1.

PLURALITATEA DE INFRACTORI
La comiterea unei infracţiuni poate participa un singur subiect activ, situaţie în care va
exista un singur autor, sau mai mulţi subiecţi activi, ipoteză în care vor exista mai mulţi
coautori, sau un autor şi mai mulţi participanţi. În această situaţie vorbim despre existenţa
unei pluralităţi de infractori. Pluralitatea de infractori desemnează aşadar situaţia în care
există mai mulţi subiecţi activi ai unei singure infracţiuni.

FORME
Prin prisma modului de constituire şi al rolului pe care îl joacă subiecţii activi, putem
distinge trei forme ale pluralităţii de infractori:
1) Pluralitatea necesară (naturală).
Exemplu: X şi Y întreţin raporturi sexuale deşi sunt fraţi.
Este o formă a pluralităţii de infractori determinată de însăşi natura faptei prevăzute
de legea penală, iar participarea mai multor persoane la comiterea ei este cerută de însăşi
conţinutul legal al infracţiunii. Cu alte cuvinte, infracţiunea poate fi comisă dat fiind modul în
care legiuitorul a înţeles să reglementeze conţinutul său legal, numai prin cooperarea mai
multor persoane, fiecare având calitatea de autor al infracţiunii. Cele mai numeroase fapte
care presupun existenţa pluralităţii naturale de infractori sunt cele care pot fi comise doar de
două persoane împreună, motiv pentru care mai sunt denumite şi infracţiuni bilaterale
(exemplu: bigamia art. 376 C.pen., incestul art. 377 C.pen.). Există alte asemenea infracţiuni,
care nu pot fi comise decât prin contribuţia a mai mult de două persoane (exemplu:
încăierarea art. 198 C.pen.). Cu privire la latura subiectivă a acestor infracţiuni, pentru
existenţa acestora nu este necesar ca toate persoanele care participă la comiterea faptei, să
contribuie cu vinovăţie (exemplu: în cazul infracţiunii de bigamie, este posibil ca unul dintre
participanţi să nu cunoască faptul că celălalt are calitatea de persoană căsătorită).
2) Pluralitatea constituită.
Exemplu: X şi Y constituie o grupare având ca scop comiterea ulterioară a unor
infracţiuni.
Este o formă a pluralităţii de infractori creată prin asocierea sau gruparea mai multor
persoane în vederea comiterii de infracţiuni. Infracţiunea care presupune o astfel de
pluralitate, (exemplu: constituirea unui grup infracţional organizat art. 367) se consumă prin
simplul fapt al iniţierii sau constituirii asociaţiei interzise de lege, sau prin aderarea sau
sprijinirea în orice mod a acesteia, nemaifiind necesară pentru existenţa respectivei infracţiuni
comiterea efectivă a vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul grupării de persoane.
Prin excepţie, în ipoteza în care fapta este comisă prin modalitatea constând în iniţierea
grupării, este posibil să fie săvârşită de un singur subiect activ. Toţi participanţii vor răspunde
în calitate de autor al infracţiunii, şi nu este necesar ca toţi să contribuie cu vinovăţie la
comiterea faptei (exemplu: poate participa un minor care nu răspunde penal).
3) Pluralitatea ocazională (participaţia penală).
Exemplu: X îl determină pe Y să comită o infracţiune, iar ulterior, în momentul
comiterii, Z îl păzeşte pe Y
Este o formă a pluralităţii de infractori existentă în situaţia în care o infracţiune, dat
fiind conţinutul său legal, se poate comite de o singură persoană, dar, în concret, la săvârşirea
ei participă mai mulţi subiecţi activi, care contribuie cu acte de aceeaşi natură sau de natură
diferită la comiterea infracţiunii. Cooperarea mai multor persoane nu este, prin urmare, cerută
de lege, ci este determinată din raţiuni de înlesnire a activităţii infracţionale, sau pentru o mai
mare siguranţă a infractorului.
 PARTICIPAŢIA PENALĂ.
DEFINIŢIE. După cum am precizat în cele ce preced, în cazul participaţiei penale
pluralitatea de subiecţi activi nu este cerută de conţinutul legal al infracţiunii, ci se regăseşte
în conţinutul concret al acesteia (exemplu: X îl determină pe Z să comită un furt, iar Y stă de
pază cât timp Z acţionează). Aşadar, participaţia penală ar putea fi definită ca fiind situaţia în
care mai multe persoane, între care s-a stabilit o legătură subiectivă, cooperează ocazional cu
acte materiale sau intelectuale la comiterea aceleiaşi infracţiuni, cooperarea nefiind cerută de
conţinutul legal al infracţiunii.

FORME. Participaţia penală se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii.

În funcţie de elementul subiectiv, putem face distincţia între participaţie propriu-
zisă (când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie) şi participaţie
improprie (când unii participanţi acţionează cu intenţie, iar ceilalţi din culpă sau fără
vinovăţie).
În raport de natura contribuţiei fiecărui participant, putem distinge trei forme de
cooperare la comiterea unei fapte: autorat, respectiv coautorat (participarea cu acte de
executare), instigare (participarea cu acte îndreptate spre determinarea unei alte persoane în
sensul comiterii infracţiunii), complicitate (participarea cu acte de înlesnire sau sprijinire a
comiterii faptei).
În funcţie de importanţa contribuţiei la comiterea faptei, putem face distincţia între
participaţie principală (autoratul şi coautoratul) şi participaţie secundară (instigare şi
complicitate). Formele participaţiei au caracter absorbant, în sensul că dacă o persoană îşi
aduce contribuţia prin mai multe acte de natură diferită (executare, instigare, înlesnire) va
răspunde într-o singură calitate, nu în mai multe concomitent. Astfel, forma de participaţie
principală o absoarbe pe cea secundară, în ordinea autor - instigator – complice. Instigarea
este o formă de participaţie mai gravă decât complicitatea, deoarece, în unele cazuri, ea este
sancţionată ca infracţiune autonomă.

CONDIŢII:
1) Pluralitatea subiecţi activi
Este necesar aşadar ca la comiterea faptei să îşi aducă contribuţia două sau mai multe
persoane.
2) Legătura subiectivă
Legătura subiectivă se poate stabili anterior sau concomitent săvârşirii faptei.
(exemplu: X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el
să-l lovească pe Z)
Constituie criteriul distincţiei care se face între participaţia propriu-zisă şi cea
improprie.
Contribuţia mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni este o chestiune de
ordin obiectiv. Sub aspect subiectiv este necesar ca această cooperare materială să se facă in
temeiul unei legături subiective.
Legătura subiectivă nu trebuie să fie bilaterală. Astfel, este suficient ca participantul
secundar, care are calitatea de instigator sau complice, să ştie că participă la comiterea
infracţiunii alături de autorul ei, fără a fi necesar ca autorul sau coautorii să cunoască acest
lucru.
O situaţie aparte există în cazul coautoratului, dată de divergenţa de opinii existentă în
privinţa admisibilităţii coautoratului la infracţiunile din culpă şi praeterintenţionate (a se
vedea precizările în cuprinsul secţiunii dedicate acestei forme de participaţie).
Intenţia cu care este săvârşită fapta poate fi directă sau indirectă (nu trebuie să fie
identică în privinţa tuturor participanţilor). Mobilul şi scopul, când nu sunt cerute de
conţinutul legal al infracţiunii, pot să difere. În ipoteza în care acestea sunt elemente
constitutive ale conţinutului tip, trebuie să fie cunoscute şi urmărite de toţi participanţii.
Dacă nu există legătură subiectivă nu va exista participaţie propriu-zisă, ci doar o
pluralitate de activităţi infracţionale care vor constitui după caz fie participaţie improprie, fie
infracţiuni distincte.
3) Cooperarea cu acte de natură materială sau intelectuală
Este necesară contribuţia cu acte prevăzute de lege care definesc activitatea autorului,
coautorului (acte de executare), instigatorului (acte îndreptate spre formarea hptărârii de a
comite fapta) sau complicelui (acte de ajutare sau înlesnire în orice mod a comiterii
infracţiunii). Contribuţia poate fi de natură materială (autor, complice) sau intelectuală
(instigator, complice), principală (autor, coautor) sau secundară (instigator, complice),
anterior (instigator, complice) sau concomitent executării acţiunii infracţionale (autor,
complice).
Sub aspect cauzal, aporturile participanţilor constituie cauze (autor) şi condiţii
(instigator, complice), care determină sau favorizează producerea efectului.
4) Cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al
infracţiunii
Am precizat în cele ce preced că elementul de distincţie între pluralitatea ocazională şi
celelalte forme ale pluralităţii, constă în faptul că sub aspectul conţinutului său legal,
infracţiunea poate fi comisă de un singur subiect pasiv. Participaţia penală este posibilă şi în
cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate necesară, mai puţin sub forma coautoratului.
Nu este posibilă, în schimb, în cazul infracţiunilor care presupun o pluralitate constituită,
deoarece în cazul acestora din urmă actele de iniţiere, aderare sau sprijinire (care altminteri ar
reprezenta acte de instigare sau de complicitate) sunt asimilate actelor de executare.
Participaţia penală nu se confundă cu conexitatea infracţională, situaţia în care între
două sau mai multe infracţiuni există o legătură (exemplu: furt şi tăinuire sau favorizare).

AUTORUL ŞI COAUTORII
Exemplu: X sustrage un inel aparţinând lui Y. A şi B sustrag împreună o
cantitate de masă lemnoasă, aparţinând lui C.
Potrivit art. 46(1), autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă
prevăzută de legea penală. Aşadar, autoratul, ca formă principală de contribuţie la comiterea
unei fapte tipice, se constă în săvârşirea unor acte de executare, mai exact acte care se
suprapun conduitei incriminate în norma legală încălcată. De remarcat faptul că, definind
autorul, legiuitorul se fereşte să facă vreo referire la forma de vinovăţie cu care acesta trebuie
să acţioneze. Autoratul, ca formă de participaţie principală, este singura formă de contribuţie
la comiterea infracţiunii care poate exista şi în afara participaţiei.
Dacă în norma de incriminare sunt prevăzute anumite condiţii cu privire la autorul
infracţiunii, ele trebuie să se regăsească în persoana acestuia în momentul comiterii faptei.
Când actele de instigare sau complicitate sunt incriminate ca infracţiuni autonome, cel
care le comite va răspunde în calitate de autor.

Potrivit art. 46(2), coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă
prevăzută de legea penală. Şi de această dată legiuitorul s-a limitat la a descrie contribuţia
obiectivă a coautorilor, fără a face nicio precizare în privinţa aspectului subiectiv. Aşadar,
putem vorbi despre o infracţiune comisă în coautorat atunci când aceasta a fost în mod
nemijlocit comisă de mai multe persoane, care au participat cu acte de executare. Actele de
executare pot fi concomitente sau succesive (exemplu X îl loveşte pe Z, iar Y care trecea pe
lângă locul faptei, se opreşte şi începe şi el să-l lovească pe Z), pot fi similare sau diferite
(exemplu X îl loveşte pe Z cu pumnii şi picioarele, iar Y cu un cuţit).
 Condiţii:
1. Sub aspect obiectiv, acţiunea infracţională trebuie să fie comisă de mei mulţi
subiecţi activi. Acţiunea fiecărui coautor nu trebuie să fie indispensabilă, este suficient să se
înscrie în latura obiectivă a infracţiunii comise, adică să poată fi calificată ca fiind act de
executare. Sfera actelor de executare cuprinde orice act care face parte din latura obiectivă a
infracţiunii. Coautorii trebuie să acţioneze împreună (să fie ambii prezenţi la locul comiterii
faptei) sau în comun (nu sunt prezenţi ambii la locul comiterii faptei, dar acţiunile lor
conjugate, produc efectul), iar contribuţia lor poate fi simultană sau succesivă.
2. Sub aspect subiectiv, toţi subiecţii trebuie să acţioneze cu aceeaşi formă de
vinovăţie. În această privinţă, există o divergenţă de opinii cu privire la admisibilitatea
coautoratului la infracţiunile din culpă. Potrivit unui prim punct de vedere, este exclus
coautoratul la acest tip de infracţiuni, dată fiind lipsa legăturii subiective dintre subiecţi (în
acest context, s-a apreciat că nu este suficient să se constate că participanţii au acţionat cu
intenţie, fiind de asemenea necesar să se constate că, sub aspectul prevederii, aceştia au
conştientizat că actele desfăşurate de ei au ca efect, in mod conjugat, lezarea valorii apărate
de legea penală, iar sub aspectul voinţei, aceştia au dorit sau acceptat atât producerea urmării
socialmente periculoase cât şi împrejurarea că respectiva urmare este rezultatul comun al
acţiunilor sau omisiunilor fiecăruia dintre ei). Potrivit unui al doilea punct de vedere, dată
fiind tăcerea legiuitorului, în acord cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, este admisibilă reţinerea coautoratului la infracţiunile din culpă, cât timp este
îndeplinită condiţia referitoare la contribuţia la comiterea faptei cu acte de executare al căror
efect conjugat este urmarea prevăzută de lege (exemplu: X şi Y, muncitori care lucrează în
construcţii, cară împreună o bucată de metal de mari dimensiuni, pe care o scapă de la
înălţime, accidentând mortal un trecător).
Există infracţiuni care nu pot fi comise în coautorat, respectiv infracţiunile omisive
improprii (când obligaţia impusă de lege are caracter personal, exemplu infracţiunea de
nedenunţare), la infracţiunile cu subiect activ special (în ipoteza în care nu toţi coautorii au
calitatea cerută de lege, exemplu infracţiunea de delapidare, caz în care subiecţii care
participă cu acte de executare fără a avea calitatea de funcţionar, vor răspunde în calitate de
complici) şi la infracţiunile care nu pot fi comise, dată fiind conduita incriminată, decât de
către o singură persoană (exemplu mărturia mincinoasă).

INSTIGATORUL
Exemplu: X îl convinge pe Y să îl ucidă pe Z, iar Y trece la comiterea faptei.
Potrivit art. 47, instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Instigarea presupune, aşadar, existenţa a
două persoane instigatorul şi instigatul (potenţialul autor al infracţiunii).
Condiţii
1. Să existe o activitate de instigare, constând într-un îndemn care să aibă ca rezultat
determinarea (însuşirea ideii infracţionale de către instigat). Aceasta poate îmbrăca o varietate
de forme, ca de pildă promisiuni, rugăminţi, îndemnuri sau chiar constrângere sau corupere.
2. Activitatea de determinare să fie anterioară luării hotărârii de către instigat. În
ipoteza în care îndemnul nu este urmat de determinare, hotărârea fiind deja luată, va exista o
doar complicitate morală.
3. Instigatorul să acţioneze cu intenţia de a-l determina pe autor să trecă la comiterea
faptei.
4. Instigatul să înceapă comiterea acţiunii la care a fost determinat sau să se fi abţinut
să efectueze acţiunea cerută de lege, realizând-o cel puţin în forma tentativei. În caz contrar,
instigarea nu mai poate constitui o formă de participaţie ci, eventual, o infracţiune de sine-
stătătoare (încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni, art. 370 C.p.).
 Forme
Instigarea se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii. Astfel, în funcţie de
numărul persoanelor care instigă, pot exista sau mai mulţi instigatori, situaţia în care suntem
fie în prezenţa unor coinstigatori (care acţionează în baza unei înţelegeri) fie a unui concurs
de instigări. În funcţie de numărul persoanelor instigate, poate exista una sau mai multe
persoane instigate. În ipoteza în care instigarea este adresată unui număr nedeterminat de
persoane, vom fi în prezenţa unei infracţiuni distincte (instigare publică, art. 368 C.p.).
Instigarea nu poate consta dintr-o omisiune (X ştie că Y vrea să comită o infracţiune şi
nu ia nici o atitudine); în acest caz, va exista eventual complicitate morală. Instigarea poate fi
realizată prin diverse mijloace (directe sau indirecte verbale sau scrise, explicite sau ascunse).

COMPLICELE
Exemplu: X îi procură lui Y o armă pentru ca Y să îl ucidă pe Z.
Exemplu: A, ştiind că B doreşte să îl ucidă pe C, stă de pază în timp ce acesta
comite infracţiunea.
Potrivit art. 48(1)Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în
orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2)Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul
săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor,
chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.
Complicitatea constituie o contribuţie indirectă la comiterea infracţiunii. Sub aspectul
raportului de cauzalitate al infracţiunii, contribuţia complicelui este o condiţie care
favorizează manifestarea cauzei.
Condiţii:
1. Să existe o contribuţie efectivă a complicelui, cu acte de înlesnire (anterioare
comiterii faptei tipice) sau ajutare (concomitente acesteia), ori cu acte îndreptate înspre
menţinerea sau întărirea hotărârii de a comite infracţiunea (promisiuni de tăinuire, favorizare,
nedenunţare).
2. Complicele să acţioneze cu intenţia de a-l ajuta pe autor să comită fapta.
3. Comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, faptă la
care complicele îşi aduce contribuţia. Aportul complicelui trebuie să fie efectiv, adică să fie
ajutat sau înlesnit în orice mod la comiterea faptei.
Forme
În funcţie de natura aportului complicitatea se clasifică în complicitate intelectuală,
care constă în contribuţia, prin diverse mijloace, la întărirea sau menţinerea hotărârii
(exemple: promisiunea de tăinuire, favorizare, de ajutor, de nedenunţare, asistenţa în timpul
executării, instigarea la complicitate). În ceea ce priveşte promisiunea de tăinuire sau
favorizare, contribuţia complicelui are loc la data când a avut loc înţelegerea prin promisiune.
În ipoteza în care, ulterior comiterii faptei, promisiunea este respectată, va exista un concurs
real între complicitate şi infracţiunea subsecventă.
O altă formă a complicităţii este complicitatea materială, care constă în contribuţia
la comiterea faptei de către autor prin acţiuni de natură obiectivă (exemplu - punerea la
dispoziţia autorului a mijloacelor de comitere a faptei ( procurarea unei cantităţi de otravă),
înlăturarea sau învingerea piedicilor (uciderea câinelui). În ipoteza în care mijlocul procurat
de complice la comiterea faptei nu este utilizat efectiv de autor, aportul celui dintâi nu va
putea constitui o complicitate materială, dar va reprezenta o complicitate morală, deoarece
prin faptul procurării mijlocului de comiterea a faptei, a contribuit indirect la menţinerea sau
întărirea decizie de a comite fapta.
 Sub aspect obiectiv aportul complicelui se poate realiza prin acţiune (procurarea
armei) sau inacţiune (omisiunea de a închide o uşă). Actele de complicitate în sine pot avea
caracter licit (cumpărarea armei) sau ilicit (furtul acestea).
Din perspectiva temporală actele de complicitate pot avea loc numai după luarea
hotărârii, în timpul actelor de pregătire şi actelor de executare. În consecinţă, nu există acte de
complicitate anterioare luării hotărârii şi ulterioare executării, acestea constituind după caz
instigare sau o infracţiune conexă.

PEDEAPSA ÎN CAZ DE PARTICIPAŢIE

În mod tradiţional, există două sisteme de sancţionare: sistemul diversificării
pedepsei, potrivit căruia fiecărui participant i se aplică o pedeapsă legală distinctă şi sistemul
parificării pedepsei, consacrat şi în legislaţia penală română, potrivit căruia tuturor
participanţilor li se aplică o pedeapsă între aceleaşi limite legale. Astfel, potrivit art. 49,
coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se sancţionează
cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţine seama de
contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74.
Fireşte că, în etapa individualizării judiciare a pedepsei, sancţiunea aplicată de
instanţă fiecăruia dintre participanţi va putea fi diferită, în funcţie de contribuţia efectivă a
fiecăruia la comiterea faptei. Dacă pentru infracţiunea comisă legea prevede pedepse
alternative, unora dintre participanţi li se va putea aplica o pedeapsă, iar celorlalţi pedeapsa
alternativă.
În ipoteza în care o persoană participă la comiterea unei infracţiuni cu acte de
participaţie multiple care pot fi calificate diferit, va răspunde pentru forma de participaţie
principală, care o absoarbe pe cea secundară (în ordinea autor – instigator - complice), iar la
aplicarea pedepsei judiciare se va ţine cont de faptul că infractorul şi-a adus contribuţia la
comiterea faptei cu acte de participaţie multiple.

Circumstanţele personale şi reale şi efectul acestora asupra răspunderii

participanţilor
Săvârşirea oricărei infracţiuni are loc în anumite împrejurări; aceste împrejurări pot fi
de natură subiectivă, internă, (premeditarea săvârşirii infracţiunii) sau de natură obiectivă,
externă (comiterea faptei în timpul nopţii). Prezenţa acestor împrejurări anterior, concomitent
sau ulterior comiterii infracţiunii, poate, în cazurile prevăzute de lege, fie să atenueze, fie să
agraveze, fie chiar să înlăture răspunderea penală.
Clasificare. Principala clasificare a acestor circumstanţe se face în funcţie de modul
în care influenţează gradul de răspundere penală, în circumstanţe atenuante şi agravante. Însă,
după cum am precizat în cele ce preced, aceste împrejurări sunt fie de natură subiectivă
(poartă asupra subiectului infracţiunii sau asupra laturii subiective), fie de natură obiectivă
(poartă asupra obiectului infracţiunii sau asupra laturii obiective). De aceea, în funcţie de
natura acestora, circumstanţele se pot clasifica în circumstanţe personale (subiective) şi
circumstanţe reale (obiective). Interesul practic al acestei clasificări se relevă în situaţia în
care fapta este comisă în participaţie, în momentul stabilirii gradului răspunderii penale al
fiecăruia dintre participanţi.
În situaţia comiterii unei infracţiuni în participaţie, există posibilitatea ca în momentul
comiterii să fie prezente una sau mai multe circumstanţe atenuante sau agravante. Problema
care se pune este aceea de a stabili cum şi în ce situaţie vor influenţa circumstanţele
respective asupra gradului de răspundere penală a participanţilor şi mai ales dacă se vor
răsfrânge asupra tuturor participanţilor sau doar asupra unora dintre ei. Rezolvarea acestei
probleme se regăseşte în textul art. 50: care specifică faptul că (1)Circumstanţele privitoare
la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.
(2)Circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor
numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

Circumstanţele personale, poartă asupra subiectului infracţiunii (sunt date de calităţi

profesionale ale subiectului – funcţionar, de starea civilă a acestuia - persoană căsătorită, de
raporturile existente între acesta şi victimă - soţ, rudă apropiată, membru de familie) sau
asupra laturii subiective a infracţiunii (forma de vinovăţie - intenţie premeditată, spontană,
mobilul - interesul material, scopul - perspectiva unei moşteniri). Ele imprimă un grad de
pericol social specific doar participantului sau participanţilor în persoana căruia sau cărora se
regăsesc respectivele circumstanţe; din această cauză, acestea nu au efect asupra celorlalţi
participanţi.
În schimb, în situaţia în care o anumită calitate a subiectului este cerută de însuşi
conţinutul de bază al infracţiunii, ea se comportă ca o circumstanţă reală, adică se răsfrânge
asupra participanţilor în situaţia în care aceştia au cunoscut-o sau au prevăzut-o (exemplu: în
cazul infracţiunii de delapidare care presupune comiterea faptei de către un funcţionar,
calitatea de funcţionar a autorului, în ipoteza în care este cunoscută de participanţi, va atrage
răspunderea acestora pentru infracţiunea de delapidare; în caz contrar, participanţii vor
răspunde eventual pentru infracţiunea de furt).
Raţiunea nerăsfrângerii circumstanţelor personale asupra participanţilor în persoana
cărora nu se regăsesc aceste circumstanţe, constă în faptul că, gradul de pericol social al
acestor persoane nu sete influenţat în nici un fel.
În literatura de specialitate s-au exprimat şi puncte de vedere contrare, în sensul că
dacă există circumstanţe pur personale, care nu se răsfrâng asupra participanţilor, există şi o
serie de circumstanţe care deşi sunt personale (poartă asupra subiectului sau laturii
subiective) se obiectivizează, adică se răsfrâng asupra participanţilor; acestea sunt:
 premeditarea – circumstanţă agravantă legală specială – se regăseşte în conţinutul
omorului calificat, art. 189(1) lit.a. În privinţa premeditării, există puncte de vedere
divergente cu privire la natura juridică a acesteia (respectiv cu privire la caracterul mixt, sau
pur subiectiv al premeditării). În realitate, ceea ce determină agravarea gradului de
răspundere penală este nu pregătirea, care are o natură obiectivă, materială, ci existenţa
factorilor de conştiinţă specifici - chibzuială, calm - care denotă persistenţa ideii infracţionale
precum şi trecerea unui timp mai îndelungat de la luarea hotărârii până la punerea ei în
executare. Din acest motiv, participanţii care intervin spontan nu vor fi traşi la răspundere
pentru forma agravată a infracţiunii.
 starea de provocare – circumstanţă atenuantă legală generală, art. 75(1) lit.a. În acest
caz, atenuarea gradului de răspundere penală este justificată de comiterea faptei cu intenţie
repentină. Mai exact, luarea hotărârii şi executarea acţiunii infracţionale au loc într-o
puternică stare de tulburare sau emoţie cauzată de un act provocator al victimei (violenţă,
ameninţare sau altă acţiune ilicită gravă). Ceea ce determină atenuarea gradului de răspundere
penală este nu existenţa actului provocator din partea victimei (act care are într-adevăr o
natură materială, obiectivă) ci crearea în psihicul victimei a stării de tulburare sau temere.De
aceea, dacă actul provocator a fost apt să creeze starea psihică specifică în conştiinţa mai
multor persoane, toate acestea vor beneficia de circumstanţa atenuantă;
 calitatea de rudă – circumstanţă agravantă legală specială, în cazul infracţiunilor de
violenţă în familie, art. 199 C.pen. În acest caz, raţiunea agravării constă în faptul că, dată
fiind relaţia de rudenie se presupune că între asemenea persoane trebuie să existe dacă nu o
legătură afectivă cel puţin un grad de consideraţie. Ca atare, fapta comisă în asemenea
împrejurări denotă un grad de pericol social mai ridicat al persoanei care are calitatea de rudă
apropiată a victimei, faţă de ceilalţi participanţi care nu au această calitate. Prin urmare, nu
există nici o raţiune de agravare a răspunderii penale pentru aceştia din urmă.
 o situaţie aparte există în cazul minorităţii – potrivit disp. art. 75 lit. d., constituie o
circumstanţă agravantă legală cu caracter general săvârşirea infracţiunii de către un infractor
major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor. Aşadar, starea de minoritate îşi
păstrează caracterul de circumstanţă personală în ceea ce-l priveşte pe minor. În schimb, în
privinţa infractorului major, ea constituie o circumstanţă reală pentru că, raportat la
infractorul major, minoritatea participantului nu este nicidecum o circumstanţă personală, ci
este o circumstanţă care ţine de modul de comitere a faptei, fiind o circumstanţă reală.

Circumstanţele reale poartă asupra obiectului infracţiunii şi asupra laturii obiective a

acesteia (exemplu: loc - public, timp - noapte, mod – prin cruzimi, mijloace de comitere a
infracţiunii – care pun în pericol viaţa mai multor persoane). Ele sunt stări, situaţii sau
împrejurări existente în realitatea obiectivă, care imprimă faptei însăşi un anumit grad de
pericol social. Din această cauză, circumstanţele reale au efect cu privire la toţi participanţii
care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. În acest context, se ridică problema cum se poate
aprecia dacă un participant a prevăzut o anumită împrejurare. Singurul răspuns posibil este în
sensul că organele judiciare vor aprecia, în funcţie de toate circumstanţele de natură obiectivă
şi subiectivă. În ipoteza în care nu se va putea stabili, fără putinţă de tăgadă, că participantul a
cunoscut respectivele împrejurări, acestea nu vor putea fi reţinute în sarcina sa (exemplu:
dacă instigatorul îndeamnă o singură persoană să comită o infracţiune, iar autorul o comite
împreună cu alte persoane, instigatorului nu-i va fi reţinută agravanta săvârşirii faptei de trei
sau mai multe persoane împreună).

Participaţia la infracţiunile cu subiect special

Suntem în prezenţa unei infracţiuni cu subiect special când norma de incriminare
pretinde subiectului infracţiunii o anumită calitate (exemplu: în cazul infracţiunii de
delapidare, autorul trebuie să aibă calitatea de funcţionar). În cazul acestor infracţiuni există
instigare şi complicitate chiar dacă instigatorul şi complicele nu au calitatea cerută de lege.
Dar, după cum am precizat anterior, ei vor răspunde pentru fapta comisă de autor doar dacă
au cunoscut calitatea acestuia.
În ceea ce priveşte calificarea actelor de executare dacă acestea aparţin unei
persoane care nu are calitatea de subiect special şi acţionează alături de o persoană care are
această calitate, s-au exprimat două opinii distincte. Conform unei prime opinii, persoana
care nu are calitatea cerută de lege va răspunde în calitate de complice, deşi participă cu acte
de executare la comiterea faptei. Potrivit unei alte opinii, persoana care nu are calitatea cerută
de lege va răspunde în calitate de autor al unei infracţiuni distincte. Întrucât finalitatea este
aplicarea unei pedepse proporţionale cu aportul fiecărui participant la comiterea faptei, iar
sistemul consacrat în legislaţia română este, după cum am văzut, cel al parificării pedepsei,
fiind de dorit ca tuturor participanţilor să li se aplice o sancţiune între aceleaşi limite speciale,
prima dintre opiniile exprimate în doctrină este cea care corespunde acestor deziderate.

