Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

Academia „Ștefan cel Mare”

Facultatea: Drept, Ordine publică și Securitate civilă

Catedra: Drept penal și criminologie

Referat
Tema: Munca educativă cu condamnaţii

A elaborat: studenta gr. academice 184 Conducător științific: dr. în drept,

Bodiu Sanda conf. univ., comisar principal
Osadcii Cornel

Chișinău 2021
 Cuprins

Introducere.................................................................................................................3
Capitolul 1. Principii generale privind organizarea muncii educative cu
condamnații...............................................................................................................4
1.1 Formele de organizare a muncii educative cu condamnații................................5
1.2 Nevoile educaționale ale condamnaților și programele corecționale..................7
Capitolul 2. Utilitatea programelor educative din penitenciare..............................10
2.1 Evaluarea programelor corecționale..................................................................11
Concluzie.................................................................................................................14
Bibliografie:.............................................................................................................15

2
 Introducere

Prin educaţie înţelegem un fenomen social general, permanent şi continuu, în cadrul

căruia se realizează transferul de valori de ordin spiritual, politic, moral, ştiinţific, juridic,
cultural, religios în scopulformării şi dezvoltării personalităţii omului.[2, p.31] În altă formulare
educaţia presupune un ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării şi
dezvoltării însuşirilor intelectuale, morale sau fizice, în special, ale copiilor şi tineretului.
Distincţia între educaţie şi formare poate fi, practic, neimportantă pentru populaţia
penitenciară. Mulţi deţinuţi au puţine calificări educative şi au nevoie să obţină competenţe de
bază. Educaţia în închisoare poate beneficia de o exploatare intensivă a resurselor umane (este
cazul în care populaţia condamnaţilor reţine indivizi calificaţi, care pot fi antrenaţi în activităţile
de învăţământ şi de formare a celorlalţi deţinuţi).
Mare parte din cei care ajung în închisori, nu sunt dintre cei mai buni cetăţeni: au un nivel
de cultură redus, deseori nu au familie, nu au locuinţă şi nici o bună sănătate. La acestea se
adaugă uneori învăţări patologice şi dependenţă de alcool sau droguri. Ca urmare, ideologia
tratamentului penitenciar a afirmat cu putere ideea că omul, deci şi delincvenţii, reprezintă o
valoare pentru societate. De aceea, pedeapsa este lipsită de conţinut şi însemnătate şi nu are o
justificare morală dacă nu-i ajutăm pe toţi deţinuţii să devină membrii utili ai societăţii. Instituţia
penitenciară exercită atâta putere asupra celor privaţi de libertate încât este justificat să ne
întrebăm ce este bun şi util pentru ei.[3, p.1]
O altă problemă actuală în ce priveşte dezvoltarea umană în penitenciare, este
posibilitatea existenţei penitenciarelor fără tratament: dacă se exagerează măsurile de securitate
în virtutea unei anxietăţi nejustificate decât subiectiv, va fi afectată comunicarea educativă dintre
personal şi deţinuţi cu toate consecinţele care decurg de aici. Doar relaţiile umane purtătoare de
valori pot ameliora scara de valori a deţinuţilor.
Munca educativă nu conţine elemente de pedeapsă, deoarece se bazează pe metodele de
influenţă psiho-pedagogică. Ea este reglementată de normele juridice doar în linii generale.
Astfel, prevederile legale determină sarcinile, principiile, direcţiile şi formele de bază ale muncii
educative, care se desfăşoară înmediul condamnaţilor. Volumul limitat de reglementări juridice
al acestei munci este justificat, deoarece ea permite utilizarea largă a metodelor de influență
pedagogică și psihologică în penetenciare.

3
 Capitolul 1. Principii generale privind organizarea muncii educative cu
condamnații

Prin educaţie înţelegem un fenomen social general, permanent şi continuu, în cadrul

căruia se face un transfer de valori spirituale, politice, morale, ştiinţifice, juridice, culturale,
religioase, în scopul formării şi dezvoltării persoanlităţii omului.
Educaţia înglobează în domeniul său şi recuperarea indivizilor cu conştiinţă înapoiată şi,
în ultimă instanţă, cu comporatment deviant. Această componentă a educaţiei este denumită
reeducare. Deoarece forma flagrantă de manifestare a deprinderilor antisociale o constituie
infarcţiunea, reeducarea se adresează, în primul rând, celor condamnaţi la pedeapsa cu
închisoarea.
Administraţia penitenciară trebuie să depună toate eforturile pentru a nu admite
degradarea fizică, morală şi psihică a deţinuţilor. Nu este suficient ca administratţia penitenciară
să aibă un comportament uman şi nepărtinitor în raport cu deţinuţii. Se cere a realiza un complex
de activităţi care ar permite dezvoltarea, în direcţia bună, a personalităţii celui deţinut.
Procesul de reeducare a condamnaţilor este deosebit de complex dar, pentru îndeplinirea
scopurilor sale, legea penală pune la dispoziţie mijloace prin intermediul cărora acţionează
asupra transformării conştiinţei condamnaţilor dintre care cel mai important este munca
productivă. Totuşi, munca social-utilă nu poate fi unica în realizarea sarcinilor reeducării
condamnaţilor. Alături de muncă, legiuitroul a prevăzut acţiunile socio-educative, instruirea
generală şi profesională a condamnaţilor.
Procesul de corijare a condamnaţilor în instituţiile penitenciare se realizează într-un
mediu nefavorabil din punct de vedere pedagogic, cum ar fi concentrarea unui număr mare de
persoane cărora le sunt caracteristice anumite vicii morale. O astfel de atmosferă face dificil
procesul de cultivare a calităţilor morale deoarece micromediul instituţiei penitenciare se
manifestă ca un factor social-psihologic negativ care diminuează eficacitatea influenţării
educative asupra condamnaţilor.[4, p.4]
În locurile de detenţie există o colectivitate eterogenă de oameni de vârste, profesii şi
sexe diferite, cu un nivel variat de instruire şi cultură, proveniţi din diverse medii sociale, cu o
activitate infracţională îndelungată sau aflându-se la prima faptă, cu caractere şi trăsături
individuale multiple, mai mult sau mai puţin receptivi la acţiunea de reeducare, având un singur
element comun: încălcarea legilor şi normelor de convieţuire socială. În asemenea condiţii,
acţiunile socioeducative şi instruirea profesională trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
 asigurarea unui conţinut corespunzător acţiunilor socio-educative;
 particularizarea acţiunilor socio-educative;
 adoptarea unei metodologii corespunzătoare gradelor de receptivitate şi de evoluţie a
condamnaţilor;
 conducerea unora dintre activităţile socio-educative de specialişti civili din domeniul
psihosociologiei;
 asigurarea unor anumite condiţii materiale şi organizatorice necesare.
Până în prezent lucrul educativ cu condamnaţii era bazat pe sistemul sovietic de educare
colectivă, elaborat detaliat de Makarenko A. Ideile căruia au fostt dezvoltate de Suhomlinsky V.,

