Sunteți pe pagina 1din 45

OPERE PENTRU LITERATURA PENTRU COPII – GR 2 EDUCATOARE

Legenda randunicai de V Alecsandri

- Scrisa la Mircesti in 1874 si publicata in volumul „Pasteluri si legende” in 1875, este


dedicata d-nei Nyka Petre Gradisteanu
Prelucrează un text folcloric referitor la metamorfoza unei tinere prinţese in pasare
pentru a respinge iubirea Zburătorului. Ca sa scape de imbratisarea nedorita a
făpturii demonice, fata si-a abandonat vesmântul protector si s-a transformat in
floarea denumita „rochita-randunicii”
Explicând regresiunea pe scara biologica a unei fiinţe omeneşti intr-un element vegetal, legenda
culta are un caracter etiologic, ca si basmele prelucrate de Al Odobescu si integrate in structura
eseului erudit „Pseudo-kinegetikos”
mbinând mitul folcloric propriu-zis cu cel al eroului supranatural si malefic, Alecsandri le-a integrat
in splendide tablouri descriptive diurne si nocturne, înrudite cu spectaculosul natural din
pastelurile sale.
Legenda este precedata de un moto, care reproduce un fragment de „cântic poporal” rezumând
nucleul epic al intamplarii extraordinare. Poemul legendar evoca, in 4 fragmente succesive,
copilăria , adolescenta si devenirea spectaculoasa a unei frumoase fete intr-o vietate destinata
spaţiului celest. Eroina este o „copila dragalasa” având un nume predestinat -Rândunica.
Perfecţiunea trasarurilor sale o face comparabila cu „zâmbetul de soare” cu „albul unui crin”, cu
strălucirea unei stele pe cer. Ursitoarea ii menise o soarta exceptionala, ca va ramane veşnic tânăra
si fericita, atrăgându-i pe numeroşii muritori prin farmecele ei. I s-a mai oferit o rochiţa alba, ţesuta
din razele lunii si brodata cu stele in forma de „altiţe”. Cromatica subliniază castitatea si puritatea
morala pe care copila le respecta.

Ursitoarea a avertizat-o ca frumusetea ei va atrage si incercarea malefica a Zburatorului de a-i


castiga iubirea si de a o amagi prin simularea unei afectiuni reciproce. Zana i-l descrie ca pe o
faptura nestatornica, superficiala si infidela, care simuleaza dragostea, incapabil s-o traiasca de fapt.
Eroul fantastic mimand doar conditia umana nu are preferinte sentimentale, ne se poate
darui unei iubiri unice, nu pretuieste feminitatea in sine, ci in stadiul ei primar, neprihanirea.
Copila asculta indemnurile protectoarei divine si nu se lasa amgita de inflcarata declaratie a
personajului demonic. Cuvintele lui de dragoste anticipeaza, prin impetuozitatea lor
romantica si bogata figuratie retorica, dialogurile erotice din „ Calin (file din poveste)”.
Respins de fata si avand un caracter razbunator, precum cel al zmeului din poveste,
Zburatorul pandeste momentul propice pentru a-i fura fetei ce se scalda in lac rochita
protectoare.
Pastelistul Alecsandri se vadeste in legendele sale, imaginand un seducator tablou nocturn.
Pentru prima oara in lirica romaneasca, un poet indrazneste sa picteze in cuvinte nudul
feminin, trupul fetei fiind comparat cu „o dalba feerie” si
”divina incantare”. Aparitia ei de vis trezeste elementele de natura personificate, care se
comporta ca niste virtuali indragostiti. Natura inzestrata cu atribute senzual-omenesti ia
parte la euforia erotizata.
Iesind la mal, infioarata de adierea noptii estivale, frumoasa copila se contempla ca Narcis in
oglinda acvatica. Nemaifiind aparata de haina vrajita, printesa isi pierde unicitatea si
„norocul” in lume, incalcand promisiunea facuta zanei bune. Cand Zburatorul, sigur de
izbanda apropiata, a vrut sa o cuprinda in bratele sale, fata s-a metamorfozat instantaneu
intr-o randunica, scapand imbratisarii fatale. O data cu ea, se inalta in vant si straiul fermecat
din care au cazut pe pamant florile ce vor purta de atunci numele pasarii : „Odoare-a
primaverei: Rochiti de randunele!”

Miezul iernei, de Vasile Alecsandri

Pastelul este o specie a genului liric care descrie un tablou de natură, exprimând
sentimentele poetului față de natură. Imaginile vizuale nu le exclud pe cele auditive ci și le
asociază.
În literatura românească, Vasile Alecsandri este cel care introduce termenul de
pastel fiind, în același timp, adevăratul creator al pastelului.
Apărută în Convorbiri literare, la 1 februarie 1869, poezia Miezul iernei este reprezentativă
pentru accepția clasică a ceea ce se înțelege prin pastel.
TITLUL semnifică esența pastelului. Autorul creează imaginea picturală a unei nopți
geroase de iarnă, în plenitudinea ei.
STRUCTURA Pastelul este alcătuit din patru catrene* care se structurează pe două planuri
de referință – unul real și altul transfigurat – ce se interferează alcătuind un tot unitar.
În primul catren, poetul înregistrează datele realității unei nopți geroase de
iarnă, îmbinând elementele terestre cu cele cosmice: gerul năprasnic face să trosnească
arborii pădurii, stelele și cerul par înghețate, lumina lunii face zăpadă într-un lan de
diamanturi. Poezia debutează cu fixarea în spațiu a peisajului hibernal – în pădure. Încă din
acest prim catren, se simte dorința poetului de a străpunge barierele realității și a păși în
planul imaginarului. Repetarea de trei ori a verbului a părea în primul catren invită
imaginația cititorului să participe la crearea tabloului închipuit de poet. Planul imaginar e
completat de o serie de epitete amar, cumplit, strălucitoare, prin care realitatea este
receptată psihologic și de metafora lanuri de diamanturi care încheie prima viziune a
tabloului hibernal nocturn, conferindu-i acestuia o lumină ireală, de pe alte tărâmuri,
asupra căruia versurile următoare vor insista.
Imaginilor vizuale li se alătură cele auditive, iar semnele exclamării sugerează emoția
puternică pe care poetul o resimte în fața acestui peisaj solemn.
Cu strofele a doua și a treia, pășim definitiv în tabloul imaginat de poet,
unde transfigurarea, anunțată în prima strofă, este totală.
În strofa a doua, se creează o imagine vizuală maiestuoasă a iernii. Comparația și metafora
se susțin reciproc în crearea unei realități din închipuirea poetului: fumurile din coșurile
caselor sunt ca înaltele coloane unui templu maiestuos, stelele ard ca vecinice
făclii. Metafora are o contribuție mai mare în procesul de transfigurare: luna este un far
tainic de lumină, munții sunt altare, codri – organe sonoare, iar întregul tablou este un
templu nemărginit. Trăsătura dominantă a tabloului este lumina ireală care învăluie
deopotrivă planul terestru și cel cosmic, iar termeni
ca boltă, coloane, altare, templu organe contribuie la închegarea unei imagini arhitecturale
de o măreție solemnă.
În această amplă imagine arhitecturală, epitetele aduc sugestii de lumină
– scânteios, senină, argintii, de sunet – organe sonoare, note
îngrozitoare, de mister – tainic și de solemnitate – maiestos, nemărginit. Aproape toate
aceste epitete sunt ornante, din aceeași sferă semantică cu substantivul pe care-l
determină, având funcția de a spori sentimentul de admirație și extaz în fața naturii.
În centrul acestei imagini de dimensiuni cosmice poetul se plasează pe sine surprins într-o
stare de admirație profundă și uimire printr-o exclamație ce deschide strofa a treia:
O! tablou măreț, fantastic!…
Emoția poetului este accentuată de semnul exclamării și punctele de suspensie, care
îndeamnă la meditație.
Planul cosmic este redat printr-o imagine vizuală cu ajutorul epitetelor – mii de stele
argintii; metafore nemărginitul templu, munții sunt a lui altare și codrii organe
sonoare; comparație ca vecinice făclii, iar liniștea încremenită este tulburată de șuieratul
crivățului – imagine auditivă – care nu distruge echilibrul tabloului, ci îl completează.
Strofa a patra revine la planul realității imediate, urmărind să-l aducă pe cititor din planul
ficțiunii în cel al vieții concrete. Imaginea naturii încremenite din primul vers este reluată
la final printr-o enumerație fără viață, fără glas, niciun zbor[…], niciun pas și puternic
scoasă în evidență printr-o imagine motorie reprezentată de apariția lupului și a prăzii
sale, construită pe opoziția static/ dinamic.
Deși a revenit în planul realității concrete, poetul nu l-a părăsit pe deplin pe cel imaginar:
în raza lunii, lupul este ca o fantasmă.
FIGURI DE STIL În realizarea tabloului de iarnă, Alecsandri folosește comparația (ca
vecinice făclii), metafora (nemărginitul
templu), epitete, personificarea (luna aprinde farul tainic de lumină, crivățul pătrunde,
scoțând note-ngrozitoare), repetiția, enumerarea.
ELEMENTE DE PROZODIE Poezia are ritm trohaic, rimă împerecheată, iar versul lung de
15-16 silabe.
Miezul iernei este un pastel, deoarece autorul creează un tablou în versuri al naturii feerice
exprimându-ți sentimentul de extaz în fața acestuia.
Însă ceea ce surprinde este faptul că poetul nu copiază pur și simplu realitatea unei nopți
geroase de iarnă, ci imaginează o alta, structurată pe două planuri, în care descrierea
picturală devine un procedeu artistic fundamental

ZDREANTÃ- Tudor Arghezi


Zdreanta este una dintre cele mai frumoase poezii destinate copiilor.
Este o scurtă povestire alegorică în versuri, in care autorul personifica un catel pentru a
satiriza deprinderea de a fura, prin urmare este o fabula.
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este o metafora care sintetizeaza imaginea personajului principal.
CONTINUTUL
Inceputul poeziei este o interogatie retorica si are scopul de a capta atentia copilului si a-l
implica sufleteste
L-ati vãzut cumva pe Zdreanta,
Cel cu ochii de faianta?
Urmeaza descrierea catelului: frumos, cret, latos, cu parul care-I acopera ochii de faianta.
Datorita infatisarii catelului versurile sunt foarte atractive pentru copii:
E un câine zdrenturos
De flocos, dar e frumos.
Parca-i strans din petice,
Ca sã-l tot impiedice,
Ferfenitele-i atarna
Si pe ochi, pe nara carna,
Si se-ncurca si descurca,
Parca-i scos din calti pe furca.
Are insa o ureche
De pungas fãrã pareche.
Poezia continua cu pozna lui Zdreanta. El isi propune sa fure un ou din cotetul gainilor, sta
la
panda pana cand vede ca o gaina s-a ouat, intra in cotet, fura oul si-l mananca.
Da tarcoale la cotet,
Ciufulit si-asa laiet,
Asteptand un ceas si doua
O gaina sã se oua,
Care canta cotcodace,
Proaspat oul când si-l face.
De când e-n gospodarie
Multe a-nvatat si stie,
Si, pe branci, taras, grabis,
Se strecoara pe furis
Pune laba, ia cu botul
Si-nghite oul cu totul.
Este insa prins de gospodina si pedepsit. Ca sa-l dezvete de acest urat obicei gospodina a
pus in cuibarul gainilor un ou fiebinte, iar Zdreanta cand a vrut sa-l manance s-a fript.
"Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. - "L-a mancat!"
"Stai nitel, ca te dezvat
Fara matura si bat.
Te invata mama minte."
Si i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum I-a imbucat,
Zdreanta l-a si lepadat
Si-a-njurat cu un latrat.
Finalul poeziei este un monolog, din care rezulta ca metoda gospodinei de a-l pedepsi te
smercherul catei a dat roade.
Când se uita la gaina,
Cu culcusul lui, vecina,
Zice Zdreanta-n gandul lui
"S-a fãcut a dracului!"
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste.
COMPOZITIE
Desi foarte scurta poezia abunda de figuri de stil si tehnici artistice
de epitete la constructia portretul fizic al catelului: de faianta, zdrenturos, flocos, carna,
ciufulit, laiet,
si comparatii: “Parca-i scos din calti pe furca, “Are insa o ureche/ De pungas fãrã
pareche”
aliteratii: “ pe branci, taras, grabis,”
personificare: Zdreanta gandeste si vorbeste in gand
dialogul:
interogatia retorica
Versificatia asigura muzicalitate
Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
Rima: imperecheata
Masura: 7- 8 silabe
TALHARUL PEDEPSIT- T ARGHEZI
Talharul pedepsit este o foarte scurtă povestire alegorică, în versuri, în care autorul,
personifica unul dintre animalele din universul inconjurator al copiilor (un soricel) si
satirizează deprinderea lui de a fura, cu scopul de a preveni manifestarea unui astfel de
prost obicei. Prin urmare are caracteristicile fabulei ca specie literara
Poezia are in structura o prima parte- povestirea propriu-zisă si o a doua - morala.
Constructia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil
TITLUL este o metafora care sugereaza deznodamantul intamplarii descriese in poezie .
CONTINUTUL
Inceputul poeziei fixeaxa locul si timul actiunii: “ Intr-o zi, prin asfintit, “
Poezia descrie in continuare isprava micului animalut: facandu-si socoteala ca este mai
mare și prin urmare mai puternic decat o albina, soricelul a intrat intr-un stup sa fure
miere.
Soaricele a-ndraznit
Sa se creada in putere
A prada stupul de miere.
El intrase pe furis,
Strecurat pe urdinis,
Se gandea ca o albina -i
Slaba, mica si putina,
Pe cand el, hot si borfas,
Langa ea-i un urias.
In stup insa, a dat ochii cu familia albinei, care a tabarat pe el si drept pedeapsa l-a
imbracat tot in ceara
Nu stiuse ca nerodul
Va da ochii cu norodul
Si-si pusese-n cap minciuna
Ca da-n stup de cate una.
Mesajul finalul poeziei este usor de receptat de copii si anume: furtul se pedepseste si
unitatea familiei inseamna putere .
Nu ajunge, vream sa zic,
Sa fii mare cu cel mic,
Ca puterea se aduna
Din toti micii impreuna
COMPOZITIE
de epitete la constructia portretul fizic al albinei: Slaba, mica si putina,
personificare: soarecele gandeste
Versificatia asigura muzicalitate
Ritm: trohaic prima silaba fiind accentuata, iar a doua neaccentuata
Rima: imperecheata
Masura: 7- 8 silabe

Revedere, Mihai Eminescu

La baza poeziei stau unele doine populare cunoscute de poet, ale caror versuri Eminescu le
stilizeaza iarlirismul este aprofundat. Unificand motivele folclorice, poetul creaza un cantec
nou, in tonalitate de doina. Poezia devine o elegie filozofica pe tema vremelniciei si al
caracterului perisabil al omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de codrul
vesnic. Compozitional, 'Revedere' este structurata in doua planuri distincte, marcate prin
dialog si desfasurate in patru secvente. Din perspectiva ideilor filozofice cuprinse in
vesmant poetic, se poate observa ca in primele doua secvente teza despre scurgerea
treptata a timpului este sugerata prin succesiunea anotimpurilor; iar in celelalte doua
unitati semantice sunt puse in antiteza doua concepte filozofice: omul trecator - codrul
etern. Timpul este elementul de referinta al intregii poezii, caci toate datele planului
natural si ale celui uman stau sub cupola lui. Repetarea unor cuvinte si sintagme ce cuprind
notiunea de timp ('Ca de cand nu ne-am vazut / Multa vreme a trecut / Si de cand m-am
departat / Multa lume am imblat'), sugestiile oferite prin titlul poeziei si prin frecventa
unor cuvinte-cheie ('vreme trece, vreme vine') potenteaza caracterul filozofic si tonalitatea
elegiaca a versului eminescian. Daca in primele secvente perceptia timpului se face cu
detasare si obiectivitate, punandu-se accentul pe comuniunea om-natura, in partea a doua
a poeziei, atat intrebarea cat si raspunsul codrului dezvaluie miscarea spatiului din afara
spre vibratia dinauntru si transferul notiunii obiective in substanta de suflet. Stilul
metaforic din ultima strofa evidentiaza capacitatea poetului de a concentra ideile filozofice
in formele artistice specifice creatiei populare. In aceste versuri se creaza un tablou
dinamic, prin alternanta planului terestru cu cosmicul, si a spatiului naturii cu orizontul
uman. Tendinta de abstractizare si generalizare a ideilor este sustinuta artistic prin
enumerarea si cuplarea substantivelor cu valoare de simbol pentru planul terestru si
cosmic ('Marea si cu raurile / Lumea cu pustiurile / Luna si cu soarele / Codrul cu
izvoarele'). Urmarind elementele ce sustin sursa folclorica (relatia om-natura, adresarea
directa, aspecte ale oralitatii stilului, folosirea formelor diminutivale, repetarea conjunctiei
'si', rolul pronumelui personal la persoanele I si a II-a, etc.) putem observa fuziunea
perfecta intre sursele populare si lirismul poetic eminescian. Dacă poemul Luceafărul este
chintesenţă a întregii creaţii eminesciene, putem aprecia că Revedere este cea mai
reprezentativă pentru inspiraţia din literatură populară, pe care a cunoscut-o nemijlocit şi
din care s-a inspirat, convins fiind că numai acolo putea găsi “cuvântul ce exprimă
adevărul” şi că “o adevărată literatură trainică *...+ nu se poate întemeia decât pe graiul viu
al poporului nostru, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui”. Plecând de la
afirmaţia lui George Călinescu, conform căreia “cea mai mare însuşire a lui Eminescu este
de a face poezii populare fără să imite şi cu idei culte”, să urmărim ce elemente a preluat
poetul din folclorul nostru literar şi cum s-au interferat cu propriile sale idei izvorâte din
cultura sa atât de profundă şi vastă. Concepută într-o primă variantă în 1875 şi publicată în
Convorbiri literare din 1 octombrie 1879, poezia Revedere face parte din categoria acelor
creaţii ce-şi dezvăluie cu uşurinţă semnificaţiile oricărui cititor. Pentru cel neavizat, care
rămâne la modul inocent de receptare, poezia apare ca un dialog oarecare între poet şi
codru. Depăşind însă aparenţele, poezia este de o profunzime cu totul deosebită, dialogul
poet-codru fiind, în fapt, un pretext pentru evidenţierea unor cugetări de care sunt capabile
doar marile spirite umane. Utilizarea dialogului dintre poet şi codru este, în felul ei, un
procedeu de sorginte populară. Codrul apare ca o permanenţă în majoritatea creaţiilor
folclorice, el fiind întotdeauna “frate cu românul”. Elementele împrumutate din modelul
folcloric se găsesc atât în vocabular, cât şi în versificaţie. Din prima categorie face parte
folosirea diminutivelor: substantivele (codruţule), unele provenite din adjective
(drăguţule). Se folosesc, de asemenea, forme verbale vechi sau regionale: am îmblat, mi-i
vremea, au trecut (astăzi aflat în dezacord de număr şi persoană cu subiectul vreme),
cuvinte din sfera ocupaţiilor rurale (cofeile). Deosebit de sugestivă este, de asemenea,
întrebuinţarea interjecţiei ia (“Ia, eu fac…”). În domeniul versificaţiei remarcăm metrica
specific populară, cu versuri scurte de 7–8 silabe, ritmul trohaic şi rima împerecheată. În
ceea ce priveşte structura şi semnificaţiile poeziei, dialogul dintre poet şi codru trebuie
văzut ca un pretext pentru exprimarea propriilor gânduri şi atitudini ale poetului în faţa
spectacolului vieţii. Cei doi protagonişti (poetul şi codrul) sunt, de fapt, simboluri ale celor
două ipostaze ale existenţei umane: una a poetului (şi, prin extensie, a condiţiei umane) şi
alta a codrului care, în final, se va extinde la scara întregii naturi (terestre şi universal-
cosmice). Ipostaza poetului ni se relevă ca una ce s-a înstrăinat o vreme de natura
ocrotitoare. Regăsirea codrului stârneşte poetului o bucurie reţinută, dar reală (prima
strofă). Cea de a doua intervenţie a poetului nu mai are caracterul interogativ al celei
dintâi, ci tonalităţi grav-melancolice produse de conştiinţa scurgerii timpului şi de
sentimentul permanenţei naturii: “Vreme trece, vreme vine, / Tu din tânăr precum eşti, /
Tot mereu întinereşti.” Adâncimea cugetării eminesciene se regăseşte, însă, în ceea ce
numeam planul codrului, în fapt, adevărata ipostază a eului poetic eminescian. Codrul se
defineşte prin atemporalitate (“Ia, eu fac ce fac de mult”; “Şi mai fac ce fac de mult”; “… de
veacuri / Stelele-mi scânteie pe lacuri”), prin permanenţa în acelaşi perimetru şi prin
caracterul său neschimbător (… “Dar noi locului ne ţinem, / Cum am fost, aşa rămânem”).
Folosirea pluralului noi extinde observaţia poetului de la codrul singular la scara întregii
naturi, terestre şi cosmice: “Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele,
/ Codrul cu izvoarele” Replica finală pusă pe seama codrului conţine două versuri ce dau,
de fapt, substanţă întregii poezii: “Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”. Aceste
versuri exprimă adevărata şi cea mai puternică manifestare a cugetării poetului; ele
conferă poeziei caracterul de meditaţie filozofică, întrucât exprimă gânduri şi atitudini
despre una dintre cele mai grave probleme ale existenţei, în general: relaţia dintre
permanenţa naturii şi vremelnicia, efemeritatea fiinţei umane. Întrucât aceste constatări
grave stârnesc poetului o atitudine profund melancolică, meditaţia filozofică conţine şi
elemente de elegie. Revedere este una dintre cele mai reprezentative din întreaga creaţie
naţională