Împiedicarea consumării actului de executare de către oricare dintre participanţi

Exemplu: X îi procură lui Y o cantitate de otravă pentru a-l ucide pe Z, însă
ulterior, după ce Y toarnă otrava în paharul lui Z, în momentul în care Z se pregăteşte
să consume conţinutul acestuia, X intervine şi îl împiedică să facă acest lucru.
Potrivit art. 51 C.pen. (1)Participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de
descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât consumarea acesteia să
poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţiunii.
(2)Dacă actele îndeplinite până în momentul denunţării sau împiedicării constituie
o altă infracţiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
 Noţiune. Este, aşadar, o cauză care apără de pedeapsă pe acela dintre participanţii la
comiterea unei infracţiuni, care împiedică consumarea infracţiunii înainte de a fi descoperită,
sau înştiinţează autorităţile în aşa fel încât consumarea faptei poate fi împiedicată. Cu alte
cuvinte, fapta a cărei executare s-a încercat în participaţie, trebuie să rămână în formă de
tentativă. Este o cauză de impunitate corespunzătoare situaţiei prevăzute în art. 34 C.pen.,
când autorul împiedică producerea rezultatului, în cazul tentativei terminate, aplicabilă
participanţilor. Fapta comisă îşi păstrează caracterul infracţional de tentativă, dar cel care
împiedică consumarea ei este apărat de pedeapsă. Raţiunea constă în încurajarea oricăruia
dintre participanţi de a împiedica, în timp util, actul executării.
Condiţii:
1. autorul sau cel puţin unul dintre coautori să fi început executarea acţiunii infracţionale;
2. să existe o acţiune eficientă de împiedicare a producerii rezultatului din partea oricăruia
dintre participanţi. În situaţia în care acţiunea de împiedicare este ineficientă, în sensul că
infracţiunea se consumă, nu operează cauza de impunitate. Dacă participantul a anunţat în
timp util autorităţile faptul că se va comite o infracţiune, dar împiedicarea consumării nu a
fost posibilă datorită lipsei de promptitudine a acestora, cauza de nepedepsire va opera;
3. fapta să nu fi fost descoperită de o terţă persoană, înainte de consumare, cu alte cuvinte,
acţiunea de împiedicare să fi fost rezultatul voinţei libere a participantului.
Efectul constă în neaplicarea în privinţa participantului, a pedepsei pentru fapta
comisă, tentativa la infracţiunea a cărei consumare a împiedicat-o, autorul şi ceilalţi
participanţi urmând să răspundă pentru fapta comisă, rămasă în formă de tentativă. Dacă până
în momentul împiedicării consumării fapta participantului întruneşte conţinutul altei
infracţiuni, acesta va răspunde pentru infracţiunea respectivă.

PARTICIPAŢIA IMPROPRIE
Exemplu: X îl determină pe Y, minor care nu răspunde penal, să sustragă un
bun aparţinând lui Z.
Definiţie. Între condiţiile participaţiei propriu-zise, pe lângă cooperarea materială a
mai multor persoane la comiterea aceleiaşi infracţiuni, mai trebuie să existe, între respectivele
persoane, o legătură subiectivă. Cu alte cuvinte, toate persoanele trebuie să acţioneze cu
intenţie la comiterea faptei. În cazul participaţiei improprii, situaţia este distinctă, deoarece
deşi fapta este comisă împreună de mai multe persoane, cooperarea lor este exclusiv de ordin
material, nu şi de ordin psihic. Cu alte cuvinte, unele persoane acţionează cu intenţie iar altele
din culpă sau chiar fără vinovăţie (exemplu:în gară, X îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi
indică o valiză care nu îi aparţine). În concluzie, participaţia improprie poate fi definită ca
acea formă de participaţie penală, în cazul căreia persoanele care comit împreună sub aspect
material aceeaşi faptă, nu acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, între ele existând
neconcordanţă pe plan subiectiv.
Unele legislaţii nu cunosc instituţia participaţiei improprii, pornind de la teza că nu
există participaţie fără o înţelegere prealabilă. În consecinţă, s-a adoptat teoria autorului
mediat, de la distanţă, mână lungă. Astfel, potrivit acestei teorii, cel care acţionează cu
intenţie este autorul mediat al faptei deoarece nu acţionează direct, şi acesta va fi pedepsit în
calitate de autor, iar cel care acţionează fără intenţie şi comite efectiv fapta prevăzută de legea
penală, este autorul imediat (direct), dar el nu va fi pedepsit întrucât este echivalat cu un
simplu instrument. Acestei opinii i s-au adus o serie de critici (exemplu - bigamia în situaţia
în care persoana care instigă nu este căsătorită). În legislaţia noastră însă, fiecare participant
îşi păstrează calitatea pe care i-o conferă actele comise în mod efectiv, neputând fi calificate,
de pildă, actele de instigare ca acte de executare. Ceea ce diferă este atitudinea psihică a
fiecăruia dintre participanţi, în momentul comiterii faptei. Dealtfel, din definiţia dată de lege
se poate observa că unitatea în raport cu care se stabileşte participaţia improprie, nu este
infracţiunea, ca în cazul participaţiei propriu-zise, ci fapta prevăzută de legea penală.
Astfel, potrivit disp. art 52(1)Săvârşirea nemijlocită, cu intenţie, de către o persoană
a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţie, contribuie cu
acte de executare o altă persoană se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
fapta comisă cu intenţie.
(2)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea din culpă
de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţie.
(3)Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune.

Forme. Participaţia improprie există aşadar în forma coautoratului (exemplu: X

doreşte să ia din pădure nişte lemne tăiate care nu îi aparţin, şi îl solicită pe Y), instigării
(exemplu: în gară, X, pe scara trenului îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză
care nu îi aparţine) şi complicităţii (exemplu: X, minor care nu răspunde penal, ia din raftul
unui magazin un anumit bun, iar Y distrage atenţia vânzătoarei). Sub aspect subiectiv,
participaţia improprie poate îmbrăca două variante.
1) Modalitatea intenţie şi culpă fără prevedere
Există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie (prevede urmările faptei
comise de autor), iar autorul din culpă, în sensul că fie nu-şi dă seama de caracterul sau
urmările faptei sale, fiind indus în eroare, fie este lăsat în eroare de către instigatorul care
acţionează cu intenţie (exemplu: X, dorind să-l ucidă pe Y, îi înmânează lui Z o puşcă despre
care afirmă că nu este încărcată şi îl îndeamnă să-l ţintească în glumă pe Y pentru a-l speria.
Z procedează în consecinţă, cauzând decesul lui Y). Instigarea poate avea loc prin amăgiri,
prin specularea unor deficienţe ale autorului, iar complicitatea prin procurarea de materiale
defectuoase prezentate drept bune, prin darea de sfaturi sau informaţii greşite.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, spre deosebire de participaţia propriu-zisă
unde se adoptă sistemul parificării pedepsei, în acest caz s-a adoptat cel al diversificării
pedepsei. Astfel, instigatorul va răspunde pentru infracţiunea intenţionată, iar autorul va
răspunde pentru infracţiunea comisă din culpă, dacă această variantă este incriminată.
2) Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie
Există când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie (prevede urmările faptei
comise de autor), iar autorul în condiţiile unei cauze de neimputabilitate (exemplu: X,
suferind de schizofrenie paranoidă îl ucide pe Y, X îl determină pe Y, minor sub 14 ani să
sustragă un bun, în gară, X, îl roagă pe Y să-l ajute la bagaje şi îi indică o valiză care nu îi
aparţine, Y îl ucide pe Z, ameninţat fiind de X, X îl îmbată pe Y împotriva voinţei acestuia şi
în această stare Y îl ucide pe Z), care trebuie să existe în momentul comiterii faptei,
instigatorul sau complicele cauzând sau profitând de situaţia în care se află autorul.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, participantul va răspunde pentru infracţiunea
intenţionată, în timp ce autorul, care a acţionat în condiţiile unei cauze de neimputabilitate, nu
va putea fi tras la răspundere penală pentru că, în ceea ce-l priveşte, fapta nu este infracţiune.
Îi vor putea fi aplicate, în ipoteza în care se va considera oportun, măsuri de siguranţă
(internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii).
2.UNITATEA INFRACŢIONALĂ

Noţiune. Denumită şi pluralitate aparentă de infracţiuni, unitatea de infracţiune desemnează

activitatea infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune, unicitate ce decurge din
natura faptei sau din voinţa legiuitorului, prin care se realizează conţinutul unei singure
infracţiuni.

Categorii. În funcţie de elementul care imprimă acţiunii infracţionale caracter unic, distingem
între unitatea naturală şi legală de infracţiune.

I. Unitatea naturală este acea categorie a unităţii de infracţiune care se constituie în mod
firesc, determinată de unicitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea rezultatului, de unicitatea
formei de vinovăţie cu care este comisă infracţiunea. Formele pe care aceasta le poate
îmbrăca sunt infracţiunea simplă, unitatea naturală colectivă, infracțiunea continuă și
infracțiunea deviată;
1. Infracţiunea simplă.
Exemplu: X sustrage un inel aparţinând lui Y.
Infracţiunea simplă este acea formă a unităţii naturale de infracţiune caracterizată de o
singură acţiune care produce un singur rezultat şi completează conţinutul legal al unei singure
norme de incriminare. În cazul acestei forme de unitate este suficient un singur act de
executare pentru a consuma şi epuiza infracţiunea. Așadar, aceasta se caracterizează sub
aspect obiectiv printr-un singur obiect juridic, o singură acţiune sau inacţiune, un singur
rezultat, iar sub aspect subiectiv printr-o singură formă de vinovăţie. Dealtfel, majoritatea
infracţiunilor se realizează în formă simplă (exemplu: un furt săvârşit printr-o singură acţiune
de luare, un omor realizat printr-o singură lovitură de cuţit).
2. Unitatea naturală colectivă.
Exemplu: X vatămă integritatea corporală a lui Y, aplicându-i trei lovituri de cuțit.
Unitatea naturală colectivă este, așadar, acea formă a unităţii naturale de infracţiune
caracterizată de faptul că acţiunea care intră în structura sa se compune dintr-o pluralitate de
acte materiale. Unitatea naturală colectivă nu a fost reglementată sub aspectul condiţiilor de
existenţă de Codul penal din 1969 şi nu este reglementată nici de noul Cod penal.
Condiţiile de existenţă a unităţii naturale colective sunt: unitatea de acţiune, omogenitatea
juridică şi, respectiv, unitatea subiectului pasiv.
1. În ceea ce privește unitatea de acţiune, existenţa acesteia depinde de întrunirea cumulativă
a următoarelor condiţii:
a) unitatea manifestării de voinţă, condiţie nu se analizează prin raportare la elementul
subiectiv cerut de o normă de incriminare, ci luând în considerare scopul acţiunii desfăşurate
de către autor.
b) unitatea spaţio-temporală, care presupune ca actele de executare susceptibile de încadrare
în conţinutul aceleiaşi infracţiuni să fie comise în acelaşi loc şi într-un interval scurt de timp.
Cu alte cuvinte, actele trebuie săvârşite într-o succesiune neîntreruptă. Această condiţie nu
exclude, însă, orice întrerupere a actului de executare propriu-zis. O întrerupere nu afectează
unitatea acţiunii în măsura în care ea este firească, fiind cerută de însăşi natura infracţiunii
sau de modul în care a fost concepută executarea. Aşa de pildă, va exista o unitate de acţiune
atunci când o persoană sustrage bunuri din apartamentul unui vecin şi face mai multe drumuri
între apartamentul vecinului şi apartamentul său pentru a transporta bunurile sustrase. Dacă
intervalul scurs între actele de sustragere succesive nu depăşeşte timpul necesar transportului
fiecărui grup de bunuri sustrase, unitatea acţiunii nu va fi afectată. Dacă însă între două
transporturi inculpatul desfăşoară şi alte activităţi, spre exemplu doarme, nu va mai exista o
unitate a procesului execuţional şi deci vor exista mai multe acţiuni. Caracterul firesc al
întreruperilor este o chestiune de fapt pe care instanţa o va aprecia având în vedere toate
datele speţei concrete, neputând fi stabilite a priori limite temporale în acest sens.
c) omogenitatea materială a actelor, condiție care este considerată a fi îndeplinită în ipoteza în
care toate actele de executare prezintă o omogenitate materială, cu alte cuvinte sunt toate acte
de aceeaşi natură. Omogenitatea materială a actelor de executare nu trebuie interpretată însă
într-o manieră rigidă – în sensul că toate actele trebuie să fie identice –, ea urmând a se
aprecia în sens larg, pe baza naturii actelor. Astfel, condiţia omogenităţii materiale este
îndeplinită atunci când toate actele comise sunt acte de violenţă, indiferent că unele s-au
comis prin lovire cu pumnul, altele prin izbirea victimei cu un corp dur, iar altele prin
folosirea unui cuţit.
2. Omogenitatea juridică presupune ca fiecare act din structura acţiunii unice să îşi găsească
un corespondent în structura aceleiaşi norme de incriminare.
3. Unitatea subiectului pasiv.

2. Infracţiunea continuă.
Exemplu: X se branşează ilegal, în data de 01.01 la o sursă de energie electrică şi consumă
curent până la data de 12.12, când se debranşează.
Se caracterizează prin prelungirea în mod natural a acţiunii sau inacţiunii componente a
laturii obiective, după consumare, până la întreruperea acesteia, moment care marchează
epuizarea infracţiunii continue. Aşadar, caracterul unic al acestei infracţiuni este evident,
fiind dat de unicitatea de obiect, subiect, acţiune, rezultat şi rezoluţie infracţională. Deşi
infracţiunea continuată nu este definită de legiuitor, existenţa sa ca şi construcţie juridică
distinctă nu poate fi contestată. Astfel, reglementând în art. 154(2) momentul de la care
începe să curgă termenul de prescripţie al răspunderii penale, legiuitorul specifică faptul că,
în cazul infracţiunilor continue, termenul curge de la data încetârii acţiunii sau inacţiunii.
Caracterul continuu al unor infracţiuni decurge, aşadar, fie din modul în care legiuitorul a
înţeles să incrimineze fapta (prin utilizarea unor expresii ca deţinerea, reţinerea, rămânerea,
purtarea, conducerea) fie din particularităţile obiectului infracţiunii (furtul de energie, prin
natura sa, nu poate îmbrăca decât forma unei infracţiuni continuate.
Existenţa unei infracţiuni continue este marcată, după cum am precizat în cele ce preced, de
două momente: consumarea, respectiv începerea acţiunii şi epuizarea, respectiv încetarea
acţiunii, epuizare care poate fi determinată fie de propria voinţă infractorului (fără a se pune
problema desistării), fie de intervenţia unui terţ, fie, după cum s-a apreciat în doctrină, de o
hotărâre judecătorească de condamnare, chiar nedefinitivă.
Clasificare. În cazul unora dintre infracţiunile continue, activitatea infracţională este
susceptibilă de întreruperi determinate de natura acestei activităţi, întreruperi fireşti care nu
afectează unitatea infracţiunii continue întrucât reluarea activităţii după aceste întreruperi nu
presupune o nouă rezoluţie infracţională (exemplu: portul ilegal de uniformă). Aceste
infracţiuni poartă denumirea de infracţiuni continue succesive. Spre deosebire de acestea, în
cazul infracţiunilor continue permanente activitatea infracţională este neîntreruptă, nefiind
necesară intervenţia infractorului pentru prelungirea acestei activităţi (exemplu: deţinerea
unor materiale radioactive). Importanţa practică a acestei clasificări constă în faptul că, în
cazul acestei din urmă categorii, orice întrerupere are valoarea unei epuizări a infracţiunii, iar
reluarea activităţii infracţionale marchează naşterea unei pluralităţi de infracţiuni.
Cât priveşte interacţiunea cu alte instituţii de drept penal, legea penală aplicabilă în spaţiu şi
timp, prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de minoritate, toate acestea se
raportează la momentul epuizării. Dacă infractorul este minor care nu răspunde penal la data
consumării infracţiunii şi până la momentul epuizării a devenit minor responsabil din punct
de vedere penal, va răspunde pentru ceea ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani, iar
dacă la data consumării avea calitatea de minor care răspunde penal şi până la momentul
epuizării a devenit major, va răspunde pentru întreaga infracţiune comisă în calitate de major,
însă, în mod firesc, instanţa va putea ţine cont de această împrejurare la stabilirea pedepsei
concrete.

3. Infracţiunea deviată se caracterizează prin devierea acţiunii infracţionale de la obiectul

juridic vizat la alt obiect juridic (de aceeaşi natură sau de natură diferită), fie datorită erorii
infractorului cu privire la identitatea obiectului, error in personam (exemplu: X doreşte să îl
ucidă pe Y însă îl confundă pe Y cu Z şi îl ucide pe acesta din urmă), fie datorită devierii
acţiunii infracţionale, aberratio ictus (exemplu: X doreşte să îl ucidă pe Y însă din cauza
faptului că îşi apreciază în mod eronat acţiunea, îl ucide pe Z care se afla în apropierea lui Y,
sau cauzează distrugerea unui obiect care se afla în apropierea lui Y). Acestea sunt cele mai
frecvent întâlnite situaţii în care se poate vorbi despre o deviere a infracţiunii. În realitate,
doar în prima ipoteză, error in personam, putem vorbi despre o infracţiune unică. În ipoteza
aberratio ictus, se va reţine existenţa unui concurs de infracţiuni, între o tentativă la
infracţiunea ce s-a dorit a fi comisă şi varianta din culpă a infracţiunii efectiv comise.

II. Unitatea legală este acea categorie a unităţii de infracţiune determinată de voinţa
legiuitorului (nu de realitatea obiectivă), care reuneşte în conţinutul unei infracţiuni două sau
mai multe acţiuni sau inacţiuni, dintre care cel puţin una are semnificaţie infracţională
proprie. Raţiunea pentru care legiuitorul a ales să incrimineze ca infracţiune unică acte de
conduită distincte, este dată de legătura strânsă dintre acţiunile componente, fie sub aspect
obiectiv, fie sub aspect subiectiv. Formele pe care aceasta le poate îmbrăca sunt infracţiunea
continuată, complexă, progresivă, de obicei.

1. Infracţiunea continuată.
Exemplu: X, cunoscând faptul că Y îşi încasează banii din alocaţie în data de 10 a fiecărei
luni, se decide să îi sustragă şi comite 6 acte de sustragere, primul în luna ianuarie şi ultimul
în luna iunie, când este prins.
Potrivit art. 35(1) Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale
de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Existenţa infracţiunii continuate este marcată, în timp, de două momente: consumarea, care
are loc odată cu săvârşirea primei acţiuni sau inacţiuni şi epuizarea, care are loc în momentul
săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni.
În ceea ce priveşte condiţiile care trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a fi în prezenţa
unei infracţiuni continuate, acestea sunt:
1. Unitatea de subiect activ. Aceasta implică faptul că aceeaşi persoană comite actele
componente al infracţiunii continuate. În ipoteza în care infracţiunea este comisă în
participaţie, nu are importanţă dacă pe parcursul executării se schimbă modalitatea în care
subiectul contribuie la săvârşirea acesteia, deoarece el va răspunde pentru forma de
participaţie principală (în sensul că autoratul absoarbe celelalte forme de participaţie, iar
instigarea absoarbe complicitatea). Dacă pe parcursul comiterii infracţiunii intervin şi alţi
subiecţi activi, răspunderea acestora va fi stabilită în funcţie de faptul dacă aveau cunoştinţă
sau nu de caracterul continuat al infracţiunii (similar cu efectul circumstanţelor reale). În
cazul în care infractorul este minor care nu răspunde penal la data consumării infracţiunii şi
până la momentul epuizării a devenit minor responsabil din punct de vedere penal, va
răspunde pentru ce a comis după împlinirea vârstei de 14 ani, iar dacă la data consumării avea
calitatea de minor care răspunde penal şi până la momentul epuizării a devenit major, va
răspunde pentru întreaga infracţiune comisă în calitate de major, însă instanţa va putea ţine
cont de această împrejurare la stabilirea pedepsei concrete.
2. Unitatea de rezoluţie infracţională există atunci când infractorul, în momentul luării
hotărârii îşi reprezintă activitatea infracţională unică pe care urmează să o comită în mod
fracţionat, precum şi rezultatul ce urmează a fi obţinut în urma comiterii actelor componente
ale infracţiunii continuate. Nu presupune reprezentarea în detaliu a tuturor actelor de
executare, dar nici nu este suficientă dacă este indeterminabilă. Pentru a uni toate actele de
executare, rezoluţia infracţională trebuie să fie suficient de determinată, în sensul că
infractorul are imaginea de ansamblu a activităţii sale, pe care urmează să o comită prin acte
de executare distincte, cu fiecare act de executare rezoluţia unică concretizându-se. Fiind o
chestiune de ordin subiectiv, existenţa unei rezoluţii unice se deduce din elemente obiective,
ca unitatea obiectului infracţiunii, similaritatea modului de comitere a actelor componente
unitatea de loc, timp. Nici unul dintre aceste criterii nu constituie un indiciu sigur de stabilire
a unităţii de rezoluţie infracţională, ansamblul lor fiind hotărâtor în această problemă. Dacă se
pronunţă o hotărâre de condamnare, fie ea şi nedefinitivă, rezoluţia infracţională se consideră
întreruptă.
3. Unitatea de conţinut, respectiv comiterea mai multor acţiuni sau inacţiuni, la anumite
intervale de timp, realizând fiecare dintre acestea conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Condiţia
este îndeplinită chiar dacă se comit doar două acte de executare, unul consumat, iar altul
rămas în forma tentativei. Intervalele de timp dintre actele comise nu trebuie să fie prea scurte
(atunci existând o singură infracţiune, exemplu: în aceeaşi noapte X fură prin cinci acte de
sustragere mai multe bunuri aparţinând lui Y) sau prea lungi (situaţie în care ar exista o
pluralitate de infracţiuni exemplu: X sustrage un bun din locuinţa lui Y şi după un an sustrage
din nou un bun aparţinând aceluiaşi subiect pasiv). Acţiunile nu trebuie să fie identice, doar
să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Dacă unele dintre acte se încadrează în conţinutul
agravat al infracţiunii (exemplu: un act de sustragere se comite pe timp de noapte), vom fi în
prezenţa unei infracţiuni continuate în formă agravată.
După cum am specificat în cele ce preced, în formularea sa inițială, textul art. 35(1) specifica,
în egală măsură, că unitatea de subiect pasiv, este o condiţie firească a infracțiunii continuate.
Cu alte cuvinte, toate acţiunile sau inacţiunile componente a infracțiunii continuate, trebuie
îndreptate împotriva aceluiaşi subiect pasiv. Însă, prin Decizia 368/2017, C.C.R. a decis că
sintagma sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35
alin.(1) din Codul penal este neconstituțională. În motivarea deciziei se specifică faptul că o
amplă analiză de drept comparat a noțiunii de „infracțiune continuată” a fost realizată de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Rohlena împotriva Republicii Cehe. Astfel,
prin Hotărârea din 27 ianuarie 2015, pronunțată în cauza menționată, Curtea de la Strasbourg
a reținut că infracțiunea continuată constă în săvârșirea mai multor fapte ce întrunesc
elementele aceleiaşi infracțiuni (sau ale unei infracțiuni similare), fapte comise într-o anumită
perioadă de timp. Noțiunea - introdusă în dreptul european în Evul Mediu pentru a pondera
regula de drept roman excesiv de severă quod criminae tot poenae, care consacra suma
materială a tuturor pedepselor - a cunoscut două abordări diferite. Potrivit unei concepții
subiective - întâlnită în Italia -, infracțiunea continuată reprezenta un grup de fapte unite de o
intenție unică şi de acelaşi „desen infracțional”. Conform concepției obiective - dezvoltată, în
special, în Germania -, infracțiunea continuată se caracteriza prin intenţia repetată a autorului
său de a ataca acelaşi bun sau obiect juridic ori un bun sau obiect juridic similar. Având în
vedere că repetarea actelor infracționale şi existenţa intenției infracționale erau înlesnite de
circumstanțe materiale - între altele, legătura de proximitate temporală şi natura obiectului
juridic afectat -, s-a considerat că este justificată impunerea unei pedepse mai ușoare.
Concepţia obiectivă cu privire la infracțiunea continuată s-a răspândit în toată Europa, fiind
adoptată în mai multe legislaţii. Totuși, pentru a nu da dovadă de prea multă clemență faţă de
recidiviști, unii legiuitori au limitat aplicarea acestei noțiuni la anumite categorii de
infracțiuni.
Cercetarea desfășurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în toate cele 47 de state
membre ale Consiliului Europei a confirmat, așadar, existenţa unei tradiții europene ce
consacră noţiunea de „infracțiune continuată” în concepţia sa obiectivă. Majoritatea acestor
state au introdus noţiunea respectivă în ordinea juridică internă, fie pe cale de dispoziţii legale
exprese, fie prin intermediul practicii judiciare. Elementele de drept comparat de care a
dispus Curtea de la Strasbourg cu privire la existenţa conceptului de „infracțiune continuată”
indică o convergenţă puternică între sistemele de drept naţionale ale statelor membre ale
Consiliului Europei în acest domeniu. Astfel, pare să existe un larg consens, rezultat dintr-o
lungă tradiție europeană, cu privire la caracteristicile infracțiunii continuate, unitatea juridică
a respectivelor fapte ilicite fiind stabilită atât prin elemente obiective (actus reus), cât şi prin
elemente subiective (mens rea):
a) autorul trebuie să comită un anumit număr de fapte ilicite contra aceleiaşi valori sociale şi,
adesea, victima este aceeași;
b) este necesar să existe cel puţin o asemănare a modurilor de operare a actelor individuale
(modus operandi) sau alte circumstanțe materiale care să unească faptele respective întrun
întreg (actus reus);
c) între actele distincte trebuie să existe o legătură temporală, aceasta fiind apreciată în
funcţie de circumstanțele fiecărui caz în parte;
d) toate faptele trebuie să prezinte aceeaşi intenție sau acelaşi „desen infracțional” (mens rea),
chiar dacă nu toate au fost plănuite ab initio;
e) actele distincte trebuie să întrunească, în mod explicit sau implicit, elementele constitutive
ale aceleiaşi/acelorași infracțiuni.
În fine, Curtea de la Strasbourg a reținut că pedeapsa stabilită în cazul infracțiunii continuate
este, în mod invariabil, mai ușoară decât cea aplicată - potrivit cumulului aritmetic sau juridic
- pentru o pluralitate de infracțiuni.
În continuare, în motivarea deciziei menționate, se arată faptul că, în speță, consecința
constatării de către Curte a neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect
pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal este, practic, revenirea la
soluția adoptată de practica judiciară sub reglementarea Codului penal din 1969, în sensul
existenței unei compatibilități limitate între infracțiunea continuată și pluralitatea de subiecți
pasivi, compatibilitate ce urmează a fi reținută de la caz la caz de instanțele judecătorești, în
virtutea rolului constituțional al acestora de a asigura înfăptuirea justiției. În acest sens,
Curtea observă că, potrivit practicii judiciare cristalizate sub imperiul Codului penal din
1969, pentru a stabili dacă toate acțiunile sau inacțiunile au fost comise în realizarea aceleiași
rezoluții infracționale sau dacă își au sursa în rezoluții distincte, este indispensabilă
examinarea tuturor împrejurărilor de fapt și a condițiilor în care au fost săvârșite, putând fi
avută în vedere, printre alte elemente, și identitatea persoanei vătămate. De asemenea, alte
criterii de stabilire a existenței infracțiunii continuate ar putea fi: săvârșirea la intervale de
timp relativ scurte a acțiunilor componente; comiterea acțiunilor asupra unor bunuri de
același fel; folosirea acelorași metode, procedee, mijloace; comiterea acțiunilor în aceleași
împrejurări sau condiții, precum și unitatea de scop. Fiind chemată să se pronunțe asupra unui
recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că „diferența de obiect
sau de subiect pasiv al infracțiunii nu poate determina pulverizarea unei acțiuni unice sau
repetate în timp, îndeplinite în realizarea aceleiași rezoluții, în tot atâtea infracțiuni autonome
concurente câte bunuri sau persoane au făcut obiectul acelei acțiuni”.
Așadar, ca urmare a constatării neconstituționalității sintagmei „și împotriva aceluiași subiect
pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art.35 alin.(1) din Codul penal, unitatea subiectului pasiv
încetează să mai fie o condiție esențială a infracțiunii continuate și redevine un simplu criteriu
de stabilire a unității rezoluției infracționale, lăsat la aprecierea organelor judiciare.