4
care a stabilit un şir de principii ale educării individuale pe baza colectivului, prin intermediul
colectivului şi pentru colectiv.
Una din particularităţile sistemului penitenciar actual constă în stimularea parţială şi
unilaterală a corijării persoanei în care unele procese (care au loc în instituţiile penitenciare)
contribuie la reeducarea condamnaţilor, iar altele – frânează acest proces. Eliminarea acestor
contradictorialităţi se poate efectua nu atât prin perfecţionarea unor mijloace de corijare şi
reeducare în parte, cât prin crearea unui sitem complex, adecvat structurii social-psihologice a
personalităţii.
Astăzi, când metodele obişnuite şi învechite nu pot aduce rezultate satisfăcătoare în lucrul
educativ cu condamnaţii, s-a creat situaţia, când devine posibil şi necesra studierea şi crearea
unui sistem de reeducare a delicvenţilor în baza unor metode care ar corespunde noilor realităţi.
[5, p.5]
Munca educativă în instituţiile penitenciare este reglementată de art. 242 Codul de
Executare al RM. Conform alineatului (2) al art. 242 CE al RM „ Pentru realizarea procesului de
educaţie şi tratament aplicat condamnaţilor, administraţia penitenciarului:
a) aplică programe de formare ce vizează dezvoltarea personalităţii condamnatului,
formarea deprinderilor şi oferirea cunoştinţelor ce îi vor permite să se reintegreze în
societate;
b) implementează programe psihosociale care vor condiţiona schimbarea comportamentală
pentru îmbunătăţirea capacităţilor condamnaţilor şi abordarea problemelor specifice care
ar fi putut să influenţeze comportamentul delincvent;
c) desfăşoară activităţi culturale şi sportive pentru întărirea comportamentului prosocial;
d) acordă asistenţă psihologică în scopul reabilitării psihosociale şi reintegrării în societate a
condamnaţilor;
e) acordă asistenţă socială condamnaţilor în rezolvarea problemelor legate de situaţia lor
socială sau viaţa personală;
f) asigură desfăşurarea activităţilor cu caracter religios;
g) desfăşoară şi alte activităţi necesare în scopul reintegrării sociale a condamnaţilor.” [1]
Participarea condamnatului la acţiuni educative se ia în considerare la detreminarea
gradului său de corijare, precum şi la stabilirea măsurilor de stimulare. În ordinea de zi a
penitenciarului pot fi prevăzute măsuri educative şi participarea la ele este obligatorie pentru
condamnaţi.

