CE E AMORUL?

de Mihai Eminescu
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.

De-un semn in treacat de la ea

El sufletul ti-l leaga,
Incit sa n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.

Dar inca de te-asteapta-n prag

In umbra de unghere,
De se-ntilneste drag cu drag
Cum inima ta cere:

Dispar si cerul si pamint

Si pieptul tau se bate,
Si totu-atirna de-un cuvint
Soptit pe jumatate.

Te urmareste saptamini
Un pas facut alene,
O dulce stringere de mini,
Un tremurat de gene.

Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atitea ori
Si noaptea totdeauna.

Caci scris a fost ca viata ta

De doru-i sa nu-ncapa,
Caci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.

CINE DINTRE NOI de Ana Blandiana

Când pleci
Nu stiu care dintre noi doi a plecat,
Când întind mâna
Nu stiu dacã nu mã caut
Pe mine,
Când îți spun: te iubesc,
Nu știu dacã nu mie îmi spun
Și mi se face rușine.
Odinioarã
Știam cum arãți,
Erai
Nespus de înalt si de subțire,
Știam de unde-ncepi
Și unde mã sfârșesc,
Îți gãseam ușor
Buzele, gâtul,
Clavicula dulce,
Umãrul copilãresc.
De mult, îmi amintesc,
Eram doi,
Țin minte cum ne țineam de mânã…
Cine-a fost înfrânt dintre noi?
Cine-a putut sã rãmânã?
Singurul trup este al tãu
Sau al meu?
Și mi-e atât de dor
De cine?
Numai tãcând,
Cu ochii-nchiși, cu dinții strânși,
Mai pot sã te distrug
Cu greu
În mine.

TREI LACRIMI RECI DE CALATOARE de Ion Minulescu

Si-ai sa ma uiti –
Ca prea departe
Si prea pentru mult timp pornesti!
Si-am sa te uit –
Ca si uitarea e scrisa-n legile-omenesti.
…………………………………
Cu ochii urmari-vei tarmul, topindu-se ca noru-n zare,
Si ochii-ti lacrima-vor poate
Trei lacrimi reci de calatoare;
Iar eu pe tarm
Mihnit privi-voi vaporu-n repedele-i mers,
Si-ntelegind ca mi-esti pierduta,
Te-oi plinge-n ritmul unui vers.
Si versul meu
L-o duce poate vreu cintaret pina la tine,
Iar tu –
Cintindu-l ca si dinsul,
Plingindu-l, poate, ca si mine –
Te vei gindi la adorata in cinstea careia fu scris,
Si-uitind ca m-ai uitat,
Vei smulge din cadrul palidului vis
Intunecatu-mi chip,
Ca-n ziua cind te-afunda vaporu-n zare
Si cind din ochi lasai sa-ti pice
Trei lacrimi reci de calatoare!

Sonetul XX – de Marin Sorescu

Atât de obosiți picăm unul în brațele altuia
Sprijinindu-ne în buze,
În vârful cuvintelor de dragoste,
Îmbrăcat în buzele tale spuneam,
Cuvintele mele îmbrăcate în buzele tale
Ca o defilare de regine, cu hlamide de purpură.
Oboseala asta mă odihnește
Sfârșeala înseamnă aproape un început,
Am nervi tari, cremene,
Scapără una două, sar scântei
Ce-ar fi să dăm foc luminii,
S-o vadă și alții
Cu ochi
Ca ai noștri, mari, uimiți,
Care se uită la spectacolul mistuirii de sine.
Toate izvoarele clipocesc peste mine
Parcă-s pe fundul unui râu
Care ți-a luat părul la vale.

Poezii de dragoste despre iubiri neimplinite

Nu te-ai priceput! de George Cosbuc
Nu te-ai priceput!
Singur tu nu mi-ai placut,
Ca eu tot fugeam de tine?
O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine!
Ti-am fost draga, stiu eu bine,
Dar, sa-mi spui, tu te-ai temut.
Si eu toate le-am facut,
Ca sa poti sa-mi spui odata,
Sa ma-ntrebi: -” Ma vrei tu, fata?”
Si plangeam de suparata
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca-s mandra si n-am vrut
Ca s-ascult vorbele tale?
Dar de unde stii? In cale
Ti-am umblat si-n deal, si-n vale,
Si-orisiunde te-am stiut.
Zile lungi mi le-am pierdut,
Sa ma-nprietenesc cu tine;
Tu-mi umblai sfios, Sorine,
Si plangea durerea-n mine
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Am fost rea si n-as fi vrut
Sa te las, ca alta fata,
Sa ma strangi tu sarutata?
Dar m-ai intrebat vreodata?
Ma-nvingea sa te sarut
Eu pe tine! Pe-ntrecut
Chiar catam cu viclenie
Sa te fac sa-ntrebi, si mie
Mi-a fost luni intregi manie
Ca tu nu te-ai priceput.
Nu te-ai priceput!
Zici ca de m-ai fi cerut
Mamei tale nora-n casa,
N-as fi vrut sa merg? E, lasa!
Ca de-o fata cui ii pasa
Nu se ia dupa parut!
De-ntrebai, ai fi vazut!
Tu sa fi-nceput iubitul,
Ca-i faceam eu ispravitul
Tu cu painea si cutitul
Mori flamand, nepriceput!

A CUI E VINA? de C. A. ROSETTI

Tu-mi ziceai o dată cum că pân’ la moarte
Dragostea ta toată mie-mi vei păstra;
M-ai uitat pe mine, le-ai uitat pe toate,
Astfel merge lumea, nu e vina ta.
Tu-mi ziceai odată, ah! al meu iubite,
Partea mea din ceruri ţie ţi-o voi da;
Toate sunt uitate, toate sunt pierdute,
Astfel este veacul, nu e vina ta.