Există infracțiuni care, date fiind condițiile despre care am făcut vorbire, nu pot fi comise în
formă continuată. Acestea sunt infracțiunile comise din culpă, infracțiunile cu rezultat
indivizibil (omorul) și infracțiunile de obicei.
Sub aspectul interacţiunii cu alte instituţii de drept penal, respectiv legea penală aplicabilă în
spaţiu şi timp, prescripţia, incidenţa actelor de clemenţă, starea de minoritate, toate se
raportează la momentul epuizării infracţiunii. Aşadar, în exemplul nostru, dacă în luna mai va
intra în vigoare o lege nouă, ea va fi incidentă cu privire la întreaga infracţiune, în baza
principiului activităţii, indiferent de caracterul mai favorabil sau mai puţin favorabil al
acesteia.
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, potrivit disp. art. 36(1) C.pen. (1)Infracţiunea
continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, al
cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel
mult o treime în cazul pedepsei amenzii. Aşadar, caracterul continuat al infracţiunii reprezintă
o cauză legală specială de agravare facultativă a pedepsei, instanţa având posibilitatea
aplicării unui spor de până la 3 ani la maximul special al pedepsei prevăzute pentru
infracţiunea comisă. Cuantumul pedepsei se va stabili şi în funcţie de numărul actelor
componente şi de gravitatea urmărilor. Potrivit disp. art. 37 C.pen. care se referă la
recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau complexă, dacă cel condamnat
definitiv pentru o infracţiune continuată (…) este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau
inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea
săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară
decât cea pronunţată anterior. Aşadar, dacă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare sunt descoperite alte acte componente ale infracţiunii, pedeapsa aplicată iniţial se
va recalcula, putând fi menţinută sau majorată.

2. Infracţiunea complexă
Exemplu: X sustrage prin violenţă un bun aparţinând lui Y: Există o infracţiune complexă de
tâlhărie.
Exemplu: X îi ucide pe Y şi pe Z în aceeaşi împrejurare. Există o infracţiune complexă de
omor calificat.
Potrivit art. 35(2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie
prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Este evident faptul că legiuitorul a creat această formă a unităţii legale în virtutea legăturii
existente între acţiunile componente ale acestor infracţiuni. Legătura poate fi intrinsecă
acţiunilor componente (exemplu: infracţiunea de tâlhărie în cazul căreia există o legătură de
tip mijloc – scop) sau extrinsecă (exemplu: infracţiunea de omor calificat, în cazul căreia
legătura dintre acţiunile componente este dată de unitatea de loc şi timp în care acestea sunt
comise).
În funcţie de locul pe care îl ocupă acţiunea sau inacţiunea absorbită în construcţia juridică
specifică infracţiunii complexe, distingem două forme, după cum urmează:
1. Infracţiunea complexă forma de bază, în cazul căreia acţiunea sau inacţiunea absorbită are
rolul de element constitutiv al infracţiunii complexe; este situaţia infracţiunilor de viol, art.
218 C.pen., sau tâlhărie, art. 233 C.pen.
2. Infracţiunea complexă forma agravată în cazul căreia acţiunea sau inacţiunea absorbită are
rolul de circumstanţă agravantă; este cazul infracţiunii de furt calificat, săvârşit prin efracţie
(distrugere), art. 229(1) lit. d.
În structura infracţiunii complexe sunt incluse elementele infracţiunilor componente.
Infracţiunile complexe sunt infracţiuni pluriofensive, în sensul că prin comiterea lor se aduce
atingere mai multor obiecte juridice, fie de aceeaşi natură (ca în situaţia omorului calificat),
fie de natură diferită (ca în ipoteza tâlhăriei; în această situaţie, una dintre cele două valori are
semnificaţia obiectului juridic principal, în speţă patrimoniul; importanţa practică a acestei
clasificări se relevă în situaţia în care, spre exemplu, X lezează obiectul juridic secundar,
respectiv integritatea corporală a lui Y, în scopul lezării ulterioare a obiectului juridic
principal, respectiv patrimoniul acestuia, eveniment care însă nu se mai produce; într-o atare
situaţie, încadrarea juridică a faptei comise va fi nu de lovirea sau alte violenţe, ci de tentativă
la infracţiunea complexă de tâlhărie). În ceea ce priveşte subiectul activ, infracţiunea
complexă poate fi comisă în coautorat, situaţie în care este posibil ca, în temeiul unei
înţelegeri prealabile sau concomitente, unul dintre coautori să lezeze obiectul principal, iar
celălalt obiectul secundar, nefiind necesar ca acţiunile ambilor să aducă atingere obiectului
juridic principal (exemplu: X, în urma unei înţelegeri cu Y, îi aplică o lovitură lui Z, timp în
care Y îi sustrage acestuia o sumă de bani). Cât priveşte subiectul pasiv, valorile lezate pot
aparţine aceleiaşi persoane, sau unor persoane distincte (exemplu: X sustrage un bun
aparţinând lui Y şi pentru a-l putea păstra îi aplică lui Z, care încerca să recupereze bunul
respectiv, o lovitură). Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea complexă se poate comite
prin acţiuni distincte, sau printr-o singură acţiune sau inacţiune (exemplu: X smulge cerceii
de la urechile lui Y, cauzând vătămarea acesteia).
În ceea ce priveşte modul de sancţionare, infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de
agrvare a răspunderii penale, în ipoteza comiterii ei aplicându-se sancţiunea prevăzută de
lege. Însă, potrivit art. 37, referitor la recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau
complexă, dacă cel condamnat definitiv pentru o infracţiune (…) complexă este judecat
ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată anterior. Aşadar, dacă
ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare sunt descoperite alte acte componente
ale infracţiunii, pedeapsa se va recalcula, putând fi menţinută sau majorată.

3. Infracţiunea de obicei
Exemplu: X, în mod repetat și fără a avea acest drept, îl urmărește pe Y cauzându-i o stare de
teamă.
Este acea infracţiune al cărei conţinut se realizeză prin repetarea faptei cu regularitate, de un
număr suficient de ori, încât să indice obişnuinţa. Aşadar, caracterul infracţional al faptei este
dat de repetarea cu o anumită regularitate a unor fapte antisociale identice, în aşa fel încât să
indice o deprindere a infractorului în sensul comiterii lor. Prin urmare, spre deosebire de
situaţia întâlnită în cazul infracţiunii continuate, faptele componente ale infracţiunii de obicei,
privite în singularitatea lor, nu au caracter infracţional.
În ciuda faptului că infracțiunea de obicei nu este regelementată în mod expres în partea
generală a codului penal, existența sa ca formă a unității legale de infracțiune nu poate fi
tăgăduită. În partea specială a Codului penal, pentru a o individualiza, legiuitorul utilizează
expresia “în mod repetat” ( exemplu: hărțuirea, art.208 C.pen., hărțuirea sexuală, art. 223
C.pen.).
Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de obicei, este necesară întrunirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
1. O pluralitate de acte omogene săvârşite la diferite intervale de timp, deoarece aceasta
presupune comiterea unei pluralităţi de acte pentru a ajunge la consumare. Spre exemplu,
potrivit art. 208 alin.1 N.C.p., constituie infracţiune fapta celui care „în mod repetat,
urmăreşte fără drept, (…) o persoană ori îi supraveghează locuinţa (…)”. Astfel, un singur act
de urmărire nu va realiza elementul constitutiv al infracţiunii, fiind necesară comiterea în
mod repetat. În ceea ce priveşte numărul actelor necesare pentru existenţa infracţiunii, legea
nu face nicio precizare, şi nici nu ar putea să o facă întrucât constatarea obişnuinţei nu
depinde exclusiv de numărul acestor acte. Astfel, este important intervalul de timp scurs între
două acte consecutive, împrejurările în care sau comis aceste acte, natura faptei.
2. Irelevanţa penală individuală a actelor comise, deoarece actele care intră în structura sa,
analizate în mod individual, nu au caracter penal. Ele dobândesc acest caracter numai ca efect
al integrării lor în seria de acte similare şi în măsura în care probează existenţa obişnuinţei.
De cele mai multe ori, actele componente ale infracţiunii de obicei, analizate în mod
individual, constituie contravenţii.
3. Unitatea manifestării de voinţă este o condiție necesară reunirii pluralităţii de acte comise
la diferite intervale de timp în structura unității infracțiunii de obicei, nefiind însă necesară o
rezoluţie infracţională determinată. În cazul infracţiunii de obicei este suficientă o rezoluţie
generică, fără a interesa dacă la momentul iniţial făptuitorul şi-a reprezentat numărul actelor
şi împrejurările în care le va comite.
4. Unitate de subiect activ şi pasiv.
Consumarea şi epuizarea infracţiunii de obicei. Infracţiunea de obicei se consumă atunci când
s-a realizat numărul de acte necesar pentru a indica obişnuinţa. Aşa cum am precizat deja,
acest număr de acte nu poate fi stabilit de la început, ci se determină în fiecare caz concret,
ţinând seama de particularităţile faptei comise. Faptul că după momentul consumării autorul
continuă să comită acte similare, nu transformă infracţiunea de obicei într-o infracţiune
continuată, căci actele comise după consumarea infracţiunii se vor integra în conţinutul
aceleiaşi infracţiuni de obicei în formă simplă. Epuizarea infracţiunii de obicei are loc odată
cu ultimul act de executare. La fel ca în cazul celorlalte infracţiuni cu durată de consumare, în
raport de acest moment se determină legea aplicabilă, aplicabilitatea legilor de amnistie şi
graţiere, din acest moment începe să curgă termenul de prescripţie.
Sancţionarea infracţiunii de obicei La fel ca infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei nu
atrage o agravare a răspunderii penale a autorului. În consecinţă, pedeapsa pentru această
infracţiune va fi cea prevăzută de norma de incriminare, cu aplicarea criteriilor generale de
individualizare stabilite de art. 74C.pen.
Infracţiunile de simplă repetare se aseamănă cu infracţiunea de obicei prin aceea că se
compun şi ele dintr-o pluralitate de acte care, analizate în mod izolat, nu au semnificaţie
penală. Deosebirea esenţială faţă de infracţiunea de obicei constă în aceea că infracţiunea de
simplă repetare se consumă odată cu săvârşirea celui de-al doilea act, nefiind necesară proba
obişnuinţei. Spre exemplu, potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 31/2000, constituie contravenţie
tăierea, fără drept, de arbori din fondul forestier naţional, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte
un anumit plafon. Distincțai dintre infracțiunea de obicei și cea de simpla repetare este dată
de faptul că, în cazul celei din urmă, numărul actelor necesare pentru consumarea infracţiunii
este stabilit de legiuitor.
 

4. Infracţiunea progresivă
Exemplu: X îi aplică lui Y o lovitură de cuțit cauzând vătămarea acestuia. Y este transportat
la spital și în ciuda îngrijirilor medicale acordate, decedează dup un interval de 30 de zile.
Este acea infracţiune care după atingerea momentului consumativ corespunzător unei anumite
infracţiuni, fără o nouă intervenţie din partea infractorului, îşi amplifică progresiv rezultatul,
ori se produc urmări noi, corespunzătoare unor infracţiuni mai grave. Fiecare dintre
conținuturile infracționale realizate ulterior le absoarbe pe cele precedente.
Și în cazul infracțiunii progresive putem vorbi despre un moment al consumării (echivalent
cu săvârșirea acțiunii sau inacțiunii infracționale), respectiv un moment al epuizării
(echivalent cu producerea ultimului rezultat).
Sub aspect subiectiv, infracţiunea progresivă se comite adesea cu praeterintenţie, dar nu se
poate pune semnul egalităţii între infracţiunea progresivă şi infracţiunea praeterintenţionată.
Aceasta deoarece infracţiunea progresivă poate fi comisă atât din culpă cât şi cu intenţie.
Infracţiunea progresivă cunoaşte un moment al consumării, care este momentul producerii
primei urmări, şi un moment al epuizării, ce reprezintă momentul în care survine urmarea cea
mai gravă, pe baza căreia se stabileşte încadrarea juridică finală. Spre deosebire de celelalte
infracţiuni cu durată de consumare, în cazul infracţiunii progresive, pentru determinarea legii
aplicabile se va avea în vedere momentul consumării şi nu cel al epuizării. Soluţia este
justificată datorită faptului că în cazul infracţiunii progresive, spre deosebire de celelalte
infracţiuni din această categorie, agravarea urmării se produce fără o nouă intervenţie a
autorului, ceea ce înseamnă că nu există o acţiune a acestuia comisă sub legea nouă. Tot
astfel, stabilirea formei de pluralitate infracţională (concurs, recidivă postcondamnatorie sau
postexecutorie) se va face în raport de momentul consumării şi nu de cel al epuizării.
 
Unitatea de infracțiune. Elemente de drept penal comparat.

În legislaţia penală franceză, infracțiunea continuă este definită ca fiind infracțiunea a cărei
executare se prelungește în timp, susținută de o voință infracțională constantă (lipsirea de
libertate, reținererea fără drept a unor bunuri). O altă figură juridică distinctă este cea a
infracțiunii complexe, definită de doctrină ca fiind infracțiunea constituită din mai multe acte
materiale. Infracțiunea complexă poate îmbrăca, la rândul său, două forme: infracțiunea
complexă formată din acte distincte și infracțiunea complexă formată din acte identice,
repetate. Așadar, infracţiunea continuată ca specie a infracţiunii nu este reglementată în mod
special, ea fiind analizată în doctrină cu prilejul clasificării diferitelor infracţiuni. În doctrina
franceză se consideră că, în cazul infracţiunii continuate, nu are relevanţă pentru existenţa ei
dacă acţiunile componente ale ei au fost îndreptate contra aceluiaşi obiect material sau
diferite şi nici dacă bunurile aparţineau unor proprietari diferiţi.
Codul penal spaniol concepe infracţiunea continuată într-o manieră diferită de cea din Codul
nostru penal. Astfel, potrivit art. 71 alin. (1), cel care, în executarea unui plan conceput
anterior sau profitând de o ocazie identică, realizează o pluralitate de acţiuni sau omisiuni
care lezează pe un subiect sau pe mai mulţi şi încalcă unul şi acelaşi percept penal sau
percepte de natură egală sau asemănătoare, va fi pedepsit ca autor al unui delict în formă
continuată. În această reglementare, Codul penal spaniol admite existenţa infracţiunii
continuate în dauna concursului de infracţiuni. De exemplu, fapta unui conducător auto care
comite un accident de circulaţie soldat cu moartea victimei, care ulterior fuge de locul faptei,
va constitui o infracţiune continuată, şi nu un concurs de infracţiuni. Pedeapsa ce se va aplica
într-o astfel de situaţie, potrivit legii penale spaniole, va fi aceea pentru infracţiunea cea mai
gravă săvârşită, în jumătatea sa superioară.
Codul penal italian reglementează instituţia „unităţii de infracţiune” după instituţia
„concursului de infracţiuni”. Ca forme de unitate legală de infracţiune, Codul penal italian
reglementează concursul formal de infracţiuni, infracţiunea continuată, infracţiunea deviată şi
infracţiunea complexă. După cum se poate observa, spre deosebire de reglementarea din
Codul nostru penal, legislaţia penală italiană reglementează concursul formal de infracţiuni şi
infracţiunea deviată în cadrul unităţii legale de infracţiune.
În concepţia Codului penal italian, art. 81 alin. (2) şi (3), infracţiunea continuată este
reglementată ca fiind „violarea prin mai multe acţiuni sau inacţiuni săvârşite cu aceeaşi
rezoluţie delictuoasă şi chiar în momente diferite, ale aceleiaşi sau a unor dispoziţii diferite
ale legii penale”. Se poate observa că, spre deosebire de concepţia legiuitorului penal român,
legiuitorul italian admite existenţa infracţiunii continuate nu numai în ipoteza în care
subiectul activ săvârşeşte acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni, ci şi în ipoteza în care sunt încălcate dispoziţii diferite ale legii penale.
Această reglementare a infracţiunii continuate de către Codul penal italian oferă posibilitatea
ca, în cazul săvârşirii unor fapte diferite care au fost comise în baza unei rezoluţii
infracţionale unice, acestea să poată fi încadrate ca infracţiune continuată, şi nu concurs de
infracţiuni. Rezultă din această reglementare că legiuitorul italian extinde, faţă de dispoziţiile
din Codul penal român, sfera infracţiunii continuate, restrângând aria concursului de
infracţiuni, care este sancţionat mai aspru.
Codul penal italian defineşte infracţiunea complexă în art. 84 ca fiind „infracţiunea în
compunerea căreia intră, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă, o acţiune sau
inacţiune care ar constitui prin ea însăşi o infracţiune”. Observăm că această reglementare a
infracţiunii complexe este asemănătoare cu cea existentă în noul nostru Cod penal.

Art. 81. Concursul formal. Infracțiunea continuată.

Este sancționat cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea mai gravă, în treimea superioară,
acela care, printr-o singură acțiune sau inacțiune, încalcă dispozițiile mai multor norme
penale de incriminare, sau încalcă de mai multe ori dispozițiile aceleiași norme penale de
incriminare.
Cu aceeași pedeapsă este sancționat acela care, prin mai multe acțiuni sau inacțiuni, în baza
aceleiași rezoluții infracționale, încalcă, la intervale distincte, aceeași normă de incriminare
Art. 82. Infracțiunea deviată datorită erorii asupra persoanei subiectului pasiv.
Când datorită erorii asupra mijloacelor de comitere a faptei sau din altă cauză, se lezează un
alt subiect pasiv decât cel împotriva căruia era îndreptată acțiunea, autorul răspunde pentru
infracțiunea pe care a intenționat să o comită.
Când pe lângă subiectul pasiv distinct este lezat și subiectul pasiv împotriva căruia autorul și-
a îndreptat acțiunea, pedeapsa aplicabilă va fi cea stabilită pentru infracțiunea mai gravă,
majorată cu până la jumătate.
Art. 83. Infracțiunea diferită de cea dorită de autor.
Cu excepția situațiilor reglementate în articolul precedent, când datorită erorii asupra
mijloacelor de comitere a faptei sau din altă cauză, se comite o infracțiune diferită de cea
dorită, autorul va răspunde pentru infracțiunea comisă din culpă, dacă ea este incriminată în
această variantă.
Dacă autorul a săvârșit și infracțiunea dorită, se vor aplica regulile concursului de infracțiuni.
Art. 84. Infracțiunea complexă.
Dispozițiile articolelor precedente nu se aplică în situația în care norma de incriminare
consideră ca fiind elemente constitutive sau elemente circumstanțiale agravante ale
infracțiunii, acțiuni sau inacțiuni care constituie infracțiuni distincte.

3. PLURALITATATEA DE INFRACȚIUNI

Noțiune. Despre pluralitate de infracţiuni putem vorbi în situația în care aceeaşi persoană
comite mai multe infracţiuni, concomitent sau la diferite intervale de timp, în condițiile
reglementate de lege. Cu alte cuvinte, pluralitatea presupune existența a a două sau mai
multor infracţiuni, care au ca element de legătură faptul că sunt comise de aceeaşi persoană.
Formele pluralităţii de infracțiuni reglementate în legislația penală română, sunt: concursul
(care presupune comiterea mai multor infracţiuni de către o persoană, fără ca între momentele
comiterii infracțiunilor componente să fi intervenit o hotărâre definitivă de condamnare),
recidiva (care presupune comiterea unei sau mai multor infracțiuni, după ce autorul a fost
condamnat definitiv pentru o infracțiune săvârșită anterior, dacă sunt îndeplinite și celelalte
condiții legale) și pluralitatea intermediară (care există în ipoteza în care una sau mai multe
infracțiuni sunt comise după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pentru o
infracțiune comisă anterior și nu sunt îndeplinite condițiile de existență ale recidivei).

1. CONCURSUL
Exemplu: X sustrage un bun aparținând lui Y. Înainte de a fi condamnat definitiv
pentru aceasta, îl ucide pe Z.
Exemplu: X, conducând neatent, îi lovește pe Y, care decedează, și pe Z care suferă
vătămări corporale.

Definiție: Potrivit art. 38:

(1)Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de
aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a
fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
(2)Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană,
din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează
conţinutul mai multor infracţiuni.

Condiţii. Pentru existența concursului este necesar, așadar, să fie îndeplinite cumulativ
următoarele condiții:
1. Să existe două sau mai multe infracţiuni, indiferent de natura sau gravitatea acestora,
consumate sau tentate, indiferent de forma de vinovăţie cu care sunt comise.
2. Să fie comise de același subiect activ, indiferent de forma în care îşi aduce contribuția la
comiterea faptei (autor sau participant), indiferent de împrejurarea dacă în momentul
comiterii faptei era minor responsabil din punct de vedere penal sau major.
3. Infracţiunea a doua să fie comisă înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
pentru prima infracţiune (de regulă, o hotărâre rămâne definitivă în momentul în care nu mai
poate fi exercitată împotriva ei nicio cale ordinară de atac)
4. Ambele infracţiuni să poată fi supuse judecăţii și să le fie aplicabile pedepse. Cu alte
cuvinte, această condiție nu este îndeplinită în ipoteza în care există două infracțiuni, între
care una este o tentativă nepedepsibilă, pe motiv că autorul s-a desistat, sau în ipoteza în care
una dintre pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente este grațiată în totalitate.

Nu are relevanță dacă infracţiunile sunt judecate de aceeaşi instanţă sau de instanţe diferite,
concomitent sau succesiv. Nici în ipoteza în care se pronunţă o hotărâre de condamnare fără
ca instanța să aibă cunoștință că mai există o infracţiune concurentă, concursul nu încetează
să existe.

Formele concursului. Art.38 C.pen. precizează care sunt cele două forme ale concursului,
criteriul de clasificare constând în numărul acţiunilor sau inacţiunilor infracţionale comise de
către infractor;
Concursul real (sau prin mai multe acţiuni sau inacţiuni) există când infractorul, după ce a
comis o primă infracţiune printr-o acţiune sau inacţiune, înainte de a fi condamnat definitiv
pentru aceasta, comite o a doua infracţiune printr-o acţiune sau inacţiune distinctă (exemplu:
X sustrage un bun aparținând lui Y. Înainte de a fi condamnat definitiv pentru aceasta, îl
ucide pe Z). În cazul concursului real, a doua infracţiune comisă poate fi independentă de
prima sau dimpotrivă, între cele două infracţiuni poate să existe o legătură. Existenţa sau
absenţa legăturii dintre infracţiuni constituie criteriul în baza căruia concursul real se
clasifică, la rândul său, în două forme:
a. concurs real simplu, când între infracțiunile comise nu există altă legătură decât faptul că
au același subiect activ. La rândul său, acesta poate avea caracter omogen, câne se comit mai
multe infracțiuni de același tip (exemplu: X comite mai multe infracțiuni de furt; a nu se
confunda cu infracțiunea simplă în varianta în care acțiunea este fragmentată în mai multe
acte componente, sau cu infracțiunea continuată) sau eterogen, când infracțiunile comise sunt
diferite.
b. concurs real cu conexitate (sau caracterizat), când între infracțiunile componente există o
legătură. În funcție de natura acestei legături, la rândul său concursul real cu conexitate poate
îmbrăca două forme. Concurs real cu conexitate etiologică, când prima dintre infracțiuni este
comisă pentru săvârșirea ulterioară a celei de-a doua, legătura fiind I1, infracțiune mijloc – I2
infracțiune scop (exemplu: X sustrage un pistol, pentru a-l ucide pe Y și ulterior comite și
infracțiunea de omor asupra lui Y) și concurs real cu conexitate consecvențială când a doua
dintre infracțiuni este comisă pentru ascunderea primeia dintre ele, legătura fiind I1,
infracțiune cauză – I2 infracțiune efect (exemplu: X îl ucide pe Y și ulterior incendiază casa
acestuia pentru a ascunde prima infracțiune; X îl accidentează pe Y și ulterior părăsește locul
accidentului). De menționat faptul că, dacă în situația concursului cu conexitate etiologică
ambele infracțiuni sunt comise cu intenție, în ipoteza celui cu conexitate consecvențială
prima dintre infracțiuni poate fi comisă cu intenție, cu praeterintenție sau din culpă, însă cea
de-a doua este întotdeauna comisă cu intenție.
Concursul formal (sau printr-o singură acţiune sau inacţiune) există când infractorul comite în
fapt o singură acţiune sau inacţiune, care datorită modului cum a fost comisă şi a
împrejurărilor în care a fost comisă, întruneşte în concret conţinutul mai multor infracţiuni
(exemplu: X, conducând neatent, îi lovește pe Y, care decedează, și pe Z care suferă vătămări
corporale).

Sancționarea concursului. Concursul în sine nu influenţează asupra gradului de pericol social

al fiecărei infracţiuni în parte, dovedeşte însă un grad mai mare de pericol social al
infractorului. În cazul concursului (ca dealtfel și în cazul celorlalte forme ale pluralității de
infracțiuni) subiectul activ nu va executa un număr de pedepse egal cu numărul infracțiunilor
concurente, ci o singură pedeapsă, denumită pedeapsă rezultantă. În ceea ce privește
algoritmul de stabilire a cuantumului acestei pedepse, legislațiile penale s-au conturat trei
sisteme de sancționare a concursului: cumulul aritmetic (însumarea pedepselor) care deși
corespunde ideii de echitate, ar putea duce la aplicarea unor pedepse care nu ar putea fi
niciodată executate; absorbţia (aplicarea pedepsei mai severe care le absoarbe, astfel, pe
celelalte) care este criticabil întrucât ulterior comiterii unei infracțiuni grave, ar lăsa deschisă
posibilitatea comiterii oricâtor infracțiuni mai puțin grave și cumulul juridic (absorbţia cu
agravarea pedepsei) care constă, în esenţă, în stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune
concurentă, aplicarea celei mai grele, la care va fi adăugat un spor de pedeapsă.
Art. 39 C.pen. care se referă la pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni, specifică
faptul că, primul pas pe care instanța îl face în demersul de stabilire a pedepsei rezultante,
este stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte după care se aplică pedeapsa, după
cum urmează:
a)când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; se poate remerca, așadar, că
în această situație, sistemul sancționator este cel al absorbției, dat fiind specificul pedepsei
principale a detențiunii pe viață;
b)când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; în această situație, sistemul
sancționator consacrat de legiuitor este cel al cumulului juridic, concursul fiind o cauză
obligatorie de agravare a pedepsei, deoarece aplicarea, la pedeapsa de bază (cea mai grea), a
sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse, este obligatorie; (exemplu: X comite în
concurs un furt, un omor și un viol, pentru care i se stabilesc pedepse cu închisoarea de 1 an,
15 ani, respectiv 8 ani; pedeapsa de bază fiind cea de 15 ani, la aceasta se va adauga un spor
de o treime din 1+8, adică 3 ani, pedeapsa rezultantă fiind de 18 ani închisoare).
c)când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite; și în această situație
legiuitorul a consacrat cumulul juridic;
d)când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa
închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; este o ipoteză în care sistemul de
calcul al pedepsei rezultante este cel al cumulului aritmetic;
e)când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se
aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii
conform lit. c); este un sistem mixt, în care se pornește de la sistemul cumulului juridic și
apoi se aplică cel al cumulului aritmetic.
În conformitate cu alin. 2 al art. 39 C.pen. atunci când s-au stabilit mai multe pedepse
cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul
celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general
al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa
prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. Așadar, legiuitorul reglementează posibilitatea aplicării detențiunii pe
viață ca pedeapsă pentru un concurs de infracțiuni, chiar și în altă situație decât cea
reglementată la lit. a, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. să se fi stabilit pentru infracțiunile concurente mai multe pedepse cu închisoarea;
2. prin adăugarea la pedeapsa de bază a sporului de o treime din totalul celorlalte
pedepse să rezulte un cuantum de 40 de ani sau mai mare;
3. pentru cel puțin una dintre infracțiuni pedeapsa legală să fie închisoarea de 20 de
ani, sau mai mare.

Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente

Exemplu: X este condamnat definitiv pentru comiterea unui furt. Ulterior se descoperă faptul
că, anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, X mai comisese și un omor.
Potrivit art. 40 contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente are loc fie atunci când
infractorul este inițial condamnat definitiv doar pentru una dintre infracțiunile concurente,
ulterior instanța fiind chemată să îl judece pentru cealaltă infracțiune, cu reținerea
dispozițiilor referitoare la concurs, fie când acesta este judecat în mod distinct pentru
infracțiunile concurente, pronunțându-se mai multe hotărâri definitive de condamnare, care
ulterior se impun a fi contopite.
Astfel, (1)dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune
concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39.
(2)Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas
definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o
infracţiune concurentă
 Esențial este faptul că, dată fiind natura concursului și obligativitatea aplicării unei
singure pedepse rezultante, în ipoteza în care până la rămânerea definitivă a hotărârii prin
care s-a făcut aplicarea dispozițiilor referitoare la concurs, infractorul a executat o parte din
pedeapsa aplicată pentru una dintre infracțiunile concurente, aceasta va fi considerată parte
executată din pedeapsa rezultantă.
(3)Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară,
ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente
(exemplu: în speța prezentată anterior, lui X i se aplică inițial o pedeapsă de 3 ani pentru furt,
din care, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care este condamnat pentru omor și se
constată existența concursului de infracțiuni, apucă să execute 2 ani; dacă pentru infracțiunea
de omor instanța îi stabilește o pedeapsă de 10 ani, prin aplicarea dispozițiilor referitoare la
concurs, la această pedeapsă se adaugă o treime din cealaltă pedeapsă stabilită de instanță,
respectiv o treime din pedeapsa de 3 ani pentru furt, pedeapsa rezultantă fiind de 11 ani; în
această situație, cei 2 ani executați din pedeapsa aplicată pentru furt, se consideră parte
executată din pedeapsa rezultantă, motiv pentru care X va mai avea de executat un rest de 9
ani din pedeapsa rezultantă pentru concursul de infracțiuni).
În acest context, se impune precizarea că potrivit disp. alin. (4)dispoziţiile privitoare la
aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care condamnarea
la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii. (5)În
cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-
o hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
O ultimă precizare care se impune a fi făcută este cu privire la incidența actelor de
clemență, respectiv amnistia sau grațierea colectivă. Acestea vor avea ca obiect doar o
infracțiune sau o pedeapsă stabilită pentru o infracțiune, nicidecum un concurs sau o
pedeapsă rezultantă. Prin urmare, în exemplul anterior, în ipoteza în care, după aplicarea
dispozițiilor referitoare la concurs și stabilirea pedepsei rezultante de 11 ani, ar interveni o
grațiere totală a pedepselor aplicate pentru infracțiunile de furt, efectul acesteia va consta în
înlăturarea sporului de un an, aferent acestei infracțiuni, adăugat pedepsei de bază.

 
RECIDIVA
Exemplu: după condamnarea definitivă la pedeapsa de 3 ani pentru comiterea unui
furt, în cursul executării pedepsei, X comite un omor.
Exemplu: după executarea în întregime a pedepsei de 3 ani aplicate pentru comiterea
unui furt, X comite un omor.

Definiţie. Potrivit art. 41 (1)există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu
intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
(2)Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este
detenţiunea pe viaţă.
(3)Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată
în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de
condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Din dispozițiile legale citate se poate concluziona faptul că naşterea stării de recidivă este
determinată de comiterea unei noi infracţiuni intenţionate sancţionată de lege cu pedeapsa
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii de un an sau mai mare, de către o persoană condamnată
anterior pentru comiterea unei infracţiuni intenţionate la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a
închisorii mai mare de un an, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, în cursul
executării pedepsei, în stare de evadare, sau după executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei. Se poate constata, așadar, faptul că cele două elemente de care depinde existența
recidivei sunt, pe de o parte, existența unei condamnări definitive anterioare, și, pe de altă
parte, comiterea ulterioară a două sau mai multe infracțiuni. Aceste două împrejurări sunt
cunoscute în doctrină și jurisprudență sub denumirea de termeni ai recidivei. Primul termen
poartă denumirea de termen judiciar al recidivei, deoarece presupune existența unei
condamnări definitive pronunțate de instanța de judecată, în timp ce al doilea termen poartă
denumirea de termen legal al recidivei, deoarece, pentru nașterea stării de recidivă nu este
necesară o nouă intervenție a instanței, în sensul pronunțării unei hotărâri de condamnare
pentru cea de-a doua infracțiune, fiind suficient simplul fapt al comiterii celei de-a doua
infracțiuni, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.

Formele recidivei. În funcţie de momentul comiterii infracțiunii ce constituie al doilea termen

al recidivei, se disting cele două forme pe care aceasta le poate îmbrăca, respectiv recidiva
postcondamnatorie (după condamnare, înainte de terminarea executării pedepsei aplicate
pentru primul termen, sau înainte de momentul în care aceasta este considerată a fi executată)
și recidiva postexecutorie (după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate
pentru primul termen, până la reabilitare).

1. Recidiva postcondamnatorie sau după condamnare, există atunci când infracțiunea care
constituie termenul legal al recidivei este comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare pentru infracțiunea ce constituie termenul judiciar al recidivei, înainte de
terminarea executării pedepsei, sau înainte de momentul în care aceasta este considerată a fi
executată, sau în stare de avadare din pedeapsa aplicată pentru primul termen (exemplu: X
este condamnat definitiv la pedeapsa de 3 ani pentru furt, evedează din executarea acestei
pedepse și comite o infracțiune de omor).
Condiţii. Fiind o formă a pluralităţii de infracțiuni ambele infracţiuni care intră în
componenţa recidivei trebuie să fie comise de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea în care
îşi aduce contribuția la comiterea acestora.
a. Primul termen:
1. Să existe o condamnare definitivă, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai
mare de un an. Condamnarea poate fi pronunțată pentru o singură infracțiune sau un concurs
de infracțiuni. Nu poate intra, așadar, în componența recidivei o condamnare la pedeapsa
închisorii de un an sau mai mică, sau o condamnare la pedeapsa amenzii.
2. Condamnarea să nu fie dintre cele enumerate expres şi limitativ la art. 42 C.pen.
condamnări care nu atrag starea de recidivă. Potrivit art. 42 la stabilirea stării de recidivă nu
se ţine seama de hotărârile de condamnare privitoare la:
a)faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală; este cunoscut faptul că legea de
dezincriminare își produce efectul retroactiv în mod obligatoriu, indiferent de momentul în
care intră în vigoare, iar acest efect constă, potrivit disp. art. 4: în înlăturarea tuturor
consecinţelor penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele dezincriminate. Apare,
așadar, ca o consecință firească faptul că, o condamnare anterioară pentru o faptă
dezincriminată, nu poate atrage starea de recidivă.
b)infracţiunile amnistiate; amnistia este o cauză care înlătură răspunderea penală, dar în
ipoteza în care legea de amnistie intră în vigoare ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri
de condamnare pentru o faptă care intră sub incidența ei, ea înlătură executarea pedepsei,
precum și consecințele condamnării; or, este evident faptul că, fiind condiționată de existența
unei condamnări, starea de recidivă nu va putea fi reținută.
c)infracţiunile săvârşite din culpă; este cunoscut faptul că, în ipoteza culpei, urmarea
infracțională este fie prevăzută dar nedorită și neacceptată, fie neprevăzută, în condițiile în
care autorul avea obligația și posibilitatea să facă acest lucru; prin urmare, dat fiind caracterul
nonintențional al faptelor comise din culpă, condamnările aferente acestei categorii de fapte
nu vor atrage starea de recidivă; în schimb, condamnările pronunțate pentru fapte
praeterintenționate vor fi luate în calcul la stabilirea stării de recidivă.

b. Al doilea termen:
1. Să se fi comis o nouă infracţiune după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare,
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei pronunţate pentru infracţiunea
care constituie primul termen. În acest context se impune precizarea că pedeapsa se consideră
a fi executată, chiar dacă acest lucru nu s-a întâmplat în mod efectiv, în situații ca împlinirea
termenului de supraveghere al suspendării executării pedepsei, împlinirea termenului de
supraveghere al liberării condiționate, împlinirea termenului de prescripție a executării
pedepsei sau grațierea acesteia.
2. Infracţiunea să fie comisă cu intenţie sau praeterintenţie.
3. Pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de un an sau mai mare, indiferent dacă este prevăzută ca pedeapsă unică sau
alternativ cu amenda. În acest context se impune precizarea că nu are importanţă pedeapsa
care va fi efectiv aplicată de instanţă. Aceasta poate fi închisoarea mai mică de un an, sau
chiar amenda. Ceea ce este important, fiind vorba despre termenul legal al recidivei, este
maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea care constituie al doilea
termen al recidivei.
În ipoteza în care infracțiunea care constituie al doilea termen rămâne în formă de tentativă,
deși potrivit art. 33 (2) tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate¸ și ar apărea firească luarea în
considerare a limitelor înjumătățite în demersul de stabilire a stării de recidivă, art. 187
specifică faptul că prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de
lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Așadar, și în ipoteza în care infracțiunea
care constituie al doilea termen rămâne în formă de tentativă, pentru stabilirea stării de
recidivă se vor lua în calcul limitele de pedeapsă prevăzute în norma de incriminare pentru
infracțiunea consumată.
În ipoteza în care al doilea termen este format dintr-un concurs de infracţiuni, pentru a putea
vorbi despre recidivă este suficient ca cel puţin una dintre ele, comisă cu intenţie, să fie
sancţionată cu pedeapsa legală de un an sau mai mare.

2. Recidiva postexecutorie
Sub aspectul elementelor care condiționează existența ei, această formă a recidivei diferă de
cea precedentă doar în privința momentului comiterii infracțiunii care constituie al doilea
termen. Astfel, aceasta trebuie să fie comisă după executarea sau considerarea ca executată a
pedepsei, până la reabilitare (în cazul reabilitării de drept) sau împlinirea termenului de
reabilitare (în cazul reabilitării judecătorești).

Modul de sancţionare a recidivei

Precizare:
T1 = primul termen al recidivei;
T2 = al doilea termen al recidivei;
PT1 = pedeapsa stabilită pentru primul termen, prin hotărâre de condamnare definitivă;
PT2 = pedeapsa stabilită pentru al doilea termen;
PRR = pedeapsa rezultantă pentru recidivă;
PRC = pedeapsa rezultantă pentru concurs.
PRCT1 = pedeapsa rezultantă pentru concurs, când primul termen este format dintr-un
concurs;
PRCT2 = pedeapsa rezultantă pentru concurs, când al doilea termen este format dintr-un
concurs;
I1T2 = prima infracțiune concurentă a T2;
I2T2 = a doua infracțiune concurentă a T2;

Recidiva în sine nu influenţează asupra gradului de pericol social al fiecărei infracţiuni în

parte, dovedeşte însă un grad mai mare de pericol social al infractorului. La fel ca și în cazul
concursului, subiectul activ nu va executa un număr de pedepse egal cu numărul
infracțiunilor concurente, ci o singură pedeapsă, denumită pedeapsă rezultantă. În ceea ce
privește algoritmul de stabilire a cuantumului acestei pedepse, dispozițiile art. 43 C.pen. fac
distincție între recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie.
1. Recidiva postcondamnatorie. În privința acesteia, art. 43 (1) prevede că, dacă înainte ca
pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă
infracţiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa
anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Prin urmare, în ipoteza în
care pedepsele stabilite pentru infracțiunile ce constituie cei doi termeni ai recidivei sunt
închisoarea sau amenda, sistemul de stabilire a pedepsei rezultante în cazul recidivei
postcondamnatorii este cel al cumulului aritmetic. În ipoteza în care, pentru cel puțin una
dintre infracțiunile care intră în componența termenilor recidivei, pedeapsa stabilită este
detențiunea pe viață, în mod firesc sistemul de stabilire a pedepsei rezultante în cazul
recidivei postcondamnatorii este cel al absorbției, pedeapsa rezultantă fiind detențiunea pe
viață, fapt ce reiese din disp. alin. (4)când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă, se va executa pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
Ipoteza în care al doilea termen al recidivei este format dintr-un concurs de infracțiuni este
reglementată de alin. (2), care specifică faptul că atunci când înainte ca pedeapsa anterioară
să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţiuni
concurente, dintre care cel puţin una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se
contopesc potrivit dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, iar pedeapsa rezultată
se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta.
La fel ca și în cazul concursului, legiuitorul reglementează în alin. (3) posibilitatea aplicării
detențiunii pe viață ca pedeapsă rezultantă pentru recidivă, chiar și în situația în care pentru
nici una dintre infracțiunile care intră în componența termenilor recidivei, pedeapsa stabilită
nu este detențiunea pe viață, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. să se fi stabilit pentru infracțiunile care intră în componența termenilor recidivei
mai multe pedepse cu închisoarea;
2. prin însumarea pedepselor stabilite să rezulte un cuantum de 40 de ani sau mai
mare;
3. pentru cel puțin una dintre infracțiuni pedeapsa legală să fie închisoarea de 20 de
ani, sau mai mare. Astfel dacă prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi alin. (2) s-ar
depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una
dintre infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai
mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
La fel ca și în cazul concursului, legiuitorul oferă instanței posibilitatea să dea
eficiență dispozițiilor referitoare la sancționarea stării de recidivă, chiar și în ipoteza în care
aceasta este descoperită ulterior aplicării pedepsei pentru infracțiunea care constituie al doilea
termen. Astfel, (6)dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua
infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se
descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1)-
(5). (7)Dispoziţiile alin. (6) se aplică şi în cazul în care condamnarea la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Concluzionând, putem remarca faptul că, în concret, se pot ivi următoarele situații:
1. T1 şi T2 – sunt formaţi din câte o singură infracţiune
a. T2 comisă înainte de punerea în executare a PT1
PT2 se adaugă la PT1;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
- T2 – omor (10-20 ani); PT2 = 12;
- PRR = PT1 + PT2 = 18 ani.
b. T2 comisă după punerea în executare a PT1
PT2 se adaugă la restul rămas neexecutat din PT1;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
după executarea a 2 ani din PT1, este comisă T2, dată la care ia naștere
starea de recidivă postcondamnatorie;
- T2 – omor (10-20) ani; PT2 = 12;
- PRR = PT2 12 ani + restul neexecutat din PT1 de 4 ani = 16 ani.

2. T1 este format dintr-un concurs de infracţiuni, T2 este format dintr-o singură infracţiune
Componentele PRR vor fi PRCT1 şi PT2;
- T1 – tâlhărie 2-7 ani (6 ani), în concurs cu omor 10-20 ani (12 ani);
PRCT1 = 12 + 1/3 din 6 = 14 ani; după executarea a 2 ani din PRCT1,
este comisă T2, dată la care ia naștere starea de recidivă
postcondamnatorie;
- T2 – omor (10-20 ani); PT2 = 15 ani;
- PRR = PT2 15 ani + restul neexecutat din PRCT1 de 12 ani = 27 ani.
3. T1 este format dintr-o singură infracţiune (sau un concurs de infracțiuni), T2 este format
dintr-un concurs de infracţiuni
a. I1T2 este altă infracțiune decât cea de evadare;
Se vor aplica întâi dispozițiile de la concurs pentru stabilirea PRCT2 și apoi cele referitoare la
recidivă, față de PT1 (sau după caz PRCT1);
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
după executarea a 2 ani din PT1, sunt comise I1T2 și I2T2, în concurs;
- I1T2 – viol (3-10 ani); PI1T2 = 9 ani;
- I2T2 – omor (10-20 ani); PI2T2 = 12 ani;
- PRCT2 = 12 + 1/3 din 9 = 15 ani;
- PRR = PRCT2 15 ani + restul neexecutat din PT1 de 4 ani = 19 ani.
b. I1T2 este infracțiunea de evadare;
Art. 285 Evadarea (1)Evadarea din starea legală de reținere sau de deținere se pedepsește cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani. (…) (4)Pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se
adaugă la restul ramas neexecutat din pedeapsă la data evadării.
Dată fiind dispoziția cu caracter special, potrivit căreia pedeapsa aplicată pentru infracțiunea
de evadare se adaugă la restul ramas neexecutat din pedeapsă la data evadării, în ipoteza în
care, ulterior evadării, se comite o altă infracțiune, deși cele două sunt concurente, se va
aplica în mod prioritar dispoziția din partea specială;
- T1 – tâlhărie (2-7 ani); PT1 = 6 ani;
 după executarea a 2 ani din PT1, sunt comise I1T2 și I2T2, în concurs;
- I1T2 – evadare (6 luni-3 ani); P.evadare = 2 ani;
- I2T2 – omor (10-20 ani); PI2T2 = 12 ani;
- PRR = PI2T2 12 ani + (P.evadare 2 ani + restul neexecutat din PT1 de 4 ani) 6ani = 18 ani.

2. Recidiva postexecutorie. În privința acesteia, art 43 (5) prevede că dacă după ce pedeapsa
anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în
stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se
majorează cu jumătate. Spre exemplu, în ipoteza în care după executarea unei pedepse de 6
ani, aplicată pentru tâlhărie (sancționată de lege cu pedeapsa 2-7 ani), autorul comite o nouă
infracțiune de tâlhărie, instanța, făcând aplicarea dispozițiilor referitoare la recidiva
postexecutorie, îi va aplica o pedeapsă cuprinsă între 3 și 10 ani și 6 luni.

În cele din urmă, se impune precizarea că, în ipoteza în care, ulterior executării unei pedepse
aplicate pentru o primă infracțiune, se comite o a doua infracţiune în stare de recidivă
postexecutorie, şi ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
aceasta la o pedeapsă cuprinsă între limite majorate cu jumătate, în cursul executării
pedepsei, se comite o a treia infracţiune în stare de recidivă postcondamnatorie față de
infracțiunea a cărei pedeapsă este în curs de executare și în stare de recidivă postexecutorie
față de prima infracțiune a cărei pedeapsă este executată, pedeapsa rezultantă în această
situație se calculează prin aplicarea, în primul rând a dispozițiilor referitoare la recidiva
postexecutorie (stabilirea pentru a treia infracțiune a unei pedepse în limite majorate cu
jumătate) și apoi a dispozițiilor referitoare la recidiva postcondamnatorie (prin adăugarea
pedepsei aplicate pentru a treia infracțiune între limite majorate cu jumătate, la restul rămas
neexecutat din pedeapsa stabilită pentru a doua infracțiune).

 
PLURALITATEA INTERMEDIARĂ
Exemplu: În cursul executării pedepsei de 1 an închisoare pentru furt, X comite infracțiune
de omor.
Exemplu: În cursul executării unei pedepse de 6 ani pentru tâlhărie, X comite o infracțiune de
ucidere din culpă.
Potrivit art. 44 C.pen. (1)Există pluralitate intermediară de infracţiuni când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este executată sau
considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune şi nu sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
Se poate constata, așadar, că sub aspectul structurii, pluralitatea intermediară este
asemănătoare recidivei postcondamnatorii, deoarece cea de-a doua infracțiune este comisă
ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru o infracțiune anterioară. Cu
toate acestea, lipsa îndeplinirii cumulative a condițiilor de existență a termenilor recidivei,
face imposibilă reținerea acesteia și determină existența stării de pluralitate intermediară. De
subliniat faptul că legiuitorul a înțeles să restrângă ipotezele în care putem vorbi despre
pluralitatea intermediară, la situația în care infracțiunea ulterioară este comisă în cursul
executării unei pedepse aplicate anterior, lăsând în afara sferei acestei forme a pluralității de
infracțiuni cazurile în care infracțiunea ulterioară este săvârșită după executarea pedepsei
anterioare. În această ultimă situație, nu putem vorbi despre o formă a pluralității consacrată
legislativ, cu un tratament sancționator special reglementat, autorului aplicându-i-se doar
pedeapsa pentru infracțiunea comisă ulterior (exemplu: după executarea unei pedepse de 6
ani pentru tâlhărie, X comite o infracțiune de ucidere din culpă; nu se va putea reține starea
de recidivă postexecutorie, deoarece a doua infracțiune este comisă din culpă, dar nici
pluralitatea intermediară, deoarece a doua infracțiune este comisă după executarea în
întregime a pedepsei aplicate pentru infracțiunea anterioară).
Dacă sub aspectul structurii pluralitatea intermediară se apropie de recidiva
postcondamnatorie, în privința tratamentului sancționator aceasta beneficiază de prevederile
aplicabile în materia concursului. Astfel, portivitart 44 (2)În caz de pluralitate intermediară,
pedeapsa pentru noua infracţiune şi pedeapsa anterioară se contopesc potrivit dispoziţiilor de
la concursul de infracţiuni. De remarcat faptul că deși infracțiunea ulterioară este comisă în
cursul executării pedepsei aplicate pentru infracțiunea comisă anterior, obiect al contopirii în
vederea stabilirii pedepsei rezultante pentru pluralitatea intermediară este pedeapsa stabilită
pentru noua infracțiune și pedeapsa anterioară, în integralitatea ei, iar nu doar restul rămas
neexecutat.
O ultimă precizare care se cere a fi făcută este aceea că, in poteza în care autorul evedează
din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracțiune comisă din culpă, deși sunt
îndeplinite condițiile pluralității intermediare, sistemul sancționator aplicabil va fi cel al
cumulului aritmetic, dat fiind regimul special al infracțiunii de evadare reglementat în art.
285 (4)pedeapsa aplicată pentru infracțiunea de evadare se adaugă la restul ramas neexecutat
din pedeapsă la data evadării.

PEDEPSELE COMPLEMENTARE, PEDEPSELE ACCESORII ŞI MĂSURILE DE

SIGURANŢĂ ÎN CAZ DE PLURALITATE DE INFRACŢIUNI
Legiuitorul a ales să reglementeze într-un articol distinct situația pedepselor complementare
și accesorii, precum și a măsurilor de siguranță, în cazul tuturor celor trei forme ale
participației. Astfel, potrivit art. 45 C.pen., (1)Dacă pentru una dintre infracţiunile săvârşite s-
a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.
(2)Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de aceeaşi
natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa principală.
(3)Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi
conţinut:
a)în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea dintre
acestea;
b)în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă la
pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune. În acest context, se impune precizarea că, în urma
acestei operațiuni de adăugare a restului neexecutat din pedeapsa anterioară, nu se va putea
depăși durata de 5 ani, care este limita maximă a pedepsei complementare a interzicerii
exercitării unor drepturi.
(4)În cazul condamnărilor succesive pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa
complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.
(5)Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii,
se aplică dispoziţiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
(6)Măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut
diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
(7)Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar
pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de
siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.
4. INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR.
CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A
PEDEPSEI.
CIRCUMSTANȚELE ATENUANTE ȘI AGRAVANTE

Noțiuni introductive.
Este cunoscut faptul că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal este cel al
individualizării răspunderii penale și, pe cale de consecință, a pedepsei, operațiune care
parcurge trei etape distincte, respectiv individualizarea legală, individualizarea judiciară și
individualizarea administrativă. Individualizarea judiciară a pedepsei este demersul prin care
pedeapsa ce urmează a fi stabilită și aplicată de instanță este adaptată necesităţilor de apărare
socială, în raport de gravitatea abstractă şi concretă a infracţiunii, de periculozitatea
infractorului şi de împrejurările concrete în care a fost comisă fapta.
Se ridică așadar problema care sunt elementele pe care instanța le ia în considerare în
demersul de stabilire a pedepsei aplicabile unui infractor, într-o situație dată.
Potrivit disp art. 74(1)Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu
gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după
următoarele criterii:
a)împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;
b)starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c)natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;
d)motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e)natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f)conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g)nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
(2)Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de
criteriile prevăzute în alin. (î) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.
Se poate remarca așadar faptul că legiuitorul procedează la enumerarea limitativă a
șapte categorii de indicii, care servesc instanței în demersul de stabilire a duratei ori a
cuantumului pedepsei concrete. Între acestea, primele patru se raportează la aspectul obiectiv
și subiectiv al faptei comise, în timp ce ultimele trei sunt aspecte de natură a caracteriza
personalitatea infractorului.
a) Împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite.
Împrejurările în care a fost săvârşită infracţiunea sunt acele date, stări, situaţii sau
circumstanţe de fapt care pun în lumină conţinutul concret al acesteia şi care îi imprimă o
anumită gravitate. Sfera împrejurărilor de comitere a infracţiunii este foarte variată.
Constituie împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea, cel mai adesea, locul şi timpul
comiterii acesteia.
Modul de săvârşire influenţează, în egală măsură, gravitatea infracţiunii. Se are în vedere, în
primul rând, modul în care a fost pregătită comiterea infracţiunii (procurarea ilicită sau licită
de instrumente, confecţionarea, modificarea sau adaptarea instrumentelor sau dispozitivelor
ce se vor folosi la săvârşirea infracţiunii, culegerea de date privind locul şi timpul comiterii
infracţiunii ori despre victimă), iar în al doilea rând, modul în care a fost executată
infracţiunea (dacă acţiunea sau inacţiunea tipică prevăzută de norma de incriminare s-a
realizat printr-un singur act sau prin acte repetate, dacă infractorul a acţionat premeditat sau
spontan, singur sau în participaţie).
O relevanţă în aprecierea gravităţii infracţiunii o au şi mijloacele folosite, sub aspectul naturii
acestora, a aptitudinilor de a prezenta sau nu pericol public şi, mai ales, a măsurii în care
infractorul s-a servit în concret de astfel de mijloace.
b) Starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită.
Sunt infracţiuni la care urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea socială
care constituie obiect de ocrotire penală, cum ar fi securitatea naţională, siguranţa circulaţiei
pe căile ferate, siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, nerespectarea regimului armelor,
muniţiilor. Infracţiunile de pericol pot fi clasificate în infracţiuni de pericol concret şi
infracţiuni de pericol abstract.
Infracţiunile de pericol concret se caracterizează prin prevederea în norma de incriminare a
cerinţei ca fapta să creeze o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită. De exemplu,
potrivit art. 401 C. pen., atentatul care pune în pericol securitatea naţională există numai dacă
fapta pune în pericol securitatea naţională. În cazul acestor infracţiuni de pericol concret,
rezultatul vătămător nu se produce datorită unor întâmplări care pot avea surse diferite, ca, de
pildă, deosebita abilitate a unei persoane care reuşeşte să evite producerea rezultatului,
intervenţia neaşteptată a unui fenomen natural care a împiedicat materializarea stării de
pericol într-un rezultat. La stabilirea gravităţii unei fapte de pericol concret, instanţa de
judecată va ţine seama atât de activitatea infractorului, cât şi de acele întâmplări care au făcut
ca rezultatul vătămător să nu se producă.
Infracţiunea de pericol abstract nu necesită dovedirea existenţei unui pericol, acesta fiind
prezumat prin însăşi descrierea faptei în norma de incriminare. Este o infracţiune de pericol
abstract, spre exemplu, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o
persoană care nu posedă permis de conducere (art. 335 C. pen.) ori de o persoană care are o
îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge (art. 336 C. pen.). La stabilirea
gravităţii unor asemenea infracţiuni organul judiciar va putea lua în seamă (cu referire la
exemplele de mai sus) gradul de alcoolemie din sânge a infractorului, starea tehnică a
autovehiculului condus fără permis, categoria drumului şi aglomeraţia rutieră.
c) Natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii. Cele mai
multe dintre incriminări conţin cerinţa ca acţiunea sau inacţiunea descrisă de lege să lezeze
sau să aducă atingere uneia dintre valorile sociale fundamentale ocrotite prin mijloace penale,
adică să determine producerea unui rezultat care se poate înfăţişa sub formă materială
(exemplu: în cazul omorului, distrugerii) sau sub formă nematerială (exemplu: în cazul
abuzului în serviciu, art. 297 C. pen., când prin actul abuziv al funcţionarului public s-a
cauzat o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice).
La infracţiunile la care rezultatul acţiunii sau inacţiunii prevăzute în norma de incriminare
constă într-o schimbare materială adusă obiectului împotriva căruia a fost îndreptată
activitatea infractorului, aceasta poate fi constatată şi precis determinată. Întotdeauna, la
stabilirea duratei sau cuantumului pedepsei pentru infracţiunile cu urmare materială, organul
judiciar trebuie să ţină seama de gravitatea acestor urmări.
d) Motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit. Motivul, sau mobilul, constă în impulsul
interior al făptuitorului care a determinat luarea deciziei de săvârşire a infracţiunii. Pot
constitui motive (mobiluri) ale infracţiunii, de exemplu: ura, lăcomia, răzbunarea, gelozia,
dorinţa de a obţine anumite avantaje, tendinţa de îmbogăţire fără muncă. Scopul urmărit prin
infracţiune constă în finalitatea propusă de infractor, în obiectivul faptei aflat în reprezentarea
infractorului.
e) Natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului. În
stabilirea periculozităţii infractorului este necesar să se examineze şi antecedentele penale ale
acestuia. Să se cunoască în ce măsură au fost ori nu respectate regulile de conduită impuse de
normele de incriminare anterior săvârşirii infracţiunii pentru care este judecat; dacă
activitatea infracţională s-a întins pe o perioadă mai îndelungată ori faptele săvârşite au fost
de aceeaşi natură sau de natură diferită.
f) Conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal. Potrivit acestui criteriu
general de individualizare a pedepsei, instanţa de judecată va trebui să ia în seamă, pe de o
parte, conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, iar, pe de altă parte, conduita
acestuia în cursul procesului penal.
Privitor la conduita infractorului după săvârşirea infracţiunii, organul judiciar trebuie să
stabilească în ce măsură acesta a avut o atitudine pozitivă faţă de persoana vătămată (a
regretat faţă de aceasta sau faţă de alte persoane fapta săvârşită, a reparat paguba pricinuită
prin comiterea faptei ori a recunoscut producerea pagubei şi a dat asigurări credibile că o va
repara sau, în ipoteza cauzării unei vătămări corporale, a acordat asistenţă victimei, încercând
să înlăture starea de pericol creată pentru viaţa sau sănătatea acesteia) sau, dimpotrivă, o
atitudine negativă. O influenţă asupra aprecierii periculozităţii infractorului o va avea
comportarea acestuia în cursul procesului penal, prin recunoaşterea sau, dimpotrivă, negarea
săvârşirii infracţiunii, prezentarea de bunăvoie la organele judiciare ori sustragerea acestuia,
atitudinea infractorului faţă de eventuali participanţi la săvârşirea infracţiunii.
g) Nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială. Când infractorul
are un nivel de educaţie mai ridicat, se poate presupune că acesta este mai receptiv la
represiunea penală. Vârsta infractorului în momentul săvârşirii infracţiunii poate constitui un
criteriu de care instanţa trebuie să ţină seama la individualizarea pedepsei. Starea de sănătate
a infractorului poate influenţa periculozitatea infractorului (de exemplu, alterarea parţială a
facultăţilor mintale, intoxicaţia incompletă, slăbirea stării psihofizice datorită bătrâneţii).
Situaţia familială, în momentul săvârşirii infracţiunii, este de natură să influenţeze
individualizarea pedepsei. De exemplu, periculozitatea făptuitorului este diferită în ipoteza în
care acesta, fiind şomer, sustrage un bun de o anumită valoare pentru a putea asigura hrana
zilnică pentru mai mulţi copii pe care îi are în întreţinere, în raport cu împrejurarea în care
fapta de sustragere a unei sume de bani este săvârşită de o persoană pasionată de jocuri de
noroc. Situaţia socială, respectiv mediul social, de existenţă a infractorului, poate influenţa
individualizarea pedepsei. Instanţa poate avea în vedere relaţiile infractorului cu mediul
social sub multiple aspecte: profesional, familial, cultural. Sub aspectul integrării
profesionale, interesează dacă infractorul este integrat în muncă, dacă este conştiincios şi
disciplinat la locul de muncă, dacă schimbă ori nu frecvent locul de muncă. Integrarea
familială presupune stabilirea în cadrul familiei a unor relaţii la nivelul exigenţei sociale. Din
acest punct de vedere, interesează, de pildă, atitudinea infractorului faţă de ceilalţi membri ai
familiei, de modul în care se îngrijeşte de creşterea şi educarea copiilor minori, atmosfera în
cadrul familiei sale.
Alături de criteriile generale menționate în cele ce preced, legiuitorul reglementează o
serie de stări, situații sau împrejurări, anterioare, concomitente sau chiar ulterioare comiterii
faptei, care țin de fapta comisă sau de autorul acesteia și care influențează măsura în care
infractorul va fi tras la răspundere penală. Acestea poartă denumirea de circumstanțe.

