta un stat bulgar autonom cu iesire la Marea Egee. Aceasta ultima prevedere a nemultumit si Austro-Ungaria, si Anglia mai ales, care acum a amenintat cu razboiul, mobilizandu-si trupele. Pentru a preveni o escaladare a conflictului, dar si pentru a demonstra Europei vointa de pace a Germaniei, Bismarck a propus un congres european la Berlin care sa reglementeze litigiul balcanic. Congresul de la Berlin 13 iunie-13 iulie 1878, unde Bismarck a spus ca vrea sa fie un samsar cinstit a dat o solutie dezavantajoasa Rusiei in privinta Bulgariei. Aceasta pierdea iesirea la Marea Egee si era impartita in doua regiuni: una de nord, autonoma, incredintata unui principe strain (Alexandru Battenberg) si cealalta numita Rumelia condusa de un

19

guvernator crestin numit de Poarta Otomana. Austro-Ungaria primea Bosnia si Hertegovina spre administrare, se recunostea conditionat independenta Romaniei, a Serbiei si a Muntenegrului. Anglia a primit spre administrare insula Cipru, important obiectiv militar pentru dominatia britanica in Mediterana. Congresul de la Berlin a salvat pacea Europei, dar a lasat adanci resentimente, mai ales din partea Rusiei, care a acuzat Germania de nerecunostinta, si a Imperiului Otoman fata de Anglia. Acestea se vor accentua cu timpul fiind una din cauzele izbucnirii primului razboi mondial din anul 1914. IX. Diplomatia europeana si razboaiele balcanice din 1912-1913 Pacea de la Bucuresti Pentru a asigura securitatea statului german, cancelarul Bismarck a organizat un sistem de aliante politico-militare al carui element de baza era alianta Reich-ului cu Austro-Ungaria (7 octombrie 1879). La aceasta alianta a aderat Italia (mai 1882) si printr-un tratat secret si Romania (30 octombrie 1883). Nici alianta cu Rusia nu a fost neglijata: cu aceasta Germania a incheiat intelegeri in iunie 1881 si apoi in septembrie 1884 in cadrul aliantei celor trei imparati. Cand aceasta alianta nu a mai putut fi reinnoita din cauza divergentelor ruso-austro-ungare privind soarta Bulgariei (1886), Bismarck a incheiat in secret o intelegere separata a Germaniei cu Rusia in iunie 1887 (tratatul de reasigurare). Tratatul trebuia reinnoit in 1890, dar destituirea lui Bismarck nu a mai permis acest lucru. Toata aceasta politica a aliantelor a avut drept consecinta replica adversarilor Germaniei, mai ales a Frantei, care a reusit sa incheie o alianta militara cu Rusia in anii 1891-1893 apoi o intelegere cu Anglia ("antanta cordiala") in aprilie 1904. A urmat intelegerea dintre Anglia si Rusia,din 31 august 1907. In felul acesta s-a ajuns la o impartire a Europei in blocuri politico-militare antagonice si la acceptarea ideii ca o confruntare militare de proportii este in fond inevitabila. In acest sens, feldmaresalul german Schlieffen a elaborat o strategie, in fond o improvizatie, care sa duca Germania la victorie intr-un razboi pe doua fronturi: o infrangere rapida a Frantei ca la 1870, in timp ce armata rusa s-ar fi mobilizat incet la frontiera de est, apoi armata germana se intorcea rapid la aceasta frontiera pentru a infrange trupele ruse stranse acolo. La inceputul secolului al XX-lea o serie de crize diplomatice au dus batranul continent pana in pragul razboiului: prima criza marocana din 1905, criza anexarii Bosniei-Hertegovina de catre Austro-Ungaria in 1908 ,a doua criza marocana din 1911.

20

N-au lipsit nici razboaiele locale in care au fost implicate tarile europene: un razboi greco-turc in 1897, razboiul hispano-american din 1898, razboiul anglo- bur din 1899-1902, razboiul ruso-japonez 1904-1905 si razboiul italo-turc din anii 1911-1912. In toata aceasta perioada, Peninsul Balcanica a continuat sa fie o zona de conflicte (butoiul de pulbere al Europei). Statele balcanice: Grecia, Bulgaria, Serbia si Muntenegru urmareau lichidarea ultimelor posesiuni otomane in zona, mai ales Macedonia o regiune bogata era revendicata de toate tarile mai sus mentionate. Dar in conditiile unor presiuni evidente ale puterilor europene special Italia si Austro-Ungaria asupra Imperiului Otoman, tarile balcanice au inteles necesitatea colaborarii lor pentru a transa in folosul lor soarta teritoriilor stapanite de turci. Astfel in anul 1912, sub patronajul Rusiei, interesata sa-si intareasca pozitiile in Balcani, s-a ajuns la semnarea unor tratate bilaterale, intre Bulgaria si Serbia la 12 martie 1912 la Belgrad, urmat de conventia militara din 12 mai 1912, apoi intre Bulgaria si Grecia la 29 mai 1912. In septembrie 1912 s-au finalizat si tratativele Bulgariei si Serbiei cu Muntenegru. Liga balcanica devenise o realitate. Obiectul principal al disputei, impartirea Macedoniei intre invingatori ramanea neprecizat partile angajandu-se sa se supuna, dupa victoria asupra otomanilor, arbitrajului tarului Nicolae al II-lea. Razboiul a izbucnit la 5/18 octombrie 1912 prin atacarea de catre tarile balcanice a Imperiului Otoman. A urmat o serie de victorii ale armatelor statelor balcanice au transat soarta razboiului, dar nu au rezolvat contradictiile dintre invingatori. La acestea s-au adaugat si presiunile marilor puteri: Austro-Ungaria nu vedea cu ochi buni succesele Serbiei, iar Rusia nu a mai sprijinit revendicarile Belgradului si ale Sofiei. Armistitiul incheiat intre Bulgaria si Imperiul Otoman la 20 noiembrie-3 decembrie 1912 a permis deschiderea la Londra a unei conferinte a ambasadorilor puterilor europene in paralel cu conferinta de pace a reprezentantilor tarilor beligerante (3/16 decembrie 1912). Negocierile au fost lungi si anevoioase. In martie 1913 au fost reluate ostilitatile intre Bulgaria si Imperiul Otoman; Adrianopolul a fost cucerit de bulgari la 26 martie 1913. Semnarea pacii a fost impusa in final de ministrul de externe britanic, Sir Eduard Grey, la 17/30 aprilie 1913. Cea mai mare parte a Macedoniei revenea Serbiei, dar pentru a-i impiedica iesirea la Marea Adriatica, Austro-Ungaria a impus si a obtinut crearea statului albanez. Nemultumita de rezultatele tratatului de pace, Bulgaria sprijinita in secret de Austro-Ungaria, si-a atacat fostii aliati,Serbia si Grecia, la 17-18 iunie 1913 declansand al doilea razboi balcanic. De data aceasta Romania s-