CANTEC-N. STANESCU

Poezia "Cantec" face parte din volumul "O viziune a sentimentelor" (1964) si este o
poezie de dragoste care enunta starea de jubilatie a postului altfel de pana acum. E o
rostire aparte, un stil nou plin de prospetime si de parfumul unui spirit original. De fapt
toate poeziile de inceput ale poetului Nichita Stanescu stau sub semnul mirarii, al iesirii din
hibernare, al renasterii postului odata cu adolescenta. E o trezire la nivelul senzatiilor, o
explozie a fiintei ca prezenta, a sufletului in cosmos, a intregii organizari plasmatice a
trupului. Fericirea de a iubi e mai puternica decat fiinta. Intalnim in primele versuri ale
poeziei "Cantec" un plus de energii afective enuntate simplu dar rascolitor "E o intamplare
a fiintei mele:/ si-arunci fericirea dinlauntru! meu/ e mai puternica d ecat mine/ decat
oasele mele." Intalnim aici alte mijloace de expresivitate, un alt stil, de fapt absenta unui
sul, care devine un stil nou. Imaginatia postului este ea insasi expresivitate. Lucrurile sunt
spuse simplu Fericirea dinlauntru depaseste fiinta, oasele, durerea Dispar limitele, apar
energiile fericirii unite care nu sunt altceva decat energiile pasionale si energiile spirituale.
Imbratisarea indragostitilor este dureroasa prin scrasnetul oaselor si minunata prin
fiorul apropierii, al contopirii, al indumnezeirii prin iubire: "mereu dureroasa, minunata
mereu". Dar dragostea la Nichita Stanescu sta si sub semnul cuvantului, al rostirii, al
faptuirii prin cuvant: "Sa stambe vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte/ lungi, sticloase, ca
niste dalti ce despart/ fluviul rece in delta fierbinte/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt".
Iata forta magica a cuvantului, puterea de a separa prin cuvant ziua de noapte, dar mai ales
bazaltul de bazalt, deci elementul divers, dar si acelasi element, care numai aparent este
identic. Altfel spus, dragostea separa dar sj uneste, identifica doua realitati care deriva din
una singura - androginul, care este atat de iubit de poeti, el semnificand in preistorie
perfectiunea. In strofa a treia, Nichita Stanescu se avanta ca fiinta plina de fericire intr-o
anumita lume, o lume tasnita in sus, o lume prelunga si in nesfarsire, o lume in coloana care
duce la irrvesnicire: "Du-ma fericire, in sus, si izbeste-mi/ tampla de stele, pana cand/
lumea mea prelunga si in nesfarsire/ se face coloana sau altceva/ mult mai inalt si mult mai
curand". Dragostea aici, inseamna pentru poet aspiratie catre puritate, catre inalt, dar ea
inseamna sj provocarea poetului catre creatie, plasarea lui in vesnicie. Ultima strofa a
poeziei "Cantec" este sub semnul mirarii ca atitudine exemplara in fata existentei noastre
ca fiinte intamplatoare. Contrariile se estompeaza se armonizeaza limitele se rup, are loc
transcenderea de la unul la altul: "Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!/ Doua cantece diferite,
lovindu-se, amestecandu-se/ doua culori ce nu s-au vazut niciodata/ una foarte de jos,
intoarsa spre pamant/ una foarte de sus, aproape rupta/ in infrigurata neasemuita lupta/ a
minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt" Metaforele sunt abstracte, nonfigurative "doua
cantece... doua culesi..." Ele decanteaza fiinta umana de orice impuritate atunci cand de fapt
poetul cauta atractia contrariilor. Poezia se inchide cu un vers ce pune fiintarea fiintei la
nivelul intamplarii: "a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt".

Povestirea Puiul,

capodopera a literaturii ro mane", dupa cum o considera Garabet Ibraileanu, prezinta


drama unui pui de prepelita, care este ranit de alice la o aripa si, neputand sa zboare, este
abandonat, cu durere, de catre pre-pelita-mama, atunci cand trebuie sa plece cu ceilalti pui,
sanatosi, catre tarile calde. Naratiunea incepe cu momentul sosirii prepelitei, venita de
departe, tocmai din Africa, sfarsita de oboseala, intr-un lan de grau. Aici, de indata ce-si
recapata fortele, isi cladeste cu grija cuibul, pe care il asaza mai sus, ca sa nu i-l inece
ploile". Cu aceeasi dragoste nemarginita. prepelita-mama isi cloceste ouale, pentru ca nu
cumva vreo picatura de ploaie sa i le atinga. Prepelita va scoate sapte puisori, imbracati cu
puf galben", parca erau sapte gogosi de matase". De indata ce se fac mai marisori, prepelita-
mama le ofera puilor adevarate lectii de comportament, invatandu-i cum sa-si caute hrana,
cum sa se ascunda de vanatori si, mai ales, cum sa zboare, prega-tindu-i astfel pentru lunga
lor calatorie ce avea sa inceapa odata cu venirea toamnei. Drama prepelitei se declanseaza
atunci cand cel mai mare dintre pui, neascultator. in loc sa stea pitulat cum i se spusese,
zboara in bataia alicelor trase de un vanator si este ranit la o aripa. Durerea prepelitei la
vederea puiului suferind este fara margini. Sfasietor este momentul in care prepelita
trebuie sa ia decizia de a-si salva ceilalti pui, plecand in tarile calde, caci altfel acestia riscau
sa moara la venirea iernii. Ea ar fi vrut sa se rupa in doua: sa poata pleca cu puii sanatosi si,
in acelasi timp, sa ramana cu puiul ranit. Prepe-lita-mama, J ara sa se uite inapoi, ca sa nu-si
slabeasca hotararea", isi ia zborul. Povestirea, insorita de un moto sugestiv (Sandi, sa
asculti pe mamica!"), are o profunda valoare educativa si moralizatoare. ****************
Puiul de I. Al. Bratescu Voinesti impresioneaza prin induiosatoarea nefericire a unui puisor,
de prepelita, ranit la o aripa si lasat sa moara singur, de gerul iernii, de catre prepelita-
mama, care nu-l mai poate lua in marea calatorie spre tarfle calde. Aceasta povestire se
potriveste perfect unei lecturi naive, sentimentale, fara nici o intentie de intelegere mai
adinca ori de studiere a textului sub aspectul frumusetii artistice. Prozatorul apeleaza la
cele mai firesti sentimente ale cititorului, precum curiozitatea fata de viata
necuvintatoarelor si mila fata de o biata pasare ranita. Textul se adreseaza in primul rind
copiilor, caci puisorul este si el „un copil" al prepelitei, iar autorul aseaza ca moto al
povestirii un semnificativ indemn: „Sandi, sa asculti pe mamica!" De la aceste vorbe, pe
care le vom pune in legatura cu titlul, va trebui sa incepem o lectura putin mai atenta a
povestirii. Daca o istorisire care priveste numai-viata pasarilor e precedata de un sfat
adresat lui Sandi sau oricarui copil, inseamna ca ea este pilduitoare pentru puiul de om,
intocmai ca o fabula pentru adulti. Pe de alta parte, scriitorul putea imagina si altfel o
intimplare cu tilc, fara sa-si aleaga personajele din universul natural. Prin urmare,
descoperim un dublu interes al autorului: curiozitatea fata de intimpmrite marunte,
nestiute, din natura, fata de modul de viata al pasarilor, fata de obiceiurile lor, fata de
dramele lor posibile si analogia (corespondenta, asemanarea) cu lumea oamenilor. Morala,
invatatura care se detaseaza din text priveste, desigur, universul uman, nu pe acela al
prepelitelor. Dar o opera literara nu se scrie inainte de orice pentru a transmite sfaturi si
principii de viata. Autorul umanizeaza vietuitoarele inaripate, caci tot ceea ce priveste
omul cu interes si participare sufleteasca se umanizeaza, capata trasaturi omenesti. Or,
acest lucru nu se mai intimpla in fabule, unde animalul nu este decit o caricatura a unor
soiuri de oameni. In Puiul sintem impresionati, pe de o parte, de faptul ca scriitorul se lasa
cucerit de infinitele aspecte ale naturii, de farmecul tainic al infatisarii si obiceiurilor
vietuitoarelor, incit aceste obiceiuri, de fapt instinctive, par dictate de o constiinta, iar pe
de alta parte, de exemplele pe care le ofera natura, exemple ce se constituie in adevarate
modele de comportament uman. Pentru aceasta este necesara cunoasterea adinca a
ambelor lumi: aceea.a vietuitoarelor si aceea a oamenilor. Nu mai putin adevarat este
faptul ca exista instincte care le unesc, precum instinctul matern, atu de fin nuantat in
Puiul. Sa observam in text imaginile concrete ale iubirii de mama. Ea transpare inca din
grija pentru cladirea cuibului, viitor adapost al J uisorilor. L-a facut indata ce si-a recapatat
fortele dupa lungul rum, si l-a asezat „mai sus, ca sa nu i-1 inece ploile". O nemarginita grija
are pasarea-mama si fata de oua, „mici ca niste cofeturi" - noteaza autorul cu acea tandrete
de care vorbeam, in legatura cu viata zburatoarelor. El se adreseaza unui copil, ajutmdu-i
intelegerea prin exemple cunoscute din universul domestic: „Ai vazut cum sta gaina pe
oua? Asa sta si ea..." Cu dragoste paterna, povestitorul indruma conoasterea copilului, ii
arata tainele vietii, ii invata, mai ales, sa observe cu atentie, sa nu treaca superficial peste
aspecte ale vietii care par banale, d$r care, privite indeaproa-pe, pot destepta un mare
interes. Prepelita indura obositoarea veghe a clocitului pentru ca nici o picatura de ploaie
sa nu atinga ouale. Pentru a convinge mai bine pe cititor (si pe ascultator) de dragostea
prepelitei, scriitorul descrie cu o gingasie care tradeaza propria lui dragoste pentru puii de
pasare, dragalasenia vlastarelor prepelitei. Cum sa nu fie acestia iubiti cind sint atit de
„draguti", „goi ca puii de vrabie" (o alta comparatie care-1 ajuta pe copil sa inteleaga, sa si-i
inchipuie, vrabia fimdu-i foarte cunoscuta), „imbracati cu puf galben, „parca erau sapte
gogosi de matase". In general, obiectele si fiintele mici sirnesc duiosia (astfel se explica
existenta diminutivelor in limba - „puisor"). Puii tuturor vietui-toarelor, chiar ai celor mai
dizgratioase sint „draguti" pentru ca sint neajutorati, cerind ocrotire, pentru ca sint
nevinovati, intocmai ca puiul de om. Gingasia si candoarea puilor apare si in felul in care
erau hraniti. O lacusta e „farimitata de prepelita „in bucatele mici", ei o maninca cu
„cioculetele. Imitarea ciugulitului e „so-nora": „pic! pic! pic!" (onomatopeea). Lumea celor
mici este o „lume a diminutivelor", totul este marunt in acest univers, este adus la
dimensiunea lor.

CĂPRIOARA, de Emil Gârleanu

Mizând pe un profund spirit de observaţie şi pe forţa de seducţie avieţuitoarelor în lumea


copiilor, prozatori precum: M. Sadoveanu, G.Galaction, I. Agârbiceanu, C. Petrescu, I. Al.
BrătescuVoineşti şi E. Gârleanuau creat adevărate capodopere demne de a sta alături de
scrieri dinliteratura universală.Emil Gârleanu este autorul celebrului volum din 1910 „Din
lumea celorcare nu cuvântă‖, volum alcătuit din mici monografii ale necuvântătoarelor,
dela gâze la animale domestice, până la vegetale, acest parc de vietăţi cuprinde:
„Gândăcelul‖, „Mărinimie‖, „Sărăcuţul‖, „Grivei‖, „Frunza‖, „Fricosul‖,„Căprioara‖. TEMA
SCRIERII Autorul converteşte un instinct din lumea animalelor într-o puternicădragoste
maternă capabilă chiar de sacrificiul suprem. COMPOZIŢIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR
ESTETICE Creaţia debutează într-o atmosferă de pace care nu părea a
prevestideznodământul tragic. Tabloul este construit pe fondul unei naturigrandioase: „pe
muşchiul gros, cald, ca o blană a pământului, căprioara stă joslângă iedul ei. Acesta şi-a
întins capul, cu botul mic, catifelat şi umed pespatele mamei lui, şi cu ochii închişi se lasă
dezmierdat. Căprioara îl linge şilimba ei subţire alunecă uşor pe blana moale, mătăsoasă a
iedului.‖Este o scenă de familie plină de duioşie şi graţie, elemente sugerateprin epitete
duble, triple şi o comparaţie. Armonia, liniştea şi împăcarea suntpunctate pentru a scoate şi
mai bine în relief lupta sfâşietoare din sufletulde fugarnică al căprioarei, care de fapt nu
mai pare să fie un animal ci o mama adevărată, copleşită de milă pentru „fiinţa fragedă
căreia i-a dat viaţă,pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuie să se
despartă.‖Detaşat de textul schiţei, acest fragment ne duce cu gândul la ofiinţă umană, la
mamă, la eterna noastră mamă.Acesta este momentul când puiul de căprioară trebuie să-şi
ia destinulpe cont propriu.„Un muget înăbuşit de durere‖ puse capăt frământării lăuntrice,
şi, învingându-şi dragostea maternă, căprioara se hotărî să-şi ducă puiul la„ţancurile de
stâncă din zări, unde va fi în afară de orice pericol. Acolo, pemuchiile prăpăstiilor era
împărăţia caprelor, peste care stăpâneau fără nici ogrijă, şi acolo, l-ar fi ştiut ca lângă
dânsa.‖Scena moale de până aici se dinamizează, drumul până la ţancuri oimpune, singura
ei armă de apărare o constituie mişcarea rapidă, fuga„fulgerătoare‖, „salturile îndrăzneţe‖
„prin locuri pline de primejdie‖ şi iedultrebuie să facă dovada că are forţa acestor mişcări.
Iedul, „se ţinevoiniceşte‖ şi „se avântă ca o săgeată‖ .Ameninţarea pluteşte în aer, lupul stă
la pândă, căprioara simte„conteneşte fuga, păşeşte încet‖. Natura sălbatică, grandioasă şi
înspăimântătoare este descrisă admirabil, ca un drum între viaţă şi moarte.De la
luminozitatea poienilor – viaţa, se ajunge în inima întunecată ca un iad apădurii – moartea.
Într-o grandoare impresionantă lumina se împuţinează şispaţiul se îngustează treptat.
Ieşiră la un alt luminiş şi continuarea drumuluieste posibilă numai pentru ied, căprioara se
va sacrifica pentru acesta.Momentul culminant este descris cu măiestrie, dar cu economie
demijloace stilistice pentru ca sacrificiul să nu devină patetic. Finalul estemagistral,
încheind o evocare narativă prin ochii căprioarei muribunde, în care imaginea realităţii se
stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „setopeşte în adâncul pădurii‖ – simbol al
salvării.„Prăbuşită în sânge, la pământ, sub colţul fiarei, căprioara rămâne cucapul întors
spre iedul ei. Şi numai când acesta, înspăimântat, se topeşte înadâncul pădurii, căprioara
simte durerea, iar ochii i se tulbura în apa morţii.‖Limba folosită de Emil Gârleanu este cu
totul potrivită fondului de idei,cu expresii plastice şi epitete sugestive. Stilul este concis şi
redă cu precizieideea, fiind totuşi bogat în epitete şi comparaţii. Schiţele lui Gârleanu au o
însemnată valoare instructivă şi educativă. Ele constituie un mijloc decunoaştere a unor
aspecte ale vieţii animalelor, păsărilor, insectelor şi chiar aplantelor, redate într-o formă
literară accesibilă. Lectura acestor schiţe letrezeşte copiilor dorinţa de a observa mai atent
viaţa din natură şi măreşteinteresul pentru cunoaşterea vieţuitoarelor, contribuind la
dezvoltareaspiritului de observaţie. Prin forma lor artistică, schiţele lui Gârleanucontribuie
şi la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor.Schiţa este o operă epică - o naraţiune –
în proză, de mici dimensiuni, în care se relatează o singură întâmplare semnificativă din
viaţa unorpersonaje. Acţiunea dintr-o schiţă se petrece într-un interval de timp scut,cel
mult o zi, şi într-un spaţiu restrâns.Pentru ca lectura operei lui Gârleanu să-şi atingă scopul
educativ şi, înspecial, să contribuie la dezvoltarea spiritului de observaţie,
educatorultrebuie să-i stimuleze pe copii, pentru a observa amănuntele redate descriitor şi
a le putea reproduce. LEGENDA FLORII SOARELUI, Calin Gruia Dintre legende, cele
etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi preşcolari.Legendele păsărilor şi
plantelor îşi au locul lor în operele unor scriitori care s-au inspirat dincreaţia populară:
Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, Călin Gruia,Alexandru Mitru
etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruritransfigurate prin
modalităţi artisitice originale, bogate în resurse morale. Semnificativă e legenda Povestea
florii – soarelui, de Călin Gruia, cu o structură complexă, asemănătoare basmului, în care
sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi trăsăturile plantei.Din
punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al ―fetei
luiŞtefan-Vodă‖, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi
hiperbolică amotivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din
perspective reală şisupranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa, în reverberaţii
lirice şi dramatice, trăsăturigeneral – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate –
răutate, lumină – întuneric. Compoziţia Legenda este organizată în episoadenarrative,
întretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce se întrepătrund:
planulconcret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt
circumstanţiale în ―spaţiul acestui pământ‖, folosindu-se timpul trecut (―pre vremea lui
Ştefan cel Mare‖).Naraţiunea legendei Povestea florii-soarelui începe firesc, aducând în
prim plan imaginea ―fetei luiŞtefan – Vodă‖. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută,
fapt ce provoacă o tristeţecopleşitoare voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu
cărturarii şi vracii cei mai vestiţi aitimpului, dar fără rezultat. Întrun târziu, o bătrână aude
de necazul domnului şi se prezintă în faţaacestuia cu gând să-l ajute.De la episodul venirii
bătrânei la domnul întristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte peŞtefan să cheme
Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa ―avea să prindă grai, dacă îl va săruta pealesul
invitat‖. Acest moment determină imprevizibilul întâmplărilor şi al episoadelor.
Sfatulbătrânei părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă în sufletul voievodului.
Dar Piază-Rea, personaj malefic, forţă a răului, symbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe
meşteşugite încurcăşi zădărniceşte dezlegarea fetei de ―blestem‖, annţând Luna
de ―necredinţa Soarelui‖. Reacţiile Lunii – zână rea – sunt surprinse în imagini
întunecoase, exprimate în stil direct şiindirect, cu tonalitate de ură – bocet şi imprecaţie. Ea
îşi blestemă condiţia de zână, şi nu cea defemeie, ce i-ar fi adus mai multă fericire. Jură că
se va răzbuna pe vodă.Însuşirile supranaturale şi contrastante ale personajelor dau
pregnanţă mesajului, în gradareaepisoadelor, începând cu ―noaptea ospăţului‖.
Astfel, ―Luna s-a ascuns sub sprânceana codruluica s-o zdrobească pe fată‖, iar ―Soarele,
un Făt-Frumos de lumină, petrecea cu Vodă şi cu toţicurtenii‖.Punctul culminant al
naraţiunii se realizează prin suprapunerea planurilor şi a forţelor conflictuale:―Când la
sfârşit, veni la ospăţ şi fata Domnului, ea cade în genunchi în faţa Soarelui şi-I cere ogură de
mântuire‖, dar ―Luna furioasă s-a aruncat asupra fetei ca o ploaie de bluestem, şi i-a
topitchipul în floarea glbenă. Vodă şi mesenii plâng pentru povestea tristă a
fetei‖.Deznodământul legendei e înfăţişat prin împletirea planului fantastic cu cel real.
Astfel, ―Soarelefurios face vânt Lunei, iar pe copilă o ia în palmă şi-o sădeşte în grădină‖,
ca s-o aibă aproape şica să se mai mângâie tatăl ei.În finalul legendei, cititorul este readus
în planul concret, explicându-se cu maximă precizie şisimplitate, originea şi metamorfoza
florii soarelui, trăsăturile ei: ―De atunci, floarea-soarelui, cufaţa ei galbenă şi înfiorată de
durere, îşi întoarce chipul întristat înspre strălucirea craiului zilei,cerându-i sărutarea
mântuitoare‖.