CIRCUMSTANŢELE

Noțiune. După cum am precizat anterior, circumstanțele sunt acele stări, situaţii sau
imprejurări care, prin legătura lor accidentală cu fapta comisă sau cu autorul acesteia,
influenţează gradul de pericol social al faptei sau gradul de periculozitate al infractorului şi
determină o agravare sau o atenuare a pedepsei concrete.
Clasificare. Circumstanțele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, după cum
urmează:
1. În funcție de efectul pe care îl au asupra pedepsei, distingem între circumstanțe atenuante
și circumstanțe agravante. În acest context, se impune precizarea că noțiunea de circumstanțe
atenuante, respectiv agravante, nu se confundă cu cea de cauze de atenuare sau de agravare.
Aceasta întrucât în noțiunea de cauze de atenuare sau de agravare intră atât circumstanțele,
cât și împrejurările pe care doctrina le reglementează sub denumirea de stări de atenuare a
pedepsei (tentativa, minoritatea), respectiv stări de agravare a pedepsei (caracterul continuat
al infracțiunii, concursul, recidiva, pluralitatea intermediară). Importanța practică a distincției
între circumstanțele și stările de atenuare sau de agravare este dată de modul diferit în care
acestea își produc efectele. Astfel, să presupunem că o infracțiune este comisă în prezența
mai multor circumstanțe agravante (de trei persoane împreună și împreună cu un minor) și a
mai multor stări de agravare a pedepsei (este în formă continuată și în stare de recidivă). În
situația dată, existența mai multor circumstanțe nu va determina un număr de agravări
succesive egal cu numărul circumstanțelor, ci ele își vor produce un singur efect, o singură
agravare, care va fi cu atât mai consistentă cu cât numărul lor va fi mai mare. În schimb, în
ceea ce privește stările de agravare, acestea își vor produce efectele în mod distinct, pedeapsa
urmând a suferi, succesiv, modificările specifice fiecăreia dintre aceste stări.
2. În funcție de întinderea efectelor, circumstanțele se clasifică în circumstanțe generale, care
sunt reglementate în partea generală a Codului penal, cu aplicabilitate în privința tuturor
infracțiunilor reglementate în partea specială a Codului penal sau în legi speciale și
circumstanțe speciale, care se regăsesc în partea specială a Codului penal și au efect doar cu
privire la infracțiunea în al cărei conținut agravat se regăsesc.
Importanţa practică a distincţiei se relevă în ipoteza în care, ar exista două circumstanțe
similare, una cu caracter general iar cealaltă cu caracter special, incidente cu privire la aceeași
infracțiune (exemplu: în Codul penal se regăsește circumstanța agravantă generală a comiterii
faptei de trei sau mai multe persoane împreună, dar și circumstanța agravantă specială, în
conținutul agravat al violului, constând în comiterea infracțiunii de două sau mai multe
persoane împreună; așadar, în ipoteza în care violul ar fi comis de trei persoane împreună,
sunt incidente atât dispozițiile cu caracter general, cât și cele cu caracter special). Într-o astfel
de situație, este evident că nu vor putea fi reținute ambele circumstanțe, deoarece potrivit
regulii non bis in idem, aceeași împrejurare nu poate genera o dublă agravare a situației
inculpatului. Având în vedere că dispozițiile cu caracter special se aplică întotdeauna cu
prioritate, în această ipoteză se va reține doar circumstanța cu caracter special.
3. În funcție de caracterul circumstanțelor, acestea se clasifică în circumstanțe legale, a căror
reținere este obligatorie pentru instanță în ipoteza îndeplinirii condițiilor legale și
circumstanțe judiciare, a căror reținere este facultativă pentru instanță, aceasta având
posibilitatea să aprecieze că, deși sunt îndeplinite condițiile legale, nu se impune să li se dea
eficiență.
4. Am precizat anterior faptul că, în funcție de elementul asupra căruia poartă, circumstanțele
se clasifică în personale și reale, importanţa practică a distincţiei fiind evidențiată în ipoteza
comiterii faptei în participaţie.
5. Se mai face distincția între circumstanțe cunoscute sau necunoscute de infractor,
importanţa practică a acestei distincţii constând în faptul că circumstanțele agravante își
produc efectul specific doar dacă sunt cunoscute de infractor în momentul comiterii faptei.
Cele atenuante, fiind exclusiv personale, e greu de imaginat o situație în care ar vfi posibil să
nu fie cunoscute.
6. În funcție de plasarea lor temporală raportat la de momentul comiterii infracţiunii,
circumstanțele pot fi anterioare, concomitente, sau ulterioare comiterii acesteia.

Art. 75: Circumstanţe atenuante

(1)Următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante legale:
a)săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o
provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a
demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă;
b)depăşirea limitelor legitimei apărări;
c)depăşirea limitelor stării de necesitate.
d)acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi
penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai
beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Circumstanţa atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţiuni: contra
persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi
mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra
siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi
respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de
luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a
infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind
prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate
infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a
infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive şi al precursorilor de
explozivi restricţionaţi, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul
juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind
spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol
siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind
interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a
promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi
omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind
prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor.
(2)Pot constitui circumstanţe atenuante judiciare:
a)eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii;
b)împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului.
Circumstanţele atenuante, în accepţiunea legii penale, pot fi definite ca fiind acele stări,
situaţii, întâmplări, calităţi sau alte date ale realităţii, extrinseci conţinutului infracţiunii, dar
care, având legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului, atenuează sau reduc
gravitatea faptei ori periculozitatea infractorului, determinând schimbarea pedepsei, ca
natură, din detenţiunea pe viaţă în închisoare sau reducerea limitelor speciale ale pedepsei
prevăzute de norma de incriminare.
În alin. (1) al art. 75 C. pen. sunt prevăzute circumstanţele atenuante legale. Expresia
„următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante”, folosită în acest text, pune în
lumină faptul că acestor împrejurări le este atribuit de lege caracterul de circumstanţe
atenuante. Prin urmare, instanţa care a constatat existenţa circumstanţelor atenuante prevăzute
în art. 75 alin. (1) C. pen. nu are şi căderea de a stabili dacă ele constituie ori nu circumstanţe
atenuante, această stabilire fiind făcută prin lege. În alin. (2) al art. 75 C. pen. sunt prevăzute
circumstanţele atenuante judiciare. Legiuitorul, folosind expresia „pot constitui circumstanţe
atenuante judiciare”, face să se înţeleagă că circumstanţele judiciare au caracter facultativ.
Aceasta înseamnă că instanţa de judecată, după ce le constată, are facultatea de a le valorifica,
sau nu, ca fiind circumstanţe atenuante în soluţionarea unei cauze concrete.

1. Provocarea din partea persoanei vătămate

Legea penală română reglementează ca şi circumstanţă atenuantă legală generală săvârşirea
infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din
partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă adusă demnităţii
persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
În analiza stării de provocare şi a consecinţelor acesteia asupra gradului de răspundere
penală a infractorului, este necesar a se lua în considerare două aspecte care configurează
structura acestei circumstanţe atenuante, respectiv actul provocator şi riposta. Această
examinare succesivă se impune datorită faptului că, potenţiala victimă, se situează cauzal în
antecedenţa comportamentului infracţional, înlesnind, sub aspect intelectiv şi volitiv,
deliberarea şi adoptarea rezoluţiei infracţionale.

1.1 Actul provocator

Legea penală se rezumă la a caracteriza actul provocator exclusiv sub aspect obiectiv,
motiv pentru care literaturii de specialitate i-a revenit sarcina de a stabili celelalte elemente
ale acestuia.
1.1.1. În primul rând, sub aspect obiectiv, actul provocator trebuie să constea într-o violenţă,
o atingere gravă adusă demnităţii sau o altă acţiune ilicită gravă.
S-a afirmat că prin violenţă, se înţelege orice act agresiv de natură să provoace o
tulburare sufletească sau o emoţie puternică. Aşadar, violenţa ca act provocator poate întruni
conţinutul tip al infracţiunii cu acelaşi nume, dar nu se rezumă la aceasta, fiind posibil să
îmbrace forma altei infracţiuni îndreptate împotriva integrităţii corporale şi sănătăţii
persoanei (vătămare corporală, vătămare corporală gravă, vătămare corporală din culpă). De
asemenea, tentativa de omor poate constitui un act provocator. În ceea ce priveşte
infracţiunile de omor în formă consumată, pruncucidere, loviri cauzatoare de moarte şi
ucidere din culpă, ele pot fi luate în considerare ca act provocator, evident în măsura în care
riposta provine din partea altei persoane decât victima. În noţiunea de violenţă sunt cuprinse
şi infracţiunile complexe în al căror conţinut este inclusă aceasta (viol, tâlhărie). Se impune
însă precizarea că în toate aceste situaţii, infracţiunile comise vor fi luate în considerare ca
fiind acte provocatoare numai în măsura în care nu îndeplinesc condiţiile unui atac în sensul
art. 19(1) C.pen.
De asemenea, noţiunea de violenţă include şi violenţa psihică. Cu alte cuvinte, actul
provocator va putea îmbrăca forma infracţiunilor îndreptate împotriva libertăţii persoanei
(ameninţarea, şantajul). Însă, pe drept cuvânt s-a precizat în literatura de specialitate că, în
această situaţie, violenţa psihică trebuie să aibă cel puţin valoarea unei acţiuni ilicite grave.
Atingerea gravă adusă demnităţii presupune un act de conduită care aduce atingere
demnităţii persoanei (insultă, calomnie), precum şi a unor infracţiuni, care lezează în mod
indirect demnitatea persoanei (infracţiunile privitoare la viaţa sexuală – perversiunea sexuală,
infracţiunile contra autorităţilor - ultrajul, infracţiunile contra familiei – bigamia, infracţiunile
care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială – profanarea de morminte). Şi cu
privire la aceste infracţiuni, se impune precizarea că este necesar ca ele să prezinte un anumit
grad de pericol social, comparabil cu cel al unei acţiuni ilicite grave. În acest sens, în practica
judiciară s-a decis că simplele expresii injurioase proferate de victima aflată în stare de
ebrietate, în anumite împrejurări concrete care vădesc lipsa unei atingeri grave a demnităţii ,
sau simpla propunere a victimei de a-şi măsura forţele cu inculpatul , nu justifică reţinerea
stării de provocare. De asemenea s-a decis că la aprecierea măsurii în care cuvintele sau
expresiile folosite de persoana vătămată au adus o atingere gravă demnităţii inculpatului
(pentru a putea constitui un act de provocare în sensul art. 75(1) lit. a C.pen.), trebuie să se
ţină seama nu numai de conţinutul lor intrinsec, dar şi de semnificaţia ce li se dă îndeobşte în
mediul social şi cultural al persoanelor implicate în conflict.
În cele din urmă, prin altă acţiune ilicită gravă, înţelegem orice faptă ilicită, de natură penală
sau extrapenală, de o gravitate considerabilă, aptă să producă în psihicul infractorului o stare
de tulburare sau emoţie. În această categorie intră de exemplu comiterea unei contravenţii sau
a unei tentative neincriminate. În practica judiciară s-a decis, pe bună dreptate, că atitudinea
unui copil în vârstă de patru ani, care prin comportamentul său l-a deranjat pe infractor (care
i-a aruncat copilului un ciocan în cap, cauzându-i un traumatism cranio-cerebral), nu poate fi
asimilată unei acţiuni ilicite grave. În acelaşi sens, s-a reţinut că refuzul victimei infracţiunii
de omor de a avea relaţii sexuale cu concubinul său, inculpatul, nu poate fi considerat un act
de provocare, victima având deplină libertate de a-şi manifesta voinţa în acest sens. În
schimb, s-a apreciat că pătrunderea victimei la o oră târzie din noapte în curtea inculpatului
şi încercarea ei de a intra în locuinţă prin efracţie, constituie acţiuni ilicite grave, astfel încât,
fapta inculpatului care, surprinzându-l asupra faptului, l-a imobilizat şi a început să îl
lovească, provocându-i decesul, beneficiază de circumstanţa atenuantă a provocării. Cu toate
acestea, în ipoteza anterioară, ar fi fost mai adecvată reţinerea depăşirii limitelor legitimei
apărări prezumate, întrucât încercarea de a intra, prin efracţie, în locuinţa inculpatului, are
semnificaţia unui atac iminent.

În practica judiciară s-a reţinut, pe bună dreptate, circumstanţa atenuantă a stării de

provocare şi în situaţia unui act provocator neconsumat dar iminent. Caracterul iminent al
actului provocator se apreciază atât în funcţie de circumstanţele existente în momentul
comiterii faptei, respectiv comportamentul ameninţător al victimei, cât şi în funcţie de
eventualele acte de agresiune comise de aceasta anterior, în situaţii asemănătoare. Astfel, s-a
decis că se impune reţinerea circumstanţei atenuante a scuzei provocării, în situaţia în care
inculpata, şi-a dat seama din conduita anterioară violentă a victimei, că va fi supusă unor
violenţe.

1.1.2. În al doilea rând, sub aspect subiectiv, dată fiind tăcerea legiuitorului, s-au exprimat în
literatura de specialitate diverse opinii cu privire la forma de vinovăţie cu care trebuie comis
actul provocator.
Într-o primă opinie se susţine că pentru a se putea reţine circumstanţa atenuantă, este
necesar ca actul provocator să fie comis cu intenţie. În argumentarea acestei opinii s-a arătat
că starea de tulburare sau emoţie a victimei este determinată nu atât de manifestarea obiectivă
exterioară a victimei, cât de semnificaţia subiectivă a acesteia.
Potrivit unei alte opinii, este admisibilă reţinerea circumstanţei atenuante a stării de
provocare şi în situaţia în care actul provocator este comis din culpă, cu condiţia ca
infractorul să creadă că se află în faţa unei provocări intenţionate.
Într-o altă opinie, în baza principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, nu are importanţă forma de vinovăţie cu care s-a comis actul provocator, din
moment ce acesta îndeplineşte cerinţa impusă de legiuitor cu privire la crearea în psihicul
infractorului a stării de puternică tulburare sau emoţie. În acest sens, în practica judiciară s-a
subliniat că prevederile art. 73 lit. b C.pen. anterior, nu sunt condiţionate de existenţa intenţiei
în comiterea actului provocator, ci de modul în care se reflectă în psihicul infractorului
respectivul act. Acest lucru apare cu atât mai evident, cu cât actul provocator comis din culpă
are o gravitate mai mare. De exemplu, în cazul în care X o ucide din culpă pe soţia lui Y
lovind-o cu maşina, eventuala reacţie cu caracter infracţional a lui Y, va beneficia de scuza
provocării.
O ultimă problemă care se impune a fi analizată, este dată de situaţia în care actul provocator
nu are caracter raţional, întrucât provine din partea unui iresponsabil. Şi în această privinţă
părerile sunt împărţite.
Unii autori , pornind de la premisa că nu se poate concepe un act provocator cu caracter
iraţional, admit existenţa provocării din partea unei persoane iresponsabile doar în situaţia în
care cel care invocă circumstanţa atenuantă s-a aflat în eroare cu privire la acţiunea
provocatoare, crezând că aceasta este conştientă şi voită.
Alţi autori , pornind de la acelaşi principiu ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus, acceptă ideea că starea de provocare poate fi reţinută, cu toate că provine de la o
persoană iresponsabilă, chiar dacă autorul ripostei este conştient de lipsa de discernământ a
celui care a comis actul provocator. Ca si argument suplimentar, pornind de la ideea că
agresiunea provenită din partea unui iresponsabil nu constituie un atac în sensul art. 19
C.pen., ci o stare de pericol în sensul art. 20 C.pen., se admite faptul că cel care comite o
faptă prevăzută de legea penală pentru a înlătura o agresiune provenită de la un iresponsabil,
poate invoca starea de necesitate şi nu legitima apărare. Starea de necesitate are însă
caracterul unei circumstanţe atenuante în situaţia în care cel care comite acţiunea de
înlăturare a pericolului este conştient de faptul că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Este situaţia prevăzută de art. 75
lit. c C.pen., cunoscută sub denumirea de depăşire a limitelor stării de necesitate. Prin urmare,
în situaţia în care agresiunea din partea unui iresponsabil este inevitabilă şi iminentă sau
actuală, dacă cel care comite acţiunea de salvare depăşeşte conştient în intensitate gravitatea
agresiunii îndreptate împotriva lui, va beneficia de circumstanţa atenuantă a depăşirii
limitelor stării de necesitate. Din identitate de raţiune se impune reţinerea circumstanţei
atenuante a stării de provocare, chiar şi în ipoteza în care cel care ripostează este conştient de
faptul că autorul actului provocator este iresponsabil.

1.1.3. În al treilea rând, pentru a fi îndeplinită condiţia esenţială a stării de provocare, este
necesar ca actul provocator să fi determinat o stare de puternică tulburare sau emoţie în
psihicul infractorului. Dat fiind faptul că suntem în prezenţa unei condiţii de natură pur
abstractă, este sarcina organelor judiciare să stabilească, în baza unor criterii de ordin obiectiv
şi subiectiv, existenţa stării de tulburare sau emoţie. Astfel, instanţa de judecată va trebui să
analizeze în primul rând natura şi intensitatea actului provocator, însă date fiind
particularităţile fiecărui individ, este necesară atât examinarea personalităţii celui provocat
cât şi a provocatorului, a relaţiilor anterioare dintre părţi, precum şi toate împrejurările
existente atât în momentul comiterii actului provocator cât şi în momentul ripostei. După cum
s-a precizat , scuza provocării nu se prezumă, ci trebuie desprinsă din analiza tuturor
împrejurărilor concrete obiective în care s-a comis fapta, pentru a se putea trage o concluzie
certă cu privire la starea psihică a inculpatului în momentul comiterii infracţiunii. Aşadar
constatarea emoţiei sau a puternicei tulburări se face pe baza datelor obiective raportate
numai la situaţia subiectivă a făptuitorului, luat cu toate însuşirile sale spirituale, fără referire
la modul cum s-ar fi comportat altă persoană într-o situaţie similară . În sens contrar, există
sisteme de drept în care se recurge la etalonul „omului mediu”, pentru a se stabili cum ar fi
procedat o altă persoană în locul infractorului . Criticându-se această practică, în literatura de
specialitate s-a apreciat că nu se poate recurge la criteriul „omului mediu”, deoarece acest
lucru ridică întotdeauna probleme dată fiind diversitatea situaţiilor practice şi a
personalităţilor implicate. De asemenea s-a atras atenţia că această practică nu are darul de a
stabili ceea ce este în mintea unui om obişnuit, ci ceea ce este în mintea unui judecător
obişnuit, iar instanţele nu îşi întemeiază deciziile pe ceea ce ştie, ci pe ceea ce ar trebui să ştie
persoana-etalon. De aceea, se impune a fi luată în considerare persoana autorului faptei, cu
toate particularităţile acesteia, inclusiv cele legate de educaţia, mentalitatea şi influenţele pe
care civilizaţia căreia făptuitorul îi aparţine le-au exercitat asupra sa .
În literatura de specialitate s-a încercat o precizare a conţinutului celor două noţiuni, starea de
tulburare şi starea de emoţie . Pornind de la premisa că nici una dintre acestea nu presupune
pierderea capacităţii infractorului de a fi conştient de actele sale şi de a putea fi stăpân pe ele,
s-a opinat că starea de tulburare constă într-o „stare psihică de puternică surescitare nervoasă,
de natură a diminua capacitatea de stăpânire a infractorului şi a-i stimula reactivitatea la
violenţe sau alte acţiuni ilicite grave”. În ceea ce priveşte starea de emoţie, aceasta se traduce
în „orice stare afectivă, de factură emoţională intensă, ca de exemplu adânca emoţie,
indignarea, mânia, sentimentul de revoltă”.
Referitor la intensitatea necesară pentru ca starea de tulburare sau emoţie să aibă semnificaţie
atenuantă, s-a subliniat că nu orice tulburare sau emoţie atrage existenţa stării de provocare,
ci numai aceea care are aptitudinea şi consecinţa de a reduce puterea de stăpânire şi control
asupra actelor comise şi de a se înscrie în determinismul rezoluţiei infracţionale şi a săvârşirii
infracţiunii.

1.1.4. În cele din urmă, pentru ca un act să poată fi considerat drept provocator şi să dea
ocazia unei riposte, este necesar ca respectivul act să nu fi fost el însuşi precedat de o
provocare din partea persoanei împotriva căruia este îndreptat. Cu alte cuvinte, este
inadmisibilă provocarea la provocare în aşa fel încât provocatorul iniţial să se prevaleze el
însuşi de această circumstanţă atenuantă. În practica judiciară s-a apreciat că pentru a se
reţine scuza provocării este necesar, printre altele, ca infracţiunea să nu aibă ca punct de
plecare în derularea ei, manifestări ilicite sau neconforme normelor de convieţuire socială din
partea inculpatului.

1.2 Riposta
Practica judiciară a reţinut cu precădere ideea că riposta poate fi privită ca un act
infracţional reflex la atitudinea provocatoare a victimei. Cu toate acestea, riposta presupune
examinarea unor aspecte suplimentare, respectiv a următoarelor condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească.

1.2.1. În momentul comiterii infracţiunii provocate, în psihicul infractorului trebuie să

persiste starea de puternică tulburare sau emoţie.

1.2.2. O a doua condiţie, de asemenea specifică intenţiei spontane, este ca riposta să aibă loc
la un interval de timp relativ scurt de la data actului provocator. În acest sens, în practică s-a
decis că nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 75 lit. a C.pen., dacă intervalul de timp care
s-a scurs între actul provocator şi comiterea faptei de infractor este relativ mare (2-3 ore),
deoarece în acest interval starea de tulburare a fost diminuată până la dispariţie.
În literatura de specialitate s-a apreciat că este admisibilă existenţa unui interval de
timp care să separe actul provocator de ripostă şi că acest interval se poate prelungi atât timp
cât emoţia rămâne intensă. Cu toate acestea s-a apreciat că scuza provocării păleşte pe măsură
ce actul provocator se îndepărtează în timp, deoarece în momentul în care dispare conexiunea
temporală dintre actul provocator şi starea generată de acesta, tulburarea se transformă în
dorinţă de răzbunare.

1.2.3. În al treilea rând, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii provocate, nu este
neapărat necesar ca persoana împotriva căreia a fost îndreptat actul provocator să fie aceeaşi
cu autorul ripostei. Cu alte cuvinte, riposta poate să provină din partea unui terţ, cu condiţia
ca actul provocator să fi fost apt, în virtutea unor relaţii de afecţiune existente între terţ şi
victima respectivului act sau pur şi simplu în temeiul unui sentiment de revoltă, să cauzeze o
stare de tulburare sau emoţie în psihicul celui care intervine.

1.2.4. A patra condiţie este legată de subiectul pasiv al infracţiunii provocate, în sensul că
pentru a se putea reţine circumstanţa atenuantă a stării de provocare, este necesar ca riposta să
fie îndreptată împotriva autorului actului provocator. Prin extrapolare, se va reţine
circumstanţa atenuantă în situaţia în care actul provocator provine de la o persoană membră a
unui grup care în întregul său s-a manifestat în mod provocator, iar riposta este îndreptată
împotriva altui membru al grupului respectiv . În doctrina străină s-a apreciat că este
admisibilă situaţia în care infracţiunea provocată este îndreptată împotriva altei persoane
decât autorul actului provocator, în situaţia în care între aceştia există anumite legături de
solidaritate (rudenie, prietenie).
Această condiţie este considerată îndeplinită şi în situaţia în care intervine în împrejurările
error in persona, aberratio ictus.

1.2.5. Ultima problemă care se impune a fi tratată în acest context, este controversată în
literatura de specialitate şi se referă la proporţia dintre actul provocator şi ripostă.
Astfel, unii autori tratează această chestiune ca fiind o condiţie pozitivă a stării de provocare,
în sensul că trebuie să existe o proporţie între actul provocator şi ripostă. În acest sens, se
afirmă că deşi legea nu prevede expres necesitatea unei atare proporţii, „aceasta se impune în
mod indirect, în sensul că reacţia trebuie să fie proporţională cu intensitatea tulburării
sufleteşti sau emoţiei”. În condiţiile în care nu se poate concepe existenţa unui sistem de
măsurare matematică a intensităţii stării de tulburare, generalizarea opiniei citate anterior ar
determina convertirea unei circumstanţe obligatorii într-o simplă circumstanţă judiciară,
deoarece instanţa de judecată ar deveni astfel singura în măsură să decidă dacă se impune sau
nu reţinerea caracterului atenuant al acestei împrejurări.
Alţi autori, privesc problema în cauză ca fiind o condiţie negativă a stării de provocare, în
sensul că, deoarece această împrejurare nu are efect justificativ ci doar scuzabil, nu este
necesară existenţa unei proporţii între actul provocator şi ripostă. Într-adevăr, dacă legiutorul
ar fi înţeles să impună necesitatea unei astfel de proporţii, ar fi menţionat acest lucru în textul
art. 75. lit a C.pen. Aşadar, deoarece ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, este
suficient ca actul provocator să cauzeze starea de puternică tulburare sau emoţie, pentru a se
putea reţine starea de provocare.
În ceea ce priveşte caracterul acestei circumstanţe atenuante, starea de provocare este o
circumstanţă personală şi în consecinţă nu se răsfrânge asupra participanţlor.