21

a implicat in conflict: si-a mobilizat armata si a trecut Dunarea ajungand rapid, fara lupte, in apropiere de Sofia. Bulgaria invinsa a cerut pace. Conferinta de pace s-a tinut la Bucuresti intre 29 iulie-10 august 1913 sub patronajul premierului roman Titu Maiorescu. La conferinta au participat toate tarile balcanice cu exceptia Imperiului Otoman. Bulgaria a pierdut o serie de teritorii si a cedat Romaniei Cadrilaterul (sudul Dobrogei). Cu mici exceptii granitele fixate atunci au ramas valabile pana in ziua de azi. Interventia in forta a Romaniei impotriva aliatei Austro-Ungariei, Bulgaria, a demonstrat ca tratatul secret de alianta din 1883, si reinnoit chiar in februarie 1913, nu mai avea de fapt nicio semnificatie. In timpul razboaielor balcanice conducerea militara a Germaniei a cerut ca sa se profite de criza diplomatica pentru a declansa conflictul general, considerat oricum inevitabil (sedinta secreta din 8 decembrie 1912). Acest lucru nu s-a acceptat la cererea amiralului Tirpitz ,care a solicitat un ragaz de un an si jumatate pentru largirea canalului dintre Marea Baltica si Marea Nordului pentru a facilita trecerea navelor germane dintr-o mare in alta. Lucrarile de reamenajare ale canalului urmau sa se incheie asadar in iunie 1914. X. Activitatea diplomatica europeana in timpul primului razboi mondial (1914-1918). Romania in razboi alaturi de puterile Antantei (1916-1918) Vara anului 1914 parea sa fie lipsita de tensiuni diplomatice, chiar se realizase un acord anglo-german privind constructia caii ferate spre Bagdad. Dar asasinarea printului mostenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand la Sarajevo (28 iunie 1914) de catre membrii unei organizatii nationaliste sprijinite de Serbia a fost pretextul care a declansat razboiul mondial. Cu acordul imparatului german, ministrul de externe austro-ungar Berchtold a trimis o nota ultimativa umilitoare Serbiei (23 iulie 1914). Desi nota a fost practic acceptata, liderii austro-ungari, incurajati de conducerea militara a Germaniei, care au actionat fara stirea imparatului Wilhelm al II-lea sau a cancelarului Bethmann-Hollweg, au respins raspunsul sarb si au declarat razboi Serbiei la 28 iulie 1914. Razboiul nu a putut fi limitat doar la conflictul dintre Austro-Ungaria si Serbia caci, respectandu-si angajamentele asumate fata de Belgrad, si Rusia s-a decretat mobilizarea in sprijinul fratilor slavi din Balcani. In aceste conditii, necesitatea de a aplica rapid planul Schlieffen a determinat declansarea mobilizarii in Germania urmata de declaratia de razboi a Reich-ului catre Rusia (1 august). Dar tot conform planului Schlieffen, trupele germane in proportie de s-au indreptat spre