Cenusareasa , fratii Grimm

Cenusareasa este cea mai cunoscuta poveste de dragoste care nu are nevoie de nici o
prezentare. Ceea ce e mai frumos in toata acesta povestire e cum cei doi, din doua lumii
complet diferite reusesc sa cunoasca dragostea adevarata.Cenusareasa e o frumoasa fata
care ramane singura pe lume si trebuie sa se mute cu masa sa vitrega fiind scoasa din
familie si devenind o servitoare... in propria ei casa. Cand ea vrea sa mearga la bal mama ei
vitrega nu o lasa sa se imbrace cu hainele ei mai vechi desi erau foarte frumoase... ci le da
fiicelor sale sa se gate de mers la bal pentru ca ele sa fie cele mai frumoase in felul acesta sa
reuseasca macar una sa-l impresioneze pe print. Ramanand singura si plangandu-si amarul
fetei i se arata o zana buna care reuseste sa o faca frumoasa pentru balul care abia
incepuse. O imbraca foarte frumos, dintr-un dovleac ii face caleasca si din niste soareci
amarati ii face doi cai grandiosi care sclipeau parca la cat erau de albi. Ajunsa la bal
frumusetea ei nu putea trece ne remarcata, toata lumea vedea cat era de minunata, si ceea
ce li se parea mai interesant e ca avea niste pantofi ca de cristal ceea ce nimeni nu mai
vazuse pana atunci. Printul o priveste neintrerupt chiar daca toate fetele care se gaseau
acolo incercau sa il cucereasca.
Alba ca zapada, Fratii Grimm

A fost odată o copilă de împărat cu pieliţa obrazului albă ca neaua proaspătă, buzele roşii
ca sângele tânăr şi părul negru ca abanosul. . Se numea Albă-ca-zăpada. Dar mama copilei
muri curând şi tatăl ei, împăratul, îşi luă o altă soţie. Aceasta se voia cea mai frumoasă de
pe lume. Întrebînd însă o oglinjoară fermecată, află că Albă-ca-zăpada era mult mai
frumoasă decât ea. De ciudă, porunci unui vânător de la curte să ducă fata în pădure. S-o
răpună şi să-i aducă, drept mărturie a faptei sale, inima copilei. Vânătorul, mişcat de
lacrimile nevinovatei fete, nu se simţi în stare s-o ucidă, Doborî în schimb un pui de mistreţ,
îi luă inima şi i-o duse maşterei. Rămasă în pădure singură, Albă-ca-zăpada nimeri la căsuţa
celor şapte pitici fauri ai munţilor. Aceştia o luară să rămînă pentru totdeauna la ei.
Împărăteasa era mulţumită acum că Albă-ca-zăpada pierise şi rămăsese astfel ea cea mai
frumoasă. Cu atât mai mare îi fu supărarea când - întrebând într-o zi oglinjoara — află că
fata n-a murit, şi gospodăreşte căsuţa piticilor iar aceştia o iubesc nespus, ca pe o surioară
mai mică. Mânioasă, se hotărî s-o ucidă ea însăşi. Înveşmântată ca o neguţătoreasă bătrână,
se duse la căsuţa piticilor şi o îmbie pe fată să cumpere o cingătoare. Îi puse chiar ea
cingătoarea peste mijloc. O strînse însă atât de tare, că Albă-ca-zăpada îşi pierdu răsuflarea.
Piticii o găsiră seara căzută pe podele. După ce îi desfăcură cingătoarea, o rugară să fie pe
viitor mai prevăzătoare cu cine bate la uşă. Împărăteasa întrebă iar oglinjoara. Află că Albă-
ca-zăpada încă trăieşte. Şi, preschimbată din nou în neguţătoreasă, izbuti să-i vâre copilei
în părul ei bogat, negru, un pieptene otrăvit. Fata fu iarăşi readusă în simţiri de piticii cei
buni. A treia oară, înfuriată peste măsură, împărăteasa cea rea se prefăcu în neguţătoreasă
de mere. Îi dărui fetei un măr verde pe-o parte şi rumen pe alta. Cînd Albă-ca-zăpada
muşcă din măr, se înecă şi căzu ca moartă. De astă dată, piticii, oricît se străduiră, nu mai
izbutiră s-o readucă la viaţă. O plînseră îndelung şi, îndureraţi peste măsură, o culcară într-
un sicriu de cleştar. Sicriul îl aşezară într-o poiană fermecată pe culmea unui munte. Un fiu
de împărat trecu într-o zi pe-acolo. Văzu copila care rămăsese la fel de frumoasă ca atunci
când era vie. O îndrăgi şi-i rugă fierbinte pe pitici să-i dea sicriul. Dorea să-l păstreze ca pe
o comoară nepreţuită în palatul lui. În cele din urmă, piticii se înduplecară. Slujitorii
prinţului luară sicriul dar, cum mergeau pe cale, unul dintre aceştia se împiedică. Sicriul se
zgudui, fetei îi sări din gât bucata de măr otrăvit, şi ea se ridică, teafără şi la fel de frumoasă
ca mai-nainte. Mare a fost bucuria fiului de împărat. Au făcut o nuntă mare. Iar maştera,
neputînd îndura fericirea fetei, fugi în lumea largă şi se pierdu pentru totdeauna.

Cătelusul șchiop de E Farago

Intrând în peisajul liricii româneşti la începutul secolului al XX-lea, Elena Farago, a


avut o contribuţie însemnată în afirmarea creaţiei originale româneşti. A debutat sub
auspicii sămănătoriste, dar s-a orientat apoi în mod natural spre simbolism, prin structură
şi sensibilitate; poetă şi prozatoare, a contribuit la dezvoltarea şi consolidarea liricii
feminine, atât de timid manifestată până la apariţia ei. Confruntată de timpuriu cu
greutăţile vieţii, a ajuns totuşi în preajma unor mari personalităţi ale vieţii literare, ca I.L.
Caragiale, Alexandru Vlahuţă, G. Coşbuc, Liviu Rebreanu, Nicolae Iorga sau Eugen
Lovinescu, care i-au influenţat decisiv destinul creator.
Volumul de debut, ,,Versuri”, este primit cu interes şi admiraţie, iar Nicolae Iorga îi
face o prezentare elogioasă în ,,Sămănătorul” din 4 iunie 1906: ,,De mult nu scrie la noi o
femeie cu idei, cu ştiinţă de vers, de iubire pentru arta sa. Părăsind pentru totdeauna
discuţiile cu sine însăşi, lăsând altor tânguitori lungul vers de jălanie, vorbind naturii fără
viaţă pe care o învie, desluşind pe cei smeriţi din viaţa oamenilor şi din afară de dânsa,
căutând să dea de urma potrivirilor tainice ce se află între cele însufleţite şi cele fără de
suflet, d.na Farago îşi va însemna trainic numele în literatura noastră”.
Criticul G. Călinescu afirmă despre Elena Farago că a apărut ,,într-o vreme când
înfloreau semănătoriştii, Coşbuc, Iosif, Maria Cunţan, poezia Elenei Farago se scaldă la
început în acele ape. Dar mai cu seamă pare că asculţi un Coşbuc mai volubil şi, uneori,
prin el, chiar pe Eminescu”.
,,Gândăcelul", ,,Căţelusul şchiop", ,,Într-un cuib de rândunică", ,,Pedeapsa mâţei”, ,,Doi
fraţi cuminţi” şi multe altele sunt poezii îndrăgite şi cunoscute de aproape toţi copiii.
Poezia Elenei Farago este de o factura deosebită, poate datorită faptului că de la anii
adolescenţei a fost mamă propriilor fraţi orfani şi datorită experienţei pe care a acumulat-o
în anii în care s-a aflat în preajma unor copii aflaţi în dificultate fiind inspectoare a
azilurilor pentru copii din Craiova. Ea dezvăluie o dragoste pentru copii, cărora le descrie
cu gingăşie, prospeţime si delicateţe lumea care îi înconjoară: gâze minuscule, păsări
felurite (cocoşi, rândunele, vrăbii,lăstuni, etc.), patrupedele casnice (vaci, măgari, iezi,
purcei, căţei, pisici, etc.). Creaţia Elenei Farago este specială pentru că oferă copiilor mici
posibilitatea de a cunoaşte şi înţelege corect şi profund situaţii delicate de viaţă şi militează
pentru nonviolenţă, ducând tema în lumea vietăţilor dragi.
Poezia pentru copii a Elenei Farago preferă ca formă de expunere monologul,
înfăţişând adeseori „drame” „din lumea celor care nu cuvântă”. O asemenea dramă este cea
a căţeluşului şchiop din poezia, pe care o povesteşte înduioşător, impresionant el însuşi:
„are numai trei picioare” şi e poreclit în derâdere „cuciu şchiop”, pentru că un copil rău,
lovindu-l cu piatra l-a şchiopat. Elena Farago a selectat pentru această poezie un personaj
care face parte din lumea gospodăriei în care copilul ocupă un loc foarte
important. Construcţia poeziei are la baza personificarea ca figura de stil, iar titlul este
simplu, şi sintetizează imaginea şi starea sufletească a personajului principal, al acţiunii
lirice.
Începutul poeziei este o prezentare pe cât de scurtă pe atât de edificatoare a
principalului personaj şi are scopul de a capta atenţia copilului şi a-l implica. Conţinutul
poeziei este concis şi descrie drama sufletească a căţelului: faptul că râd copiii de el, îl
poreclesc, ,,cuţu şchiop”, stă singur pentru că nu se poate juca:
,,Eu am numai trei picioare
Şi de-abia mă misc: ţop, ţop!
Râd când mă-ntâlnesc copiii
Şi mă cheamă "cuţu şchiop".”
Drama micului căţel este înduioşătoare pentru că, infirmitatea aceasta nu-i îngăduie
să ia parte la jocurile şi bucuriile fraţilor săi, mai ales la hârjonelile cu copiii. Drama
căţeluşului este şi mai impresionantă prin contrastul dintre realitatea tristă şi dorinţa
firească a bucuriei jocului. El este conştient că aşa va fi toată viaţa: ,,şchiop” şi trist.
Versurile următoare sunt o înduioşătoare redare a dorinţei micului căţel care îşi doreşte
lucruri fireşti, dar pe care el nu le poate face.
,,Fraţii mei ceilalţi se joacă
Cu copii toţi, dar eu
Nu pot alerga ca dânşii,
Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toată ziua


Şi plâng mult când mă gândesc
Că tot şchiop voi fi de-acuma
Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gandesc ce bine


M-aş juca şi eu acum,
Şi-as lătra şi eu din poartă
La copii de pe drum!...”
El iubeşte copiii, pe copiii cuminţi, cu care i-ar plăcea să se joace şi să-i asculte. Sunt
însă şi copii răi la suflet, care chinuiesc animalele, cum este cel care l-a ologit. Pe aceştia nu-
i poate iubi. Căţeluşul este foarte mâhnit de situaţia sa şi de chinurile prin care a trecut.
,,Cât sunt de frumoşi copiii
Cei cuminţi şi cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,
Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet


Sunt urâţi, precum e-acel
Care m-a şchiopat pe mine,
Şi nu-i pot iubi de fel...

M-a lovit din răutate


Cu o piatră în picior,
Şi-am zăcut şi-am plâns atâta,
De credeam că am să mor...”
Cu toată răutatea lui, copilul, se pare, că e cuprins de remuşcare, pentru că acum vine
şi-i dă zahăr căţelului, vrând să fie bun. Căţeluşul ar putea să-l pedepsească, să se răzbune
muşcându-l de picior, cum îi trece uneori prin gând. Dar „răzbunarea” sa este alta: îl lasă să
înţeleagă că un biet căţel are un suflet mai bun decât al său.
,,Acum vine şi-mi dă zahăr
Şi ar vrea să-mi fie bun
Şi-aş putea să-l musc odată
De picior, să mă răzbun.

Dar îl las aşa, să vadă


Răul, că un biet căţel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.”
Poezia Căţeluşul şchiop este o fabulă a cărei morală este cuprinsă nu numai în ultima
strofă (prin contrastul dintre bunătatea căţelului şi răutatea copilului) ci în întreaga poezie,
îndemnând la grija faţă de micile vieţuitoare, ele trebuie ocrotite cu grijă, pentru că
adeseori o joacă inconştientă poate provoca stâlcirea sau chiar moartea lor. Prin urmare,
deşi se referă la lumea animalelor, poezia vorbeşte despre dramă, despre situaţii dificile în
viaţă, despre nevoia de sprijin a celor aflaţi în dificultate, despre integrarea în colectivitate,
bunătate şi înţelegere.
Adresându-se copiilor, poeziile Elenei Farago au câteva caracteristici specifice liricii
pentru această vârstă. Ele se adresează afectivităţii copiilor, creând imagini frumoase
despre universul înconjurător, au o tematică variată oferind informaţii despre
comportamentul şi calităţile fiinţelor, plantelor, lucrurilor care fac parte din universul
copiilor, modele de acţiune ce produc multă plăcere prin rimă şi muzicalitate ce redau
fapte, idei, tablori şi sentimente într-o formă foarte concisă. Toate acestea au un mesaj bine
construit, o concluzie uţor de reţinut şi cu valenţe educative.
Numele Elenei Farago, pseudonimul literar sub care este cunoscuta Elena Paximade,
a rămas legat pentru totdeauna de poezia pentru copii. Pornind de la simpla observare a
cotidianului, poeta a creat mici poezii, captivante prin muzicalitatea lor şi prin puterea de
adaptare la înţelegerea copilului.
Eugen Lovinescu, criticul literar, afirmă că poeziile ,,d.nei Farago n-au contururi
lămurite, simţirea e învăluită şi discretă, cuvintele, deşi sunt simple, au înţelesuri
îndepărtate…E un farmec.”, iar Lucian Blaga precizează,,«Dragă Goethe, nu mai căta/ e o
iluzie, lasă!»/ Olimpicul, astăzi de-ar mai trăi, /fenomenul şi l-ar găsi,/la Doamna Farago în
casă!"

In Balada unui greier mic, de George Toparceanu,


subiectul de fabula este un pretext pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale
poetului pe o tema indelung folosita de fabulisti in literatura universala. Cele doua
personaje, greierul si furnica, sunt simbolice pentru doua ipostaze de viata: primul este
tipul omului petrecaret, fara grija zilei de maine, ajuns in pragul iernii lipsit de mijloace de
trai, celalalt e gospodarul strangator si cumpatat, care ofera si o morala, o norma de viata:
„Ai cantat? Imi pare bine. / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine” (Alexandru
Donici, Greierul si furnica). E drept ca, de-a lungul timpului, poetii au „ameliorat” cruzimea
si atitudinea furnicii, acordand greierului statutul firesc de artist ce isi petrece vremea „cu
cantare”, meritand, desigur, o rasplata pe masura: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; /
Fara un minut a pierde, / Alearga l-al sau artist / Impartind pe jumatate / Provizia cer
avea: / «- Am venit sa-ti platesc, frate, - / Zice-datoria mea; // Cu cantarea ta duioasa /
Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultandu-te, voioasa, / Pentru doi eu am lucrat»” (George
Creteanu, Greierile si furnica).

Balada lui George Toparceanu pare o parodie, cu accente de tristete, totusi intr-un
stil ironic, despre soarta greierului la inceputul toamnei, anotimp de transformari
dramatice in natura, cu urmari indeosebi asupra fiintelor mici. Intr-un tablou mohorat, cu
„dealuri zgribulite” si „tarini zdrentuite”, se profileaza, printr-o ampla personificare, chipul
noului anotimp, „toamna cea intunecata”, cu un portret detaliat prin epitetul triplu, „lunga,
slaba si zaluda”. E un sezon al dezastrului total, marit, in mod gradat, printr-o ampla
enumeratie: „Lunga, slaba si zaluda, / Botezand natura uda / C-un manunchi de ciumafai, -
/ Cand se scutura de ciuda, / Imprejurul ei departe / Raspandeste-n evantai / Ploi
marunte, / Frunze moarte, / Stropi de tina, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, neliniste si spaima in randul plantelor si al
vietuitoarelor marunte, surprinse de urgia schimbarii vremii: „Si cum vine de la munte, /
Blestemand / Si lacramand, / Toti ciulinii de pe vale / Se pitesc prin vagauni / Iar macesii
de pe campuri / O intampina in cale / Cu grabite plecaciuni”. In acest spatiu cuprins de
invalmaseala, doctul contureaza, cu duiosie si compatimire, prin epitete, „negru, mic, muiat
in tus”, „si pe-aripi pudrat cu bruma”, portretul greierului, „un greierus”, surprins „pe
coasta, la urcus”, in „casuta lui de huma”.
Monologul greierului, care se adreseaza nemilosului anotimp, inceput si incheiat
printr-o imagine sonora, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprima o drama existentiala, de
fapt un subiect de fabula de care artistul ar fi vrut sa uite: „- Cri-cri-cri / Toamna gri, / Nu
credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun, / Ca puteam si eu s-adun / O graunta cat de
mica, / Ca sa nu cer imprumut / La vecina mea furnica, / Fi’ndca nu-mi da niciodata, / Si-
apoi umple lumea toata / Ca m-am dus si i-am cerut…”.
Finalul poeziei, invaluit de simpatia si compasiunea poetului, accentueaza
sentimentul de tristete, greierul ramanand lipsit de orice speranta: „Dar de-acus s-a
ispravit... // Cri-cri-cri, / Toamna gri / Tare-s mic si necajit”. Greierul devine astfel un
cantaret al propriei sale conditii, al imposibilitatii de a se adaposti la venirea anotimpului
rece, care semnifica, intr-un plan mai larg, conditia artistului in societate.