2. Depăşirea limitelor legitimei apărări

Potrivit legislaţiei penale române, depăşirea limitelor legitimei apărări are o dublă
valenţă, putând să constituie după caz fie cauză de neimputabilitate, fie circumstanţă
atenuantă.
În cea de-a doua situaţie, reglementată de art. 75 lit. b C.pen., cunoscută sub
denumirea de exces scuzabil, semnificaţia penală a faptei prin care se respinge atacul nu este
înlăturată, datorită faptului că autorul ei a fost conştient de existenţa disproporţiei dintre atac
şi acţiunea sa de apărare, acţionând cu intenţie . Cu alte cuvinte, disproporţia există atât în
plan obiectiv cât şi în plan subiectiv. Din punctul de vedere al normei legale care
reglementează această instituţie, condiţiile excesului scuzabil sunt date de: existenţa unei
agresiuni care îndeplineşte condiţiile unui atac în sensul art. 19 C.pen. (de aici şi deosebirea
faţă de starea de provocare) şi existenţa unui act de respingere a acestei agresiuni,
disproporţionat ca şi intensitate. Prin urmare este vorba despre un exces intensiv de apărare,
nu de unul extensiv . Dispoziţia legală nu face nici o menţiune cu privire la aspectul subiectiv
al excesului scuzabil, motiv pentru care în literatura de specialitate, prin raportare la textul
legal care reglementează excesul justificat, s-a concluzionat că în cazul excesului scuzabil
„excesul de apărare nu se datorează temerii sau tulburării generate de pericolul atacului”.
Interpretarea dată dispoziţiei legale ni se pare restrictivă şi nerealistă. Astfel, este greu de
imaginat că poate exista o persoană care, pusă în faţa unei agresiuni care îndeplineşte toate
condiţiile atacului, îşi păstrează calmul. În realitate, starea de tulburare este inerentă oricărei
agresiuni, acesta fiind dealtfel şi motivul pentru care starea de provocare constituie o
circumstanţă atenuantă. Dispoziţia legală menţionată se impune a fi interpretată în sensul că,
deşi cel atacat se afla în stare de tulburare sau temere, stare inerentă oricărei agresiuni,
intensitatea acesteia, raportat la natura şi împrejurările atacului, nu era de aşa natură încât să
determine imposibilitatea conştientizării disproporţiei dintre atac şi apărare.
Pentru a putea fi reţinută această circumstanţă, este necesar să existe din partea victimei o
agresiune care să îndeplinească toate condiţiile atacului. În lipsa acesteia, nu se poate vorbi
despre depăşirea limitelor legitimei apărări, ci eventual de existenţa stării de provocare.
În final se impune precizarea că elementul circumstanţial atenuant este dat nu numai de
existenţa în trecut a unui atac, ci mai cu seamă de consecinţele de natură psihică ale
respectivului atac, prezente în conştiinţa infractorului, consecinţe care îl determină pe acesta
să acţioneze spontan din punct de vedere obiectiv şi subiectiv. Evident, faptul că până la un
anumit moment acţiunea autorului apărării are caracter legitim, este şi el de natură a evidenţia
un grad de periculozitate mai redus.
Dată fiind raţiunea atenuării gradului de răspundere penală, respectiv existenţa intenţiei
repentine, excesul scuzabil este o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge asupra
participanţilor.

3. Depăşirea limitelor stării de necesitate

Alături de excesul de apărare scuzabil, art. 75 lit. c C.pen. reglementează drept
circumstanţă atenuantă depăşirea limitelor stării de necesitate.
Este cunoscut faptul că art. 26(2) C.pen., prevede că nu este imputabilă fapta prevăzută de
legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama, în
momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.
În cazul circumstanței atenuante reglementate de art. 75 lit. c, sub aspect obiectiv ne aflăm în
prezenţa unei acţiuni de salvare în exces. În ceea ce priveşte aspectul subiectiv al chestiunii în
discuţie, legiuitorul face o precizare extrem de importantă. Astfel, existenţa acestei
circumstanţe atenuante este condiţionată de caracterul vădit al disproporţiei dintre urmările
cauzate de acţiunea de salvare şi cele care s-ar fi produs în lipsa acesteia. Cu alte cuvinte,
starea de necesitate există atât timp cât autorul acţiunii de salvare nu este conştient de
dimensiunile urmărilor cauzate de acţiunea sa. În momentul în care el devine conştient de
acest lucru şi cu toate acestea continuă comiterea acţiunii de salvare, fapta sa dobândeşte
caracter infracţional. Faptul că acţiunea de salvare este continuată în mod conştient, semnifică
faptul că infractorul a intrat în mod intenţionat în sfera infracţională.
S-a afirmat că depăşirea în sens obiectiv a limitelor stării de necesitate nu va înlătura
niciodată caracterul infracţional al faptei, indiferent de starea psihoafectivă în care se află
făptuitorul. Acest punct de vedere contravine atât prevederilor art. 26(2) C.pen., cât şi
principiului caracterului subiectiv al răspunderii penale, deoarece acceptarea lui ar semnifica
instituirea în sarcina infractorului a unei prezumţii absolute de prevedere a rezultatului
periculos şi pe cale de consecinţă a unei răspunderi obiective. Pentru a ieşi din sfera cauzei
justificative şi a intra în cea a circumstanţei atenuante, legiuitorul a impus îndeplinirea a două
condiţii: urmările cauzate de acţiunea de salvare să fie vădit mai grave şi autorul acţiunii să-şi
fi dat seama de acest lucru. Fiind o chestiune obiectivă, disproporţia vădită este uşor de
constatat de către instanţa de judecată. În ceea ce priveşte posibilitatea infractorului de a
conştientiza urmările vădit mai grave ale faptei sale, existenţa acesteia se va deduce din
aprecierea tuturor elementelor ce caracterizează personalitatea autorului acţiunii de salvare,
precum şi a întregului complex de împrejurări în care a avut loc această acţiune.
Raţiunea atenuării gradului de răspundere penală în situaţia dată, se justifică atât prin natura
mobilului ce l-a determinat pe infractor să acţioneze, cât şi prin existenţa caracterului repentin
al intenţiei cu care a fost comisă acţiunea de salvare . Asemeni excesului de apărare scuzabil,
depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă personală care nu se răsfrânge
asupra participanţilor.

4. Acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin infracţiune, în cursul urmăririi

penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, ca circumstanţă
atenuantă legală, este reglementată în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. şi poate fi definită ca fiind
acea împrejurare în care făptuitorul procedează la acoperirea integrală a prejudiciului material
cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen, cu
condiţia de a nu mai fi beneficiat de această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior
comiterii faptei.
Această circumstanţă atenuantă legală are un element comun cu circumstanţa atenuantă
judiciară prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., în sensul că în cazul ambelor
circumstanţe asistăm la o atitudine nouă, pozitivă a infractorului în raport cu consecinţele
infracţiunii, atunci când acestea constau într-un prejudiciu material, dar există şi o evidentă
deosebire; dacă în cazul circumstanţei atenuante legale infractorul acoperă integral
prejudiciul material, în ipoteza circumstanţei atenuante judiciare, infractorul depune eforturi
pentru a înlătura sau diminua consecinţele infracţiunii, de orice natură ar fi, inclusiv când
acestea constau într-un prejudiciu material.
De asemenea, există deosebiri şi în ceea ce priveşte momentul schimbării atitudinii
infractorului; în cazul circumstanţei atenuante judiciare, eforturile depuse de infractor pentru
înlăturarea sau diminuarea prejudiciului material au loc imediat după executarea elementului
material al faptei săvârşite şi mai înainte de a se produce definitiv consecinţele acesteia, în
situaţia circumstanţei atenuante legale acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat
prin infracţiune are loc după producerea definitivă a consecinţelor de natură materială, în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
Circumstanţa atenuantă legală prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen. poate coexista cu
circumstanţa atenuantă judiciară prevăzută în art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., ţinând seama de
elementele ce le particularizează.

Pentru a deveni incidentă această circumstanță, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele

condiţii:

a) Săvârşirea unei infracţiuni cauzatoare de prejudiciu material.

Aceasta înseamnă, pe de o parte, ca infracţiunea săvârşită să fie cauzatoare de prejudiciu
material, iar, pe de altă parte, infracţiunea să nu fie dintre cele prevăzute expres şi limitativ de
lege.

b) Acoperirea integrală a prejudiciului material produs prin infracţiune, în cursul urmăririi

penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.
După săvârşirea infracţiunii prin care s-a cauzat prejudiciul material, autorităţile judiciare
competente vor stabili întinderea acestuia pentru ca infractorul să poată proceda la acoperirea
integrală a prejudiciului material respectiv. Acoperirea integrală a prejudiciului material
trebuie să fie realizată de către infractor în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la
primul termen de judecată. Acoperirea prejudiciului material produs prin infracţiune de
altcineva decât cel care a săvârşit ori a contribuit la comiterea infracţiunii face inaplicabile
dispoziţiile art. 75 alin. (1) lit. d) C. pen., deoarece nu se mai justifică în niciun fel reducerea
pedepsei pentru autorul infracţiunii sau participantul la săvârşirea acesteia, întrucât
circumstanţa dobândeşte inevitabil un caracter personal, deoarece finalitatea textului care o
reglementează are în vedere tocmai ca acoperirea integrală a prejudiciului să fie efectuată de
către cel care a săvârşit infracţiunea, pentru a fi justificată aplicarea pentru acesta a reducerii
pedepsei.

c) Făptuitorul să nu mai fi beneficiat de circumstanţa prevăzută în art. 75 alin. (1) lit. d) C.

pen. într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei.
Raţiunea acestei condiţii are ca temei faptul că atâta timp cât această circumstanţă a fost
aplicată fără să aibă efectul dorit, adică fără să conducă la corectarea conduitei infractorului
faţă de valorile sociale ce fac obiect de ocrotire penală, există temerea justificată că aceasta
nu va avea efectul pozitiv nici în viitor, dacă se va aplica din nou aceluiaşi infractor.

d)S-ar putea ridica problema în ce măsură circumstanţa atenuantă legală a acoperirii integrale
a prejudiciului material produs prin infracţiune este constituţională, dat fiind faptul că
aplicarea ei este condiționată de repararea unui prejudiciu, presupus a fi cauzat printr-o faptă
comisă de autor. Presupus, deoarece până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, operează prezumția de nevinovăție.

Circumstanţele atenuante judiciare

Circumstanţele atenuante judiciare sunt reglementate în art. 75 alin. (2) C. pen. şi, spre
deosebire de circumstanţele atenuante legale, caracterul lor atenuant este evaluat de judecător
prin raportarea faptei concrete la ansamblul împrejurărilor în care aceasta a fost comisă şi la
persoana infractorului.
Circumstanţele atenuante judiciare au un caracter echivoc, întrucât este posibil ca aceeaşi
împrejurare, după cum este raportată la situaţii concrete diferite, să aibă uneori caracter
atenuant, alteori să nu i se poată atribui nicio semnificaţie, iar în unele cazuri să aibă chiar
caracter agravant (de exemplu, starea de beţie voluntară, ocazională, poate constitui o
circumstanţă atenuantă în cazul unei infracţiuni de lovire ori poate să nu aibă nicio
semnificaţie pentru cel care a săvârşit un furt sau un abuz de încredere sau poate avea valoare
de circumstanţă agravantă în ipoteza săvârşirii unei infracţiuni de purtare abuzivă).
Din acest considerent, circumstanţele atenuante judiciare pot varia de la caz la caz, motiv
pentru care legiuitorul nu le poate preevalua şi enumera limitativ, lăsând constatarea şi
evaluarea lor la aprecierea instanţei de judecată. Caracterul atenuant al acestor împrejurări nu
poate fi stabilit decât a posteriori, de către instanţa de judecată care are obligaţia, când le
reţine, să le indice în mod corect şi să le motiveze caracterul lor.
Împrejurările susceptibile de a constitui circumstanţe atenuante sunt realităţi obiective care,
atunci când există, nu pot fi ignorate, dar, constatându-le, instanţa nu este obligată să
recunoască în mod automat caracterul lor atenuant, care să conducă la reducerea limitelor
speciale ale pedepsei.

Codul penal, în art. 75 alin. (2), enumeră împrejurările care pot constitui circumstanţe
atenuante judiciare, după cum urmează:

a) Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.

Această circumstanţă atenuantă judiciară poate opera, mai ales, în cazul infracţiunilor
materiale sau de rezultat. Se aseamănă cu împiedicarea producerii rezultatului sau cu
împiedicarea săvârşirii infracţiunii, cauze generale de nepedepsire, pentru că, atât în cazul
circumstanţei atenuante, cât şi în cel al cauzelor generale de nepedepsire, infractorul revine
într-un anumit fel asupra hotărârii infracţionale iniţiale şi recurge la împiedicarea producerii
rezultatului sau înlăturarea acestuia.
În cazul circumstanţei atenuante judiciare pe care o examinăm, infractorul are o intervenţie
activă după săvârşirea infracţiunii, după ce rezultatul acesteia s-a produs ori este în curs de a
se produce, neavând relevanţă dacă fapta a fost descoperită de o altă persoană sau chiar de
autorităţi.
Constituie circumstanţă atenuantă judiciară, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) C. pen., de
exemplu, acordarea de ajutor victimei unei vătămări corporale sau a unei tentative la
infracţiunea de omor prin acordarea de îngrijiri medicale, anunţarea sau chemarea unei
ambulanţe ori prin transportarea la unitatea medicală unde i s-a acordat ajutorul medical
victimei; restabilirea situaţiei anterioare; restituirea bunului sustras; plata de bunăvoie a unor
despăgubiri băneşti etc.

b) Împrejurările legate de fapta comisă care diminuează gravitatea infracţiunii sau

periculozitatea infractorului. Împrejurările care privesc fapta comisă sunt stări, calităţi,
situaţii sau alte date ale realităţii ce au legătură cu fapta, punând în lumină relaţia dintre
acestea şi mediul în care a fost săvârşită, imprimându-i o anumită gravitate ori semnificaţie
proprie, specifică.
Sfera împrejurărilor legate de săvârşirea infracţiunii este foarte variată. Acestea pot viza locul
sau timpul săvârşirii infracţiunii; de exemplu, o faptă de vătămare corporală săvârşită într-un
mediu privat poate fi apreciată ca fiind de o gravitate mai redusă în raport cu săvârşirea
aceleiaşi fapte cu prilejul unei manifestaţii publice televizate. Pot fi avute în vedere şi alte
împrejurări, ca, de exemplu, dacă fapta s-a răsfrânt asupra unei singure persoane ori asupra
mai multor persoane; sau infracţiunea a fost săvârşită de o singură persoană ori prin
cooperarea mai multor persoane; ori de o persoană în stare de intoxicaţie accidentală
incompletă; sau infracţiunea s-a comis fără a se lua anumite precauţiuni de zădărnicire a
descoperirii acesteia; ori s-au folosit mijloace mai puţin apte de a produce consecinţe grave.

Efectele circumstanţelor atenuante

(1)În cazul în care există circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime.
(2)Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, în cazul reţinerii
circumstanţelor atenuante se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.
(3)Reducerea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor atenuante reţinute.

În art. 76 alin. (1) C. pen. se reglementează efectele circumstanţelor atenuante când, în norma
de incriminare a faptei săvârşite, pedeapsa principală este închisoarea sau amenda, situație în
care limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se reduc cu o treime. Efectul
circumstanțelor atenuante este așadar obligatoriu, indiferent de caracterul legal sau judiciar al
acestora.

Dacă în favoarea infractorului s-au reţinut mai multe circumstanţe atenuante, reducerea
limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată.

CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE

Spre deosebire de circumstanțele atenuante, care pot avea caracter legal sau judiciar, cele
agravante au caracter exclusiv legal. Legiuitorul s-a ferit să dea instanțelor posibilitatea de a
reține alte împrejurări decât cele enumerate expres în art. 77, ca fiind circumstanțe agravante
(lucru posibil sub imperiul vechiului cod penal), deoarece acest lucru ar fi contravenit
dezideratului caracterului previzibil al legii penale.

Așadar, potrivit art. 77, următoarele împrejurări constituie circumstanţe agravante:

a)săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună; Constituie o circumstanță reală,
pentru că ține de modul de comitere a infracțiunii. Rațiunea agravării pedepsei constă în
faptul că un număr mai mare de subiecți activi sporeşte îndrăzneala acestora, şansele de
reușită a infracţiunii și de înlăturare a urmelor, scade rezistenţa victimei.
Pentru a se reţine circumstanţa agravantă pe care o analizăm, este necesar ca cele trei sau mai
multe persoane să săvârşească fapta împreună. O faptă este săvârşită împreună de mai multe
persoane numai dacă toate aceste persoane contribuie efectiv şi concomitent la comiterea ei.
Această condiţie este îndeplinită întotdeauna în cazul coautoratului, întrucât coautorii
lucrează la executarea nemijlocită a infracţiunii, la executarea nemijlocită a acţiunii care
constituie elementul material al acesteia. O conlucrare efectivă şi concomitentă există, de
asemenea, în toate cazurile în care autorul este ajutat sau asistat, prin acţiuni caracteristice
complicităţii, care, desfăşurate simultan, îi promovează eficienţa şi îi asigură reuşita. Prin
urmare, săvârşirea împreună a faptei prevăzute de legea penală înseamnă executarea
nemijlocită a faptei, dar şi actele de complicitate concomitentă. Instigarea, care, prin definiţie,
precedă luarea hotărârii, nu poate avea în mod direct valoarea de contribuţie la „săvârşirea
împreună a unei fapte prevăzute de legea penală”. Uneori însă este posibil ca, după efectuarea
actelor de instigare şi determinarea autorului să comită infracţiunea, instigatorul să dea ajutor
concomitent autorului în săvârşirea acesteia sau, cu alte cuvinte, să săvârşească şi alte acte de
complicitate. Într-un asemenea caz, din punct de vedere juridic, complicitatea fiind o formă
de participaţie secundară, se absoarbe în instigare, iar persoana respectivă urmează a fi
caracterizată ca instigator. Cu toate acestea, actele sale de complicitate concomitentă, având o
existenţă materială, obiectivă, nu-şi pierd fiinţa datorită absorbţiei în instigare şi determină
reținerea circumstanței agravante.
Această circumstanţă este susceptibilă de a fi reţinută numai în cazul infracţiunilor
intenţionate sau praeterintenţionate, întrucât legea se referă la „săvârşirea împreună” de către
trei sau mai multe persoane a aceleiaşi fapte, ceea ce implică ideea de acţiuni deliberate. Dar
chiar şi atunci când infracţiunile sunt săvârşite cu intenţie, dispoziţiile art. 77 lit. a) C. pen. nu
pot fi aplicabile dacă pluralitatea de făptuitori constituie un element obligatoriu pentru
existenţa infracţiunii, așa cum se întâmplă, spre pildă, în cazul infracțiunilor cu pluralitate
naturală sau constituită. Justificarea neaplicării circumstanţei agravante a săvârşirii faptei la
trei sau mai multe persoane împreună în cazul acestor infracţiuni se explică prin faptul că,
procedându-se astfel, altfel ar însemna ca aceeaşi împrejurare să constituie un element al
conţinutului infracţiunii sau un element circumstanţial de agravare a infracţiunii şi, totodată, o
circumstanţă agravantă, ceea ce nu este admisibil dat fiind principul non bis in idem.
Este în afara oricăror îndoieli că, pentru a opera circumstanţa agravantă a săvârşirii faptei de
trei sau mai multe persoane împreună, este necesar ca, pe lângă contribuţia concomitentă a
acestora, să existe şi o coeziune subiectivă între ei. Totuşi, se pune problema dacă toţi
făptuitorii trebuie să acţioneze cu intenţie sau este suficient ca unul sau unii să aibă
reprezentarea participării lor la o infracţiune. Din examinarea acestui text, în care sunt
enumerate toate circumstanţele agravante, se constată că, pe când în definirea tuturor
celorlalte agravante legea foloseşte expresia „săvârşirea infracţiunii”, ceea ce implică şi
existenţa laturii subiective, atunci când defineşte agravanta de la lit. a) legea utilizează
expresia „săvârşirea faptei”. Având în vedere atât raţiunea existenţei acestei circumstanţe
agravante, cât şi formularea textului de reglementare, se poate concluziona că dispoziţiile art.
77 lit. a) C. pen. devin incidente chiar dacă numai unul dintre făptuitori a acţionat cu intenţie,
iar ceilalţi fără vinovăţie. Această soluţie este confirmată şi în practica judiciară. Astfel, s-a
decis că există agravanta săvârşirii faptei de trei sau mai multe persoane împreună în cazul în
care nu toţi participanţii au acţionat cu intenţie; sau dacă unul dintre participanţi era în eroare
asupra caracterului ilegal al deposedării victimei; ori dacă unul dintre coautori nu îndeplinea
condiţiile răspunderii penale.
Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună este o circumstanţă reală şi se
răsfrânge asupra tuturor participanţilor, în măsura în care au prevăzut-o sau cunoscut-o.
b)săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante; Este
vorba tot despre o circumstanță reală, care se raportează la modul de comitere a faptei, care se
va reține în cazul infracțiunilor contra persoanei, în ipoteza în care subiectului pasiv i se
cauzează suferințe intense, suplimentare celor aferente comiterii faptei (un omor precedat de
tăiarea superficială a pielii victimei și presărarea cu sare a rănilor), precum și în ipoteza în
care aceasta este supusă unui tratament înjositor, de natură a-i afecta demnitatea (victima este
lipsită de libertate în mod ilegal și obligată să își expună nuditatea).
Prin acte de cruzime se face referire la acele acte de violenţă de natură să provoace suferinţe
şi chinuri prelungite victimei infracţiunii, care nu sunt necesare, în mod normal, pentru
producerea rezultatului specific infracţiunii săvârşite. Ca circumstanţă agravantă generală,
săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este susceptibilă de a fi incidentă în cazul infracţiunilor
contra persoanei, cum este vătămarea integrităţii corporale, sau în cadrul infracţiunii de
distrugere prin uciderea în chinuri a unor animale.
A doua circumstanţă agravantă prevăzută în art. 77 lit. b) teza a II-a C. pen. o constituie
săvârşirea infracţiunii prin supunerea victimei la tratamente degradante.
Prin tratamente degradante se face referire la acele metode, tehnici de efectuare a cercetării
penale sau de punere în executare a pedepselor incompatibile cu dispoziţiile legii şi cu
normele morale, prin care se provoacă în mod intenţionat suferinţe grave, mintale sau fizice,
care în situaţii neobişnuite ar fi nejustificate. În opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului,
tratamente degradante reprezintă maltratarea menită să trezească victimei sentimente de
teamă, frică, îngrijorare şi inferioritate, fiind capabilă să o umilească şi înjosească ori să
stopeze orice posibilitate de a opune rezistenţă fizică şi morală.
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente degradante este o
circumstanţă reală, producând efecte şi asupra altor participanţi, în condiţiile art. 50 alin. (2)
C. pen.

c)săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol alte persoane
ori bunuri; Este, în egală măsură, o circumstanță reală, pentru că ține de modul sau mijloacele
de comitere a faptei. Nu este necesar ca prin comiterea infracțiunii în acest mod să fie lezate
efectiv și alte valori decât cele vizate de infractor, fiind suficient ca acestea să fie puse în
pericol (comiterea unei infracțiuni de distrugere cu ajutorul unui dispozitiv exploziv).

d)săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu
un minor; Este tot o circumstanță reală, pentru că se raportează la modul în care majorul a
comis infracțiunea. Ea se va reține indiferent de cine a fost cel care a instigat la comiterea
infracţiunii, indiferent de faptul dacă minorul răspunde sau nu din punct de vedere penal. Este
însă evident faptul că în caz de eroare a majorului cu privire la calitatea de minor a celuilalt
participant, circumstanța nu se va reține.

e)săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate,

datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze; Constituie o circumstanță reală,
pentru că ține de modul de comitere a infracțiunii.
Starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate presupune imposibilitatea acesteia de a
se apăra sau exprima voinţa datorită vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau altor cauze. Se
află într-o asemenea stare persoanele de vârstă fragedă, cele epuizate fizic sau la o vârstă
înaintată; cele care au o stare de sănătate precară, care prezintă infirmităţi sau se află în stare
de inconştienţă din cauza unor boli psihice ori ale somnului.
Agravarea răspunderii penale a infractorului într-o asemenea împrejurare se justifică pe
considerentul că fapta are un caracter mai grav datorită situaţiei speciale în care se află
persoana vătămată, iar infractorul denotă o periculozitate sporită.
Pentru a fi aplicabilă circumstanţa agravantă prevăzută de art. 77 lit. e) C. pen., este necesar
să se constate: pe de o parte, preexistenţa stării de vulnerabilitate a persoanei vătămate, iar, pe
de altă parte, că infractorul a fost conştient de existenţa acesteia şi a profitat de ea la
săvârşirea infracţiunii.

f)săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool sau cu alte substanţe

psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţiunii; Este o circumstanță
personală, deoarece ține de starea în care se afla subiectul activ la momentul comiterii
infracțiunii. Constituie un indiciu al premeditării faptei.
Intoxicaţia voluntară preordinată (produsă dinadins) constituie întotdeauna o circumstanţă
agravantă, caracterizată ca atare de legiuitor, fiindcă relevă periculozitatea sporită a
infractorului. Existenţa agravantei prevăzută în art. 77 lit. f) C. pen. nu este condiţionată de
caracterul complet sau incomplet al stării de intoxicaţie; este suficient ca făptuitorul să fi
consumat o cantitate de alcool sau alte substanţe psihoactive care să-i fi creat climatul psihic
necesar săvârşirii infracţiunii.
Existenţa premeditării în condiţiile în care intoxicaţia a fost completă este explicată în teoria
dreptului prin referire la actio libera in causa, fapta infracţională fiind dinainte gândită şi
voită, chiar dacă în momentul săvârşirii ei făptuitorul se afla în stare de inconştienţă. Esenţial
este să se dovedească faptul că starea de intoxicaţie a fost anume provocată în vederea
săvârşirii infracţiunii. Este un adevăr că atunci când fapta incriminată constă într-o acţiune,
este mai greu de conceput săvârşirea ei într-o stare de intoxicaţie voluntară completă,
provocată în vederea comiterii acesteia, datorită imposibilităţii fizice de a acţiona; când însă
este vorba de o inacţiune prevăzută de legea penală, nu există nicio îndoială că fapta are
caracter penal, deoarece cauza voluntară a stării de inconştienţă este şi cauza voluntară a
omisiunii; or, această omisiune constituie însă şi elementul material al infracţiunii

g)săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o

calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţă; Este o circumstanță reală, pentru că
ține de locul și timpul comiterii faptei. În situaţiile de acest fel, datorită condiţiilor obiective
create, este posibil ca, în unele sectoare ale vieţii sociale, activitatea organelor de apărare a
ordinii să nu se poată desfăşura în condiţii adecvate, ocrotirea bunurilor să nu mai poată fi
asigurată corespunzător, funcţionarea mijloacelor de alarmare sau comunicare să fie
împiedicată, transporturile să fie mult stânjenite, creându-se o ambianţă prielnică săvârşirii de
infracţiuni.
Calamitatea înseamnă desemnează un dezastru provocat de obicei de un fenomen natural,
care loveşte o colectivitate, cum ar fi o inundaţie, un cutremur de pământ, erupţia unui
vulcan, un incendiu de mari proporţii, o catastrofă de cale ferată.
Starea de asediu este acea situaţie care impune măsuri excepţionale de natură politică,
militară, economică, socială sau de altă natură, aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele
unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la
pericole grave actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea ori
integritatea teritorială a statului.
Starea de urgenţă este acea stare în care se află ţara şi care impune luarea unor măsuri
excepţionale de natură politică, economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul
ţării sau în unele unităţi administrativ-teritoriale, justificate de: a) existenţa unor pericole
grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori funcţionarea democraţiei
constituţionale; b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară
prevenirea, limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Pentru agravarea răspunderii penale în temeiul dispoziţiilor art. 77 lit. g) C. pen., organul
judiciar trebuie să constate că infracţiunea s-a săvârşit într-una dintre aceste situații, respectiv
după ce aceasta a fost instituită şi mai înainte de a înceta, iar infractorul, în comiterea
infracţiunii, a profitat de aceasta.

h)săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen,
orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate,
boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel,
considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte. Este,
în mod evident, o circumstanță personală, deoarece se raportează la mobilul cere l-a
determinat pe infractor să comită onfracțiunea.

Efectul circumstanțelor agravante.

Spre deosebire de situația atenuantelor, efectul circumstanțelor agravante este facultativ,
deoarece art. 78 se exprimă în sensul că (1)în cazul în care există circumstanţe agravante, se
poate aplica o pedeapsă până la maximul special. Dacă maximul special este neîndestulător,
în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din
acest maxim, iar în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult o treime din maximul
special.
(2)Majorarea limitelor speciale ale pedepsei se face o singură dată, indiferent de numărul
circumstanţelor agravante reţinute.
Efectul acestora se produce, așadar, o singură dată, indiferent de numărul circumstanțelor, și
constă în posibilitatea aplicării unei pedepse până la maximul special, la care, în ipoteza în
careinstanța consideră oportun, se mai poate adăuga unui spor, care în cazul închisorii este de
cel mult 2 ani, iar în cazul amenzii de cel mult o treime din maximul special. De remarcat
faptul că, deși legiuitorul a acordat instanței posibilitatea aplicării sporului de maxim 2 ani, a
înțeles totodată să limiteze cuantumul acestuia la o treime din maximul special al pedepsei
legale. Așadar, în ipoteza comiterii unui furt, a cărui pedeapsă legală este amenda alternativ
cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, sporul aplicabil va fi de cel mult 1 an.