22

frontiera cu Franta si cu Belgia. Aceasta din urma tara a fost invadata la 3 august, urmand imediat declaratia de razboi a Germaniei catre Franta. Fata de invadarea Belgiei, Anglia a reactionat declarand razboi Germaniei la 4 august 1914. In decurs de o saptamana Europa, si practic lumea intreaga, fusesera cuprinse intr-un rzboi de proportii nemaivazute care avea sa se extinda in anii urmatori. In luptele care au urmat, planul Inaltului Comandament German a esuat la sfarsitul lunii august in incercarea de a cuceri Parisul (batalia de pe Marna august-septembrie 1914). In Prusia Orientala doua armate rusesti au navalit inainte de a se fi incheiat concentrarea tuturor trupelor la frontiera. Dar la sfarsitul lunii august 1914 noii comandanti din zona, generalii Hindenburg si Ludendorff au invins pe rusi in doua batalii celebre (Tannenberg si Lacurile Mazuriene), victorii care le-au asigurat celor doi lideri o aura de glorie pana la sfarsitul vietii. Germanii au indepartat primejdia de la frontiera lor, fara insa a invinge definitiv numeroasa armata rusa. Esuarea razboiului de miscare a fost urmata de trecerea la un razboi de pozitii, in transee, pe ambele fronturi, situatie ce se va mentine in urmatorii 4 ani. In aceste conditii noul comandant al armatei germane Falkenhayn a aratat imparatului ca razboiul nu mai putea fi castigat doar prin victorii front, unde superioritatea Antantei fata de Puterile Centrale era evidenta ,ci si prin recurgerea la mijloace politice: adica determinarea uneia dintre adversari sa incheie o pace separata iar Rusia parea puterea care ar fi acceptat pana la urma aceasta solutie. Tot din arsenalul mijloacelor politice facea parte, pentru ambele tabere, recrutarea de noi aliati. In acest din urma aspect diplomatiei avea sa-i revina rolul decisiv, iar mijloacele cele mai eficiente pentru acest scop vor fi promisiunile si amenintarile. Si in tabara Antantei aceste probleme au fost intelese in acelasi mod: castigarea de aliati era vitala pentru obtinerea victoriei. Initial la 3 august 1914, Italia si Romania regelui Carol I, care aveau tratate de alianta cu Puterile Centrale si-au proclamat neutralitatea, respectiv expectativa armata. La scurta vreme (23 august) Japonia a declarat rzboi Germaniei, trecand la ocuparea coloniilor germane din Pacific. La 4 septembrie 1914 la Londra reprezentantii puterilor Antantei au semnat un acord prin care se angajau sa nu incheie vreo pace separata cu Puterile Centrale si sa lupte pana la victoria finala. Rusia a oferit Romaniei un tratat de neutralitate, promitndu-i ca in cazul in care va pastra neutralitatea va avea dreptul ca la sfarsitul razboiului sa ocupe toate teritoriile locuite de romani din Austro-Ungaria (18 septembrie 1914). Rusia se temea ca regele Carol I va impune in cele din

23

urma intrarea Romaniei in razboi de partea Puterilor Centrale. Acest lucru nu s-a intamplat ,iar regele a murit la 10 octombrie 1914 fiind urmat la tron de nepotul sau Ferdinand. La 14 noiembrie 1914 Imperiul Otoman s-a alaturat Puterilor Centrale; prin inchiderea traficului maritim prin Stramtori puterile occidentale, Anglia si Franta, pierdeau o posibilitate de a mai ajuta Rusia in efortul de razboi. In schimb flota engleza a instaurat blocada coastelor Marii Nordului , declarand o grava criza alimentara in Germania. Pentru anul 1915, obiectivul Puterilor Centrale a fost declansarea unei vaste ofensive pe frontul de est. Chiar daca au fost repurtate succese (cucerirea Poloniei) armata rusa nu a fost invinsa. Politic insa, Germania s-a folosit de victoriile ei pentru a proclama un stat independent polonez pe teritoriul ocupat de la Rusia (5 noiembrie 1916) in speranta atragerii polonezilor in armata germana. Aceasta speranta nu s-a confirmat in schimb orice incercare de a mai obtine o pace separata cu Rusia a fost sortita esecului. In aprilie 1915 un corp expeditionar britanic a incercat sa cucereasca peninsula Gallipoli pentru a cuceri Stramtorile, dar dupa multe luni de lupta aceasta operatiune a esuat. In octombrie 1915, Puterile Centrale speculand resentimentele Bulgariei din razboaiele balcanice au determinat aceasta tara sa intre in razboi de partea lor. La scurta vreme eroica rezistenta a Serbiei a luat sfarsit, iar Imperiul Otoman putea fi ajutat eficient de catre Germania. Incercarea Germaniei de a raspunde la blocada engleza printr-un razboi submarin nelimitat a declansat protestele Statelor Unite, determinate de scufundarea navei Lusitania (7mai 1915). Germania si-a limitat razboiul submarin. Diplomatia Antantei a obtinut un mare succes promitand Italiei realizarea tuturor revendicarilor ei teritoriale asupra Austro-Ungariei prin semnarea Conventiei secrete de la Londra (26 aprilie 1915). Concomitent s-a declansat o vasta campanie propagandistica in Italia, care i-a silit in final pe liderii tarii -premierul Orlando si ministrul de externe Sidney Sonino - sa accepte intrarea in razboi impotriva Austro-Ungariei. Declaratia de razboi a Italiei catre Germania va avea loc 15 luni mai tarziu,la 26 august 1915. Insa contributia militara a Italiei nu a influentat prea mult raportul de forte in favoarea Antantei. Pentru anul 1916 Comandamentul German a hotarat sa-si mute efortul principal pe frontul de vest unde s-au desfasurat marile batalii de la Verdun si de pe raul Somme. Rusia a sprijinit pe anglo-francezi in iunie prin declansarea unei mari ofensive in Galitia (ofensiva Brussilov), dar in scurta vreme operatiunile militare au trebuit reduse. In aceste conditii