Rapsodii de toamna de G Topârceanu


Poezia a apărut în volumul „Balade vesele și triste”,constituind o operă reprezentativă
pentru Topârceanu. În această rapsodie regăsim efectele parodice și umoristice dominante
din lirica sa.Ne aflăm în fața unui „poem lung”, fapt mai puțin obișnuit pentru ambianța
lirică a epocii, în care ste de preferat de obicei,„genul consacrat”(de pildă, lirica
simbolistică sau poemele neotradiționaliste, care continuă pastelul). Pentru Topâeceanu,
faptul nu este ieșit din comun:tiparul din Rapsodii de toamna este același în creații ca
Balada munților, Rapsodii de vară etc.
Poezia cuprinde cinci tablouri, care surprind diverse secvențe din viața naturii, în
apropierea toamnei. Prima observație referitoare la text, privește mecanismul
compozițional, altfel spus, principiile de alcătuire ale acestuia. O asemenea chestiune
antrenează alta, și anume problema coeziunii textului, adică, a unității sale ca întreg.
Fiecare „tablou” este la rândul său, compus din mai multe secvențe.
În prima strofă, de exemplu, apar două imagini ale naturii:
„A trecut intâi o boare
Pe deasupra viilor
Și-a furat de prin ponoare
Praful păpădiilor”
Acest mod de alcătuire a fiecărui tablou, des întâlnit pe parcursul poeziei, ne
permite să vorbim despre secvență, ca despre unitatea compozițională. Exemplu de
secvențe:
„Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului…”
„Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele…
Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:”
Secvența este,deci o imagine cu un anumit grad de independență (deoarece ea poate
fi izolată în context), construită din două sau patru versuri și având un caracter relativ
unitar. Pentru a forma un tot, e necesar ca între secvențe să existe relații care să asigure
coeziunea fiecărui tablou și,în final,coeziunea textului în ansamblu.
Relațiile posibile dintre secvențe sunt de trei feluri:
a) relația de independență: secvența A poate să apară fără secvența B și invers: de pildă
secvența :„..Lişiţele-ncep să strige/Ca de mama focului…”, este dependentă de :„Cocostârci,
pe catalige,/Vin la faţa locului…”, pentru că nimic nu arată necesitatea ca prima să impună
aparitția celei de-a doua sauinvers.
b) relația de dependență: A depinde de B,dar nu și invers; de exemplu, secvența :..”Un
lăstun, în frac, apare/Sus pe-un vârf de trestie..”,este dependentă de secvența :„Ca să ţie-o
cuvântare/În această chestie…”, intr-adevăr,ultima nu poate apărea singură(dependența
este aici de natură statică);
c) relații de interdependență: A depinde de B si B depinde de A:
„A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.”
Acest mecanism al coerenței tablourilor implică un al doilea, al cărui rost este de a
asigura tablourilor o anume coeziune. Mecanismul se bazează pe două principii: pe
stilistica timpurilor verbale si pe procedeul gradației. Succesiunea timpurilor verbale este
importantă pentru poem,căci se exprimă apropierea progresivă a msiteriosului personaj.
Poezia debutează cu folosirea timpului perfect compus: „A trecut întâi o boare..”/Şi-a furat
de prin ponoare..”. Timpul folosit în continuare este perfectul simplu:„Un salcâm privi spre
munte…”. Marea majoritate a celorlalte verbe sunt la timpul prezent. Apariția toamnei e
subliniată prin utilizarea unei intejecții verbale care îl plasează pe cititor într-o strictă
simultaneitate cu evenimentul descris:„..Iat-o!… Sus în deal, la strungă,..”/…/S-a ivit pe
culme Toamna,”.
Al doilea principiu constă în prezentarea graduală a panicii vietăților: de la simple
zvonuri la discuții și, în cele din urmă, la o alarmă generală.
În ce constă relevanța acestor două mecanisme de coeziune textuală, ne vom da seama
analizând natura lor. Coeziunea tablourilor este realizată pe baze lingvistice, mai precis
sintactice și semnatice. De exemplu,dependența celor două secvențe din strofa:
„Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.”, decurge din dependența subordonatei finale față de propoziția
regentă. Pe de altă parte,în cel de-al treilea tablou,dependența secvențelor 2,3,4, (care sunt
chiar strofele 2,3,4,) de secvența întâi este impusă de referirea la flori :
„Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.”.
Atât primul tip de coeziune, cât și cel de-al doilea (coeziunea tablourilor) nu
caracterizează forma discursului liric, ci, dimpotrivă, formele epicului, si, desigur,formele
discursului narativ. Deci observația principală pe care o putem desprinde de aici este
următoarea : procedeele compoziționale utilizate de Topârceanu îl situează la o distanță
considerabilă de sfera poeziei lirice si,în special,de modurile lirice contemporane cu el.
Această observație prezintă interes din două puncte de vedere: din unghiul
receptării poeziei sale și din unghiul lui Topârceanu în poezia românească.
În ceea ce privește receptarea operei sale de către marele public, relevarea naturii
coeziunii textuale oferă o parțială explicație a popularității sale. Un poem care face uz de
procedeele compoziționale adecvate prozei narative este mult mai deschis cititotului
mediu de poezie decât un poem în care coeziunea se realizează la nivelul unor
imperceptibile(aproape), mecanisme morfologice,cum e cazul cu elegia „Mai am un singur
dor”, de exemplu. „Narativitatea” poemelor lui Topârceanu este o explicație a faptului că e
socotit un poet accesibil.
Există o justificare a adoptării principiilor de compoziție respective și ea se
descoperă din chiar titlul poeziei. Aceasta este o rapsodie,adică un cântec epic, vorbind
despre fapte și evenimente exemplare. Aici intervine originalitatea lui Topârceanu, care
modifică datele clasice ale unei specii artistice. Originalitatea constă în parodierea
modelului și vom urmări modul în care acesta este „compromis”.
Ceea ce este caracteristic în producerea efectului parodic sunt urmatoarele două elemente:
a) perspectiva comunitar umana a naturii;
b) mozaicul limbajului.
Natura este o temă de inspirație lirică prin indiferența,măreția si infinitatea sa. Dar
Topârceanu transformă natura în societatea și operează, astfel, o reducere a infinitului la
finit.
Pentru a realiza aceasta,el introduce comunicarea acolo unde ea în fapt lipsește,reacția
afectivă,acolo unde ne aflăm decât indiferență si structurile comunitare – acolo une=de
există haosul deplin al individualității. Comunicarea comportă patru forme principale:
vestea sau zvonul(coțofana,cioara,plopii,răsurile), discursul(lăstunul),discuția
familiară(petuniile,molia,buruienile) și…bărfa(matrăguna cu brusturele).
Reacția afectivă se materializează în senzație (curiozitate superficială legată dw un
eveniment cu semnificații trecătoare), insultă,idilă și panică. Iar tructurile comunitare sunt
siguranța,polția.adunarea politică si desigur, căsătoria.
Cum este această comunitatea se poate vedea cu maxima precizie: ea este un tip
citadin,fiindcă numai acolo există o opinie publică accesibilă la senzație,exprimându-se
zgomotos și plebeu în adunările politice; în oraș există dispoziția pentru reația afectivă
obținută imediat – panica,alarma – și numai marile convulsii citadine fac necesară
intervenția Siguranței.
Efectul obținut de Topârceanu este prin urmare și mai puternic,reducția e incă mai
severă: natura infinită nu e redusă numai la un model oarecare al finitului,ci la acel model
care are ca principlae trăsături efemerul și superficialitatea. Ne găsim astfel în preajma
uneia dintre cele mai radicale demitizări a naturii, ca temă lirică și e interesant de observat
cum revolta (benignă încă la Topârceanu) va deveni la avangardiști forma inică și
ostentativă de expresie artistică
Această atitudine e susținută prin mozaicul limbajului. Frecvența înaltă a
neologismului, care nu întâmplător este neologismul jrnalistic
(ocupație,senzație,panică,stranie,chestie,constituție, etc.) se îmbină cu expresia colocvială,
cu clișeul sau cu vorbirea directă: cică,mama focului,fața locului, „Ce ne facem fetelor?”, „Uf!
Ce lume,soro dragă!”
Concluzie : Valoarea poeziei lui Topârceanu rezultă din tensiunea dintre
mecanismele compoziționale inadecvate genului liric și din compromiterea lor prin limbaj
și reduție tipologică (infinit-finit; natură-societatea;natură-oraș).

”Noi” de Octavian Goga


”Noi” e un cântec spontan de o mare autenticitate și vibrație lirică, o doină de jale
sfâșietoare…” (Ion Rotaru)
In cadrul dezvoltării poeziei românești, O. Goga este cel mai autentic continuator al
lui Eminescu. Prin excelent liric, Goga este, ca și Eminescu, un exponent al poporului. El a
intuit mai mult ca oricare altul valoarea poetică a doinei, a cântecului de jale, murmurat ca
pentru sine insuși, dar cu atit mai emoționant, mai convingător, mai omenesc.
Poezia ”Noi” este o doină cultă in care tendința, revolta impotriva asupririi naționale
și sociale a românilor din Ardeal se transformă in artă superioară, intr-un mod
surprinzător și original. Versurile lui Goga vehiculează aproape niște
concepte: ”jale”, ”lacrimi”, ”cântece”, ”suferință”, ”patimi”, impreună cu elemente ale
naturii, luate de asemenea, la nivelul generalităților, fără închegarea unei imagini pictorice,
individualizatoare: ”codri verzi de brad”, ”câmpuri de
mătasă”, ”fluturi”, ”privighetori”, ”Murul”, ”Oltul”, etc.
Titlul e simbolic: cuvântul semnifică nu numai ființa noastră națională, ci insăși țara,
spațiul ei geografic și etnic. La noi este locul de baștină, cu ”codri verzi de brad”, ”cîmpuri
de mătase”, cu ”plaiuri scăldate in soare”, cu ”flori și cîntece de horă”. La noi e pămintul
străbun. Sunt ”Crișurile” și ”Oltul”, in apele cărora e glas de durere. Om și țară suntem noi,
iar poetul, conștiința și inima indurerată a țării.
Versurile, aluzive prin tîlcul cuvintelor simbolice, condensează in ele și nostalgii, și
darurui nespuse, suferință și neliniști. Farmecul sraniu, răscolitor al poeziei rezultă din
simplitatea lexicului evocator, de proveniență populară, cu valoare unor concepte de jale,
suferință, patimi, cărora li se alătură altele, ce domnesc țara. Natura e socială in poezia lui
Goga. Umanizată in poezia ”Noi”, ea personifică suferința, ca in doina de jale; proiecția ei
este simbolică. Relația dintre țară și om, realizată prin juxtapunerea stărilor sufletești cu
elementele care definesc spațiul geografic și entic al țării, capătă rezonanțele grave ale
sentimentului de jale al unor tulburătoare neliniști.
Durerea unui neam, străin in propria-i țară, vibrează in petalele florilor, in desișul
codrilor, in apele Mureșului și ale Crișurilor. Jalea unui intreg popor obidit este povestită
de codri seculari, este purtată din hotar in hotar, de Mureș și de ”tustrele Crișuri”. Natura
plinge impreună cu oamenii: nevestele, părinții, feciorii. Insuși bătrinul Olt e ”impletit” din
lacrimile vărsate secole de-a rindul. Motivul acestei lamentații generale este ”visul
neimplinit”, ”copil al suferinței”, nutrit de milenii de poporul asuprit, este visul eliberării
naționale și sociale de a cărui jale ”ne-au răposat∕ și moșii și părinții”.
Poezia este scrisă intr-un limbaj aluziv, cu aspect conspirativ, misterios. Prevestirea
unei ”zile mărețe” nu putea fi acută in acele imprejurări, in mod direct, ci prin intermediul
unei abundențe metaforice pline de subînțelesuri: „La noi sunt codri verzi de brad (…) Noi
o stropim cu lacrimi”.
Expresia unei revolte impotriva asupririi naționale și sociale a românilor din Ardeal,
devine in poezia ”Noi” o artă superioară, care poartă nota autenticității și originalității
liricii lui Goga in general. Poetul utilizează frecvent conceptele: suferință, lacrimi, jale ,
patimi, pe care le asociază, in evocare imagini picturale, cu elemente ale naturii: ”cîmpuri
de mătasă”, ”privighetori”, ”tustrele Crișuri” etc. Ființa poetului se contopește cu cea a
poporului său, inlocuind pe ”eu” cu ”noi”, ceea ce conferă poeziei o notă de simplitate, și
totodată un mare rafinament artistic. Sentimentul de jale este accentuat in poezie și rin
anaforicul ”la noi”, de 3 ori in strofa I, de alte 2 ori in următoarele două strofe, precum și de
epiforicul ”plâng”, de 3 ori in strofa a III-a. Versul final: ”Deșertăciunea unui vis/ Noi o
stropim cu lacrimi”, incheie potențînd tonul general al poeziei ”Noi”.
Atmosfera de profundă tristețe din poezie este accentuată și prin numeroase
personificări, acestea devenind impresionante, fiindcă sunt făcute in maniera doinei de
jale: codrii ”povestesc de jale”, și jale ”duc Mureșul și Crișurile”, cîntecele ”plîng”, hora ”e
mai domolită”, codrii ”iși înfioară sînul”, Oltul bătrin este ”impletit cu lacrimi”.
Cele 5 strofe alcătuite din câte 8 versuri, iambice, sunt constituite in realitate, din
cîte 4 versuri lungi, cu cezură, rimate independent (La noi…). in organizarea strofelor,
poetul a evitat insă versul lung, cu cezură, nefolosit in poezia populară întrucât ”Noi” are
caracterul unei doine și a unei litanii totodată. Fiecare strofă este formată, simetric din cîte
două fraze construite prin coordonare. Aceasta sporește impresia de doină de jale, jale a
cărei permanență este subliniată apoi de predicate exprimate la timpul prezent, la
prezentul continuu, întărit prin unele gerunzii modale: ”gemînd”, ”plîngînd”, ”îmbrățișînd”.
Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat: ”codri”, ”jale”, ”bătrinul soare”, ”povestesc
cu jale” etc. Lexicul poetic, procedeele și mijloacele artistice, structura versurilor
asocierilor de cuvinte etc., creează, in ansamblu, atmosfera de doină și de litanie a poeziei,
intitulată atit de sugestiv ”Noi”.
Dăscălița de Octavian Goga
Poezia lui Octavian Goga, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu
bucuriile si tristetile lor de fiecare zi, versurile și Octavian Goga au un timbru specific,
imbinând adesea sentimentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (înrobiti înca în
„înstrainatul Ardeal") cu proiectia luminoasa a zilei izbavirii, dezrobirii si platii
nedreptatilor indurate. „Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un
revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un
semanator de biruinta" - marturisea poetul intr-o frumoasa profesiune de credinta si arta
poetica totodata.
Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de
elementele biografice (Victoria, sora poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de
ani, incât punctul de pornire al compunerii analizate se afla tocmai in acest tragic
eveniment de familie) poezia surprinde, in sase strofe de cite opt versuri fiecare, portretul
complex al unui personaj de prim-rang in viata satului romanesc de odinioara.
Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care
absenta soarelui, simbol al vietii, lasa loc intunericului („umbra"), simbol al mortii, in jorul
caruia se centreaza ake insemne funerare precum: „Jalea si sfiala", „cint pribeag", „sa
plinga", „risipirea", „eu pling".
Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul dascalitei, atinsa de
aripa unui destin crud: „Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele ursitoare".
Trasaturile fizice sint doar creionate, schitate („balaie", „frunte de zapada", ochi
„limpezi", „mâini frumoase"), în prim-plan aparind datele psihologice, în primul rând
puritatea morala a tinerei învatatoare: „Copil blajin, cuminte prea devreme", „sfielnica",
„din leagan sora cu sfiala", a carei puritate, neprihanire („fecioara", „pe buza ta n-a
tremurat ispita") o asaza in rindul sfintilor: „A vremii noastre dreapta mucenita".
Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional
ardelenesc (Dascalul, Lautarul, Apostolul), „dascalita" prinde contur mai clar din
raporturile pe care le intretine cu oamenii de rând din stat: batrinii care o asculta cu drag
citindu-le din cartile sfinte („scriptura", „ceaslovul"), mamele carora le alina grija pentru
soarta feciorilor „dusi in slujba la-imparatul", fetele care învață cusaturi alese de la
„domnisoara". umplându-si cu har menirea esentiala de a creste, de a educa, de a ingriji
„copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca bucuria maternitatii, tânara invățatoare
încearca un sentiment de zadarnicie, de insatisfactie, amplificat de ciripitul unui „pui de
rindunica".
Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la
aceleasi simboluri (sugestii) ale mortii: „amurg", „toamna mohorita", „podoaba...
bolnava", „cadelniti", „fumul de tamiie". „Cântul pribeag" de la inceput se transforma
in „Povestea ta, frumoasa domnisoara...." Ca si bocetele populare, in care femeile, rude
ale mortului, plângându-l, jelindu-l, se adreseaza acestuia, dialogheaza cu el, evocindu-i
faptele bune din timpul vietii, întâmplarile memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe
tânara învatatoare, adresându-i-se direct. De observat, în acest sens, frecventa mare a
pronumelor de persoana a doua („tu nu-mi rasai in zare"; „tu esti din leagan...",
„...ochilor tai limpezi", „buza ta", „cununa ta", „fruntea ta" etc.) si vocativele („copil
blajin", „fecioara", „frumoasa domnisoara").
Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a
tablourilor de început si de sfârsit "si surprinde scene semnificative din viata satului
transilvanean: credintele în legatura cu soarta („ursitoarele") si cu neimplinirea femeii
care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in cârjile de învatatura ale
bisericii stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii romani în tari straine:
indeletnicirile traditionale ale fetelor din sat. Elementele limbajului popular („blajin ,
„pribeag", „prinos", „altita", „soptesc", „ulicioara", „grijind”, „fragar", „sfiala") se
combina firesc cu lexicul cartilor religioase („mucenita", „ispita", „ceaslov",
„scriptura") si cu termeni legati de biserica („strana", „cadelniti", „tamâie"), fixind cu
exactitate un anumit cadru social si istoric, un anumit orizont de viata.
În cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un
contur ferm, înscriindu-se ca o efigie luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare
tristete.
Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) în inima si în minte
imaginea invatatorului, a celui care ne-a deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea,
istoria si geografia patriei. Dar nu toti suntem în stare sa refacem, în cuvinte, aceasta
imagine, sa realizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar întotdeauna cu
căldura si cu nostalgie," astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu
Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-Baba) si numerosi alti scriitori romani.

La oglinda – George Cosbuc


George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea.Multe dintre textele sale poetice s-au bucurat de o receptare favorabila.
Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic spiritul taranului roman, cum a facut-
o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste
a poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se
desfasoara un joc al dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca
rolul principal in a conduce acest joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este
fata. Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la
momentul infiriparii, pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la
botez, finalizandu-se astfel, in spirit biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La
oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca fata a intrat in faza nubilitatii si
principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului indragostitilor, care trebuie sa
se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am sa-mi crestez in
grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare
importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin
oglinda. Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de
securitate, prin inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a
concluziona ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din
sat. Sentimentul acesta se impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei
personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza pe
omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”
Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta
asistam la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative,
inspre final ele sunt interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat:
„Salba, jos! Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat,
fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima
imperechiata, iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers
intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului
observam ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile
reprezentative, inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia
unor critici si istorici litereari conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura
romana, atat ca autor al unor poeme precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat
si ca traducator al unor capodopere din literatura universala.

