Nietzsche era un ateist, dar în același timp era deranjat de faptul că noi încă n-am

înțeles pe deplin ce de fapt înseamnă acea Moarte a Dumnezeului, și cât de mult

civilizația de Vest depinde de sistemul valorilor morale iudeo-creștine. Nietzsche se
autoproclama un "dinamit", deoarece era maestru la distrugerea sistemelor
convenționale de a gândi, și tot asta făcând-o într-un stil extrem de elocvent.

Creştinismul, în umilinţă, este după opinia lui Nietzsche încercarea sclavilor și a celor
slabi de a impune tuturor, valorile lor. Mulţimea. Masa exemplarelor nereuşite ale
naturii invadează morala cu valorile sale care îi priesc ei: cu iubirea aproapelui, cu
mila etc.

În concepţia lui Nietzsche creştinismul a ajuns la sfârşit. Nihilismul câştiga tot mai
mult teren. Este vidul care ia naştere când valorile creştine se află în disoluţie. De la
Copernic, omul se îndreaptă într-o viteză ameţitoare de la centru înspre nimic.  Şi-a
pierdut punctul central, l-a ucis pe Dumnezeu. „Dumnezeu a murit”. Nietzsche face
cunoscută această veste. Omul este obligat de acum să nu mai conteze decât pe el
însuşi fără nici o speranţă şi să menţină singur în sine, vigilenţă şi viguroasă, voinţa
sa de putere. Aceste cuvinte au fost adeseori interpretate ca exprimând o sfidare
prometeană, ambiţia unui om care deghizându-se în “supraom” voia de fapt să fie
Dumnezeu.

În “Ştiinţa veselă” (1881), Nietzsche îl descrie pe “omul nebun” care le aduce

celorlalţi vestea morţii lui Dumnezeu. “Nebunul” – “N-aţi auzit de acel nebun care
ziua în amiaza mare aprinsese un felinar şi alerga prin piaţa strigând neîncetat: «Îl
caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!», «Unde a plecat Dumnezeu?» striga el.
«Am sa va spun eu! Noi l-am ucis. Voi şi eu! Noi toţi suntem ucigaşii lui!… Dumnezeu
a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm noi, ucigaşii
ucigaşilor?»” Cităm cunoscutul aforism: “Dumnezeu a murit! / Dumnezeu rămâne
mort! / Şi noi l-am ucis!” (23, Nebunul).

Nietzsche vrea să spună prin aceasta că, în cadrul societăţilor noastre moderne,
dispariţia lui Dumnezeu, ca orizont al gândurilor şi practicilor noastre, nu trebuie
înţeleasă ca simplă despărţire a unui idol, ci ca un eveniment care angajează plenar
condiţia noastră umană.   “Moartea lui Dumnezeu înseamnă pierderea brutală a
tuturor valorilor noastre tradiţionale (dreptate, adevărul, binele…), distrugerea bruscă
a tuturor reperelor. De aceea nebunul are nevoie de o lanternă aprinsă pentru a
avansa: prăbuşirea lui Dumnezeu a aruncat lumea în obscuritate (Ce să facem? Ce
să credem? Încotro să mergem?). Întreaga istorie a umanităţii este astfel bulversată:
pentru că reacţia omului să fie pe măsura evenimentului, el va trebui să se
depăşească pe sine, să se redefinească, să se  reinventeze”.