Când vărsai, ştii, lacrămi şi-n genunchi la mine

Îmi ziceai: o dragă, nu te voi uita!
Mă uitaşi îndată, mort fui pentru tine;
Vremea şterge toate, nu e vina ta.

Când te-aveam în braţe, buza ta cea dulce

Roa fericirii pe a mea lăsa;
Dar acum otravă şi venin mi-aduce,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Aurul şi slava îţi goni amoru,

Şi-ţi văzui credinţa că în vânt zbura,
Ţi-ai închis şi rana, îţi peri şi dorul
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Cinste şi iubire, dragoste, credinţă,

Ieri jurai tu mie, azi cui s-o-ntâmpla;
Nu cunoşti iubire, nu simţi pocăinţă,
Astfel ţi-este sexu, nu e vina ta.

Dar cu toată însă, multa-ţi necredinţă,

Inima-mi tot bate orcând te-oi vedea;
Înger eşti în ochi-mi, sfântă mult fiinţă,
Astfel e amoru, nu e vina mea!

Umbra de Theodor Șerbănescu (1839 – 1901)

Şi pentru ce mai fug de tine?
Şi când lipseşti, de ce te cat?…
Ah! Nu eşti tu oricând în mine,
Cu dorul meu nealinat?

Dar când lipsești, pornesc spre tine

Ca vas gonit de aprig vânt,
Parcă n-ai fi etern în mine,
Oriunde eşti, oriunde sunt!

Ş-apoi când pot privi la tine,

Mă-ntorc şi plec şi plec oftând,
Parcă plecând nu vii cu mine,
Tu, umbra tristului meu gând!…

În cartea oarbelor destine,

Pe semen astfel mi-a fost dat:
Când te-oi vedea, să fug de tine,
Şi când lipseşti, eu să te cat.

Poezii de dragoste și dor

De ce nu-mi vii – de Mihai Eminescu
Vezi, rindunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aseaza bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

O, vino iar in al meu brat,

Sa te privesc cu mult nesat,
Sa razim dulce capul meu,
De sinul tau, de sinul tau !

Ti-aduci aminte cum pe-atunci

Cind ne primblam prin vai si lunci,
Te ridicam de subsuori
De-atitea ori, de-atitea ori ?

In lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorasc scintei …
Dar, oricit ele sunt de sus,
Ca tine nu-s, ca tine nu-s !

Caci tu inseninezi mereu

Viata sufletului meu,
Mai mindra decit orice stea,
Iubita mea, iubita mea !

Tirzie toamna e acum,

Se scutur frunzele pe drum,
Si lanurile sunt pustii …
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii ?

Cântec naiv de Emil Brumaru

Afară plouă laic și-aș vrea să fii aici,

Să tac, să taci, tăcerea la fleacuri să ne-mbie,

Să lâncezim pe paturi ca două mari pisici

După ce-au lins smântână (slup-slup) din farfurie.

Ți-aș spune-ncet: Dă-mi mâna… și poate că mi-ai da-o

Cu sufletu-n ruină ca-n vechi foiletoane
În care-n moi fotolii leșină dulcu cucoane
Vărsând pe sâni ceșcuțe de lapte cu cacao

Ți-aș da deoparte părul cu gura de pe gât,

Cu gura ți-aș desface nasturii mici de bluză
Și ți-aș șopti-n urechea ta fleață și confuză:
„Afară plouă laic și-s trist și mi-i urât…”
Descântec de ploaie de Ana Blandiana
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei,
Ploile proaspete şi plictisitoarele ploi fără sfârşit,
Iubesc ploile, iubesc cu patimă ploile,
Îmi place să mă tăvălesc prin iarba lor albă, înaltă,
Îmi place să le rup firele şi să umblu cu ele în dinţi,
Să ameţească, privindu-mă astfel, bărbaţii.
Ştiu că-i urât să spui “Sunt cea mai frumoasă femeie”,
E urât şi poate nici nu e adevărat,
Dar lasă-mă atunci când plouă,
Numai atunci când plouă,
Să rostesc magica formulă “Sunt cea mai frumoasă femeie”.
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că plouă
Şi-mi stă bine cu franjurii ploii în păr,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că-i vânt
Şi rochia se zbate disperată să-mi ascundă genunchii,
Sunt cea mai frumoasă femeie pentru că tu
Eşti departe plecat şi eu te aştept,
Şi tu ştii că te-aştept,
Sunt cea mai frumoasă femeie şi ştiu să aştept
Şi totuşi aştept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Şi toţi trecătorii adulmecă ploaia să-i simtă mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poţi să te-ndrăgosteşti fulgerător,
Toţi trecătorii sunt îndrăgostiţi,
Şi eu te aştept.
Doar tu ştii –
Iubesc ploile,
Iubesc cu patimă ploile, înnebunitele ploi şi ploile calme,
Ploile feciorelnice şi ploile-dezlănţuite femei…

Îmbrãtisarea de Nichita Stănescu

[…] Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe

aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Îţi aduci aminte plaja? de Ana Blandiana

Îţi aduci aminte plaja
Acoperită cu cioburi amare
Pe care
Nu puteam merge desculţi?
Felul în care
Te uitai la mare
Şi spuneai că m-asculţi?
Îţi aminteşti
Pescăruşii isterici
Rotindu-se-n dangătul
Clopotelor unor nevăzute biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care
Te îndepărtai alergând
Înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie
De depărtare
Ca să mă priveşti?
Ninsoarea
Se stingea
Amestecată cu păsări
În apă,
Cu o aproape bucuroasă disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare
Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă
Peste ochiul în care-aşteptam.

Evocare de Nichita Stănescu

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, —
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.

Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

Între ape, numai ea era pământ.