Iarna pe ulita de G Coșbuc

In prima strofa observam ca autorul a surprins o ninsoare care a durat


toata noaptea, iar adoua zi s-a oprit.Observam personificarea: "Norii s-au mai razbunat" de
unde reiese canorii a inceput sa cearna fulgi mari de zapada spre apus. A doua strofa ne
prezintaimagini vizuale, auditive.In al doilea vers se observa epitetul: "pe rau e numai
fum". De aici reiese ca fumul vinede la hornurile caselor unde oamenii incearca sa le
incalzeasca. De asemenea, se observa personificarea: "vantu-i linistit acum".Observam
imagini vizuale, statice ce ne transmit un sentiment de liniste. Strofa se incheiecu
personificarea: "navalnic vuiet vine", de unde reies imagini auditive, dinamice. Netransmite
un sentiment de galagie, zarva si de agitatie.Din a treia strofa ne dam seama ca zgomotul
infernal este provocat de copiii care se jucauveseli in zapada si se bucurau de venirea
iernii. Aceasta strofa ne transmite un sentimentde fericire, bucurie si veselie. A patra strofa
incepe cu epitetul personificator sicomparatia: "gura fac ca roata morii".De aici reies
imagini auditive,statice. Autorul compara copiii care vorbeau mult cu roatamorii ce se
invarte foarte tare. Cosbuc ii compara, de asemenea, cu vrabiile gurese care
segalcevesc.Strofa se incheie cu inversiunea "norii ploi vestesc". Observam imagini vizuale,
statice,de unde reiese ca norii se abateau spre sat pentru a vesti ploi. In a cincea strofa,
autorul neda de inteles ca acei copii erau impartiti in diferite grupuri dupa varsta lor.Cei
mari profitau de faptul ca erau si copii mici si radeau de ei. Observam inversiunea"de
foame-adusi" care ne transmite un sentiment de mila, tristete si mahnire. A saseastrofa
descrie un baietel strain, aparut din senin pe ulita.Autorul ni-l descrie cu inversiunea: "largi
de-un cot sunt pasii lui". A saptea strofa incepecu inversiunea: "haina-i maturand
pamantul" de unde reiese ca haina copilului era prealunga si o tara de pamant.
Observam repetitia "abia,abia" de unde ne dam seama ca isitara cu greu haina si
comparatia "cinci ca el incap in ea".In cea de-a opta strofa observam ca acel baietel
era trimis de mama sa in sat. Copilul eraincruntat, dar se credea barbat fiindca putea sa
care o haina atat de grea pentru el. Aceastastrofa ne transmite un sentiment de admiratie si
remarcare de sine.A noua strofa ne arata cum inainta baiatul: "cade-n branci si se ridica".
Din urmatoareleversuri aflam ca baiatul purta pe cap o caciula din lana de miel si ca era
mai mare decatel. Ne transmite un sentiment de amuzament.A zecea strofa incepe cu
enumeratia "tot vine, tot inoata" de unde reiese ca el se chinuiasa mearga cat mai repede.
Observam 2 epitete: "ochii vii" si "zgomotoasa gloata" de undee dam seama ca dupa gestul
batranei de a lua copilul, nu adurat mult deoarece copiii se tineau dupa ea razand.
Recunoastem epitetele si inversiunea"plina-i strimta ulicioara". In a optsprezecea strofa se
prezinta acei copii jucandu-se.Sentimentul este de armonie,veselie. In cea de-a
nouasprezecea strofa observam ca batrana se supara pe copii. Ne dam seama dupa
enumeratia "bat,-njura...da din maini" de unde observam imagini dinamice. Ne transmite
un sentiment de suparare. In strofa douazeci observam ca batrana seinvartea cu batul in
mana pentru a-si face loc, dar copiii navalesc din nou asupra batranei.In urmatoarea strofa
ni se descrie ca baba statea in mijlocul alaiului ca un capitan si isifacea cruce de ceea ce
vedea.In penultima strofa observam ca din cauza galagiei provocate de copii incepura sa
latrecainii din curti, iar oamenii ieseau afara sa vada ce se intampla. In ultima strofa
seobserva un dialog intre cativa sateni.acestia au asemanat copiii cu o adunatura de
tatari.Sentimentul care predomina este cel de bucurie si uimire pentru sateni fata de
zarva de peulita satului.

Legenda Ciocarliei de Vasile Alecsandri

Din vremuri de demult n-a fost fata mai frumoasa ca Lia, fata de imparat. Fata ei
alba, ochii albastri si parul balai, frumusetea trupului ei acoperit de haine scumpe,
fermecau inimile tuturor celor care o priveau. Despre frumusetea Liei s-a dus vestea in
lumea intreaga. De peste noua mari si noua tari au venit sa o peteasca feciori de imparati,
mandri si viteji. Au venit imparatul Rosu si Alb imparat si Penes imparatul si altii, multi ca
frunza si ca iarba ... Lia, insa, nu il voia pe niciunul dintre ei.
Lia privea mereu cu drag la Soare si mereu avea ochii plini de lacrimi. Nimeni nu
stia de ce, din cauza luminii Soarelui sau din cauza vreunui dor ascuns. Nu-i cunostea
nimeni taina, nici cerul, nici pamantul, doar umbra ei stia.
Cand frumoasa fata de imparat ii spunea Soarelui ca e singura ei dorinta, ca vrea sa
il intalneasca si sa-i fie mireasa, umbra ei suspina si ii spunea ca isi cauta singura pierzania.
Lia raspundea ca nu ii pasa, ca va umbla zi si noapte pana isi va gasi iubitul. Umbra zicea ca
nu e bine, dar ca o va insoti oriunde se va duce.
Intr-o dimineata Lia sui pe Graur, calul ei care fugea ca vantul si ca gandul si porni la
drum. Mersera pe sub soare, mersera pe sub stele, strabatura codri si poiene, trecura peste
rauri, pana cand ajunsera la malul marii.
Lia privi cu dor spre insula pe care se afla palatul Soarelui si se planse umbrei ca
Graur nu poate sa mearga si pe pamant si pe apa. Calul spuse ca el nu poate sa mearga pe
apa, dar poate fratele lui, cel nascut in valurile marii. Necheza cu putere si din valuri iesi un
cal cu solzi argintii pe spate si copite facute pentru a inota. Lia sari pe calul marii si porni
pe ape, lasand pe mal umbra si pe Graur.
Ajunse Lia pe insula si porni catre palatul minunat. Se imbracase ea la plecare in
haine de fecior, dar mersul ei o arata ca e fata.
La palat ii iesi in cale mama Soarelui. Era oarba, de la atata privit al stralucirii
Soarelui. Soarta ei era sa mai vada numai atunci cand fiul ei ar fi intalnit iubirea. Intreba
drumetul daca e fecior sau fata si-i spuse ca, daca e fata, precum se aude pasul, sa plece iute
de acolo.
Cum Lia nu stia ce sa faca, iata ca aparu Soarele. O zari pe Lia, ii ura bun-venit. Fata
raspunse cu vorba duioasa si isi zambira dulce unul altuia. Mama Soarelui simti si hotari sa
afle de e fecior sau fata. Avea sa presare flori albe in patul drumetului, la noapte. Daca
dimineata vor fi vestede, inseamna ca e barbat, daca vor fi mai inflorite, e fata.
Cei doi iubiti petrecura in alinturi toata noaptea. Dimineata, mama Soarelui vazu
florile inflorite, caci vederea ii revenise ca prin farmec, si intelese ca oaspetele e fata. Privi
pe cer si isi vazu fiul cu iubita la pieptul lui. Uitase de toate, chiar si sa tina seama razelor de
foc, iar lumea intreaga era cuprinsa de flacari arzatoare.
Mama o blestema pe Lia si cazu moarta la pamant. Blestemul urca pana la cer si Lia
se pravali si ea din ceruri, prefacandu-se in mica ciocarlie, pasarea care se inalta mereu
catre Soare, cantandu-i primavara cantece de dor. Asa spune legenda ciocarliei ...

Fata babei si fata mosneagului - Ion Creanga

Fata buna, oropsita de mama vitrega. Acesta este motivul pe care a fost construita
povestea Fata babei si fata mosneagului, de Ion Creanga, motiv intalnit si in basmele
populare. Povestea scoate in evidenta antagonismul dintre oamenii buni, cinstiti si harnici,
care-si indeplinesc munca lor cu ravna si cu voie buna, si cei clevetitori, rai la suflet si lenesi,
care dispretuiesc munca si o fac in sila.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmareste, prin situatii antitetice, sa
puna in evaluare invatatura morala. Fata mosneagului „era frumoasa, harnica, ascultatoare
si buna la inima... era robace si rabdatoare”. Ea duce tot greul gospodariei: „fata mosneagului
la deal, fata mosneagului la vale; ea dupa gateje prin padure, ea cu tabuietul in spate la
moara, ea, in sfarsit, in toate partile dupa treaba.... In sat la sezatoare seara, fata mosneagului
nu se incurca, ci torcea intr-un ciur plin de fuse”.
In contrast cu fata mosneagului apare fata babei, care „era sluta, lenesa, tafnoasa si rea la
inima..., cartitoare si nemultumitoare”. Desi fata mosneagului era harnica si ducea tot greul
casei, baba o privea ca pe o „piatra de moara in casa”. Din cauza persecutiilor mamei vitrege
„vazand ca baba si cu fiica sa se voiesc cu orice chip s-o alunge, saruta mana tata-sau si, cu
lacrimi in ochi, porneste in toata lumea”. Calitatile fetei mosneagului sunt puse in evidenta
pe masura ce se deapana firul povestii. Faptul ca ea este o persoana harnica si frumoasa este
remarcat de catelusa bolnava, de fantana, de cuptor si de par care ii cer sa le ingrijeasca.
Toate i se adreseaza cu aceleasi cuvinte: „Fata frumoasa si harnica”.
Buna la suflet si muncitoare, fata mosneagului ingrijeste cu drag catelusa bolnava,
curata de mal fantana, lipeste si humuieste cuptorul, curata de omizi parul, spala si hraneste
lighioanele Sfintei Duminici. Fiind modesta ea se multumeste cu cea mai mica si mai simpla
recompensa. Rasplata fetei pentru insusirile ei, arata elevilor roadele muncii sarguitoare si
constiincioase. Munca face sa rodeasca mai imbelsugat pomii produsul muncii este painea
coapta si tot prin munca se asigura un trai fericit si imbelsugat, imaginat in poveste prin lada
fermecata din care izvorasc tot felul de bogatii: „deschizand lada... nenumarate herghelii de
cai, cirezi de vite si turme de oi ies din ea”.
Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, in contrast apare fata babei,
care, invidioasa, pleaca sa aduca bogatii mai multe decat adusese fata mosneagului. Lenesa,
urata si rea la suflet, fata babei nici nu vrea sa auda de rugamintile catelusei, fantanei,
cuptorului si parului. Ea nu indeplineste nici una din muncile pe care le dusese la bun sfarsit
sora sa vitrega. Atunci cand este pusa de Sfanta Duminica sa-si aleaga una din lazi drept
rasplata, ea da dovada de lacomie si alege lada cea mai mare si cea mai frumoasa. Pedeapsa
pe care o primeste mama vitrega si fata ei este binemeritata. Citind aceasta poveste, elevii
inteleg ca oamenii sunt rasplatiti dupa priceperea si dragostea cu care isi indeplinesc munca,
dupa bunatatea, harnicia si modestia fiecaruia si ajung sa pretuiasca munca, sa aprecieze
rezultatele ei si sa urasca lenea, lacomia, viclenia, invidia si rautatea.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi


Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional
romanesc. Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator
cu cele ce se petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa
din lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat.
Motivul caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea
lui Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei
deosebita pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de
nenorociri. Dupa ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu
hotarare. Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza
pedeapsa binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte
pentru moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor:
harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina din
societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata si
munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii intre
animale. El este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic,
crud si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila,
rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in
mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu
jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat
de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat
de obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat,
nu vrea sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel
mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El
sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se
ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si
zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit
succint si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si
prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea
naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si
dinamismul actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu
usurinta: „Trei iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara
mica, datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor
deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a fi
ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa
experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura
constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

Ion Creanga – Capra cu trei iezi

Principala sursa de inspiratie a lui Ion Creanga a constituit-o satul traditional


romanesc.
Si in povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteste un fapt foarte asemanator cu cele ce
se petrec in lumea satului, infatisand o intamplare dramatica: nelegiuire comisa din
lacomie si cruzime, ca si pedeapsa binemeritata spre a se razbuna pe cel nevinovat. Motivul
caprei cu iezi este cunoscut si in povestile populare din alte tari, dar si in povestea lui
Creanga apar elemente specifice tarii noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscuta cu usurinta mama iubitoare, care, in grija ei deosebita
pentru copiii ramasi singuri acasa, le da sfaturi intelepte, spre a-i feri de nenorociri. Dupa
ce lupul ii mananca pe cei trei iezi, capra indurerata stie sa se razbune cu hotarare.
Cuvintele caprei, rostite atunci cand lupul a cazut in groapa cu foc, subliniaza pedeapsa
binemeritata data lupului: „- Arzi, cumetre, mori, ca nici viu nu esti bun... Moarte pentru
moarte, cumetre, arsura pentru arsura”.
Capra e o „vaduva sarmana”, avand trasaturi de caracter specifice femeii din popor:
harnicie, stapanire de sine, darzenie, sete de dreptate si iscusinta. Razbunarea ei elimina
din societatea fiintelor pasnice elementul negativ si daunator, care tulbura bunul trai, viata
si munca celor din jur. Lupul prin fapta sa nu respecta legile coexistentei si solidaritatii
intre animale. El este un „rau” al satului care trebuie starpit din radacina.
Apare prezentat de scriitor cu trasaturi caracteristice oamenilor rai: e siret, fatarnic, crud
si las. Viclean, el profita de naivitatea iezilor lipsiti de aparare si ii ataca fara mila,
rapunandu-i. Apoi, cu o ticaloasa prefacatorie, se arata indurerat de moartea iezilor si, in
mod perfid, incearca sa arunce vina pe seama ursului. Pe urma, cand cade in groapa cu
jaratic, cere indurare fara a se gandi ca implora mila unei fiinte fata de care se purtase atat
de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pilda si altora sa comita astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizati cu trasaturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin bat de
obraznici”, sunt naivi, incapatanati si ingamfati. Iedul cel mare, natang si neastamparat, nu
vrea sa asculte povata mezinului de a nu deschide usa. Iedul cel mic, intocmai ca si fiul cel
mic din basmul popular, este cel mai istet, dar si cel mai ascultator si cel mai cuminte. El
sfatuieste pe fratii sai mai mari sa nu deschida usa, iar cand este in primejdie, stie sa se
ascunda bine.
Puterea iezilor din poveste arata copiilor urmarile nenorocite ale neascultarii si
zburdalniciei fara masura. Cu deosebita arta Creanga a umanizat personajele si a zugravit
succint si convingator portretul moral al fiecaruia atat prin atitudinile si actiunile lor, cat si
prin limbaj. Dialogul cu replici scurte contribuie la conturarea personajelor. Conciziunea
naratiunii mareste dramatismul intamplarii povestite.
Povestea este foarte atragatoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea si dinamismul
actiunii, dar si prin versurile care se repeta si pe care elevii le urmeaza cu usurinta: „Trei
iezi cucuieti, / Usa mamei descuieti”. Este accesibila elevilor de varsta scolara mica,
datorita naratiunii captivante, cu eroi luati din lumea animalelor si cu un conflict usor
deinteles. Elevii isi insusesc una din notiunile morale specifice varstei lor: necesitatea de a
fi ascultatori si de a respecta sfaturile si invataturile celor maiinvarsta si cu mai multa
experienta decat ei.
Majoritatea povestilor care personifica animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentand si unele caracteristici ale infatisarii diferitelor vietuitoare, acest gen de lectura
constituie si un mijloc de imbogatire a cunostintelor micilor cititori.

Dl. Goe -I.L. Caragiale

I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si
prin schitele sale in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si
felul in care erau educati copiii in familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, inc are autorul
infatiseaza un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o
schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi
exprima indirect sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului
prin intermediul faptelor si al personajelor. In al doilea rand, scrierea este de mica
intindere, caci prezinta doar momentul calatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele trei
insotitoare ale sale, iar toate nazbatiile savarsite de Goe pe parcursul drumului - pierderea
palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea semnalului de alarma - se subordoneaza, in
plan narativ,intamplarii principale relatate de autor, ele structurandu-se in momente ale
subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care
incepe cu expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu
desfasurarea actiunii (pierderea palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-
mare si conductor, blocarea lui Goe in cabina de toaleta, ca apoi sa culmineze cu tragerea
semnalului de alarma). Odiseea aceasta se va incheia pana la urma cu sosirea la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care
protagonistul este Goe, personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si
conductorul - actioneaza in functie de comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care
relateaza intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului
(expozitiunea) pana in clipa sosirii in Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face
obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea autorului desprinzandu-se din modul in care
nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar, cele trei elemente specifice unei
opere epice: narator, actiune, personaje. Modul de expunere predominant este naratiunea,
dar se imbina cu dialogul, care evidentiaza talentul de mare dramaturg al lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se
degaja si un comic savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate
notele definitorii ale unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai
stralucit specia literara pe care o ilustreaza.

I.L. Caragiale - Vizita


IONEL-caracterizarea personajului principal

Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat
cel mai mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta
valori inestimabile ale literaturii poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce
doresc sa para personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita”, scrisa de catre vestitul
nostru dramaturg si prozator I.L.Caragiale. El este conturat de autor atat direct, cat si
indirect. Portretul fizic al personajului este abia schitat: Ionel Popescu este un copilas
foarte dragut de vreo opt anisori”, aspectul lui exterior fiind prins doar in cateva
cuvinte: ,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori, in uniforma de mare tinuta”. Pe scurt
este descris si mediul in care traieste eroul: doamna Popescu ,,nu se prea vede la plimbare,
la teatru, la petreceri”, deoarece este preocupata de educarea fiului ei, iar domnul Popescu
– tatal - este mare agricultor. Familia are o servitoare, o femeie batrana ,,cu o voce
ragusita”, iar sarbatoritul se joaca zgomotos in salon, unde ,,pe doua mese, pe canapea, pe
feluri si pe jos, stau gramadite fel de fel de jucarii”.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica: Ionel este un nume des intalnit ca
de altfel Popescu. Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat
si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le
face, de ziua sa onomastica, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este si el mijloc
de caracterizare indirecta. Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce
dovedeste ca nu prea cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru” pentru ca-
i ,,maior” de cavalerie, de aceea comanda: ,,Inainte mars!”; joaca are o limita, iar cand
musafirul observa ca ,,tutunul e otrava”, Ionel raspunde obraznic: ,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea prezenta: mama eroului inca
de la inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la
petreceri: ,,acu, de cand s-a facut baiat mare, trebuie sa ma ocup eu de el, trebuie sa-i fac
educatia.”
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete) trezeste
admiratia mamei: ,,Nu sti ce strengar se face …si destept…”, singurul ei repros
fiind: ,,Saruta-ma sa-mi treaca si te iert.”
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza
jupaneasa, face dezordine in casa, nu tine cont de rugamintile mamei, dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifestarile lui de ,,dragoste”
nu lipseste o doza de viclenie.
Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale,
dar si a literaturii romane.

Un pedagog de şcoală nouă de Ion Luca Caragiale

Cunoscuta schiţă a lui Ion Luca Caragiale „Un pedagog de şcoală nouă” a fost
publicată în 1893 şi creionează într-o manieră specifică marelui dramaturg portretul unui
pedagog. Personajul principal, Marius Chicoş Rostogan, este un profesor ardelean şi nu atât
ardelenismele lui sunt ţinta ironiei caragialiene (deşi discursul lui e plin de cuvinte
fascinante şi pronunţii ciudate), ci pur şi simplu omul. Dacă despuiem de regionalisme
portretul lui Marius Chicoş Rostogan, în faţa noastră se dezvăluie un om dezgustător, un om
laş şi mult prea binevoitor cu notabilităţile locale, frustrat, folosind poziţia de profesor
pentru a se răzbuna pe elevi, linguşitor cu orice superior, tiran cu orice inferior, un om de
îngrozitor şi stupid aşa cum nu ar trebui să fie nici un profesor niciodată.
D. Mariu Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog absolut, şi-a început cariera printr-o
memorabilă conferenţă didactică.
Vom da aci mai la vale conferenţa în rezumat, apoi câteva note, luate după natură,
despre activitatea în praxă a eminentului pedagog.
Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de e şi i, pronunţă pe:
n ca gn franţuzesc,
t ca k,
d ca gh,
g ca j,
c ca ş.
Aceasta pentru uşurarea citirii citatelor din vorbirea d-sale, pe cari voim să le
transcriem pe cât se poate cu pronunţarea lor originală. Cititorul va suplini părţile din cale
afară originale, pe cari ne-a fost prea greu să le transcriem exact, ca de ex. gn şi g.

