Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
„Oamenii priveau harta și ascultau minunându‐se, fără însă ca nedumerirea să li se fi șters de pe chip. Ieremia își
duse mâna la gură și clătină din cap, gestul obișnuit al țăranului pe care‐l uimește ceva.
— Adevărat, domnule, că mare‐i pământul! Păi noi ce mai suntem pe lângă el? Niște gândaci amărâți!
— Uitați‐vă, reluă Anton Lupan, arătând cu creionul, aceasta este Mediterana, pe lângă care Marea Neagră pare
un lighean; iar Mediterana, la rândul ei, față de Oceanul Atlantic, ai zice că e cât un lăculeț. Pe toate aceste mări și oceane,
care scaldă continentele, mișună mii și mii de corăbii și de vapoare, iar pe continente freamătă viața a milioane de
oameni...
Ismail se săltă de la locul lui și, aplecându‐se deasupra hărții, întrebă temător, ca și când s‐ar fi așteptat să se
ridice din apele mărilor o mână care să‐l strângă de gât:
— Unde estem Stambul?
— Uite‐l colea! [...] Bucătarul oftă și tăcu.
— În clipa când aici, la Sulina, soarele a apus, reîncepu Anton Lupan, fără să fi înțeles oftatul lui, în cealaltă parte
a pământului, în Alaska, în Tahiti sau în Hawai se luminează de ziuă. Când noi aici ne culcăm, trudiți, să ne odihnim, în alte
părți oamenii își încep truda lor de fiecare zi. Viața freamătă necontenit pe pământ, nu ‐i niciodată odihnă deplină – odihna
deplină ar însemna ca pământul să fi murit. Dacă te ostenești să cuprinzi măcar cu mintea întinderea acestei lumi,
înseamnă că nu mai ești chiar atât de mic în fața ei, cum a spus Ieremia, așa de amărât. Eu, unul, mi‐am pus în gând să
ajung la unul din capetele ei, unde a rămas până azi un loc necercetat de niciun călător.
— Adică să mergem chiar la capătul pământului, domnule? întrebă Cristea Busuioc, gâfâind.
Anton Lupan se uită la toți, pe rând. Gherasim stătea cu coatele pe masă, privind neclintit harta, fără ca pe chipul
lui ca de gheață să se poată citi vreun gând. Ieremia își luase mâna de la gură, dar își ținea falca și clipea din ochi, uitându‐
se pe furiș la ceilalți. Ismail rămăsese posac încă de adineauri; ceea ce se vorbise pe urmă ai fi zis că nu ‐l mai privea. Pe
chipul lui Mihu se ivise o lumină arzătoare, ochii îi sclipeau vii, fără ca în ei să se fi stins mâhnirea de la început; era prea
mărunt, prea nedestoinic pentru ceea ce se punea la cale aici!... Cât îl privește pe Haralamb, el își trase căciula pe ochi, își
băgă mâinile în sân și se suci într‐o parte, înstrăinându‐se de vecinii săi, cu care socotea că nu are nimic de împărțit, în
clipa când se pregăteau să plece la un asemenea drum.
— Fie și capul pământului, dacă vrei să‐i zici așa! răspunse Anton Lupan la întrebarea plutașului. Dar să nu vă
speriați, că nu‐i un drum chiar atât de greu de făcut. Iată, în loc să faci de douăzeci de ori drumul de‐aici până la Pireu...
— O fi! zise Gherasim, cu chipul de nepătruns.
Ceilalți tăceau, parcă mai nedumeriți ca la început. Chiar în ochii lui Cristea Busuioc, care atâta vreme visase să
plece în lume, rupându‐se de gura Siretului, unde se sfârșește drumul oricărui plutaș, se ivise acum o îndoială ușor de citit.
Numai Mihu asculta, îmbujorat la chip, cu aceiași ochi vii, neclintiți.“
(Radu Tudoran, Toate pânzele sus!)
3 . Comparația din fragmentul: „aceasta este Mediterana, pe lângă care Marea Neagră pare un lighean“
sugerează că:odel de lucrare scrisă semestrială