24

puterile Antantei au cerut ultimativ Romaniei sa intre in razboi , promitandu-i realizarea idealurilor nationale, fapt confirmat de conventia militara si politica din 17 august 1916.Zece zile mai tarziu Romania a declarat razboi Austro-Ungariei si armata romana a trecut Carpatii. Dar contraofensiva armatelor Puterilor Centrale a dus la ocuparea Bucurestilor la 6 decembrie 1916, a zonei petrolifere, in total din teritoriul Romaniei pana la vechea granita dintre Moldova si Tara Romaneasca. Guvernul roman, Parlamentul si familia regala s-au refugiat la Iasi. Franta prin misiunea militara condusa de generalul Berthelot si-a asumat refacerea armatei romane pentru operatiunile militare din 1917. Intrarea Romaniei in razboi a atras dupa sine numirea celor doi lideri militari germani, Hindenburg si Ludendorff, in functia cea mai inalta de conducere a armatei, asigurandu-le si rolul cel mai important in deciziile politice. Astfel dupa cucerirea Bucurestilor, cancelarul german Bethman Hollweg a facut propuneri de pace Antantei (12 decembrie 1916) fara a preciza conditiile de negociere. Ludendorff a prezentat armatei germane aceasta initiativa ca venind din partea Antantei, iar refuzul acesteia din urma nu a intarziat (30 decembrie). In schimb diplomatia americana, prin vocea presedintelui W.Wilson a cerut la 21 decembrie ambelor tabere aflate in conflict sa-si defineasca obiectivele pentru care lupta. Pretentiile formulate de cele doua tabere au facut imposibila o continuare a dialogului. In aceste conditii conducerea militara germana a hotarat la 9 ianuarie 1917 declansarea unui razboi submarin total, asumandu-si riscul ca Statele Unite sa intre in razboi de partea Antantei. Acest lucru s-a produs la 6 aprilie, dar fara ca S.U.A sa semneze acordul de la Londra, ci afirmandu-se ca putere asociata, nu aliata, neangajandu-se cu nimic fata de obiectivele politice ale puterilor Antantei. In acel moment situatia politica cunostea o schimbare radicala. La inceputul lui martie 1917, in Rusia a izbucnit revolutia democratica ce a dus la detronarea tarului Nicolae al II-lea (15 martie 1917). Republica a fost proclamata in septembrie. Cum Rusia obtinuse deja de la Franta si Anglia promisiuni ferme privind dreptul ei de a ocupa Stramtorile si de a-si stabili frontierele vestice acolo unde va voi (februarie 1917) guvernul provizoriu sia propus continuarea razboiului, contrar nazuintelor maselor populare care voiau pacea. Comandamentul german a hotarat in martie 1917, sa-l trimita in Rusia pe liderul revolutionar exilat in Elvetia, Lenin, care si-a asumat misiunea de a organiza o noua revolutie bolsevica si de a incheia in cel mai scurt timp

25

pacea cu Germania. Trupele germane urmau sa se deplaseze din Rusia in Franta unde ar fi obtinut victoria decisiva inaintea venirii americanilor. Conducerea militara a Germaniei a respins ofertele de pace din 1917 venite prin intermediul unui ofiter belgian, ruda cu noul imparat Carol I, al Austro-Ungariei, si de la papa Benedict al XV-lea (august 1917). Cum ofensiva planuita de Rusia in vara lui 1917 pe front (inclusiv in Romania) nu a dat rezultatele scontate, nemultumirea populara a permis succesul loviturii de stat bolsevice conduse de Lenin la Petrograd la 7 noiembrie 1917. Au urmat imediat declararea intentiilor de pace a Rusiei si incheierea unui armistitiu pe tot frontul (decembrie 1917). Tratativele de pace au inceput la scurta vreme la Brest Litovsk. Ele au avut o evolutie complicata ,dar s-au incheiat la 3 martie 1918.Romaniei i-au fost impuse conditiile grele ele pacii de la Bucuresti din 7 mai 1918. Contrar angajamentelor asumate la Brest- Litovsk, armata germana a ocupat o mare parte din Rusia, 800 000 de km2, permitand insa proclamarea independentei Finlandei , statelor baltice si a Ucrainei, ce urmau a fi vasale Germaniei. Aceste actiuni au compromis definitiv diplomatia germana in ochii opiniei publice internationale. In schimb presedintele american Wilson a propus la 8 ianuarie 1918 asa numitele 14 puncte - conditii pentru o pace echitabila ale caror elemente esentiale erau restituirea teritoriilor cucerite (de Puterile Centrale) si recunoasterea aspiratiilor nationale ale popoarelor din centrul Europei. Raspunsul german a venit prin glasul armelor la 23 martie 1918, cand a pornit ofensiva menita sa cucereasca Parisul si sa ingenuncheze Franta. Aceasta operatiune a esua in iulie 1918, ca urmare a implicarii masive a armatei americane pe frontul occidental. In aceste conditii Hindenburg si Ludendorff au anuntat guvernul ca situatia de pe front se indrepta rapid spre dezastru (29 septembrie 1918) si au cerut democratizarea vietii politice germane, adica necesitatea ca un guvern de coalitie (cu majoritate socialista) sa-si asume misiunea de a incheia cat mai repede armistitiul pe baza celor 18 puncte ale presedintelui Wilson. Tarile aliate Puterilor Centrale au capitulat pe rand Bulgaria (30 septembrie) Imperiul Otoman (30 octombrie) Austro-Ungaria (3 noiembrie). In aceste conditii nu mai putea fi vorba de o pace unde sa se recunoasca statutul de mare putere a Germaniei. Solutia ceruta de liderii militari ai Antantei a fost dezarmarea armatei germane printr-un armistitiu si apoi trecerea la negocierile de pace propriu-zise. Cum liderii militari germani nu acceptau acest lucru, in Germania a izbucnit revolutia (3 noiembrie 1918revolta marinei militare) apoi la 9 noiembrie proclamarea republicii la Berlin. Noul guvern dominat de socialisti si-a asumat misiunea acceptarii

26

armistitiului in conditiile formulate de aliatii occidentali (Compiegne 11 noiembrie 1918) punandu-se astfel capat razboiului. Armatei germane i s-a cerut predarea armamentului greu( tunuri, avioane, submarine, nave) dar i s-a permis pastrarea armamentului individual si intoarcerea imediata in tara unde noul guvern (Ebert si Scheidemann) aveau sa o foloseasca pentru ca revolutia sa nu ajunga sa ia proportii ca in Rusia. Tratatele de pace de la Brest-Litovsk si Bucureti au fost declarate caduce, iar trupele germane au fost retrase imediat din toate teritoriile cucerite. XI. Diplomatia pcii i a securit ii colective n perioada internbelic. Eecul politicii conciliatoriste (1919-1939) Primul rzboi mondial a dus la dispari ia i destrmarea a patru imperii: austro-ungar, german, rus i otoman. Rezultatul, grbit de un val de micri revolu ionare, a fost constituirea n Europa Central i de Est a noi state independente: Finlanda, rile Baltice, Polonia, Cehoslovacia, Austria ( care ini ial a cerut unirea cu Germania), Ungaria, iar alte state i-au desvrit unitatea na ional precum Romnia i Regatul Srbo-Croato-Sloven ( ulterior Iugoslavia). Conferin a pcii a trebuit s in seama de aceste realit i i s accepte la dezbateri pe reprezentan ii rilor mai sus men ionate. Conferin a i-a propus o transformare fundamental a rela iilor diplomatice prin acceptarea principiul na ionalit ilor i prin crearea unei organiza ii interna ionale menit s rezolve panic litigiile dintre state. Acest din urma obiectiv s-a materializat imediat dup deschiderea Conferin ei de la Versailles (18 ianuarie 1919, cnd a cptat contur Liga Na iunilor, oper a preedintelui american W.Wilson. ns n privin a rela iilor diplomatice s-au pstrat trsturile celor din vremea rzboiului: deciziile importante au fost luate numai de ctre Consiliul marilor puteri nvingtoare: S.U.A, Anglia, Fran a, Italia, ignorndu-se statele mici, cu interese limitate iar o serie de dezbateri au fost secrete; apoi reprezentan ii rilor nvinse nu au fost admii la Conferin . ntre puterile nvingtoare au aprut imediat divergen e: Fran a dorea dezmembrarea Germaniei dar s-a lovit de opozi ia Angliei i a Statelor Unite. Atunci Fran a a impus principiul desbgubirilor de rzboi pe care urma s le plteasc Germania, ca o metod de a impedica refacerea economiei germane i implicit a poten ialului ei militar. Germaniei i-a fost

27

impus cedarea a 11% din teritoriu i limitarea armatei. Tratatul de pace a fost semnat la Versailles la 28 iunie 1919. Condi ii similare au fost impuse Austriei prin tratatul de la Saint Germain (10 septembrie 1919) i Bulgariei la Neuilly (27 noiembrie 1919). Ungaria a fost redus la frontierele ei etnice, recunoscndu-se unirea Transilvaniei cu Romniei (Trianon 4 iunie 1920). rile nvinse au considerat tratatele de pace drept dictate i i-au propus de la nceput revizuirea lor. Europa s-a mpr it n state revizioniste i state care doreau men inerea sistemului creat la Versailles. Acest sistem era garantat de Anglia i Fran a n condi iile n care legislativul american a impus neparticiparea S.U.A. la activitatea Ligii Na iunilor ( martie 1920) i revenirea la o politic de izola ionism. n felul acesta pacea s-a dovedit a fi doar un armisti iu ntre dou rzboaie mondiale. Divergen ele nu au ntrziat s apar ntre Anglia i Fran a. Cea din urma urmrea izolarea diplomatic a Germaniei i men inerea ei ntr-o stare de dependen economic. Anglia nu era interesat n primul rnd de politica de pe continent; n plus considera men inerea cu orice pre a pcii drept o condi ie indispensabil pentru stabilitatea uriului imperiu colonial britanic. Pre ul acestor interese urma s fie pltit de statele mici vecine cu Germania. n octombrie 1924, prin acordurile de la Locarno, Germania a recunoscut grani ele ei de vest, cu Fran a i Belgia, dar nu i pe cele din est, cu Polonia i Cehoslovacia. Pentru aceast recunoatere par ial, Germania a fost primit n Liga Na iunilor n 1926, dei nu erau motive pentru aceasta. Germania ducea o politic f i de contestare a tratatului de la Versailles i n acest scop se aliase cu Rusia Sovietic nc din aprilie 1922. Fran a a ncercat s contrabalanseze politica Germaniei sprijinind formarea de alian e regionale ntre rile care sus ineau sistemul de la Versailles. Astfel a sus inut formarea n 1921 a Micii n elegeri (Romnia, Cehoslovacia i Iugoslavia) i n 1934 formarea n elegerii Balcanice ( Romnia, Turcia, Grecia i Iugoslavia). Liga Na iunilor, unde s-a ilustrat strlucitor Nicolae Titulescu, a ncercat materializarea idealurilor de securitate colectiv i dezarmare, dar s-a lovit de opozi ia rilor revizioniste, dar a marilor puteri care au sabotat sistematic orice demers concret. Stabilitatea a primit o grea lovitur prin izbucnirea marii crize economice din anii 1929-1933. Germania s-a folosit de aceast criz pentru a scpa de plata datoriilor de rzboi, a ob ine egalitatea de narmare alturi de marile puteri, iar tensiunile sociale provocate de criz au facilitat ascensiunea spre putere a lui Adolf Hitler, lider politic extremist al crui

28

obiectiv era revizuirea tratelor de pace. Hitler a devenit cancelar al Germaniei la 30 ianuarie 1933. n fa a acestei evolu ii liderii politici britanici au impus o politic de conciliatorism, ncercnd salvarea pcii. Astfel Hitler a putut s renfiin eze armata german ( Wehrmacht-ul n martie 1935) i a remilitalizat Renania n martie 1936, fr a se lovi de opozi ia serioas a Angliei i a Fran ei. Tot n 1936, Hitler a reuit s ob ine o alian cu o alt mare putere revizionist: Italia fascist, condus de Benito Mussolini (formarea axei Berlin-Roma n noiembrie 1936). Mussolini a invadat Etiopia, sfidnd sanc iunile Ligii Na iunilor (19351936) i mpreun cu Hitler l-au sus inut pe dictatorul spaniol Francesco Franco pentru a ctiga rzboiul civil din Spania (1936-1939). Inten iile rboinice ale lui Hitler erau clare. Dictatorul german i-a intiin at colaboratorii despre acest lucru ntr-o edin secret din 5 noiembrie 1937. Liderii militari germani care s-au opus acestei idei au fost ulterior compromii i destitui i. n martie 1938, sigur de sprijinul lui Mussolini, Hitler a anexat Austria. La 30 septembrie acelai an Hitler a organizat o conferin interna ional la Munchen unde mpreun cu Mussolini, cu N.Chamberlain, premierul britanic i E.Daladier, premierul Fran ei, s-a hotrt dezmembrarea Cehoslovaciei n favoarea Germaniei. Abia n martie 1939, cnd Hitler a ocupat toat Cehoslovacia, puterile occidentale Anglia i Fran a au decis s se opun la alte anexiuni ale Germaniei i au dat garan ii de securitate teritorial Poloniei, Romniei, Greciei i Turciei (martie-mai 1939). La 22 mai 1939 Germania hitlerist a ncheiat o alian militar cu Italia fascist ( pactul de o el). Anglia i Fran a au ini iat tratative cu U.R.S.S. pentru a contracara politica expansionist a Germaniei i Italiei. Dar cum nu au oferit nimic dictatorului sovietic, I.V.Stalin, acesta din urm a decis s propun un pact de neagresiune Germaniei hitleriste oferindu-i nu numai linite pe frontul de est ci i materiile prime indispensabile (petrol, gru, bumbac) pentru maina de rzboi german. Pactul a fost semnat la 23 august 1939 de ctre minitrii de externe ai Germaniei i U.R.S.S.-ului Ribbentrop Molotov. Uniunea Sovietic urma s refac grani ele fostului imperiu rus pe seama Poloniei, Finlandei, rilor Baltice i Romniei (de la care urma s anexeze Basarabia). In aceste conditii, la 1 septembrie 1939,Germania a atacat Polonia.Conform angajamentelor asumate, Anglia i Fran a au declarat rzboi Germaniei la 3 septembrie. Cel de-al doilea rzboi mondial izbucnise.

29

XII. Diploma ia marilor puteri n timpul celui de-al doilea rzboi mondial. Churchill, Roosevelt, Stalin negociatori (1939-1945). Conferin a de pace de la Paris (1946-1947). Declara ia de rzboi a Angliei i a Fran ei nu a fost urmat de nici o ac iune militar n urmtoarele 8 luni (rzboiul ciudat). n acest timp, trupele germane au nimicit rapid armata polonez i au ocupat Varovia (22 septembrie). De la 17 septembrie trupele sovietice au ocupat partea de vest a Poloniei, mpr ind din nou aceast ar cu germanii, prin acordul de la Moscova din 28 septembrie 1939. n cursul lunii septembrie 1939, majoritatea rilor europene i-au proclamat neutralitatea. Romnia a fcut acest lucru la 6 septembrie 1939. n timp ce trupele germane ocupau noi pozi ii de lupt n vest, Uniunea Sovietic a declanat rzboiul mpotriva Finlandei (30 noiembrie 1939), fapt pentru care a fost exclus din Liga Na iunilor (14 decembrie 1939). n martie 1940 dup lupte grele, Uniunea Sovietic a reuit s impun Finlandiei un tratat de pace anexndu-i o serie de teritorii finlandeze. n lunile februarie-martie 1940 preedintele Roosevelt a nceput o ac iune de mediere a pcii trimi ndu-l n Europa, la Londra, Paris, Roma i Berlin pe diplomatul Sumner Welles. Nu s-a ajuns ns la nici un rezultat. Germania a ocupat Danemarca i Norvegia (aprilie 1940). La 10 mai 1940, ziua n care Winston Churchill a devenit prim-ministru a Marii Britanii, germanii au declanat ofensiva pe frontul de vest, nregistrnd un ir de victorii care au dus la distrugerea armatei franceze; armata englez a reuit cu greu s fug de pe continent prin portul Dunquerque. Cnd situa ia se contura clar n defavoarea Fran ei, Italia i-a declarat rzboi, sfidnd avertismentele preedintelui Roosevelt (10 iunie 1940). La 24 iunie 1940 Fran a a acceptat s capituleze la Compiegne. n condi iile prbuirii Fran ei, U.R.S.S. a trecut la ocuparea rilor baltice i n 26-28 iunie 1940 a impus Romniei cedarea Basarabiei i Bucovinei de Nord. Apoi la 30 august 1940, Germania i Italia au tranat litigiile de frontier maghiaro-romn impunnd Romniei cedarea Ardealului de Nord ctre Ungaria prin Dictatul de la Viena. Tot n vara lui 1940 avia ia german a purtat un ir de lupte cu avia ia britanic, n spa iul aerian al Angliei (btlia Angliei) ncheiat cu victoria englezilor. Singur n fa a puterilor axei, Marea Britanie a ob inut sprijinul S.U.A, cedndu-i bazele ei militare din Atlantic (2 septembrie 1940) i importnd de

30

peste ocean mari cantit i de materiale de rzboi prin legea de mprumut i nchiriere. In noiembrie 1940,a avut loc o racire a relatiilor sovieto germane in urma vizitei lui Molotov la Berlin (12 13 noiembrie 1940),prilej cu care Hitler a ignorat pretentiile sovieticilor asupra Stramtorilor si Balcanilor. La 18 decembrie 1940, Hitler a semnat directiva nr.21 prin care hotara atacarea URSS la15 mai 1941. Atacul a intarziat din cauza operatiunilor militare intreprinse de germani pentru cucerirea Iugoslaviei si a Greciei(aprilie mai 1941). n cele din urm Germania a atacat U.R.S.S. n cele din urm, Germania a atacat U.R.S.S. la 22 iunie 1941 nregistrnd mari succese pn n decembrie. Atacarea U.R.S.S. a dat o nou dimensiune, mondial, rzboiului. Aproape imediat, Winston Churchill, adversar notoriu al sistemului comunist a afirmat sprijinul britanic pentru sovietici. n iulie, preedintele Roosevelt a trimis la Moscova misiunea condus de Averell Harrimann pentru a stabili ajutorul necesar sovieticilor. La 15 august 1941, la baza militar Argentia din Canada, preedintele Roosevelt i Winston Churchill au redactat Charta Atlanticului- un set de opt principii pentru organizarea postbelic a lumii i au pus bazele Coali iei Na iunilor Unite, dei S.U.A erau nc neutre. Ulterior, toate guvernele n exil ale rilor ocupate de germani i apoi Uniunea Sovietic au aderat la principiile Chartei Atlanticului. Sovieticii au ncheiat acorduri de colaborare (livrri de material de rzboi) cu Anglia i S.U.A prelungite an de an pn la sfritul rzboiului. Pentru a ajuta eficient frontul de est, englezii i sovieticii au ocupat mpreun Iranul n august 1941. n decembrie 1941 ofensiva german a fost oprit n fa a Moscovei. La 7 decembrie 1941, Japonia (care ncheiase un tratat de neutralitate cu U.R.S.S n aprilie 1941) a atacat baza american de la Pearl Harbour, fr declara ie de rzboi. Acest atac a nsemnat intrarea S.U.A n conflagra ia mondial. Cteva zile mai trziu Germania, Italia i alia ii lor (Romnia, Ungaria, Bulgaria, Finlanda a trimis declara ii de rzboi Statelor Unite. Aceast extindere a conflictului, a pus problema coordonrii ac iunilor alia ilor. n acest sens sovieticii au cerut imperativ deschiderea unui al doilea front n Europa pentru a slbi presiunea germanilor pe frontul de est. La consftuirile purtate ntre Roosevelt s-a vzut ns c singura ac iune eficient nu putea fi realizat dect n Nordul Africii. La 8 noiembrie 1942 trupele anglo-americane au debarcat n aceast zon i au cucerit-o pn n martie 1943. n aceeai perioad sovieticii au repurtat marea victorie de la Stalingrad (19 noiembrie 1942- 1 februarie 1943), momentul de cotitur al rzboiului. n coresponden a purtat cu Churchill i Stalin, Roosevelt a pus

31

problema fixrii elurilor politice ale Na iunilor Unite pentru a evita apari ia unor tensiuni diplomatice dup rzboi. n ceea ce i privea, sovieticii i-au exprimat dorin a de a pstra grani ele ob inute prin aplicarea pactului Ribbentrop Molotov, contrar principiilor Chartei Atlanticului, precum i dorin a de a aveaguverne prietene la grani ele U.R.S.S. ca s nu se mai repete atacul din 22 iunie 1941. La ntlnirea Churchill Roosevelt de la Casablanca, din 19-23 ianuarie 1943, preedintele american a anun at hotrrea Na iunilor Unite de a ncheia rzboiul numai prin capitularea necondi ionat a puterilor Axei. La aceast ntlnire, Churchill l-a convins pe Roosevelt c singura opera iune militar realizabil este o debarcare n Sicilia i Italia i nu deschiderea celui de-al doilea front cum cerea I.V.Stalin. Aceast decizie l-a nemul umit pe dictatorul sovietic, n condi iile n care frontul de vest ducea greul rzboiului iar el nsui ducea o politic de conciliere cu marile puteri capitaliste marcate de autodizolvarea, n mai 1943, a Interna ionalei a III-a comuniste ( ntemeiat n 1919 ca instrument al propagandei sovietice). Debarcarea din Italia a avut loc n lunile iulie i august 1943. Consecin a a fost arestarea i demiterea lui Mussolini (25 iulie) i capitularea Italiei (8 septembrie 1943). ns nu a urmat succesul militar dorit de alia ii angloamericani. Germanii au luat n stpnire restul teritoriului italian i s-au aprat cu disperare. Roma a czut abia la 4 iunie 1944, iar luptele au continuat pn n mai 1945, n nordul Italiei. Proiectul debarcrii angloamericane n Balcani ( sritura de pisic) a trebuit s fie abandonat. n aceste condi ii, la ntlnirea Churchill-Roosevelt de la Quebec (17-24 august 1943), preedintele american l-a anun at pe premierul britanic de hotrrea sa ferm de a deschide cel de-al doilea front printr-o debarcare n Fran a la jumtatea lunii mai 1944. Aceast decizie a fost reconfirmat la prima ntlnire a celor trei mari Roosevelt, I.V.Stalin i Churchill desfurat la Teheran ntre 28 noiembrie 1 decembrie 1943 unde s-au dezbtut i problemele legate de organizarea postbelic a lumii. n primvara i vara lui 1944, ofensiva sovietic a eliberat teritoriul U.R.S.S. i a trecut la opera iuni militare pe teritoriul rilor vecine Romnia i Polonia. Cum nfrngera Germaniei se contura clar, statele aliate axei au ncercat negocieri de pace separat cu Na iunile Unite. Pentru a prentmpina desprinderea sateli ilor si din alian a cu Germania, Hitler a luat unele msuri de siguran , cum ar fi ocuparea militar a Ungariei n martie 1944. La 6 iunie 1944 alia ii anglo-americani au debarcat n Normandia i au trecut la ocuparea Fran ei. La sfritul lui iulie sovieticii s-au apropiat de

32

Varovia, unde la 1 august 1944 a izbucnit o insurec ie popular condus de for ele anticomuniste. Lipsit de sprijinul sovieticilor insurec ia a fost nvins dup 63 de zile de eroic rezisten , Varovia distrus i o mare parte a popula iei civile masacrate. Evenimentele s-au precipitat n Balcani. La 23 august 1944, la Bucureti a fost arestat Ion Antonescu i Romnia a ntors armele mpotriva Germaniei. Armata sovietic a ocupat rapid Romnia. O micare similar, insurec ional, a avut loc Sofia, la 9 septembrie 1944 urmat de instaurarea unui guvern prosovietic, n condi iile n care sovieticii intraser deja pe teritoriul Bulgariei i i declaraser rzboi la 5 septembrie 1944. La 12 septembrie 1944, s-a ncheiat la Moscova armisti iul dintre Romnia i Na iunile Unite; a urmat la 19 septembrie armisti iul cu Finlanda i la 28 octombrie cel cu Bulgaria. Conven iile de armisti iu au fost impuse de Molotov, i con ineau prevederi cu caracter politic, despgubiri de rzboi, msuri de colaborare militar ulterioar ( mai pu in armisti iul cu Finlanda). Prevederile conven iilor de armisti iu vor constitui baza de elaborare a prevederilor tratatelor de pace. Prbuirea frontului german din Balcani, fcea iminent intrarea armatelor sovietice n Grecia. Pentru a mpiedica acest lucru, Churchill s-a deplasat la Moscova n zilele de 9-19 octombrie 1944. Acolo a discutat cu I.V.Stalin oferindu-i o mpr ire a sferelor de influen n Europa (acordul de procentaj), adic dreptul U.R.S.S. de a influen a politica de a influen a evolu ia politic din rile ocupate de trupele sovietice s-au aflate n curs de ocupare ( inclusiv Polonia). n schimb, Stalin a promis c nu se va implica n niciun fel n situa ia din Grecia. Evenimentele ulterioare vor evolua n sensul celor fixate la Moscova. La aceast ntlnirea a fost reprezentat i preedintele american Roosevelt. La nceputul lui ianuarie 1945 a fost declanat marea ofensiv sovietic spre Berlin, n timp ce alia ii occidentali nu reuiser nc s treac Rinul. n aceste condi ii a avut loc ntlnirea de la Ialta, din Crimeea, ntre cei trei mari ( 4-11 februarie 1945). Ca i la Teheran, conferin a a fost prezidat de preedintele Roosevelt, dar cel care i-a impus punctul de vedere a fost I.V.Stalin. La Ialta s-au fixat zonele de ocupare ale Germaniei, problema repara iilor, principiile organizrii Na iunilor Unite i s-a hotrt evolu ia spre democra ie a rilor eliberate din Europa. n ceea ce privete soarta rilor din Europa Central i de Est, evenimentele ulterioare vor da o crud dezmin ire speran elor de democratizare pentru c n aceste ri se va instaura dictatura comunist. Rzboiul s-a ncheiat la 9 mai 1945 dup cucerirea Berlinului de ctre trupele sovietice, prin capitularea necondi ionat a Germaniei.

33

Japonia a capitulat i ea necondi ionat la 2 septembrie 1945 dup ce a fost supus bombardementului atomic american la 6 i 9 august 1945. n zilele de 17 iulie august 1945 a avut loc o nou conferin a celor trei mari la Potsdam, lng Berlin. n locul lui Roosevelt (decedat la 12 aprilie 1945) fusese numit Harry S.Truman, iar n locul lui Churchill fusese ales premier Clement Attlee. Conferin a a reglementat problemele legate de organizarea postbelic i a ncredin at misiunea ncheierii tratatelor de pace cu rile foste satelite ale Germaniei unui Consiliu al Minitrilor de Externe ai marilor puteri (Fran a a fost acceptat n acest sistem). Au avut loc trei conferin e ale acestui consiliu la Londra, Moscova i Paris. Lucrrile Conferin ei de Pace s-au deschis la Paris, la 29 iulie 1946. A doua zi a fost publicat textul tratatelor de pace, n forma elaborat de consiliul minitrilor de externe, text care urma s fie supus dezbaterilor.Reprezentan ii rilor nvinse au fost admise la tratative. Acestea au fost lungi i anevoioase i s-au ncheiat mereu prin impunerea punctului de vedere al marilor puteri (15 octombrie 1946). Dintre cele 5 ri foste satelite ale Germaniei (Italia, Romnia, Bulgaria, Finlanda i Ungaria), numai Italiei i s-a recunoscut statutul de cobeligeran i. Romniei i-a fost recunoscut Transilvaniei de Nord, Bulgaria a pstrat Cadrilaterul ob inut prin acordul lui Hitler din septembrie 1940, Ungaria a revenit la grani ele fixate la Trianon, n 1920 iar Finlanda la cele din 1940. Conferin a minitrilor de externe de la New York din noiembriedecembrie 1946 a dat forma final a tratatelor de pace. Ceremonia semnrii lor oficiale a avut loc la Paris la 10 februarie 1947. Tratatul de pace cu Germania nu s-a semnat niciodat. Tratatul de pace din 1947 a fost urmat de mpr irea Europei n sfere de influen i de aa numitul rzboi rece. Dar apari ia armelor de nimicire n mas a influen at n mod decisiv percep ia asupra rzboiului. Pe continentul european nu au mai avut loc confruntri militare, iar prin negocieri ntre marile puteri s-a putut evita o catastrof nuclear. Sistemul domina iei sovietice s-a prbuit n 1999, punndu-se capt rzboiului rece. Lumea a intrat ntr-o nou faz de evolu ie.

34