1. Conferinţă
"Onorat aughitoriu,
Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi
numai doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe
lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii şcolerului!"
Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferenţa aceasta trebuie să-i spunem că
pedagogul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar părea o
conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi corpul conferenţii. Iată rezumatul acestei
superioare opere didactice.
Urmează conferenţiarul:
Pedagogul: No! ce-i grămakica?
Şcolerul: Grămakica iaste...
Pedagogul: No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare.
Şcolerul numai apoi se răculeje şi răspunghe: grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră
limba şi lejile mai apoi la cari se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.
Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi
încurajare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Şcolerul, la
întrebarea aceasta a mea doară, musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii
sale:
Şcolerul: În substankive care se văd şi substankive cari nu se văd - reşpeckive concreke şi
abstracke!
Pedagogul: Apoi merem mai gheparte pe ogorul pedagojic şi punem cheskiunea doar:
Aţi auzit voi, copii, ghespre jăn? Ce iaşte jănul?
Şcolerul răspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin, femenin şi ekerojen au neutru,
reşpeckive ghe bărbat, ghe femeie şi ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie.
Pedagogul: Esemple doară...
Şcolerul apoi musai se exprime astfel:
Calul îi substankiv masculin; iel se schimbă în iapă, ş-apoi ghevine femenin.
Pedagogu1: No! dar neutru?
Şcolerul (inoţent cumu-i, el nu poake da exemplul aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-
i dau ilustrăţiunea keoriei)...
Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul masculin şi iapa femenină, neutru-i catârul,
carele nu-i nici cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corşitură, ghe îmbele jenuri,
şi mai gheparke pentru aceea se conzultă zoologhia, care-i o altă ştiinţă naturale, şi doară
naturalia non sunt turpia!...
După aceea doară, şcolerul musai să fie, în răţiunea să puerilă, eghificat pe gheplin ghe
jănurile tutor substankivelor.
Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică... Spune-ne tu doară, Bârsăscule! (zic eu
şcolerului) ce înţăleji tu prin curbă, o linie curbă?
Şcolerul: Care nu-i ghireaptă...
Pedagogul (zâmbind cu bunătate): No! care nu-i ghireaptă, bine! da' cumu-i, dacă nu-i
ghireaptă?
Şcolerul mai apoi vine la aceea înduplecare a răţiunii că musai va să răspundă minken:
E o linie oablă, oablă, care mere şi mere şi mere şi iarăşi se-ntoarnă ghe unghe o purces.
Pedagogul (jucându-şi serios rolul): Bine! răspuns limpeghe! chiar! reşpeckive esact... No
acuma, spune-ne cine au invăntat numerele?
Şcolerul acuma, după memorare numai, căci memoria e, cum zice Tubinghen, pur animală,
răspunghe ca animalul: numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu, le-au invăntat Pitagora, iar
mai apoi cele impare, reşpeckive cele fără soţiu, le-au invăntat Eratoskenes!
Bravo!
Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake răspunsurile şcolerului după metoada intuikivă
moghearnă sunt neţesitake prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar completaminke
formată printr-o educăţiune aghecvată cercustanţelor, probăluike ca gherivând ghin natura
noastră, carea lucră pe cum e mânată mai gheparke.
Într-o viitoare conferenţă, vom cuvânta apoi ghespre această natură iarăşi în aplicăţiunile
sale în raport cu pedagojia, cu beserica şi cu işcoala!
(Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit în slujbă profesor "ghe pedagojie în jenăre
şi ghe limba makernă în şpeţial". Să-l vedem la lucru.)
2. O inspecţiune
Profesorul: Că-z onorat domnul inşpectore va binevoi doară un momânt să asculke
aplicăţiunea metoaghii intuikive.
Inspectorul se aşează, scoate carnetul şi condeiul şi ascultă.
Profesorul: Mă! prostovane! tu ala ghe colo... Spune-ne tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte
lucru, mă?
Elevul: Lucrul, dom'le, este care nu mişcă, şi fiinţă pentru că mişcă!
Profesorul: No! dar ornicul meu... prostule! fiinţă-i ori lucru?
Elevul: E lucru, dom'le!
Profesorul: Că'z doar mişcă, mă! auzi-l! (bagă ceasul în urechea elevului).
Elevul (ferindu-se): Da, dar dacă nu-l întoarcem, nu mişcă.
Profesorul (satisfăcut): Bravo! (cătră domnul inspector:) Ş-apoi doar ăsta-i ghintre cei
meghiocri... Bine! (Elevul trece la loc.) Tu, mă! ălălant ghe lângă el... Câke picioare are boul,
mă?
Elevul: Patru, dom'le!
Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă şapke!... şi ce e boul cu patru picioare?
lucru ori fiinţă? Ha?
Elevul: Fiinţă, dom'le!
Profesorul: Dar masa fiinţă-i?
Elevul: E lucru, dom'le!
Profesorul: No! că-z n-are şi ea patru?
Elevul: Da, dar nu se mişcă, dom'le!
Profesorul (şi mai vesel): Ei! pe dracu! să se mişte... poake doar că cu şpirikismus!
Inspectorul (tuşeşte tare şi caută să schimbe vorba): Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta?
Profesorul: Anibal Ioanescu.
Inspectorul: Răspunde bine.
Profesorul (cu siguranţă): Că-z ăsta-i ghintre cei bunişori!... No! la gheografie acuma... Mă! tu
ghe colo... Spune-ne tu doară toake ştakele Europei.
Elevul: Franţa, dom'le.
Profesorul: Franţiia, bine!
Elevul: Anglia, dom'le.
Profesorul: Iaşte!
Elevul: Germania, dom'le.
Profesorul: Ghermania.
Elevul (se porneşte repede. - Profesorul dă din cap afirmativ la fiece nume de stat cu
satisfacţie şi cu mândrie): Elveţia, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria,
România, Serbia, Muntenegru şi Grecia... dom'le!
Profesorul (încruntându-se): Şi apoi mai care, mă?
Elevul: Atâtea, dom'le!
Profesorul (începând să scrâşnească): Dar Şpania, mă?
Elevul (intimidat): Şi... Spania, dom'le!
Profesorul (mai aspru): Dar Şpania, unghe-i Şpania?
Elevul: ...?!
Profesorul (magistral): Şpania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa!
Elevul (aiurit): Şi... Spania şi Portocalia, dom'le!
Profesorul (din ce în ce mai sus): Şi mai care?
Elevul (pierdut): Virţăvercea, dom'le!
Profesorul (indignat): Nu Viţăvercea, mă! Dănimarca, mă! Dania, mă! (Şoptind ameninţător
printre dinţi:) Dania tătână-tău! (Energic:) Merji la loc, boule!
Elevul pleacă obidit la loc.
Inspectorul (conciliant): Ei, oricum, tot a ştiut destul de bine.
Profesorul (încă fierbând de ciudă): Pe dracu! ştiut! Traiane Ghiorghiescule! Vină tu... Spune-
ne tu doară, s-audă şi onorat domnul inşpector: dacă sunt în lume apoi câke le veghem
doară, cine le-au făcut pe toake?
Elevul (sigur): Natura, dom'le!
Profesorul (zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe dracu! Natura!... Dar pe Natura aia cine au
făcut-o, mă prostovane?
Elevul: Dumnezeu, dom'le!
Profesorul: Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu tată-tău şi mumă-tă!... No! acuma... noi,
românii, musai doară să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?... ghe unghe?... spune!
Elevul (energic): De la Traian, dom'le!
Profesorul (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admiraţie): Şi cine era Trăian?
Elevul: El era un om bun!
Profesorul (emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!... şi cu cine s-au
bătut el?
Elevul (brav): Cu turcii!
Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa...
Mai târziu doară apoi s-or ghescoperit turcii... (Puternic:) Cu dacii, mă!
Elevul (mai brav): Cu draci!
Profesorul: Că zău lui Dumnezeu că cu draci s-o bătut!... Dar mai apoi, Ştefan cel Mare şi
Michaiu Bravul cine au fost?
Elevul (mândru): Ei erau oameni buni.
Profesorul (aprobând cu tărie): Buni, mă !... şi s-au bătut...
Elevul (cu multă mândrie naţională): Cu draci!
Profesorul (entuziast): Cu draci! zic zău lui Dumnezeu!... Merji la loc!... Bravo, prostovane!
(Către inspector, care e transportat:) Că-z ăsta doară iaşte un şcoler emininke!
Inspectorul: Are şi mult talent!
Profesorul (cu siguranţă): Ei! pe dracu, talent! că-z talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i
lucru anticvat... Cu metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicăţiune!... No! la
muzică acuma... Spune-ne, Popăscule: ce-i muzica?
Elevul: Muzica este care cântă, dom'le.
Profesorul (nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii... vorbeşte ca şcolerii.
Dă-ne tu numaighecât ghefiniţia chiară şi agkecvată!
Elevul: Muzica este...
Profesorul: Ce?
Elevul: Este când...
Profesorul (foarte nemulţumit şi repetând definiţia): Muzica iaşte aceea care ne gâghilă
urechile într-un mod plăcut... (pântre dinţi, aparte, şcolarului:) Ia sama doară să nu ţi le
gâghil eu ţie într-un mod neplăcut! (Se aude clopotul de ieşire.)
Inspectorul (se ridică; copiii fac şi ei ca inspectorul): Domnule profesore, sunt foarte
mulţumit. Metoda dumitale e admirabilă...
Profesorul (tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta doară e metoada lui Peştaloţiu!
Inspectorul (urmând): ...şi zelul dumitale vrednic de laudă... (Către elevi:) Voi, băieţi, căutaţi
a profita de ştiinţa bunului vostru profesore şi nu uitaţi că de la voi aşteaptă mult patria,
România, pentru viitor!
Profesorul (conducând cu multe reverenţe pe inspector şi încântat de rezultat): Că-z eu ce le
tot spun boilor, onorat domnule inşpectore?... Apoi dacă-s porci şi n-au ghestulă aplicăţiune!
3. Ajunul examenelor
Profesorul: No! mâne apoi începem doară! Câţi ghintre voi au ştuduit, or mere mai gheparke;
câţi au fost putori şi n-au ştuduit, trebuie că rămân repekinţi. Acuma doară numai să vă
muştruluiesc că cum să fiţi la aceea înălţime la carea caută a fi şcolerul întrucât priveşke
educăţiunea prinţipială, respeckive la o conduită exămplară faţă ghe azistenţii cari vor fi ghe
faţă. (Către un şcolar din fund:) Închighe gura, boule, că-ţi întră musca... (Băieţii râd.)
Silenţium!... Şcolerul caută să fie curat îmbrăcat...
Şcolarul Ionescu: Mie mi-a făcut mama haine nouă, dom'le.
Profesorul: Ei! mă-ta! că-z doară nu era să ţi le fac eu! (Râsete.) Silenţium, măgarilor!
Educăţiunea prinţipială mai apoi ne obligă la reşpect cătră cei mari, şi la înfăţişare moghestă,
carea iaşte ca un ghecorum al juneţii... (Răspicat şi sever:) Că pe carele îl voi veghe că
rânjăşte, ori se zbenguiaşte, apoi minken acelui măgar i-oi lunji eu urechile... măcar de-ar fi
ficior ghe Erzherzog!...
Şcolarul Popescu: Dom'le, tata a zis că să-i spui de câte ori ne tragi de ureche, ca să
vorbească la Cameră.
Profesorul (cu ton de mângâiere): Că-z astea nu le-am spus pentru kine. Pe kine doară ke
cunosc ca un şcoler emininke... Le-am spus numai păntru porcii eilanţi!... No! acuma să
probăluim câke o târă ghin makerie... Popăscule! (O plesnitoare şi-apoi alta şi-ncă una
pocnesc în zidul din spatele profesorului; acesta sare în sus speriat.) Hoghi o fene eghemek!
Cine a fost porcul şi măgarul...? (Toată clasa râde.) Cine?... Minken musai să aflăm cine nu a
ştiut reşpectul? (Fierbe de ciudă.)
Mai mulţi şcolari: Popescu, dom'le!
Profesorul: Popăscu? Nu se poake... Popăscu doară-i un şcoler emininke.
Şcolarii: Popescu, dom'le!
Profesorul: Acela care mai face asta, lasă-l apoi doară... Popăscule... dacă cineva ke-ntreabă
să-i spui numai câke operaţiuni avem în aritmekică, cum vei răspunghe?
Popescu: Trei, dom'le.
Profesorul: Nu-s mai mulke?
Popescu: Cinci.
Profesorul: Nu-s mai puţine?
Popescu: Două.
Profesorul: La ghereptul vorbind, sunt numai două în prinţipiu, sporire şi scăghere ghe
unitake; numai doară, după diferănţiarea lor în praxă, ghevin că-s patru; aghiţiunea,
substracţiunea, multiplicăţiunea şi ghiviziunea. No! bine! meri la loc... Spune numa lui tată-
tău să vină mîne să ne onoreză. (Altă plesnitoare.) ...O fekete kukio! Cine-i porcul şi măgarul?
Toţi: Popescu, dom'le!
Profesorul (necăjit): Silenţium! Ioanescule! dacă cineva ke întreabă că-s câke-s emisferele
pământului tu ce vei răspunghe?
Ionescu: Două, dom'le!
Profesorul: Nu-s mai mulke?
Ionescu: Nu, dom'le!
Profesorul (iritat): Ba da, loază!
Ionescu: Care, dom'le?
Profesorul: Acele care sunt, boule! emisferul austral, emisferul boreal, mai gheparte apoi
emisferul oriental şi emisferul ocţidăntal, măgarule! Meri la loc, vită! Vine mâni-ta mâne?
Ionescu: Nu, dom'le, că spală la mama lui Popescu.
Profesorul: No bine, că-z tot n-avea ce procopseală să vază. (Un pumn de plesnitori;
profesorul sare cât colo.) O fene ş-o fekete kukio! (Turbat:) Care e iar măgarul şi porcul care
n-are reşpect?
Toţi: Popescu, dom'le... (Râd.)
Profesorul (potolindu-se): No! Silenţium! Luaţi aminke doară la muştruluiala care v-am
făcut... Mâne este ziua când pukem zice, pedagoji şi şcoleri, faţă cu onorata azistenţă care va
fi ghe faţă: finis coronat opus!... In educatione et virtuke... (Copiii fac zgomot... Popescu se
caută să mai găsească o plesnitoare. Profesorul iese repede, înjurând teribil ungureşte.)
4. Examenul anual
Două mahalagioaice asistă la examenul copiilor lor.
Profesorul, pedagogul nostru absolut, ascultă pe copiii mahalagioaicelor.
E foarte aspru şi fără chef.
Mamele stau înţepate pe scaune, unde s-au aşezat fără să fie poftite.
Profesorul (către elevul Popescu, care n-a răspuns la trei întrebări): No! prostule, dacă nu
ştii pe estea, care-s ghe tot simple şi jenărale, apoi spune-ne răţiunea pântru carea românii
au kins să urmeză o polikikă jermână pe timpul lui Mihaele Bravul?
Popescu: ...?
Profesorul: No! spune odată!
Popescu: ...!?
Profesorul (energic): Meri la loc, boule! (Către mama lui Popescu, care este foarte mâhnită:)
Că-z prost l-ai făcut, cucoană! Apoi ăstuia doară numai paie să-i dai să mânce. (Mama lui
Popescu plânge.) Că-z geaba te mai boceşti acuma! nu-l mai dreji. Are să mai steie încă şăpke
ani repekinke... Ioanescule! (Mama lui Ionescu tuşeşte foarte mişcată.) Cumu-i pământul,
mă?
Ionescu: Mare, dom'le!
Profesorul: Pe dracu mare! L-a măsurat mâni-ta să vază mare-i. Pe lângă alke astre,
bunăoară Saturnus, au Neptunus, au Iupităr, pământul nostru doară-i o scârbă! nici cât să
chiorăşti un şoarece... Nu-i vorbă ghe mare, mă prostovane! e vorba cumu-i?
Ionescu: Se-nvârteşte, dom'le.
Profesorul (răstindu-se puternic, mama lui Ionescu se sperie): No! apoi? dacă se învârke,
cumu-i? în trei colţuri, animale?
Ionescu: Nu, dom'le!
Profesorul: No, dar?
Ionescu: Rotund.
Profesorul: Vezi aşa, loază!
(Se face un zgomot la uşe. O doamnă din înalta societate, doamna Ftiriadi, intră împreună cu
un mops gras, care vine să se gudure pe lângă pedagog.)
Profesorul (întâmpinându-o foarte emoţionat): Onorată doamnă, eu încă mă recomând! (Ia
căţelul în braţe.)
Doamna Ftiriadi (foarte volubil şi pe un diapazon mult mai-nalt): Am venit pentru băiat... Să-
ţi spun drept că nu vream să-l aduc să dea examen la şcoala publică, nu vream să se
amestece cu fel de fel de băieţi rău crescuţi... Dar a stăruit tată-său... zice că e ordin de la
minister... şi de-aia l-am trimes la d-ta, care-i cunoşti caracterul lui ambiţios, de când îi eşti
meditator.
Profesorul: Binevoiască numai onorata doamnă să ieie loc. (Cătră Ionescu, care aşteaptă în
picioare:) Tu meri la locu-ţi... De hatârul mâni-tii, pe kine nu ke las repekinke! No! meri!
(Ionescu merge la loc.)
Ioneasca (ridicându-se): Sărut mâna!
Profesorul (demn): No bine! poţi mere. (Ia scaunul Ioneaschii şi-l pune lângă doamna-nou-
sosită, şi aşază căţelul pe el; mopsul, mulţumit, îl linge pe nas. Mahalagioaicele ies foarte
umilite.) No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă şi ilustra matroană, onorata ta mamă:
nu-i aşa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile şi mai apoi în al
patrulea în 366 ghe zile?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (face semne de aprobare doamnei Ftiriadi care, foarte satisfăcută, se scoală de la
locul ei, drege cravata băiatului, îl sărută şi se aşază iar la loc: No, nu-i aşe că presiunea se
ghemonstră sufiţiente prin cele două emisfere (doamna Ftiriadi tuşeşte tare) ghe
Maggheburg?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul (cătră clasa întreagă): No, boilor, vegheţi numai exămplu ghe aplicăţiune! (Către
micul Ftiriadi:) No, încă una ş-apoi basta! Spune-ne: nu-i aşe că Ioane Corvin ghe Huniaghe,
şi Makias Corvin, şi-apoi dup-aceia doară toţi magnaţii maghiari fost-au români ghe-ai
noştri?
Micul Ftiriadi: Da, dom'le.
Profesorul: Bine! Bravo!! Emininke!!!
Doamna Ftiriadi: Mersi, domnule profesor... Sunt foarte mulţumită... o să-i spui şi lui Ftiriadi
câtă osteneală-ţi dai cu copiii...
Profesorul: Ilustră doamnă, că-z asta ni-i misiunea. Datoria ni-i să luminăm jenăraţiunile
june; că-z fără instrucţiune şi educăţiune, un popor doară e învins astăzi în lupta pentru
existenţă, şi cine-i învins, apoi acela dă-l dracului! vorba lăkinească: una salus vickis nullam
şperare salukem!

Ispravile lui Păcală de Petre Dulfu

Petre Dulfu a lasat posteritatii romanesti o epopee, al carui subiect sunt ispravile
acestui personaj legendar care se numeste Pacala in aproape treizeci de povesti, in versuri.
Pacala e un erou al snoavelor populare romanesti, un om poznas, care trece prin
multe intamplari amuzante, fiind un dusman foarte mare al preotilor, care incearcau sa-i
faca rau, Pacala contraataca prin istetimea sa, nefiind lacom, dar vrand sa fie respectat de
cei din jur.
Toţi îl cunoaştem pe Păcală. Este unul dintre cei mai iubiţi eroi ai snoavelor
populare româneşti. Păcală este inteligent, sincer, isteţ, liber ca pasărea cerului, un
justiţiar iubitor de adevăr şi dreptate, şugubăţ nevoie mare şi amuzant până peste
poate. Cu vorbele lui în doi peri, făcând pe prostul şi ascunzându-se sub o mască de
naivitate și simplitate, el găseşte ac de cojoc oricui. Păcală ştie foarte bine cine este şi care
este rostul lui pe lume. Pentru el, lucrurile sunt foarte clare: nu suportă urâtul, prostia şi
nedreptatea. Folosind umorul, farsele şi păcălelile, el îi pedepseşte pe cei certaţi cu legile
omeniei şi îi altoieşte zdravăn ca să-şi înveţe lecţia şi să n-o mai uite câte zile vor avea.
Prin multe intamplari de ale sale, el isi arata istetimea, fiind cea mai importanta
arma, impotriva boierilor si ale popelor care vor sa-l chinuie, dar pierzand, atat averea, cat
si demnitatea.
Printre alte intamplari el si-a aratat prostia: cea mai cunoscuta fiind caratul usii,
dar datorita lui Dumnezeu, care tine cu oamenii cinstiti, precum Pacala, aceste greseli
reusesc sa fie de folos. La fel s-a intamplat si in intamplarea cu usa, deoarece prin acest fapt
a scapat de moarte, castigand si niste bani.
O alta calitate a lui Pacala era si credinta sa in Dumnezeu, fara de care nu ar mai fi
putut face niciuna din aceste peripetii, care distreaza din ce in ce mai tare cititorul de la
capitol la capitol.
Înspirati de acest volum, satenii unui sat din Olt, si-au numit satul Pacala. Numele
satului Păcala vine de la un om om isteţ, hâtru şi pus pe şotii, care, potrivit tradiţiei locale,
ar fi trăit, cu mulţi ani inainte, pe acele meleaguri şi, căruia, oamenii i-ar fi zis Păcală. De
aici, mai tărziu, s-a tras şi numele satului: Păcala (satul lui Păcală), este un fericit caz de
asemănare (prin relaţionare) cu celebrul erou popular, personaj de legendă al snoavelor
populare româneşti, cunoscut pentru umorul şi isteţimea sa, ascunse sub o mască de
naivitate şi simplitate.

Condeiele lui Voda - Dumitru Almas

Cand a auzit ca sultanul Baiazid Fulgerul se apropie de Dunare, gata sa navaleasca în


ţara, Mircea voda a dat porunca: „Toţi barbaţii sa se gateasca de oaste! Fiecare sa aiba cal,
tolba plina cu sageţi, suliţa, ghioaga şi scut. Care au topoare şi sabii, sa vina cu ele la locul
de adunare a oştirii. Ca asupra ţarii vine mare primejdie turceasca!”
Oamenii, ce sa faca? Au lasat toate celelalte treburi şi s-au pregatit de lupta. Fierarii au
faurit sabii; lemnarii au încordat arcuri şi au strujit suliţi din lemn tare; ba, le-au şi parlit în
foc, anume ca sa fie şi mai tari. Dar daca suliţi, sabii, scuturi, arcuri, topoare ori sabii
trebuiau cate unul sau cate una de fiecare oştean, sageţi trebuiau multe, de doua-trei ori
mai multe decat soldaţi avea Baiazid sultan. De aceea toţi romanii, care aveau cat de cat
îndemanare la cioplit, s-au apucat, în graba, sa faca sageţi. Baieţii şi fetele, flacaii şi batranii,
toţi ciopleau cu cuţitele, mii şi mii de sageţi.
Acu, Mircea voda cel Batrîn umbla prin ţara, sa vada cum împlinesc oamenii porunca şi
cum se pregatesc sa-şi apere ţara. Ca sa nu-l cunoasca lumea, îmbracase strai ţaranesc, ca
un drumeţ oarecare.
Aşa ajunse într-un sat, Boiştea. In mijlocul lui, pe pajişte, zeci şi zeci de sateni, ce faceau?
Jucau hora? Nu: ciopleau sageţi şi, din cand în cand, aruncau cate o gluma, ca sa se
înveseleasca şi sa li se para munca mai uşoara.
Mircea voda se bucura vazînd harnicia şi voia buna a oamenilor lui. întreba pe un
baieţandru:
„ – Ce faci aici, flacaoaşule?”
„ – Pai, ce sa fac? Condeie!”
„ – Condeie?… Parca seamana cu sageţile”.
„ – Noi le spunem condeiele lui voda”.
„ – De ce le spuneţi aşa?”
„ – Pentru ca, la porunca lui voda, cu ele vom scrie pe spatele duşmanilor vrerea noastra de
libertate”.
„ – Frumos, flacaoaşule”, l-a laudat maria sa. „Dar… cerneala aveţi?” Baieţandrul s-a gandit
o clipa şi a zis, raspicat:
„ – Avem: dragostea de ţara care izvoraşte în calimara inimii noastre”.
Mult s-a bucurat Mircea voda de asemenea vorba; l-a sarutat pe acel flacaoaş şi l-a întrebat:
„ – Cum te cheama?”
„ – Ma cheama Stroe… Dar domnia ta cine eşti şi de unde vii?”
„ – Ai sa afli tu, cînd vom porni lupta”, a surîs voievodul, cu bunatate.
Apoi a luat cuţitul din mana baieţandrului şi a încrustat pe o sageata litera „S”, iar pe alta
„M”. I le-a pus în tolba şi a zis: „Pe astea sa le foloseşti numai la mare primejdie”. L-a ţintit
cu privirea pe Stroe, a zambit, a urat tuturor „spor la treaba” şi a plecat.
Înţelegeţi: nu voia sa ştie satul ca el, voda însuşi, a venit în cercetare.
Ramas între ai sai, Stroe a privit cu luare aminte sageţile încrustate cu litere şi le-a aşezat în
tolba, sa le foloseasca aşa cum a zis acel drumeţ tainic.

Ciubotele ogarului - Calin Gruia


De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu stiu! Dar povestea spune ca, intr-o toamna, el
pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gindea Iepurele ca i-ar sta bine cu o palarie alba
ca pana de paun si cu o scurteica verde, dar nu pentru asta se grabea el spre iarmaroc, ci ca
sa-si cumpere ceva pentru incaltat, ca era descult.
Incepusera ploile de toamna, vintul imprastia frunzele pe poteci si frigul prinse sa-l stringa
de picioare. De aceea, isi infunda palaria veche pana peste urechi, isi strinse zabunul pe
trup si iuti pasul, ca sa ajunga mai repede la iarmaroc. Si cum mergea Iepurele uitindu-se
cand in dreapta, cand in stinga, ciulind urechile la orice fosnet, iata ca mai spre seara se
intilni pe o poteca cu Ogarul. . . Ogarul era gras, voinic, imbracat intr-o suba calduroasa si
purta in picioare niste ciubotele nou-noute…
Dupa ce-si dadura binete, ca doi calatori de treaba, o pornira impreuna prin desisul
padurii. Iepurelui i se scurgeau ochii dupa ciubotelele Ogarului; pentru ca tare mai erau
frumoase, iar lui ii era strasnic de frig la picioare! — Cit ai dat pe incaltari? intreba sfios
Iepurele.
— Doi galbeni, cit sa dau! ii raspunse fudul Ogarul.
— Ma duc si eu la iarmaroc — adauga Iepurele — sa-mi cumpar ciubotele.
— Pai, tot acolo merg si eu, am treaba cu un negustor…
Ciubotele se gasesc cite vrei, numai bani sa ai!
— Am doi galbeni, sopti Iepurele. Ogarul nu spuse nimic, ci isi rasuci virful mustatilor ca si
cum lui nu i-ar fi pasat citi bani are Iepurele. Si au mers ei asa, au mers, pana s-a intunecat
de-a binelea. Drumul nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece si deasa se abatu in calea lor, de-i
dirdiiau bietului Iepure dintii de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul. Te vad descult… Si apoi e noapte si frig… Mai ai si
bani la dumneata… Bani am si eu … si cine stie cu cine ne putem intilni, ca padurea e plina
de tilhari… Iepurele ciuli urechile, isi strinse mai tare zabunul, ca sa simta banii ce-i avea
intr-un buzunaras la piept.
— Si ce-i de facut atunci? intreba el.
— Pai, de ce sunt pe lume hanuri?… Pentru vreme de noapte, pentru adapost… E pe
aproape hanul Ursului… Eu zic sa tragem la el, dormim si pornim miine dimineata . . . Poate
pana atunci mai sta si ploaia. Iepurele nu avu incotro si—l asculta pe Ogar. Scuturindu-si
luleaua de usa hanului, Mos Martin ii primi tare bucuros:
— Ce vreme rea! Nu te-ar lasa inima sa lasi pe cineva afara!… Hei, si dumneata. mai esti si
descult… Treci colo langa foc, de-ti mai incalzeste picioarele! Iepurele se apropie zgribulit
de vatra. In afara de ei si hangiu nu mai era nimeni in han. Mos Martin iesea din cand in
cand afara si se uita de-a lungul drumului, sa va.da daca nu cumva se mai indreapta spre
hanul lui niscaiva calatori.
— Eu. zic sa cerem ceva de mancare — sopti ogarul — si udatura.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame… Si apoi nu a,m nici un maruntis. Ca daca
schimb un galben, ramin toata iarna descult.
— Hei, ce ciudat mai esti, cumetre!… Dar cine ti-a cerut, ma rog sa-ti schimbi galbenii…
Pentru plata am eu bani destui… Ca doar nu ma voi lacomi la un sarac ca tine… Si
intorcindu-se Mos Martin in han, Ogarul spuse:
— Ei, Mos Martine, da-ne ceva de imbucat si de baut…
— Am niste placintele…
— As manca si eu din ele!
— Am friptura, faguri de miere, si vin de stafide . . .
— Da-ne de toate si din toate, cumetre, spuse Ogarul lin-gindu-si buzele. Mos Martin isi
puse sortul pe dinainte, ca un hangiu adevarat ce era, si prinse a aduce bunatatile. Ogarul
incepu sa inghita cu lacomie bucata dupa bucala. Iepurele se rusina si abia-abia gusta si el o
bucatica de placinta cu varza. Si poate n-ar fi gustat deloc daca nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Maninca, cumetre, ca de la dumneata maninci. Ogarul parca nu mancase de o luna, asa-i
trosneau falcile si-i umbla limba in gura. pana sa-si fumeze Mos Martin luleaua, Ogarul
manca toata mancarea din han. La urma ceru o cana cu vin de stafide, pe care o bau pe
nerasuflate. Iepurele se uita mirat. Se minuna si Mos Martin.
— Mai, mai, inca n-am vazut un drumet mai flamind ca dumneata. Sa-ti fie de bine,
Ogarule. .. Si acum, vorba aceea: „Frate, frate, dar brinza-i cu bani” . . . Ati mancat si baut nu-
mai bine de doi galbeni. Ogarul prinse a se cauta prin buzunari. Cauta prin buzunari la
pantaloni, cauta la suba, dar degeaba cauta: nu avea nici un ban. In cele din urma, spuse
Iepurelui:
— Plateste, dumneata, cumetre!
— Cum, sa platesc? Asa ne-a fost vorba?
— Plateste, ca am uitat punga acasa. Iti dau eu banii la iarmaroc. Am sa ma imprumut la un
prieten negustor…
— Cum? … Vai, ce sa ma fac?! Sa ramin descult? Ogarul incepu sa rida pe sub mustati. Mos
Martin isi iesi din fire.
— Mie sa nu-mi umblati cu de-astea. Platiti, ca altfel am eu ac de cojocul vostru …
— El m-a poftit .si la han, ei m-a poftit si la masa, spuse chicotind Ogarul. El sa plateasca.
— Nu-i adevarat, Mos Martine. Eu n-am mancat mai nimic. Vine iarna si, daca platesc,
ramin descult…
— Ei, ca doar n-oi incalta eu toti descultii din lume! Ca a mancat si baut Ogarul e drept, dar
lucru curat aicea nu-i. . . Acum imi dau eu seama ce fel de musterii mai sunteti! V-ati sfatuit
sa-mi faceti paguba… Si Mos Martin apuca un ciomag pa care il tinea pitit dupa usa pentru
asemenea calatori si il ridica spre Ogar. Ogarul il arata pe Iepure. Iepurele, vazind
ciomagul, incepu sa tremure de frica. Si de voie, de nevoie, scoase din buzunar basmaluta in
care avea legati cei doi galbeni si plati ursului. Mos Martin se uita la ciubotelele Ogarului,
apoi la picioarele goale ale Iepurelui, mirii ceva si lua galbenii. Ogarul isi sterse mustatile,
se culca si adormi fara grija.
Mos Martin vazind ca nu mai vine nimeni la han se duse si el in odaia lui sa se intinda pe o
lavita. Numai Iepurele nu se culca. Cum putea sa doarma? Ramasese fara bani… Si de-afara
vintul se auzea mai furios si ploaia batea in ferestre. De necaz, Iepurele incepu sa planga pe
infundate… Cum de se lasase pacalit de Ogar. Ofta si se gindea ca in curind va veni iarna.
Vor fi viscole si zapezi- mari… va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit si descult …
Ogarul sforaia intr-o odaie, Mos Martin in alta, numai pe bietul Iepure nu-l prindea somnul.
Si a stat Iepurele, a stat, pana la miezul noptii. Si s-a tot gindit si razgindit, ce sa faca, ce sa
drea.ga? Parca vedea cum desfacuse basmaluta si daduse lui Mos Martin banii. . . Cum ursul
statuse o clipa pe ginduri, uitindu-se cand la ciubotelele ogarului, cand la picioarele lui, de
parca ar fi voit sa-i spuna, ceva. Ce anume? Deodata, in mintea Iepurelui se facu lumina, isi
sterse lacrimile si intra in odaia Ogarului. Ciubotelele erau puse langa soba sa se usuce. Nu
mai statu pe ginduri. .. Incalta ciubotelele Ogarului, pasi incet, iesi din han si tine-o baiete
tot intr-o fuga. „Mi-am facut singur dreptate”, se gindea iepurele, afundindu-se tot mai mult
in padure si-n noapte.
Spre ziua, se trezi Ogarul si voi sa se incalte. Dar ia ciubotelele de unde nu-s! Mos Martin,
ivindu-se in prag, dadu, razand din umeri. Ogarul nu mai zabovi la han, ci porni sa-si caute
incaltarile. Se cunosteau bine urmele din noroi si incepu Ogarul a fugi si a fugi pe urmele
Iepurelui. La inceput ii venea tare greu, el era gras, de-abia se misca, da-ncet ul cu incetul,
prinse a se subtia la alergatura. Nu dupa multa vreme il zari pe Iepure pe un deal. Tine-te
dupa el! Au fugit, au tot fugit prin padure, peste ogoare, peste dealuri, hat in zare. Ogarul
gifiia si se subtia, Iepurele tot mai sprinten se facea. Trecu toamna, trecu iarna, veni
primavara, apoi veni si vara si fuga lor nu mai contenea. Se zice ca pe Iepurele din poveste
Ogarul nu l-a putut prinde. Dar, de atunci, cum vede Ogarul un Iepure, cum se ia dupa el, cu
gind sa-l prinda si sa-l descalte.

Sarea în bucate – Petre Ispirescu

Povestea „Sarea în bucate” de Petre Ispirescu prezintă soarta unui împărat şi a


celor trei fiice ale sale. Acesta, într-o zi, o întreabă pe fata cea mare cum îl iubeşte;
răspunsul nu a întârziat să apară şi astfel aflăm că tânăra îşi iubeşte tatăl ca mierea. Apoi a
urmat răspunsul fetei mijlocii; aceasta îl iubea ca zahărul. În timp ce mezina îşi iubea
părintele ca sarea în bucate (de aici şi titlul operei de faţă). Dacă răspunsurile fetelor mari
l-au bucurat pe împărat, alinându-i sufletul, răspunsul celei mici nu s-a putut compara nici
pe departe cu celelalte şi cu atât mai puţin nu l-a încântat pe împărat. Văzând aceasta că
nici la surorile sale nu a găsit alinare, înţelegere şi susţinere, fata cea mică a hotărât să
plece în lumea mare, avându-l aproape doar pe Dumnezeu.

Relaţia om-divinitate este pusă în prim plan în opera de faţă şi putem afirma că
omul cu sufletul curat şi cu frică de Dumnezeu va câştiga foarte mult în viaţă, fapt susţinut
şi de povestea mezinei din opera de astăzi.

În cele din urmă, tânăra a ajuns la poarta unui alt împărat, unde s-a angajat ca ajutor
de chelăreasă. Timpul liber şi-l petrecea citind, ignorând bârfitului cu slugile.
Fata muncea cu spor şi se pricepea la toate. Cuvintele de laudă aduse la adresa
acesteia au ajuns şi la urechile împărătesei care a dorit s-o cunoască şi chiar s-o ia pe lângă
dânsa căci femeia avea bănuiala că tânăra nu provenea din neam prost.

Unde se ducea împărăteasa mergea şi ea; când se punea împărăteasa la lucru lucra şi
ea. Apoi, lucrul ce ieşea din mâna ei era mărgăritar, nu altceva. Din toate, din toate, cuvintele
cele înţelepte ce ieşeau din gura ei plăcu împărătesei mai mult decât orice. Ce să întindem
vorbă multă! Ajunsese să fie nedespărţită de împărăteasă. O iubea împărăteasa ca pe copilul
ei.

Împărăteasa şi împăratul aveau un fiu, ce a fost luat de tată şi dus la război de unde s-
a întors rănit. De îngrijirea lui s-a ocupat atât mama sa cât şi fata, ajutoarea împărătesei.
Încetul cu încetul fiul împăratului a început s-o iubească pe fată ca pe sora lui.

Simţindu-se vrăjit de bunătatea fetei, fiul împăratului i-a dezvăluit mamei sale că
dânsul ar vrea s-o ia de soţie pe fata din casa lor. Cum aceasta era bună, blândă, cuminte,
cinstită şi vrednică, mama băiatului a acceptat, însă mai aveau de trecut un obstacol, şi
anume părerea împăratului. Logodiră deci împăratul şi împărăteasa pe fiul lor cu fata din
casă a împărătesei şi hotărâră şi nunta.

La nuntă, fata a cerut să fie invitat un anumit împărat, adică tatăl său, dar fără să spună
cuiva de legătura dintre ei.

Bucatele pentru acest împărat au fost pregătite chiar de fata sa doar cu miere şi zahăr
fără pic de sare. Vă puteţi închipui dragi cititori ce gust aveau bucatele împăratului şi cum a
primit acesta bucatele de care s-a atins mai mult din respect decât de bunăvoie căci erau
prea dulci şi fără gust.În cele din urmă, povestea împăratului şi a fiicei sale a ieşit la lumină,
cei doi s-au iertat reciproc şi au continuat petrecerea în mare veselie şi bucurie.

Şi încălecai p-o şa, şi v-o spusei d-voastră aşa.


Şi încălecai p-o lingură scurtă, să trăiască cine ascultă.
Şi mai încălecai p-un fus, să trăiască şi cel ce-a spus.

Scufița roșie – de frații Grimm

Frații Grimm (germană: Gebrüder Grimm), Jacob (1785–1863) și Wilhelm


Grimm (1786–1859), au fost folcloriști, lingviști, filologi, doctori în drept, cunoscuți în toată
lumea pentru colecția de basme publicată în două volume, care conține, printre altele, Albă
ca zăpada, Croitorașul cel viteaz, Cenușăreasa, Scufița roșie și Hansel și Gretel (primul volum
a apărut în 1812, iar al doilea volum în 1814). Poveștile scrise de cei doi frați au încântat
copilăria multor generații, devenind pretexte cuceritoare pentru diverse ecranizări și
dramatizări.[1] Frații Grimm și-au adus contribuția la formarea limbii germane, în special
prin dicționarul Deutsches Wörterbuch(Cartea cu cuvinte germane) pe care l-au scris
împreună și prin prima carte de fonetică/fonologie a limbii germane, Legea lui Grimm, scrisă
doar de Jacob. Dicționarul Fraților Grimm avea 33 de volume și cântărea 84 kg
Poveştile asemănătoare cu cea a Scufiţei Roşii sunt foarte vechi – au peste 2000
de ani –, iar regăsirea originii acestor poveşti i-ar putea ajuta pe oamenii de ştiinţă să
retraseze istoria unor migraţii umane de pe un continent pe altul.
Folosind metode performante elaborate de biologii specializaţi în evoluţia
vieţuitoarelor, noul studiu, realizat la Universitatea Durham, Marea Britanie, arată că
povestea ar fi apărut, iniţial, într-o versiune orală, numită Lupul şi copiii, care circulă încă în
unele ţări.
Azi, această poveste diferă de povestea Scufiţa Roşie, aşa cum o ştim noi (şi a cărei
versiune iniţială exista deja în Europa în secolul I e.n.); totuşi, ele au o origine comună, iar
din acest trunchi comun s-au desprins mai multe poveşti care circulă azi în Asia şi Africa.
Cercetătorii de la U. Durham au utilizat modele matematice pentru a trasa
„arborele evoluţiei” poveştii Lupul şi copiii – o poveste despre un lup care se preface a fi o
capră şi îl mănâncă pe puiul acesteia.
Ei au descoperit că povestea Scufiţei Roşii (în care un lup mănâncă o fetiţă, pe
care o păcăleşte deghizându-se), s-a desprins din trunchiul poveştilor de acest gen acum
1000 de ani.
Ea a evoluat ca o poveste transmisă oral, în Franţa, Austria şi nordul Italiei,
înainte de a fi pusă pe hârtie şi publicată de autorul francez Charles Perrault, în secolul al
XVII-lea, şi apoi rescrisă, în forma cea mai cunoscută azi, de fraţii Grimm, în urmă cu 200 de
ani.
Din povestea Lupul şi copiii, răspândită în Europa şi Orientul Mijlociu, s-au
desprins şi alte poveşti cu temă asemănătoare, ce au evoluat în versiuni diferite, în funcţie
de specificul locului: astfel povestea a călătorit spre sud până în Africa şi spre est către Asia,
devenind, în Japonia, Coreea şi China, o poveste zisă Bunica-tigru.
Dupa ce Charles Perrault a publicat pentru intaia oara povestea Scufita Rosie (Le
Petit Chaperon Rouge), alaturi de altele in anul 1867, fratii Grimm au regasit in folclorul
german alte doua variante, pe care le-au unit intr-o singura poveste, ce a vazut lumina
tiparului in 1912, in culegerea "Kinder- und Hausmärchen" (Povesti pentru copii si familie),
sub numele de Rotkäppchen (Scufita rosie). Chiar daca intamplarile relatate in aceasta
poveste sunt destul de inspaimantatoare, sau chiar "horror", fratii Grimm s-au straduit sa
dea naratiunii o tenta moralizatoare, astfel incat copii sa invete ca obrazniciile lor sau
neascultarea sfaturilor mamei ii pot impinge catre mari sau chiar fatale necazuri, mai ales
atunci cand vorbesc cu strainii...

Scufița Roșie este, probabil, cea mai cunoscută poveste din lume fiecare dintre
noi luând contact într-o anumită perioadă a vieții, într-o formă sau alta, cu aceasta. Dincolo
de orice dubiu, povestea Scufiței Roșii este unul dintre textele clasice ale literaturii
universale. Puține alte lucruri care s-au spus despre Scufița Roșie sunt însă la fel de sigure
fiecare dintre noi luând contact într-o anumită perioadă a vieții, într-o formă sau alta, cu
aceasta. Dincolo de orice dubiu, povestea Scufiței Roșii este unul dintre textele clasice ale
literaturii universale. Puține alte lucruri care s-au spus despre Scufița Roșie sunt însă la fel
de sigure si de necontestat.

Povestea a fost neincetat povestita si interpretata, asa cum nici o Alta poveste nu
a fost. De-a lungul a peste trei secole , nenumarati cititori si autori au fost atrasi de farmecul
irezistibil al fetitei in rosu –ea a fost prima dragoste a lui Charles Dickens si este inca o
prezenta vie in imaginatia oamenilor din secolul XXI.

Specialist idn toate domeniile, de la cercetatori ai folclorului la psihanalisti, critici


literari sau istorici, au abordat, cu instrumente specific, aceasta poveste, ingustand insa aria
de culegere a surselor analizate conform secificitatii domeniului de activitate.
A fost odata ca niciodata o fetita frumoasa, iubita de toti, dar mai cu seama de
bunica ei, care nu stia ce sa ii mai daruiasca pentru a o vedea fericita. Printre altele, i-a facut
cadou o scufita din catifea rosie, care i se potrivea atat de bine, incat nu mai purta nimic
altceva pe capsor. Din aceasta cauza, s-a ajuns sa i se spuna Scufita Rosie.
Intr-o zi, mama i-a spus:"Uite, Scufita Rosie, ai aici niste prajituri si o sticla de vin. Du-le
bunicii tale, caci e tare bolnava si slabita, si ii vor face bine si o vor inzdraveni. Pleaca acum,
inainte ca soarele sa dogoreasca, si mergi frumos, fara sa alergi in afara cararii, ca nu cumva
sa cazi si spargi sticla, si sa nu mai ai astfel ce sa ii duci bunicii. Atunci cand intri in casa, nu
uita sa ii spui "Buna dimineata", si nu te uita curioasa prin jur inainte sa faci asta."
"Voi avea grija si voi face intocmai cum mi-ai spus," i-a zis Scufita Rosie mamei ei, si apoi si-
a luat ramas bun.

Bunica locuia in mijlocul padurii, la o jumatate de leghe de sat si, atunci cand
Scufita Rosie a inaintat printre copacii desi, s-a intalnit cu un lup. Fetita nu stia cat de rau
era acest animal si nu-i era deloc frica de el.
"Buna ziua, Scufita Rosie", a grait el.
"Multumesc frumos, lupule."
"Unde ai plecat asa de dimineata, Scufita Rosie?"
"La bunica mea."
"Si ce ai in buzunarul sortuletului tau?"
"Prajituri si vin. Ieri a fost ziua de copt, asa ca bolnavioara mea bunicuta va avea parte de
ceva bun, care o sa-i dea putere."
"Unde locuieste bunica ta, Scufita Rosie?"
"La mai bine de un sfert de leghe de aici. Casa ei e asezata sub cei trei stejari batrani, iar
mai jos de ea este un crang cu aluni. Sigur stii unde este," i-a raspuns fetita.
Lupul s-a gandit in sinea lui, "Ce copilasa frageda! Ce imbucatura gustoasa, sigur e mai
buna de mancat de batrana ei bunica. Trebuie sa ma port cu siretenie, ca sa le pot infuleca
pe amandoua." Din aceasta pricina, a mai mers scurt timp alaturi de fetita si apoi i-a zis:
"Vezi ce frumoase sunt florile de aici? De ce nu te uiti in jur? Nu auzi, de asemenea, cat de
dulce canta pasarelele? Mergi pe carare asa de serioasa de parca te-ai indrepta catre scoala,
in timp ce tot ce te inconjoara e plin de frumusete si voiosie!"
Scufita Rosie si-a ridicat ochii si, cand a zarit razele soarelui dansand printre ramurile
copacilor si incantatoarele flori ce cresteau peste tot prin preajma, s-a gandit: "Cred ca
bunicii i-ar place un buchetel din floricele proaspete. Este inca destul de divreme si am cum
sa ajung la timp," asa ca a fugit de pe carare catre o poiana plina cu flori. In vreme ce
culegea una, i se parea ca vede o alta, si mai frumoasa, putin mai incolo, si alerga dupa ea,
in acest fel patrunzand tot mai adanc in padure.
Profitand de intarzierea fetitei, lupul s-a dus direct la bunica si a batut la usa.
"Cine este acolo?"
"Scufita Rosie," a raspuns lupul. "Ti-am adus prajituri si vin. Deschide usa."
"Ridica zavorul," i-a spus bunicuta, "eu sunt asa de slabita ca nu ajung la el."
Lupul a saltat zavorul, a deschis usa larg, in laturi, si, fara a spune vreo vorba, s-a repezit la
patul bunicii si a mancat-o pe loc. Apoi, s-a imbracat cu hainele ei, si-a pus pe cap scufia
bunicutei, a tras perdelele de la fereastra si s-a strecurat in pat.

In aceasta vreme, Scufita Rosie continuase sa culeaga flori si adunase atat de


multe incat nu putea sa le care pe toate, dar si-a adus aminte, deodata, de bunica, si s-a
intors pe cararea catre casa ei.
A fost tare mirata cand a gasit usa deschisa si, atunci cand a intrat in camera, a trecut-o un
fior brusc si si-a zis: "Vai! Ce stingherita ma simt, iar alta data imi placea asa de mult sa fiu
la bunica." A spus cu voce tare "Buna dimineata", dar nu a primit nici un raspuns, asa ca a
tras perdelele de la fereastra si a mers spre pat. Acolo, statea intinsa bunica, cu scufia trasa
peste fata si aratand foarte, foarte ciudat.
"Vai, bunicuto, a spus ea, "ce urechi mari ai!"
"Ca sa te aud mai bine, copila mea", s-a auzit dinspre pat.
"Vai, bunicuto, si ce ochi mari ai!" a continuat ea.
"Ca sa te vad mai bine, draga mea!"
"Dar, bunico, ce maini mari ai!"
"Ca sa te imbratisez mai bine!"
"Si, vai, bunicuto, ce gura mare ai!"
"Ca sa te mananc mai bine!"
Nici n-a terminat bine de spus lupul aceste cuvinte ca a si sarit din pat si a inghitit-
o pe loc.
Dupa ce si-a potolit astfel foamea, s-a asezat inapoi in pat, a adormit, si a inceput sa sforaie
zgomotos. Vanatorul, care tocmai trecea pe langa casa, si-a spus in sinea lui, "Ce tare
sforaie batranica! Trebuie sa vad daca nu are nevoie de ceva." A intrat in casa si, cand s-a
apropiat de pat, a vazut lupul intins pe el. "Aici erai, ticalosule!" a zis el. "De cand te caut!"
Dupa aceea, si-a indreptat pusca catre lup, dar i-a trecut prin minte ca poate o mancase pe
bunica si ca aceasta putea fi inca salvata. Nu a tras nici un foc, ci a luat un foarfece mare si a
inceput sa taie burta lupului adormit. Dupa ce a facut doua taieturi, a vazut stralucirea
scufitei rosii si, dupa alte doua taieturi, fetita a tasnit afara, strigand:"Vai, ce speriata am
fost! Ce intuneric era in burta lupului!" Imediat dupa aceea, a iesit la iveala si bunica, inca
in viata, dar abia mai putand respira. Scufita Rosie a adunat degraba niste pietre mari, cu
care a umplut burta lupului, asa ca atunci cand acesta s-a trezit si a dat sa fuga, nu s-a putut
misca, intr-atat de grele erau pietrele, si a cazut lat pe odea, murind de indata.
Apoi, cei trei au fost tare fericiti. Vanatorul a jupuit blana lupului si a luat-o la el
acasa. Bunica a baut vinul si a mancat prajiturile aduse de Scufita Rosie si si-a revenit in
simtiri, intremandu-se cat de cat, iar Scufita Rosie si-a spus in gand: "Atata timp cat am sa
mai traiesc, nu voi mai parasi poteca si nu voi mai fugi in padure, asa cum m-a invatat
mama."
Se mai spune ca, intr-o alta zi, cand mergea sa ii duca bunicii prajituri, Scufita
Rosie a intalnit un alt lup care i-a vorbit si a ispitit-o sa paraseasca cararea. Fetita isi
invatase insa bine lectia si a mers drept catre bunicuta, fara a mai face vreun ocolis sau a
mai intra in padure. I-a spus bunicii ca lupul ii zisese "Buna dimineata", dar ca avea o asa
de mare rautate in ochi incat, daca nu ar fi fost pe un drum umblat de oameni, probabil ca
ar fi mancat-o.
"Ei bine," i-a raspuns bunica, "Vom incuia usa si el nu va mai putea sa intre." La putin timp
dupa aceea, lupul a batut in usa si a strigat: "Deschide usa, bunicuto, sunt Scufita Rosie, si
ti-am adus niste prajituri." Nici fetita, nici bunica nu au scos insa vreo vorba si nici nu au
deschis usa, asa ca lupul a mai tarcoale de doua-trei ori in jurul casei si, in cele din urma, a
sarit pe acoperis, vrand sa astepte acolo pana cand Scufita Rosie iesea de la bunica, sa o
urmareasca pe nesimtite, si sa o manance in intunecimea padurii.
Bunica i-a ghicit insa gandurile. Chiar in fata casei se afla o cada mare si adanca
din piatra, iar bunicuta i-a spus fetitei: "Adu galeata, Scufita Rosie. Am facut ieri niste
caltabosi si vreau sa versi apa in care i-am fiert in cada." Scufita Rosie a carat din acea apa
pana s-a umplut ochi cada. Apoi, mirosul caltabosilor a ajuns la lup, iar el a tot mirosit si s-a
tot uitat pe furis in jos pana cand cand si-a lungit gatul atat de tare incat nu s-a mai putut
tine pe picioare, a alunecat de pe acoperis, a cazut drept in cada cu apa si s-a inecat. Scufita
Rosie a plecat voioasa catre casa mamei si nu a mai facut niciodata vreo fapta care i-ar fi
putut pricinui rau cuiva.

FLORIŢA DIN CODRU

Ioan Slavici, ca şi Eminescu şi Creangă, a cunoscut încă din copilărie tezaurul


folclorului şi a înţeles concepţia despre lume a poporului din rândurile căruia
s-a ridicat.Slavici aprecia basmul popular ca specia cea mai apropiată de înclinaţiile
spiritului spre fantastic, spre visare, dar care reprezintă şi chintesenţa înţelepciunii şi a
năzuinţelor permanente ale poporului. Aşadar, Slavici a găsit în folclor izvoare nesecate de
inspiraţie, dar el nu a prelucrat mecanic ceea ce i-a oferit modelul popular. Scriitorul a
adăugat elemente noi, îmbogăţind, prelucrând şi dezvoltând temele şi tradiţiile folclorice
şi imprimând poveştilor o amprentă personală.O notă caracteristică a unora din poveştile
lui Slavici este şi acordarea rolului de personaj principal fetei viteze şi isteţe. Figura fetei
dotate cu calităţi deosebite este pe primul plan în poveştile: Ileana cea şireată, Limir-
Împărat, Floriţa din codru.
În povestea Floriţa din codru, Slavici a abordat un motiv întâlnit nu numai în
Transilvania, ci şi în folclorul unor popoare mult mai îndepărtate, de unde a trecut apoi în
culegerile şi prelucrările multor creatori de basme:
Muntenia – Nărămuza
Moldova – Cine-i mai frumoasă?,
Ungaria – Cea mai frumoasă femeie din lume,
Albania – Fatime
Portugalia – Regina vanitoasă
Germania şi Rusia – Albă ca Zăpada
La Slavici subiectul apare localizat şi apropiat de realitatea satului românesc.
Floriţa nu este fată de ţar sau împărat, ci o fată fără părinţi, găsită în codru. Un crâşmar a
plecat într-o dimineaţă după lemne în pădure şi pe o poiană plină de flori a găsit o fetiţă ce
se juca cu nişte pui de căprioară.Crâşmarul a lăsat lemnele şi a luat fata în braţe, ducând-o
acasă. Fata cu cât creştea, cu atât se făcea mai frumoasă. Oamenii i-au spus Floare.Dar
frumuseţea Floriţei trezeşte gelozia mamei vitrege. Aceasta o pune pe Floriţa la tot felul de
munci peste puterile ei, spre a-i distruge frumuseţea: să măture casa, crâşma, curtea, să
fiarbă mâncare, să taie lemne, de dimineaţă până noaptea.Ori de câte ori se vestea trecerea
fiului de împărat pe la crâşmă, cârciumăreasa, după ce segătea, îşi întreba oglinda dacă e
frumoasă. Dar, de fiecare dată, oglinda îi spunea că tot mai frumoasă e Floriţa.În cele din
urmă, pentru a scăpa de ea, mama vitregă trimite pe vrăjitoarea Boanţa, s-o omoare în
codru. Dar viaţa Floriţei este salvată. Baba Boanţa ia ochii de căprioară care căzuseră la
Floriţa în poală, şi-i duce cârciumăresei, spunând că sunt ai Floriţei.Rămasă în codru,
Floriţa nu deznădăjduieşte. Ajunsă la casa unor hoţi, îi socoteşte nişte oameni năpăstuiţi şi
caută să le uşureze viaţa: le curăţă coliba, le face mâncare, le coase hainele, îi îngrijeşte,
şiastfel, prin bunătatea ei, reuşeşte să-i transforme. Aceştia se lasă de hoţie.
Mama vitregă o urmăreşte pe Floriţa şi încearcă s-o piardă prin diferite obiecte
vrăjite: inel,rochie, firul morţii
Hoţii o scapă de la moarte de două ori, dar a treia oară ei nu mai reuşesc şi rămân
lângă sicriul ei, priveghind-o până mor toţi. Aşa o găseşte fiul împăratului, care o duce la
palat. Aici,fetele care aveau grijă de ea, i-au despletit părul şi i-au scos firul morţii
Floriţa reînvie şi devine soţiafiului de împărat. Floriţa e personajul principal al
basmului, care reprezintă simbolul binelui. Se afirmă prin frumuseţe deosebită, prin
hărnicie, ştie să ia atitudine în lupta cu viaţa, înfruntând greutăţile, fiind plină de curaj. La
început hoţii sunt personaje înfricoşătoare, dar, datorită Floriţei, devin oameni
cinstiţi.Influenţa pozitivă pe care Floriţa a exercitat-o asupra hoţilor, pune în evidenţă o
însemnată idee etică şi estetică, aceea a eficacităţii exemplului bun, a blândeţii şi gingăşiei
în reeducarea unor oameni nărăvaşi.Slavici a adăugat noi valori şi semnificaţii substratului
etic al creaţiei populare.
Sporirea semnificaţiilor etice se realizează şi prin conturarea unui profil moral,
precum şi modul în care concepe finalul basmelor sale.Datorită profundului
caracter etic, se vădeşte şi valoarea educativă a poveştii Floriţa din codru .Deosebitele sale
calităţi morale sunt modele demne de urmat de cei mici.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”


Eu consider ca perioada copilariei este cea mai importanta perioada din viata
omului, atat datorita faptului ca este cea in care deprindem cele mai importante
invataminte ale vietii, cat si datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte
perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul
nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa
cunoastem lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli
si tot ceea ce este important pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne formam
personalitatea invatand care sunt valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in constiinta
noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul
nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau
vazuta de el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul
Humulesti. Isi largeste sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se
formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului
apartinand unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind
ridiculizati de marele dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera
de basm a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de
iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor
oameni de valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte
de o copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si
ingamfarea care nu fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu
chibriturile” de Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa
pentru toti copiii sarmani care traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o
impletire a realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in
lumea basmelor, transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe
micul cititor, ii dezvolta imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa
se comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de
catre marii scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau,
sa se joace impreuna cu toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei
cresc si devin adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie,
facandu-i sa-si doreasca in continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca
cele de la varsta copilariei.

Eseu tema - anotimpurile

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele


literare accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii
despre lume a acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica
anotimpurile ii familiarizeaza pe copii cu perioadele referitoare la transformarile care se
petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta
aspectele naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele
pentru fiecare etapa de transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata,
veselia fiind conturata nu doar vizual ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George
Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin de-un rosu soare, / Si salciile-n alba
floare”. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului vestind victoria luminii
asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira
peisajul si mediteaza la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri).
Aceeasi apa “care se schimba-n valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace
sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are atat perioade mai line cat si perioade mai
zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in
Rapsodii de Toamna, zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de
culoarea vantului cu care matura totul in viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de
ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui
Alecsandri exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care
zboara “ca un roi de fluturi albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca
“mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe
care il observa repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca
pe o pierdere, ci ca o transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se
ofileste si devine toamna si care amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare
anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si
animaliere specifice fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu
viata animalelor. Diminetile zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt
pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit,
/ Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care oamenii muncesc. ( V. Alecsandri
“ Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea
lenta bucurand eul liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului
racoarea-i place! / Vine ploaia bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii
muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si micile vietuitoare. Albinele harnice aduna
mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri : “A gasit toata gradina /
Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru
iarna: “Maruntica de faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa
trebuia / Asezat in magazine / Pentru iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O furnica”). Toamna
este anotimpul recoltelor in care primim roadele muncii de vara: “ Mere, pere / In panere,
/ Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca de pui”. (Demostene Botez,
„Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut provizii pentru
vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun / Ca
puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier
mic”).
Iarna, cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se
odihneste reparandu-si uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se
bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc – „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata
naturii de unde isi ia hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o
respecte si s-o exploateze ratioanal, sa o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii
sa inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa
le adapteze mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de
schimbarile aduse. De asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta
omului de mediul in care traiesc si responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus,
datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri, vor invata sa aprecieze frumusetea
naturii, trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.