1.1 Formele de organizare a muncii educative cu condamnații

Formele principale ale muncii educative cu condamnaţii, prevăzute de legislaţie, sunt:
activităţile educative; instruirea profesională; activităţi de creaţie; activităţi spirituale
(religioase); consiliere psihologică; asistenţă socială; activităţi sportive; frecventrae bibliotecilor;
activităţi în timpul liber; activitate de profilaxie individuală. De asemenea putem numi şi astfel
de activităţi importante cum ar fi: activitatea de muncă; educarea conştiinţei de drept; munca de
agitaţie şi lămurire.
Munca educativă se efectuează în încăperi speciale, sub supravegherea reprezentanţilor
personalului penitenciar. La regim iniţial şi comun în penitenciare de tip închis, la regim iniţial în
5
penitenciare de tip semiînchis, celulele în care se deţin condamnaţii la detenţiune pe viaţă,
precum şi în celulele izolatorului disciplinar, munca educativă este efectuată nemijlocit în celule.
Educaţia prin activitatea de muncă presupune cultivarea la condamnat a orientării ferme
spre munca cinstită. Acest lucru este foarte dificil, deoarece, o mare parte din condamnaţi sunt
convinşi că munca cinstită nu le asigură bunăstarea, de aceea, cred ei, este mai convenabil să
fure, să jefuiască, să mintă, să ducă o viaţă uşoară, antisocială.
Liderii lumii criminale concep munca cinstită ca o încălcare a tradiţiilor „cdului
deontologic hoţesc”. Educaţia prin muncă trebuie să fie opusă acestei poziţii amorale,
distrugătoare pentru pesoană şi societate. Prin diferite metode condamnatul trebuie convins că
munca cinstită în locurile de detenţie şi după eliberare este unica cale bună pentru el, acceptată
de societate şi prin care poate să evite recidiva infarcţiunilor. Totodată urmează de menţionat că
o problemă a educării prin muncă este lipsa locurilor de muncă în penitenciare.
O altă formă a muncii educative este formarea conştiinţei de drept la condamnaţi,
lămurirea legislaţiei având ca scop formarea unei culturi juridice, a stimei faţă de lege şi a
tendinţei de respectare strictă a ei. Educaţia juridică are o mare importanţă, fiindcă anume din
cauza încălcării legii condmanţii au ajuns în locurile de detenţie şi mulţi dintre ei, mai ales
minorii, declară că, dacă ar fi cunoscut legea şi consecinţele încălcării ei, n-ar fi încălcat-o
niciodată.
Educaţia juridică eficientă constituie una din garanţiile prevenirii recidivei infracţiunilor
în timpul executării pedepsei şi după eliberarea din penitenciare. Ea se înfăptuieşte prin
familiarizarea condamnaţilor cu prevederilor Constituţiei, analiza drepturilor, libertăţilor şi
obligaţiilor constituţionale ale cetăţenilor, importanţa lor pentru societate, studierea legislaţiei
penale, de procedură penală, execuţional-penală, altor legi, formarea pe baza seminarelor,
discuţiilor, lecţiilor practice a deprinderilor respectării normelor juridice, capacităţilor de a
rezolva problemele vieţii fără încadrarea legii. Una din dificultăţilor existente în procesul de
educaţie juridică a condamnaţilor este lipsa în bibliotecile penitenciarelor a literaturii juridice noi
şi a cadrelor înalt calificate.[5, p.7]
În condiţiile instituţiilor penitenciare una din formele importante de influenţă educativă
asupra condamnaţilor o constituie munca de agitaţie şi lămurire. Agitaţia vizuală este afişată în
sectorul locativ, în club şi bibliotecă, în localul sectorului şi teritoriului aferent, în biroul şefului
de sector, în carantină, în sectorul de producere al instituţiei precum şi în încăperile de aşteptare
a întrevederilor rudelor cu condamnaţii. Spre exemplu, nomenclatorul agitaţiei vizuale în sectoul
locativ cuprinde următoarele informaţii: regimul zilei în instituţia penitenciară; orele de primire a
condamnaţilor de către administraţia instituţiei; panoul pentru ziarele republicane şi locale;
gazeta de perete a instituţiei, standul de informaţii; standuri, panouri, lozinci care elucidează
sarcinile înaintate condamnaţilor; aforismele persoanelor ilustre, care contribuie la procesul de
corijare şi reeducare a condamnaţilor; drepturile şi obligaţiile condamnaţilor (art. 169, 170 CE al
RM); extrase din CE al RM.
Un mijloc efectiv al muncii educative cu condamnaţii îl constituie activitatea culturală şi
sportivă de masă. Astfel, în penitenciare pot fi organizate cercuri artistice de amatori, ale căror
prezentări, concerte şi spectacole se desfăşoară în cadrul instituţiei respective. Administraţia este
în drept să permită, la solicitarea condamnaţilor, organizarea concertelor cu plată din contul
acestora.

6
 În scopul asigurării mai eficiente a ocupării condamnaţilor în timpul liber, perfecţionării
continue şi ridicării nivelului de pregătire fizică, propagării culturii fizice, sportului şi unui mod
de viaţă sănătos în penitenciare sunt organizate diferite competiţii sportive, spatachiade şi alte
activităţi cu caracter sportiv. Pentru antrenarea mai amplă a condamnaţilor în măsurile educative
în penitenciare pot fi petrecute următoarele măsuri sportive: minifotbel; volei; tenis de masă; şah
şi jocul de dame; tragerea otgonului; ridicarea halterelor; ridicarea la bară; petrecerea
gimnasticii; victorine sportive; alergări la distanţa de 60 metri; aruncarea greutăţii; sărituri în
lungime.[5, p.8]
Educaţia politico-ideologică a condamnaţilor se bazează pe ideologia trasată de
Constituţia RM, pe ideile umanismului şi democraţiei. Condamnaţilor le sunt explicate ideile
politice pe care se bazează Constituţia, trăsăturile de bază ale sistemului politic şi economic al
RM ale structurii de stat, împuternicirile Parlamentului, Guvernului şi altor instituţii ale puterii
de stat, direcţiile de bază ale politicii interne şi externe ale RM, etc. Prin intermediul educaţiei
politico-ideologice la condamnaţi se cultivă deprinderi de cultură politică, de orientare în
evenimente politice şi participare în viaţa politică.
Educaţia estetică are menirea de a familiariza condamnaţii cu marile realizări ale artei, a
le trezi simţul aportului la dezvoltarea culturii umane şi a responsabilităţii sale pentru păstrarea
valorilor culturale şi comportarea în societate.
Educaţia economică este orientată spre iniţierea cu principiile de bază ale funcţionării
economiei de piaţă şi adaptării condamnaţilor spre existenţa în noile condiţii economice.
Educaţia ecologică se bazează pe necesitatea unui comporatament respectuos faţă de
natură ca mediu firesc de habitat al omului. Condamnaţilor le sunt explicate activităţile statului şi
ale organizaţiilor obşteşti pentru organizarea ocrotirii mediului înconjurător, normele de
comportare care contribuie la păstrarea unor condiţii ecologice acceptabile ale vieţii umane, se
cultivă deprinderi de respectare a acestor norme.
În scopul realizării efective ale direcţiilor examinate ale muncii educative este creată baza
organizatorico-legală şi metodică, se elaborează instrucţiuni, ordine şi alte documente care
reglementează această activitate la nivelul actelor subnormative.[5, p.9]

1.2 Nevoile educaționale ale condamnaților și programele corecționale

Plictiseala şi monotonia par să fie dominante în toate închisorile de oriunde: şansa de a
munci nu există decât pentru puţini deţinuţi şi de obicei pentru perioade scurte de timp. în
general, între 80 şi 90 % din deţinuţi stau în penitenciare fără să facă ceva deosebit: programul
de dimineaţă inclusiv micul dejun, ieşirea la curtea de plimbare aproximativ o oră, masa de
prânz, masa de seară, discuţiile interminabile cu colegii de cameră şi mai ales, privitul la
televizor.
După câţiva ani de şedere în penitenciar, liberarea devine într-adevăr o problemă de
adaptare: cunoştinţele, opiniile, regulile învăţate în penitenciar, modul în care concep viaţa lor
viitoare, devin obstacole pentru ceea ce numim competenţa de viaţă în lumea actuală. Şi să nu
uităm că mulţi deţinuţi au carenţe educaţionale, şcolare şi psihologice care deseori explică
infracţiunile comise în mod repetat.