Concursul între cauze de atenuare sau de agravare

Potrivit art. 79 (1), când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente două sau mai multe
dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
tentativă, circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine.
(2)Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii
penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.
(3)Când în cazul aceleiaşi infracţiuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a
pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc conform alin. (1), după care limitele
de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2).

Să presupunem că după executarea unei pedepse de 2 ani închisoare, aplicată pentru

comiterea unei infracțiuni de furt, X comite o tentativă de omor, în stare de provocare,
împreună cu alți doi participanți. În lumina dispozițiilor legale citate în cele ce preced,
demersul de stabilire a pedepsei va parcurge următoarele etape:
- într-o primă etapă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă, circumstanţe
atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine;
• limitele speciale ale pedepsei închisorii, 10 – 20 de ani, suferă o primă reducere cu
jumătate, dat fiind faptul că omorul rămâne în forma tentativei, rezultând noile limite 5 – 10
ani;
• limitele reduse cu jumătate se reduc cu încă o treime, dat fiind efectul circumstanțelor
atenuante, rezultând noile limite 3 ani și 4 luni – 6 ani și 8 luni;

- apoi limitele de pedeapsă rezultate se majorează prin aplicarea succesivă a

dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă.
• dat fiind efectul facultativ al circumstanței agravante, se va putea aplica o pedeapsă
până la maximul special nou rezultat, respectiv 6 ani și 8 luni, la care se mai poate adăuga un
spor de maxim 2 ani, dar care să nu depășească o treime din noul maxim; astfel, maximum de
pedeapsă aplicabil va fi de 6 ani și 8 luni plus un spor de cel mult 2 ani; rezultă, așadar, că în
faza asta, pedeapsa aplicabilă va fi cuprinsă între 3 ani și 4 luni – 8 ani și 8 luni;
• apoi, dat fiind faptul că există o stare de recidivă post executorie, noile limite de 3 ani
și 4 luni – 6 ani și 8 luni, se majorează cu jumătate, rezultând limtele 5 ani și 6 luni – 10 ani.
Între aceste limite se va stabili pedeapsa.

5.RENUNȚAREA LA STABILIREA (APLICAREA) PEDEPSEI

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI
SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

Potrivit art. 396 C.proc.pen., reglementând rezolvarea acţiunii penale, legiuitorul

specifică faptul că instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând,
după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei,
achitarea sau încetarea procesului penal.
Între cele trei instituții supuse examinării în prezentul capitol, doar suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere este o soluție de condamnare, celelalte două fiind
distincte sub aspectul efectelor pe care le produc. Am ales însă să le examinăm comparativ,
pe de o parte pentru a evidenția asemănările și deosebirile exsitente între ele, și, pe de altă
parte, pentru a înlesni asimilarea informațiilor referitoare la aceste trei instituții.

RENUNȚAREA LA STABILIREA (APLICAREA) PEDEPSEI

AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI
SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE

Potrivit art. 396 C.proc.pen., reglementând rezolvarea acţiunii penale, legiuitorul specifică
faptul că instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz,
condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau
încetarea procesului penal.
Între cele trei instituții supuse examinării în prezentul capitol, doar suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere este o soluție de condamnare, celelalte două fiind
distincte sub aspectul efectelor pe care le produc. Am ales însă să le examinăm comparativ,
pe de o parte pentru a evidenția asemănările și deosebirile exsitente între ele, și, pe de altă
parte, pentru a înlesni asimilarea informațiilor referitoare la aceste trei instituții.

Renunţarea la aplicarea pedepsei

- instanţa nu stabileşte cuantumul pedepsei - Amânarea aplicării pedepsei
- instanţa stabileşte cuantumul pedepsei, dar nu o aplică, aplicarea fiind amânată -
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
- instanţa stabileşte cuantumul pedepsei, o aplică, dar nu dispune punerea ei în executare; este
o soluţie de condamnare -
Condiţii pentru a se putea dispune măsura. De remarcat, aşadar, faptul că şi în ipoteza în care
condiţiile sunt îndeplinite în mod cumulativ, dispunerea acesteia este facultativă pentru
instanţă a)infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi
întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă,
motivul şi scopul urmărit; în caz de concurs de infracţiuni, renunţarea la aplicarea pedepsei se
poate dispune dacă pentru fiecare infracţiune concurentă sunt îndeplinite toate condiţiile.

b)infractorul să nu fi suferit anterior o condamnare, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42

lit. a) şi lit. b), mai exact condamnări pronunţate pentru fapte ulterior dezincriminate şi pentru
infracţiuni amnistiate, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de
reabilitare.

c)în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de

eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar
fi inoportuna din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.

d)faţă de acelaşi infractor să nu se fi dispus renunţarea la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani

anteriori datei comiterii infracţiunii pentru care este judecat.

e)infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea

aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.

f)pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să nu fie închisoarea mai mare de 5
ani a)pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau
închisoarea de cel mult 2 ani;
- amânarea aplicării pedepsei închisorii atrage şi amânarea aplicării amenzii care însoţeşte
pedeapsa închisorii în condiţiile art. 62.
b)infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor
prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) ), mai exact condamnări pronunţate pentru fapte ulterior
dezincriminate şi pentru infracţiun
i amnistiate, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare.

c)în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de

eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei
pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă
determinată.

d)infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

e)infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea

aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.

f)pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să nu fie închisoarea de 7 ani sau
mai mare.
a)pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel
mult 3 ani;
- nu se poate dispune această măsură dacă pedeapsa aplicată este numai amenda;
- când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile art. 62,
amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub
supraveghere.

b)infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu
excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 mai exact condamnări pronunţate pentru fapte ulterior
dezincriminate, pentru infracţiuni amnistiate şi condamnări pronunţate pentru infracţiuni
comise din culpă sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de
reabilitare.

c)în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de

eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii,
precum şi de posibilităţile sale de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea pedepsei este
suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni,
însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată.

d.)infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul

comunităţii.

e)infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea

aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a
participanţilor.
f)aplicarea pedepsei stabilite să nu fi fost iniţial amânată, şi ulterior să fi intervenit o cauză de
revocare a amânării; în acest caz, pedeapsa va fi executată efectiv.
Termen de supraveghere Nu există. Persoana care a beneficiat de aplicarea acestei
măsuri, nu este supusă vreunei supravegheri ulterioare. Termenul de supraveghere este
de 2 ani.

Termenul se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus
amânarea aplicării pedepsei.

În ipoteza în care, alături de pedeapsa principală, a fost stabilită pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării unor drepturi, aplicarea acestora va fi, în egală măsură, amânată.

.Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat amânarea, precum şi a celor ce
au determinat amânarea aplicării pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale
viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau nu va respecta
măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de
supraveghere. Durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie termen de
supraveghere pentru condamnat şi este cuprinsă între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mică
decât durata pedepsei aplicate.

Termenul de supraveghere se calculează de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a rămas definitivă.

În ipoteza în care, alături de pedeapsa principală, a fost stabilită pedeapsa complementară a

interzicerii exercitării unor drepturi, executarea acesteia va începe de la rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare cu suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Este obligatorie prezentarea motivelor pe care s-a întemeiat condamnarea, precum şi a celor
ce au determinat suspendarea executării pedepsei şi atenţionarea condamnatului asupra
conduitei sale viitoare şi a consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni sau
nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata
termenului de supraveghere.
Măsuri de supraveghere şi obligaţii
Măsurile de supraveghere au ca finalitate supravegherea infractorului, în timp ce obligaţiile
au ca finalitate asigurarea unor şanse sporite de îndreptare Nu există. Persoana care a
beneficiat de aplicarea acestei măsuri, nu este supusă vreunei supravegheri ulterioare. Pe
durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţiile ce îi revin, în
condiţiile stabilite de instanţă.

În egală măsură, persoana care a beneficiat de aplicarea măsurii trebuie să îşi îndeplinească
obligaţiile civile şi să se abţină de la comiterea altor infracţiuni.
Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării
pedepsei trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a)să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b)să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c)să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum
şi întoarcerea;
d)să comunice schimbarea locului de muncă;
e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.

Instanţa poate impune persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să
execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:
a)să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b)să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi
60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de
sănătate, persoana nu poate presta această muncă;
c)să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
d)să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
e)să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
f)să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
g)să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
h)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
i)să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţei;
j)să nu ocupe sau să nu exercite funcţia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit
pentru săvârşirea infracţiunii,

Pentru stabilirea conţinutului obligaţiilor prevăzute în alin. (2) lit. a) b) c), instanţa va
consulta serviciul de probaţiune, care este obligat să formuleze recomandări în acest sens.
Când stabileşte obligaţia prevăzută în alin. (2) lit. e), instanţa individualizează, în concret,
conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.

Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)- e) se
comunică serviciului de probaţiune.

Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)- c) şi alin. (5) se face
de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în art.
85 alin. (2) lit. d)- j) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu
privire la orice încălcare a acestora.
Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor
prevăzute în art. 85 alin. (2) lit. a)- d), într-un termen cât mai scurt de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.

Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze

instanţa, dacă:
.
a)au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
.
b)persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin;
c)persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie

impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin
hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. Pe durata
termenului de supraveghere condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să
execute obligaţiile ce îi revin, în condiţiile stabilite de instanţă.

În egală măsură, persoana care a beneficiat de aplicarea măsurii trebuie să îşi îndeplinească
obligaţiile civile, să execute pedeapsa amenzii în ipoteza în care aceasta o însoţeşte pe cea a
închisorii şi să se abţină de la comiterea altor infracţiuni.

Pe durata termenului de supraveghere, persoana condamnată trebuie să respecte următoarele

măsuri de supraveghere:
a)să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b)să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;
c)să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum
şi întoarcerea;
d)să comunice schimbarea locului de muncă;
e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.

Instanţa impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:

a)să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională

b)să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c)să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală;
d)să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei.
De remarcat faptul că numărul obligaţiilor care îi pot fi impuse persoanei condamnate este
sensibil redus în raport cu numărul obligaţiilor care îi pot fi impuse în contextul supravegherii
specifice amânării aplicării pedepsei. Raţiunea acestui fapt este dată de împrejurarea că
respectivele obligaţii coincid în parte ca şi conţinut cu cele specifice interdicţiilor aferente
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Or, după cum am specificat în
cele ce preced, în ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi începe să fie executată odată cu
momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, moment la care începe să curgă şi
termenul de supraveghere.

Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în

folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de
instanţă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă.
Pentru stabilirea conţinutului obligaţiilor prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b), precum şi în
alin. (3), instanţa va consulta serviciul de probaţiune, care este obligat să formuleze
recomandări în acest sens.

Pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c)- e) se
comunică serviciului de probaţiune.

.Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), alin. (3) şi
alin. (5) se face de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor
prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. c) şi lit. d) se face de organele abilitate, care vor sesiza
serviciul de probaţiune cu privire la orice încălcare a acestora.

Serviciul de probaţiune va lua măsurile necesare pentru a asigura executarea obligaţiilor

prevăzute în art. 93 alin. (2) lit. a) şi lit. b), precum şi alin. (3) într-un termen cât mai scurt de
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pe durata termenului de supraveghere, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze

instanţa, dacă:
.
a)au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
.
b)persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile care îi revin;
c)persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai
târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.

Dacă pe parcursul termenului de supraveghere au intervenit motive care justifică fie

impunerea unor noi obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor
existente, instanţa dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura
condamnatului şanse mai mari de îndreptare.
Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.
Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de
condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Revocare
Este întotdeauna determinată de motive ulterioare rămânerii definitive a hotărârii prin care a
fost dispusă măsura Nu este posibilă revocarea, deoarece persoana în cauză nu are obligaţii
ulterioare dispunerii acestei măsuri. Poate avea caracter obligatoriu, sau facultativ.
Revocarea obligatorie - motive:

1. nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse de

instanţă; în acest caz, pedeapsa stabilită va fi executată efectiv.

2. neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiilor civile, dacă în cadrul procesului penal a fost

exercitată o acţiune civilă; în acest caz, pedeapsa stabilită va fi executată efectiv.

3. comiterea, în cursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni intenţionate sau

praeterintenţionate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost descoperită în termenul de supraveghere;
- pentru aceasta să se fi pronunţat, chiar şi ulterior împlinirii termenului de supraveghere, o
hotărâre de condamnare.

În acest caz, ulterior revocării, pedeapsa iniţial amânată şi pedeapsa stabilită pentru
infracţiunea care a atras revocarea, se vor contopi în condiţiile concursului (aceasta deoarece,
după cum am precizat anterior, amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o condamnare
propriu-zisă).

Revocarea facultativă, poate fi determinată de

comiterea, în cursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni din culpă, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost descoperită în termenul de supraveghere;
- pentru aceasta să se fi pronunţat, chiar şi ulterior, o hotărâre de condamnare.

În acest caz, în ipoteza în care pentru infracţiunea comisă ulterior nu se va aplica o pedeapsă
care presupune privarea de libertate a infractorului, instanţa va putea decide menţinerea
amânării aplicării pedepsei stabilite iniţial (exemplu: dacă pentru infracţiunea comisă ulterior
îi aplică pedeapsa amenzii). În ipoteza în care instanţa decide că este oportună revocarea,
pedeapsa iniţial amânată şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a atras revocarea, se
vor contopi în condiţiile concursului (aceasta deoarece, după cum am precizat anterior,
amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o condamnare propriu-zisă). Poate avea
caracter obligatoriu, sau facultativ.
Revocarea obligatorie - motive:

1. nerespectarea cu rea-credinţă a măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse de

instanţă; în acest caz, pedeapsa stabilită va fi executată efectiv.

2. neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiilor civile, dacă în cadrul procesului penal a fost

exercitată o acţiune civilă; în acest caz, pedeapsa stabilită va fi executată efectiv.

3. comiterea, în cursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni intenţionate sau

praeterintenţionate, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost descoperită în termenul de supraveghere;
- pentru aceasta să se fi pronunţat, chiar şi ulterior împlinirii termenului de supraveghere, o
hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii.

În acest caz, ulterior revocării, pedeapsa a cărei executarea fost iniţial suspendată şi pedeapsa
stabilită pentru infracţiunea care a atras revocarea:
- fie se vor cumula în condiţiile recidivei postcondamnatorii (aceasta deoarece, în cazul
suspendării avem de a face cu o pedeapsă stabilită şi aplicată printr-o hotărâre definitivă);
- fie se vor contopi în condiţiile unei pluralităţi intermediare (dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile recidivei).

4. neexecutarea cu rea-credinţă a pedepsei amenzii, dacă aceasta a fost aplicată alături de

pedeapsa închisorii; în acest caz, zilele-amendă, transformate ca urmare a neexecutării cu rea-
credinţă în zile de închisoare, se vor adăuga la pedeapsa închisorii stabilită de instanţă,
pedeapsa astfel rezultată urmând a fi executată efectiv.

Revocarea facultativă, poate fi determinată de

comiterea, în cursul termenului de supraveghere, a unei infracţiuni din culpă, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii:
- infracţiunea să fi fost descoperită în termenul de supraveghere;
- pentru aceasta să se fi pronunţat, chiar şi ulterior, o hotărâre de condamnare la pedeapsa
închisorii.

În acest caz, în ipoteza în care pentru infracţiunea comisă ulterior nu se va aplica o pedeapsă
care presupune privarea de libertate a infractorului, instanţa va putea decide menţinerea
suspendării executării pedepsei aplicate iniţial (exemplu: dacă pentru infracţiunea comisă
ulterior îi aplică pedeapsa amenzii). În ipoteza în care instanţa decide că este oportună
revocarea, pedeapsa iniţial amânată şi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a atras
revocarea, se vor contopi în condiţiile pluralităţii intermediare (aceasta deoarece, a doua
infracţiune fiind comisă din culpă, este evident faptul că nu se poate vorbi despre existenţa
stării de recidivă).
Anulare
Este întotdeauna determinată de motive anterioare rămânerii definitive a hotărârii prin care a
fost dispusă măsura Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care
s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat
această măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru
care i s-a stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea
pedepsei se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial
renunţarea la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la
concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Dacă pe parcursul
termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o
infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care
i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează,
aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau
pluralitate intermediară.

În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante
dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune amânarea aplicării
pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii
prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei.Dacă pe parcursul termenului de
supraveghere se descoperă că persoana condamnată cu suspendarea executării pedepsei, mai
săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen,
suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.

În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune

suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.
91. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul de
supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare prin care
s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Efecte Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă
niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.

Când dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa aplică infractorului un avertisment.

Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea la
aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
În caz de concurs de infracţiuni se aplică un singur avertisment.

Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă

şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică
pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge
din infracţiunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţiune până la expirarea
termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de
anulare.
Amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de siguranţă şi a
obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
În cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită până la
expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere şi nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră
executată.

Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu produce efecte asupra măsurilor de

siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.

6. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR. LIBERAREA

CONDIȚIONATĂ.

Noțiuni introductive.
Liberarea condiționate aparține etapei individualizării administrative și este
subsecventă executării pedepsei într-un loc de detenție, aceasta constituind regula în materie.
Exemplu: X este condamnat la 3 ani închisoare pentru comiterea unei infracțiuni de
furt. După executarea efectivă, în penitenciar, a 2 ani din pedeapsa aplicată, X este liberat
condiționat, urmând ca, în ipoteza respectării condițiilor prevăzute de lege, pedeapsa să fie
considerată ca executată la împlinirea duratei stabilite de instanță, respectiv după un an.

Definiție.
Liberarea condiționată este o modalitate de individualizare a executării pedepsei
privative de libertate, constând în executarea în regim de libertate a restului de pedeapsă
neexecutat efectiv, în ipoteza în care sunt îndeplinite în mod cumulativ condițiile prevăzute
de lege.
Leguitorul reglementează distinct condițiile de acordare a liberării condiționate din
executarea pedepsei detențiunii pe viață, de cele ale liberării condiționate din executarea
pedepsei închisorii.

Condițiile de acordare.

1. Liberarea condiționată din executarea pedepsei detențiunii pe viață.

Potrivit art 99 (1)Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă poate fi dispusă,
dacă:
a)cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţiune;
b)cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei;
c)cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d)instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.

2. Liberarea condiționată din executarea pedepsei închisorii.

Precizare:
Legea 254/2013, privind executarea pedepselor, specifică în art. 96 faptul că (1) Pedeapsa
care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii școlare și formării
profesionale, în vederea acordării liberării condiționate, se calculează după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4
zile de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3
zile de muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopții, se consideră 3 zile executate pentru
două nopți de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de școlarizare pentru formele de învățământ general
obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an școlar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20
de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări științifice publicate sau invenții și inovații brevetate, se
consideră 30 de zile executate, pentru fiecare lucrare științifică sau invenție și inovație
brevetate; aceasta era forma inițială a textului, care a fost însă modificat în anul 2016, forma
actuală fiind următoarea: în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii
brevetate, se consideră 20 de zile executate, indiferent de numărul lucrărilor ştiinţifice sau al
invenţiilor realizate, pentru întreaga durată a executării pedepsei, inclusiv în cazul pedepselor
contopite.
(2)Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii
prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 254/2013, privind executarea pedepselor

(1) Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate sunt, în ordinea descrescătoare
a gradului de severitate, următoarele:
a) regimul de maximă siguranță;
b) regimul închis;
c) regimul semideschis;
d) regimul deschis.

Potrivit art. 100(1), liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă:
a)cel condamnat a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care
nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de
ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani;
b)cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis;
c)cel condamnat a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare,
afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
d)instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate.
(2)În cazul condamnatului care a împlinit vârsta de 60 de ani, se poate dispune liberarea
condiţionată, după executarea a jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii ce nu
depăşeşte 10 ani, sau a cel puţin două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii mai mari
de 10 ani, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în alin. (1) lit. b)-d).
(3)În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (1) se ţine seama de partea din durata
pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. în acest
caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin
jumătate din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin două
treimi, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
(4)În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata
pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. în acest
caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o
treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin
jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani.
Sintetizând, în vederea acordării liberării condiționate, este necesar să fie îndeplinite
cumulativ următoarele condiții:

1. Executarea unei fracțiuni din pedeapsă. Legiuitorul stabilește în mod diferit cuantumul
acestora, în funcție de pedeapsa pronunțată, respectiv de vârsta condamnatului. Astfel:
a. în cazul unei pedepse de 10 ani sau mai mică;
a1. condamnatul care nu are 60 de ani împliniți trebuie să execute 2/3 din pedeapsa
pronunțată; în calculul celor două treimi intră, însă, și zilele câștigate în baza muncii prestate,
zile pe care însă condamnatul nu le-a executat efectiv; în acest caz, condamnatul trebuie să fi
executat efectiv 1/2 din pedeapsa pronunțată (exemplu: X este condamnat la pedeapsa de 6
ani pentru comiterea unei infracțiuni de tâlhărie. Pentru a beneficia de liberarea condiționată,
X trebuie să execute o fracțiune de 2/3 din pedeapsă, respectiv 4 ani. Cei patru ani nu trebuie
însă executați zi la zi, deoarece în calculul acestei perioade intră și zilele considerate ca fiind
executate în ipoteza în care X a prestat o muncă. În acest caz, X trebuie să fi executat efectiv
1/2 din pedeapsa aplicată, respectiv 3 ani, în care să fi prestat o muncă în asemenea condiții
încât să fi câștigat 365 de zile, în așa fel încât se se poată considera că a executat 4 ani).
a2. condamnatul care are 60 de ani împliniți trebuie să execute 1/2 din pedeapsa pronunțată;
în calculul acestei jumătăți intră, însă, și zilele câștigate în baza muncii prestate, zile pe care
însă condamnatul nu le-a executat efectiv; în acest caz, condamnatul trebuie să fi executat
efectiv 1/3 din pedeapsa pronunțată.
b. în cazul unei pedepse mai mare de 10 ani;
b1. condamnatul care nu are 60 de ani împliniți trebuie să execute 3/4 din pedeapsa
pronunțată; în calculul celor trei pătrimi intră, însă, și zilele câștigate în baza muncii prestate,
zile pe care însă condamnatul nu le-a executat efectiv; în acest caz, condamnatul trebuie să fi
executat efectiv 2/3 din pedeapsa pronunțată (exemplu: X este condamnat la pedeapsa de 12
ani pentru comiterea unei infracțiuni de omor. Pentru a beneficia de liberarea condiționată, X
trebuie să execute o fracțiune de 3/4 din pedeapsă, respectiv 9 ani. Cei nouă ani nu trebuie
însă executați zi la zi, deoarece în calculul acestei perioade intră și zilele considerate ca fiind
executate în ipoteza în care X a prestat o muncă. În acest caz, X trebuie să fi executat efectiv
2/3 din pedeapsa aplicată, respectiv 8 ani, în care să fi prestat o muncă în asemenea condiții
încât să fi câștigat 365 de zile, în așa fel încât se se poată considera că a executat 9 ani).
b2. condamnatul care are 60 de ani împliniți trebuie să execute 2/3 din pedeapsa pronunțată;
în calculul acestei fracțiuni intră, însă, și zilele câștigate în baza muncii prestate, zile pe care
însă condamnatul nu le-a executat efectiv; în acest caz, condamnatul trebuie să fi executat
efectiv 1/2 din pedeapsa pronunțată.

2. Persoana condamnată să se afle în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis.

3. Persoana condamnată a îndeplinit integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de

condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
Așadar, nu faptul neîndeplinirii obligațiilor civile constituie un impediment în calea liberării
condiționate, ci reaua-credință a persoanei condamnate.
4. Instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în
societate. Practic, această condiție vine să sublinieze faptul că acordarea liberării condiționate
este facultativă pentru instanța de judecată.

Termenul de supraveghere.
De la data punerii în libertate, persoana condamnată se află într-un termen de supraveghere,
care, în cazul liberării din pedeapsa detențiunii pe viață este de 10 ani, iar în cazul pedepsei
închisorii este echivalent cu intervalul cuprins între data liberării condiţionate şi data
împlinirii duratei pedepsei.

Supravegherea.
Potrivit art. 101(1), Dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani
sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:
a)să se prezinte la serviciul de probaţiune, la datele fixate de acesta;
b)să primească vizitele persoanei desemnate cu supravegherea sa;
c)să anunţe, în prealabil, orice schimbare a locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;
d)să comunice schimbarea locului de muncă;
e)să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de
existenţă.
(2)În cazul prevăzut în alin. (1), instanţa poate impune condamnatului să execute una sau mai
multe dintre următoarele obligaţii:
a)să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională;
b)să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate;
c)să nu părăsească teritoriul României;
d)să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte
adunări publice, stabilite de instanţă;
e)să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţii la
săvârşirea infracţiunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de
acestea;
f)să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţă;
g)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
(3)Obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)- g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost
aplicate în conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.
(4)Când stabileşte obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. d)-f), instanţa individualizează, în
concret, conţinutul acestei obligaţii, ţinând seama de împrejurările cauzei.
(5)Măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se execută din
momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de
supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani, iar obligaţiile prevăzute în alin. (2) lit. c)- g) se
execută pe toată durata termenului de supraveghere.

Art. 102: Supravegherea condamnatului

(1)Pe durata supravegherii, datele prevăzute în art. 101 alin. (1) lit. c)- e) se comunică
serviciului de probaţiune.
(2)Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. a) şi lit. b) se face
de serviciul de probaţiune. Verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în art.
101 alin. (2) lit. c)-g) se face de organele abilitate, care vor sesiza serviciul de probaţiune cu
privire la orice încălcare a acestora.
(3)Supravegherea executării obligaţiilor prevăzute în art. 101 alin. (2) lit. d) şi lit. e) poate fi
realizată şi printr-un sistem electronic de supraveghere, în condiţiile prevăzute de legea
specială.
(4)Pe durata supravegherii, serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă:
a)au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţiilor impuse de instanţă, fie
încetarea executării unora dintre acestea;
b)persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţiile
stabilite, obligaţiile ce îi revin.

Art. 103: Modificarea sau încetarea obligaţiilor

(1)Dacă pe durata supravegherii au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi
obligaţii, fie sporirea sau diminuarea condiţiilor de executare a celor existente, instanţa
dispune modificarea obligaţiilor în mod corespunzător, pentru a asigura condamnatului şanse
mai mari de reintegrare socială.
(2)Instanţa dispune încetarea executării unora dintre obligaţiile pe care le-a impus, când
apreciază că menţinerea acestora nu mai este necesară.

Revocarea liberării condiționate.

Exemplu: X este liberat condiționat din executarea unei pedepse de 6 ani, aplicată pentru o
infracțiune de tâlhărie. În cursul termenului de încercare, X comite un omor. Într-o asemenea
situație, se va dispune revocarea liberării condiționate și se va reține o stare de recidivă
postcondamnatorie.
Potrivit art. 104(1) dacă pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu
respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă liberarea
şi dispune executarea restului de pedeapsă.
(2)Dacă după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţiune, care a fost
descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţat o condamnare la
pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă liberarea şi dispune
executarea restului de pedeapsă. Pedeapsa pentru noua infracţiune se stabileşte şi se execută,
după caz, potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau pluralitate intermediară.
(3)Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul liberării
condiţionate din executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă.
Se poate constata, așadar, faptul că legiuitorul reglementează două motive de revocare
obligatorie a liberării, respectiv nerespectarea cu rea-credință a măsurilor de supraveghere și
obligațiilor și comiterea unei infracțiuni. În privința celui de-al doilea motiv, pentru a atrage
revocarea, trebuiesc îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
1. În cursul termenului de supraveghere să se fi comis o infracțiune, indiferent dacă este
intenționată sau din culpă.
2. Infracțiunea să fi fost descoperită în cursul termenului de supraveghere.
3.Pentru infracțiunea respectivă să se fi pronunțat o hotărâre de condamnare la pedeapsa
închisorii (chiar dacă acest lucru are loc după expirarea termenului de supraveghere).
Este evident faptul că într-o astfel de situație, pedeapsa aplicată pentru prima infracțiune
nefiind în întregime executată, ne vom afla, după caz, în situația recidivei postcondamnatorii
sau a pluralității intermediare.

Anularea liberării condiționate.

Exemplu: X este liberat condiționat din executarea unei pedepse de 6 ani, aplicată pentru o
infracțiune de tâlhărie. În cursul termenului de supraveghere, se descoperă că; anterior
comiterii tâlhăriei, X mai comisese un omor, care până la data respectivă rămăsese cu autor
necunoscut. Într-o asemenea situație, se va dispune anularea liberării condiționate și se va
reține existența unui concurs de infracțiuni între omor și tâlhărie.
Potrivit art. 105(1) dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana
condamnată mai săvârşise o infracţiune până la acordarea liberării, pentru care i s-a aplicat
pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, liberarea se anulează, aplicându-se,
după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate
intermediară.
(2)În cazul în care, în raport de pedeapsa rezultată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art.
99 sau art. 100, instanţa poate acorda liberarea condiţionată. Dacă s-a dispus liberarea,
termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări.
(3)Când, după anulare, instanţa dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata
pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării
liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii.