7
 Deţinuţii pot fi clasificaţi în diverse moduri: bărbaţi şi femei, adulţi şi minori, recidivişti
şi ne-recidivişti, cu familie şi fără familie, sănătoşi şi bolnavi somatic, cu nivel de cultură ridicat
şi cu nivel de cultură scăzut, români şi străini, apţi de muncă şi inapţi de muncă, din mediu urban
şi din mediu rural etc. Ca urmare, nevoile lor educaţionale, psihologice, sociale şi terapeutice
sunt imense. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că mulţi sunt abandonaţi de familiile lor şi nu
au minime posibilităţi de întreţinere după liberarea din închisoare, vom avea imaginea completă
a ceea ce personalul educativ şi specialiştii în probleme umane - psihologi, sociologi şi asistenţi
sociali - au de corectat, amplificat, tratat, modelat în ce-i priveşte pe deţinuţi.
Toate sistemele penitenciare din orice ţară urmăresc să amelioreze condiţia umană a
deţinuţilor, oferindu-le cunoştinţe, tratându-le diferitele tulburări fizice şi psihice, dezvoltându-le
competenţe, utile pentru o viaţă cinstită după liberare.
Ca urmare, programele oferite de administraţia unui penitenciar pot fi clasifîcate în
programe de educaţie, programe de formare (profesională, în principal) şi programe de terapie.
Finalitatea acestor programe este comună: să-i ajute pe deţinuţi să gândească şi să se comporte
într-un mod acceptat social astfel încât să nu mai recidiveze.
Înţelegerea unui program corecţional depinde în mare măsură de viziunea asupra rolului
instituţiei penitenciare în comunitate şi desigur, a cauzelor criminalităţii. în acest context, James
McGuire - profesor la Universitatea din Liverpool, Anglia ne oferă câteva definiţii asupra
programelor corecţionale: prima, concepe programele ca fiind un ansamblu de activităţi având un
obiectiv precis şi implicând un număr de elemente interlegate; a doua definiţie, le concepe ca o
serie planificată de ocazii de învăţare pentru deţinuţi cu scopul general de a le reduce riscul de
recidivă. „Pentru a ajunge să operăm o schimbare de comportament, este necesar să adoptăm o
abordare constructivă, adică să moderăm comportamentele nedorite aplicând o metodă axată pe
întărirea pozitivă şi tehnică de creştere a repertoriului”.[3, p.2]
Un punct de vedere interesant propune D.L. MacKenzie care clasifică intervenţiile în
domeniul penal în şase categorii:
 neutralizarea: a reduce capacitatea delincventului de a mai comite o infracţiune, de
obicei prin încarcerare;
 disuasiunea: pedepsele au efecte neplăcute care pot face delincvenţii să renunţe la
infracţiuni;
 readaptarea: delincventul participă la programe care îi schimbă modul de gândire,
sentimentele şi comportamentul;
 măsuri de control în comunitate: prin supraveghere şi alte măsuri asemănătoare
delincventul este împiedicat să participe la proiecte infracţionale;
 structură, disciplină şi stimulare: se referă la activităţi fizice şi uneori mentale, concepute
să influenţeze pozitiv atitudinile persoanei şi dorinţa sa de a comite infracţiuni;
 readaptare şi măsuri de control: implică o combinaţie de metode de tratament, de
supraveghere şi restrângere a libertăţii, astfel încât persoana să fie forţată să respecte
normele.
Autorul menţionat consideră că trebuie făcută o distincţie între acţiunile justiţiei penale care
decurg direct din stabilirea pedepsei şi eforturile serviciilor penitenciare şi altor organizaţii de a
introduce factori activi de schimbare într-un mediu definit. El continuă spunând că deseori
publicul crede că pedepsele impuse de tribunale au efecte asupra comportamentului
delincvenţilor. Or pedeapsa în sine, nu are astfel de rezultate: pedeapsa este doar punctul de
plecare pentru programele de intervenţie.[3, p.3]
8
 Actualmente, în instituţiile penitenciare sunt implementate mai multe programe ce
urmăresc procesul educativ al condamnaţilor. Formele principale ale muncii educative cu
condamnaţii, prevăzute de legislaţie, sunt: activităţile educative; instruirea profesională; activităţi
de creaţie; activităţi spirituale (religioase); consiliere psihologică; asistenţă socială; activităţi
sportive; frecventarea bibliotecilor; activităţi în timpul liber; activitate de profilaxie individuală.
De asemenea putem numi şi altfel de activităţi importante cum ar fi: activitatea de muncă,
educarea conştiinţei de drept, munca de agitaţie şi lămurire.
De multe ori programele implementate în penitenciar corespund nevoilor pe care le au
condamnaţii în cadrul instituţiilor, este vorba despre acele programe ce urmăresc adaptarea la
mediul penitenciar, cunoaşterea legislaţiei execuţional-penale (de scurtă durată), ci de fapt nu
corespund nevoilor pe care le va avea condamnatul după ispăşirea pedepsei, ceea ce nu
garantează o integrare reuşită în societate şi însăşi reducerea riscului de recidivă.[ 4, p.11]
În urma analizei activităţilor ce determină procesul de resocializare condamnaţilor putem
evidenţia 3 componente egale:
Instruirea generală şi profesională (vocaţional-tehnică) - conform Codului de
executare se prevede organizarea obligatorie a învăţămîntului secundar general a condamnaţilor.
Din prevederea dată reiese că, în penitenciare se organizează obligatoriu instruire generală pentru
toţi condamnaţii, ceea ce nu este raţional, deoarece învăţămîntul obligatoriu este stabilit numai
pînă la atingerea vîrstei de 16 ani. În acest sens, considerăm oportun de specificat caracterul
obligatoriu al instruirii generale doar pentru deţinuţii minori. Totodată, trebuie să ne referim la
standardele educaţionale pentru copiii deţinuţi din penitenciare, în special la standardele minime
care ar sigura posibilitatea eliberării actelor naţionale de studii. Aceste modificări ar scuti de
obligaţia organizării învăţămîntul general în toate penitenciarele şi ar exclude disensiunile
apărute în legătură standardele minime ce trebuie asigurate deţinuţilor. Iar, reglementările ce ţine
de invalizi şi condamnaţi în vîrsta de peste 50 ani în genere trebuie exclus.
Un segment important în resocializarea condamnaţilor îl constituie instruirea vocaţional -
tehnică. Instruirea profesională a condamnaţilor este o problemă complexă şi dificilă, deoarece,
pe de o parte, această calificare se face în penitenciar care are o gamă restrînsă de profesiuni şi
îndrumători competenţi, iar pe de altă parte, este vorba despre persoane condamnate, care
ispăşesc o pedeapsă şi care nu pot să aibă în suficientă măsură grija calificării profesionale, ei
trebuie să şi muncească în „contul” pedepsei lor. În afară de aceasta, condamnatul îndemnat la
calificare profesională, trebuie să fie cunoscut şi sub raportul capacităţii mintale (nivelului de
inteligenţă), aptitudinilor, înclinaţiilor pentru a se şti în ce direcţie să fie orientat profesional.
O altă componentă a procesului de resocializare urmează a fi educaţia socială – orice
formă de educaţie ce vizează dezvoltarea personalităţii condamnatului, formarea aptitudinilor,
deprinderilor şi oferirea informaţiilor ce îi va permite să trăiască mai constructiv în comunitate.
Programele de educaţie socială presupun dezvoltarea aptitudinilor şi abilităţilor în
domeniile: - terapii ocupaţionale (ergoterapie (seră, creşterea florilor), artterapie (aplicaţii,
modelare, poezii, desen), meloterapie (muzică), biblioteca) ; - training-uri / seminare instructiv-
educative şi psiho-sociale ; - activităţi pentru dezvoltarea aptitudinilor fizice şi moral-spirituale
(pro-sport, pro-social, lucrul cu societatea civilă) ; - antrenarea în cîmpul muncii (remunerate şi
neremunerate). Ar fi binevenit de stabilit caracterul obligatoriu al muncii deţinuţilor ; - programe
de educaţie religioasă; - surse de autoeducare (funcţionarea bibliotecilor în cadrul
penitenciarelor).

9
 Cea de a treia componentă a procesului de resocializare poate va fi: schimbarea
comportamentală – ansamblul de activităţi având ca obiectiv să-i ajute pe condamnaţi să
gîndească şi să acţioneze într-un mod acceptat social, astfel încît să nu mai recidiveze. Aceasta
reprezintă o serie de intervenţii structurate de-a lungul unei anumite perioade de timp care au
drept rezultat schimbarea atitudinilor, convingerilor şi comportamentul deţinutului: - programe
psiho-sociale care sunt orientate spre abordarea problemelor care ar fi putut să influenţeze
comportamentul delicvent anterior; - programe pe principiul comunităţii terapeutice; -
dezvoltarea abilităţilor sociale (dezvoltarea abilităţilor comunicative, abilităţi de rezolvare a
problemelor).[4, p.12]

Capitolul 2. Utilitatea programelor educative din penitenciare

Dacă scopul aşteptat prin executarea pedepselor privative de libertate este reducerea
recidivei, se va considera că eficienţa programelor educative şi terapeutice va fi măsurată prin
numărul deţinuţilor reveniţi în închisori. Punând astfel problema, se va eluda rolul factorilor
criminogeni, lungimea carierei infracţionale şi caracteristicile personalităţii delincvenţilor,
aspecte care cu greu pot fi combătute în perioada de şedere în penitenciar.
Experienţa practică din penitenciare arată că există o serie de condiţii care au un rol
decisiv în succesul unui program educativ: o bună formare a personalului, o politică educaţională
adecvată, existenţa unei concepţii bazate pe ideea de tratament şi ameliorare umană, o structură
organizaţională gândită pentru suport şi progres uman. Desigur, sunt necesare evaluări
aprofundate ale deţinuţilor înainte, în timpul şi după programul educativ sau terapeutic în care au
fost incluşi. Până la măsurarea efectelor prin recidivă, par mai importante cele privind adaptarea
la normele specifice penitenciarului, atitudinile relevate în relaţiile interpersonale, modificările
apărute în trăsăturile de personalitate. Unii deţinuţi prezintă tulburări de personalitate care se
asociază aproape sigur cu recidiva: impulsivitatea, exprimarea verbală greoaie, recurgerea la
forţă şi minciună pentru a rezolva orice problemă, dizarmonii evidente ale personalităţii, toate
acestea putând explica eşecul oricărei forme de terapie în mediul carceral. Chiar dacă pe termen
scurt programele educative au efect, ele sunt deseori ineficiente pe termen lung: acest lucru
impune măsuri de prevenire a recăderii sub forma altor programe special concepute.[3, p.3]
Studiile făcute în diverse ţări referitor la eficacitatea programelor corecţionale, cu un
punct comun în a considera că prin aplicarea lor se reduce cu 10 % recidiva. „Programele
ineficace sau nepotrivite sunt în general cele care au la bază un model psihodinamic non-directiv
sau medical, strategii slab axate pe o educaţie sau formare profesională de grup, acţiuni sau o altă
împrejurare care nu a fost concepută în funcţie de factorii criminogeni”.
Factorii care condiţionează realizarea unor programe eficace în penitenciare - conform lui
Paul Gendreau şi Claire Goggin - sunt cele referitoare la:
a) evaluarea factorilor de risc pentru fiecare deţinut (exemplu vârsta) şi a celor dinamici
(criminogeni) care pot influenţa evoluţia tratamentului; cei doi cercetători propun
programe diferenţiate pentru delincvenţii cu risc înalt (programe intensive);
b) caracteristicile tratamentului, abordarea comportamentală pe termen lung (3-4 luni) fiind
cea mai indicată. Tratamentul va fi personalizat şi axat pe întărirea pozitivă a
comportamentelor prosociale ;
c) factorii legaţi de contextul general: credibilitatea celui care a conceput programul,
pregătirea personalului şi aptitudinile de consiliere, supravegherea schimbărilor care apar

10
 la deţinuţi în cursul programului şi mai ales după program. Ca regulă generală,
programele derulate în mediul natural al delincvenţilor (modelul socio-ecologic) oferă
rezultatele cele mai convingătoare privind readaptarea.[3, p.4]

2.1 Evaluarea programelor corecționale

Cât de utile sunt programele corecţionale reprezintă o problemă la care nu este uşor de
răspuns. Întotdeauna deţinuţii şi specialiştii implicaţi în conceperea şi desfăşurarea lor, vor face
aprecieri elogioase la schimbările pozitive determinate şi la atmosfera optimistă privind viitorul
participanţilor. De aceea, revine o mare răspundere pentru evaluatori să considere că prin munca
lor măsoară activitatea unor profesionişti care lucrează într-o instituţie care experimentează
permanent în folosul comunităţii.[3, p.4]
Cel mai frecvent sunt solicitate informaţii cantitative despre programe şi despre
participanţi: câte programe se desfăşoară într-un penitenciar, câţi deţinuţi participă, câţi au
trebuit să fie convinşi că programul este în binele lor. Dar, evaluarea trebuie fondată întotdeauna
pe o teorie care să indice cum intervenţia va schimba comportamentul uman. Mai mult, furnizorii
de programe vor trebui să facă obiectul unei evaluări calitative.
Astfel, devin importante întrebări precum: „ce sentimente trăiesc participanţii, care sunt
punctele forte şi cele slabe ale programului, cum evoluează participanţii de când sunt în
program, care este natura relaţiilor dintre personal şi deţinuţi?” .
Ca urmare, programele corecţionale sunt într-o permanentă ameliorare pentru a-şi atinge
scopurile pentru care au fost concepute, a fi adaptate la trebuinţele clientului, pentru a înţelege
eşecurile sau succesele practice. în ultimă instanţă, ceea ce interesează la sfârşitul unui program,
este calitatea vieţii fiecărui participant, progresul pe care acesta simte că l-a făcut şi gradul în
care este satisfăcut de sine însuşi.[3, p.5]
Un interesant studiu privind caracteristicile morale ale delincvenţilor, a realizat David
Thornton. El consideră că există o relaţie între comportamentul infracţional şi etapa morală în
care se află persoana. Pentru a face mai clar acest lucru, autorul aminteşte cele cinci etape ale
dezvoltării morale propuse de Kohlberg.
I. prima etapă apare în copilărie în perioada 4-8 ani: copilul nu are o concepţie morală şi
se poartă astfel încât să evite sancţiunile impuse de cei puternici din jurul său; pedepsele
şi teama de a fi etichetat ca un „copil rău" explică la această vârstă conduitele corecte;
II. a doua etapă are la bază înţelegerea motivelor şi intereselor altor persoane: acţiunea
bună este cea care ţine cont de interesele personale dar şi ale altora de care îi pasă. Ca
urmare, dorinţele personale sau ale altora constituie criteriul acţiunii cerute: fiirtul va fi
considerat greşit doar dacă există riscul de a fi prins;
III. etapa a treia este centrată pe ideea că un comportament bun este cel care protejează şi
menţine o relaţie: individul caută să fie la înălţimea aşteptărilor persoanelor
semnificative;

11
IV. în etapa a patra, individul consideră că instituţiile sociale sunt baza vieţii şi relaţiilor
cotidiene. Ideea de sistem, roluri şi autoritate binevoitoare sunt înalt valorizate;
V. în etapa a cincea, persoana consideră ordinea socială ca o ierarhie de valori, de drepturi
şi principii pe care se întemeiază orice societate corectă formată din indivizi raţionali.
Autorul acestei structuri consideră că ultimele etape sunt mai solicitante din punct de
vedere intelectual (în general, indivizii mai puţin inteligenţi, au dificultăţi în a le explica).
în consecinţă, persoanele incapabile să explice ideile definitorii pentru o etapă, nu vor
putea elabora în mod spontan argumente morale adecvate acesteia.
Kohlberg consideră că fiecare etapă morală implică o dezvoltare intelectuală paralelă şi o
etapă de adaptare a unei perspective morale: indivizii care au dobândit pre-condiţiile intelectuale
specifice unei etape ulterioare celei în care se află, pot progresa moral printr-o stimulare
adecvată.
Astfel, învăţarea morală va fi favorizată dacă persoanei îi vor fi prezentate argumentele
etapei ulterioare sau argumente în conflict. Deşi grupurile de dialog au un anumit efect asupra
învăţării morale, s-a constatat că oamenii se dezvoltă mai rapid în mediul care le oferă ocazii să
îşi asume roluri şi să ia decizii reciproc avantajoase. Acest lucru se explică prin tendinţa
oamenilor de a fi atraşi de argumentele unei etape superioare pe care le includ în propriul
repertoriu moral după ce le înţeleg funcţionalitatea. De obicei, atunci când oamenii iau decizii în
comun, fiecare participant se expune argumentelor etapei superioare: ca urmare ei vor valoriza
cooperarea şi înţelegerea reciprocă, acestea fiind modalităţi eficiente de a-şi realiza propriile
aspiraţii.
Autorul studiului pe care îl prezentăm în aceste pagini consideră că anumite grupuri -
familie, şcoală, închisoare - pot dezvolta o atmosferă morală independentă de etapa morală în
care se găsesc membrii componenţi. El consideră că natura climatului moral al grupului depinde
de procentul membrilor aflaţi în etape morale avansate şi de puterea socială a celor aflaţi în etape
diferite. Climatul moral dominant va influenţa atât conduita membrilor cât şi judecăţile morale
emise de fiecare în parte.
În general, se consideră că un eu puternic poate fi un mediator între intenţiile persoanei şi
acţiunile pe care le alege astfel încât aspectul lor moral să fie evident. într-un experiment realizat,
subiecţii aflaţi în etape morale superioare au fost mai puţin înclinaţi să înşele, deşi aveau această
posibilitate fără a se expune unor riscuri mari. Ca o concluzie, etapa a cincea de raţionare morală,
fiind mai solicitantă din punct de vedere intelectual, nu poate fi atinsă de majoritatea oamenilor
obişnuiţi.[3, p.6]
Prin intermediul lui David Thornton înțelegem că circumstanţele în care cineva se va
gândi că încălcarea legii poate fi justificată, depinde de etapa morală în care găseşte: în prima
etapă, încălcarea legii va fi acceptată dacă nu vei fi pedepsit, în a doua dacă beneficiul va fi mai
mare decât riscul, în etapa a treia, dacă doar astfel se pot păstra relaţiile cu cei apropiaţi, în etapa
a patra, dacă infracţiunea este în folosul colectivităţii, iar în etapa a cincea, dacă promovează
justiţia socială sau protejează astfel drepturile de bază ale omului. Ca urmare, persoanele care
utilizează raţionamente din primele trei etape sunt mai predispuşi să comită infracţiuni decât cele
aflate în ultimele două. Aceasta deoarece ultimele două tipuri de raţionamente morale determină
o consecvenţă mai mare între atitudine şi comportament. Cu alte cuvinte, stilul de viaţă antisocial
este frecvent asociat cu raţionamentele morale pre-convenţionale (primele trei etape).
Studiile experimentale au mai demonstrat că la indivizii stabili emoţional legătura dintre
judecată şi conduită este mai strânsă decât la cei labili. Indivizii care nu au încredere în sine sunt
12
mai uşor de convins să acţioneze după argumentele altora decât ale lor proprii. S-au constatat şi
frecvente cazuri când indivizii instabili emoţional au acţionat impulsiv şi iraţional.
Particularizând cele de mai sus la problematica delincvenţilor şi a instituţiei penitenciare se pot
trage mai multe concluzii.
Prima ar fi aceea că raţionamentele delincvenţilor reflectă deseori subcultura grupului sau
a închisorii şi mai puţin vederile lor personale. De asemenea, judecăţile pre-convenţionale sunt
mai frecvente în mediile sărace din care provin cei mai mulţi condamnaţi dar şi în familiile din
care lipseşte tatăl. în ce priveşte lumea închisorilor, s-a constatat că deseori noii deţinuţi îşi
modifică atitudinile şi opiniile pentru a le face compatibile cu ale celor în mijlocul cărora trăiesc
sau pentru a-şi justifica retrospectiv infracţiunea comisă.
Toate acestea au desigur o influenţă apreciabilă asupra programelor de tratament care se
desfăşoară în penitenciare şi care urmăresc dezvoltarea lor morală: ele pot fî de patru feluri şi
anume, cele care se desfăşoară sub forma grupurilor de dialog, programe ale comunităţii corecte,
(la care participă deţinuţi, personal şi voluntari din afara închisorii), programe educative
intensificate şi programe de tratament multimodale.[3, p.7]
Grupurile de dialog sunt formate din deţinuţi care dezbat dileme morale astfel alese
încât să creeze un dezacord între participanţi în timpul rezolvării acestora. Desigur deţinuţii sunt
selectaţi de aşa manieră încît unii să aparţină primelor trei etape de judecată morală, iar ceilalţi
ultimelor două etape. unii să aparţină primelor trei etape de judecată morală iar ceilalţi ultimelor
două etape.
Conducătorul acestor grupuri va urmări ca discuţiile să rămână doar în zona dezbaterilor
morale, să le ceară participanţilor să-şi justifice opiniile şi să nu permită ca grupul să fie dominat
de anumite persoane.
Chiar dacă s-a constatat că utilizând această metodă cei implicaţi au progresat de la etapa
a doua la etapa a treia, se consideră totuşi că ambianţa penitenciară nu permite schimbări
profunde în conduita deţinuţilor. Aceasta deoarece subcultura de penitenciar este centrată la nivel
pre-convenţional iar deţinuţii consideră că nu pot acţiona diferit de majoritatea colegilor de
detenţie.
Programul comunităţii corecte se desfăşoară pe o secţie a unui penitenciar unde se
creează un mediu receptiv din punct de vedere moral. La o asemenea comunitate participă
deţinuţi, personal sau/şi voluntari din afara unităţii iar atunci când apare o problemă care implică
o decizie, fiecare participant are dreptul doar la un vot. în această comunitate sunt definite
normele de conduită, responsabilităţile şi procedurile disciplinare, deciziile fiind luate în reuniuni
obişnuite sau de urgenţă. Efectele nu au întârziat să apară: deţinuţii considerau regimul ca fiind
corect iar personalul aprecia că deţinuţii s-au schimbat în bine. De asemenea, au diminuat
agresiunile, actele de vandalism şi tentativele suicidere. Mai mult, deţinuţii liberaţi au recidivat
în mai mică măsură decât cei care nu participaseră la un astfel de program.
Acest tip de program are totuşi câteva limite: schimbările comportamentale reflectă mai
degrabă modificările aduse mediului penitenciar pe secţia pe care se desfăşoară decât schimbările
produse în gândirea morală a deţinuţilor. Deţinuţii - majoritatea voluntari -s-au dovedit sensibili
la ameliorările administrative. Unii membrii ai personalului cuprinşi în program au considerat că
îşi pierd prestigiul în faţa deţinuţilor: de aceea succesul unui asemenea program este condiţionat
de un personal înţelegător şi format adecvat.

13
 Programele educative intensificate amplifică avantajele relevate de „comunităţile
corecte". în esenţă aceste programe au două componente: predarea unor cursuri umaniste
intensive care să favorizeze dialogul moral şi asumarea de roluri şi stabilirea unor relaţii speciale
între educatori şi deţinuţi, care să le confere acestora din urmă puteri decizionale în probleme de
interes pentru ei. Efectele pe termen lung asupra deţinuţilor au fost evidenţiate prin numărul mult
mai mic de reîncarcerări comparativ cu cei care nu au parcurs un asemenea program.
Programele multimodale desfăşurate în penitenciare combină o componentă a educaţiei
morale cu elementele altor tratamente precum egalarea emoţională şi autocontrolul, formarea
deprinderilor sociale, terapia de familie. La adolescenţii care au parcurs asemenea programe s-au
constatat ameliorări importante în rezultatele şcolare, în relaţiile cu profesorii şi chiar cu poliţia.
Componenta cea mai importantă a acestui tip de program este asumarea de roluri sociale
importante pentru evoluţia viitoare a persoanei.[3, p.8]
Când aceste programe şi altele de acelaşi tip, sunt o constantă în regimul penitenciar, ele
contribuie la dezvoltarea şi menţinerea unei atmosfere morale constructive pentru marea masă a
deţinuţilor.

Concluzie

Consider că pentru a se bucura de succes, educaţia în penitenciare are nevoie ca deţinuţii

să beneficieze de un oarecare grad de libertate: un spaţiu fizic şi posibilităţi de mişcare şi de
interacţionare, un spaţiu psihologic în care să se poată simţi autonomi şi să poată avea opţiuni,
precum şi posibilitatea de a-şi exprima gândurile şi sentimentele. La fel ar trebui să se facă
eforturi pentru a permite deţinuţilor să aleagă între studii şi activităţile productive. Educaţia
trebuie să fie considerată o activitate a regimului penitenciar, la fel ca şi activităţile productive,
iar cei care optează pentru educaţie nu trebuie să beneficieze, în mai mică măsură, de programele
de liberare, decât ceilalţi deţinuţi care au dat prioritate activităţilor legate de muncă. Nelson
Mandela (deţinătorul Premiului Nobel pentru Pace, 1993) spunea: „Educaţia este cea mai
puternică armă pe care o puteţi folosi pentru a schimba lumea”. Punând accentul pe educaţie în
cadrul penitenciarelor, se pot obţine rezultate remarcabile în vederea reeducării şi reintegrării
deţinuţilor în societate, iar în perspectivă este posibilă scăderea procentului de recidivă în
rândurile infractorilor.
În prezent în cadrul sistemului penitenciar al Republicii Moldova s-a acumulat o bogată
experienţă privind organizarea muncii educative cu condamnaţii. Totodată, această muncă
necesită actualizare şi perfecţionare continuă ţinând cont de tendinţele social-economice,
politice, juridice, eticomorale de dezvoltare a societăţii şistatului, precum şi de starea, structura şi
dinamica criminalităţii. Astfel, consider că perfecţionarea muncii educative urmează a fi axată pe
următoarele direcţii: umanizarea condiţiilor de detenţie, asigurarea psihopedagogică a muncii
educative, abordarea complexă a organizării şi desfăşurării muncii educative, consolidarea
cooperării instituţiilor sistemului penitenciar cu societatea.
Concluzionând celor expuse mai sus, pot afirma că educaţia în penitenciar ajută la
umanizarea acestor instituţii şi contribuie la ameliorarea condiţiilor de detenţie, reduce din
spiritul violent al deţinuţilor, direcţionându-le energia spre o activitate mai productivă şi anume
ridicarea nivelului de cultură al acestora şi formarea deprinderilor de viaţă în afara
penitenciarului, activităţi care, în cele din urmă, contribuie la sporirea eficacităţii pedepsei
penale.

14
 Bibliografie:

1. CODUL DE EXECUTARE AL REPUBLICII MOLDOVA, Nr. 443 din 24-12-2004

Publicat : 05-11-2010 în Monitorul Oficial Nr. 214-220 art. 704;
2. Zidaru P., Drept execuţional-penal, Editura „Press Mihaela” SRL, Bucureşti, 1997;
3. FLORIAN Gheorghe, Dezvoltarea umană în penitenciare, Bucureşti, 2004;
4. https://nettsteder.regjeringen.no/norlam/files/2017/07/
Evaluarea_sistemului_penitenciar.pdf;
5. file:///C:/Users/User/Downloads/372036458-Munca-Educativa-Cu-Condamnatilor.pdf

15