Așadar, pentru a opera anularea, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

1. În cursul termenului de supraveghere să se descopere că persoana liberată săvârșise,
anterior liberării, o altă infracțiune, indiferent dacă este intenționată sau din culpă.
2. Pentru infracțiunea respectivă să se fi pronunțat o hotărâre de condamnare la pedeapsa
închisorii (chiar dacă acest lucru are loc după expirarea termenului de supraveghere).

Efectele liberării condiționate.

Potrivit art. 106, în cazul în care condamnatul nu a săvârşit o nouă infracţiune descoperită
până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea liberării condiţionate şi
nu s-a descoperit o cauză de anulare, pedeapsa se consideră executată. Ca atare, de la această
dată va începe executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, va
începe să curgă teremenul de reabilitare și, în ipoteza comiterii unei noi infracțiuni se va
reține, dacă sunt îndeplinite condițiile legale, stare de recidivă postexecutorie.

7. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI

Noţiuni introductive.
Alături de cauzele care înlătură răspunderea penală, legiuitorul a reglementat anumite situaţii
în care, ulterior finalizării procesului de tragere la răspundere penală prin stabilirea și
aplicarea unei pedepse, executarea pedepsei respective nu mai are loc. Astfel, cu toate că s-a
comis o infracţiune pentru care instanţa de judecată a aplicat o sancţiune, această sancţiune
nu poate fi executată, fie pentru că persoana condamnată s-a sustras de la executare şi nu a
putut fi găsită un interval de timp mai îndelungat, fie pentru că, din rațiuni de politică penală,
autoritățile competente apreciază că nu este necesară executarea pedepsei. Corespunzător
acestor situaţii, legiuitorul a reglementat două cauze care înlătură executarea pedepsei,
respectiv graţierea şi prescripţia executării pedepsei.

GRAŢIEREA
Exemplu: X este condamnat definitiv la pedeapsa închisorii de 2 ani, pentru comiterea unei
infracțiuni de furt. Ulterior intră în vigoare o lege prin care se grațiază în totalitate pedepsele
aplicate pentru infracțiunile de furt săvârșite anterior intrării în vigoare a legii. Ca efect al
grațierii, X va fi pus în libertate, iar pedeapsa va fi considerată ca fiind executată.

Definiţie.
Legiuitorul defineşte grațierea în art. 1 din Legea nr. 546/2002, privind grațierea și procedura
acordării grațierii¸ca fiind este măsura de clemenţă ce constă în înlăturarea, în total sau în
parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară.
De asemenea art. 160 C.pen., referindu-se la efectele grațierii, specifică faptul că (1)Graţierea
are ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în
alta mai uşoară. Așadar, grațierea este un act de clemenţă, îmbrăcând forma unei legi
organice sau a unui decret prezidențial, cu efect exclusiv retroactiv, limitat la pedepsele
aplicate pentru infracţiunile comise anterior intrării ei în vigoare, prin care este înlăturată în
totalitate sau parțial pedepsa aplicată, sau aceasta este înlocuită cu alta, mai ușoară.

Clasificare.
Grațierea suportă mai multe clasificări, în funcţie de diverse criterii.
Astfel, în funcţie de beneficiarii ei, grațierea poate fi individuală, care este acordată, prin
decret, de președintele României, de regulă la cererea condamnatului şi poate interveni numai
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau colectivă, care este acordată prin
lege unui număr nedeterminat de persoane şi poate interveni chiar şi înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare (cu condiția ca infracțiunea să fi fost comisă anterior
intrării în vigoare a legii de grațiere), caz în care își va produce efectele doar în momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (exemplu: X comite un furt la data de 01.01.
La data de 01.03 intră în vigoare o lege prin care se grațiază pedepsele aplicate pentru
infracțiunile de furt săvîrșite anterior. La data de 01.05 rămâne definitivă hotărârea de
condamnare a luiX, dată la care grațierea își va produce efectele).
În funcţie de aria de întindere a efectelor sale, grațierea poate fi totală (are ca efect înlăturarea
în totalitate a executării pedepsei) parţială (are ca efect înlăturarea unei părți din pedeapsa
aplicată, parte indicată de legiuitor fie sub forma unui interval fix, fie sub forma unei fracțiuni
din pedeapsă) sau poate îmbrăca forma comutării (are ca efect înlocuirea pedepsei aplicate de
instanţă cu o pedeapsă de altă natură, mai uşoară). În acest sens, art. 16 din Legea nr.
546/2002, specifică faptul că (1)graţierea este totală atunci când priveşte pedeapsa principală
în integralitatea ei.
(2)Graţierea parţială poate privi o parte determinată din pedeapsă, o parte calculată prin
raportare la pedeapsa în întregul ei, precum şi restul pedepsei rămase de executat.
În funcţie de modul în care se produc efectele graţierii, aceasta poate fi necondiţionată (când
efectele acesteia se produc fără se a impune, în viitor, beneficiarului său respectarea anumitor
obligaţii) și condiţionată (când, dimpotrivă, producerea efectelor acesteia este condiţionată de
buna conduită a beneficiarului acesteia în viitor, în sensul că acesta trebuie să se abţină de la
comiterea de noi infracţiuni o anumită perioadă de timp, denumită termen de supraveghere).
În acest sens, art. 17 din Legea nr. 546/2002, specifică faptul că graţierea individuală se
acordă necondiţionat, iar graţierea colectivă poate fi acordată şi condiţionat.

Obiect.
Grațierea are ca obiect pedepsele aplicate pentru infracţiunile comise până la data intrării în
vigoare a legii. Nu intră, aşadar, sub incidenţa grațierii pedepsele aplicate pentru infracţiunile
comise în ziua adoptării actului de grațiere, precum şi cele aplicate pentru infracțiunile
comise ulterior acestui moment. După cum am precizat, în ipoteza în care la data intrării în
vigoare a legii de grațiere, pentru infracțiunea comisă anterior nu era încă stabilită o pedeapsă
printr-o hotărâre definitivă, efectele grațierii nu sunt înlăturate, ci doar amânate, ele urmând
să se producă în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. În acest sens,
potrivit art. 13 din Legea nr. 546/2002, (1) graţierea colectivă poate avea ca obiect numai
pedepse aplicate de instanţă pentru fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de
graţiere.
(2)Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii.
De asemenea, în cazul unui concurs de infracțiuni, obiect al grațierii colective îl poate
constitui doar pedeapsa aplicată pentru fiecare infracțiune în parte, și nu pedeapsa rezultantă.
În acest sens, potrivit art. 14 din Legea nr. 546/2002, (1)în situaţia pluralităţii de infracţiuni
pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost contopite, obiectul graţierii colective îl constituie
pedepsele aplicate pentru fiecare dintre infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă.
(2)În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele dintre aceste pedepse este incidenţă
graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa
rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat.

Efecte.
Efectele grațierii sunt obligatorii şi diferă în funcţie de felul acesteia.

Astfel, în ceea ce privește grațierea individuală, art. 3 din Legea nr. 546/2002 prevede
că (1)Graţierea individuală se acordă la cerere sau din oficiu, numai după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare.
(2)Decretul de graţiere individuală nu poate fi revocat.
De asemenea, art. 9 din Legea nr. 546/2002 prevede că:
(1)Prin decret se pot graţia una sau mai multe pedepse.
(2)Graţierea individuală în cazul persoanei fizice se acordă numai pentru pedepse sau măsuri
educative privative de libertate.
(3)Nu pot fi graţiate pedepsele deja executate, pedepsele a căror executare nu a început din
cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu suspendarea executării
pedepsei, precum şi pedepsele complementare şi cele accesorii aplicate persoanei fizice.
(4)În cazul persoanei juridice pot fi graţiate atât pedeapsa principală, cât şi pedepsele
complementare prevăzute la art. 139 şi 140 Codul penal.
(5)Graţierea individuală nu are efect asupra laturii civile şi asupra măsurilor administrative
pronunţate într-o cauză penală.

În privința grațierii colective, art. 12 din Legea nr. 546/2002 prevede că:
Graţierea colectivă se acordă unui număr de persoane pentru condamnări determinate prin
cuantumul pedepselor sau prin infracţiunile pentru care au fost pronunţate.
Art. 13(1)Graţierea colectivă poate avea ca obiect numai pedepse aplicate de instanţă pentru
fapte săvârşite anterior datei prevăzute în legea de graţiere.
(2)Atunci când legea de graţiere intră în vigoare înaintea rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare, graţierea îşi produce efectele numai de la data rămânerii definitive a hotărârii.
Art. 14(1)În situaţia pluralităţii de infracţiuni pentru care s-au aplicat pedepse ce au fost
contopite, obiectul graţierii colective îl constituie pedepsele aplicate pentru fiecare dintre
infracţiuni, şi nu pedeapsa rezultantă.
(2)În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă pentru unele dintre aceste pedepse este incidenţă
graţierea, ele vor fi descontopite, iar dacă a rămas o singură pedeapsă din pedeapsa
rezultantă, care nu este graţiată, va fi înlăturat şi sporul eventual aplicat.
(3)Comutarea se poate face numai într-o pedeapsă mai uşoară, prevăzută Codul penal, în
limitele stabilite de acesta.
 Sintetizând, putem concluziona că efectele graţierii asupra pedepselor principale
constau în înlăturarea executării acesteia în totalitate sau parţial sau în comutarea ei într-o
pedepsă mai ușoară. În consecință, în cazul graţierii totale, la data intervenirii graţierii
pedeapsa se consideră executată, consecința constând în faptul că de la această dată va începe
executarea pedepselor complementare și va începe să curgă termenul de reabiltare. În cazul
graţierii parţiale, de la data acordării graţierii se va mai executa doar restul de pedeapsă rămas
negraţiat. În cazul comutării pedepsei din detenţiunea pe viaţă în închisoare, durata executată
din detenţiunea pe viaţă se consideră parte integrantă a pedepsei închisorii care o înlocuiește
ca efect al grațierii. De asemenea, graţierea poate avea ca obiect o pedeapsă componentă a
unei pedepse rezultante pentru o formă a pluralităţii de infracţiuni. În acest caz, dacă pentru
una dintre pedepsele contopite este incidentă graţierea, aceasta este scoasă din contopire iar
dacă în urma acestei operaţiuni, rămâne în fiinţă o singură pedeapsă componentă a pedepsei
rezultate, va fi înlăturat şi eventualul spor aplicat pentru respectiva formă a pluralităţii.
În ceea ce privește momentul la care grațierea își produce efectele, regula este că acest lucru
se va întâmpla la data intrării în vigoare a actului de grațiere. În cazul în care legea de graţiere
intervine înainte de condamnare, efectele sale nu sunt excluse, dar, dat fiind faptul că obiectul
grațierii este o pedeapsă, acestea se vor produce în momentul rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare. În cazul graţierii condiţionate, aceasta îşi produce efectele tot de la data
apariţiei actului de clemenţă, dar aceste efecte devin definitive în momentul expirării
termenului de supraveghere şi doar dacă în acest termen beneficiarul nu a comis o nouă
infracţiune.

Dispozițiile legale la care am făcut referire în cele ce preced, reglementează și limitele

efectelor graţierii. Astfel, art. 160(2)C.pen., specifică faptul că graţierea nu are efecte asupra
pedepselor complementare şi măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul
când se dispune altfel prin actul de graţiere.
(3)Graţierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate.
(4)Graţierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub
supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţiere.
Concluzionând, putem constata faptul că grațierea nu înlătură condamnarea şi consecinţele
condamnării, astfel că o pedeapsă graţiată produce aceleaşi efecte ca şi o pedeapsă executată
(poate forma primul termen al recidivei postexecutorii, atrage incapacităţi, interdicţii sau
decăderi, de la data producerii efectului graţierii începe să curgă termenul de reabilitare).
De regulă ea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub
supraveghere, asupra pedepselor complementare și asupra măsurilor educative neprivative de
libertate, în afară de cazul în care prin actul de graţiere se dispune altfel.
În nicio situație, grațierea nu are efect asupra măsurilor de siguranţă, dată fiind finalitatea lor
specifică, de înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a comiterii de noi
infracţiuni și nici asupra drepturilor persoanei vătămate, necesitatea despăgubirii acesteia
având prioritate în fața argumentelor de natură socio-politică care fundamentează acordarea
grațierii.

PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Exemplu: X este condamnat pentru comitere unei infracțiuni de furt la pedeapsa de 1 an
inchisoare. În ipoteza în care X nu este obligat să execute pedeapsa pronunțată împotriva sa,
în termenul de prescripție de 6 ani, statul își pierde dreptul de a-l obliga să o execute,
deoarece executarea acesteia este înlăturată ca efect al prescripției.
Noțiuni introductive
Eficacitatea sancţiunii stabilite și aplicate este legată de promptitudinea cu care organele
judiciare abilitate trec la punerea în executare a acesteia. Prin trecerea unei perioade de timp
relativ îndelungate de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fără ca infractorul să
fi început executarea pedepsei aplicate, scopul sancţiunii de drept penal rămâne o noțiune
lipsită de conținut, întruct rezonanţa infracţiunii comise s-a atenuat și infractorul a avut
posibilitatea să se îndrepte. Prin urmare, executarea pedepsei aplicate nu mai apare ca fiind
necesară şi eficientă, intervenind prescripţia executării pedepsei.

Definiţie.
Şi de această dată legiuitorul se limitează la a reglementa, în art. 161(1), efectele prescripţiei,
specificând faptul că prescripţia înlătură executarea pedepsei principale. Ea poate fi definită,
așadar, ca fiind acea cauză care determină înlăturarea executării pedepsei stabilite și aplicate
printr-o hotărâre definitivă, pentru o infracţiune comisă, ca urmare a trecerii unui anumit
interval de timp, fără ca respectiva pedeapsă să fi fost pusă efectiv în executare în acest
interval.

Caracter.
Prescripţia executării pedepsei are caracter general, în sensul că, în principiu, este incidentă
cu privire la toate infracţiunile. Prin excepţie, art. 161(2) specifică faptul că prescripţia nu
înlătură executarea pedepselor principale pronunţate pentru ifracţiunile de genocid, contra
umanităţii şi de război, indiferent de data la care au fost comise și al infracţiunilor de omor,
omor calificatl și al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea victimei (loviri cauzatoare
de moarte, variantele agravate praeterintenționate a unor infracțiuni urmate de moartea
victimei).

Termenele de prescripţie.
Și acestei forme de prescripție îi este specific un anumit interval de timp, a cărui curgere
marchează pierderea dreptului statului de a-l obliga pe condamnat să execute pedepsa
pronunțată în privința sa. Este important, așadar, a se specifica durata termenului de
prescripție, precum și momentul de la care acesta începe să curgă.
Sub aspectul duratei, se impune precizarea că termenele de prescripţie a executării pedepsei
variază în funcţie de pedeapsa ce urmează a fi executată. Potrivit art 162(7) prin pedeapsa ce
se execută se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă, ţinându-se cont de cauzele ulterioare de
modificare a acesteia. Prin urmare, în cazul unui concurs de infracțiuni, termenul de
prescripție a executării pedepsei se va calcula în funcție de pedeapsa rezultantă. Potrivit art.
162 C.pen., aceste termene sunt:
a)20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea mai mare de 15 ani;
b)5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul
celorlalte pedepse cu închisoarea;
c)3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda.
Sub aspectul momentului de la care începe să cugă termenul de prescripție, același articol
prevede că (2)termenele (...) încep să curgă de la data când hotărârea de condamnare a rămas
definitivă.
(3)În cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei
sub supraveghere ori liberării condiţionate, termenul de prescripţie începe să curgă de la data
când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă.
(4)În cazul revocării liberării condiţionate, în condiţiile art. 104 alin. (1), termenul de
prescripţie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se
calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.
(5)În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie curge
de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport cu durata
pedepsei închisorii.

Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei.

La fel ca și în cazul prescripției răspunderii penale, termenul de prescripție a executării
pedepsei curge în defavoarea unuia dintre subiecții raportului juridic penal, respectiv a
statului, prin autoritățile competente. De aceea, ori de câte ori acestea ies din pasivitate,
termenul prescripției este întrerupt și începe să curgă un nou termen. În acest sens, art. 163
(1) prevede că cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe prin
începerea executării pedepsei. În ipoteza în care, condamnat fiind la pedeapsa amenzii,
infractorul beneficiază de înlocuirea acesteia cu o munca în folosul comunității, potrivit art.
163(3)Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se întrerupe şi prin
înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii.
De asemenea, termenul curge în favoarea persoanei condamnate, dându-i posibilitatea celui
care a comis infracțiunea să își formeze singur un comportament în concordanță cu exigențele
societății. Din acest motiv, orice atitudine neconformă cu aceste exigențe a persoanei
condamnate, determină, în egală măsură, întreruperea cursului prescripției, oferind astfel
autorităților abilitate un nou termen în care să îl oblige pe condamnat să își execute pedeapsa.
Astfel, potrivit art. 163 (1) sustragerea de la executare, după începerea executării pedepsei,
face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii.
(2)Cursul termenului de prescripţie a executării se întrerupe şi prin săvârşirea din nou a unei
infracţiuni.

Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei.

Potrivit art. 164(1) cursul termenului prescripţiei executării pedepsei este suspendat în
cazurile şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.
(2)Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Potrivit dispozițiilor reglementate în Codul de procedură penală, astfel de cauze sunt, spre
exemplu, suspendarea executării pedepsei pe perioada exercitării căilor extraodinare de atac,
sau amânarea sau întreruperea executării pedepsei (în cazul în care condamnatul suferă de o
boală ce nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Adiministrației Naționale a Penitenciarelor,
sau în cazul condamnatei gravide sau care are un copil mai mic de un an).
Suspendarea termenului prescripţiei are ca efect reluarea cursului prescripţiei la încetarea
cauzei de suspendare, iar timpul scurs înaintea acestui moment intră în durata termenului de
prescripţie. Aceasta spre deosebire de întreruperea cursului prescripției, unde, după cum am
arătat în cele ce preced, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Efectele prescripţiei răspunderii penale.

După cum am specificat, prescripția înlătură executarea pedepsei principale care ar fi trebuit
să fie executată. Ca atare, la finalul termenului de prescripție încep să opereze interdicțiile de
exercitare a unor drepturi cu titlu de pedeapsă complementară, începe să curgă termenul de
reabilitare, iar în ipoteza comiterii unei noi infracțiuni se va ridica problema existenței
recidivei postexecutorii.
Legiuitorul reglementează, și în cazul acestei forme a prescripției, o serie de limitele a
efectelor sale. Astfel, potrivit art 162 (6) pedepsele complementare aplicate persoanei fizice şi
măsurile de siguranţă nu se prescriu.
 
REABILITAREA
Exemplu: X execută o pedeapsă de 1 an închisoare aplicată pentru comiterea unei infracțiuni.
După trei ani de la executarea pedepsei, intervine reabilitarea de drept, care înlătură
consecințele condamnării. În ipoteza în care ulterior X va mai comite o infracțiune de furt, nu
va fi sancționat ca infractor recidivist.

Noțiuni introductive.
Consecinţele unei condamnări nu pot fi perpetue. Trecerea timpului stinge din conştiinţa
membrilor societăţii ecourile infracţiunii comise şi, totodată, dă posibilitatea fostului
condamnat să adopte o conduită conformă exigenţelor societăţii. Aceasta este raţiunea pentru
care este reglementată instituţia reabilitării. Aceasta este menită să stimuleze eforturile de
reintegrare ale fostului condamnat care, prin comportarea sa privită în ansamblu în decursul
unei anumite perioade de timp, dovedește că s-a reeducat şi că este posibilă reintegrarea sa în
societate.

Definiţie.
Putem afirma, așadar, că reabilitarea este mijlocul legal prin care, în urma trecerii unei
perioade de timp de la data executării pedepsei, fostul condamnat este reintegrat în societate,
prin înlăturarea tuturor decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor care au rezultat din
condamnare.

Caracteristici.
1. Reabilitarea are caracter general în sensul că operează cu privire la toate condamnările,
indiferent de gravitatea acestora şi indiferent de natura infracţiunii care a atras condamnarea
respectivă.
2. Reabilitarea operează ex nunc, în sensul că înlătură pentru viitor decăderile, interdicţiile şi
incapacităţile care au rezultat din condamnare.
3. Reabilitarea are caracter indivizibil, în sensul că, în cazul unor condamnări succesive, nu
poate fi acordată pentru una sau unele dintre acestea: cu alte cuvinte, nu se poate concepe
existenţa unei reabilitări parţiale a condamnatului, pentru că reabilitarea operează in
personam nu in rem.

Forme.
Legea reglementează două forme ale reabilitării, care diferă sub aspectul modului în care își
produc efectele și al condiţiilor de acordare, respectiv reabilitarea de drept (care își produce
efectele de plin drept în cazul condamnărilor de gravitate redusă) şi reabilitarea
judecătorească (care este decisă de instanţă, după verificarea îndeplinirii anumitor condiţii).
1. Reabilitarea de drept.
Potrivit art. 165, reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost
suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă
infracţiune. Este vorba, așadar, despre acea formă a reabilitării ce intervine din oficiu, în
cazul condamnărilor o gravitate relativ redusă, în ipoteza în care sunt îndeplinite și celelalte
condiții prevăzute de lege:
1. Pedeapsa aplicată de instanţă este amenda, închisoarea de cel mult doi ani, sau închisoarea
a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere. În situaţia în care intervine o graţiere
parţială a pedepsei sau o comutare, reperul pentru stabilirea formei de reabilitare care
urmează să intervină este pedeapsa aplicată de instanţă, nu pedeapsa redusă sau înlocuită ca
urmare a graţierii. În situaţia mai multor condamnări succesive la pedeapsa amenzii sau a
închisorii care nu depăşeşte un an, va opera reabilitarea de drept pentru fiecare dintre acestea,
dacă intervalul dintre executarea pedepsei precedente şi comiterea următoarei infracţiuni, este
mai mare de trei ani. Dimpotrivă, dacă intervalul este mai mic de trei ani, va putea opera doar
reabilitarea judecătorească. De asemenea, în situaţia mai multor condamnări succesive, dintre
care pentru unele ar putea să opereze reabilitarea de drept iar pentru altele reabilitarea
judecătorească, persoana condamnată va putea cere doar reabilitarea judecătorească, întrucât,
după cum s-a menţionat în cele ce preced, reabilitarea are caracter indivizibil, motiv pentru
care nu este posibilă o reabilitare parţială.
2. Să fi trecut un termen de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată (prin
prescripție, grațiere sau împlinirea termenului de supraveghere) a pedepsei aplicate.
3. În cursul termenului de 3 ani, condamnatul să nu mai fi comis altă infracţiune. În cazul
nerespectării acestei condiţii, va putea să opereze doar reabilitarea judecătorească.
2.Reabilitarea judecătorească.
Potrivit art.166 C.pen., condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţă. Este, așadar,
vorba despre o formă a reabilitării cu caracter facultativ, care presupune examinarea de către
instanță a oportunității acesteia. Aceasta este incidentă în cazul altor categorii de condamnări
decât cele în privința cărora operează reabilitarea de drept și presupune îndeplinirea unor
condiţii suplimentare. În ipoteza îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții, instanța va
putea decide, printr-o hotărâre, asupra reabilitării fostului condamnat.
1. Pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea cu executare, mai mare de doi ani sau
detenţiunea pe viaţă, ulterior înlocuită sau comutată. În situaţia în care intervine o graţiere
parţială a pedepsei, reperul pentru stabilirea termenului de reabilitare care urmează să
intervină este pedeapsa aplicată de instanţă, nu pedeapsa redusă ca urmare a graţierii.
2. Să fi trecut un anumit interval de timp de la data executării sau considerării ca executată a
pedepsei, interval variabil în funcţie de cuantumul pedepsei aplicate, denumit termen de
reabilitare.
În privința duratei termenelor de reabilitare, potrivit art. 166(2) acestea sunt:
a)4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte
5 ani;
b)5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte
10 ani;
c)7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei
detenţiunii pe viaţă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii;
d)10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, considerată executată ca
urmare a graţierii, a împlinirii termenului de prescripţie a executării pedepsei sau a liberării
condiţionate.
Se poate remarca, așadar, faptul că durata termenelor de reabilitare se stabileşte în funcţie de
pedeapsa principală stabilită de instanță, indiferent că este aplicată pentru o infracţiune sau
pentru un concurs de infracţiuni, iar nu în funcţie de pedeapsa executată, care poate fi redusă
ca urmare a unei graţieri parţiale.
În ceea ce privește modul de calcul al termenului de reabilitare, acesta se socotește
împlinit cu o zi înaintea zilei corespunzătoare datei de la care a început să curgă și începe să
curgă de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. În cazul pedepsei închisorii
executate integral la locul de deţinere, termenul începe să curgă de la data punerii în libertate,
iar în cazul în care condamnatul a fost liberat condiţionat de la data împlinirii duratei
pedepsei aplicate de instanță. În cazul condamnărilor succesive, dat fiind caracterul
indivizibil al reabilitării, termenul acesteia se stabileşte în funcţie de condamnarea mai
severă, dar începe să curgă de la data executării ultimei condamnări. Când executarea
pedepsei s-a stins prin prescripţie, termenul reabilitării începe să curgă de la data împlinirii
termenului de prescripţie, în cazul graţierii totale sau a restului de pedeapsă, termenul începe
să curgă de la data apariţiei actului de graţiere, în timp ce în caz de graţiere parţială, termenul
reabilitării începe să curgă de la data executării restului de pedeapsă. În acest sens, art. 167
specifică faptul că (1)Termenele prevăzute în art. 165 şi art. 166 se socotesc de la data când a
luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris.
(2)Pentru cei condamnaţi la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda
a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod.
(3)În caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data
actului de graţiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de graţiere se referă la infracţiuni
în curs de judecată.
(4)În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data
împlinirii termenului de supraveghere.
(5)În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu
pedeapsa cea mai grea şi curge de la data executării ultimei pedepse.
Prin excepție, potrivit art. 166(2), condamnatul decedat până la împlinirea termenului
de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanţa, evaluând comportarea condamnatului până la
deces, apreciază că merită acest beneficiu.
3. În cursul termenului de reabilitare, condamnatul să nu comis o nouă infracțiune. Această
condiție apare ca firească, dată fiind finalitatea instituției reabilitării. Astfel, faptul comiterii
unei noi infracțiuni, denotă că fostul condamnat nu a adoptat o conduită conformă exigențelor
societății și nu se justifică reabilitarea sa.
4. Condamnatul a achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţiile civile
stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut
posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţat la despăgubiri. Prin urmare,
neîndeplinirea acestor obligații nu constituie un impediment în calea reabilitării decât în
ipoteza în care se datorează relei-credințe a fostului condamnat.

Soluţionarea de către instanță a cererii de reabilitare.

Întrucât reabilitarea judecătorească presupune o examinare din partea instanței cu privire la
oportunitatea acordării ei, pentru a fi admisă, cererea de reabilitare trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege. Potrivit art. 170 C.pen.
(1)În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după
un termen de un an, care se socoteşte de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă.
(2)Condiţiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite şi pentru intervalul de timp care a
precedat noua cerere.
(3)Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiţii de formă poate fi reînnoită
potrivit Codului de procedură penală.

Efectele reabilitării.
Potrivit art. 169(1)Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi
incapacităţile care rezultă din condamnare. În acest context, decăderile şi interdicţiile pot
decurge din hotărârea de condamnare, în cazul în care, alături de pedeapsa principală, s-a
aplicat pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, în timp ce incapacităţile decurg
din dispoziţii legale extrapenale prin care se reglementează diferite activităţi (legea de
organizare judiciară, legea de organizare a avocaturii) unde se prevede că persoanele
condamnate nu pot ocupa anumite funcţii (magistrat) sau nu pot exercita anumite
profesii(avocat). Dat fiind specificul efectelor reabilitării, este evident faptul că o condamnare
în privinţa căreia a intervenit sau s-a pronunţat reabilitarea, nu se ia în considerare la
stabilirea stării de recidivă.

Limitele efectelor reabilitării.

În conformitate cu art. 169(2) reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia
din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut.
De asemenea, (3)reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, dată fiind finalitatea
lor specifică, de înlăturare a unei stări de pericol şi de preîntâmpinare a comiterii de noi fapte
prevăzute de legea penală.

Anularea reabilitării judecătoreşti.

Este cunoscut faptul că anularea unui act este determinată de cauze anterioare sau
concomitente acestuia. În cazul reabilitării, potrivit art. 171, reabilitarea judecătorească va fi
anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârşise o infracţiune
care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare.