.

'
I
(

EL-EMENTE DE
BIOCHIMIE ·
Sub redactia: Anica Dricu·
'

Oana Ştefana Purcaru Daniela Tache Suzana Dănoiu

Editura Medicală Universi tară Craiova

2009
...
 CUPRINS
• Colaboratori: Prefaţă ................................................................ .. 9
CAP.1- APA ŞI ECHILIBRUL HIDRIC 11
Oana Alexandru . 1.1. Repartiţia apei în organism .. .............................. . 12
Ani Simona Sevastre 1.2. Funcţiile apei în organism .......... .. , .... . .............. . 16
Laura Drăguţescu 1.3. pH-ul lichidelor biologice ................................. .. 21
1..3.1. pH-ul sanguine................ ...... .......... ................... 22
1. 3. 2. pH-u/ urinei•.......... .. .. . . . . . . . .. . . . . . . . . . .. .. . . .. . .. . . . . . .. .. . .. .. 22
1. 3. 3. pH-u/ sucului gastric ........ .. . ; . : ............ , ...... . ...... , . .. . . 23
1.4. Compoziţia. ionică a fluidelor extracelulare si
· intracelulare.................................... 23
1.5. Homeostazia apei ............. ...... .. .... .......... .... .... .. 25
1.6. Schimburile hidroelectro\itice transmembranare ..... 28
CAP.2 -AMINOAC/'?f PEPTIDE PROTEINE 35
2.1.. Aminoacizii....................................................... 35
2. 1.1. Generalităţi ............... .. ....... ........ .. ... .. ........ . .. ...... . 35
2. 1.2. Importanţa biomedicală . .. . . .. . . . . . . .. ... .. ... .. .. . . . . . ... . . ... .. 36
2. 1.3. Aminoaciziiproteinogeni (standard) ... ...... .... . ............ 37
2. 1.3.1. Structura aminoacizilor standard . .... .... .... ......... 37
2.1.3.2. Clas\ficarea aminoacizilor proteinogeni .. ............ 45
2. 1.4. Aminoacizii atipici sau derivaţi . . .. . . . .. . . .. . .. ... . . .. . . . .. . .... 48
. 2 . 1.5. Aminoacizii neproteinogeni ... .................................. 49
2. 1.6. Proprietăţi .... .................................... :........... .. ..... 50
2.2. Peptide ............. ,, ...... .... ... ..... .. .... . .... .. .......... . 60
2.3. Proteine . .. ... . .. .. .... ... .. ... .. .......... ... .. .. . .. .. .. ..... . .. 65
2. 3.1. Clasificare , ...................................... ,.. .. . . . . . . . . .. . .... 65
2. 3.2. Structura proteinelor ....... . ...... , ......... ....... ,......... .. .. 66
2.3.2.1. Structura primară . .. ..... .. . .. .. .... . .. . .. ... .. .. . .. .. . .. .. 67
2.3.2.2. Structura secundară .. ... . . . . ... ... .. .. ... .. .. . .. .. .. . .... 67
2.3.2.3. Structura terţiară .. . .. .. .. .. . .. . .. .. .. ... .. .... .... .. .. ... .. 72
2.3.2.4. Structura cuaternară .. ... .. .. .. . .. ... .. .. .. .. ... .. ... ..... 75
2.4. Reprezentanţi ..... . .. ........................... ............ . 76 CAP.5 - GLUCIDE 183
2.4. 1. Hemoglobina ..... ... , .. .. ... .. .. .. .. .... . ... ....... ....... ....... . .. 76 5.1. Generalităţi .. ........ .. . .. 183
2.4. 2. Imunoglobulinele .... ....................... ... .... .... ..... ..... .. 79 5.2. Clasificare .............. .............. ..... .. . ......... ... .. ... .. 183
CAP.3 - VITAMINE 85 5.2.1. Monozaharidele ........... . ............... ... .. ................. .. 184
3.1 . Caracterizare, istoric ................................................ . 85 5.2.1.1 . Clasificare .. .. .. ...... .. .. ...... . ..... ..... ..... .. .......... . 184
3.2. Vitamine hidrosolubile ................... .......................... . 91 5.2.1 .2. Structura ozelor ......... .. ........................ .. ...... . 185
3.2. 1. Vitamina B1 ........ .................. ......................................... .. 92 5.2.1.3. Stereochimia .. ... ... .. .. ..... ... .............. ...... . ..... .. 188
3. 2. 2. Vitamina B2 ............................... ... ............... ................. .. 94 5.2.1.4. Proprietăţi fizice ....... ............ .................. ...... . 191
3.2.3. Vitamina 83 ............................. ....... ...... ........................ .. 98 5.2.1.5. Proprietăţi chimice ...... ....... ........................ .. . 191
· 3.2.4. Vitamina 85 ................................ ................................... . 103 5.2.1.6. Principalii reprezentanţi .. . ... . .. . . . .. : ......... .. ... . .. .. 193
3.2.5. Vitamina 86 ...... .............................................................. 106 5.2.1.7. Derivaţii naturali ai monozaharidelor ........... ..... .. 195
3.2.6. Vitamina 87 ........,.. .................... ................................... .. 108 5. 2. 2. Ozidele ........... .... ............ .... ........... ·: .... ......... : . .. .. 196
3.2. 7. Vitamina 89 ............... ............ ............. ... :...................... . 111 5.2.2.1. Dizaharidele .... ........ . .. ..... .... .. .. : ......... .. ..... .. . 196
3.2.8. Vitamina 812 ................................................................ :.. 115 5.2.2.2. Polizaharidele ......................... : .............. .............. . 199
3.2. 9. Vitamina C ................................................................... .. 118 5.3. Glicoproteinele şi proteoglicanii .'............. ..... ..... . 203
3. 2. 10. Acidul /lpoic ............................................... ................. .. 121 5. 3. 1. Glicoproteinele ... . .... ........ .... .. .. ........ .. ..... .. .. .. ..... ... 203

3.3. Vitamine liposolubile .............................................. .. 123 5.3.2. Proteoglicanii .. ........ ... .... .. ... .. ... ..... ......... .... --: .. ... . 205

3.3. 1. Vitaminele A ................ ............ .... .................... ............ .. . 123 CAP. 6 - LIPIDE · 209

3.3.2. Vitaminele O ....... .......................................... ................ . 131 6.1. Definiţie. Clasificare. Rol uri biologice .... ........ .. .. 209
3.3.3. Vitan1inele E ................................................. .................. 135 6.2. Structura lipidelor .............. ......................... ... 211

3.3.4. Vitaminele K ... :.... ...................... .................................... . 139 6.2.1. Acizii graşi ...... ... ................. .. .... ... .... . ... ............. .. 211
CAP. 4 - ENZIME 143 6.2..1.1 . Acizii gra ş i saturaţi ..... ..... ............ .............. .. .. 212
4.1 . Consideraţii generale.Istoric .................................... 143 6.2.1 .2. Acizii graşi nesaturaţi ...... .. ............................ . 212
4.2. Nomenclatura şi clasificarea enzimelor ................ .. 145 6.2.1.3. Acizii graşi particulari ................... :.. .......... .. .. . 214
4.3. Structura co nformaţională a enzimelor ....... .......... .. 152 6.2.1.4. Caracteri stici ale acizilor graşi ..... ...... ........... .. .. 215
4.4. Specificitatea enzimelor ................. ............... ........... 155 6. 2.2. Alcoolii . ... ... ... .................. .... .. ....... ............ ......... . 215
4.5. Cinetica reacţiilor catalizate enzim atic .................. .. 157 6.2.2.1 . Alcoolii alifatici neazotati ...... .... ................ ..... . 21 6

4.6. Factorii care influenţează activitatea enzimatică .. . 161 6.2.2.2. Aminoalcool li .............................................. . 216
4.7. Mecanismul de acţiune al enzimelor .. .......... .. ...... 171 6.2.2.3. Alcoolii ciclici .... .. ......... .. ................................ . 218
4.8. Enzimele allosteri ce ...... ..... ... .. ....... ...... .. ... . ..... .. 174 6. 2.3. Gliceridele ...... .. .... . .. ..... .... ... .............. ... ........... . .. 21 9
4.9. Aplicaţii ale enzimelor ................ ..................... .. 176 6.2.4. Ceridele ....... .. .... ...... ...... .. ... ..... ...... ...... . ...... : .... .. 220
4.1 O. Patologic enzimatică . ..... ......... ...... .......... .. ..... . 177 6.2.5. Steridele .. ....... ........ ..... ........ . .. .. ... .. ........ ..... .. ... . .. 220

.,,,,
 6.2.6. Colesterolul. Surse de colesterol .......... : ... .......... .... ..
6.3. Lipide complexe (Heterolipide) . ..... .. ... .. .. .. . .. .. .. ...
6.3.1. Glicerofosfo/ipidele . .. . . . .. . .. .. .. . .. ... . . .. ... . . .. . . . .. . .. . . . ....
6.3.1.1. Glicerofosfolipide cu azot ........... :....................
6.3.1.2. Giicerofosfolipide fără azot .......... : .. ................ .
6.3. 2. Sfingolipidele
CAP.7-ACIZIJ NUCLEICI
7.1. Structura nucleotidelor ............. ..
7.1.1. Baze purinice şi pirimidinice .................. : ...................... .
7. 1. 2. Restul g/w:;idic ..................................................,......... .
7.1.3. Nuc/eozide ................................................................... .
7.1.4. Nucleotide ..... :.............................................................. .
7.1.5. Acizii nucleici .................................................................
7.2. ADN-ul ........................................................................
7.2.1. Structura covalentă a ADN-ului ...............,. ................... .. , 241
7.2.2. Structura secundară a ADN-ului........... , ........................ .
7.3. ARN-ul
7.3.1. ARNm ............................ , ........................ .,.: ..... .............. .
7.3.2. ARNt ............................................................................ .
7.3.3. ARNr ., .............................................................. ,............ .
7.4. Analiza secvenţei nucleotidelor din acizii nucleici . 250
Bibliografie.......................... :···············.............................. .
li
L
222
224
224
224
226 Prefaţă
227
229 Oiochîmia a devenit o discipl ii1ă extrem de importantă, man;ată de
230 schimbări esenţiale datorate descoperirilor din ultimii ani. Un progres
232 remarcabil jn biochimia actuala a fost ta.cut la sfârşitul anilor 2003, odata cu
secventarea genomului uman. Acest proiect, intitulat ".Human Genome
233
Projccl'' a avut o influenta decisiva, nu numai asupra evolutiei biochimiei
233 cât şi a altor stiintc înrudite, cum ar fi medicina şi biologia. În acest context,
234 graniţa dintre stiinţele moderne cum ar fi biochimie, medicină
238 b iotehnologie, biologie, fizica, matematică şi comrutere, devine din ce în ce
mai confuză .
240
Lucrarea a fost conce.pută să prezinte î1i. primul rând cunoştiinţe
clasice de biochimie dar, pe lângă aceasta, doreşte să prezinte şi o seric de
242 elemente moderne dar şi să realizeze multiple corelaţii între procesele
245
biochimice şi funcţiile fiziologice studiate în cadrul altor discipline, precum
şi o serie de mecanisme moleculare care stau la baza declanşării bolilor..
247
Cartea ati11ge următoarele capitole ale biochimiei: echilibrul hidric;
248 aminoacizii, proteinele, glucjdele, lipidele, acizii 1rncleici, vitaminele ·şi
250 enzimele. c·apitolele sunt prezentate într-o succesiune logică reprezentând
un matertial accesibil pentru cititor.Textul este însotit de o serie de materiale
ilustrative, care la rândul lor permit o abordare flexibilă a noţiunilor.
Principalul obiectiv al autori lor este să prezinte o lucrare didactică,
251 lipsită pe cât posibil de clemente nesemnificative , care să nu cuprindă
d1:zvoltări neproporţionale ale diferitelor capitole cu dorinţa de a atrage
cititorul şi a-l îndruma către fondul subiectelor abordate. .
Volumul se adresează unor cercuri largi de sludcn\i la medicină
generală, stomatologie, biologie şi biochimie da.r şi medicilor, biologilor
precum şi celor care lucrează în cadrul laboratoarelor de cercetare medicală.
Suntem conştienţi că lucrarea nu poate cuprinde toate cunoştinţe l e
actuale existente, acestea fiind foarte vaste , dar considerăm că este utilă şi
poate satisface cerinţele cititorilor interesaţi de acest domeniu.
'.4utorii
I
' Capitolul 1
Capitolul I - Apa şi echilibrul hidric

APA ŞI ECHILIBRUL HIDRIC

"Toate mecanismele vitale. oricât de variate ar putea fi, au

întotdeauna acelaşi scop final, acela de a conserva constante condiţiile
vieţii în mediul intern. Organismul, deşi are nevoie de mediul înconjurător,

totuşi este relativ independent df! el. Această independenţă, pe care

organismul o are 'faţă de mediul extern, derivă din faptul că în fiinţele vii
ţesuturile sunt, de fapt, apărate de influenţele externe directe şi protejate de

către un veritabil mediu intern, care este con'stituit din lichidele care circulă.
în corp" {CI. Bernard 1857, citat de Schultz, 1998]. Sângele şi limfa care
scaldă celulele sunt considerate ·ca aparţinând mediului intern, care
protejează ceiulele organelor corpului de variaţiile mediului extern.·
Fiziologul american Canon introduce în anul 1929 noţiunea de
homeosfazie. ,Termenul provine din limba greacă, homoios însemnând
asemănător sau acelaşi. Procesele homeostatice sunt acele reacţii
fiziologice care au loc cu scopul de a restabili caracteristicile de echilibru
ale mediului intern.
Având în vedere interacţiunea cu mediul extern şi expunerea
continuă a organismului fa permanentele schimbări ale acestuia,
organismul uman trebuie considerat un sistem deschis. Studiul reacţiilor şi
proceselor care se desfăşoară în interiorul său este complet diferit de cel al
reacţiilor chimice şi transformărilor fizice ale materiei, care pot fi studiate în
condiţii constante de mediu, în ceea ce numim sistem închis.
Comportamentul în sisteme închise este mult mai accesibil studiului
ştiinţific şi poate fi adesea descris în termeni şi limite impuse de legi
precise.
Teoretic vorbind, corpul uman poate fi considerat ca alcătuit din trei
compartimente: primul este reprezentat de masa celulară, respectiv toate
,.
11
 Elemente de Biochimie
!&.Qitolu·/ 1- Apa şi echilibrul hidric
celuleie organismului, în care se desfăşoară practic aproape toate Vârstă şi sex:
procesele chimice, acest compartiment fiind considerat masa activă a
1
-un embrion la câteva zile 97%, fătul de 3 luni 94%, organismul copilului la !
organismului; c_el de al doilea compartiment este reprezentat de ţe_suturile naştere 66%, proporţia scazând pe masura înaintării în vârstă, însa
de susţinere. care include fluidele extracelulare (din sânge, limfă) şi pe cele menţinându-se la organismul adult în limitele specificate. Femeile au un
intercelularn (fluide care împreună formează ·mediul intern), precum şi conţinut mai redus de apă comparativ cu bărbaţii, practic pe seama
mineralele din schelet şi proteinele din ţesuturile de susţinere; cel de al adipozităţii mai mari (cu 10%) ( figura 1.2.)
tre.ilea compartiment este reprezentat de energia de rezervă situată, mai Compartimentul intracelular {ICF) adăposteşte circa 2/3 din
ales, .. în tesutul adipos subcutanat şi în cel din jurul organelor . interne. cantitatea de apă din organism. Apa intracelulară se găseşte în citoplasmă,
'
Aceste trei compartimente nu pot fi însă, separate. Pentru măsurarea lor nucleu, mitocondrii, lizozomi.
există metode indirecte. Dacă corpul nostru conţine 60% apă, lCF reprezintă circa 40% din

greutate. ICF .este in primul rând o soluţie de potasiu si anioni organici,

1.1. REPARTIŢIA APEI ÎN ORGANISM proteine etc. (Supa Celulară!). Membrana celulară şi metabolismul celular
După CI. Bernard, mediul nostru intern este "un ocean in care controlează constituenţii acestui compartiment. ICF nu este omogen :î.n

supravieţuiesc celulele şi ţesuturile". Apa din organism este situată în două organism, el reprezintă un conglomerat de lichide din toate celulei~
compartimente, separate de membrane semipermeabile, respectiv organismului.
· compartimentul intracelular (/ntrace/lular Fluid - ICF) şi compartiryientul Cea mai mare parte se află sub formă de molecule izolate
extracelular (Extracellular Fluid - ECF), la rândul său divizat în trei (monomeri); în cantitate mai mică sub formă de agregate molec1.,1lare mari
compartimente adiţionale, după cum se poate observa în figura.1.1. şi în cantitate infimă sub formă diso'ciată în ioni H+ şi OH·.
. Hidratarea organismelor variază în funcţie de: În interiorul celulei moleculele de apă (cuprinzând şi ioni şi molecule
• Natura speciilor şi de mediu! În care trăiesc: mici dizolvate) înconjoară complexele macromoleculare intracelulare. în
-aprox 96,5% animalele marine inferioare, care sunt aproape la fel de ansamblu, această cotă constituie apa liberă , care, sub influenţa forţelor
bogate în apă ca şi mediul în care trăiesc, vertebratele inferioare au un osmotice, poate fi mobilizată, cel puţin parţiaf.

conţinut mai redus din cauza scheletului care ocupă o parte mai mar-e din Spre deosebire de aceasta, apa legată intim în · structura
corp. complexelor macmmoleculare celulare nu este mobilizabilă şi nu se supune
-58-66% organismul uman adult; la om conţinutul de apă se află în raport forţelor osmotice.
direct cu suprafaţa corporală şi variază între limitele menţionate, funcţie de Compartimentul extracelular (ECF) adăposteşte restul de 1/3 din
aclipozitate astfel încât la o adipozitate normală (22%) conţinutul este de apa totală a organismului, reprezentând circa 20% din greutate. Este în
60% din greutate. Cu cât cantitatea de grăsime este mai redusă, cu atât principal o soluţie de NaCI şi NaHCO3• ECF este divizat în trei
cantitatea de apă este mai mare, motiv pentru care cei cu tip constituţional su bcompartimente:
atletic au proporţii mai mari de apă în corp .
. ,.
12 13
Elemente de Biochimie Capitolul I - Apa şi echilibrul hidric

3. Lichidul transcelular, care este compus dintr-uri set de lichide

care se află în afara compartimentelor menţionate. Cantitativ este
. vorba despre 1-2 litri de lichid din: lichidul cefalorahidian, lichidele
din seroase, mediile lichidiene oculare, articulare. În acest
subcompartiment sunt incluse, în mod arbitrar şi secreţiile digestive,
care deşi cantitativ ar fi semnificative (6-8 L) se resorb ulterior în
Celula diverse segmente ale tubului digestiv. În anumite condiţii patologice
(ICF) la nivelul tubului digestiv se pot acumula cantitati lichidiene
apreciabile cu repercusiuni semnificative asupra balanţei hidrice (şi

implicit electrolitice).
Toate compartimentele lichide ale organismului se află în echilibru
osmotic.
vase esangel 7
spatiu j Ionii şi .substanţele dizolvate ce intră în compoziţia ECF se află în
interstitial-
Plaman ech11ibru şi au concentraţii similare în fiecare subcompartiment al ECF.
. + lichidul
transcelular Volumul ECF este proporţional cu conţinutul total de sodiu (Na).

Fig. 1.1. Repartiţia apei în organism (ICF - compartiment intracelular;

ECF - compartiment extracelular)
Regula60,40, :a:o:
60% din gl"eutate.a.
1. Lichidul interstiţial (ISF - lnterstitial Fluid), reprezintă circa 3/4 din corpului= apă
40% din greutatea
ECF; corpului"' ICF
:a:0% din greutatea
Acest subcompartiment este adevăratul "mediu intern" al corpului "' ECF
organismului. Practic, este un. ultrafiltrat plasmatic care scaldă celulele şi
care este separat de subcomparlimentul intravascular prin membranele
capilare. Membranele capilare permit o circulaţie hidroelectrolitică liberă, Fig 1. 2. Distribuţia cantitativă a apei în organism.
dar se opun ieşirii proteinelor din vase.
2. Plasma, care circulă ca şi componentă extracelulară a sângelui
(reprezintă circa ¼ din ECF); Împreună cu limfa , alcatuieşte practiv
subcompartimentul intravascular.

14 15
Elemente de Bioc_'1fm(Q
Capitolul I - Apa şi echilibrul hidric

-intervine în termoreglare având o caldură specifică, o căldură de

70 evaporare şi o conductibilitate termică mare.
Majoritatea funcţiilor îndeplinite în organism se datorează unor
60 -
proprietăţi fizico-chimice caracteristice moleculei de apă:
--- -- -- - - -- ~- • caracterul de dipol al apei;
• disocierea apei;
căldura specifică;

rezistenţa electrică;

• conductibilitate specifică.
. Proprietăţile fizico-chimice ale apei sunt remarcabile si o
- -- !Jăd,,,fi
______ Ft·tnci sirigularizează faţă de celelalte fluide, făcând-o un lichid aparte.
Apa are o structură atomică simplă, care constă în doi atomi dJ3
hidrogen legaţi de un ato[!l de oxigen (figura1 .4.) Natura structurii atomice
a apei determină proprietăţi electrochimice unice. Par:tea cu hidrogen a
Fig. 1.3. Conţinutul în apă al corpului uman, funcţie de vârstă şi sex moleculei de apă are o uşoară încărcare pozitivă pe partea opusă existând
o uşoară încărcare negativă. Această polaritate moleculară permite apei să
1.2. FUNCTIILE
, APEI ÎN ORGANISM fie uri bun solvent şi este reponsabilă de puternica sa tensiune de
Apa intră în consti\uţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă suprafaţă.

mediul general de reacţie în care se desfăşoară toate fenomenele fizice şi

fizico-chimice corelate cu viaţa. O pierdere de peste 15% din totalul apei
din organism este incompatibilă cu viaţa. Funcţiile apei în organism .sunt
multiple:
-rol structural;
-mediu în care se desfăşoară recţiile biologice;
-intervine (prin H+ şi OH") în reacţii de tamponare, hidroliză, cataliză;
-formare de soluţii;
-favorizează disocierea electrolitică a diverselor substanţe ce iau parte la
reacţii chimice; Fig. 1.4: Structura atomică a apei.
-participă la reacţii de hidroliză, hidratare, oxidare; (după Pidwirny., 2008)
-reprezintă vehicul pentru diverse substanţe;

16"""' 17
Elemente de Biochimie
Când mclecula de apă suferă o transformare de fază (stare), are loc
un aranjament molecular cu un pattern distinct (figura nr 1.5. ).
Aranjamentul molecular luat de gheaţă (forma solidă a moleculelor de a pă)
conduce la o creştere a volumului şi o scădere a densităţii. Expan!5iunea
moleculei de apă în cursul îngheţării permite gheţii să plutească deasupra
apei lichide.
Fig 1.5: Aranjamentul molecular al apei fun cţie de starea de agregare:
A: Structura moleculară ordonată a apei ~olide - gheata; 8: Structura
moleculară semi-ordonată a apei lichide; C; Structura molecu·lară
dezordon ată a apei gazoase - vapori de ap ă.
(după Pidwirny, 2008)]
Apa are o căldurfi specifică în altă. Căldura specifică reprezintă
cantitatea de energie necesară pentru a schimba temperatura unei
substanţe. Deoarece apa are o căldură specifică mare, ea poate absorbi o
mare cantitate de energie calorică înainte de a începe să se încălz.eas~ şi
de asemenea eliberează energie lent în situaţiile în care se răceşte.
Această proprietate permite modularea temperaturii Pământul ui şi este
extrem de importantă la organismele vii şi îndeosebi la om în reglarea
temperaturii corpului.
Apa conduce căldura mult mai uşor decât orice alt lichid cu excepţia
mercurului, ceea ce face ca în cazul cantităţilor mari de apă cum întâlnim în
lacuri şi oceane, profilul vertical al temperaturii să fie relativ uniform. În
organism această proprietate este importa ntă în homeostazia termică.
!&_pitoiul I -Apa şi echilibrul hidric
Moleculele de apă se prezintă în stare lichidă într-un interval larg de
temperatură O - 100°C, ceea ce-i permite să existe în stare lichidă în
majoritatea locurilor de pe planetă, iar în organismul umân expus
temperaturilor extreme (respectiv foarte joase) să constituie un avantaj, un
factor de protecţie împotriva distrucţiei tisulare.
Apa are o tensiune de suprafaţă (tensiune superficială) foarte înaltă
sau, cu alte cuvinte, este adezivă , elastică şi tinde să se agrege în picături
mai degrabă decât să se împrăştie sub formă de peliculă fină deasupra
unei suprafeţe. Această proprietate permite apei să stea ataşată pe
supra feţe verticale împotriva fenomenului de gravitaţie, permite formarea
de picături şi unde permite plantelor să transporte apa_(şi nutrienţii dizolva ţi
în ea) de la rădăcini spre frunze şi circulaţia sângelui în vasele de calibru
foarte mic.
Apa în stare pură are un pH neutru, nefiind nici bazică şi nici acidă
în această stare.
O soluţie este neutră, ca apa pură, când cuprinde ioni H+ şi ioni OH-
în aceeaşi concentraţie. în apa pură la 25°:
[H•] == [OH'] = 10-1
În genere, se spune că o soluţie are reacţie acidă când cuprinde o
cantitate oarecare de acid liber (necombinat) şi că are reacţie bazică
(alcalină) dacă cuprinde o cantitate de bază necomb inată. În solutiile acide
concentraţia ionilor H• este mai mare ca ' în apa pură şi implicit decât
con centraţia ionilor OH-. în soluţiile alcaline situaţia este inversă. La
temperatura de 25°, pentru sol uţii acide:
[HJ > 10-7 > [OH') ·
Pentru soluţii alcaline:
[OH·] > 10-7 > [H•]
Aceste relaţii arată că aciditatea unei soluţii este ca racterizată
cantitativ de concentraţia ionilor H• din soluţie, iar alcalinitatea de
f
!I
Elemente de Biochimie Capitolul I Apa şi echilibrul hidric

I concentraţia ionilor oH·. Dar, între concentraţia ionilor H• şi oH· există Domeniul de variaţie a [H'] în organism este foarte· mare:
relaţia dată de produsul ionic al apei: ~ O, 1M in sucul gastric
14
[~_•] [OH.] = 10· (la 25°) - 0,0000001 în citosolul celular
De unde rezultă că fiecărei concentraţii a ionilor OH. îi corespunde o Ilustrarea concentraţiil !or de [W] a fost incomodă, de aceea
concentratie bine determinaiă. unică, a ionilor H+ şi prin urmare, aşa cum chimistul danez SPL Săresen a introdus noţiunea de pH:
se caracterizează acidităţile cu ajutorul concentraţiei -ionilor H•. se pot pH: valoarea negativă a logaritmului concentraţiei ionilor de hidroniu
caracteriza şi bazicităţile, tot cu ajutorul concentreţiei ionilor H•. pH = -log[H+]
10-pH =[H+]
2 H2 0 ~ H30+ + OH-

Ion hidroniu: H,O+ (sau H+)

Ion hidroxil: HO- 1.3. Ph-UL LICHIDELOR BIOLOGICE
Toate procesele vitale din organism se desfăşoară la . valori exacte
ale pH-ului

Atomul de ll al 1rnei molecule de a 1);,

Tendinţele de acidifiere şi .alcalinizare au ca efect schimbarea pH-
sedisociazasiseleaqade atomul de
O al moleculei de apa vecine atunci car11I ului organismului
energia Interna a fie.carei molecule este
Multeu.l~ dr: apa favoraliila Valorile pH-u/ui unor lichide cunoscute:
; (nc.iunt:2,;ahl.)
l_._:_
· - - - - - - -~~~ ------' - p'H suc pancreatic;;;?,8-8
Fig.1.6: Ionizarea apei
- pH sangvin= 7,38-7,52
- pH saliva=6,35-6,85
Prin urmare , se poate scrie:
- pH suc gastric= 1,2-3
-în soluţii acide: [H+] > 10·7
- pH urina=6,2 (4,5-8)
-în soluţii neutre: [H•] = 10·7
Mecanisme biblogice de reglare. a pH-ului:
-în soluţii alcaline: [H•] < 10·1
► Mecanismul respirator. prin eliminarea de C0 2 şi H2 O,
Majoritatea proceselor biochimiCG din organism depind de
► Mecanismul renal: eliminarea ionilor hidroniu,
concentraţia ionilor de !1idrogen [H'].
► Ficatul: prin neutralizarea ionilor şi transformarea acidul lactic în
Procese biochimice din organism care depind de concentraţia
glicogen
ionilor de [H.]:
► Pielea: prin eliminare unor acizi (uric ,lactic ,etc.)
► transportul oxigenului în sânge;
► Tractul digestiv: influenţează echilibrul acido-bazic în funcţie de
► reacţii chimice catalizate de enzime;
reacţia secreţiilor gastrice,
► generarea energiei metabolice în timpul respiraţiei;
o În digestia gastrică (pH=1,2-3)se pierde HCI producându-se
o creştere a pH-ulu,
.,..
20 21
Elemente ,:fe Biochin]iQ Capitolul f - Apa şi echilibrul hidric

o ln digestia intestinală şi pa ncreatică (pH=7,8-8), se pierd 7..38 7,42

echivalenti alcalini sub forma de bicarbonat, ceea ce duce la

o scadere a pH-ului

1.3.1. pH-ul sangvin-==7,4

Sângele uman este uşor basic, având pH-ul cuprins în intervalul
7 ,35-7,45
Dereglări ale pH-ul sanguin:
a)- Valoarea pH-ului sanguin mai mare decât 7,45 poartă numele de
al caloză (ex. hiperventilaţi e pulmonară. hipokalemie)

b) Valoarea pH-ului sanguin mai mică ~ecât 7,35 poartă numele de Flg.1.7: Balanţa acido-bazică a organismului
acidoză (ex. hipoventilalie pulmonara, diabet zaharat)

c) V aloarea p_H-u!ui sângelui este mai mic de 7 - există riscul morţii prin 1.3.3. pH•ul sucului gastric=_1,2-3
comă Valoarea scăzută a pH-ului sucului gastric este legată de funcţiile
d) va1·o area pH-ului sângelui este mai mare de 7 ,8 - există riscul morţii prin digestive ale stomacului.
tetanizare (tetanie: contracţii puternice invol~ntare ale muşchi lor) Dereglări. ale pH-ului sucului gastric:

Hiperaciditatea este o tulburare funcţională care se manifestă prin .

1.3.2. pH-ul urinei=6,2 (interval normal 4,5-8) creşterea exces ivă a cantită~i de acid clorhidric din secreţi a gastri că,
. .
Valoarea normală a pH-ulu i urinei este de 6,2. tulburare întâlnită în cazul gastritei şi a u lcerului.
pH-u! urinei are valori normale intre 4 ,5-8, depinzând de alimentaţie,
acid, în cazul a limentaţiei bogate în carne, bazic, în cazul unui regim · 1.4. COMPOZIŢIA IONICĂ A FLUIDE~OR EXTRACELULARE ŞI
vegetarian.
INTRACELULARE
Dereglări ale pH-ul urinar:
Apa libe ră repartizată în diversele sectoare şi compartimente
a) Valori scăzute ale pH-ului urinar produc uri ni acide şi se întâlnesc în
conţine în soluţie electroliţi (anioni şi cationi) şi alte substanţe cu importanţă
reumatismul poliarticular cronic, diabetul zaharat, insuficienţa renală ,
biologică deosebită.
b) Valori crescute ale pH-ului urinar produc urini alcaline duc~nd la
Electroliţii constituie "scheletul ionic" al organismului. Importanţa
vărsături abundente sl infecţii ale căilor urinare
lor biol ogică nu depinde de greutate, ci de numărul de particule pe unitatea
de volum (mol) şl de numă rul de sarcini electrice pe unitatea de volum

.... 23
Elemente de Biochimie
Capitolu/ I - Apa şi echilibrul hidric
(echivalent). Numărul de moli condiţio~ează activitatea osmotică. iar cel de
aflate sub formă de soluţie. Laboratorul de analize furnizează datele în
sarcini electrice pe cea chimică . {Saragea, 1982]
rnEq/L plasmă fiind necesară, când situaţia o solicită, corecţia pentru
Compozitia ionică a sectorului extracelular, ş1 în special a plasmei
porţiunea nonapoasă (de 7%) pentru a obţine valorile reale (vezi coloana 3
este cea mai constantă (aceasta fiind uşor de determinat _este şi cea mai
tabel nr. 1 în care valorile sunt mai mari decât în coloana 2).
cunoscută).
Valorile prezentate în tabel reprezintă valori medii, compoziţia
în tabelul 1.1. sunt redate vaiorile reprezeniative pentru principalii
electrolitică a celulelor este foarte variabilă fn raport cu ţesutul de referinţă
constituenţi ionici ai diversei or compartimente fluide.
şi cu starea lui funcţională.
Tabelul 1.1
Cu toate diferenţele, între cele trei medii există o .egalitate între
Apa
Plasma Lichid ·Lichid concentraţia anionilor şi cea a cationilor, ceea ce asigură o
plasmatica
Electrolit (mEq/L) interstitial intracelular eledroneutralitate perfectă.
(mEq/L)
{1Ţ1olaritate] (mEq/L) (mEq/L) Gap-ul anionic .
[molalitate)
Echivalenţii chimici ai cationilor dintr-o soluţie întotdeauna

balansează echivalenţii anionici. În mod normal, laboratorul nu ne

furnizează valorile pentru toţi constituenţii ionici. De regulă sunt determina ţi:

[Na•], [CI"] şi [HC03l

Ba:anta
'
reală este dată de ecuatia:
. '
[Na] + [alţi cationi] =[CI]+ [HC03] + [alţi anioni]
Rearanjând termenii rezultă:
(Na] - ([CI]+ [HC03]) = [alţi cationi] - [alţi anioni]
Clor 101 108.5
= "Gap anionic"
Bicarbon.it 27 29 31 10 ·
Valorile normale pentru Gap-ul anionic sunt: 8 - 16 mEq/L plasmă.
Fosfat 2 2.2 2 100
Gap-ul an ionic este util în clinică în particular· pentru diagnosticul diferenţial
Sulfat 1 20
al tulburărilor acido-baz.ice.
· Acizi organici 6 6.5 7
Proteine 16 17 1 65
1.5. HOMEOSTAZIA APEI
Cantitatea de apă din organismul unui individ sănătos este
me ntinută constantă, variaţi ile zilnice fiind de regulă mai mici de 1 % din
Unităţile de rnasură din tabelul nr. 1 sunt date în echivalenţi la litru
greutatea corpului. Aceasta se datorează unor mecanisme reglatorii
volum sau la litru apă (plasmatică). 7% din volumul plasmei este ocupat de
complexe prin care se asigură un echilibru între input, respectiv cantitatea
proteine şi lipide, însă activitatea ionică este limitată la nivelul fracţiunii
de apă ingerată şi cea metabolică, şi ou/pul, respectiv apa excretată
24 25
Elemente de Biochimie Capito/utj - Apa şi echilibrul hidric

(eliminată). Păstrarea acestui echilibru este cu atât mai remarcabilă cu cât După cum se poate observa din datele prezentate în tabelul nr. 2.

se ştie că ingestia şi excreţia variază zilnic de la individ la individ, iar la majoritatea apei exogene provine din lichidele ingerate. O cantitate mică,
aceeaşi persoană de la o zi la alta. dar care se formează zilnic, este cea care rezultă din oxidarea principiilor·
Turnover-ul mediu zilnic al apei este de 2.5L la adult, respectiv 1/30 alimentare (glucid~, lipide, proteine), în urma metabolizării !or. 1g glucid
din greutatea corpului, iar la copilul mic 0.7 L, respectiv 1/10 din greutatea generează 0.6 g apă , 1g proteină: 0.4g apă_ şi 1g lipici generează 1.07g apă

corpului, ceea ce îl face mult mai susceptibil în cazul tulburărilor balanţei metabolică.

apei. (Despopoulos, A., 2003] Necesarul zilnic de apă pentru un individ variază în funcţie de
· Originea apei din organism este, prin urmare endogenă şi exogenă: condiţiile de climă şi de natura activităţii depuse. Se consideră că adultul

-apa exogenă, din aport exterior (alimente şi lichide ingerate), sănătos - care desfăşoară activitate moderată în climă temperată - are

-apa endogenă, _rezultă în urma reacţiilor de oxidare din organism. nevoie de circa 1500 - 2000 ml apă-zi. Nece~arul creşte cu circa 500ml

Tabel 1.2 dacă temperatura mediului ambiant este crescută (datorită pierderilor prin

Input (ml) transpiraţie) sau dacă activitatea fizică este intensă şi cu circa 500 - 1500
Output (ml) ml-zi în caz de· febră, diaree, vărsaturi.
(apa ingerată + apa
(apa excretată)
m_etabolică}
Pierderile zilnice de apă au loc, în mod obişnuit, p'rin rinichi, piele,
plămâni şi tract gastrointestinal. La rândul lor variază în funcţie de
::::
Din lichidele ingerate Eliminare prin urină temperatura mediului ambiant, natura raţiei alimentare şi nu în ultimul rând ·
1200 1500
de starea de sănătate. Pierderile prin transpiraţie şi prin plămâni sunt mult
Din alimentele solide ::::
Eliminare prin piele ridicate în condiţii de mediu uscat cu temperatură crescută sau în condiţii
ingerate 1000 :: 500
de febră, activitate fizică intensă. în astfel de cazuri pierderile pot depăşi
2.5 L/oră. De asemenea, la nive_lul tractului digestiv apa secretată şi care în
Eliminare prin
Apa metabolică mod normal este reabsorbită se poate pierde în cantităţi mari prin diaree
:: 300 plamâni
sau ca urmare a altor afecţiuni digestive.
Eliminare prin materii
Cantitatea de apă pierdută prin urină se consider::\, în mod obişnuit,
fecale :: 100
ca variind proporţional cu cantitatea de apa ingerată. Însă, independent de
aportul hidric, este necesar un anumit volum de apă pentru excreţia
substanţelor osmotic active, reprezentate în special de uree şi clorură de

sodiu. Cantitatea acestor substanţe depinde de conţinutul proteic al

alimentelor consumate şi respectiv, de cantitatea de sare. Pentru o raţie
obişnuită care conţine 1OOg proteine şi 1O g sare este necesar un volum de
600 ml apă.

27
 ~- -,. ,. .---i--~, ---;l
j
Elemente de Biochimic Capitolul I - Apa şi echilibrul hidric j

Reglarea aoortului şi excretiei de apă este strâns corelată cu

'
Deplasarea solventului prin membrana semipermeabilă se face de Ij
reglarea aportului şi excreţiei de sodiu. În reglarea aportului intervin:
.
la soluţia mai dlluată (hipotonică) spre soluţia mai concentrată (hipertonică)

-analizatoru! gustativ ( care prin semnalele transmise scoarţei influenţează (figura 1.8)
..
comportamentul alimentar); Fluxul osmotic este datorat tendinţei de a egala concentraţiile

-hipotalamusul (prin centrul setei situat în nucleul ventromedian şi anterior celor două soluţii. Fluxul osmotic încetează atunci când concentraţiile celor

în vecinătatea centrilor care sec'.etă vasopresina - ADH, centrul setei fiind două soluţii sunt egale

subordonat cortexului cerebral); Fenomenul de osmoză esie foarte important în transportul apei în

-hipofiza posterioară (prin eliberarea vasopresinei); celulă. Moleculele de apă traversează membrana celulară prin tr~versarea

în reglmea excretiei intervin: straturilor duble de fosfolipide sau cu ajutorul unor proteine mici

-aparatul respirator; transmembranare, numite aquaporine.

-hormonul antidiuretic retrohipofizar - ADH, (acţionează la nivelul tubului

contort distal şi colector. stimulând reabsorbţia a 10-20% din filtratul
glomerular.
-aldosteronul, care acţionează tot la nivelul tubului contort distal, stimulând
reabsorbţia sodiului (Na~) în schimb cu secreţia de potasiu· (K•) şi în mai
mică masură de H• şi NH/.
Practic persoanele sănătoase folosesc 2 modalităţi genera.le de
reglare a echilibrului hidric:
► Controlul eliminării apei prin osmolalitate sau prin concentraţia
ionilor.
Solu\ie concentrată
.► Controlul eliminării sodiului prin modific9rea volumului sângelui ( Ex. Mediu it,u-acelular)

(volumul lichidului extracelular) sau a presiunii sanguine.

1.6. SCHIMBURILE HlDROELECTROLITICE TRANSMEMBRANARE Fig 1.8. Deplasarea solventului prin membrana semipermeabilă

Osmoza reprezintă fenomenul de deplasasare a unui lichid printr-o

Osmoreglarea. Osmolalitatea majoriăţii fluidelor corpului este în jur
membrană semipermeabilă, fără consum de enegie
de 290 mOsm/kg H2O. Orice creştere a osmolalităţii compartimentului
Membranele biologice sunt semipermeabile:
o Impermeabile pentru substanţe organice cu masă moleculară mare hidric extracelular - ECF datorată, de exemplu, absorbtiei de NaCI sau

(polizaharide) pierderii de apă, are ca rezultat ieşirea apei din compartimentul intracelular

o Permeabile pentru apă şi molecule mici, neutre - ICF, deoarece fluidele ICF şi cele ECF se află în balanţă osmotică
,.,
28 29
f I
Elemente de Biochimie i,
Capi/olu( 1- Apa şi echilibrul hidric
Osmolalitatea ECF trebuie să fie fin reglată pentru a proteja celula de
3 Deficit de sare fues de sa.re
4
fluctuaţii mari de volum. Osmoreglarea este controlată de osmoreceptorii Osmololitate 1 Osmolalitllte ţ

aflaţi mai ales în hipotalamus, hormoni (ex ADH) şi rinichi ca organ ţintă al t ADH' ,r-__J l ~Oli t
Diureză apii
ADH. Sete R,,tenţie api

apă apă J L__7, J'

l l.
Deficitul de (figura 1. 9.1 ). Pierderile nete de
Volu~, plasm..ti~ ·l Angiotensină 11 ..(--, Votum plasmatic -
(hipovolemiile) datorate, de_ exemplu, transpiraţiei, diurezei, respiraţei,
determină hipertonia ECF. O osmolalitatea crecute cu 1% este suficientă
presiune slangtNna ! ,,~I::,:•luinli t

pentru a stimula secreţia de ADH, care va avea ca efect scăderea excreţiei

"' 1 ~ •

urinare a apei. Lichidul cefalorahidian, de asemenea hiperton, va stimula

,AtdoS'(eron ;,.......--l-- _-',NP t

osmoreceptorii din hipotalamus activând mecanismul setei, ceea ce va

Renină ~ ' j !" -; _ \.---~ -- Renină
~ I . --~ ~ , .\
1
conduce ia un comportament prin_care se va realiza repleţia rezervelor de ',t Ha+reab '. '-,----- - ------~ .. ......_4' t1a+reab
tI
apă ale c?rpului (ingestie de lichide). Osmoreceptorii periferici, din regiunea
j
':& sorb'ie
T'"
/
C<>rlex adrena/
r -sorb'ie l!
'
-·

venei . porte şi aferenţele vagale vor înştiinţa hipotalamusul despre 1, · ,,_., 1 '
'T'. -- :<· ,;,,'
modificările de le nivelul tractului gastrointestinal
Elccre!ia de apă şi sare
scădere

I :1 Fig. 1.9. Reglarea balanţei apei (după Despopol)lo~, 2003)

Excesul de apă (figura 1.9.2) Absorbţia de lichide hipotone scade

osmolalilatea ECF. Acest semnal inhibă secreţia de ADH , ceea ce va avea
ca rezultat scăderea diurezei şi normalizarea osmolalităţii plasmei în mai
puţin de o oră.

Intoxicaţia cu apă poate apărea atunci când se absoarbe un volum

excesiv de apă în timp foarte scurt (sau introdusă parenteral), fiind însoţită
de manifestări clinice gen greaţă , vărsături , şoc. Are loc o scădere rapidă
neadecvată a osmolalităţii plasmei fără o inhibiţie prealabilă a secreţiei de
Excreţia aJ)ei
ADH.
I.
Reglarea volumului. Zilnic se absorb circa 8 - 15 g de NaCI,
cantitate care trebuie excretată de rinichi pentru a menţine homeostazia
Na• şi a ECF. Deoarece Na~ este principalul ion extracelular (balanţa de
cr este menţinută secundar), modificăril e conţinutului total de Na• conduc
30 31
Elemente df! Biochimie
Caoitoful I - Apa şi echilibrul hidri1<

la modificări a!e volumului compartimentului extracelular - ECF. Acesta este retenţia de apă. Lichidele ingerate adiţional ca răspuns la sete ajută la
reglat rnai ales prin intervenţia următorilor factori: normalizarea volumului ECF.
o Sistemul Renină-Angiotensină, a cărui activare promovează Excesul de sare (figura 1.9.4 ). O creştere anormală a conţinutului
reglarea retenţiei de Na• via angiotensină li (AT li scade filtratul de NaCI al organismului în prezenţa unui volum normal de apă duce la
glomerular}, aldosteron (figura nr. 5.4) şi ADH. creşterea osmolalităţii plasmei (sete) şi la sec reţia de ADH. Prin urmare
o Peptidul atrial natriuretic, hormon secretat de. celule specifice de la volumul ECF creşte, iar activitatea sistemului renină _angiotensină este
nivelul atriului, ca răspuns la creşterea volumului ECF şi implicit a deprimată. Secreţia adiţională de peptid natriuretic conduce la creşterea
presiunii atriale. Ac,ţiunea sa este de stimulare a excreţiei renale de excreţiei de NaCI şi H20 şi consecutiv la normalizareavolumului ECF.
Na• prin creşterea fracţiei de filtrare şi de inhibare a reabsorbţiei de Dezechilibre hidrice
Na+ la nivelul tubului colector. În numeroase afecţiuni se produc alterări ale echilibrului
Hormonul antidiuretic retrohipofizar (ADH). Secreţia de ADH hidro~lectrolitic, cunoaşterea şi corectarea lor având o importanţă
este stimulată de: terapeutică majoră. În majoritatea cazurilor sunt consecinţe ale
-creşterea osmolalităţii plasmei si a lichidului cefalora!1idian; dezechilibrului între aport şi eliminare. Dezechilibrele grave pot genera
-reflexul Gauer-Henry, care apare când receptorii de întindere din atriu modificări semnificative ale volumului ECF caracterizate prin:
informează hipotalamusul despre scăderea volumului lichidului extracelular -pierderi hidrosaline - deshidratări;
(- presiunea atrială); -acumulări hidrosanne - hi perhidratări.
-angiotensina I!. De regulă există decalaje intre pierderile sau acumulările celulare
Diureza de presiune, determinată de o creştere a presiunii arteriale de apă şi cele de sare, ceea ce conduce la modificarea osmolarităţii
(ex. datorită unui volum crescut al ECF) determină o creştere a excreţiei de ·sectorului extracelular care este direct proporţională şi dependentă de
Na• şi apă, ceea ce va scădea volumul ECF şi va îmbunătăţi presiunea concentraţia de Na•.

arterială. Se pare că acest circuit de control este mecanismul major al Modificările de osmolaritate ale sectorului extracelular influenţează
reglarii pe termen lung a presiunii arteriale. volumul sectorului celular, care funcţionează ca un imens rezervor capabil
Deficitul de sare (figura 1.9.3}. Când apare hiponatremia în de a recepţiona şi elibera lichide din sectorul extracelular în funcţie de cele
prezenţa unui conţinut preliminar normal de apă în corp, osrnolalitatea două gradie~te osmotice de o parte şi de alta a membranei celulare:
sângelui şi ca urm.are secreţia de ADH :,cade, astfel crescând tranzitor -creşterile osmolarilăţii din ECF (deshidratările . hiperosmolare sau
excreţia de apă. Volumul ECF, volumul plasmatic şi presiunea sanguină hipertone) favorizează transferuri c!e apă din sectorul celular spre interstiţiu
scad consecutiv. Aceasta activează sistemul ren ină-angiotensină care (deshidratări globale);

declanşează mecanismul setei (hipovolemice) prin secreţia de angiotensină -scăderile osmolarităţii în ECF (deshidratările flipoosmolare sau hipofone)
li şi induce retenţie de Na• prin secreţia de aldosteron. Re tenţia de l'Ja„ favorizează deplasarea apei în sens invers, din interstiţiu spre sectorul
creşte osrnolalitatea plasmatică conducând la secreţia de ADH şi în final la intracelular (hiperhidratări celulare).
-~

32 33
 Capitoh1I li Aminoacizi. Peptide, Proteine

-creş!e;ile sau scăderile de volum ale ECF, neînsoţite de modificări ale Capitolul 2
osmolarităţii (deshidratările izotone) nu afectează sectorul celular.

AMINOACIZI, PEPTIDE, PROTEINE

Proteinele sunt definite ca macromolecule formate din lanţuri de a-

aminoacizi uniţi prin legături peptidice. Numele · acestor biomolecule cu
importanţă majoră în organismele vii provine din limba greaca proteios (de

prim rang) şi a fost introdus de Berzelius, în anul 1838. Proteinele sunt cele
mai abundente molecule din lumea vie, în corpul omenesc fiind prezente în
cantităţi variabile în fiecare celule, ţesut şi organ.
Hipoton lzoton Hiperton ·
Crestere de volw.n Fara modilicari :rvlicsorai·e de volum Din punct .de vedere chimic, proteinele sunt produşi de
policondensare ai aminoacizilor şi au în componenţă carbon, hidrogen,
oxigen, azot şi sulf. Secvenţa aminoacizilor din lanţurile p~oteice conferă
Fig. 1.1 o. Comportamentul celulelor în mediu_ izo-, hipo- şi hiperton. proteinelor o mare diversitate structurală şi funcţională, făcând ca această_
clasă de biomolecule să cuprindă numeroşi produşi cu funcţii_ fundamentale
în organismele vii, cum ar fi: hormoni, anticorpi, enzime. Printre fu ncţiile
îndeplinite de proteine în organism se numără: transport, catalitică , de
depozitare, de apărare , de reglare etc.

2.1. AMINOACIZII
2.1.1. Generalităţi
Aminoacizii sunt compuşi organici care conţin în moleculă o grupare
carboxil şi o grupare amino. Primul aminoacid a fost izolat în 1920 de către
H. !Braconnot. În prezent, există peste 300 de aminoacizi naturali cunoscuţi.
Dintre aminoacizii existenţi în natură, 20 de aminoacizi constituie
monomerii care alcătuiesc proteinele şi poartă numele de aminoacizi
proteinogeni sau aminoacizi standard.
Fig. 1.11. Dezechifibre ale homeostaziei apei şi sării (după
Despopoulos, 2003).

,.,
34 35
F,/emente de Biochimie
Capitalul li Aminoacizi. Peptide. Proteinş
1
2.1.2. Importanţa biomedicală 2. 1.3.Aminoacizii p ro teinogeni sau standard
Aminoacizii cu cea mai mare irnportan ţ~ în biochimie sunt et- Douăzeci de aminoacizi constituie monomerii care alcătuiesc
aminoacizii. (1-Aminoacizii reprezin tă materialul biologic n_
ecesar formări i proteinele şi poartă n_umele de aminoacizi p roteinogenî sau aminoacizi
lanţurilor de polipeptide care au activitate b io l ogică de sin estătătoare sau standard.
intră în compon enţa proteinelor. Peptidele sunt polimeri cu masa 2.1 .3.1. Structura aminoacizilor stan dard
mo l ecula ră mică, având ca unităţi structurale a-aminoacizii. Aceste Toţi aminoacizii din proteine au struc tura a, cu excepţia pralinei. a-
molecule au o importan\ă majoră în sistemul endocrin, e le acţio nând ca aminoacizii au un atom de C central'. de care se leagă covalent patru
hormoni, neuromodulatori. ne urotra n smiţători etc. În afară de faptul că grupări : o grupare amino (NH2), o grupare carboxil (COOH), un atom de H
reprezintă unită~le r:nonomere ale acestor peptide, a-aminoacizii şi derivaţii şi o catenă lateral ă nu mi tă radical (Rr(Figura 2.1.)
lor participă la diferite procese celulare, de la cele mai simple până la cele
mal complexe, cL1m ar fi: transmiterea semnalului nervos, sinteza bazelor I Catena Laterala
purinice şi pirimidinice etc.
În timp ce p_ro teinele conţin în structura lor numai L-a -aminoacizi,
'
microorganismele conţin atât forma L cât şi forma D a a-aminoacizilor.
J u•Carbon I @
Foarte multe dintre aceste polipeptide microbiene au importan ţă
-~
terapeutică, unele fiind folosite ca antibiotic·e (Sacitracina şi gramicidin A), -~jN T COOH
altele ca agenţi antitumorali (blcomicina). _i_n_o -,j H j' G
- n-1p-a-re_A_m
,....G - ru_p_a_r_e_C_a_r_b_o_x_il-.
Există şi alte polipeptide microbiene care au efect toxic, de exemplu
peplidele danobacteriale, cum ar fi microcistina şi nodularina, ca re în Fig. 2.1. Structura aminoacizilor
cantităţi mari sunt letale iar în cantităţi mici produc tumori hepatice.
Aminoacizii sunt utilizaţi în următoarele procese biologice: Carbon a;;:: carbonul de care se leagă gruparea carboxil

(1) Sinteza proteinelor R= Catena l a terală, numită radical

(2) Sinteza produşilor ne-proteici cum ar fi: neurotransmi ţătorii . epifidrina Aminoacizii se deosebesc unii do alţii prin structura catenei laterale,
(adrenalina) şi norepifidrina (noradrenalina), bazele azotate purinice şi R. De exemplu, în figura 2.2. atunci dind R este înlocuit cu : un atom de H,

pirimidinice, histamina, carbohidrati , lipide etc. se obţin e aminoacidul glicină ; gruparea -CH3 rezultă aminoacidul alanină,
(3) ca su rsă de energie, aproximativ 10% din energia nece sară etc.

organismului obţin ând u-s e din catabolismul aminoacizilor.

....
36 37
tI
Elemente ele Biochimie

Al~mina

OH H
I N-C-C
~

:r/\-
H/ I

~
H H-C-H OH
H O
' N-C-c
I ,,,
Add gh.s\.l!lml-c
H/ I ~ I
H O
aer1na
~~-o
I ZN
Fig. 2.2. Înlocuirea radicalului R în structura aminoacizilor I

co
Atât în 'stare solidă cât şi în soluţie apoasă, aminoacizii au structură co
.....
<O
de amfion, formaţi prin transferul protonului de la gruparea carbozil (care se li')

comportă ca acid) la gruparea amino (care se comporta ca bază). O soluţie

apoasă a unui aminoacid conţine foarte puţine molecule neionizate, cea o o:, Ol
,._
.o <i: <(
mai mare parte a moleculelor de aminoacid găsindu-se sub formă de E
<("
u5 r:l
amfioni, conform ecuaţiei de mai jos:
,n:, (.)

o u
'§
o
'2
IO 'c:ro cii. (.)
·c
yl 1 o 6 ·;:: 6
R
OH
..c
o C
t
'â. .EC ..S!
Ol
.:: u
u
o > E
~ ...
4) "C
·13
L.
a. cp o Ol
::,
Ul
NH,
/uninoacid
·e::, <(
o
.!:
o
~
C: tl o
!1
"'C 'O
C:
4) E ·c::; C:
ro 'i3 E
(ll ra
o ,<( :I
O)
<(

Fig. 2.3. Structura de amfion a aminoacizilor ,ro

, F ~ ,ro >(ll C
I
,,
·E- ,o:, C C 01
::,
iii
;:, C: C ro
,._
Organismul uman sau animal nu poate sintetiza în cantităţi S:: N ra Ol ro
Q) ::, <( L.
o.
o ,<( VJ
adecvate 10 din cei 20 de L-cx-aminoacizi necesari dezvoltării corecte a <(

copilului sau menţinerii stării de sănătate a organismului adult. Aceşti

aminoacizii esenţiali sunt procuraţi pe cale exogenă din dieta zilnică .

....
'U~
Aspart1c

Add a--amino-1}~
Cisteină C,, Cys 1:03.145
tiopropionic

Add a-amino~y-
Glutamină Q, Gin. 128.131
amrdogtutaric

40,

Capitolul li - Aminoacizi. Peptide, Proteine

Acid
Add a-arrnb1oglutarilc E, Gfu ' 129.116
Glutamic

Glicină Ackf arn,inoa.c eti'c G. Gly 5'7.052

1
A.cicli a-a,mino-13·.
Histidină H, His 13'7.141
 ~
Acid a-
;
Leucină L,Leu 1113'.160 OH '
amfnofz.o caprlonîc
H2N
<
o

'
Acrd a-amili\O•E•
Lizină K,. lys 12:8.17
diam im.1-caprion:ic o

Acid fl-amino-y-
Metionină M, Met 131.199
metiltiobutiri-c

,..
Capitolul //- -Aminoacizi. Peptide, Proteine

Acid o:-amîno-P-
Fenilalanină 147.177
fenilpropionrc

Pralină
, Acid piroladîn-a-
carbo•x ilic
P, Pro 97.117 YYH o

Add a-amino-P-
Serină S, Ser 8,7 .078
h Id ro•x. i1p rop ionic
 ~~7·
l·
i

c,,,,,101 li - Am/1,o,c/,i. Pepl/de, ·:Of::, I o

2.1.3.2. C lasificarea aminoacizilor proteinogeni

Cei 20 de aminoacizi naturali care se găsesc în proteine se pot .i
'.
grupa în funcţie de diferite criterii, cum ar fi; hidrofobicitate, aromaticitate, ţ
, '

f
masa moleculară, sarcina, modul în care sunt sintetizaţi de organism etc. j
"" ,· În acest capitol, se va prezenta clasificarea aminoacizilor
·~ ~ ·
.
-~ c;, ' ;;
\
)
,
....
proteinogeni în funcţie de polaritatea caten~i laterale R şi de modul în care ·
, sunt procesaţi de organism (Figura 2.4.)

:,; :r: :c I. fn funcţie de polaritatea catenei laterale, aminoacizii se clasifică în

~
Q

b 6
y·-0
patru cat~gorii:

*
o 1. Aminoacizi cu radicali hidrofobi sau nepolari, care se împart
la rândul lor în:
z-:,; :r
~
zN
j J: I ✓ Aminoacizi cu R alifatic: alanina, leucina, izoleucina şi valina

.. ✓ Aminoacizi cu R aromatic: fenilalanina

....
M c.o M
t--
N '":
M
'":
✓ Aminoacizi cu sulf: metionina
<D M a,
co
.... c.o
.,... ✓
Ol
Aminoacizi cu radicali speciali: pralina care nu este un o.-
aminoacid şi glicina care este un aminoacid ce se află la limita de
,._
C. ...>, "iii demarcaţie a acestei grupe
I- I- >
:i >-- >-

C'l
' .!::
9- C
-~
C:
(1l
.!:!
C:
ra
C ·;:
C: o ~ tl'
Ql
E 'ii ·- ro
...C C:
>
·x~o
t1) "C
o
o a. 'i3
"O o ,._
<( ·oCN
·u "O
C :2
<(
~ E
C.
ro

C: >rG
....C'lo C:
.N
,ro
,E
....o. o
,._ iii
·;:
.= >
I-

45
 Capitolu/ li - Aminoacizi, Peptide. Proteine
Elemente de Biochin'ie

A1J11in-t
2 . Aminoacizi cu radicali polari neutri (încărcaţi la pH fiziologic).
A:.p<trrt111u.,
Ad,! /\~ p 1tlh: · Radicalii acestor aminoacizi conţin grupări funcţion ale neîncărcate.
t~i.'!)1t1io,1
Gln111mm.1 Aminoacizii din această categorie pot forma l egături de hidrogen cu apă,
.AmInoe~Iz1 )\d,J litt11~111ÎI.
i;lhlu 1
nee5en~ah l)rn1i1H> gradul lor de solubilitate fiind dependent de grupările pe care le conţin în
~,•1iu~
T1,,1dti 1 moleculă. Serina, treonina şi tirozina con\in grupare hidroxil (OH);
asparagina şi glutamina conţin grupare a midică iar cisteina conţine grupare
Ft!ntlfimht,,
ll!orin6 sulfhidril (SH).
Ir, funcţie de tinh111r.l11,'t
procesarea lor Aminoaci21 I i7lt)f'I 3. Aminoacizi cu radicali în cărcati pozitiv
_ln organl1m esentiah r,h"tJot1h1:.
trcouin.1 Aminoacizii care aparţin aces tei categorii au caracter bazic iar
T•ir<ofa4
V11l111,;1
catena laterală R prezintă sarcini net pozitive la pH neutru. Aceşti
A1yi11i11J
AminQacizi ttisHtlio,\ aminoacizi prezintă grupări încărcate pozitiv: - lizina prezintă gruparea
Semi-esentiali
amino, arginina p rezintă gruparea g uan idină iar histidina prezintă gruparea
A111/11/11;,
f.i~tt)Îlîi}
Glicliod imidazol.
Arrnnoacizi CftU.:UhÎ('.t
.condibooal tlîMliliui'.I 4. Aminoacizi cu radicali în că rcati negativ
es&nţiak PrnHna
•Cf111t1car•
Amlnoacl~I Conţi n grupa carboxil total ionizată şi încărcată negativ în intervalul
ttarid■rd '
de pH 6-7. Din această clasă de aminoacizi fac' parte acidul aspartic. şi

Arnlnoac/zl cu Aml1111Jcizî (;I / ft

acidul glutamic.
radlcd hidrofobi .umu(ltic _.., ~-e11U,u1tf11,
li. ln funcţie de modul în care sunt sintetizaţi de organ;sm, aminoacizii
Amiuo,Ki,i ,~u Sulf ➔ Mol1ouir1a
pot s ă fie:
Serin„
1. Aminoacizi esentiali.
nrn2iu11
Aminoacizi cu A:-ipdM!flt1ă
Io tu neţi• de 1, dlcall polari neutri (;hltiUl\in:1
Acest tip de aminoacizi nu poate fi produs de organism şi de aceea
polaritatea Ci.;rnind
catenei llttrale este necesară obţin erea lor pe cale exogenă {8 aminoacizi). Aminoacizii
Arnlnoaclzl ou Lidnc1 esenţia li sunt: leucina, lizina, treonina, triptofan. metionina , valina,
radlcoll lr1e111c~11 AJ,Jioin-1
potlllv llisti1li1M fenilalanina şi izoleucina.
Amlnoacltl cu 2 . Aminoacizi semi-esentiali: histidina, arginina
rtdlcaU lne11rca11 /\ddol 1lhtltiHtÎC
htgatlv Acidul !Jlot,.unic.
3. Aminoacizi neesentiali.
Am/noacltl eu t'itilhl<I Aminoacizi ce pot fi produşi de căire organism: alanina,
radlcd tpoclan Glltlna
asparaglna, acid aspartic, cisteina , acid glutamic, glutamina, glicina,
pralina. serina. tirozina (se obţine din fen ilalanină).
Fig. 2.4. Clasificarea aminoacizilor proteinogeni
 Capjtolu! li Aminoacizi. Peptide, Proteine
4. Aminoacizi conditional esentiali:
Nu este necesar să fie introduşi prin dietă decât în cazul anumitor OH
boli. De exemplu, în boala fenilketonuria (PKU) datorată alimentaţiei sărace Hidroxilizina

în fenilalanina, tirozina se sintetizează din fenilalanină, devenind astfel O Se găseşte în colagen

aminoacid esenţi'31 în dieta pacienţilor cu PKU. Din această categorie fac
parte următorii aminoacizi arginina, cisteina, glicina, glutamina,. histidina,
prolina, serina, tirozina
2.1.4. Aminoacizii atipici sau derivaţi.
În afară de aceşti 20 de. aminoacizi, mai există un număr de
aminoacizi derivaţi ai aminoacizilor standard în urma unor procese de
modificare posttranslaţionale care au loc în reticulul endoplasmatic. Cei mai
importanţi aminoacizi derivaţi sunt enumeraţi mai jos (Tabelul 2.2).
2.1.5. Aminoacizif neproteinogeni
Dintre cei 300 de aminoacizi existenţi, cea mai mare parte- sunt
aminoacizi care nu intră în compoziţia proteinelor dar care îndeplinesc
numeroase f1,mcţii metabolice în organism. Cei mai importan\i aminoacizi
din această categorie sunt enumeraţi în tabelul 2.3.

Tabel 2.2: Tabel 2.3.

Denumire uzuală Formula structura lă Importanţa Denumire

Formula structurală Importanţă
Este denumi tă cel de ai uzuală

21-lea aminoacid din

Selenocisteina (U,
SEC)
HSe\ /OH
cauza
multe
existenţei

proteine/enzime:Glutati
sale în
Este component
vitaminei B5 ·care la
rândul
component
său este
al

al
H2 N on peroxidază,
coenzimei A.
o Tioredoxin reductază,
Se formează în vivo
Glicin reductază, 13-Alanină prin degradarea
Hiclmgenaze etc
dihidrouracilului şi a

HO-Cţo
canozinei.
Se găseşte în colagen
4-hidroxiprolina
ln condi\ji normale, P-
şi în elastină
alanina este
(HYP)
metabol izată la acid
HO acetic.

l ·

-~
48 49
r
Elemente de Biochimie Capitolul li

IAre rol de de chiralitate, este un atom ·care are 4 substituenţi diferiţi . Cu excepţia
neurotransm iţător glicocolului, toţi aminoacizii au un C asimetric (Figura 2.5.A). Stabilirea
Este produs de configuraţiei O sau L se face folosind gliceraldehida, ca şi compus de
Acidul y o neuronii GABA-ergici
referinţă (Figura 2.5.B).
aminobuti ric şi acţionează la
I,
I (GABA)
f-½N~Jl
·.. · ......OH nivelul recep torilor

!
ltransmembranari,
~ coo- coo·
~iind un puternic
@?.-H
u
H~
I ~ NH..,
J v
inhibitor sinaptic R R
o 0- illlÎIIO,lCi<I
Ornitina Participă în sinteza L- <11llÎII0,1CÎ<I
argininei. Rol central
f - 1 . i N ~l OH
Nrh,
în ciclul ureei
[~] CHO CHO
@+ii !l~

2.1.6. Proprietăţi
CH,.Or LJ CHz°H

/, Proprietăţi fizice
L- ulice1akl€11îda 01.1li11<1a D- gH cer,11dehid,1
Aminoacizii sunt substanţe incolore, solide, cristaline, cu puncte de Roteste pl,111111 hnnînii Rotest e plmul ~1111ilii
Ell,lllti Olll€f
topire mult m8i înalte decât celo ale acizilor corespunzători (>250 ' C), ceea po l,11 izate spt e stangil (-) pol,-.. iz,ne sJJte1he..wt,1 {+l

ce explică necesitatea energiei mari de scindare a legăturilor ionice din

reţeaua cristalină.

Sunt substanţe solubile în solvenţi polari şi insolubile în solvenţi

Fig. 2.5. Izomeria optică a aminoacizilor

nepolari. Solubilitatea în apă a aminoacizilor este variabilă, fiind

dependentă de structura grupelor funcţionale. Apartenenţa la seria O S';'!U L se referă la configuraţia C-a. şi nu are

Toţi aminoacizii, cu excepţia glicinei (glicocol), prezintă proprietatea de a nici o legătură cu sensul rotaţiei planului luminii polarizate (dextro sau levo)
de către molecula respectivă.
roti planul luminii polarizate. În conformitate cu. clasificarea făcută de
Ficher, aminoacizii naturali sunt de două tipuri: dextrogiri (D), care au li. Comportamentul acido-bazic
Datorită structurii de amfion, aminoacizii se comportă ca acizi în
prnprietatea de a roti planul luminii polarizate spre dreapta şi levogiri (L),
soluţii bazice şi ca baze în soluţi i acide, având caracter amfoter (ioni
care au proprietatea de a roti planul luminii polarizate spre stânga. Această
bipolari sau amfoliţi).
proprietate poartă numele de "Izomerie Optică" şi este determinată de
i existenţa unui atom asimetric în molecula lor. Atomul asimetric sau centrul
AI' .,_
tl
~i
50 51
Elcmenîe de Biochimie [&pitoiu! li - Aminoacizi, Peptide; Proţeine

R-CH-coo· +HO"········► R-CH-coo· +H20 forma total protonată prin tratarea cu acid în exces. La tratarea cu bază ,
I baza I
•NH 3 NH 2 grupările acide vor ceda protonii în ordinea descrescătoare tăriei lor.
anion al aminoscidului Aciditatea şi bazicitatea aminoacizilor este ca racterizată de pKa.
Calculul pi al aminoacizilor se calculează în funcţie de cele trei constante
R-CH-coo· +H30·--······► R-CH-COOH+H20
care arată interrelaţia tă riei unei perechi conjugate: pKa-COOH, pK~,y-
J scid .I
NH 3 NH 3
cstion al aminoacidului COOH, PKa-NH3 + şi pKR- Există astfel următoarele formule de calcul:
Fig. 2.6. Comportamentul acido-bazic al aminoacizilor 1. Pentru aminoacizi neutri ş i Thr, Cys, Ser, Tyr; pi este ~6 şi formula de
Comportamentul acido-bazic al aminoacizilor este important în calcul este următoarea:

· separarea, caracterizarea şi stabilirea proprietăţilor proteinelor.

Datorită caracterului amfoter, soluţiile de aminoacizi funcţione_ază ca
,-- ·--~~- -~-- ----~-------------- -
!
soluţii tampon. Sistemele tampon sunt soluţii care se opun schimbării pH- I pKa-COOH + pKa-
ului unei soluţii, sau a concentraţiei ionilor de hidrogen, [H+]. Sol~ţiile de f pi=
1· 2
. aminoacizi au deci capacitatea de a menţine constant pH-ul unei soluţii ,
---..,.J I

prin neutralizarea unor cantităţi mici de acizi sau baze.

Tot ca o consecinţă a caracterului amfoter, aminoacizii au
2. P entru aminoacizii acizi (Asp, Glu) valoarea pi se situec1ză în zona
capacitatea de a-şi modifica sarcina electrică în funcţie de valoarea pH-ului acidă iar formula de calcul este:
mediului în care sunt plasaţi. Această proprietate a aminoacizilor, stă la
baza separării acestor molecule prin metoda electroforezei. I ·-- - ·- · -- -·----- - -·· - - --------·--7

IJI. Punctul izoelectric ·1' pKa-COOH + pKp,y-COOH

Prin definiţie, pi sau pHi este valoarea pH-ului la care sarcina pi=
i 2
electrică a aminoacidului este zero.
La pH=pl, sarcina electrică a aminoacidului este nulă, nu migrează
l- - -------·- - __ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ __ j

în câmp electric.
3. Pentru aminoacizii bazici (Lys , His, Ar) valoarea pi se situează în zona
La pH<pl, aminoacidul este încărcat (+) şi se va deplasa în câmp
bazi-că iar formula de calcul este:
electric spre ca·tod (-).
La pH>pl, aminoacidul este încărcat (-) şi se va deplasa în câmp
electric spre anod(+).
Punctul izolelectric al unui aminoacid se poate calcula sau
1
p~;:--;K~~~~:~-;K~=NH3+ 7
, '
Ii _________ ______________2·- - - - ___ _JI
determina . Pentru determinarea pi a unui aminoacid, acesta se aduce în

' -,#

52 1 53
Elemente de Bicchimie
Cacitolu/ 11 •. Amin~acizi. Peptide. Proteine
în tabelul 2.4 sunt prezentate valorile punctului izoelectric şi IV. Proprietăţi chimice
valorile pK pentru grupările ionizate ale aminoacizilor standard, la 25°C
a) Reactii ale grupei -C0OH

Tabel 2.4.
Datorită existenţei în moleculă a grupării carboxil, aminoacizii au 0
?::::,f
~ ,.I
serie de proprietă!i comune cu ale acizilor ca~boxilici: se transformă în
Punct pK1 (a-COOH) pKR
~ _'..•,,:' · esteri şi arnide, suferă reacţie de decarboxilare, etc.
pK2 (NH3+) f --~·•-'.
Nume
lzoe lectrîc (p I) ,.~·,_.
t :/'{ · •:• Reactia '
de decarboxilare. ·

~!anină 6,1 2,35 9,7 (?{

. ' '.';,,; · În urma reacţiei de decarboxilare se formează amine biogene foarte
~rginină 10,76 2,15 9,04 12,5 f:7:f importante din punct de vedere fiziologic, după modelul de mai jos:
r-;':J\ -- -
~sparagină 5,41 2,1 8,8
Acid Aspartic 2,98 2,1 9,9 3,9 LI
ţ
t,,
."
~ R-CH-COOH ·---··-'."► R-CH-NH
Cisteină 6,35 1,9 10,05 8,3 · I -C02 2 2

Glutamina 5,65 2,2 9,1

Amine biogene
iAcid Glutamic 3,08 2,1 9,5 4,3

Glicina 6,06 2,4 9,8 Fig. 2.7, Obţinerea am.inelar biogene

Histidina 7,64 1,8 9,3 6,0

1. Histidină Histamină (vasodilatator)
lzoleucina 6,04 3,3 9,8
Leuci na 6,04 2,3 9,7
Lizina 9,73 2,15 8,95 10,5
Metionina 5,74 2,1 9,8
Fenilalanina 5,85 2,3 9,4
Prolina 6,2 2 10,5
Seri na 5,68 2,2 9,2 13
Fig. 2.8. Histamina·

1Treonina 5,6 2,1 9,1 13

2. Glutamină GABA sau acidul
Triptofan 5,88 2,4 9,4 y-a minobutiric
-. (n eurotransmiţator)
!Tirozina 5,65 2,2 9,1 10,9
Valina 6,00 2,2 9,7 H OOC-CHcCH!-ŢH-COOH ·=c-:°o;·► HOOC -CH,CH,CH~-i'JH~
NHi

..." Fig. 2.9. Acidul y-aminobutiric (GABA)

-~
54
55
 Capitolul li - Aminoacizi. P eptide, Protein§.
E!emJ!_nle de Biocilimle

- - - • Cadaverină (putrefacţia organismelor, rol în b) Reactii- ale grupei -NH2

3. Li zin ă
Datorită existenţei în mo leculă a grup ării - NH2, aminoacizii au 0
blosinteza ADN)
serie de proprietăţi specifice aminelor: alchilare, acilare, dezaminare etc.

c1-1 - CH2-CH2 CH 2 CH-C00H -···-··► CH.-CH2-CH.-CHz-C Hi- NHz 1. Reacţia de alchilare. Sunt reacţii în urma cărora este transferată 0
I I '2 I -CC\ I . .
grupare alchil de la o mol eculă la alta. Reacţia de alchilare (metilare) a
NH: NH: NHi
aminoacizilor in vivo se produce în prezenţa S-adenozil-methionina (SAM),
' . Fig. 2.1 O. Cadaverină
care serveşte ca donor de grupe metil. în urma metilări i aminoacizilor se
ob_ţin betaine, molecule cu rol biologic important în organism.
4. Ornitină - - -- Putresceină (putrefa·cţia organismelor, rol în

biosinteza ADN)'
R-CH - COOH + .3H3CX --------► R- CH - COOH
I -2HX I .
NH 2 tl(CH3 !
l)8taine
Fig. 2.14. Reacţia de alchilare
Fig. 2.11. Putresceină
) . 2. Reacţia d~ acilare. Aminoacizii pot participa la acilare, în urma că rora
. aminoacidul se conjugă cu substanţe greu solubile, dând na ştere amide N-
5. Serină Etanol amină (coinpo n~ntă a fosfolipidelor) substltuite cu solubilitate mai mare şi uşor eliminabile, ajutând astfel la
procesele de detoxifiere din organism. Exemplul cel mai bun este
CH•...,..CH - COOH --------► C!-lz-CH2- l'J H2 conjugarea glicinei .cu benz.oil-CoA, reacţie în urma că reia se obţine acid
I .. I -C~ I hipuric.
OH NHi OH
"·····►O~
6. Cisteină - - --
Fig. 2.12. Etanolamină
Cistearnină sau tioetanolarnină (componentă a
I O C0OH + HiN- CHi- C00H
-H~O . _
C0-NH-CH:-C00H

Bemollglic;na(acidul 11ip~rit)
coenzimei A)
'
Fig . 2.15. Reacţia de acilare

CH.,-CH.-CH„CH-C00H
I - ~ ~ I 3. Reacţi a de dezaminare. Este reacţ.ia de eliminare a grupări i amino sub
NH 2 l\lH:,, formă de NH3. Dezaminarea poate s ă fie red uctivă, oxidativă sau
hidrolitică,

❖ Dezaminare oxidativ~: reacţia este ca tal izată de aminoacid oxidaze

Fig. 2.13. Cîsteamină
şi stabileşte interrelatia dintre meta bolismul glucidic şi cel proteic
Elemente de Biochimie Capitolul li - Aminoacizi, Peptide, Proteina
❖ Oezaminare reductivă: ALT se găseşte în abundenţă în ficat şi în ca ntităţi m ai mici în ser şi
în diferite ţesuturi din organism. Nivelul plasmatic al ALT are semnificaţie

P- CH -C.OOH + 2H •··• · ···· ► R-(H?-COOH + f\i H3 diagnostică, folosindu-se la screeningul bolilor hepatice
I ❖ Aspartat transaminază (ASP), numită şi serum
NHi .~.cîd carl)O;olic.
glutamicoxaloacetic transaminază (SGOT) sau aspartat
Fig. 2.16. Reacţia de dezaminare reductivă
aminotransferaza (ASAT/AAT). Enzima catalizează transferarea
reversibilă grupării amino de la aspartat la acidul a-cetoglutaric cu
❖ Dezaminare hidrolitică:
formare deoxalat şi acid glutamic.
Se găseşte în cantităţi mari în ficat dar şi în hematii. în muşch iul
R--CH- COOH + HOH ······•·•► R- CH - corn-! + NH3
cardiac, în rinichi şi creier, nivelul seric al enzimei fiind crescut_în afec~unea
! I.
NH? OH acestor organe. A fost folosită multă vreme ca marker în diagnosticul
o:-hîdrna(i,j
infarctului miocardic.
Fig. 2.17. Reacţia de dezaminare hidrolitică
c) Reac\ii ale gru părilor functlonale (radica!U . ;

Reacţii ale grupei -OH: sunt reacţi i de esterificare cu acidul fosforic

4. Reacţia de transaminare. O altă reacţie cu importanţă metabolică în urma cărora rezultă esteri fosforici care au rol în reglarea
majoră este transaminarea s,au transferarea grt1pării amino (NH2) de la un
enzimatică
aminoacid la un cetoacid, cu formarea unui am(noacid nou pe structura Reacţii ale grupei -SH: sunt reac\ii de oxidare ale grupelor - SH din
cetoacidului. Reacţia este cata lizată de un grup de enzime numite cisteină , în care se formează o punte disulfidică intre dou ă
transaminaze. Cele mai importante clase de transaminaze care participă în
mocecule de cistein ă.
reacţiile de transaminare sunt: alanln transaminazele (ALT) şi aspartat

transaminazele.(ASP). HS- CH 2 ·H2C - S - S - CH 2

❖ A/anin trans aminaza (ALT), numită şi serum qlutamic piruvic I +H~ . I I
transamina ză (SGPT) sau alanin aminotransferaza CALAT). ALT + yH-NH? ·~······~
~••••• •-!':"• ('H
v - NH2 ' CH-NH%

catalizează transferarea reversibilă grupării amino de la alanină la

-Ki I I
COOH COOH COOH
acidul a-cetog lutaric cu formare de piruvat şi acid glutamic.
Fig. 2.19. Reacţii ale grupei -SH

H O O C ~,Nl-ti

~ H1C- ra»i
A.LAT..,
~
HOOC - ~O

~ H.1
C
r
-\oo; formează
în urma reacţiilor de oxidare reversibilă ale grupelor -SH
grupăril e disulfidice dintre două molecule de cisteină din
se

componenţa lanţurilor polipeptidice.

o
Fig. 2.18. Reacţia de transaminare

58"' 59
 Elef!1ente de Biochimie ·e,apitolul li-Aminoacizi. Peptide. Protein2

Reacţia cu amoniacul, se formează amicle La formarea legăturilor peptidica particip~ de regulă atomul de
Reacţii ale grupei nucleifor aromatici carbon o. iar atunci când iau parte gn,ipări din altă poziţie se formează
. d) Reactia de condensare peptide atipice. Restul de aminoacid de la capătul cu gruparea -NH2 liberă
Dc:!torită existenţei în moleculă a celor două grupări -COOH şi NH2, poartă numele de rest N-terminal iar restul de aminoacid de fa capătul cu
.I au loc reacţi i ,intre două molecule identice sau diferite de aminoacizi, dând gruparea -COOH liberă poart~ numele de rest C-terminal (Figura 2.22).
• I
naştere la legătura peptidică. Peptidele se scriu prin convenţie de la capătul N-terminat spre capătul c-
terminal. Peptidele sunt derivaţi acilaţi ai aminoacidului C-terminal iar
,........... denumirile lor se construiesc citindu-se succesiv radicâiii aminoacizilor
l •
RrCH-CO!)li + H~N-CH-COOH ·-···:·► RrC'H-CO-NH-r:.H -COOl-l
I ,.._...... .. ! I . -H~•,.l I ~ I t începând cu capătul N-terminal până la restul C-terminal.
NH~ R! NH~ P?
Leg:imr:\ Peptidic:i
· Capa tulN CapatulC
terminal terminal

, Fig. 2.20. Reacţia de condensare

2.2. PEPTIDE
Peptidele sunt substan ţe care se formează prln reac~a de Legatura
Peptldica
condensai·e a aminoacizilor prin legături de tip amidic (grupa carboxil ~ unui
aminoacid şi grupa amino a altui aminoacid), numite legături peptidice. Fig 2.22. Capătul N-terminal şi capătul C-terminal al unei ·p eptide
Datorită posibilităţii de legare a a celoraşi aminoacizi în secvenţe
H O H O diferite, . peptidele mixte pot pre2en'ta fenomenul de izomerie de poziţie .
I li I li
fiiN-C -C-OH 1-fiN-C -C-OH Mărimea şi complexitatea ·peptidelor este dată de numărul de aminoacizi pe
I I
R R' care le conţin. În func~e de numărul de unităţi de aminoacid conţinute în
H O H H O moleculă , peptidele se clasifică în :
I li I I li
H2 N-C - C -N- C - C -OH
I I Dipeptide (2 aminoacizi)
R R
Fig. 2.21. Legătura peptidică Tripeptide (3 aminoacizi)

Otigopeplide {2-1 O aminoacizi)

Legătura peptidică este o legătură covalentă care n ecesită energie
pentru a fi sci ndată şi în organismul uman, această legătură este scindată Polipeptide (10-50 aminoacizi)
de clasa de enzime numite proteaze.
Element,; de Biochimie Capit olul li - Aminoacizi. Peptid e, Proteinr,

Reprezentanti : Gl ut ationuf ( -glutamil-cisteinil-glicina) - prima tripeptid ă natu rală

În n a tură se i ntalnesc numeroase peptide cu fu ncţii biologice cunoscută şi izolată din drojdia de bere, ulterior detectându-se prezenţa ei

importante. ·în toate celulele animale. Sinteza glutation~lui a"re loc . în ficat din
Carnozina (y-alanil-histidina) este o di peptidă prezentă în mu ş~h i şi aniinoaciz:i glutamină, cistelnă şi glici nă . Cea mai mare cantitate de

în creier care înd eplineşte funcţii variate în organism: antioxidant, gtutation se găseşte în fi ca t, cantităţi mai mici găsindu-se şi în pancreas,

neurotransmiiăto r. splina, rinichi, ochi şi creier.

HS

H O O C ~ ~ ~ ~'-./COOH
NH, .O

. Fig 2.23. Carnozina_ Fig 2.25. Glutatlon ul

Glutationul este un antioxidant care protejează celu la de stres
A nserina (1- -alanil-N-metil-histidina) este o dipeptid ă care se oxidativ indus de diferiţi stimuli cum ar fi radicalii liberi. Glutatio nul joacă un
găseşte în muşcl1 i şi în creier, având rol de antioxidant. Anseril~a poate rol important în procesele de oxida-reducere, datorită prezen ţei în mol eculă
intervini în schimburile energetice din organism, ajutând la reducerea a gru pă rii tiol (-SH), care se poate .oxida cu formarea disulfurii
oboselii.' corespun zătoare. Glutationul există în organism atât în formă redusă

H O
.
f„
(GSH) cât şi în form ă oxidată (GSSG). Trecerea de la o formă la alta este
reversibilă şi este cata lizată enzimatic (Figura 2.26.).
\
H:2N~ N0 0H În prezenţa glutation-peroxidazei are . foc reacţia de oxidare cu
o - tI obţinere a formei reduse, glutation-disulfid:
~ N
N-Y I 2GSH + H20 2 -+ GS-SG + 21-120
/
t În prezenţa glutalion-reductazei are loc apoi regenerarea

Aspartam
Fig 2.24. A nserina
(L-aspartil-b~fenil-L-alanil metil eter) esle o dipepti dă
utiliz a tă ca îndulcitor sintetic. Aspartamul este de 180 de ori mai dulce
I glutationului:
GS- SG + NADPH + H+ -+ 2 G SH + NA DP
4
•

decât zaharoza. D atorită aportului caloric foarte mic al acestei dipeptide, ea

este recoma ndată ca edulcorant în diabet.

~
62 63
 ~
f}-t-.:"
Elemente de Bioc.1imie Cap/to/ul li - Aminoacizi, Peptide. Proteine

şi în alte mecanisme celulare cum ar fi: biosinteza leucotrlenelor,

metabolismul xenobioticelor, activitatea enzim a tică , modularea activltaţii
unor hormoni etc.
Oxitocina şi vasopresina sunt peptide cu s tructură ciclică, forl')7ate din
H20 2 g lutation 2 H20 nouă aminoacizi {nonapeptide). Ambele peptide sunt hormoni hipofizari cu
peroxidază structură foarte asernănatoa re dar cu acţiunea fiziologică dife rită. Oxitocina

2 GSH
>-
Glutation redus.
-
_...
-2H

+2H
.~
GSSG
Glutation
acţionează asupra musculaturii netede, în special a uterului, provocând
·contracţii iar acţi unea sa este m ediată de receptorul heptahelical.
Vasopresina sau hormonul antidiuretic (ADH), are rol în
homeostazei apei în organism provoc13nd
inhibarea diurezei.
creşterea
menţi ne.rea

tensiunii arteriale prin

\
gfvtation 2.3. PROTEINE
reductaz
Proteinele sunt macromolecule care au în componenţa lor l anţuri
.- \
I.
de polipeptide a lcătuite dintr-un număr ' mai mare de 50 .de .aminoacizi.
'.
Proteinele reprezintă elementele de structu ră ale lumii vii cu importan ţă în
formarea tuturor ţe suturilor din organism şi în controlarea proceselor
chimice ş i a reacţiilor metabolice majore din organismele vii.
Diversitatea acestor macromolecule este imensă , în urma
Fig 2.26. Transformarea reversibilă a glutationul de la formă redusă rezultatelor cercetării actuale estimându-se eă organismul uman conpne
(GSH) la formă oxidată (GSSG). aproximativ 50 OOO de tipuri de proteine. O celulă este practic definită de
cantitatea şi nivelul activării proteinelor pe care le conţine. Aproximativ
în conditii fi ziologice, mai mult de 90% din cantitatea de glutation se
50 % din masa org anică a unui organism adult este alcătuită din proteine.
g ăseşte în form ă redusă (GSH) datorită existenţei constituv active a
2.3.1. Clasificarea proteine/or
enzimei glutation reductază . Aproximativ 10% din cantitatea de glutation
Atât structura cît şi fun cţiile proteinelor sunt diversificate, ceea ce
se găseşte în forma oxidată (GSSG), creşterea cantităţii de GSSG fiind o
face dificilă clasificarea acestui tip de molecule.
indicatie a stresului oxidativ.
Aceste molecule cu o structură chimică deosebit de complexă
· Este O substanţă cu importanţă majoră in sisternele biologice,
îndeplinesc multiple fu ncţii în organism , ceea ce face d ificilă alegerea unui
indispensabilă supravieţuirii celulare. în afară de rolul esenţial pe care îl are
criteriu de clasificare a lor. Ex istă mai multe moduri de clasificare a
în protejarea organismului faţă de stresul oxidativ. glutationul este implicat
,,
Elemente ele Biochimie Caoilolul li A minoacizi, Peptide, Proteine

proteinelor, modul cel mai uzual făcându-se în funcţie de structura lor 2.3.2.1. Structura pri mară
chimică: Structura primară a unei proteine este dată de tipul, numărul şi
1. Proteine simple sau Holoproteine cu următoarele clase de e siunea specifică a arninoaciz!lor. Ordinea sau secvenţa aminoacizilor
succ_
proteine. În funcţie de forma pe care o adoptă în spaţiu, holoproteinele se din lanţurile polipeptidice este stabilită de succesiunea moleculelor de ADN.
clasifică în: Prin studii de secvenţialitate s-a stabilit că structura primară a unei proteine

a) Proteine Ql[?bulare (au forma sferică): sunt în general este- unică şi d etermină forma finală a proteinei. Legătura ce _caracterizează

solubile în apă sau în soluţii saline:protaminele, histonele, prolaminele, structura primară este legătură de tip peptidic, redând totalitatea legăturilor

glutelinele, globulinele, albuminele. covalente din moleculă. Structura primară a unei proteine constituie baza

b) Proteinele fibrilare (au structură liniară) , caracteristice înţelegerii activităţii biologice a proteinei. Cunoaşterea structurii primare a

regnului animal, cu rol de susţinere, protecţie şi rezistenţă mecanică: "'·· proteinelor e:te importantă în stabilirea originii filogenetice comune a

colagenul, cheratina şi elastina. anumitor _proteine, în stabilirea zonei conservate (omologe) a proteinelor
care îndeplinesc aceleaşi funcţii, în determinarea structurii proteinelor

2. Proteinele conjugate sau Heteroproteinele sunt proteine defecte, co,Jificate de gene muta_nte (Hemoglobina S versus Hemoglobina

complexe alcătuite dintr-o parte proteic ă şi o parte neproteică numită norma lă) etc.

grupare prostetică. în funcţie de gruparea prostetică , heteroproteinele se 2.3.2.2. Structura secundară

clasifică în: . Structura secundară este determinată de aranjarea trid imensională

-Glicoproteine a catenei polipeptidice dată de legăturile de H care se stabilesc între

-Lipoproteine catene. Legăturile peptidice determină existenţa unor elemente repetitive în

--Nucleoproteine catena polipeptidică . La acest nivel de organizare, legăturile de hidrogen,

-Fosfoproteine între grupările -NH- şi -C=O, joacă un rol esenţi al, determinând modul de

-Metaloproteine .r
I
orientare al catenei polipeptidice în spaţiu, aranjament care poate să fie
!
2.3.2. Structura proteinelor elicoidal sau în planuri pliate. Lanţurile polipeptidice se pot, deci, orienta în
t
Definite cc1 macromoleculare de natură polipeptidică în compo nenţa spaţiu în funcţie de aminoacizii pe care îi conţin (distribuţia lanţu rilor polare

cărora intră un număr mare de aminoacizi, proteinele sunt compu şi cu 'l şi nepolare) şi de legăturile de H intra şi intermoleculare:

structu ră complexă, cu cât numărul de IJ -aminoacizi, care i ntră în l I) Legături între atomii H din gruparea -NH a unei grupăr·i peptidice
f.
componenţa unei proteine este mai mare, cu atât mai complexă fiind r şi atomul de O din gruparea carbonil dintr-o al.tă grupare
t
structura acestei molecule. Rezultate experimentale obţinute în urma pe ptidică (Figura 2.27 .. )
f.
cercetărilor efectuate în domeniul structurii proteinelor a u condus la '
li
I
introducerea a patru niveluri de organizare structurală a acestor compuşi:
'
structura primară, secunda ră, terţia ră ş i cuaternară.
tl'
66 f 67
Eiemenre de Biochimie
Dli}itolu/ li - Aminoacizi, Peptide, Proţ~îne ·

111) Legături de H între două resturi de aminoacid (figura 2.29.)

acid.li gkrt:anil:

o o
li ' I li
-c-N-c-c-
i ' I I
•,·· N CH-
Legaturi de H 1
intre atomii a CH-
1
~ouă legaturi
peptidice
,.....H
„ C
o~...., e
o

o
Fig 2.27. Structura secundară: Legături de H intra şi I
CH- "H
intermoleculare. (după: Alberts, 1994 I . ' '-li
-N -C97C-;.N;-
I H.
o -
11) Legături de H ·între atomii unei legături peptidice şi un rest de ~n:a
aminoacid (Figura 2.28.)
Legaturi de H
o intre doua resturi
! li I
- C - c- M-r:· - de aminoacid
I I I
N
_,,.H
o Fig 2.29. Structura secundară: Legături de H
I
CH, H
I l intra şi intermoleculare. (după Alberts, 1994)
-M - C - C-N-
. I li
o
În 1943, Pauling şi Corey, în urma studiilor de difracţie cu raze X pe

Legaturi de H cristale pure de polipeptide sintetice şi naturale, au obţin ut rezultate

1
l-
intre atomii experimentale în baza cărora au postulat două aranjamenta spaţiale în
unei legaturi
care toate grupările CO şi NH din lanţ realizează legături de H: structura a-
peptidice şi
un rest de Helix (elice a) şi structura foaie pliata-~. Teoria plierii şi răsucirii spaţial e a
aminoacid cate nelor polipeptidice elaborată de către Corey şi Pauling a fost
confirmată mai târziu prin măsurarea unghiurilor de valenţă şi a distanţelor
Fig 2.28. Structura secundară: Legături de H intra şi
interatomice.
intermoleculare. (după Alberts, 1994)
.,. ,.,..
68
f=lemente de Biochimie
• roteme
Capitolul li - Aminoacizi Pepti'de p
• :

Structura a-He/ix (elice a). Structura-O (foaie pliată)'

Aranjamentul spaţial al structurii ,t-Helix implică atomii de H din Un alt lip de structură secundară în care se pot aranja lanţurile de
toate grupările amino şi atomii de O din toate grupările carbonil. Fiecare polopeptide este structu_ra-0, în care punţile de hidrogen sunt intercatenare,
grupare NH formează legătura de hidrogen cu o grupare CO a celui de-al realizându-se structuri ~semănătoare unei foi plisate, motiv pentru care se
patrulea rest de aminoacid din secvenţa liniară. Structura care ia naştere mai numeşte şi structura pliată. Fiecare foaie p l iată poate fi privită ca 0

este una elicoidală · repetitivă, în care legăturile între atomii H sunt polipeptidă în zig-zag, în care radicalii R sunt orientaţi, alternativ, de-o parte
intracatenare (4 molecule , pasul elicei) (Figura 2.30). şi de alta.

Fig 2.30. Structura a-Helix (după Al_berts, 1994)

Astfel, geometria structurii a-Helix este caracterizată de următorii

Fig 2.31. Structura Foaie pliată-~ (după Alberts, 1994)
parametrii:
pasul elicei, este de 5,2i A şi cuprinde 3,6 resturi de aminoacizi
Catenele polipeptidice din structura-p pot să fie orientate parale! sau
- sensul de răsucire a lanţului polipeptidic este de la stânga la
antiparalel. Structura-p cea mai stabilă se obtine atunci când lanturile
dreapta ' '
polipeptidice evol uează antiparalel: unul de la capătul N-terminal şi ce lălalt
- radicalii R ai tuturor aminoacizilor sunt orientaţi spre exteriorul
în sens invers. Proteine caracteristice: ~keratina şi fibroina,
elicei
Anumite proteine cu structură ~. precum P-amiloidul, pot fi asociate .
- formarea punţilor de hidrogen între toate grupările NH şi CO
cu stări patologice atunci când sunt defecte. Defecte în structura p-
Proteinele cu structură a helix apan;in claselor de proteine care
amiloidului pol să cauzeze Alzheirner.
posedă motive structurale de legare de ADN cum ar fi: helix-turn-helix,
helix-loop-helix leucine zipper şi zinc finger;

70 71
 Elemente de Bioc/Jirnie Capitolul li Amiiioacizi, Peptide. Proteine
2.3.2.3. Structura tertiară
l · Structura terţiară include segmente a-helix, structuri-~ şi segmente
neorganizate, fiind definită de interacţiunile necovalente între radicalii R de
- !li
la CO ai acest.or structuri (Figura 2.32).

LegătllfÎ
disullidice Interacţiuni
hidrofobe
l I

I Fig 2.33.
Rezultanţa
Legăturile

tuturor
disulfidice
acestor
(după

interacţiuni
Alberts, 1994)
determină conformaţia

spaţială a proteinei. Forma spaţială pe . care o adoptă structura terţiară

Legături Legături
ionice de H depinde de modul în _care lanţurile peptidice ·interacţionează între ele, deci
de natura legăturii intercatenare. Molecula se pliază în aşa fel încât să
Fig 2.32. Structura terţiară a proteinelor (după Alberts, 1994) formeze structura cea mai stabilă, cu radicalii hidrofobi plasaţi la exterior şi
radic(:llii hidrofili plasaţi la interior.
Între aceşti radicali se pot stabili următoarele tipuri de legături
Domenii structurale
necovalente:
Cele mai multe proteine au o structură tridimensională. unică. Cu
-legături de hidrogen formate între radicalii cu grupări alcoolice (din
toate că structura terţiară este determ ina tă de elemente nerepetitive, există
resturi serii, · treonil), fenolice (din resturi tirosil), amidice (din resturi
şi în această etapă structurală anumite modele de organizare numite
glutaminil şi asparaginil)..
domenii structurale. Organizarea proteinelor pe domenii structurale este
-legăturf ionice formate între radicalii cu sarcini electrice sau
un concept relativ nou, intens studiat la această oră în multe centre de
interacţiuni polare între radicalii polari, fără sarcini.
cercetare.
-interacţiunil e hidrofobe dintre resturile aminoacizilor nepolari ca:
Domeniul structural al unei proteine este definit ca o regiune din
valină, leucină, izoleucină, fenilalanină, alanină
secvenţa şi structura proteinei care poate avea o funcţie proprie, pe care
- legături disulfurice formate de resturile cisteinil din multe proteine
poate să şi-o exercite independent de restul lanţului proteic.
(Figura 2.33.)
Cele mai multe proteine sunt formate dintr-o diversitate de domenii
structurale ce se deosebesc prin mărimea lor, având lungimi variabile de la
25 la 500 de aminoacizi. De exemplu, enzima piruvat kinaza este o
proteină formată din trei domenii structurale (Figura 2.34)

""
72
lj..
..
.II ,
I Elemente de Biocllimie
S&P._ilolu/ li - Aminoacizi, Peptide. Proteine

2.3.2-.4. Structura cuaternară a proteinelor

Mai multe molecule de polipeptide, numite protomeri, se pot asocia
necovalent dând naştere la o structură proteică de sine stă tătoare, num ită
multimer. Dacă n umărul unităţilor de protomeri care alcătuiesc proteina
este redus , ansamblul se numeste oligomer. La acest nivel de organizare
structurală , pe l ângă structurile primară , secundară şi terţia_ră ale fiecărui
J
. .
protomer, apare un nivel superior de organizare-structura cuatern ară definit
,~ .,,,...u
~t • de natura. numărul şi modul de asociere a protomerilor. Funcţia specifică a
un.ei proteine oligomere se man ifestă numai la nivelul structurii cuaternare.
Fig 2.34. Domeniile structurale care intră în compoziţia piruvat kinazei I prot9merii sepa raţi fiind inactivi.

Domeniile structurale su,nt conservate în timp, acelaşi domeniu i

I
În figu.ra 2.36. sunt schematizate cele patru niveluri de organizare
structurală a pro teinelor.
st~uctural putând exista într-o mare varietate de proteine descendent~ din• I
acelaşi tip ancestral. Domeniile structurale cel mai ·des întâlnite în protei_ne
sunt: beta-alfa-beta (Figura 2.35). zinc fingers, helix-loop-helix. etc.

Strnctma
Secundară

Structura
Teraiară

Fig 2.35. Motivul beta-alfa-beta. (după: Alberts, 1994) Stnictura

C'uat.:mară

Fig 2.36. Structura proteinelor

,,,,
75
74
I
i.
Elemonte de 819cl1imie

Legăturil e prin care se asociază uniiăţil e ansamblului proteic

cuaternar sunt de natură noncoval entă. fiind forţe de atracţie slabe de tip
J
t
fdip1tolt1I li - Aminoacizi, Peptlde. p rote,!lf.
.

van.der Waals. Atracţiile d intre unităţile din ansamblul ol?gomer se exe rcită
numai dacă suprafe ţele d e contact sunt complementare, ceea ce asigură
un grad foarte înalt de specificitate a structurilor cuaternare.
Complementaritatea s upra feţelor oligomere conferă posibilitatea fo rmării
unor structuri în care monomerii identici sau diferiţi sunt inactivi în timp ce
întregul ansamblu proteic este pozitiv. Orice schimbare care are loc la
nivelul unui protomer este transmisă în tot agregatul proteic, ducând- la
Fig 2.37. Structura hemoglobinei
modificarea structura lă a acestuia şi implicit la fun cţia proteine i. Acest
Hemul este alcătuit la rândul său din :
mecanism de reglare a acUvitătii proteice se numeşte reglare alosterică.
P.rotoporiirină IX : 4 heterocicluri pirolice legate prin
Complementaritatea suprafeţelor oligomere face ca protornerii unor
punţi metinice
proteine omoloage de la specii diferite nu se asoci ază.
Fe2+, are 6 valenţe : 4 sa tisfăcute de prot9porfrri n ă şi
2 -perpendiculare pe planul protoporfirinei la care se
2. 4. REPREZENTANT!
' pot lega diferiţi liganzi (02, C O, NO) (Figu:a 2.38.)
2.4.1. Hemoglobina (Hb)'
Hemoglobina (Hb) este o proteină g lobulară care intră în
Protoporfirlna IX
componenţa eritrocitelor şi transportă oxigenul de la plămân la ţesu turi şi

bioxidul de carbon de la ţe suturi la plămân.

Hemoglobina a fost descoperită de către Hunefeld in 1840.
I
Procesul de oxigenare reversibilă a · hemog lobinei a fost desris câţiva ani
mai târziu de către Felix Hoppe-Seyler. În 1959 i se dete rmină structura
prin analiză crista ligrafică cu raze X de către Max Perutz, descoperire
pentru care primeşte premiul Nobel în Chimie în 1962, împreună cu
colaboratorul său , John Kendrow. Fig 2.38. Structura hemului
Hemoglobina es te o hetero proteină formată dintr-o componentă Hemoglobina este o proteină cu importantă majoră în organism,
proteică numită globină şi o grupare prostetică numită hem (Figura 2.37). având următoarele funcţii :
❖ Tran sportă 02 de la plămân la tesuturi
❖ Tran s portă CO2 de la ţesuturi la plamân

,.
76 '-,
Etemenle de Biochimie ~ /olul li - Aminoacizi. Peptide, Protein~

❖ Contribuie la menţinerea constantă a echilibrului acido-bazic din 4. Methemoglobina (MetHb)

sânge (are capacitate mare de tamponare} • Formarea heminei (Oxidarea Fe2+ la Fe3+) care nu poate
1. Hemoglobine fiziologice transporta 0 2 .
❖ Hemoglobina embrionar~ (HbE), se sintetizează în primele MetHb formată în eritrocite este continuu redu să la Hb de un
3 lun i dupa fertilizare . sistem enzimatic de reductaze : methemoglobin reductazele I şi
❖ Hemoglobina fetală (HbF), se sintetizează în primele 3-8 luni li; vitamina C,-form a redusă a glutationului (GSH)
ale fătului şi este mult mai eficientă în transportul oxigenului • Apare:
comparativ cu Hb adultă. ca defect al sistemului enzimatic de reductaze
❖ Heme:gtobina adultă (HbA), începe să se sintetizeze la 3 luni formarea excesivă · de M etHb da torată anumitor
după feriilizare dar devine activă după naşterea fătului analgezice . (paracetamol), agen ţi antibacterieni
(există sub două forme HbA1şi HbA2) ((sulfamide), substa n\e chimice: ben zocaină, nitriţi ,
Aceste tipuri de hemoglobine, d eşi au omologitate foarte mare, nitraţi, etc.

prezintă pi caracteristic şi au mobilitate el ectroforetică caracteris tică.
2. Hemoglobine patologice
, Hemoglobinopatii sau ta/e semii: mutaţii genetice în structura
hemoglobinei duc la inactivarea şi diminuarea cantităţii
hemoglobinei, fiind însoţite de anemii
► Hb gticozîlată (HBA 1c) se obţin e prin legarea glucozei la
valina catenei p. Este folosită la monitorizarea diabetului
zaharat:
Are ca efect lezarea·membranei eritrocitare.
2.4.2. lmunogloţ)ulinele .
Se spune adeseori că organismul este un microcosmos într-un
macrocosmos, Dacă JI p~ivim ca pe un ansamblu de sisteme care se află
într-o strânsă rela ţie de in terdependenţă şi de interconexiune. boala poate
fi considerată un dezechilibru în tre aceste sisteme, o dezarrnonizare a lor.
Responsabil de securitatea întregului ansamblu de sisteme care
formează organisrŢJul este sistemul Imun. Răspu nsul imun poate elimina

- HBA1=7,5% la o valoare normala a glicemiei (60-100 mg/dl), agenţii -patogeni fie cu ajutorul unor componente preformate (răspunsul

- HBA1 >1 0% la valori crescute ale glicemiei imun nespecific), fie prin producerea unor componente celulare şi
3. Carboxihemogl obina (HbCO): reţi nerea CO de hemoglobină moleculare care să se aaapteze agentului patogen (răsp uns ul imun
10-30% HbCO produce: cefalee, tulburări psihice, greaţă, vom ă, specific).

accelerarea pulsului; a) Imunitatea nespecifică mai este nu mită şi rezistenţă

- 30-50%: cefalee, tulburări psihice, greată , vom ă, accelerarea pulsului, naturală. Ea este primul mijloc imediat de apărare în răspuns ul imun.

comă ; Mecanismele prin care opereaza sunt mecanisme externe şi mecanisme

- 50-60%: convulsii; interne.
- 60-70%: şoc anafilactic, i nsuficienţă respiratorie. risc deces;
- 80-90%: doză letală (deces f rapid)
...
 Elernentc1 de Biochimie
! , · - , rote,ne
.
{;apitolul li -Aminoacizi Peotide p

• Mecanismele externe sunt reprezentate de tegument, r.f?II,. I - polipeptidice mici, mai scurte. Ele sunt dispuse astfel încât dau moleculei
mucoase' şi fluidele organismului. Acestea constituie bariere naturale, care fi ""-. . aspectul literei 'Y'. Lanţurile grele sunt formate din trei domenii constante şi
împiedică pătrunderea agenţilor patogeni în ţesuturi. _r un domeniu variabil, iar lanţurile uşoare sunt formate dintr-un domeniu
• Odată învinse aceste mecanisme,. se va încerca .· constant şi un domeniu variabil. Domeniile variabile ale celor două tipuri de
îndepărtarea agenţilor patogeni prin mecanismele interne ale imunităţii lanţuri se găsesc spre capetele amino-terminale ale lanţurilor polipeptidice.
nespecifice: factori fiziologici adiţionali, fagocitoza şi inflamaţia. Prin scindare enzimatică cu papaina, molecula de lg este împărţită în trei
Sistemul imun nespecific acţionează şi prin intermediul sistemului componente: două sunt identice şi sunt formate din lanţurile usoare în
complement; proteinelor de fază acută şi interferonii. întregime şi o parte din lanţurile grele şf cea de-a treia componentă
r"1;
I - Dintre moleculele ce aparţin sistemului imun nespecific amintim, de reprezentată de fragmentele carboxi-terminale ale lanţurilor grele, legate
t,
~-
asemenea citokinele, molecule solubile, sintetizate de o mare varietate de prin legături disulfidice. Fragmentele identice au fost numite Fab (antigen
,:
celule, inclu;,iv de limfocite, cu rol de mesageri umorali, care realizează binding fragment), care este capabil să lege antigenul, şi celălalt fragment a
comunicarea între diferite celule, controlându-le creşterea, diferenţierea; fost numii Fc (fragment cristalizabil), datorită capacităţii sale de a cristaliza
maturarea, diviziunea, metabolismul, funcţiile; hormoni reglatori secretaţi uşor.

de organele limfoide primare; factori de creştere.

b)
limitează însă,
Posibilităţile de apărare ale organi_smului

sistem competent prin excelenţă, datorită mijloacelor sale specifice de

uman nu se
numai la o apărare nespecifică. Sistemul imun uman este un :
... ...
·.,
...
Antigene

"; locul de legare

.(:{_~-antigenulul,4
·

îndepărtare · a agresorilor, care intervin atunci când, în ciuda tuturor

Fab~"\ /:(,_•:/
mecanismelor imunităţii nespecifice, unele microorganisme reuşesc să - ·· 1 !I -
reziste prin dezvoltarea unor mecanisme defensive, care le asigură
supravieţuirea. Imunitatea specifică sau dobândită a organismului este
Fc llI j
u i.J
reprezentată de capacitatea de a recunoaşte specific antigenele şi de a le Anticorp

elimina selectiv.
Fig 2.39. Structura imunoglobulinelor
Componentele umorale ale sistemului imun specific sunt
imunoglobulinele. Imunoglobulinele fac parte dintr-o superfamilie ce
Imunoglobulinele, efectorii umorali, sunt secretate de plasmocitele
cuprinde totalitatea moleculelor care îşi organizează structura spaţiala în
ce se diferenţiază din limfocitele B cantonate în ţesuturi după ce acestea au
domenii globulare, imunoglobulino-similare.
luat contact cu antigenul. Secreţia limfocitelor B este stimulată de
Imunoglobulinele au ca prototip molecula de lgG1. Aceasta este
limfocitele T CD4+ helper. După unele particularităţi structurale dale de
formată din două lanţuri polipeptidice mari, mai lungi, şi două lanţuri
regiunea constantă a lanţului greu, dar şi de alte caracteristici,
Elemente de Biochimie Capiloly/ II - Aminoacizi, Peptide, Proteine
imunog!obulinefe au fost împărţite în cinci clase majore: în patru subclase ,. • Imunoglobulinele A se găsesc îri ser, dar sunt principalele
deosebite între ele prin diferenţele de la nivelul lanţul ui greu: lgG1, tgG2, • · -~· Imunoglobuline din diverse secreţii ale organismului. Reprezintă cam 20%
lgG3 şi lgG4. Au o greutate moleculară de 150 kDa (lg3 are 1 ?0kDa) şi o ~ ~ t·j [n .totalul !_~~oglobulinelor serice. !gA serică există în proporţie de 80%
mare afinitate pentru antigen. Sunt singurele imunoglobuline care pot '· , .,·· sub formă de monomer şi restul sub formă de di.mer. Di merul de lgA este
traversa placenta, · asigurând protecţia fătului în uter. Activează ,. constituit de unităţile de mo~omer de lgA unite prin legături disulfidice şi
complementul· pe calea clasică (cu excepţia lg4). în răspunsul imun f--~. . Janţul J. lgA . serice pot fi inactivate de proteazele produse de gonococi,
secundar, ele sunt bine reprezentate, fiind majoritare. Au o mare capacit.=ite ~-.; rneningococi, pneumococi şi de Hemophilus influenzae. Imunoglobulinele
de difuziune · prin spaţiile extravasculare şi o afinitate ridicată pentru secretorii (lgAs) predomină în diverse secreţii, cum ar fi: saliv~, lacrimi,

antigenul specific. Din acest motiv, imunitatea antitoxinică e realizată . colastru, transpiraţii, secreţii bronhice, genito-urinare, nazale: lgAs este

exclusiv de !gG. Timpul de înjumătăţire este de aproximativ 21 de zile (doar -formată din doi monomeri uniţi prin lanţu l J la care este ataşată şi

7 zile pentru lg3). Ele sunt principalele imunoglobuline opsonizante, componenta secretorie .. ·lgAs este sintetizată local. de plasmocitele din

implicate în fagocitoză; celulele sistemului imun nespecific (neutrofilele, ţesuturile limfoide asociate mucoaselor.

celulele NK, macrofagele) prezintă receptori pentru fragmentul Fc al

imunoglobulinelor G, receptori cu afinităţi diferite.
1. Lanţurile grele
Imunoglobulinele M reprezintă 8-1O % din totalul 2. Lanţurile uşoare
3. Lanţul de legătură
anticorpilor serici (120 mg/dl). Forma monomeri'că constituie receptorii
pentru antigen ai limfocitelor B. În circulaţie, imunoglobuliele M se găsesc
în special sub formă de pentameri, formaţi prin unirea a cinci monomeri cu
un lanţ peptidic special numit J Uciining=a uni) şi prin formarea de legături
disulfidjce la capetele carboxi-terminale ale lanţurilor grele. Pentamerul are
Fig 2.40. Structura imu'noglobulinelor.
aspectul unei stele cu cinci colţuri; nu este prea stabil, putând fi disociat
Componenta secretorie are o greutate de 50 kDa şi se leagă de lgA
uşor de agenţii reducători. lgM preced lgG în răspunsul imun, fiind
prin legături disulfidice. Exislă două clase de lgAs: lgAsî si lgAs2. Clasa
predominante îri răspunsul imun primar. Sunt primii anticorpi produşi de
lgAs2 este dominantă, unicitatea ei constând în faptul că legăturile
limfocitul B activat. Media de viaţă este de aproximativ 1O zile. Sunt
disulfidice lipsesc dintre lanţurile grele, dar există între lanţurile uşoare.
produse şi de făt, majoritare fiind chiar în viaţa intrauterină, având o
Proprietăţile principale ale lgAs sunt protejarea suprafetelor mucoase de
concentraţie de 1O mg/dl în cordonul ombilical la naştere; o cantitate mai
interacţiunea cu moleculele de adeziune ale potenţialilor microbi pătrunşi în
mare indică o infectare a fătului înainte de naştere. Datorită structurii lor,
cavităţi, prin împiedicarea aderării lor la aceste suprafeţe. lgAs poale
sunt cele mai eficiente în activarea lizei mediate de complement pe calea
opsoniza particule străine facilitând fagocitoza mediată de PMN care
clasică şi în generarea opsoninei C3b. Sunt sintetizate local la nivelul
ţesuturilor secretorii.
· ,.tţ

82 83
Pft:
~ l;
: Elf}mente de Biochimie
.,_~
:d , Cap,tolu/ III - Vitamine
prezintă pe membrană receptori Fc. Agregată şi legată de neutrofile, poste
activa calea alternă a complementului.
Capitolul 3
Imunoglobulinele D sunt o clasă slab reprezentată în ser.
unde se găsesc într-o concentraţie de 3-5 mg/dl, reprezentând cam 1% din . VITAMINE
totalul anticorpilor. Particularitatea structurală a lgD este legătura disulfidică
unică dintre lanţurile grele. Me_dia de viaţă este de 2-3 zile. La temperaturi 3.1. CARACTERIZARE, ISTORIC
ridicate şi în mediu acid sunt labile. Sunt prezente în cantităţi mari pe Vitaminele sunt compuşi organici esenţiali pentru organismul uman
membrana limfocitului B nativ şi pot fi implicate ca receptori pentru antigen cflre, cu mici excepţii, nu pot fi sintetizati de acesta dar pot fi asimilaţi şi prin
în activarea limfocitului B numai în asociere cu lgM, cu care interacţionează dietă. Alături de enzime ·şi hormoni,· ele se găsesc în organism în cantitate
în controlul activării şi supresiei limfocitului B. Se presupune că acţionează . mică, influenţâ'!d creşterea, dezvoltarea şi desfăşurarea normală a
ca receptor pentru penicilină, insulină şi toxoidul difteric. proceselor metabolice.
Imunoglobulinele E sunt slab reprezentate în ser, în condiţii .· În studiul vitaminelor, tractul digestiv este considerat ca făcând
fizi'?logice (0,05 mg/dl) reprezentând 0,004% din totalul anticorpilor serici. parte din mediul exterior, de,oarece r:nu lte vitamine sunt produse, prelucrate
Doar o proporţie redusă de plas_mocite produc lgE. Se găsesc sub formă de sau consumate de către flora microbiană intestinală. Aceasta produce o
monomeri, au o greutate moleculară de i 90kDa şi sunt instabile la 56 modificare cantitativă şi ca litativă a aportului exogen real al vitaminelor.
grade Celsius. Sunt produse d_e plasmocitele din splină, ţesut limfatk :Jilaminele se găsesc răspândite. în special, în regnul vegetal fie ca
amigdalian şi adenoidian , ţesutul limfoid al tractului respirator şi gastro-- atare, în forme direct asimilabile, fie sub formă de provitamine, pr_ecursori
intestinal. Media de viaţă este de 2-3 zile. Sunt asociate cu reacţiile de inactivi care prin diverse transformări sunt convertiţi în vitamine (de
hipersensibilitate imediat;'§ (atopia şi anafilaxia). Sunt molecule exemplu: 13-carotenul se transformă în vitamina A). Încă din antichitate se
homocitotropice, având afinitate pentru celulele gazdei în care a fost ~tia că între alimentaţie şi profilaxia anumitor maladii există o corelaţie
produsă, afinitate puternică pentru mastocitele tisulare şi bazofilele directă.

circulante de care se leagă prin receptori specifici. În urma contactului cu
antigenul, se de clanşează activarea ş i degranulflrefl mastocitelor, care
constă în eliberarea aminelor vaso-active preformate, sinteza de noi
mediatori ai inflamaţiei şi de citokine. Acest proces stă la baza fenomenelor
alergice (atopii).
Necesarul zilnic de vitamine este de ordinul microgramelor sau
miligrnmelor, depinzând de o serie de fe1ctori, între care: starea de· sănătate
a organismului, vârstă, graviditate, factori de climă, regimul alimentar, tipul
de activitate. Lipsa vitaminelor din alimentatie conduce la boli carentiale·
' ' .
hipovitaminoze, determinate de carenţe vitaminice par\iale considerate ca
o stare cronică de deficit şi, în final, la avitaminoze, determinate de lipsa
totală a vitaminelor din alimentaţie care în forma avansată evoluează spre
exitus. în general, apar poliavitaminoze care se manifestă prin disfuncţii
metabolice, modificări structurale la nivelul unor ţesuturi, infertilitate etc.
Elemente de Biochimie
O serie de vitamine joacă un rol important în reacţiile biochimice
•
f.
'(
.

f . ': ~·-
~
,
.
--·-

•
__
denumm de comoromis - între denumirea eh· · -
Capitolul III _-Vitamine
· • - -
. , im1ca ş1 frz1ologică:
catalizate de enzime, funcţionând în calitate de cofactori (intră în structura
axeroflol pentru vitamina A. aheurina pentru vitamina 8,, etc.
enzimelor), participă la reglar·ea funcţiilor celulare, intervin în procesele de
dere structural, vitaminele aparţin unor dase de
Din punct de ve_
oxida-reducere din organism. Cofactorii sunt componente neproteice,
substanţe foarte diferite şi singurul criteriu de diferenţiere arbitrar al
stabile la temperatură, care fac parte din structura anumitor enzime.
acestora este solubilitatea (Osborn, Mendel, 1915); solubilitatea
Cofactorii pot fi:
influenţează modul în care vitamina se absoarbe, transportul şi s·tocarea
• ioni vitaminei:
• molecula organică - coenzima
t.
~
• Vitamine liposolubile (solubile în lipide şi solvenţi nepolari), din care
f fac parte vitaminele A, O, E, K.
r
j t Vitaminelo hidrosolubile (solubile în apă) din care fac parte
+ iMI ➔ I bioflavonoide (vitamina P), vitamina C, vitaminele complaxului B (B 1 g 2, a·

Cofactor
l 85, 85, 89, 812), aci_
dul lipoic, acidul p - amino· benzoic.
i 3,

Apoenzyme H_oloenzyme Vitaminele care au mai multe variant~·structurale cu aceleaşi functii

Fig. 3.1 Formarea holoenzimelor biologice ce produc aceleaşi efecte carenţiale se pot denumi vitam~re (d.e

(după Berg şi colab., 2007) ex. , vitamere D, B6 , E, etc.).

. Administrarea unor cantităţi crescute d~ vitamine poate conduce la

Există mai multe modalităţi de a denumi vitaminele: hipervitaminozo cu toxicitate numai în cazul unora dintre vitaminele
liposolubile ce se pot acumula în organism.
• cu ajutorul literelor mari din alfabetul latin (A, B, C, D, E, F, etc.); în
cadrul aceleaşi clase, vitaminele se denumesc cu ajutorul indicilor: de Există anumiţi analogi structurali ai vitaminelor care împiedică

exemplu, vitamina D se găseşte sub mai multe forme: 0 2, D3 , complexul de acţiunea acestora în procese biochimice cu repercusiuni- nefavorabile

vitamine B cuprinde vitaminele 81, 82, B3 , B5, 8 6 , 8 7, 8 9 , B 12 ; asupra organismului, fiind denumite antivitamine. ·

• după rolul fiziologic pe care îl îndeplinesc în organism: vitamina Diverşi compuşi au fost consideraţi mult timp vitamine având

antihemoragică (vitamina K); vitamina antiberi-beri (vitamina B1): vitamina activitate asemănătoare acestora: colina, mezoinozitolul, vit;rnin~ F

antislerilităţii (vitamina E); vitamina antiscorbutică (vitamina C); vitamina (amestec de acizi graşi esenţiali), vitamina a 15 (acidul pangarnic),

antipelagroasă (vitamina PP); vitamina antixeroftalmică (vitamina A); ubiquinona (coenzima Q), bioflavonoide, carnitina. Procesele biochimice pe

vitamina antirahitică (vitamina D); care acestea le influenţează independent sau în asociere cu vitaminele

• după structura chimică: ergocalciferol (vitamina 0 2); piridoxină

sunt esenţiale pentru desfăşurarea activităţii normale a organismului.
Date importante din istoria vitaminelor:
(vitc1mina 8 6 ); colecalciferol (vitamina D3 ), acid ascorbic (vitamina C);
tiamină (vitamina B1 ); riboflavină (vitamina B2 ); 1905: în Marea Britanie - Fletcher observă că tărâţea de orez
previne boala beri-beri;
" ,#

86 87
 Elemente de 8,'ochimie
1906 în l"vlarea Britanie • Hopkins defineşte anumiţi r.utrienţi
esenţiali (factori accesorii) care nu sunt proteine, glucide sau lipide: ro
~
• . 1911: în Polonia - prima vitamină a fost desc_operită de Kazimir $
ţ
Funk, care a reuşit să izoleze din tărâţele de orez o suqstanţă ce vlncleca u
"'
<lJ
boala beri-beri şi care a fost numită amină vitală, adică vitamină; i s-a dat 'O
~
:.â
numele de vitamină deoarece substanţa respectivă (vitamina B 1) conţinea 'iii
o
' Q_
azot aminic şi era considerată indispensabilă organismului.

i:
I •
Tabelul 3.1
''i i Descoperirea vitaminelor şi sursele lor
t(~ -
,, '. Anul
t 1. Vitamina Surs-a
f 11
i 1909 Vitamin A (Retinal)
1_,.• ulei de ficat de cod
+.: ,:
1912 Vitamin B 1 (Tiamina) . ' tărâţe de orez
i
1912 Vitamin C (Acid ascorbic) lămâi

1918 Vitamin O (Calciferol) ulei de ficat de cod

i
! 1920 Vitamin 8 2 (Riboflavina)
-- . I

;-Tg22 Vitamin E (Tocoferol)

ouă

ulei de germeni de grâu şi ficat

Ij
' Ol
-t E
1926 Vitamin 8 12 (Cianocobalamina) ficat '( t Ol
::,_
O)
E
O)

E
~

l
~
o
1929 Vitarnin K (Filoquinona) lucernă o(J') o
ltÎ
'
1931 Vitamin B5 (A:cid pantotenic ) ficat
! I
!
1931 Vitamin B-, (Biotina) ficat f ro
-o
.E
1934 Vitarnin B6 (Piridoxina) tărâţe de orez (1)
C
li 'O
1936 Vitamin B3 (Niacin) ru -~
ficat I
C C
li s: ro
ro c:
1941 Vitamin B9 (Acid folie) ficat Î
~ ·o
·- - -- =-..:-m..--.,,, -- -z_,.,,.._,.
- - - -.....,..=4,-.,,;c,r.-.-c,-
I
-:::•=------,rn.!I
JI D
a::
rJ
z

,#

88
 .
. ,•
.
~ ·~.o=--"C"-___._ - ~ - -- - ,,_...-.. Capitolul fli • Vitamla§.
r _,~_;
,ro
:i
o
(.)
>(O
C: ,rn
~
~
.5
~rn . -~- 3.2. VITAMINE HIDROSOLUBILE: CARACTERISTICI GENERALE
Q)
E o rn ~
.!I? o
1/)
"O o ("1) :i '
C ·;; '6 C) ::,
Reprezentanţii acestei clase de compuşi sunt:
::,
::i
::,
oQ) "'o
N ~
(1) -~
u a, o 8 ~
1
C:
("1) C
"O
,ro .E 5. (1) m • vitaminele complexului B:
cil (I)
2 N
~
C: ""?: "C o
:i ·;:;: 2 o Q)
vi ·c: 1:· Vitamina 8 1 -Tiamina (aneurina)
Q)
:i ci ·u
'O
(IJ c'. J1::, ll) 2<I> .!!!
C) o, Q)
,,, Ol

~
on. o
e
o. rn ~
a, o..
:i: -'=
§
u
~
u <'l
o.. Vitamina B2 - Riboflavina
Vitamina B3 - Niacina (acidul nicotinic)-Vitamina PP-vitamina
pelagropreventivă
C) C)
E E Vitamina B5 - Acidul Pantâtenic
o C)

o o ::l.
o o
8 o Vitamina 8 6 - Piridoxina
z r-i L{)
C!.
~ .z
Vitamina B, - 8iotina-(vita~ina H)
'Q)
t, ::, Vitamina 89- Acizii foliei
.)!! Q) o
'i'
Q) •(li
o (!) .E C:
.... Vitamina B12 - Cobalam!na
Q) ~
::,
~ ·u Q) !!! (I)
O> ..
:§ a,
(I) ·.;;. ro C: •11l ::, ·c:
·c 15 <ii (IJ
~ <I) ,rn -• acidul lipoic şi vitamina C (acidul ascorbic)
C: {li o s E E ~ Q)
Q) .n
.a E iii ~ (/)
o o :î,,,c.>
~ E
Ol
C)
C:
a,
Q)
C:
C)
(!) 8 "" 21/1
i: V,. ,CI)
C: Vitaminele hidrosolubile sunt compuşi polari, solubili în apă şi sunt
8 "O <t E (/) ('! o :J
(!)
.c ""
C: (f) o
o- '
distruşi foarte uşor prin fierbere. Se găsesc în alimente de cele mai multe
Ol
::,.
[ ori legate de proteine şi necesită desprindere de protein ă pentru a fi
o I absorbite; absorbţia are loc la niveiul intestinului subţire şi a stomacului prin
'
o,
Ol E Ol
Ol
E Ol
::,.
i :
::,.
:I.. o o o
~- d o .,.; N două mecanisme:
N <11 .,.; ~ ~

• absorbite prin difu~ie atunci când sunt ingerate în cantitate mare;

=o • absorbite prin transport activ atunci când sunt ingerate în cantitate
C
(lJ
C ·c:
C: .E ro
o mică .
'§ .!= o . ·.
ro
<U
(li
(O
.o
E
ro
o
:.o e$ e g
d)
Q)
C:
o Digestia se desfăşoară în inteslinuf subţire, trecănd în circulaţia
.n
o
o 8
'>'<
(O
.n
o
_,,,
§ ·oroo .!!!
ro
·u e.!!! o .c
C: u
C: _<;
portală şi ajung fa ficat. Nu se stochează în cantităţi mari în organism şi de
o o
(I)
i: rn
C o uQ) 8 o
0 :i2
(li
.c E
'fil i
c(
ei o
w u
o
.... o
ii=
C:
Q)
E aceea trebuie ingerate din raţia alim entară zilnică, majoritatea pot fi
.ţ sintetizate în să de către flora bacteriană din lumen şi intestinul gros, o parte
~u ... din necesarul organismului în aceste vitamine fiind furnizată pe această

SL
(_) C Ul ~
c:o ro (li ro
"' "'C: C: C: C
i
~
C
·e!! .E
g
·!!e ·e
!!
·e
!!
cale, considerată exogenă;

> > > > ...

.. :- Acţionează ca activatori stimulând diferite procese metabolice şi

I >
.. - .. Intervin în reglarea acestor procese, constituie factori de cre şte re pentru
91
 Elemente de Bior;himie
Capitolul III - Vitamine
microorganisme, au un important rol biochimic, funcţionând sub formă ele
coenzime pentru enzime din metabolismul glucidic, lipidic; proteic.
Supradozarea nu determi nă efecte toxice, surplusul elirninând~-se
utinar fără afectarea organismului. Au fost observate însă reacţii nedorite
d~pă administrarea unor doze crescute de vitamine C şi 86.
Fig. 3.2 Tiamina
3.2.1. Vitamina B1 - Tiamina (aneurina)
Vitamina B1 , denumită şi vitamina antiberiberică sau antinevritică în organism, la nivelul ficatului şi inimii, molecula vitaminei B 1 este
. 1,.\J r· , ,
,1 ţ, ' (aneurina) dato rită acţiunii ei fiziologice (vindecă degenerescenţa .. esterificată cu acid. pirofosforic (în prezenţa ionilor de- Mg2+) sub şcţiunea
r,,
t. sistemului nervos proprie bolii beri-beri), se mai numeşte şi tiamină, datorită. ATP şi a unei enzime tiamin difosfotransferazei localizată în creier şi
ID- ,
~ .'· t, preze~ţei în structura sa a sulfului şi a unor grupări amino. ficat, rezultă tiaminpirofosfat (TPP) cu rsil de coenzimă, participând în
~~· ~ ' '
IT ( , Sursele de vitamina 8 1 sunt constituite de pâinea de secară şi metabolismul glucidelor.
+
;t
.
l ,ţ I
p~inea din faină de grâu integrală, hrişca, crupele de ovăz, fasole.a,
li }, :I · · .Tlamin
l,i' ' mazărea, soia, carnea (mai ales cea de porc), ficatul, rinichii, ouăle, cartofii. . Q-1 . .
f; ·:·! d ifosfotransferaza
tâ
'i„ i !
,· '_
~'
!L }1,_I
·,
!
j
Foarte multă vitamina B, se găseşte în drojdia de bere. în p§inea albă, din
făina de grâu de calitate superioară, aproape nu există vitamina B1 şi de
Tiamina

f\
.
1
N~

~~
\f-yl~ .
l--C
9-1
I
Q-1

I
.

iP·' a'c~ea trebuie să ne hrănim, nu numai cu pâine albă, ci şi cu pâine neagră. ATP A\.fP
H.JC~N . . N-l
. 2
'-.._ /
s
n-i-- Q{;-O
-, 2
-P- O-P-rn
{, t
ţ.
t! .~\ o o
Tiaminpirofosfat
' Tabelul 3 3 Continutul în vitamină 8 1 a! unor alimente*
f
Sursa mg/1009 ~ursă, '.i . mgl10.p g Fig. 3.3
Arahide 0.5-1 Leguminoase 0.5 - 0.9
Drojdie uscată 3- 30 Nuci 0.3 - 0.5
I Necesarul zilnic pentru adult este de 1-3 mg, fiind mai mare la
~}'
Drojdie de bere 1-7 Ovăz 0.3 - 0.7 organismele în creştere, în perioada sarcinii, convalescenţă.
Germeni de grâu 1.2-3.7 Seminţe cereale 2.5 - 5.6
Funcţii biologice. Sub formă de liaminpirofosfat (TPP) J intră în
u1r Jambon, rinichi 0.5-1.0 Soia 0.3 - 1.2 constituţia sistemelor multienzimatice care decar·boxilează acidul piruvic
w.· ,~ ~
__ J1! l:_
I
(important in metabolismu! glucidic) în care se transferă unităţi carbonil
"după Matilda Rosetti Colţo1 u, 1980
active (de tip aldehidă): decarboxilarea a-cetoacizilor (piruvat, a-
!~
ji
cetoglutarat, a celor proveniţi din aminoacizii cu catenă hidrocarbonată
I Vitamina 8 1 este formată dintr-un nucleu pirimidinic şi unul tiazolic ramificată), oxidarea a-cetoacizilor. TPP participă în sinteza ADN, ARN ş i la
1:
unite printr-o grupare metilenică. producerea de ATP.
p
it
ii ~
b 92 93
1·
.I
Elemente de Biochimie
Capitolul III - Vitamine
Ajută la arderea giucideior şi proteinelor, la normalizarea funcre: Tabelul 3 4 Continutul în vitamină B 2 al unor alimente *
sistemului nerv·os, participă la procesul de creştere . Scăderea nivelului de · Sursa mg/100g Sursă
I mgl1_O0J1ţ~
tiamină în organism provoacă insomnie, iritabilitate, dureri în membre, Drojdie de bere 1800 - 3000 Fasole 50 - 70
reducerea capacităţii de muncă fizică şi intelectuală. Absen\a vitaminei B1 Germeni de grâu 300 - 1 OOO Pastă de tomate 35 - 40
duce la acumularea acidului piruvic şi întreruperea metabolismului g!ucidic. Malţ de orez 210 Tomate 70
Carenţa tiaminică este cunoscută sub numele de beri-beri, boala se Porumb 100 Pă trunjel 55- 60
întâlneste la unele populaţii subalimentate din ţările în curs de dezvoltare. Grâu 80 - 90 Spanac 60
Boală rară în ţările industrializate, ea nu se întâlneşte decât la persoanele Orz 85 Morcovi 50
'

care au o alimentaţie foarte dezechilibrată, ca alcoolicii sau unele persoane Conopidă 50 - 100 Varză albă

în vârstă. Manifestările bolii sunt următoarele:

♦ simptome neurnlogice şi vegetative, constând în oboseală ·somnolenţă , V

*dupa Maneta Costache, Anca D1nisch1otu, 1998

hipotermie, nevrită periferică;
• simptome gastrointestinale; atonie gastrointestinală, h:Jl~urări de OH OH OH
I I I
resorbţie;
H c-c-c-c-CH-0H
21 I I I '
• simtome la nivelul aparatului locomotor, distrofie musculară;
J.! a N H H
H,c~'Y'Ţo
♦ simptome cardiovasculare etc.
1 ~ 4 , ) NH
fi
~
~C N
3.2.2. Vitamina B 2 - Riboflavina o
Vitamina B2 sau riboflavina este răspândită în aproape toate
Fig. 3.4 Riboflavina
celulele vegetale şi animale unde se găseşte atât liberă cât şi sub forma
celor două coenzime nucleotidice. I se mai spune şi lactoflavină pentru că a Este constituită dintr-un ciclu izoaloxazinic substituit. Se găseşte
fost identificată în lapte. liberă numai în lapte, retină, lichid seminal. În celule, intră în constituţia
Conţine în structura sa flavina - pigment galben, ce conţine un .unor coenzime (dehidrogenaze) ca: flavin adenin dinucleotid (FAD) şi flavin
radical de ribitol (ribitil). Forma oxidată a riboflavinei are o culoare galben- mononucleotid (FMN), contribuind la reacţiile de oxida-reducere.
verzuie, prin hidrogenare riboflavina devine incoloră. Necesaru! zilnic este între 1-3 mg în funcţie de starea de sănătate
Cea mai bogată sursă de riboflavină este drojdia de bere, iar şi activitatea organismului.
alimente ca ficatul, lactatele, ouăle, muşchiul de vită şi porc asigură un
aport vitaminic important.

""94 95
Elemente de Biochimie Capitollil fli . Vitamine
~Hz • stim ulează creşterea şi · funcţia de reproducere,
N~N îmbunătăţeşte starea de sănătate a pielii, părului şi unghiilor;
f .
~.J lJ
~, N
•
I
De
" măreşte

fapt,
acuitatea vizuală şi înlătură obose~la ochilor.
acestea funcţionează ca grupe prostetice ale
O --CH, o l
flavinenzimelor, proteine ce mai conţin pe lângă vitam ină şi ioni metalici,
o~ ! - oH r:~0
HHH ! legătura între vitamină • şi proteină fiind mai strânsă. decât în cazul
OH OH ,coenzimelor. La reacţiile catalizate de aceste enzime, coenzimele FMN şi
ci
l FAD participă prin reducerea temporară a ciclului izoaloxazinic la atomii de·
I
O~P-OH
FAD azot din poziţiile 1 şi 1O, trecând în formele reduse FMNH 2 şi FAOH 2 ce
I
o
,,
·~ preiau hidrogenul de la substrat.
I I
H-C-H
I H
H-C-OH 11
FMN I + 2w+ 2e- I/N...._...._
H-C-OH
I
H-- C-OH +2W-2e·
"-...._to
)I
I
H-C-OH
N
I
I , H

, H, c ~NY N"'c::::o
.HCJ
,
~
~
li ~ N- C
/~ri
FMN sau FAD FMNH2 sau FADH2

li Fig. 3.6 Mecanismul de acţiune al coenzimelor flavinice

o
Fig. 3.5 Structura coenzimelor flavinice
Carenţa în vitamina B2 se manifestă prin leziuni ale pielii (dermatite,
cheiloză - inflamarea colţurilor gurii), . leziuni ale mucoaselor (glosită -
Funcţii biologice. Rolul primordial al riboflavinei constă în sensibilitatea dureroasă a limbii), leziuni ale corneei (vascularizarea
participarea sa sub formă de FMN şi FAD în structura enzimelor flavinice, pronuntală a corneei), limba magenta (limba devine roşie purpurie şi foarte
care au un rol fundamental în oxidările celulare. Aceste două coenzime dilatată), oboseală vizuală, fotofobie.
sunt implicate în:
• biosinteza hemoglobinei; ~ Ştiaţi că ... Riboflavina este foarte sensibilă la l umină şi de aceea
• stimularea producerii de HCI în mucoasa gastrică; laptele se ambalează în carton sau plastic mat penlru ca riboflavina
• transformarea vitaminei A şi foiaţi lor în forme active; să nu fie distrusă.

• formarea vitaminei K şi B6 ;

...
96 97
 -- --~.,~,•~•~~M~.W!ll!!!':"'7'

Elemente de Biochif!.1ie
Cap,tolu/ III - Vitamine
3.2.3. Vitamina 8 3 Niacina Vitamina 83 este absorbită intestinal ş1 transportată sanguin. Acidul
Vitamina 8 3,
-

niacina sau vitamina pelagropreventivă (PP) nicotinic se poate transforma în amidă în ficat, creier, rinichi, în prezenţa
1
desemnează acidul nicotinic, amida sa (nicotinamida) precum şi toţi unor donori de NH3 _ca asparagina şi glutamina.
derivaţii acestora care pot fi transformaţi ,,în vivo" în compuşi biologic activi.

Tabelul 3.5 Continutul în nicotinamidă al unor alimente*

0-COOH 0-CONH, ,
su·rsa
Drojdie de bere
Grâu
mg/100g ,.
40- 62
2.8 - 5.0
-Sursa ·
I nimă

Rinichi
,• ' ~9t}.0.2f(
5.9
6 -10
N N Tărâţe 30 -35 Muşchi 3 -10
Acid nicotinic Nicotinamida
Ficat 10-27 Carne de vită 4.4 -4.9
Vitamina B3 este răspândită în ţesuturile animale şi vegetale, dcir *dupa' Matilda Rosetti Colţoiu,1980
mai poate fi furnizată organismului şi de către flora bacteriană a intestinului
gros, care are capacitatea de a o sintetiza având ca precur_sor ornitina; Funcţii biologice. Vitamina B 3 , prin formele sale coenzimatice

nicotinamida poate fi sintetizată şi în diferite ţesuturi animale având ca (NAD+, NADP•) joacă un rol deosebft de important în oxidoreducerile
precursor triptofanul. Zeina, proteina din porumb este săracă sau lipsită de celulare, catalizân·d etape cheie în procesele de metabolizare a glucidelor,
triptofan ceea ce explică prevalenţa palgrei la consumatorii de porumb. sinteza acizilor graş i _şi metabolismul colesterolului (scade concentraţia LDL
Pelagra (pella agra (lb.spaniolă) = piele aspră) se întâlneşte în rândul şi creşte concentra.ţia HOL); în sinteza proteinelor, a hormonilor steroizi,
populaţiei consumatoare de porumb şi este cunoscută sub numele de metabolismul vitaminei C şi al folaţilor, întreţinerea, replicarea şi repararea
,,maladia celor patru D": ADN-ului.

► dermatită: pigmentaţie brună, tegumente aspre cu eritem, mai Cele două coenzime piridinice sunt:
ales în locurile expuse razelor solare; • NAD+ (Nicotinamid adenindinucleotid);
► tulburări digestive: stomatită, gastrită, enterită; • NADP+ (Nicotinamid adenindinucleotid ·fosfat).
► tulburări nervoase: delir, demenţă, halucinaţii; În general, NAD+ este coenzima proceselor de catabolism, iar
► moarte (death - în limba engleză). NADP• este coenzima proceselor de biosinteză. Participarea acestor
Sursele de vitamină B 3 sunt: drojdia de bere, carnea slabă, coenzime la reacţii redox cu transfer de protoni este justificată _de
cerealele complete, etc. posibilitatea fixării unui atom de h idrogen din substrat la atomul C6 al
Necesarul zilnic este de până la 25 mg în funcţie de vârstă, starea nucleului piridinic.

fiziologică, regimul de activitate.

,,
98 99
Elemente de Biochimie Capitolul III - Vit"amine
· NH 2 Coenzimele piridinice ale vitaminei 83, sub formă oxidată şi redusă,
o Nd~N au spectre de absorbţie în ultraviolet diferite şi caracteristice, transformarea
l li I!
0- N
g_NH<

O
o
·.

. dN,......,...~N/
.
lor reciprocă putându-se urmări spectrofotometrie.
Formele oxidate NA□• (NAOP+) au absorbţie maximă la 260 nm în
timp ce NADH,H• (NAOPH,H•) absorb la 260 nm, dar şi la 340 nm. Pe

b
H-O-P-O-P- 0-CH
I I o
·
2
OH OH ·
2
H H
această proprietate spectrală se bazează metodele optice de determinare a -1
I
I
H H H activităţii enzimatice. În plus, formele oxidate prezintă fluorescenţă la 260 l
H
OH OH OH 0-R !
nm ceea ce permite urmărirea proceselor biologice de oxido-reducere.
j
1

16
Fig. 3.7 Structura coenzimelor piridinice "i
o
R ::: H ---> NAD+ )o,(
12
R =®.---> NADP+ t
I::
r:;
.c 8
i,..
e
Mecanismul reqcţiei prin care se realizează funcţia de coenzimă a ....
.,=;

NAO.. (P) constă în fixarea reversibilă a hidrogenului cu formarea unei forme

r.: 4
.. ,,, ,,
--.....
I-
f',1
.o;;
reduse NADPH + H• respectiv oxidate NAD.(P). Hidrogenul eliberat din .o
substrat sub acţiunea dehidrogenazei se transformă în ion hidrură H:- şi
HO 286 .l20 .36n
proton H•. Wiwdtn~th {nm)
H H

0-CONI-I
N·
- l 2

+H
+
Fig. 3.9 Spectrul de absorbţie în UV al NAD+(P) şi NĂD(P)H
(după Dawson, 1985).

- 1l-1 +
I Nicotinamida sub formă de NAD+ şi NADP+ participă în calitate de
+ +
NADH,H (NADPH,H ) coenzime ale unor dehidrogenaze respectiv oxidoreduclaze.

Fig. 3.8 Mecanismul de acţiune al NAD+ (NADP+)

~
100
 Elemente de Bioc-'Jimig_ Capitolul III - Vitamine
Antivitaminele BJ sunt analogi structurali ai acidului nicotinic şi
Tabelul 3.6 Enzime NAD„ i NADP+ d~ endente* nicotinamidei, al căror mecanism de acţiune se bazează pe competi\ia lor
Substrat Enzimă Coenzimă Produs de reacţie
cu nicotinamida, în formarea coenzimelor active (NAO+ şi NAOP').
Alcool etilic Alcooldehidrogenază NAD• Aldehida acetică

Acid lactic Lactat- NAD' Acid piruvic

dehidrogenază

Acid L-malic L-malat NAD"' Acid âxalilacetic

dehidrogenază
Acid 6-metil. Acid p-piridin 3-acetil 6-amino
Glicerol-3- 3-P-glicerol NAD' Oihidroxiacetonfosfat nicotinic sulfonîc piridină · nicotinamida
fosfat dehidrogenază

L-malat Malat dehidrogenaza NAD" Oxalilacetat Fig. 3.10 Compuşi structurali cu actiune
Glucozo-6- Glucozo-6-fosfat NADP+ 6-fosfo · antivitaminică B.1 '

fosfat dehidrogenaza gluconolactonă

3.2.4. Vitamina B 5 • Acidul pantotenic
Acid izocitric lzocitrat NADP+ Acid oxalilsuccinic
Acidul pantotenic (de la grecescul pan=tot) sau vitamina B5 se
dehidrogenaza
găseşte peste tot în regnul vegetal şi animal din care cauză simptomele
1 L-malat Malat dehidrogenaza NADP' Acid piruvic + C02
'
carenţiale apar foarte rar.
G1utation-SH Glutation reductaza NADP• Glutation oxidat
Acidul pantotenic se găseşte răspândit ca atare sau sub formă
Acid glutamic Glutamat NADP' Acid o-cetoglutaric
fosforilată participând la sinteza coenzimei A (CoA-SH), compus important
dehidr'ogenaza
în transferul de grupări acil în organele cu un metabolism intens (ficat,
rinichi, icrele şi lapţii de peşte), precum şi unele produse biologice , în care
Carenţa de vitamină 8 3 se manifestă prin glosite (similar cu
se concentrează compuşii biologici activi, c_um este lăptişorul de matcă,
riboflavina), iritabilitate, lipsa poftei de mâncare, uscarea pielii . Avitaminoza
cortexul cerealelor etc. În organismul uman mai este sintetizat şi de către
B3 sevwă determină apariţia pelagrei. Simptome asemănătoare apar la
flora intestinală. Conţine în structura sa acid pantoic (acid 3,3-dimetil-2,4-
alcoolicii cronici, în sindromul de malabsorbţie.
dihidroxibutiric) condensat cu P-alanină. Acidul pantotenic este sintetizat de
Toxicitate. La o concentraţie de acid nicotinic mai mare de 1g/zj
vegetale şi microorganisme din genul Clostridium, utilizând în calitate de
apar manifestările toxice caracterizate prin: inflamaţia pielii, arsuri
precursori valina şi acidul a-cetoizovalerianic pentru sinteza acidului
stomacale, greaţa , creşterea concentraţiei plasmatice a glucozei, leziuni
pantoic şî acidul aspartic pentru ~-alanină.
pe ficat
Surse de vitamină Bssunt: carnea, cerealele complete, produsele
" t
vegetale .
. ,.
102 103
Elemente de Biochimie
Capi/o/ul III - Vitamine

9H, 1 9i :·· ······· ·H··i\J ---CH -CH -COOH

H,C ---C --C ---C -OH 2
SH
I
2
•1 I. - I '·· ···· ··· H CH 2
Cisteamina
OH CH3 OH +
+·HOH r,
I
NH
CH, H O
I - I li I
H,C --C ---C ---C - N -c-CH..-C H2-COOH c=o
I I I „

rI 2
H
OH CH, OH p-alanina

CH 2
Fig. 3.11 Acidul pantotenic
I
Acidul 3-(2,4-dihidroxi-3, 3'-di metil butiramido )-propionic NH Acid
I pantotenic
C=O
I
Acid H-C-OH
Necesarul zilnic: 10 mg
pantoic I
CH - C - CH.
Funcţii biologice. Forma fosforilată .a acidul pantotenic se obţine 3 I _,
în celule cu consum de ATP, forma activă pârticipând la sinteza coenzimei
A (CoA-SH), un compus important în transferul de grupe acil. Aceasta
r2
o
I
participă la multiple procese din metabolism~1I glucidic, lipidic şi proteic: .OH-P➔ O

biosinteza acetilcolinei, catabolismul şi biosinteza acizilor graşi,· ·ciclul

I
o
NH2 I
Krebs. Acidul pantotenic intră şi în structura fosfopanteteinei, componentă ,.,-::::l • oH-p➔ o
N ~ ~N I
a acid gras sintazei.
Carenta vitaminei E3 5 . La om nu se cunoaşte un sindrom datorat ~Jl) î
~0':111
N
2
3'5'-ADP

carenţei acestei vitamine, deoarece este foarte răspândită în natură şi pe

de altă parte, este sintetizată de către flora intestinală. Când, din diverse H~f~
O OH
cauze, această deficienţă apare, simptomele carenţei, sunt multiple şi I
HO·-P ➔ O
variate: tulburări gastrointestinale, tulburări dermice, scăderea rezistenţei la I
OH
infecţii, crampe musculare.
Fig. 3.12 Structura Coenzimei A (CoA-SH)

,,
104 105
 --~ , t

i
Elemente ele Biochimie_ .
Cap1tolu/ Iii - Vitamine iJ
Surse. Vitamina 85 poate fi găsită în următoarele surse naturale: ~
3.2.5. Vitamina B 6 - Piridoxina • peşte, gălbenuş de ou, alune nesărate , banane, avocado, cereale, legume · 1
Vit.=imina 83 se mai numeşte piridoxină , corespunzător constituţi,,i şi fructe proaspete şi uscate (spanac, varză , mere, struguri.), dar şi flora J
sale {alcool cu nucleu piridinic) sau adermină în funcţie de rolul său microbiană din intestinul gros poate sintetiza cantităţ i variabile de vitamină l
t
fiziologic: vindecă o dermatită specifică a şobolanului numită acrodinie. B0
i:1:f ~!
;;ţf ~.i;
;,~•lire Sub denumirea de piridoxină se întălnesc trei forme cu acee aşi Tabelul 3 7 Continutul în vitamină 8 6 al unor alimente
·r ,-.,:11 -
(!/~ ;,'r funcţie biologică: piridoxol, piridoxal şi piridoxamina. Deosebirea dintre ele Sursa mg/100g Sursa . mg/10Qg
l" ,•I
~J:i,,,. este gruparea funcţională de la C4 . Acestea se găsesc de obicei împreună
ff1 I,
Drojdie de bere 4-8 Pasăre 1.5 -2.5
i'f},. li I
mţ!\{'f I şi se pot transforma reciproc una în alta sau în citoplasma celulelor în Boabe de soia 1- 9 Jambon 1.5 - 2.5
ii:.,.. ;,î I
~!Jt:-t prezenţă de piridoxal kinază şi ATP se pot transforma în formele lor active. Seminţe de porumb,orz,orez 0.7-4 Lapte praf 0.5 - 0.6
,r:::,
,~p
.'
1 I
)· ·: 't;J Făină de grâu
~f. :1 .esterii fosforici corespunzăto~i. 0.7.-1.7 Carne de porc Q.2 - 1.7
~r1 t •i,J ! '

Morcov 1.0 .:...1.2 vacă 1.5-1.7

t;~};J
.• •q . ~
Ficat de
, I

Funcţii biologice
Vitamina 85 sub cele trei forme structurale interconvertibile, are un

'·r-M··~ rol multiplu şi complex în metabolismul organismelor vegetale şi animale.

~t~•
\~tr~
Piridoxol Piridoxal Piridoxamină Fosforilarea vitaminei B6 are o importanţă deosebită datorită rolului de
coenzimă al piridoxal fosfatului (PLP, PALPO). Acesta are un rol foarte
H-C=o OH

__
Piridoxal
ki_n_az_a----,► HO
(r H,~ i ~H
important în buna funcţionare a sistemului nervos ( intervine în biosinteza
unor neurotransrnitatori cum ar fi: serotonina si noradrenalina) şi imunitar,
H 3C O este necesar pentru asimilarea magneziului. PLP participă la reac\ii de
transaminare, de decarboxilare a aminoacizilor, la biosinteza hemului, în
Piridoxal
Piridoxalfosfat
metabolismul acizilor graşi esenţiali şi al fierului. de asemenea ·încetineşte
evoluţia osteoporozei fiind necesar ală tu ri de calciu şi vitamina D3 .
Fig. 3.13 Structura vitaminelor B 6 şi a formei active PLP
Carenţa de vitamină 8 5 la copii duce la convulsii, iar la adult la
astenie, nervozitate, dermatite, insomnii, pierderea în greutate, tulb urări
Absorbţia vitaminei B6 are loc la nivelul intestinului subţire şi se
neurologice, depresii, irascibilitate, polinevrită, anemie sideroblastică
stochează în muşchi şi ficat.
Necesarul zilnic este de 2 mg. (concentraţie crescută de fier, dar cantitate redusă de hemoglobină,
dereglare a produceri de hem, descreşterea accesibi l ităţi i oxigenului în

.....
106 107
Elemente de Biochimie Capitolul III - Vitamine·
ţesuturi), imposibilitatea producerii de ATP prin intermediul metabolismul o
li
aerob. C
/2·"---
Antivitamine HN 1· 3' NH

Există analogi structuraii ai piridoxinei (hidrazida izonicotinică, H-

\C - I
C- H
R = acid valerianic, P-biotina
R = acid izovalerianic, a-biotina
/ 4 3 \
deoxipiridoxina) ce au fost studiaţi pentru acţiunea lor antivitaminică.
Hidrazida acidului izonicotinic se administrează în tuberculoză sub formă
HC~ ;c;:-R
2
S H .
1
de izoniazidă.

Fig. 3.15 Structura biotinei

De la microorganisme s-a izolat biocitina cu efecte similare biotinei.
Biocitinci rezultată prin condensarea P-biotinei cu lisina, reprezintă forma
naturală cea mai activă şi mai răspândită. Biocitina,. prin intermediul
Fig. 3.14 lzoniazida
grupărilor E-amino ale resturilor de lizină, este preponderent legat~ de
proteine. Biotinidaza este o. enzimă specifică, prezentă în sucul pancreatic,
Toxicitate:
· capabilă să scindeze legătura amidică biotin-liz i nă ş i să elibereze vitamina
► Probleme neurologice grave
din aiimente în lumenul intestinal.
► Dificultăţi la rners
Necesarul zilnic de vitamină 8 7 este de aproximativ 150-300 pg.
► Amorţirea menibrelor inferioare şi superioare
Funcţii biologice. Rolul biochimic primordial al biotinei este acela
de coenzimă în diferite sisteme enzimatice, care au rol esenţial şi specific
3.2,6. Vita_
m ina B,- Biotina (vitamina H)
în procesele de c'arboxilare (acetil-CoA carboxilaza, piruvat carboxilaza
Biotina este universal răspândită în microorganisme, drojdii,
etc), în decarboxilări reveribile şi în transcarboxilări (metilmatonil CoA
organisme animale şi vegetale.
carboxil transferaza). Procesele biochimice în care întâlnim biotina sunt:
Surse bogate în biotină sunt drojdia de bere, ficatul şi rinichiul
biosinteza aminoacizilor, biosinteza acizilor graşi, biosinteza bazelor
mamiferelor, gălbenuşul de ou. laptele. Cea mai mare parte din biotina
prninice şi pirimidinice, transformarea triptofanului în vitamină PP,
necesar-ă organismului uman este asigurată de sinteza bacteriană la nivelul
ureogeneză.
intestinului. Se stochează în cantităţi mici în: muşchi, ficat, creier.
Biotina intervine sub formă de carboxibiotină legată de prote ină la
Are o structură formată dintr-un ciclu tetrahidroirnidazolic şi unul
un rest de lizi nă - sub formă de biocitină - formând o proteină biotincad)oxil
tetrahidrotiofenic, ce prezintă o catenă laterală cu structură variată.
transportoare (PBCT).

,,
108 109
 Elemente de Biochimie
Capitolul Iii-' Vitamine ·
o Toate aceste manifestări dispar după administrarea unor cantităţi
o~ -.
--..::: l - N
Jl
l\'J-! mici de biotină.
o/ ~
l_ s
~ )_( Cft l, -CO-N l-1-lizinîl-'\MN'. :
". 3,2. 7. Vitamina B 9 • Acidul folie
Prnteina Biotinca1·boxil trn11spo1toare Denumirea de acid folie corespunde mai multor vitamere care
Fig. 3.16 Structura PBCT acţionează ca vitamine pentru organismele superioare şi ca factori de
Gruparea carboxil activată este transferată substratului reacţiei (S- . creştere pentru microorganisme. Denumirea grupului este datorată faptului
H) conform reacţiei: că acidul folie a fost izolat din frunzele de spanac (lt. folium = frunză) şi din
S-H + Carboxibiotin-enzimă -> S-COOH + Biotin-enzimă plantele verzi, care au capacitatea de a-l sintetiza.
Biotina mai poate participa la procesele de oxidoreducere ca Se mai numesc acizi pteroilglutamici deoarece se obţin prin
· transportor neenzimatic de hidrogen conform reacţiei: condensarea acidului pteroic, format din 2-amino-4-hidroxi-6-metil-pleridină
o OH.
şi acid p-aminobenzoic, cu acidul glutamic.
li
C

I
HN/'~H
/'H Necesarul zilnic: 0,4-1 mg
HN }.JH
\ I +2H' \ I Organismul uman nu este capabil să sintetizeze acidul p-
H· ·C-C···H H ·· C-C···.. H
I \ -2W I \ aminobenzoic sau să ataşeze acidul glutamic la acidul pteroic. Biosinteza
H,C ".. )1 - R H2C'-..., )1 - R
S H . S H acidului folie se realizează în regnul vegetal; majoritatea microot"ganismelor ·
îl pot sintetiza, inclusiv flora intestinală. Sinteza necesită GTP acidul
' '
Fig. 3.17 Formele oxidată şi redusă ale biotinei glutamic şi ATP.
Carenţa vitaminei B 7. Este sintetizată de bacteriile intestinale , ca
atare nu se semnalează stări de avitaminoză.
COOH
Albuşul de ou nefiert poate produce avitaminoza datorită . I
NH - CH
conţinutului de avidină, o glicoproteină care formează cu biotina un I
complex stabil, rezistent la acizi şi enzime, de aceea, albuşul de ou crud
yH,
ŢH 2
poate produce avitaminoza biotinică. Prin fierbere se distruge avidina şi se Pterină COOH
Acid p-aminoben:zoic n
eliberează biotina.
Carenţa se manifestă prin căderea părului, încetinirea creşterii la Acid pteroic Acid glutamic

copii, iritaţii ale pielii, acnee şi dacă se prelungeşte depresie, anemie,

parestezii, tulburări neuromusculare. Din punct de vedere metabolic se Acid pteroilglutamic
constată: acidoză metabolică cu cetoză, hiperlactacidemie,
hiperamoniemie, acidurie organică.
..
11 O
Fig. 3.18 Structura acizilor foliei

111
Elemeote de Bior;Jlimie Capitolul III - Vitamine

Dihidrofolat
n ·== 1 acid folie (acid pteroil monoglutamic) Folat reductaza reductaza

n = 2 diopterină_ (acid pteroil diglutamic}

n = 3 teropterină(acid pteroil triglutamic)
NADPH + H. NADP'
n = 5 acid pteroil pentaglutamic (în ficat)
n = 7 acid pteroil heptaglutamic (în plante} -Fig. 3.19 Reducerea folatului la tetrahidrofolat

-o
~; •~J-
_,.
-~~/ '
Tabelul 3 8 Continutul în acid folie al unor alimente*
7~

:X
OH H COOH
Sursa mg/100g Sursa mg/100g
1 3N
/
'"-c--CH-NH
9 10
. I/ ~ C 0 - NH-CH
I

Carne de vi tă 30 - 100 Drojdie 200 - 800 I ' ~ 61

7
- H
'
-
I
CH
::::---.., a _,....,c, I ,
Carne de viţel 20-170 Fasole verde 90 - 100 H 2N N N H CH "
' -1 I ,
Ficat'de vită 150-450 Germeni de grâu 330 - 1100 H COOH

Ficat de viţel 430 - 880 Grâu 50 - 200

Rinichi de vită 30 - 100 Morcovi · 60 -150 Fig. 3.20 Acidu! tetrahidrofolic (FI-li)
Spanac 100 - 300 Varză 90 -100 I

I i
'după Matilda Rosetti Colţo1u, 1980 Acizii pteroilglutamici reprezintă · factori antianemicî activi în
tratamentul anemiilor megaloblastice şi anemiilor nutriţionale, deoarece
Funcţii biologice: Acidul folie (F) intră în componenţa unor stimulează biosinteza globulelor albe şi roş-ii. Acizii foliei şi vitamina 81 2 au
coenzime rezultate prin reducerecJ sa în celule (acidul 7 ,8-dihidrofolic, FH2 efecte sinergice asupra hematopoiezei. Suplimentarea hranei cu acizi foliei
şi acidul 5,6,7,8-tetrahidrofolic, FH 4 ) care sunt implicate în: ameliorează carenţele în vitaminele B12 , biotină, acid pantotenic şi

► reactii de transfer de grupe rnonocarbonate în prezenţa unor stimulează absorbţia vitaminelor liposolubile.
transferaze implicaţi fiind atomii de azot N5 şi N10 din structura acidului Carenţa de acid folie se întâlneşte la alcoolici, în boli intestinale, în
tetrahidrofolic; grupările transferate pot fi: metil, metilen, meleni[, urma consumului anumitor medicamente, în mutaţiile genetice, la pacienţii

tiidroximetil, formil, formimino, etc. cu anemii hemolitice, la sugari şi la copii cu parazitoze intestinale în caz de
► biosinteza bazelor purinice şi pirimidinice cu rol decisiv în creşterea şi malabsorbţie intestinală, în artrite reumatoide, ciroze sau cancer cu evoluţie

proliferarea celulară rapidă (celulele canceroase sunt mari consumatoare de foiaţi).

► reducerea radicalilor monocarbonaţi: Deficienţa folaţilor în a li mentaţia femeilor gravide duce la naşterea

► biosinteza hemului: copiilor cu defecte în închiderea tubul neural (tubul neural rămâne deschis
undeva de-a lungul coloanei vertebrale) - boala se numeşte spina bifida.

,.
112 113
 Elemente de Biochimie
Caoitolu/ III - Vitamine .
Riscul este foarte mult diminuat dacă înainte de graviditate se face NH ·

tratament cu vitamine din comlexul B.

Antivitamine. Există antivitamine:
N)y"~cH,
h Jl ~
- r-Oc 0-NH-rH
R ·. ?H2
♦ analogi· structurali ai unor părţi din molecula acizilor foliei: sulfamidele, H N N N · CH
' . . I '
acidul p-aininosalicilic (antiacid p-aminobenzoic) şi acizii pteroilaspartici R = -H . Ammopterina COOH
R = -CH 3 Metotrexat
(faţă de acidulglutamic).
• analogi structurali ai acizilor foliei ca atare: aminopterina. metotrexatul.
Sulfamidele afectează producerea acizilor foliei şi inhibă

dezvoltarea la microorganismele ce folosesc acid p-aminobenzpic ca

precursor pentru acizii foliei. Organismul uman nu sintetizează acizii foliei şi
în acest fel sulfamidele nu intră în competiţie cu acid p-aminobenzoic.
Tratamentele cu sulfamide sunt larg utilizate în terapia infecţiilor cu
stafilococi, streptococi, meningococi, în dizenterii, în febra tifoidă, în
infecţiile aparatului urogenital, şi în pregătirea postoperatorie a pacienţilor,
.i~NO,
HO
OH

5-nitrouracil 2,6 diamino

ny· so,NH,
tratamentul tuberculozei (acidlJI p-aminosalicilic).
pirimidina sulfanil amida
Acţiunea antivitaminelor derivate de acizi foliei ca atare_ se bazează
pe inhibiţia competitivă a unor enzime (dihidrofolat reductaza) implicate în
Fig. 3.21 Structura unor antivitamine folice
procesele la care participă acizii foliei datorită asemănării structurale .dintre
-~ntivita?7ine şi vitamine. Metoţrexatul se leagă de enzimă cu o afinitate mult
3.2.8. Vitamina B1i - Cobalamina·
mai mare decât acizii foliei. Aminopterina şi metotrnxatul sunt folosite ca
Vitamina B 12 sau cobalamina constituie cel mai puternic factor
anticancerigene (în tratamentul leucemiei).
antianemic cunoscut până în prezent. Din punct de vedere chimic, vitamina
B12 are ca nucleu de bază corina. un heterociclu derivat de la porfirină cu
doar şase duble legături conjugate. Nucleul este substituit cu grupe metil.
resturi de acetamidă şi de propionamidă; în interiorul nucleului corinic se
găseşte un atom de cobalt şi o grupare metil, cian, nitro, hidroxil sau
deoxiadenozin.
t./linot şi Murphy în anul 1926 au făcut observaţia că ficatul crud,
consumat în cantităţi mari, are acţiune curativă în anemia pernicioasă de tip
Biermer. În 1949 J.V.Pierce şi colaboratorii au reuşit să izoleze două forme
cristaline de vitamină 812, cu efect similar în vindecarea anemiei
....
114 :f 115
 Eiemente de Biochimie
pernicioase. Una dintre substanţe conţinea gruparea cian (-CN) şi a . fost
denumită ciancobalamină, iar cealaltă conţinea gruparea hidroxil şi a fost ·
CH ,--CONH 2
I .
CH , C" CH 2-CONH 2
Capitolul Iii. Vitamine
1i
} I • ~

denumită hidroxicobalamină. CH 2-CH -CONH 2

il
2

Vitamina B12 se găseşte în alimente legată de radicalii aminoacizilor

din proteine de care este eliberată în stomac prin hidroliză acidă sau în
intestin sub acţiun~a tripsinei. Odată eliberată, vitamina 81 2, formează un
complex cu o glicoproteină şi secretată de mucoasa gastrică, n umită
„factorul intrinsec" (al lui Castle). Din• această cauză, vitamina 812 mai este
numită şi factorul extrinsec. Complexul vitamină - factor intrinsec este
preluat de recepto~ii prezenţi la nivelul ileonului, vitamina B, 2 este eliberată

din complex şi trece în c_irculaţia portală, unde circulă legată de proteine de

R = OH (1-iidroxicobalamina)
transport. Este depozitată în ficat, măduva spinării şi alte ţesuturi.
R = CN (Ciancobalamina)
Transcobalarnina li este principala proteină serică responsabilă de R = CHa (Metilcobalamina)
R = 5'-Deoxiadenozina
transportul vitaminei B12 exogene către 'ţesutu1'i. Transcobalamina I este o (Deoxoadenozincotialamina)

glicoproteină care transportă vitamina 8 12 endogenă . Transcobalamina III

este o glicoproteină înrudită cu transcobalamina I, .d ar sintetizată în Fig. 3.22 Vitamina B12
granulocite. Complexul acesteia cu B 12 disociază mult mai uşor. (ciancobalamina)

Vitamina B12 este stabilă la căldură (suportă temperaturi de până la

. 120°C), fiind însă inactivată de lumină.
Surse. Majoritatea produselor de origine animală sunt bogate în Acestea intervin în: reducerea ribonucleotidelor la
vitamina B, 2; dar cu precădere lactatele, ouăle şi produsele din carne. dezoxiribonucleotide; transferul de grupe metil (în interacţiune cu acizii
Necesarul zilnic este de 2-30 µg. foliei); biosinteza ADN; biosinteza proteinelor; ·biosinteza hemului; formarea
Funcţii biologice. Acţiunile biologice ale vitaminei B12 sunt date de succinil~CoA; permite utilizarea folaţilor de către organism. Are un rol
coenzima acesteia. În coenzima B12 , gruparea -CN este înlocuită cu 5'- important şi în protejarea celulelor hepatice, datorită proprietăţii ei de a
deoxiadenozină sau cu o grupă metil. Mecanismul de acţiu n e al împiedica depunerea grăsimilor în fica t.
coenzimelor B12 în reacţiile biochimice se poate datora modificării stării de Carenţa. Insuficienţa vitaminei B12 în alimentaţie duce la instalarea
oxidare a ionului de cobalt din +3 în +2 şi apoi +1, în prezenţa unor unor grave anemii deoarece reduce biosinteza protoporflrinei IX şi , prin
flavoproteinreductaze şi a NADPH, H+. urmare biosinteza hemoglobinei. În plus, deficienţa aceastei vitamine
determină probleme neurologice grave, dereglarea somnului, amorteli,

..
l 16
pierderea memoriei

l 17 ·
Elemente de Biochimie
Capitolul III - VitcÎmine
Eficacitatea ei sporeşte prin asociere cu vitaminele 8 6 , 8s, C, colina. formă de C02). Dacă nivelul plasmatic ai acidului ascorbic este depăşit
inozitol, precum-şi în prezenţa potasiu!ui. Deficienţa folaţilor duce la acesta se elimină ca atare în urină.

deficienţa vitaminei 8 12- Surse bogate in vitamina acid ascorbic sunt ardei], citricele,
măceşele.

3.2.9. Vitamina C • Acidul L-ascorbic Necesarul zilnic de vitamină este de 30mg la sugar şi 90 de mg la
Vitamina C denumită şi acid L-ascorbic sau vitamina antiscorbutică, ~:, .
.... ,.
· adult, necesarul creşte la gravide şi în cursul lactaţiei, în cursul efortului
.- 1--:;.::....-
este una din vitaminele cele mai răspândite în natură, fiind cea mai simplă )$.:'~
fizic şi psihic,stări febrile etc.
,.· ,·~
~:
vitamină din pune~ de vedere structural datorită înrudirii cu glucoza. Funcţii biologice. Intervine ca transportor de hidrogen în reacţiile

Plantele, microorganismele şi doar puţine vertebrate o pot sintetiza. Omul catalizat~ de unele oxidoreductaze. prin posibilitatea acidului ascorbic de a
şi celelalte primate, cobaii, anumite păsări şi peşti nu au enzima hepatică L- forma un sistem reversibil de oxidoreducere prin pierderea atomilor de
gulono-y-lacton-oxidaza necesară sintezei. hidrogen de la grupele enol şi transformarea în acid L-dehidroascorbic.
Este considerată y-lactona acidului 2,3-endiol-L-gulonic (un acid Pariicipă la reacţiile de hidroxilare pe care le suferă anumiţi

uronic ce se sintetizează din acidul glucuronic. compuşi: aminoacizii, hormonii steroizi, acidul folie, nucleotide, etc.

Ho-c7
o=Ţ

li o O=c7
O=Ţ

I ·
HO-C_J O=C
o
I
1-:1.-b +21-:1. +
H-b I
HO-C-H
I I
I-10 -C -H
I I .
CH 2 0H
Cf-1 2 01-J
acid L-ascorbic acid L-dehidrnascorb.ic
Fig. 3.23 Formele structurale ale acidului L-ascorbic
Fig. 3.24 Formele redusă şi oxidată ale vitaminei C
Absorbţia se realizează prin difuziune la nivelul intestinului subţire Dintre procesele biochimice la care participă vitamina C în formă
şi stomac: după absorbţie acidul ascorbic este transportat pe cale sanguină oxidată sau redusă, amintim:
lcJ toate organele şi ţesuturile, în funcţie de necesităţile metabolice ale • transformarea prolinei în hidroxiprolină şi a lisinei în hidroxilisină,
acestora. necesare în biosinteza colagenului;
Acidul ascorbic se acumulează la nivelul glandelor suprarenale, hipofiză şi • biosinteza catecolarninelor prin hidroxilarea dopaminei;
creier; excreţia se face prin urină, transpiraţie, fecale şi respiraţie (sub • biosinteza acizilor biliari din colesterol;
,,
118 119
 _,., .__
Elemente de Biochimie f&.p_itolul III - Vitamine
Eficacitatea ei sporeşte prin asociere cu vitaminele B6, 8 9, C, colina , formă de C02)- Dacă nivelul plasmatic al acidului ascorbic este depăşit

inozitol, precum şi în prezenţa potasiului. Deficienţa folaţilor duce la acest8 se elimină ca atare în urină.

deficienţa vitaminei B12 . Surse bogate în vitamina acid ascorbic sunt ardeii, citricele,
măceşele.

3.2.9. Vitamina C - Acidul L-ascorbic Necesarul zilnic de vitamină este de 30mg la sugar şi 90 de mg la

Vitamina C denumită şi acid L-ascorbic sau vitamina antiscorbutică , adult, necesarul creşte la gravide şi în CL!rsul lactaţiei, în cursul efortului .

este una din vitaminele cele mai răspândite în natură, fiind cea mai simplă
vitamină din punct de vedere structural datorită înrudirii cu glucoza.
fizic şi psihic,stări febrile etc.
Funcţii biologice. Intervine ca transportor de hidrogen în reacţiile.
- i
Plantele, microorganismele şi doar puţine vertebrate o pot sintetiza. Omul catalizate de unele oxidoreductaze. prin posibilitatea acidului ascorbic de a

şi celelalte primate, cobaii, anumite păsări .şi peşti nu au enzima hepatică L- forma un sistem reversibil de oxidoreducere prin pierderea atomilor de.

gulono-y-lacton-oxidaza necesară sintezei. hidrogen de la grupele enol şi transformarea în acid L-dehidroascorbic.

Este considerată y-lactona acidului 2,3-endiol-L-gulonic (un acid Participă la reacţiile de hidroxilare pe care le suferă anumiţi

uranic ce se sintetizează din acidul glucuronic. compuşi: aminoacizii, hormonii steroizi, acidul folie, nucleotide, etc.

o=y
o=c 1
•
H ~ OH
HO-c7
· I! o
O= I
o=c7 .

Ho-ll
li o
--...;::C C
5-/
0:::,-.... 1-,.,..,.,,.-- 0 .......______ I _;,c-c H, OH
6 HO
.. - C
I _J
I
0= 1;_J
o

HO- C:__J \
.2c==:::c3
/4 H- C +2H +
H-C
I . 4 / ' OH I I
H- C HO
HO- C-H HO-C-H
Is
HO - C-H I I .
I . CH 0H 2 CH 2 0H.
H, cLoH
acid L- ascorbic acid L-d ehidroascorbic
Fig. 3.23 Formele structurale ale acidului L-ascorbic
Fig. 3.24 Formele redusă şi oxidată ale vitaminei C

Absorbţia se realizează prin difuziune la nivelul intestinului subţire Dintre procesele biochimice la care participă vitamina C în formă

şi stomac; după absorbţie acidul ascorbic este transportat pe cale sanguină oxidată sau redusă, amintim:

la toate organele şi ţesuturile, în funcţie de necesităţile metabolice ale • transformarea pralinei în hidroxiprolină şi a lisinei în hidroxilis i nă,

acestora. necesare fn biosinteza colagenului;

Acidul ascorbic se acumulează la nivelul glandelor suprarenale, hipofiză şi • biosinteza catecolaminelor prin hidroxilarea dopaminei;

creier; excreţia se face prin urină, transpiraţie, fecale şi respira\ie (sub • biosinteza acizilor biliari din colesterol;
.,,
.
j 11 9
118
Elemente de Biochimie
• biosinteza hormonilor steroizi;
• reducerea methemoglobinei la hemoglobină; Tabelul 3.9 Continutul în acid ascorbic al unor al'1men te *
Surse mg /100 g Surse mg/10O$ t,i
• reducerea acidului folie la acid tetrahidrofolic:
Afine 160 Măceşe 400 - 600
• hidroxilarea triptofanului la 5-hidroxitriptofan:
Ardei 160 Mazăre 15
• reducerea fierului trivalent la fier divalent; I

Cartofi 6-24 Pă trunjel 180

• vitaminele E acţionează ca antioxidant având rol sinergic cu
Coacăze 49 Spanac 80
vitamina C; tocoferolii captează radicalii liberi neutralizându-i, iar
Conopidă 100 · Sparanghel 44
acidul ascorbic asigură regenerarea tocoferolilor oxidându-se la
racii.cal acid monodehidroascorbic care se stabilizează în acid Citrice 40 -60 Tomate 24

ascorbic şi dehidroascorbic prin reacţie de dismutare; Fasole verde 26 Urzici 50

• prin efectul antioxidant îşi exercită un efect protector faţă de alte Fragi 58 Varză 180

vitamine ca: tiamină, riboflavină, acid pantolenic, biotina, acid folie; • dupa- Matilda Rosetti Colto1u 1980
. ' '
• vitamina C are activitate antiinfecţioasă activând sistemul imun al
organismului; acidul ascorbic stimulează răspunsul imun al 3.2.10.·.Aciduf lipoic
leucocitelor şi apărarea antibacteriană prin creşterea mobilităţii · Acidul lipoic sau acidul tloclic este o substanţă căreia i se atribuie

acestor celule, stimularea şuntului pentozofosfaţilor şi prin protecţia caracter de vitamină, deşi nu s-a putut pune în evidenţă o avitaminoză

membranei acestora faţă de agenţii oxidanţi; tipică pent~u aceasta.

• vitamina Care efect sinergic cu alte vitamine: E, A şi O. Faptul că, în anumite procese enzimatice, acidul lipoic joacă un rol de

Carenţa. Deficitul de durată în acid ascorbic determină boala coenzimă asemănător celui îndeplinit de unele vitamine ale complexului B,

cunoscută sub denumirea de scorbut şi manifestată prin: fragilitate capilară este cel care determină includerea sa în grupul vitaminelor.

cu hemoragii discrete la nivelul pielii mucoaselor şi articulaţiilor; inflamaţii Surse. Acidul lipoic se află răspândit în diferite ţesuturi: ficatul ş i

necrotice ale gingiilor, mobilitatea şi căderea dinţilor; alterări în procesul de drojdia constituie surse bogate în acid lipoic. Se găseşte legat de proteine,

formare a oaselor şi dinţilor care capătă un caracter spongios; alterări ale fiind eliberat după proteoliză.

ţesutului conjunctiv (cu modificări osteoperiostale), tulburări de creştere şi Necesarul zilnic este de aproximativ 300 mg.

rarefieri osoase. EvoluţiR bolii spre exitus, apare în cazul când nu se Strui;;tura sa chimică este cea care îi conferă şi denumirea. de acid

intervine cu medicaţie corespunzătoare. tioctic. Poate exista în două forme interconvertibile:

Frecvent se întâlneşte deficitul latent de vitamină C cu manifestări

mai puţin caracteristice (oboseală, surmenaj, letargie, depresii, anxietate,

predispoziţie spre infecţii).

,.,
120 l 121
Elemente de Biochimie
~- __ ,

C,p;too,/111. VttammO
.

.
.,1
(,,---·, 101:),-C:001-1
SJ-1 S11 3.3. VITAMINE LIPOSOLUBILE: CARACTERISTICI GENERALE
lc,11na oxidarft !brma rcd usii Reprezentanţii a.cestei clase de co_mpuşi sunt:

Fig. 3.25 Formele acidului !ipoic · • vitamina A - Retinal, Acid retinoic, Axeroftol
• vitamina D - Calciferoli

Funcţii biologice. Forma bioiogic activă cu funcţie de i;:oenzimă , • vitamina E - Tocoferoli

este lipotiamin-pirofosfatul (L TPP) produsul de conjugare al acidului lipoic ♦ vitamina K - Chinone

cu esterul pirofosforic al tiaminei, Sub această formă acidul lipoic este Prezintă următoarele proprietăţi generale: sunt insolubile în apă şi

implicat în decarboxilarea· oxidativă a piruvatului şi a altor a-cetoacizi. solubile în solvenţi organici şi lipide, au caracter nepolar, din punct de
vedere structural sunt derivaţi izopreni.ci (au catene hidrocarbonate), se
găsesc în alimentele grase. Se absorb la nivelul intestinului subţire în
prezenţa sărurilor biliare şi a lipazelor. Se depozitează în ficat (vitaminele
o o A, O, K) şi în ţesutul adipos (vitamina E) unde ajung prin intermediul

. Fig. 3.26 Lipotiamin pirofosfatul (LTPP) chilomicronilor. oe· la nivelul organelor de depozit sunt transportate de către
lipoproteine spre organele care le folosesc. Au proprietăţi antioxidante.
Dintre numeroasele roluri biologice ale vitaminelor liposolubile
_Participă . la complexele multienzimatice de lipul
amintim că: vitamina A participă, m~i aies, în procesul vizual, vitamina O
piruvatdehidrogenazei ce intervin în decarboxilarea oxidativă . a a- este implicată în absorbţia şi eliminarea calciului şi fosfaţilor, vitamina E are
cetoacizilor. funcţie antioxidantă, iar vitamina K participă la coagularea sângelui.
Are proprietăţi antioxidante, contribuind la protejarea vitaminei E.
În afară de dehidrogenarea cetoacizilor acidul lipoic participă la 3.3.1. Vitaminele A - Retinali (axeroftoli)
reacţiile de biosinteză şi degradare a glicocolului şi la biosinteza p Vitamina A, retino lui sau axeroflolu·1 nu poate fi sintetizată de
prostag lan_dinelor. organismul uman şi animal, nici chiar sub. formă de precursori, dar există
În afecţiunile hepatice care se manifestă cu o dereglare a posibilitatea obţinerii ei din provitamine (caroteni) care sunt de origine
metabolismului cetoacizilor se administrează acid lipoic. exclusiv vegetal!}
Carotenii suni pigmenţi nesaturaţi polienici, cu catene constituite din
20 - 50 atomi de carbon, derivaţi ai condensării izoprenului, prezentând o
largă răspândire în toate plantele (unde se găsesc în asociere cu clorofila)

în alge, microorganisme, dar şi în crustacee.

,,,,
122 123
Elemente de Biochimie
Surse. Vitamina /.. se găseşte în spanac. lapte, gălbenuşul de ou şi
icrele de peşte. Uleiul de peşte conţine vitamina A2 ca atare. În fructe şi
legumele roşii (morcovi, roşii, lobodă, sfeclă roşie, varza roşie) se află sub
. .
formă de caroteni, pe care organismul îi transformă în vitamina A.
a-caroten
Carotenii sunt pigmenţi coloraţi de la galben-portocaliu până !a roşu,

H
,â ~oe ~6
conţin
fiind hidrocarburi care cicluri iononice sau pseudoiononice.
.
:::::,..., ":::::,...,
12
"C H,
" ::::,...,_
"
15:::::c-...

1 s·
14 .
::::,...,_
13'
12 ·
':,...
11 ·
1 O'
~
I 9·
C H~
.a·
::,-.._
7
HJC
C>< C H,
20· 19 ' 16" 17

. 1/"' CH- R P-caroten

I
,,
CH3
HCJC
C C~, ~ .~ "CH ,
11 IF,
013 013 C H~
,. 14" 12'
15~
~ -,,:::::,..., ·:::,..., :::,.__
Fig. 3.27 uionone l3ionone yionone 10 12 15 '3. ,1 ·
' 14
C H,
, •
C tl )
2 0·

y-caroten
în funcţie de structura ciclului iononic, se disting trei tipuri de
Structura provitaminelor A
carote ne:
Fig. 3.28

Carotenoidele ingerate se absorb prin peretele intestinal în prezenţa

lipazelor şi a sărurilor biliare; absorbţia este însoţită de reacţii de oxidare şi
izomerizare.
Carotenoidele absorbite se acumulează în diferitele organe, mai
ales în ficat şi ovare, precum şi în lapte şi gălbenuşu l de ou sub formă de
esteri cu acizi graşi superiori.
La om, transformarea carotenilor în vitamine se poate face în
intestin sau ficat, în prezenţa carotenazei (P - caroten dioxigenaza),
enzimă ce oxidează carotenii cu formarea a cel puţin un rest de retinal şi a
retino! reductazei (retinaldehid dehidrogenaza), enzimă ce reduce retinalul
la retinol.
Vitamina absorbită din intestin circulă prin sânge cu ajutorul
lipoproteinelor. Se depozitează mai ales în ficat ca esteri de retinal. Se mai
,,,,
124 125
Elerr:rmle de Biochimie
depozitează în rinichi, retin ă, suprarenală, ovare, testicul. Vitamina
eliberată din ficat este legată de o proteină transportoare, retino! binding
protein (RBP).

Din punct de vedere . chimic, aşa cum se poate observa din

structură , retinolul este derivat din. izopren şi are ca grupă funcţională un

hidroxil. Mulţi izomeri geometrici diferiţi ai retinolului pot apărea ca rezultat

al configuraţiei trans sau cis a celor patru legături duble găsite în catena
l aterală .
o
Vitamina A are două vitamere: vitamina A 1, (retinal, axeroftol) şi ·o
C:
vitamina A2 (dehidroretinol). ·. :;:
Q)
'-
·5.
-o :::l
·u<(
-...
C:
Q.)
o
o ra
o ~
o ~

U I
I ra
retino! dchidroretino I li ,ra
C > r-
I :;:: r l
q, ra
Fig. 3.30 Structura vitamerelor A oli i:,
I
I ·xO ·
\ ra
...ra
ă~
Cll

"'C
...ra
C)
Cll
/2 o
cn
:: ("!
M

I
~ /2 oc:: . C)
u :;: u..
Cll
o::
ro
N
/2 I
ro ro o
C: ...
·- u
... :J
QJ "O
...
...
C1)

:f'!
126"" ,..
'(
 Elemente de Biochimie
Capitolul 1// - Vitamine
Cromoforul (gruparea prostetică) a proteinelor din ambele tipuri de
Necesarul zilnic . variază în funcţie de vârstă: la copii 1500-2000 celule fotoreceptoare este 11-cis-retinalul.[!_n celulele cu bastonaşe, . se
U.I., la adulţi până la 5000 U.I., mai mare la persoanele aflate în acumulează retinalul care sub influenţa retinei reductazei este oxidat 1 all
9
convalescenţă, după infecţii, cu diabet, femei - în perioada sarcinii şi în tr~ns retinal. AII trans retinalul se transformă în izomerul sau 11-cis-retinali}
lactaţie.
(în prezenţa retinal izomerazei). Proteina opsina din retină se leagă dE: 11-
Funcţii biologice. Retinalul manifestă cea mai intensă activitate cp.,:reţj_nal formând complexul numit rodopsina (cromoproteină colorată în
vitaminică A, iar produsul oe oxidare al acestuia (acidul retinoic) are numai . ~ ) . proteina fotoreceptoare la nivelul celulelor cu bastonaşe.
40% activitate, iar dehidroretinolul 60% din cea a retinalului. Retinalii şi La lumina, rodo[Jsin-9...absoarbe o cuantă de lumi~~-activându-se o
derivaţii lor îndeplinesc funcţii biochimice şi fiziologice multiple: c_':..scadă de reacţii în care se formează 5 intermediari ai r?dop_sin~i, fiecar,e
stimulează de creştere în înălţime şi în greutate;
.J,,
având viată foarte SQ!.lftă. Se eliberează all-tran.,s.:r_etinal care este convertit ~·'.:,
. ----.. •- -·-- - --- ··- ~ -··- --··----·-·- - , ··ni:,
-c previn apariţia unor leziuni ale tractului epitelial; ime_~iat în ·_11-cis retioal şi ace~.@,J~uâl;lduL$ill.J..J.:(;)intr.~_..l!L <?.i91~:. În acest ··'v,,. c.
acidul retinoic intră în constituţia unor enzime cu rol în transportul proces se eliberează un electron care _pJOduce_ un impuls ri~. Pentru
oligozaharidelor în cadrul sintezei unor glicoproteine şi absorbţLa,.unei.nnu::uanta.deJumină este necesară refacerea la întuneric a
proteoglicani; rog o.psinei. Refacerea 'se face i'ncet, la întuneric, în structurile profunde ale
,, asigură funcţionarea normală a aparatului genital, celulelor cu bastonaşe. O parte din retinal se transformă în retino! şi trece
spermatogeneza şi reproducerea normală; în sânge.
stimulează hematopoeza:

(-;- provitaminele A au activitate -~ţ!~ţld.antă_faţă.de_p~rn_~izj,

contribuind alături de vitamina E la activitatea anticanceroasă.
l~ --{J intervin în funcţionarea normală a ochiului, cu rol în biochimia
I

;;,
procesului vizual.
Biochimia procesului vizual
l;ll
I
1~·11, ..
lf .11
}j'
V ederea este mediată de două tipuri de celule fotoreceptome care
se g ăse sc în retină:
► celule cu bastonaşe, care mediază vederea la întuneric şi lumină
l li:•
11 ~t
slabă ;
,) .,;/I).
► celule cu conuri, care mediază vederea la lumină puternică şi au
'1) ,,,/.,1.
rol în vederea colorată .
Retinelul se ncu m u l ează în retină, în celulele cu conuri şi mai ales în cele
cu bas tonaşe.

128 "" 129

Elemente de Biochimie
Capitolul 1/f - Vitamine

.. iii iii xeroftalmia: xer·oza-forma uşoară: vascularizarea şi keratinizarea

~ I RODOPSINĂ :
~
Lumi nă
corneei; keratomalacia - forma severă: necrozarea corneei,
lntuneric
~
perforarea ochiului, orbire;
Lumirodopsină
keratinizarea corneei, atrofierea glandelor
J_ ___ __ .----► lnflux nervos lacrimale,
Metarodopsină suscesibilitate la infecţii;
OPSINĂ afecţiuni ale tractului digestiv, diaree;

infecţii urinare;
[R;tinal izomerazaJ
'~• infecţii r~spiratorii;
-c-::!_ ½-- 'IA-:-:-:-11_--,t-ra
_n_s___r-:et;;-in-a--:--ilI
11- cis- retinal
,:. hiperkeratoza foliculară.
3. Tulburări de creştere:
NADH + H•
. . _ I_ _ _ ~ 4. Anemie.
Cauzele deficienţei de vitamină A:
\l cauza principală este malnutriţia.

11- cis- retinol Ali- trans- retinal cauze secundare pot fi datorate de: intoleranţa la gluten, intoleranţa
Retinal izomeraza la lactoză, fibroza cistică, boli pancreatice, giardia, ciroza hepatica
etc..
yD Hipervitaminoza A. Cantităţi de 1O ori mai mari decat necesarul
Fig. 3.31 Ciclul vizual al rodopsiriei
zilnic dau toxicitate asociata cu dureri articulare, oprirea cresterii, oboseala,
/duoă Wald. 1968)

r
iritabilitate. pierderea apetitului, greata, icter hepatic, iar in timpul graviditatii

Carenţa vitaminică A se manifestă prin mai multe semne dinice: la malformatii ale fetusului .

1. Reducerea vederii în întuneric; •

3.3.2. Vitaminele D - Calciferoli (antirahitice)
2. Deshidratarea pielii, scăderea secreţiei mucoaselor care au ca efect:
Grupul vitaminelor D prezin tă mai multe vitamere şi un număr egal
,::, nictalopia: scăderea capacităţii de adaptare la întuneric datorata
de provitamine, având ca precursori diferiţi steroli de origine microbiană,
alterării celulelor cu bastonaşe;
vegetală sau animală.
0 hemeralopia: scăderea capacităţii vizuale, pierderea abilităţii de
Faptul că vitamina O poate să vindece rahitismul administrată ca
percepere a extremităţilor spectrului reducerea vederii în
atare sau sub formă de untură de peşte (bogată în vitamină D) a făcut ca
semiîntuneric şi întuneric;
această vitamină să fie considerată vitamină antirahitică (Mc Collum) .

130
.. 131
:!~!
·t
ţlemenle de Biocl1imie
Pentru organismul anima! şi uman cei mai importanţi calciferoii sunt:
~itolul III - Vitamine -
Tabelul 3.11 Continutul în vitamin ă O al unor alimente*
't '·,
i1 Sursa Ul/100g µg/100g .
ergocalciferolul (vitamina 02) şi mai ales coleca!ciferolui (vitamina 03),
K;- derivate de la ergosterol, respectiv de la 7-dehidrocolesterol. Ulei de ficat de morun 8000 - 12000 200 - 300
ij1
Gă l benuş de ou 200-500
ltljf
t •
t
Ficat de vită 20 - 200
5 - 12.5
0.5 - 5
I,,
I
Unt 40 - 100 1 - 12.5
*du pă Matilda Rosetti Colţoiu (1980)
I• colcclllciterol ergocalciferol
!f
'! .
1; . ·· Fig. 3.32 Structura vitaminelor D2 şi' 03 Funcţii biologice. Absorbţia vitamin_
ei D din alimente are loc în
iJ11
'iul
1il
Colecalciferolul (vitamina 0 3) este produs în piele sub acţiunea . porţiunea proximală a intestinului subţire cu ajutorul sărurilor biliare şi este
u~
1,
ţ •

!f razelor ultraviolete din provitamina 7-dehidrocolesterol. Pentru că 7- tran~portatn la ficat de o a-globuli nă ·denumită transcalclferină. To_t la ficat
·v dehidrocolesterolul poate fi prod~s de organismul un:ian (din colesterol), : ajunge şi vitamina 03 formată din 7-dehidrocolesterol în piele, prin fotoliză,
rJ colecalciferolul nu este considerat vitamina ci, mai degrabă, hormon. sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.
I <
f
t
..ri.,· Vitaminele 0 2 şi D3. ajung la ficat unde, în microzomii celulelor
i.U
11[1 Tabelul 3 10 Necesarul zilnic de vitamină D ~i calciu* hepatice, sub acţiun.ea unei enzime specifice 25-hidroxilaza se obţin: 25
tl1„ r
I
-
NECESAR ZILNIC
I hidro:X,iergocalciferol (25-HEC) şi 25-hidroxicolecalciferol (25 HCC) care
SEX ŞI VÂRSjĂ VITAMINA D u.L , CALCIU · 11
I
constituie forme de depozit şi-circulante; o fracţiune importantă din derivaţii
Sugar prematur 1000 - 1400 90 - 120 mg/kgcorp
· 25-hidroxilaţi urrnează circuitul entero-hepatic, perturbarea sa putând fi
Sugar I~ termen 100-300 90 - 120 mg/kgcorp
·· cauza unor stări de deficienţă D; în mitocondriile tubilor renali are loc o
(alimentaţie naturală)
nouă hidroxilare în poziţia 1 sau 24 cu hidroxilaze specifice: 25-hidroxi-
Sugar la termen 300 - 500 90 - 120 mg/kgcorp
. vitamina 1a hidroxilaza sau 25-hidroxl-vitamina D3 24a hidroxilaza.
!
03 - -
(alimentaţie artificială)

Copii 1-4 ani 300 - 500 1.0 · 1a,25-Dihidroxicolecalciferol sau calcitriolul este· metabolitul cu cea mai

Copii 5 - 14 ani 300 -- 500 1.4 . intensă activitate fiind vehicul~t în plasmă spre ţesuturile ţintă (mucoasa
Adolescenţi 15 - 22 ani 300-· 500 1.4 .intestinală, oase şi Iubii renali).

Adulţi peste 23 - 50 arii 120 - 200 1.0

Adulţi peste 50 ani 120 - 200 1.0 I
ii
Femei gravide 500 - 800 1.5 - 2.0
i
t Femei care

• după
alăptează

Matilda Rosetti
-
500 - 800
-
Colţo1u
-
(1980)
1.5 - 2.0
j

132 -.... - .• l l.33

Elemente de Biochimie
Caoito/u/ III - Vitamine
3. Fixarea calciului în oase ( cu participarea osteoblastelor) cu
ajutorul unui sistem de „calcificare" din care fac parte şi proteinele

~g____
spon:an
------►
osteocalcina, osteopontina precum şi ~n receptor pentru vitamina o
!umir.a
Forma activă a colecalciferolului, · 1,25-Dihidroxicolecalciferolul,
format prin hidroxilare în ficat şi rinichi se le'agă de receptori prezenţi în
nucleu şi complexul format hormon - receptor se feagă de ADN influenţând
expresia genetică pentru procesele mai sus amintite.

----
h1droxi!ore
ficat
Alte funcţii ale calciferolilor şi a derivaţilor lor _hidroxilaţi:
• previn şi vindecă rahitismul;

25- hidroxicoiecalciferol ♦ intervin în procesul de osteogeneză determinând osificarea normală;

♦ stimulează glicogenogeneza hepatică şi musculară;

• influenţează met~bolismul acidului citric şi în.direct a ciclului acizilor

tricarboxilici împiedicând t'ransformarea citratului în izocitrat; aşa se explică
acumularea citratului în ţesuturile în ca.re îşi e_xercită acţiunea vitaminele o
contribuind astfel la efectul antirahitic; .
1.25- dihidroxicoiecalci{erol
♦ favorizează secreţia, hormonilor hipofizari.

Carenţa de vitamină O conduce, la copii, la rahitism - caracterizat

prin tulburarea mineralizări i oaselor (calcificarea), oasele fiind moi şi
Fig. 3.3_3 Formarea vitaminelor D şi transformarea acestora în produşi flexibile. Cauza principală o constitu ie defecte în absorbţia intestinală a
activi calciului. La maturi, hipovitaminoza conduce la osteomalacie ca o
consecinţă a tulburării absorbţiei intestinale a calciului, manifestată adesea
Funcţia cea mai importantă a vitaminei D:i este reglar·ea prin blocarea canalelor biliare.
concentraţiei ionilor de calciu (homeostazia calciului), alături de alţi doi Hipervitaminoza. Excesul de vitamină ~ (în special din preparate
hormoni, para!hormonul şi tirnocaldtonina, impiedicând sc<'.idere::.i farmaceutice) duce la decalcifierea oaselor care Tn condiţii extreme duce la
concentra!iei calciului în plasma prin: calcifierea tubulilor renali care nu mai fac faţă excreţiei excesive de calciu.
1. Creşterea cJbsorbtiei de ca!ciu la nivelul intestinului cu ajutorul
unui sistem transportor din care face parte şi o proteina, calbindina 3.3.3. Vitaminele E - Tocofero/i (antisterilităţii)
(calmodulina - leagă şi transportă calciul în raport de 4 ioni de calciu la o Denumirea vitaminelor E de tocoferoli sau vitaminele antisterilităţii
meleculă de proteină); este legată etimologic de principala funcţie biologică a acestei grupe de
2. Creşterea absorbtiei de calciu şi fosfat la nivelul rinichiului; substanţe de a favoriza fertilitatea (în greceşte tocos ::: naştere şi pherein =
.,.
134 I 135
 Elemente rle Biochimie
Capitolul III - Vitamine
a purta). Tocoferolii reprezintă denumirea generică a unui grup de com pu şi
chimici derivaţi de la heterociclul croman sustituit (2 -metil - 2 fitil - 6 - >I
I
hidroxicroman) denumit tocai.
Vitaminele E sunt substanţe de origine vegetală, fiind răspândite în
majoritatea plantelor, în frunze verzi, în uleiuri vegetale ca cel din germeni
<;le grâu şi porumb.
Necesarul zilnic este de aproximativ 15 mg depinzând de
alimentaţie, vârstă, starea fiziologică.
a R1 =CH 3 , R2 =CH 3 , R3 = CH3 5, 7 ,8-trirnetiltocol
.~ R 1 = CH3 , R2 = H, R3 = CH3 5, 8-dimetiltocol
Tabelul 3 12 Continutul în tocoferoli al unor alimente
y R1 =H, R2 = CH 3 , R3 =CH3 7,8-dimetiltocol
I
I
Sursa mg /100gr Sursa mg /100gr
I
I o I{ 1 = 1-1, R2 = H, R1 = Cl-13 8-metiltocol
Ulei de germeni de grâu 225 Ulei de germeni de orez 168 I
l
I Ulei de soia 118 Ulei de bumbac 92 i Functii biologice_ Sunt denumite şi vitaminele antisterilităţii,
' .
I '

Ulei de porumb 100 Ulei de ricin 45 deoarece intervin în funcţia de reproducere, asigurând funcţionarea
li
1 Ulei de floarea soarelui ____ 50 ·- - Rinichi de vită 8 -13 11 normală a organelor genitale. Lipsa lor determină la bărbaţi sterilitatea
I Ulei de arahide 22 Ulei de ficat de peşte 30 - 45 . 11

ii ireversibilă, iar la femei întârzierea dezvoltării embrionului şi avortul.

Activitatea antisterilică maximă o are a - tocoferolul şi scade în sensul a >

Vitaminele E sunt absorbite în intestin împreună cu grăsimile sub
~>V > o.
formă de chilomicroni şi sunt transportate spre ţesuturi şi spre ficat Ficatul Vitaminele E au acţiune antioxidantă, protejând acizii graşi , carotenii
exportă vitamine E sub formă de VLDL (very low density lîpoproteins). şi retinalii de oxidare. Produsul de oxidare a tocoferolului se elimină sub
Vitaminele E se acumulează în structuri lipofile cum sunt formă de glucuronoconjugat prin bilă în intestin. Proprietatea antioxidantă şi
membranele celulare, ţesut adipos, grăsimi circulante. Pricipalul sediu de de participare ca transportori de hidrogen în procesele de oxida-reducere
stocare a vitaminelor E în organism este ţesutul adipos. se bazează pe următoarea reacţie reversibilă:
Tocoferolii sunt degradaţi oxidativ, iar produşii rezultaţi--sant­
conjugaţi cu acid glucuronic şi eliminaţi pe cale biliară, urină, fecale
HO
Există mai mulţi tocoferoli, notaţi a, ~. y, c, c, cu diferiţi substituenţi.
CH,

R f<.

Fig. 3_35 a Tocoferol a Tocoferil chinonă

136 "' r
 -"
~ ~ - :('! •

f;iemente de Biochimie Caoitolvl III - Vitamine

3.3.4. Vitaminele K - Naftochinone (antihemoragice)

Vitaminele K desemnează un grup de vitamine: K1 (filochinona)
prezentă în legume; K2 (menachinone) produsă în intestin de către bacterii;

K 3 (menadiona) - K1 care sunt sintetice." După administrare, vitamina K3

este transformată în vitamina K2 prin alchilare. Vitaminele K au rol
important în producerea formelor funcţionale a mai multor factori ai
coagulării, dar în special a protrombinei, fiind considerate vitaminele
coagulări i sau antihemoragice.

o
O CH, · /'- Jl .
("' y rJI Cf-L
CH:-CH=~:-[(CH2) 1-~:J-l]_,-CHJ
~<') '
o . CHl ~~.\ ,I
Activitate antisterilică
o
Activitate antioxidantă vitamina K I (filochinona, fitom:nadiona) vitamina K 3 {rrcnaclio na)
Fig. 3.36 Rolurile biologice ale tocoferolilor
o
Protejează anumite enzime care intervin în procesul de respiraţie
I CH_1
celulară. Intervin în controlul vitezei de biosinteză a ADN . Cresc rezisten\a (CH,-C H-=CH)n -H
• I
la infecţii. Există interrelaţii ·între acţiunea antioxidantă a vitaminei E şi . CH
o :<
metabolismul seleniului. în controlul procesului de îmbătrânire (împreună vitamina K2 (menachinona n = 6, 7 sal! 9)
contribuie la .reducerea efectelor peroxizilor). Rolul antioxidant al vitaminei
Fig. 3.37 Structurile unor vitamine· K naturale şi de sinteză
E este strâns legat de vitamina C cu care se completează reciproc.
Carenţa. În general, nu ·se cunosc cazuri patologice cauzate de Surse. Vitaminele K naturale sunt sintetizate de către plantele verzi
deficienţa vitaminelor E. fiind deci răspândite în regnul vegetal (lucernă, salată, spanac). în
O hrana deficientă în vitamina E poate duce, totuşi, la fragilitatea alimentele de origine animală se găsesc mai ales în lapte, ou, ficat. Flora
eritrocitelor, deoarece este un antioxidaRt-ce-prntejează membrana microbiană constituie o importantă sursă de vitamină K pentru organismul
eritrocitară. Similar, pot apărea tulburări neurologice. uman şi animal, care devine în acest fel mai puţin expus care nţei în
Se recomandă un consum crescut de vitamine E la copii, precum şi vitamina K.
persoanelor care consumă o hrană bogată în acizi nesaturaţi (ulei de
măsline, ulei de peşte), pentru a preveni peroxidare·a acestora .
,#
1 139
138
 EJemente de Bioc} ,imie
Necesarul zilnic pentru
necesităţile sunt mult mai mari,
adulţi

până
este de 1 mg. La nou
la 4 mg.

· Tabelul 3.13 Continutul în vitamină K al unor alimente

născuţi

- NH-Cfl-C-
~ I
CH 2 '
o
li
1
CH.,
o
,!
- ·?-.H-Ctr-·- C·-
Capitolul III • Vitamine

1
' I ..
I
Sursa mg/100 gr Sursa mg /100 gr H - C - :--i H-C ·
I Conopidă 3.2 T ornate verzi - 0.8
; ! z

Gh• . Glo
1 Frunze castan 6.4 - 8.0 Urzică 1.6 - 3.2
Lucernă 1.6 - 3.2 Varză 3.2
Spanac 3.0 - 4.6 Carne de vită 0.4- 0.9

Absorbţia vitaminelor K liposolubile în intestin are loc numai în

prezenţa sărurilor biliare odată cu lipidele. Din acest motiv, deficitul de
vitamine K este determinat de tulburările de digestie şi adsorbţie a lipidelor
care la rândul lor sunt asociate cu disfuncţia pancreatică, obstrucţii biliare,
. atrofierea mucoasei intestinale. Vitamina K3 este solubilă- în apă şi deci
adsorbită indiferent de prezenţa lipidelor intestinale, iar vitamina K2 este
produsă de bacteriile intestinale.
După absorbţie, sub acţiunea bilei, vitaminele . K naturale - ViLeom.ln K ,1ulnone

împreună cu lipidele- trec pe cale limfatică în sânge care le transportă la

ficat şi splină. Vitaminele K de sinteză, fiind hidrosolubile trec în circuitul Fig. 3.38 Ciclul vitaminei K
sangvin. Ficatul este principalul organ de depozitare temporară a
(după Sullivan, 1998)

vitaminelor K naturale. Vitaminele K sintetice nu se acumulează în ficat,

Acest proces a fost bine elucidat pentru factorul 11 (protrombina).
excesul lor se elimină prin urină şi fecale sub formă de glucuronoconjugaţi.
Nivelul scăzut al protrombinei -prelungeşte timpul de coagulare a sângelui
Funcţii biologice. Principala funcţie a vitaminelor K este
de la 12-15 secunde la 30 secunde şi determi nă apariţia unor fenomene
menţinerea concentraţiilor normale în ser a factorilor de coagulare (li, Vil,
hemoragice. Resturile de acid y - carboxiglutamic pot chela ionul de calciu
IX, X), precum şi a proteinelor C şi S, care sunt produse în ficat sub formă
(Ca 2') proces fundamental pentru realizarea coagulării. Nou născuţii, în
inactivă. Conversia în forma activă necesită o modificare posttranslaţională
primele zile, nu au vitamină K (intestin steril) şi de aceea hemoragiile sunt
a unui rest de acid glutamic (Glu) din protrombină prin carboxilare la acid y-
periculoase. Pentru a preveni acest lucru se administrează marnei vitamină
carboxi glutamic (Gla) la nivelul rnicrosomilor hepatici, iar enzima implicată
K înainte de naştere.
necesită vitamina K (cofactor enzimatic).

140 141
Elemente de Biochimie Capitolul IV - Enzimş
Vitaminele K intervin în procese de oxidoreducere ca transportor de
hidrogen cu localizare între dehidrogenazele NADH dependente şi
Capitolul 4
citocromi.
ENZIME

o)=
OH CH.
~ C H3 +2H'::::-,,_ .,
Vy-R ~

-2H' R
4.1. CONSIDERAŢII GENERALE. ISTORIC
Organismul viu se caracterizează printr-un dinamism continuu,
o OH
condiţionat de interacţiunea unui ansamblu de reacţii biochimice de
degradare şi sinteză care realizează metabolismul. Acestea sunt de ordinul
Fig. 3.39 Oxidarea vitaminelor K
miilor şi cu rare excepţii sunt catalizate. Biomoleculele care guvernează
transformările de materie şi energie din organism şi care constituie baza
Antivitaminele K sunt antagonişti ai vitaminelor K - acele substanţe
materială a proceselor metabolice · îl constituie un grup de proteine
care diminuează sau suprimă p('incipala acţiune fiziologică a acestei clase
de vitamine. specializate, cu rol de biocatalizatori. Pentru aceste substa·riţe Kuhne

~CHJ±o
-- ~ - - t j ·- introduce în 1878 termenul de (; enzime", care în limba greacă înseamnă
"în ,drojdii", deoarece au fost descoperite prima dată enzimele d.in drojdie
~CI

o
~;.l.__ir o
o O 11
o
ca fiind importante în catalizarea fermentaţiei alcoolice, de aceea iniţial au
fost numite fermenţi.
2-c Io rna.11,, chinona dicumarnl • Sinteza enzimelor are loc în interiorul organismelor, dar îş i pot
Fig. 3.40 Antivitamine K exercita acţiunea şi atunci când sunt extrase din organism, în afara
acestuia. Au aceleaşi caracteristici ca şi catalizatorii chimici obişnuiţi:
Acţiunea anlivitarninică este de tip competitiv, datorită analogiei • catalizează numai reacţii termodinamic posibile;
structurale cu vitaminele K. Aceşti compuşi sunt folosiţi în clinică în cazuri • acţionează în cantităţi extrem de mici, dar manifestă o ·acţiune
de tromboze (flebite, embolii) când este necesar să se întârzie coagularea extrem de intensă;

sângelui. De e.xemplu: o reacţie

- în prezenţa unei enzime poate dura o secundă

- în absenţa enzimei durează 12 zile

• nu se consumă şi nu se transformă în reacţiile catalizate;

142 "" r 143

f;}flmen(e de Biochimie Capitolul IV. Enzime
• orientează şi măresc viteza de reacţie , determinând scădere a · Majoritatea enzimelor implicate în căile metaboHce ale celulei au
energiei de activare a moleculelor de substrat asupra cărora fost identificate şi la aceasta ora se cunosc mai mult de 2000 de enzime.
acţionează; Nu se cunoaşte însă în totalitate controlul genetic al sintezei enzimelor,
mecanismele moleculare prin care este reglata activitatea enzimatică, etc.

~~
! 4.2. NOMENCLATURA ŞI CLASIFICAREA ENZIMELOR.
În general se adaugă sufixul -ază la numele substratului asupra
1:
energia <le accivare
lara enzima
energia de a:bv.are
CI) ,
c·..r enzima căruia acţionează.
li;
",
w
i .
rroctani, energia eliberata
in :irnpul reactief
Nomenclatura este dată de:
I a. natura donorului;
! .C<C"..cf:i.JSl de H~actie ·
b. tipul reacţiei catalizate.-

- ------ . -- ---~------·· ....

Desfasurare a reactiei ,.
Exemple:
Lactaza: enzima care reacţionează cu lactoza
Fig. 4.1 Treptele energetice ale reacţiei chimice Piruvat decarboxilaza: catalizează îndepărtarea grupei carboxil din piruvat
Ureaza·: catalizea ză hidmliza ureei în amoniac
• nu modifică starea finală de echilibru a reacţfilor, ci măresc nur:nai Fosfataza: catalizează hidroliza esterilor acidului fosforic
viteza cu care se realizează această reacţie ; Arginaza: catalizează hidroliza argininei în ornitina şi uree

• dar sunt catalizatori specifici ai reacţiilor metabolice şi îşi exercită Oxidoreductazele ( 25%)- sunt enzimele care participe. în procesele

rolul de catalizatori biologici în mediu apos: de oxidare biologică, caracterizate prin transfer de hidrogen

• se secretă ca formă inactivă: proenzime şi trec în stare activă când (transhidrogenaze ), prin transfer de electroni (transelectronaz e) sau prin

celula are nevoie. combinarea unui substrat cu oxigenul molecular (oxidaze). Această clasă

Din punct de vedere chimic, enzimele sunt PROTEINE cu rol cuprinde 17 subclase. O particularitate importantă este că intervin într-o

funcţional. În funcţie de locul în car·e îşi exercită acţiunea· distingem: mare varietate de reacţii redox. Unul şi acelaşi cofactor este capabil să se
unească cu diverse apoenzime, formând de fiecare dată o oxidoreductază
► endoenzime - îşi desfăşoară activitatea chiar în celulele în
care sunt biosintetizate specifică în rapo1i cu un subtrat sau altul. Îş i exercită acţiunea lor catalitică
în prezenţa unor coenzime diferite:
► exoenzime - deşi biosintetizate în celule, sunt eliminate în
lichidele din organism, exercitându-ş i acţiunea la acest nivel Oxidoreductaze NAD+ sau NADP' -dependente== dehidrogenaze
Lactatdehidrogenaza - LDH - catalizează reacţia de dehidrogenare a
Substanţa asupra căreia acţion e ază enzimele poartă numele de
SUBSTRAT. acidului lactic

·l"'I'
144 ., 145
 F•
•l

I
f·.;
~;,
,,
li •
Element;:, de Biochimie
•; Capitolul IV - Enzime

it
Oxidoreductaze FAD sau FMN dependente = flavinenzime
Glucozoxidaza - catalizează reacţia de oxidare a glucozei la aci(J
Aceast{I clasă cuprinde 11 subclase. Din această· clasă fac parte
enzimele ce hidrolizează:
tl

i:~.
•,•
,' gluconic cu formarea de H20 2 • polizaharidele până la monozaharide;
·' Oxidaze + lipidele până la acizi graşi şi glicerol;

I
,l

i!::"
,.
1':
Citocromi
Alţi transportori de electroni
Transferaze (30%) - catalizează reacţii de transfer a unei părţi din
+ proteinele până la aminoacizi.
Reacţiile catalizate de hidrolaze se produc cu modificări energetice
mici, deci ele nu constituie o sursă energetică importantă pentru organism.

molecula unui substrat, alta decât hidrogenul (G), numit substrat donor, la Reacţiile de hidroliză enzimatică sunt, în general, reversibile.
·.,,
f
li·
f'
un alt substrat numit acceptor.
D-G + A ......_...
enzimă-grupare
D + A-G se formează ca intermediar un complex
transferabilă,. complex care va reacţiona ulterior cu legătura
Principalele legături chimice care pot fi scindate sunt:
legătura glicozidică - GLICOZIOAZE

esteri că • ESTERAZE
lf,:i I
l 1~ I acceptorul, fixând pe aces~a gruparea transferată. legătura peptidică - PROTEAZE
'··
Liaze(J 3%) - sunt enzime. care catalizează scindarea legăturilor de
• ,I
Natura chimică a grupărilor transferate este foarte diferită: grupări
cu. un singur atom de carbon( carboxil, metil), grupari carbonil (aldehidă , substrat carbon-carbon, carbon-oxigen, carbon-azot (altele decât

cetonă), grupari acil, glicozil, grupări cu azot, cu fosfor şi cu sulf. Această peptidice ), carbon-sulf, carbon-halogen, sau pot determina apariţia unei

clasă cuprinde 8 subclase . . duble legături în molecula substratului între atomii de carbon-carbon şi
Denumirea se face după regula: carbon-oxigen. Deoarece nu intervin molecule de apă în reacţiile catalizate
donor-acceptor ca prefix + denumirea grupării transferate + transferază ca de liaze, mecanismul diferă de cel a hidrolazelor Clasa cuprinde 7
sufix subclase.
Aminotransferaze (Transaminaze): glutamic-piruvat-transaminaza (GPT) în funcţie de natura legăturii pe care o des~ac, distingem:
Fosfotransferaze (Kinaze): hexokinaza - catalizează prima reacţie din carbon-carbon liaze (C-C-liaze)
procesul glicolizei carbon-oxigen liaze (C-0-liaze)
Metiltransferaze carbon-azot liaze (C-N-liaze)
Aciltransferaze carbon-sulf liaze ( C-S-liaze)
Glicoziltransferaze lzomeraze( 3%) - catalizează anumite rearanjări interne în molecula
Hidrolaze (24%)- sunt enzime care catalizează scindarea hidrolitică substratului, cum ar fi modificări în configuraţie sau oxidoreducere
a substratului prin clivarea legăturilor dintre un atom de carbon şi alţi atomi intramoleculară. Cuprinde 6 subclase:
sub acţiunea apei, conform reacţiei generale: racemaze şi epimeraze
R-R' + H-OH -► R-H + R'-OH izomeraze cis-trans

,,,.
1-'16 j' 147
 Elemente de Biochimie CapitOILII IV - Enzime

oxidoreductaze intramoleculare . NUMĂRUL DE CLAS IFICARE AL ENZIMELOR (ENZYME COMISSION)

transferaze intramoleculare Numărul de cod este formal din 4 cifre precedate d e prescurtarea

EC (Enzyme Comission) indicând :

Liqaze (Sintetaze-5%) - cata lizează reacţii de sinteză din doi
• prima cifră - clasa de enzime (în funcţie de reacţia catalizată);
reactanţi , folosind ca sursă de energie ATP sau alţi nucleozidtrifosfaţi.
· • a doua cifră - subclasa (dă indicaţii asupra donorului din reacţie);
A+ 8 + ATP ._ A - B +AMP+ PPi
• a ·treia cifră - subsubclasa (face referire la natura acceptorului din
- !1;, ·- - ·-:-- Energia care se eliberează prin ruperea resturilor de acid fosforic
reacţie);
;! este utilizată pentru activarea substanţelor care reacţionează. Se pot forma
• a patra cifră indică enzima individuală.
legaturi carbon- carbon, carbon- oxigen, carbon- azot, carbon- sulf.
LOCALIZAREA TISULARĂ Ş I INTRACELULARĂ A ENZIMELOR.
",-.
Tabelu! 4.1 Clasificarea enzimelor În toate tipurile de celule, enzime ubicuitare:
1. Oxidoreductaze 4. Liaze
• 'e nzimele glicolitice
- Acţionează asupra grupării .CH - OH - Scindează legături C - C I
• enzimele implicate în sinteza proteinelor
- Acţionează

-Acţionează
asupra grupării C = O
- Acţionează asupra grupării CH - CH
asupra grupării CH - NH2
- S cindează iegături C = C
-
-
Scindează legături

Scindează legături
C =N
C- S
I În anumite celule, enzime specifice fiecărui organ
. Membrana celulară: enzime implicate în transportul anumitor molecule
tvlitocondrie: enzime implicate în reacţii metabolice generatoare de energie:
- Acţio nează asupra gru.pării C =NH - Scindează legături C - X
-Acţionează asupra NADH sau NADPH - Scindează legături P - o· • enzimele ciclului Krebs
• enzime implicate in catabolismul acizilor grasi etc
2. Transferaze 5. lzomeraze
! Nucleu: enzime implicate în sinteza acizilor nucleici
- Transferă grupări monocarbonate - Racemaze şi epimeraze
Ribozomi: enzime implicate în sinteza prote ică
- Transferă grupări aldehidice sau cetonice - lzomeraze cis-trans
Citoplasma: enzime implicate în glicoliză, sinteza acizilor graşi, căile
- Tra nsferă grupări acil -Oxidoreductaze intramoleculare
pe ntozofosfaţilor, etc
- Transferă grupări glicozil -Transferaze intramoleculare
- Transferă grupări alchil - Uaze intramoleculare Lizozomi: conţin hidrolaze: enzime proteolitice, ribonucleaze, implicate în
Hidroliza proteoglicanilor, sfingolipidelor
3. Hidrolaze 6. Ligaze Complexul Golgi: enzime implicate în transportul pro teinelor sintetizate în

- Hidrolizează esterii carboxilici - Formare de legături C-O reticulul endoplasmatic, enzime implicate în procesele post-translaţionale
1

- Hidrolizează lioesterii -Formare de legături C - S I

ale proteinelor, etc
- Hidrolizează esterii monofosforici -Formare de legături C - N Localizare mixtă: citop lasmatică şi mitocondrială.
,- Hidrolizează legături peptidice - Formare de legături C-C Suni importante în evaluarea gradului de lezare a organului care le conţine.
I
' - Hidrolizează alte legături C- N - Formare de legături esterice fosfat

;,ic
148 1 149
Elemente de Biochimie
Capitolul IV - Enzime -.-
lZOENZIMELE
În cazul !actatdehidrogenazei (LDH) există două lanţuri de bază, H
lzoenzimele reprezintă forme moleculare multiple ale unei enzime,
(de la heart = inimă) şi M (de la musele = muşch i) care sunt determinate
care cata l izează aceeaşi reacţie chimică şi care se întâlnesc nu numai în
genetic, sinteza lor fiind rea l izată de către două gene distincte.
tesuturi şi organe diferite, ci chiar în acelaşi organ, ţesut sau lichid biologic
Lactatdehidrogenaza (LDH ) se prezintă ca un ansa_
m blu de cinci
dintr-un anumit organism.
tipuri de izoenzime separabile electroforetic. Prin asocierea tetrame rică în
Din punct de vedere structural izoenzimele unei enzime diferă prin
proporţii diferite a monomerilor care compun formele izoenzimatice
raportul în care sunt asociale lanţurile polipeptidice de bază (subunităţile ,
parentale „pure" H4 (LDH1) şi M4 (LDH5) care urmează o distribuţie
monomerii), care sunt de cel puţin două tipuri. ,
binominală, se generează trei forme hibride de izoenzime desemnate ca:
Lactat dehidrogenaza (LDH) este una din primele enzime .la care s-
LDH2, LDH3, LDH4.
a constatat existenţa polimorfismului enzimatic. şi care catalizează reacţia
reversibilă. . M4
H4 H3M H2M2 H1M3

NADH + H•
CH ' NA(?• ;1f CH
I 3 "-
' - . .-
_ /- - I 3
H-C-OH --- - c=O
I I . LDHl LDH2 LDH3 LDH LDH5
COOH COOH
Acid lactic Acid piruvic Fig. 4.3 lzoenzimele LDH
Fig. 4.2 Reacţia catalizată de LDH în ţesuturile cu profil metabolic aerob (creier, inimă, rinichi)
predomină izoenzimele LDH1 şi LDH2, în timp ce în ţesuturile cu
Deşi posedă o activitate catalitică identică, manifestând aceeaşi metabolism anaerob accentuat (muşchi scheletic, ficat) este favorizată
specificitate de substrat, izoenzimele p_rezintă însă configuraţii spaţiale sinteza izoenzimelor de tip M (LDH4, LDH5).
diferite şi se deosebesc între ele printr-o serie de caracteristici fizice,
INIMA
chimice şi biologice:
• secvenţă aminoacidică;

•
•
mobilitate
cinetică de
electroforetică;

reacţie;
IDll-'.l
I.Ll!-1-2
1.1)11 - 1
•·••···
-..,. ··•·
.... ,'l-' . . ..

• comportare faţă de diverşi efectori enzimatici; +

• proprietăţi imunologice; Fig. 4.4 Distribuţia izoenzimelor în organe şi ţesuturi
O altă enzimă care prezintă polimorfism enzimatic este
• localizare tisulară.
creatinfosfokinaza (CK sau CPK), implicată în fosforilarea creatinei.
Lanţurile de bază care se asociază pentru a forma izoenzime de tip M
150 15 1
 Elemente de Biochimie Capitolul IV - En~ima

(Musele =muşchi) şi B (Brain =creier); enzima are trei izoenzime care sunt unii sunt uşor disociabili, alţii sunt legaţi intim de apoenzimă;

dimeri (M2, MB, B2). Aceste izoenzirne se află în ser şi, la fel ca LDH, pot fi determină specificitatea de reacţie, respectiv tipul mecanismului de
separate prin electroforeză. reacţie pe care o catalizează enzima.

CKMM CKMB CK BB Coenzimele ·reprezintă biomolecule care se ataşează temporar la

enzime şi sunt uşor disociabile de acestea; sunt derivate vitaminîce, adică
□□ substanţe care nu ·se sintetizeaza în organismul uman şi astfel absenţa .
Fig. 4.5 lzoenzimele creatinfosfokinazei aportului vitaminic exogen conduce la defecte metabolice manifestate prin
lzoenzimele au o semnificaţie deosebită în reglarea căilor simptomatologia complexă caracteristică avitaminozelor.
metabolice, în cunoaşterea bazelor moleculare ale morfogenezei şi Transferul cu uşurinţă a coenzimei de· pe o apoenzimă pe alta
diferenţierii celulare. Pe lângă acest aspect, determinarea raportului în care asigură vitezele ·corespunzătoare pentru un număr important de
se află în ser (zimograma serică) este extrem de utilă în precizarea unor oxidoreduceri celulare; aşa se explică de ce . cantităţile de NAo• sunt
afecţiuni ale ficatului, inimii sau muşchilor.
reduse, în raport cu intensitatea şi multitudinea reacţiilor care au loc.
Cofactorii metalici se · leagă de componenta proteica prin legături
,_f 4.3. STRUCTURA CONFORMAŢIONALĂ A ENZIMELOR. - electrostatice. Enzimele care au în componenţa lor cofactori ioni metalici se
Prin metoda dializei s-a stabilit că enzimele sunt formate dintr-o numesc metaloenzime.
parte nedializabilă (proteină şi o parte dializab.ilă (grup prostetic). Conform Ionii metalici .din componenta enzimei funcţionează ca:
teoriei lui Van Euler: o centru catalitic primar;
f-loloenzima= Apoenzima + Cofactor o formarea unui complex de coordinare (formarea unei punţi de
Cele două componente sunt inactive catalitic ca entităţi separate. legătură între S si E):
Apoenzima prezintă următoarele caracteristici generale: o stabilizator al conformaţiei formei active a enzimei.
• este de natură proteică, termolabilă şi nedializabilă; Există enzime omoloage localizate. în compartimente celulare
• în structura sa este localizat situsul catalitic şi situsul allosteric( la diferite ale aceluiaşi li!? de celulă care conţin ioni diferiţi: superdismutaza
enzimele allosterice): din mitocondrie conţine Mg"~, iar cea din citosol conţine Cu 2• si zn 2·•.
• formează complexe enzimă- substrat şi enzimă- cofactor; Unele enzime necesită pentru activitatea lor simpla prezenţă în medi~ a
2
• imprimă specificitatea de substrat în reacţia catalizată; anumitor ioni: ionii de Ca • sunt necesari pentru activitatea lipazelor,
• manifestă grade diferite de afinitate pentru cofacfor; fosfataza alcalină, adenilatciclaza, etc.
• poate suferi tranziţii conformaţionale în limite restrânse. Există şi enzime a căror activitate este dependentă de prezenţa unor
Cofactorii: anioni: amilaza salivară necesită prezenţa ionilor de clor.
sunt termostabili şi dializabili;
~

152 153
 Elemente de Biochimii:!.
Capitolul IV - Enzime
Tabelul 4.2 Meta loenzime
4.4. SPECIFICITATEA ENZIMELOR
Enzime Ioni Enzime Ioni
Citocromi Fosfataze
Enzimele sunt catalizatori deosebit de eficienţi , dar în acelaşi timp

Peroxidaze · Fe2• , Fe3• Fosfotransferaze Mg2• cu o specificitate remarcabi lă , proprietate neîntâlnită în cataliza chimică .

Catalaze Multitudinea formelor de manifestare a specificităţii enzimelor poate fi

Alcooldehidrogenaza Coenzima B 12 CoJ• încadrată în două categorii: specificitatea de reacţie şi specificitatea de
Anhidraza carbonică zn2• . substrat.
.1'1 , -

Carboxipeplidaza
Specificitatea de reacjie = capacitatea fiecărei enzime de a cataliza un
Citocromoxidaza Cu ♦• Cu2 • Xantlnoxidaza Mo'•
anumit tip de reacţi e; acest criteriu stă la baza clasificării enzimelor.
Tirozinaza Nitratreductaza
Ex: un · a•aminoacid poate fi substrat pentru mai multe enzime care
Ascorbicoxidaza
catal izează reacţii diferite de transformare a aceluiaşi substrat cu formare
Piruvatkinaza Mg'• Piruvatfosfokinaza K•
c1· lipaza c a·· de produşi diferiţi de reacţie .
Amilaza
Specificitatea de reacţie este imprimată de cofactori.
R CH IIIH amină
Tabelul 4.3 Principalele coenzime si tipul de reactie biochimică* 2 2

EnÎitatea transferată ..
\ .
Coenzima Decarboxilaza
Nicotinamid- adenin dinucleotid ' Atomi de hidrogen (electroni)
I ·. H H' Transa rninaza o
Oxidaza
Nicotinamid- adenin dinucleotid I R C CO OH R C COOH ► R C COOH
1 Atomi de hidrogen (electroni) o -cetoacid
fosfat OH NH 2
a-hidroxiacid
Flavin mononucleolid Atomi de hidrogen (electroni) Dezaminaza
Flavin adenin dinucleotid Atomi de hidrogen (electroni) R C COO H + NH 3
'
Coenzima O Atomi de hidrogen (electroni) o
Tiamin pirofosfal Aldehide
I
Coenzima A Grupări acil
Specificitatea de substrat = capacitatea majorităţii enzimelor de a
Lipoamida Grupări acil
,._ transforma un anumit substrat sau un număr limitat de substanţe înrudite
Biocitina Dioxid de carbon
Piridoxalfosfat Grupări amino structural. Poate fi:

Grupări metil, metilen,formil sau a) Specificitate absolută . enzimele acţionează asupra unui anumit
Tetrahidrofolat
formimino substrat şi nu recunosc nicio modificare la nivelul substratului respectiv;
1
*după Darie şi colab , 2006 este condiţionată de complementaritatea structurală dintre molecula
substratului şi a centrului activ al enzimei.
 Elemente de Biochimie

Există un număr relativ mic de enzime care prezintă specificitate

Camtol,I /V - Eo,~ O

Unele enzime fac dis tincţie în tre conformaţiile a şi ~ din legăturile

i
absolută: glicozid ice: maltaza hidrolizează numai leg ătura (1-4 ) a glicozidică din

O ureaza- hidrolizează ureea cu formare de CO2 şi NH3 molecula de maltoză şi nu atacă iegătura { 1-4) (3 glicozid ică din celobioză.

◊ arginaza- hidrolizează arginina la ornitină şi uree Aşa se poate explica de ce în organismele vii predomină monozaharide din

seria D si L aminoacizi.
◊ anhidraza carbonică- zinc enzimă ce catalizează hidratarea
Specificitatea de substrat este imprimată de apoenzim ă.
reversibil ă a C02.
b) Specificitate relativă de grup- enzimele acţionează asupra anumitor
legături chimice existente în substrat, manifestând indiferenţa faţă de restul 4.5. CINETICA REACŢII LOR CATALIZATE ENZIMATIC

structurii chimice a moleculei pe care o scindează ; deci acţionează asupra Cinetica enzimatică studiază viteza reacţlilor enzimatice, respectiv

unui grup de su~straturi care prezi ntă o structură chimică asemănătoare, evoluţia in timp a trar:isformărilor caracteristice unei reac\ii biochimice.

manifestând o preferinţa pentru unul dintre ele.· Sub raport cinetic, reacţiile chimice inclusiv c~le enzimutice, se diferenţiază

c) Alcooldehidrogenaza (ADH) - catalizează transformarea prin printr-un anumit ordin cinetic de rea cţie care exprimă dependenţa vitezei de
reacţie de concentraţia reactanţilor care pot -reacţiona , sub influenţa
.
dehidrogenare a ·unor alcooli în aldehidele corespunzătoare; substratul
biocatalizatorilor.
I
prefera.! pentru ADH este alcoolul etilic, acţiune.a catalitică fiind mult mai
11
I redusă pentru alcoolu! metilic, propilic, etc. Pentru cazul general al unui proces enzimatic, se cons ideră că între
enzimă (E) şi substratul său (S) se forrn~ază un produs intermediar fo arte
d) rţexokinaza - catalizeaz ă fosforilarea unor hexoze (glucoza,
reactiv dar cu o viaţă foarte scurtă (ES)'. Datorită inte racţiunilor substratului
fructoza, manoza, galactoza), în prezenta ATP ca sursă de energie şi are o
cu centrul activ al enzimei, acesta suferă unele modificări în special
afinitate mai mare pentru glucoză.
electronice, având ca rezultat formarea de produs (P) de reacţie şi totodat5
e) Specificitate geometrică sau stereoch imi că.
se eliberează centrul activ al enzimei (E) in vederea fixării altei molecule de
Unele enzime manifestă o acţiune specifică faţă de o anumită formă
substrat. Procesul se reia în mod ciclic, decu.rgând c u o vitez ă foarte mare.
stereoizomeră a substratului: L-aminoacîd-oxidazele nu recunosc decât L-
Reacţia enzimatică poate fi scrisă astfel:
aminoacizii.
K1 K3
Fumaraza acţion ează asupra acidului fumaric şi nu acţionează E + S "" ► ES ~K E + P
K2 .1
niciodată asupra acidului maleic, izcmerul cis al acestuia.
HOOC H HOOC unde Ki. K2, K:i, K4 sunt constantele de viteză.

fumaraza Deoarece transformarea ES -, E + P se face instantaneu şi

ireversibil se poate considera că valoarea K4 este practic neglijabilă, aşa
H COOH H,O H H OH COOH

Acid fumaric Add malic

încât relaţia devine:

Fig. 4.6 Reacţia catalizată de fumarază

""' 157
Elemente de Biochimie Capitolul IV - Enzime

în cinetica enzimatică, viteza de reacţie se defineşte ca fiind Ordinul de reacţie exprimă dependenţa vitezei de reacţie de
cantitatea de substrat (S) care se transformă în unitatea de timp (t) şi se concentraţia reactanţilor care pot reacţiona sub influenţa biocatalizatorilor.

exprimă prin relaţia: Reactie de ordinul întâi: la o concentratie mică a S , viteza de reactie initială
• J , • .,,.

V0 -[S].
V= _ d [S]
dft • Reacţie de ordin mixt: la creşterea concentraţiei substratului, V0
Viteza de reacţie constituie un parametru de exprimare cantitativă a creşte mai puţin, nu mai păstrează relaţia de proporţionalitate.
activităţii enzimatice. • Reacţie de ordinul zero: în raport cu substratul, la continuarea
În cazul unei reacţii enzimatice viteza de reacţie se poate exprim,a creşterii concentraţiei substratului, viteza de reacţie (V0) devine
concomitent prin dispariţia reactantului (S) concomitent cu formarea absolut independentă de [S], deci enzima este saturată cu
produsului (P) în unitatea de timp. substratul său.

V~ _ drSl = + d[Pl = K·fS]n Pentru cele mai multe reacţii enzimatice, în faza iniţia lă reacţia este
dt . dt de ordinul I, tinzând să se transforme într-o fază superioară într-o reacţie
de ordinul O.
unde K reprezintă constanta vitezei de reacţie care are o valoare
Curba de saturare cu substrat este un fenomen caracteristic enzimelor.
determinată în condiţil standard, iar n reprezintă ordinul de reacţie.
În conditiile în care concentratia enzimei este mentinută constantă , iar
' ' , '
Pentru aceste, · proc_ese viteza de reacţie creşte linea'r cu
conc:entraţia _substratului [S] creşte, viteza reacţiei enzimatice variază d upă

.
concentratia substratului. În functie de timp, concentraţia substratului scade
' o ·curbă a cărei alură corespunde unei hiperbole echilatere ce tinde
direct proporţional cu apariţia produsului respectiv
asimptotic la valoarea maximă a vitezei.

E............................. ·······•····················-··········. ··--: .:.: :.---~

>

FAZA li
1'eaa:ie de ordin~ O

-----+ timp

Fig. 4.7 Scăderea în timp a concentraţiei

substratului proporţional cu formarea Krn Concentratia substratului [S]

Fig. 4.8 Influenţa concentraţiei substratului asupra vitezei de reacţie

159
 - ~ ~ .. ··1 ~' ... ft:\
-~ţl
Elemente de Biochimie . . . Capitolul IV - Enzime . •,. ,;. .~. ·1
Cinetica reacţiei enzimatice reprezentată prin curba hiperbolica M1chael1s şI Menten 2.u elaborat teoria stării stationare
, a .
şi ecuaţia ce redă teoretic alura
tipică indică - după Michaelis şi Menten - o tranziţie de la o fază
dependentă de concentraţia de substrat (faza I) la o fază independentă de
complexului ES pe baza acesteia au dedus
curbei dependenţei vitezei de reacţie, de concentraţia substratul_ui.
1·
I

concentraţia substratului (faza a li-a).

Vmax [S]
La concentraţii mici de substrat apar cantităţi de produşi corespunzătoare.
Pe măsură ce concentraţiile de .substrat cresc, şi cantitatea de produşi de V _= Km+ [S]

reacţie creşte proporţional, atâta timp cât situsurile catalitice ale

moleculelor de enzmă nu sunt saturate cu substrat. La concentraţii mari de
Formularea generală a unei reacţii enzimatice poate fi redată prin
substrat, toate situsurile catalitice ale enzimei devin complet saturate cu
următoarea relaţie:
substrat iar enzima acţionează la capacitatea maximă. Rezultă că
. K1 K3
randamentul de formare a produşilor de reacţie este acelaşi, atât în E+ S ◄ ► ES ◄- -.--~ E+ P
K2
condiţiile de saturare completă a enzimei cu substrat, cât şi în exces de
Constanta Mi.chaelis (Km) = concentraţia substratului pentru care viteza de
substrat când enzima nu mai reacţionează.
reacţie este jumătate din viteza maximă.· ·.

Ecuatia Michaelis - Menten

4.6. FACTORII CARE INFLUENŢEAZA ACTIVITATEA
Ed.1aţit1 Michaelis - ft:fenten este expresia matematică ce defineşte
ENZIMATICĂ
relaţia cantitativă dintre viteza de reacţie enzimatică [V], concentraţia
Natura proteică a enzimelor face ca acestea să fie substanţe labile
substratului [S] şi valoarea Km şi Vmax (care exprimă indirect concentraţia
enzimei) îndeplinind condiţiile unei curbe cu alură hiperbolică.
la acţiunea unor factori de mediu care pot determina denaturarea acestora.

Viteza unei rea_cţii enzimatice este influenţată mai ales de

A. Temperatura

concentraţia substratului. Efectul de saturare cu substrat a făcut ca Eleonor Datorită faptului că sunt termolabile, e_nzimele îşi exercită acţiunea

între anumite limite de temperatură, între· aceste limite prezentând o

Michaelis şi Maud Menten să conceapă în 1913 o teorie generală a ac\iunii
valoare optimă.
enzimelor privitoare la aspectele· cantitative ale dependenţei vitezei de
Temperatura determină:
reacţie de concentraţia substratului. Această teorie se bazează pe ipoteza

confirmată experimental că în cazul unei reacţii enzimatice între enzimă şi creşterea vitezei de reacţie;

substratul ei se formează complexe enzimatice activate, enzimă substrat .. denaturarea termică a enzimei.

(ES) care apoi se scindează, punând în iibertate produşii de reacţie şi Până la temperatura de 37°- 400'C viteza de reacţie creşte direct

enzima liberă, aceasta fiind capabilă să se combine cu o altă moleculă de proporţional cu temperatura, atingând o valoare maximă, care corespunde

substrat. temperaturii optime a enzimei.

160 161
Elemente de Biochimie
Capitolul IV - En:cime
Atunci când se determin ă activităţile unor enzime cu rol diagnostic (enzime
plasmatice), se utilizează o temperatură fixă în cazul celor mai multe dintre
acestea. papaina
coiinesleraza

Denoturcreo porţii pro teice a e nzimei şi

p ;e rd erea situsului a c tive se p rod uc la ►
►
t emperaturi mo i mari d e 50' C ..... 10 pH pH

<l) pepsina
~
u
ro
~
Ql
"O
ro
N ►
2 pH .
5
Fig. 4.1 O Variaţia activităţii unor enzime în funcţie de pH
O 50 100 Tem_peratura (°C)
C. Ionii din sp/uţ;e; determină fixarea apei pe suprafaţa proteinelor
Fig. 4.9 Influenţa temperaturii enzimatice
D. Poten_tialuf redox: influenţează starea grupărilor care pot suferi
8. PH-ul
reacţii de oxida-reducere (de ex - SH).
Enzimele au un pH caracteristic la care activitatea lor este maximă.
E. Presiunea: la presiuni foarte mari enzimele îşi pierd ireversibil
Viteza reacţiil~r catalizate de enzime creşte cu temperatura (în intervalul în
acţiunea catalitică.
care enzima este stabilă)
F. Radiaţiile: acţionează asupra grupelor funcţionale (ex - SH),
Viteza celor mai multe reacţii enzimatice aproape se dublează la fiecare
oxidându-le.
creştere a temperaturii cu 10°c: 01 O::o2
G. Detergenţii: acţioneaza asupra legăturilor ionice din structura
pepsina, s ecretată de mucoasa gastrică , are un pH optim de 1,5;
proteinenzimei.
sucraza, secretată la nivel intestinal, are un pH optim de 6,2
A H. Efectorii enzimatici: activitatea enzimei poate fi influenţată pozitiv
"'"
~ sau negativ de către anumiţi efectori care intervin în modificarea
-.,~
mecanismului activităţii enzimatice .
"'
.ai
3"' I. Activatorii enzimatici: influenţează în sens pozitiv activitatea
75
"',I chemotripsir.a enzimelor, prin următoarele mecanisme:

..,,
162 r
Elemente de BiochÎmie

Activarea pr:n ioni: ionii ce Mg2• sunt activatori ai fosfatazelor, /v1n 2 ·

2
si Ca • ai peptidazelor, Zn 2~ ai alcooldehidrogenazei şi a unor
peptidaze; în absenţa lor enzimele nu mai acţioneaza asupra
substratelor respective.
Activarea prin "demascare": forma i nactivă a enzimelor po a rtă
denumirea de proenzimă sau precursor. În· starea inactivă centrii
fosforilaz;.:i h
ros fo rila za a
activi ai enzimelor sunt mascaţi. Convertirea în stare activă constă inac ti\r.3
a ctiv~

în eliminarea unor porţiuni din moleculă deblocând centrii activi,

care demascaţi pot să-şi exercite funcţia enzimatică.
• Activarea prin antiinhibiţie constă în înlăturarea unei substanţe, care
împiedică desfăşurarea reacţiei enzimatice, numită inhibitor. Există

activatori care acţionează. asupra enzimelor prin protejarea acestora Fig. 4.11

faţă de anumiţi inhi.bitori şi se numesc protectori. Exemplu, J. Inhibitorii enzimatici.

vitaminele E,K,C protejează enzimele de acţiunea peroxizilor. inhibitorii enzimatici influenţează negativ activitatea enzimatică prin

Activarea prin protejarea enzimei:· actioneaza prin pro tejarea care o pot anula definitiv, ireversibil sau temporar reversibil.

grupelor -SH din centrul activ, având acţiune antioxidanlă: cisteina, Din punct de vedere cinetic, inhibitorii sunt mai importanţi decât
. ..
glutation. activatorii, aceştia având un rol bine determinat în reglarea procesului
metabolic.
Activarea prin modificări posttranslaţionale: concentraţia de enzin)ă
În funcţie de modul lor de acţiune , inhibitorii se clasifică în două grupe
activă poate fi de asemenea controlată prin reacţii de fosforilare/
principale:
defosforilare, după cum se poate observa în figura 4.11. O grupare
• Inhibitori ireversibili
fosfat este adăugată la un rest de aminoacid al enzimei (de obicei
Aceşti a se leagă preponderent prin legături puternice, covalente de anumiţi
tirozină sau serină), stimulând sau inhibând activitatea enzimei
radicali de aminoacizi, esenţiali pentru activitatea catalitică .
respective. Glicogen fosforila za , enzimă implicată în metabolismul
În urma interacţiunii acestor inhibitori cu enzimele se formează complecşi
glucidic, este controlată prin acest mechanism. Forma B a
stabili, nedisociabili, inactivi din punct de vedere catalitic, inhibitorul
fosforilazei este in;:1ctivă şi trebuie fosforilată de către o kinază
neputând fi îndepărtat prin metode fizico-chimice uzuale de tipul dializei
specific şi transformată în forma activă A. Când enzima nu mai este
sau gel filtrării .
necesară, ea este defosforilată înapoi la forma B de o fosfatază
Exemplu: ionii unor metale grele, din care cauză studiile cinetice ale
specific, devenind inactivă.
acestora se fac în prezenţa EDTA sau a altor agenţi de chelatizare pentru
îndepărta rea lor.

164 165
 Elemente d(! Biochimie Capitolu/ IV • Enz/m,e

Mul;i compuşi toxici pentru organismul uman, de provenienţă naturală sau Formarea complexului E-! determină , prin scăderea situsurilor catalitice, 0

sintetică , sunt inhibitori ireversibili ai unor enzime. reducere a numărului de molecule, de enzime libere disponibile pentru a

Exemplu: penicilina Bre o structură asemănătoare unui intermediar al reacţiona cu substratul; astfel moleculele ·de substrat care mai pot fi

reacţiei catalizate de enzima transpeptidază ş i bloch ează activitatea convertite în produs de reacţie scad considerabil.

enzimei inhibând creşterea normată a unor specii bacteriene. Pe baza Inhibitorul competitiv se leagă reversibil de situsul catalitic al enzimei şi

acestui tip de efect se sintetizează medicamente ce acţionează ca inhibitori diminuează accesul moleculelor de substrat;· astfel situsul catalitic nu mai
poate acţion a asupra substratului pentru a-l transforma în. produs de
ai unor enzime
• inhibitori reversibili sau inhibitori propriu - zişi diminuează viteza reacţie.

reacţiilor enzimatice, fără să · in ducă modificări la nivelul edificiului molecular forma~a cornplexulul

~=··•~ .
-Q enzlr.a- subslral
. ~ .

~
al enzimelor.; prin înde părtarea acestora enzimele îşi recapătă propri etăţile CJ eliberarea produşfcr
· de reacţ ie
sale catalitice.
în fu ncţie de modificarea acestor parametri, inhibiţia reversibilă este de mai •
multe tipuri:
i.
' - când inhibitorul determină o creştere a
inhibitia competitivă
valorii constantei Km, parametrul Vmax rămânâ n d constant: este rezultanta
com petiţiei m.oleculare dintre substrat şi inhibitorul competitiv pentru logarea inh ib itorului sutistratul·nu se mai poale lega la silLJSLJI
de enzima ~ctiy, el lllnd ocupat de lnh;b,tor
ocuparea sltusului catalitic.
Fig. 4 .13 reprezentarea inhib iţie i competitive (după Price, 1979)
Inhibitorul prezintă o analogie cu _substratul, având afinitate pentru centrul
catalitic al enzimei pentru a forma complexul enzimă substrat. Această inhibiţie competitivă poate fi anulată prin creşterea

Leg ăturile dintre en zimă şi inhibitor sunt l egături slabe, asemăn ătoare conce ntraţie de substrat. Creşterea concentraţiei de substrat deplasează

inhibitorul competitiv de la situsul catalitic pe care-l ocupă.

legăturilor dintre enzimă ş i substrat, de aceea inhibitorul şi substnrtul se pot
Din punct de vedere cinetic, se poate considera că inhibitorul competitiv
substitui reciproc.
modifică afinitatea enzimei pentru substratul său de reacţie şi, deci
s
K,.1 valoarea Km.
E \_, , • ES

liK,K
, E+P Exem ple:
aconitaza este i nhibată

succinatdehidrogenaza (SDH ) este

competitiv de acidul fluorcitric.
In hibată competitiv de o
serie de acizi dicarboxilici care au analogie structural ă cu
El
acidul succinic: malic, malonic, oxalilacetic, oxalic.
Fig. 4.12 Inhibiţia co r:1petitivă (dup ă Cleland, 1963)

.I';
 Elemente de Biochimie
Caoitolul IV - Enzime

• sulfonamidele şi puromicina au a cţiun e bacteriosta:ică p rin • asL1pra complexului enzimă - substra t formând un complex inactiv enzim ă
inhibiţ;e competitivă. - s ubstrat - inhibitor (EIS);
• concomitent asupra enzimei ş i a complexului Es:-· ·
Folie Acid în in hibiţia n ecom petitivă se formează două tipuri de complexe

binare (ES şi El) precum şi un complex lernar (EIS) în care enzima fixează
atât substratul cât şi inhibitorul.
y(:}~~ - ţ, H s
.E
\_ ~ • ES
Kcat
E+P
Methotre · Ks

•. I
K,1rl
' ~.PQ .
EIS
'
H
t
Fig. 4.15 Inh ibiţia necompetitivă (d upă Cleland, 1963)
Fig. 4.14 Structurile acidului folie şi me.totrexatului Spre deosebire de inhibiţi a competitivă , cea necompetitivă nu este
. (după Ophardt, 2003)
dependentă de concentraţia substratului, d eoarece inhibitorul necompetitiv
nu poate fi deplasat prin creşterea concentraţiei de substrat. Ambele
A cidul folie (coenzim ă} şi Metotrexatul (citostatic) au structuri
complexe la care participă inl1ibilorul necompetitiv (E-1 şi E-1-S) sunt
asemănătoa re . De aceea, Metotrexatul este un inhibitor competitiv pentru
combina ţi i inactive, -legarea inhibitorului de enzi m ă inducând diferite
multe en2lme care au drept coenz.ime fola ţii.
modificări conformaţionale ale proleinenzimelor de tipul denaturării
ii. inhibitia necompetitivă· când are loc o ·diminuare a valorii
proteic~.
Vmax, parametrul Km rămane constant.
Intensitatea inhibiţiei este direct proporţion ală cu cantital ea de
Inhibitorii nu prezintă analogie structura lă cu substratu! de cele mai multe ·
inhib itor, şi nu poate fi influenţată de cantitatea de substrat.
ori fiind substanţe de origine exog enă şi care se le agă prin l egături slabe la
tl. Exem ple:
I j situsuri specifice altele decât cele catalitice.
Inhibitori care acţionează la nivelul cofaclorilor, de obicei Fe2+; H2S; CN-;
I Inhibitorul necompetitiv actionează·
' .
•i CO şi agen ţi de chela re: EDT A care fo rmează complexe cu cofactorii.
• asupra enzimei într-o altă regiune a moleculei, diferiiă de situsul catalitic,
I
inhibitori ai grupărilor -SH libere ale enzimelor: acidul iodacetic,
formând un complex enzimă - inhibitor (El);
iodac etamida, metale grele: Ag, Hg, Pb.

t: l / r,
 Capito/11/ IV - Enzim2

iii. inhibiţia incom p etitivă sau anticom pe titivă în care ambii 4.7. MECANISMU L DE ACŢIUNE AL ENZIMELOR
parametrii cinetici îşi micşorează valoarea într►un raport constant: Aranjamentul moleculelor din structura enzimei dau nastere .la o arie
n u mită "situs activ" care se potriveşte structural cu substratul pe care
enzima funcţionează.
E+P
Situsu! activ are dou ă componente:
Domeniu catalitic
- Domeniu de legare= situs de legare: zona de interacţiune
propriu-zisă cu substratul; are forma complementară cu
substratul, determinând specificitatea enzimei.
O reacţie enzimatică prezintă următoarele patru etape:
Fig. 4.1 6 Inhi biţi a no nco m p etitivă (după Cleland, 1963) 1. Formarea complexului enzimă- substrat;

iv. inhibitla mixtă care este o combinare ~ două sau a tuturor

celor trei tipuri anterioare.

E+P
2. Formarea unei stări de tranziţie;

Fig. 4.1 7 Inhibiţia mixtă (după Cleland, 1963)

3. Formarea complexului enzimă - produs de reacţie
Elemente de Biochimie
Cşp/to/u/ IV - Enzime
4. Separarea enzimei de produsul de reacţie. · Situsul activ are o anumită elasticitate care îi permite adaptarea la
substrat;
Modelul face asemănarea cu o mână care se potriveşte într-o
măn uşă, mă nuşa îşi schim bă forma într-o oarecare masură, ceea ce îl
permite să se potrivească mai multor mărimi de mâini.
· Acest model explică faptul că schimbările mici de temperatură şi

Asupra mecanismului interacţiunii dintre enzimă şi s ubstrat s-au pH, deşi modifică puţin_ conformaţia situsulul activ, nu inhi bă interacţiunea

emis mai multe ipoteze: lui cu substratul, datorită flexibilităţii situsului activ.
a) Ipoteza lacăt-cheie (modelul static): - propus de E. Ficher

intre centrul activ al enzimei şi substrat exi stă o complementaritate

conformaţională dinainte sta bilită. în baza că rei a se atrag cele dou ă

sisteme (E si S); situsul activ al enzimei este rigid; conform acestul model.
Fig. 4.18 Modelul armonizării induse (după Koshland, 1958)
fiecare enzimă are un singur situs activ pe suprafaţa sa; situsul activ este o
Enzimele îndeplinesc multiple roluri în organism, unele dintre cele
cavitate în care este atrasă molecula de reactant (substratul), formând
mai importante dintre acestea fiind digestia proteinelor în stomac,
complexul enzim ă-substrat;
"transmiterea semnalului nervos în joncţiunea neuro-musculara şi hidroliza
Modelul este deficitar şi este contrazis de faptul ·că există multe
acetilcolinei, coagularea sângelui.
s itu aţii în care enzima şi substratul interacţionează, cu toate că nu au
în sloma.c HCI determ i nă transformarea pepsinogenului în pepsină şi
aceeaşi forrn:=i (de ex, schimbările mici de temperatură şi pH, deşi duc la
denaturarea proteinelor. Pepsina realizează hidrolizarea proteinelor.
modificarea formei enzimei, nu inhibă activitatea enzim atică ).
Ulterior enzimele intestinale determină hidrolizarea legaturi)or peptidice. Se
b) Ipoteza centrului indus (modelul dinamic):- propus de O. Koshland
produc aminoacizi care se asorb prin peretele intestinal şi trec în sânge.
Centrul activ al enzimei şi substratul devin complementare după ce se
Im pulsul nervos determină creşterea concentraţiei ionilor de Ca2• ,
atrag, substratul inducând modificarea conformaţionala a centrului activ al
veziculele care contln acetilcolină se deplasează spre extremitatea
enzimei;
celu lelor nervoase şi eliberează acetilcolina care difuzează din fibra
nervoasă în s paţiul sinaptic, inducând un flux de ioni Na• ,K' care
,;
r
172 173
Elemente c!e Biochimie
Capitolul IV - Enz/~
determină contracţie musculară. Acetilcolinesteraza distruge apoi excesul
Aspectul sigmoida! ai curbei la enzimele allosterice se datorează
de acetilcolină, determinând relaxarea musculară.
structurii oligomere a acestora, respectiv existenţei mai multor situsuri per
Coagularea sângelui constă în transformarea fibrinogenului solubil în fibrină moleculă între care se exercită efecte de cooperare:
insolubilă, cu formarea unei reţele în ochiurile căreia se 9epun elementele - între situsul catalitic şi situsul allosteric există anumite interacţiuni
figurate. mutuale, deşi legarea substratului are loc independent de reglarea
efectorului allosteric;
4.8. ENZIMELE ALLOSTERICE - trecerea de la o stare conformaţională la alta, determinată de legarea
Enzimele allosterice se carac.terizează prin următoarele trăsături efectorului allosteric, se numeşte tranziţie allosterică;
definitorii: - molecula proteinenzimei allosterice poate adapta două stări cu conformaţii
• reacţiile catalizate de enzimele allosterice sunt ireversibile şi diferite aflate în echilibru, fiecare stare conformaţională va prezenta
imprimă sensul unic al căilor metabolice din care fac parte; sunt situate la proprietăţi catalitice şi capac;:ităţi de legare a substratului diferite;
începutul sau la punctele de bifurcare a căilor metabolice asigurând - conformaţia relaxată, activă (starea R) manifestă o pronunţată activitate
controlul intensităţii acestor proce_se metabolice; sunt proteine ol.igomere, catalitică şi o capacitate mare de legare a substratului, iar conformaţia
cu rol de reglare, constituite dintr-un număr par dl:l protomeri identici; constrânsă, inactivă (starea T) manifestă o activitate catalitică şi o
posedă cel puţin două situsuri de legare, unul catalitic la care se leagă capacitate de legare a substratului reduse, deoarece starea T are centrul
substratul, şi care îndeplineşte activitatea catalitică. propriu-zisă şi un al activ preformat iar starea R îl are definitivat.
doilea situs denumit allosteric care implicat in mecanismele de reglare prin
intermediul unor efectori allosterici, care se leagă selectiv şi reversibil; Starea T
cinetica enzimelor allosterice diferă de cea postulată prin teoria Michaelis -
Menten; relaţia dintre concentraţia substratului şi .viteza de reacţie relevă o
curbă

prezintă
cu alură sigmoidă, spre deosebire de enzimele obişnuite care
un aspect hiperbolic.
J = substrat Starea R
+S
-----
CD
A
V Fig. 4.19 Curba de saturare cu Fig. 4.20 Fixarea substratului şi tranziţia Ţ--,R în cazul unei
substrat: enzime allosterice formată din doi monomeri (după Darie şi colab.,
a 2006)
a - de tip Michaelis - Menten
Tranziţia a l losterică deţine un rol determinant în procesele de
b - de tip allosteric
reglare metabolice, pentru coordonarea întregului metabolism intermediar.
S-au conturat două modele în legătură cu modul de acţiune al
rs(
acestor enzime:
,.,.
l 7 -4
Elemente de Bioc/1i1r.ie
Caoi/olu/ IV. Enzime

- modelul concertat simetric

- modelul secvenţial
Tn ultimii 20 ani au fost evidenţiate unele enzime allosterice cu
■ hârtie şi produse
structuri şi mecanisme de acţiune mult mai complexe. chimice
furaje
Exemplu: aspartat transcarbamilaza, enzimă cu cu rol de reglare în caiea
_ textile
de biosinteză a nucleotidelor pirimidinice. Enzima prezintă 12 unităţi dintre
care şase sunt „catalitice" şi şase sunt reglatorii.
~ nrnrl11sP. i;imn-

4.9. APLICAŢII ALE ENZIMELOR

Agenţi terapeutici Fig. 4.21 Aplicaţii industriale diverse
Exemple:
11 Streptokinaza (amestec enzimatic obţinut din streptococ) şi urokinaza În stabilire·a diagnosticului:
(obţinuta din urină). Are acţiune fibrinolitică (trombolitică) . Se foloses·c Determinarea activităţii enzimatice ,
pentru hidroliza _trombilor formaţi în anumite afecţiuni cum ar fi infarct Enzime markeri:
miocardic Amilaza: marker pentru pancreas;
11 Heparina: anticoagulant, modifică conformaţia antitrombinei 111 şi legarea Fosfataza acidă: marker tumoral pentru prostată;
acesteia de trombină. lzoenzimele LDH1 şi CK-MB: markeri în afecţiunile
c Hemocoagula_za (reptilaza), catalizează transformarea fibrinogenului miocardice;
-,fibrina. Este folos ită la hemoragiile care nu sunt determinate de factori ai lzoenzimele LDH4 si LDH5: markeri pentru ficat şi muşchi
coagularii. Reactivi de laborator' pentru dozarea unor componente plasmatice:
a Asparaginaza, folosită în tratarea leucemiilor (celulele tumorale au glucoza, ureea, creatinina, etc.
afinitate pentru asparagina).
~ Pepsina, chimotripsina, tripsina , carboxipeptidaza se folosesc în tulburări 4.10. PATOLOGIE ENZIMATICĂ
ale digestiei proteinelor, ca supliment enzimatic. Primele observaţii asupra unor maladii şi malformaţii ereditare la om
11 Amilaza se foloseşte în tulburări ale digestiei glucidelor. au fost făcute încă în antichitate de către Hippocrates (460-370 î.e.n.),
!iii Lipaza se foloseşte în tulburări ale digestiei lipidelor. întemeietorul medicinei, care a remarcat că unele marforrnaţi i au o
frecvenţă mult mai mare în unele familii.

176 177
 Elemente de Bio~!J.Jc,nie
ţ;apitolul IV - Enzime
În secolul XVIII-iea medicul P. Maupertius a început unele cercetări precum şi centrele de sfaturi genetice, care permit stabilirea unui diagnostic
privind incidenţa familială pe baze statistice a unor malformaţii cum este corect al maladiilor ereditare, detectarea purtătorilor etc.
polidactilia, sau a unor maladii ereditare cum este albinismul. În anul 1909 Garrod emite ipoteza că patru maladii (albinismul,
În secolul al XIX-iea F. Galton a eiaborat metoda studiului gemenilor· alcaptonuria, cistinuria şi pentosuria) se datoresc unor deficienţe
monozigoţi.
enzimatice ereditare. Această ipoteză s-a dovedit corectă, maladiile
Redescoperirea legilor lui Mendel la începutul secolului XX a respective fiind datorate unor mutaţii genice ce determină sinteza unor
determinat avântul cercetărilor de genetică umană şi au dus la enzime inactive sau cu activitate redusă. Acest tip de maladii au primit
descoperirea faptului că unele caractere ereditare se tran_smit după tipul numele de enzimopatii.
mendelian. O contribuţie remarcabilă la dezvoltarea cercetărilor de Mutaţiile genelor la om pot provoca tulburări grave ale
genetică umană a avut medicul englez A.E. Garrod, care a descoperit metabolismului celular. Până în prezent au fost identificate peste 2500 de
existenţa unor maladii metabolice ereditare. maladii ereditare. Cele ma·i cunoscute sunt .tulburările înnăscute în
Dezvoltarea citogeneticii a dus, printre altele, şi la studiul amănunţit metabolismul enzimelor şi proteinelor, deşi au fost identificate tulbu rări şi în
al cromozomilor umani. Astfel, îr-i anul 1956 doi cercetători suedezi au metabolismul glucidelor, lipidelor şi mineral. Exemple: oligofrenia fenil
publicat un articol în care arătau că numărul cromozomilor în celulele piruvlcă (fenilcetonuria), albinismul, cretinismul sporadic cu guşe,
umane este de 46, ca urmare a studiilor întreprinse asupra ·a peste 265 de hemoglobinopatiile, intoleranţa la fructoză cu hipoglicemie, diabetul
celule embrionare cultivate artificial. zaharat, hiperlipemia idiopatică, hemocromatoza, etc.
În anul 1958, odată cu descoperirea că fitohemaglutinina, o
Tabel 4.4 Tipuri de enzimopatii
substanlă extr~să din fasole, este capabilă să inducă diviziunea
leucocitelor, a devenit posibilă cultura de sânge periferic, metodă rapidă şi Boala
- Enzima deficitară
foarte eficientă de studiu a cromozomilor umani . Cercetările de genE;tică I Albinism tirozinaza
I
umană au luat în ultima vreme amploare, astfel că s-a reuşit identificarea a Boala Gaucher ~ - glucozidaza
,i
cca 2500 de maladii ereditare, număr în continuă creştere. S-au făcut Fenilcetonuria fenilalaninhidroxilaza
progrese în elaborarea hărţii genetice a omului, până în prezent reuşindu­ Boala Tay- Sachs hexoaminidaza A
se plasarea exactă a câtorva sute de gene pe diferiţi cromozomi, precum şi Boala Fabry a- galacozidază
în studiul comparativ al cariotipului uman şi a diferitelor specii de primate.
Deoarece în prezent se admite că circa 12% din populaţie este constituită
Albinismul este o boală în care pigmentaţia pielii dată de melanină
din indivizi cu maladii genetice sau parţial genetice, problema profilaxiei
este foarte slabă sau lipseşte cu desăvârşire. Pentru producerea melaninei
maladiilor ereditare, precum şi a prognozei apariţiei lor are o importanţă
este necesară enzima tirozinaza. În albinism această enzimă se produce în
deosebită. Ca urmare au apărut şi s-au extins clinicile de boli ereditare,
cantitate foarte mică sau este total absentă.
,-
..
,:,. l 7A
Elemente de Biochimie

Boala Tay - Sachs este o boală autoso~al recesivă cauzată de

mutaţia ambeior aieie ale genei hexozaminidazei (HEXA), situată pe

cromozomul 15. ~shexozaminidaza A se gaseşte în lizozomii celulelor

.nervoase şi are rolul de a digera excesul de gangliosid GM2 (component
lipidic al membranei celulare).
În boala Tay-Sachs, ~-hexozaminidaza A este absentă sau există într-o
cantitate foarte mică, ducând la acumularea excesivă de gangliosid GM2 în
Fig. 4.23 Fenilalaninhidroxilaza (după Protein Databank, 2003) ·
neuroni. Procesul neurodegenerativ care însoţeşte această boală este cu
Simptomele fenilcetonuriei apar de obicei în câteva luni după
atât mai accentuat cu cât cantitatea de enzimă este mai mică.
naştere în paralel cu creşterea fenilalaninei în. circulatia sangvina a
Printre efectele acestei boli întâlnim: paralizia, demenţa, diverse
copilului, ea provenind din proteinele din laptele de mamă sau din formulele
psihoze, orbire.
de lapte. Înainte de naştere corpul mamei filtrează excesul de fenilalanina şi
protejează copilul nenăscut .Simptomele precoce ale fenilcetonuriei care

apar în 50% din cazurile cu aceasta boală sunt: mirosul de mucegai' al

pielii, parului si urinei; voma şi diareea ce duc la scăderea în greuta'te;
iritabilitate: uscarea pielii sau' eczema, fotosensibilitatea. Simptomele pot
deveni severe în jurul vârstei de 8 săptămâni şi pot include: comporiament
anormal ca episoade de agitaţie, legănat repetat, lovirea capului şi
muşcarea mâinilor (frecvente la copiii mai mari), retard mental sever, retard

al creşterii si dezvoltării, episoade de crize epileptice. PKU afectează de

Model pentru metabolismul g,;1nglioridelor GM2

asemenea '.,inteza melaninei,de aceea apro~imativ 90% dintre copiii cu

Fig. 4.22 Mecanismul degradării gangliozidului GM2 de către~­
hexozanimidaza A (după NCBI, 2003) PKU au păr blond, pielea deschisă la culoare şi ochii albaştri.

Fenilcetonuria (PKU) este o boală genetică în care enzima

Tratamentul pentru fenilcetonurie constă în reducerea permanentă
a cantităţii de proteine din dietă. Alimentarea nou-născutului se va face cu
fenilalaninhidroxilază lipseşte sau are un nivel foarte scăzut în sânge;

Aceasta enzimă este necesară pentru convertirea fenilalaninei, un o formulă care nu conţine fenilalanină cât mai repede după diagnosticarea

c1minoacid din alimente, în alt aminoacid numit tirozină .. Este mai frecventă bolii şi nu mai lRrziu de 7 sau 1O zile după naştere. Copilul va creste si

la albi şi americani nativi decât la persoane de culoare, asiatici sau dezvolta normal dacă alimentaţia va conţine cantităti minime de

hispanici. feni,lalanină. În puţine cazuri copiii pot dezvolta probleme de comportament

sau dificultăţi la învăţat (ca retard al limbajului, hiperactivitate, anxietate

180 181
E!emen/e de Bicci1imie
Capitelul V Glucide
sau deficit de concentrare}, în ciuda tratamentuiui precoce. O dietă cu
Capitolul 5
puţine proteine trebuie urmată consecvent, toată viaţa. Este foarte
importantă monitorizarea regulată a niv_e lului fenilalaninei. Între vârsta de
GLUCIDE
un an şi cea de 12 a_ni testarea ar trebui făcuiă de două ori pe lună si dupa
12 ani testarea ar trebui făcută o dată pe lună. Nivelul crescut de 5.1. GENERALITĂTI
'
fenilaianină la adolescenţi şi adulţi afectează în mod negativ 10 (indicele de Glucidele (zaharidele sau hidraţii de carbon ) reprezintă o clasă de

inteligenţă) şi funcţiile cognitive ca conştiinţa, cunoaşterea, gandirea substanţe naturale care prezintă o largă răspandire atât în regnul vegetal

capacitatea de învăţare şi judecată. cât şi în cel animal. Denumirea de zaharide le-a fost atribuită datorită

Boala Gaucher este cea mai comună afecţiune lizozornală. Este gustului lor dulce. Denumirea de hidraţi de carbon este improprie şi le-a

determinată de deficienţa ereditară a enzimei glucocerebrozidază W· ...... fost atribuită deoarece în cazul majorităţii glucidel?r, proporţia dintre
hidrogen şi oxigen este cea din apă.
glucozidază), ceea ce duce la acumularea substratului său ,
Formula generală_ a glucidelor este Cn(H 2 O)n, Există însă glucide
glucocerebrozid_ în splină, ficat, rinichi, plămani, creier şi măduvă osoasă.
care nu corespund acestei formule generale.
Simptomatologia·. include: hepato- splenomegalie,
.
insuficiimţă
.
hepatică,
Glucidele se formează în plante, pe parcursul procesului de·
modificări ale scheletului ce pot .fi foarte dureroase, complicc)ţii neurologice
fotosinteză, animalele fiind incapabile să le sintetizeze. Proporţia lor în
severe, c1denop 9tii, c1nemie, trombocitopenie, colorarea brună a
plante variază între 85% şi 95% în timp ce animalele' prezintă cantităţi mid .
tegumentelor, şi depozite galbene sclerale. Se transmite autozomal recesiv.
de glucide (1%-5%).
Există trei subtipuri clinice ale bolii. Tipul I este forma non
În organismele vii, glucidele îndeplinesc roluri importante precum:
neuropc1tică, în tirnp ce celelate două subtipuri determină afectare
1. de substanţe de rezervă : • la om şi la animalele superioare : glicogenul
neurologică în grade diferite. Tipul I şi majoritatea pacienţilor cu tipul Iii
hepatic şi muscular;
beneficiază de substituţie enzimatică cu glucocerebmzidază recombin ată
- la plante: amidonul;
administrată IV. Se mai poate face transplant de măduvă osoasă,
2. de substanţe structurale şi de susţinere intrând în compoziţia unor
splenectomie, transfuzii de sânge, precum.şi tratamente simtomatice.
enzime, a heparinei, rarticipând la imunitatea organismului.
Boata Fabry. Până ele curând tratamentul pentru această boală era
simptomatic. În prezent se tratează la nivel molecular prin administrarea de
5.2. CLASIFICARE
enzimă deficitară: ~g,;1lşidase alpha (Replagal) şi Agalsidase befa
Glucidele sunt substanţe ternare în a căror compoziţie se regăsesc :
(Fabrnzyme). Nivelul costurilor acestui tratament rămâne însă o mare
C, H şi O. Clasificarea lor se face în funcţie de numărul unităţilor glucidice
problemă pentru pacienţii din anumite ţări.
din lanţ:
Aceste terapii de substituţie enzimatică nu vindecă boala, ele
trebuie să fie efectuate periodic.
""182
E/emen/e de Biochimie Capitolul V - Glucide

1. OZE (monoglucide, monozaharide):

■ Aldoze CH.OH

• Cetoze
CH0 I,
c=o
2. OZIDE:
• Holozide
ţHOH) I
• Oligozide
I " (CHOH)
I "
• Poliozide CHpH CH,OH
• Heterozide Fig. 5.1 Aldoza Cetoza
· Ozele (monoglucidele, monozaharidele) sunt alcătuite din 2 -10
. atomi de carbon. Prin hidroliză nu pot fi transformate în alţi compuşi
· b) numărul atomilor de carbon: trioze, tetroze, pentoze, hexoze, etc.
glucidici.
C H 20 H C H20 H C H 20 H C H 20 H
Ozidele sunt produşi de condensare ai ozelor. Prin , condensarea
sau polico,ndensarea ozelor rezultă holozidele. Prin condensarea ozelor cu
I
c=o
·1
c=o
I
, c===o
I
c=o
substanţe de natură neglucidică rezultă heterozidele .
În funcţie de numărul de unităţi glucidice din compoziţie ozidele pot
I
CH O rl
·1
C HO :l
.I
C HOH
I
C HQH
fi .I I I
CHO H
1. dizaharide - au 2 unităţi glucidice; ·cH .. OH C 1-1 O E
2. oligozaharide - au 3-1 O unităţi glucidice; .I I
3. polizaharide - au mai mult de 10 unităţi glucidice. C H 2 0 l:I

5.2.1. MONOZAHARIDELE (OZE)

Monozaharidele (denumite şi zaharurile ) sunt compuşi

poli-hidroxomonocarbonilici, constituiţi dintr-o singură unitate Trioza Tetroza Pentoza Hexoza

polihidroxoaldehidica sau polihidroxocetonică. Fig. 5.2

5.2.1.1. Clasificarea lor se face în funcţie de:

a) natura grupei carbonil: 5.2.1.2. Structura oze/or

• când gruparea carbonil apare sub forma aldehidică, la S-a stabilit că ozele pot exista sub două forme structurale: aciclică

capătul lanţului - ALDOZE şi ciclică . Cu câteva excepţii, catena ozelor este neramificată. Acest lucru

• când gruparea carbonil apare sub forma cetoni că, poate fi evidenţiat prin reacţia de hidrogenare totală a acestora în urma

lo calizată în oricare altă poziţie - CETOZE căreia rezultă o hidrocarbură aciclică saturată cu catena normală .
,..
rn 'i
Elemente de Biochimie

de proiecţie
Pentru scrierea formulelor aciclice ale ozelor se utilizează formulele
ale lui E.Fischer.

a-12 a,
piranozică care este mai stabilă . .
Cap'itolul V - Glucide .

în soluţia unui monoglucid există în echilibru toate cele trei fo~me.

Echilibrul este dE:piasa! spre forme!e semiacetalice, mai ales spre cea
,
a;2a, I 0:-½Cl-ia,
I o-o 'Z~~ -
HO-c-- -~
~Cţ0H:7
I
Ho-b- H .O
HO- C- H
I -
____,_
HO-c-H
1 l
O
CHO
I
CH0
I .l
.se----. HCOH HCOH
H-f-01 I
H-C- Cl-i
I
H-C- 01
H-f-Cl-i I HOTH
I
,c
I
H0CH HOyH
I
c
H-C___j
Hy:_j
I
H-C~
I
I
%Oi I HC0H
I
Hyo'H I
012a-J Q-½a-J HC__j
HC HCOH
I I I
~-0-fructofuranoza O-fructoza a-D-fructofuranoza
(forma aciclică)
CHpH CHz°H CHpH
Fig. 5.3 Fermu.l a de proiecţie a unei pentoze şi Fig. 5.5 a-(+)-glucofuranoza glucoza a-(+) - gh,icopiranoza
desfăşurarea proiecţiei în plan
Pentru· scrierea formulelor aciclice ale ozeior se utilizează formu,le Aceste formule semiacetalice nu ţin cont de relaţiile stereochimice

de proiecţie desfăşurate în pla(l. dintre atomi sa'-;! grupele de atomi din moleculă.

Monoglucidele cele mai simple sunt cele cu trei atomi de carbon. Pentru redarea mai corectă a structurii spaţiale a formelor ciclice ale

Studierea anumitor proprietăţi fizice şi chimice ale monoglucidelor a dus la ozelor precum şi a anumitor distanţe interatomice obţinute prin difracţia

concluzia că ozele nu se găsesc de obicei sub forma aciclică ci sub forma razelor X, W.Haworth a propus reprezentarea perspectivică a ozelor.
ciclică numita semiacetalică. Această formă este rezultatul unei reacţii de CHO
I
semiacetalizare . intramoleculară. Asfel se · nasc formele semiacetalice HCOH
I
heterociclice, ce derivă de la heterociclul piran, numite forme piranozice şi HOCH
I
formele semiacetalice, ce derivă de la heterociclul furan, numite forme
~ţi
HCOH
furanozîce. I
HCOH
Hi H, I H~H
H2C ---CH 2 / c "-- CHpH . H OH
HC ---CH
li li I I
HC/'cH
li li H,I IH,
HC "o/CH HC--....,
2 ,..,.,CH, HC, .,,CH (+) Glucoza a-(+ )-Glucopiranoza
o o'
H2C,
o/..CH 2

Fi.g. 5.6 Formula perspectivică a a-glucozei

Furan Tetrahidrofuran Piran Tetrahidropiran

Fig. 5.4 Heterociclii

,.,
186 187
:r
'
Elemente de Biochimie
Capitolul V - Glucide
în cazul fructozei , în natu1-ă predomină forma furanozică. enantiomeri unul dextrogir şi celălat levogir, prin convenţie (,..)
gliceraldehida fiind notată cu D, iar (-) gliceraloehida cu L. Pentru

H
oco
, '-' cHpH
('\,
sistematizare, stereoizomerii optic activi au fost împărţiţi în două serii o
H H (dextro) şi L (levo) după _configuraţia lor înrudită cu D-gliceraldehida sau L-
H OH
gliceraldehida.
OH H
Fig. 5.7 Fructofuranoza
au
+O
H
Formulele Haworth nu _redau nici ele fidel configuraţia spaţială a
0-D 0-D OD
moleculei, întrucât
5.2.1.3.
prezintă

Stereochimia
ciclurile ca fiind plane.
reprezintă studiul aranjamentului spaţial al rnp1
'
H~OH HC+H '
P.C--:----- H

~GI ~Oi O~OH

moleculelor.
Stereoizomerii sunt acei izomeri care · diferă între ei prin Fig. 5.8 D-gliceraldehida L-gliceraldehida
configuraţia spatială. Ei prezintă aceeaşi ordine şi tipuri de legături dar
Ozele care au_ configuraţia atomului de carbon asimetric identică cu
proprietăţile l_or sunt diferite„ Sţereoizomerii care apar ca urmare a
cea a D-gliceraldehidei aparţin seriei D, iar cele ce au configuraţi'a atomului
prezenţei a .cel pulin unui atom de carbon asimetric într-o moleculă, sunt
de carbon asimetric identică cu cea a L-gliceraldehidei aparţin seriei L
stereoizomeri optic activi, adică rotesc planul luminii polarizate. Un_ compus
Apartenenţa la seria D sau L nu are nici _o legatură cu sensul rotaţiei
cu n atomi de.carbon p,oate avea maxim 2n stereoizomeri.
planului luminii polarizate (dextro sau levo} de către molecula respectivă.
Mono.zaharidele, cu excepţia dihidroxiacetonei, conţin unul sau m_ai
Ca exemplu, fructoza este o substanţă levogiră dar care în funcţie de
mulţi atomi de carbon asimetrici, fiind molecule chirale. Datorită atomului de
configuraţia ultimului atom de carbon asimetric aparţine seriei O, spre
C asimetric, ele se prezintă ca stereoizomeri. Astfel, monozaharidele pot
deosebire de glucoză care este o substanţă dextrogirţ ce aparţine seriei D.
prezenta trei tipuri de stereoizomeri optic activi :
- enantiomeri . H-c=o
CHpH
- epimeri I I
o=c a-c-oH
j
- anomeri I
H-c-OH Ho-c-H
Enantiomerii sunt acei stereoizomeri care diferă între ei prin I I
Ho-c-H H-C-OB
configuraţia tuturor atomilor de carbon. Prezenţa atomului de carbon I I
!; asimetric în moleculă îi dă acesteia capacitatea de a exista în 2 configuraţii Ho-c-H H-c-oH
t
:p diferite . nesuperpozabile, care se comportă precum un obiect şi imaginea
l I
I
CHpH CHpH
; sa în oglindă. De exemplu , cea mai simplă aldotrioză , gliceraldehida, care
Fig. 5.9 L- fructoza O-glucoza
· !· conţine în molecula sa un atom de C asimetric , se prezintă sub forma a doi
.,,.
188 189
Elemente de Biochimie Capitolul V - Glucide

Epimerii sunt raprezentaţi de două glucide care diferă prin Este de asemenea prezent fenomenul numit mutarotatie t·
. , ce con sa
configuratia· unui singur atom de carbon, ca de exemplu O-glucoza cu D- în trecerea unei forme anomere în cealaltă prin intermediul formulei

manoza. aciclice.
5.2.1.4. Proprietătile fizice ale monozaharidelor sunt:
H-c=o H-C=O - substanţe cu gust dulce;
I I
H-c-OH r10-c-H - solide; ·
I I
- cristaline;
Ho-c-H Ho-c - H
I I - solubile în apă , insolubile în solvenţi nepolari.
H- C - OH H-C- OH
I I 5.2.1.5. Proprietăţile chimice ale monozaharidelor sunt date de cele
H-C-OH H-C-OH
I I două tipuri de grupe funcţionale: alcool şi carbonil. Ca urmare, există reacţii

CHpH CHpH caracteristice pentru fiecare grupă funcţională.

Fig. 5.10 O-glucoza D-manoza Reacţiile grupei carbonil sunt:

Anomerii sunt stereoizomeri care diferă prin ~onfiguraţia atomului 1. de reducer~ - în urma acestei reacţii rezultă polialcoolii corespunzători.

de carbon glicozidic. Ca urmare apar 2 stereoizomeri care sunt notaţi cu a Este o reacţie catalizată de dehidrogenaze cu coenzima NADH.

şi ~- Izomerii a. şi ~ diferă între ei prin configuraţia atomului de carbon care

se leagă de -OH glicozidic. Convenţional, se notează cu a anomerul c~I H·- =1=o CE.PH Ol.OH c1-12011.:
I ·- · I ·· I
mai puternic dextrogir, în cazul ozelor dextrogire, sau izomerul cel mai
1-:.-c-oH
I
LJ-c-oH
' l c=C Ho-c-H
.1 I
levogir, în cazul ozelor levogire. Anomerii a şi ~ au proprietăţi diferite. De 1---,
Ho-c-H
H-C-OH
HO-C-H
H-C-OH
---1--1
HCrC-H Ho-c-H

exemplu rotaţia specifică a a-O-glucozei este diferită de cea a ~-O-glucozei.· I I H-C- OH H-C- OH
I I
H-C-OH H-C-OH H-C-OH H-C-OH
I I I I
HCf:l
OH !iOC~H. I CHp H CHpH CHzOH CHz°l:
HCOH
I
HCO H
I
HOC-CHzOH
I
I
O-glucoza D-sorbitol
H OC H O H OC H O HOy H O
O-fructoza O-manito!
Fig. 5.12
H~OE I H~OH I HyUl-
1
I
D-sorbitolul este implicat în apariţia retinopatiei diabetice, prin
HC__j HC__j HC ·
I · I I acumulare la nivel ocular.
C HpH CHpH CHp H
2. de oxidare - în urma acestei reacţii pot rezulta mai multe tipuri de
a-(+) Glucopîranoza 13·{+) Glucopiranoza 13-(·) Fructofuranoza
produşi de oxidare în functie de conditiile oxidării. Este o reactie
Fig.5.11
. ' '
catalizată de enzime specifice.Se pot forma teoretic trei tipuri de

derivaţi :

.,..
190 191
Elemente de Biochimie
Capitolu/ V Glucide
• acizi aldonici (acizi onici) în cazul oxidării moderate la C,; 3. de condensare - în urma acestei reacţi i rezultă produşi de tip baza
• acizii alduronici (acizi uronicl) în cazul oxidării protejate la Cn (n = 5 · Schiff. De exemplu formarea hemoglobinei glicozi!ate la pacienţii cu
la pentoze şi n = 6 la hexoze); drabet zaharat. Acesta este un parametru paraclinic util în
• acizi al dariei (acizi zaharici)- în _cazul oxidării la C1 şi C,,. diagnosticarea şi tratamentul acestor pacienţi .
C H C· Reacţi ile grupării oxidril sunt:

I
(C HO n)
., .. I
(CHCH).
I -•
• de esterificare - ozele se menţin şi pot fi metabolizate la nivel
celular sub forma esterilor fosforici. Cei mai importanţi esteri
· fosforici sunt: glucozo-6-fosfatul , fructoz_o-6-fosfatul, fructozo-1-
CHpH fosfat, glucozo-1-fosfat, etc.

~~01"
Acid aldonic
Fig. 5.13

CRO C EO
H OB
H - OH
I I Fig. 5 .15 glucozo-6-fosfat fructozo-1,6-difosfat
(C HOH) .., {C HOE)
I „ I "
de eterificare - prin eterificarea grupei -OH glicozidic cu su bsta nţe
CE,_OH C 00~
de natură alcoolică sau fe nolică se obţin glicozide, produşi naturali
L

Aldoza Acid uranic

importanţi pentru organismele vii.
Acizii uronici sunt irnplicaţi în procesele de detoxifiere.
5.2.1.6. Principalii reprezentanti ai monozaharidelor
H-c=o H- c=o COOH
Glucoza este o aldohexoză, fiind componentul organic cel mai
I . I I
H-C-OP. H-C- OP. H-c-01-: răspândit în natură. Ea se găseşte în stare li beră în concentraţii mai mari în
I I I
Ho-c-H Ho-c~ H Ho-c- H struguri, miere, fructe dulci sau rădăcini.
I I I
H-C-OH H-C-Ol-l La om, glucoza reprezintă forma sub care circu l ă glucidele în
H-C-Ol·l
I I I
H-C-OH H-c-oH prganism. Concentraţia glucozei sanguine variază între 70-105 mg/100ml.
H-c-oH
I I I În cazul unui post prelungit, ea poate fi între 60-70 mg/100ml, iar în cazul
C 00!-l CHpH CHpH
unei a limentaţii bogate în hidraţi de carbon glicemia poate creşte până la
Acid D-glucuronic Glucoza Acid gluconic 120-130 mg/100ml.
Fig. 5.14 Glucoza sanguină provine din diferite surse precum:
exogene: aport alimentar zilnic de 200-300g;
,,,_
192.
;.·
1 o,
 ~1
Elemente ele Biocilimie
Capitolul V - G/uci~e ~ "lr
...~:
glicogenoliza glicogenului hepatic: Riboza este o aldopentoză. Ea nu este folosită ca sursă energetică.
gluconeogeneza - formarea glucozei din surse neglucidice; În schimb este un glucid important folosit în materialul genetic, făcând parte
transformarea celorlalte oze în glucoză la nivel hepatic; din stru~tura ARN-ului. Când este îndepărtată gruparea -OH de la nivelul
Hipoglicemia este definită ca o scădere a nivelului glucozei
sanguine sub 60 mg/100ml.
C2, riboz~ se transformă în deoxiriboză, care este folosită la producerea
ADN.
!·j
Hiperglicemia reprezintă creşterea nivelului glucozei sanguine la 5.2.1. 7. -Derivatii naturali ai monozaharidelor j
valori ce depăşesc 120 mg/100ml, creştere datorată unui deficit absolut sau Deoxiglucidele (deoxizaharurile) sunt derivati ai monozaharidelor
relativ de insulină. Când nivelul glucozei sanguine depăşeste 170-180 care au o grupă - OH înlocuită cu un atom de hidrogen.
mg/100ml, apare glicozuria (filtratul glomerular conţine mai multă glucoză
decât poate fi reabsorbită, excesul eliminându-se prin urină). În mod normal H-c=o
I
urina nu conţine glucoză.
CH 2
I
· Metode de determinare a glucozei sanguine: H-c-oH
a) Qmbe statice - cea mai specifică este metoda !=)nzimatică. Metoda·_ I
H-c-oH
standardizată se bazează pe dozarea glucozei cu orta-toluidină. I
Aceasta, în prezenţa glucozei, formează un complex colorat intens CHPf.

în verde-albastru. Fig. 5.16 Dezoxiriboza

Determinarea glicemiei la 2h după un prânz glucidic este metoda 6eoxiriboza intră în structura ADN.
cea mai sigură pentru depista.rea în masă, printr-o metodă unică a Aminozaharurile (ozaminele) sunt derivaţi ai monoglucidelor care

bolnavilor cu diabet. - rezultă formal din acestea prin înlocuirea unei grupe hidroxil alcoolice cu o

Determinarea glicemiei după 48-72h de post este o probă decisivă grupare amino. Cele mai importante cu semnificaţie biologică sunt:

pentru diagnosticarea hipoglicemiilor organice. glucozamina, galactozamina şi acidul neuraminic.

b) {2.(_obe de încărcare - testul de toleranţa la glucoză pe cale orală - H-c=o H-c=o

I I
TTGO (proba hiperglicemiei provocate) - este mijlocul cel mai H-C- K H2 H-C-NH
I 2
I
sensibil pentru depistarea precoce a diabetului. 1-!0 --C-H HO-c-H
I I
Proba de sensibilitate la insulină - se utilizează pentru H-C- 'JH HO-c-H.
I I
diagnosticarea hipoglicemiilor datorate deficitului de hormon H-c- o H H-c-oH
I I
somatotrop, CH,QH CHpH
Fructoza este o cetohexoză fiind cel mai dulce glucid. Ea se Fig. 5.17 Glucozamina Galactozamina
găseşte în natură mai ales în fructe şi în miere . lntr8 în structura zaharozei
şi a unor pollglucicle.

194 195
 Elemen/1; de Biocllimie
Capitolul V Glucide
Acidul neuraminic rezultă din condensarea acidului piruvic cu D- nereducătoare (dicarbonilice) - sunt rezultatul condensării a 2
manozamina. Acidul neuraminic sub forma derivaţilor acetilaţi intră în grupări -OH glicozidice ( ex. zaharoza):
structura gangliozideior şi a acizilor sialici. reducătoare (monocarbonilice) - sunt rezultatul condensării

grupării -OH glicozidice a unei oze cu gruparea -OH a altei oze

r· ~--
.-,~)('1!.î
(ex. maltoza , lactoza , celobioza).
c=,)
I
,· f-1
T C A. ZAHAROZA
H-c-OH
I Zaharoza, sau zahărul din trestie, este un dizaharid format din
H-N-C_.'.__H
" I glucoză şi fructoză. Ea este sintetizată doar de regnul vegetal, fiind cel mai
Ho-c-H
I
H-C-OH important glucid din plante. Este cunoscută şi sub denumirea _de zahăr
I
H-C-OH alimentar. Spre deosebire .de cele mai multe dizaharide şi oligozaharide,
1.
CH 20H zaharoza nu conţine atomi de carbon_anomerici liberi; atomii de carbon
anomerici liberi ai celor 2 hexoze sunt implicaţi în legătura glicozidică . De
Fig. 5.18 Acid neuraminic
aceea, zaharoza nu prezintă mutarotaţie, nu reacţionează cu fenilhidrazina
şi nu are caracter reducător. Ea este hidrolizată mult mai repede decât
5.2.2. OZ/DELE
celelalte dizaharide. Hidrol.iza zaharozei la O-glucoză şi O-fructoză este
Ozidele sunt produşi de condensare a 2 până la 6 molecule 'de oze.
nurnrtă inversie. Amestecul echimolar de glucoză şi fructoză format se mai
•.
între resturile de monozaharide se formează o legătură eterică numită
numeşte şi zahăr invertit.
_l
legătură glicozidică. În funcţie de tipul grupei -OH glicozidic care participă
la reacţie, se pot forma legături a şi ~ glicozidice.

HOU
'I
;
Oligozidele se clasifică după numărul resturilor de oze din molecula
lor în: dioligozide (dizaharide), trioligozide, ele.
În funcţie de caracterul lor chimic se împart în oligozide reducătoare
H - ~ CH,OH
şi nereducătoare, iar în funcţie de tipul ozelor constituente, în oligozaharide
OH H
omogene şi heterogene.
Fig. 5.19 Zaharoza
Cele mai importante oligozide din regnul vegetal şi animal sunt
dizaharidele.
B. MALTOZA
5.2.2.1. Dizaharidele
Maltoza este formată prin eliminarea unei molecule de apă între 2
Se formează prin condensarea a 2 molecule de monozaharide. În
molecule de a-g lucoză. Eliminarea apei are Joc între gruparea -OH
functie de tipul legăturii glicozidice dizaharidele sunt:
,.,.
196 1 IY-7
Elemente de Biochimie
Capitolul V - Glucide
glicozidică de la o mo!eculă de glucoză şi gruparea -OH alcoolică din
poziţia 4 de la cealaltă moleculă de glucoză. Astfel se formează o legătură

c-1,4-glicozidică. Maltoza se găseşte în cerea ie germinate, unde rezultă din

hidroliza enzimatică a amidonului.

yH20H Fig. 5.21 Lactoza

D. _CELOBIOZA
'------o- -~H
Celobioza rezultă prin eliminarea de apă între 2 molecule de p-
CH H
glucoză. Ea este un produs ii1termediar de hidroliză a celulozei.
Fig. 5.20 Maltoza 5.2.2:2. Polizaharidele

Polizaharidele sunt compuşi macromoleculari constituiţi dintr-un

C. LACTOZA număr' mare de resturi de monoglucide. Sunt ,rezultatul policondensării
Lacto.za _rezultă prin eliminarea apei între o moleculă de ~- monoglucidelor. Au masa moleculară mare. Hidroliza acidă sau enzimatică
galactoză şi una· de a-glucoză. Astfel rezultă o legatură P-1,4-glicozidică. a polizaharidelor are ca rezultat producerea de oze şi derivaţi ai acestora.
Lactoza este prezentă în lapte. În organismul urn.an se sintetizează doar în Rolurile polizaharidelorsunt:
perioada de lactaţie. de stocaj - stochează energie şi glicogen;
Lactoza nu poate fi absorbită ca atare din intestin, în timpul ■ structural - pentru_ protejarea pereţilor sau ca înveliş lubrifiant
digestiei, ci trebuie mai întâi să fie scindată în glucoză şi galactoză. pentru celule (celuloza şi mucopolizaharidele).
Acestea sunt apoi absorbite de celulele care căptuşesc intestinul subţire. Clasificarea polizaharidelor
Enzima care descompune lactoza în glucoză şi galactoză poartă Se face în funcţie de:
denumirea de lactază şi este localizată pe suprafaţa celulelor care 1. Tipul monozaharidelor pe care le contin:
căptuş~sc intestinul subţire . intoleranţa la lactoză este cauzată de Homopofizaharide -- conţi n un singur tip de monoglucid (ex.
reducerea sau absenţa activităţii lactazei, ceea ce împiedică amidon, glicogen, celuloză).
descompunerea lactozei. Deficitul de lactază poate fi: congenital, secundar Heteropolizaharide - conţin mai multe tipuri de oze şi derivaţi ai
smI de dezvoltare. acestora (glicozarninoglicanii, poliozidele bacteriene).
2. Lungimea catenei
3. Gradul de ramificare al catenei

198 199
Elemente ele Biochimie
/. AMIDONUL
Amidonul este cea mai importantă substanţă de rezervă a
organismului vegetal şi cea · mai importantă sursă glucidică a omului şi
animalelor. Este întâlnit în frunze, seminţe, rădăcini, tuberculi. Se prezintă
sub formă de granule. Este insolubil în apă rece. În apă caidă are loc
umflarea granulelor, apoi spargerea lor cu formarea unei soluţii vâscoase,
care prin răcire se transformă într-un gel, omogen, rigid. Este constituit din
resturi de a-glucoză cu o lungime a catenei polimere de apr?ximativ 4000
de unităţi. Granulele de amidon sunt formate din 2 substanţe: amiloza şi
aminopectina.
Amiloza este componenta neramificată a amidonului, în care toate
unităţile de a-glucoză sunt legate a (1-4 ) glicozidic. Ea nu este solubilă în
apă, dar formează micelii hidratate, -care dau o coloraţie-_albastră cu iodul.
în aceste micelii, lanţul polizaharidic este răsucit în elice. Amiloza poate fi
hidrolizată de a-amilază, care este prezentă în salivă şi în sucul pancreatic
având rol în digestia amidonului la nivelul tractului gastrointestinal a- .
Amilaza hidrolizează la întâmplare legăturile a (1-4) glicozidice din amiloză ,
formându-se astfe·I un amestec de glucoză şi maltoză. Amiloza mai poate fi
hidrolizată şi de !3-amilază, enzima care se găs~şte în malţ şi care
hidrolizează unităţi succesive de maltoză începând cu capătul nereducător
al amilozei. Polizaharidele obţinute prin acţiunea amilazelor asupra
componentelor amidonului se numesc dextrine.
Amilopectina este componenta ramificată a amidonului având în
componenţă 24-30 de resturi de glucoză, în funcţie de specie. Legătura
glicozidică · de bază este a (1-4 ), precum şi a (1-6). Legăturile a (1-4)
glicozidice sunt scindate de a şi 13 amilază, în timp ce legăturile a (1-6)
glicozidice sunt scindate de o enzimă de ramificare având ca rezultat
producerea maltozei şi a glucozei. Amilopectina dă soluţii coloidale sau
rnicelare care cu iodul au o coloraţie roşu-violet.
....
?no
!dm_ilolul V - Glucide
11. GLICOGENUL
Glicogenul este principalul glucid de rezervă din celulele animale.
El se găseşte în ficat, unde poate să ajungă până la 10% din greutatea
umedă a acestuia. În proporţie de 1-2% se găseşte şi în muşchii sheletici,
precum şi în creier sau alte structuri nervoase.
Structura glicogenului este asemănătoare cu a amilopectinei. El
este un polîzaharid format dintr-un număr mare de molecule de a-glucoză
legate între ele a-glicozidic în poziţiile 1-4 şi 1-6. Spre deosebire de
amilopectină, glicogenul are ramificaţii mai scurte şi mai dese. El este
hidrolizat de aceleaşi enzime ca şi amidonul, rezultatul fiind producerea de
glucoză şi maltoză. Se prezintă ca o pulbere albă, solubilă în apa caldă.
Este insolubil în alcool. Cu iodul dă o coloraţie roşie-violetă caracteristică.
Glic~genul ia. naştere din 4 surse :
1. glucoza alimentară;
2. produşii metabolismului glucidic:
3. proteine;
4. lipide.
Procesul de formare a glicogenului din glucoză se numeşte
gficogenog·eneză. La nivel hepatic acest proces are loc sub acţiunea
insulinei. Degradarea glicogenului în glucoză poartă denumirea de
glicogenoliză. Echilibrul între glicogenogeneză şi glicogenoliză este
menţinut de enzimele numite glicogenoze. Există o serie de boli genetice
caracterizate prin absenţo glicogenozelor şi care au ca rezultat acun;ularea
de glicogen în ficat.
Procesul de formare a glucidelor din proteine şi lipide se numeşte
gfuconeogeneză.
În urma hidrolizei enzimatice a glicogenului la nivel hepatic, acesta
este transformat în glucoză, care la rândul său este transportată pe cale
sanguină la nivelul muşchilor sau altor organe (creier), unde este utilizată
ca sursă de· energie. O parte din glucoză reface glicogenul, ceea ce explică
f ')" 1
 L ...., ,

1l ·- '1
Elemente o'ejJioch/mi~
Capitolul V Glucide :)
prezenţa acestuia ·în muşchi şi în alie ţesuturi. În timpul activităţii J!J. CELULOZA
musculare, giicogenul trece în acid lactic printr-un proces exoterm Celuloza este cel mai abundent polizaharid din regnul vegetal. Ea
furnizând astfel energia necesară producerii travaliului muscular. Astfel . este formată prin policondensarea unui număr m~re de molecule de ~-
cantitatea de glicogen din muşchi descreşte foarte mult în timpul unei glucoză. Celuloza este o substa_nţă amorfă, insolubilă în apă sau în solvenţi
~ctivităti fizice intense, continue sau în condiţii de inaniţie. organici. În prezenţa apei suferă procesul de imbibiţie. Se dizolvă în reactiv
' .
I
-l Schwitzer.

Celuloza hidrolizează sub influenţa celulazei pâhă la molecula de

. JO~n~JO~nG,,
H OH . H OH H OH · H OH

rest terminal
celobioză, care la rândul său este hidrolizată d'e celobiază până la ~-

glucoză. Rumegătoarele conţin celulază şi pot utiliza celuloza ca hrană .

rest incipient resturi interne y 5.3. GLICOPROTEINELE_ŞI PROTEOGLICANII

Glicoproteinele şi proteoglicanii rezultă în urma ataşării glucidelor la
proteine sau lipide. Ambele sunt sintetizate în reticulul endoplasmic şi în
complexul Golgi şi sunt degradate de enzimele lizozomale prin scindarea
secvenţială a fragmentului gil(cidic de la capătul nereducător.

5.3.1. GLICOPROTEINELE
Glîcoproleinele con ţin resturi de hidraţi de carbon legate covalenţ de
lanţul polipeptidic. Procentul de greutate al hidraţilor de carbon în diferite
glicoproteine poate varia de la cel putin 1% în ovalbumină până la 80% în
C. mucoproteîne. Ele conţin un fragment mai scurt (oligozaharid), care cel mai
frecvent este ramificat şi care este legat de proteină prin intermediul
H resturilor de serină sc1u !reanină. Precursorul este reprezentat de UDP-
resturi interne rest termina I
rest incipient
t glicozil care este un analog al UDP-glucozei. Dintre monozaharidele
implicate în componenţa glicoproteinelor, cele mai întâlnite sunt: hexozele
(manoza, galactoza), acetilhexozaminele (N-acetil-glucozamina, N-acetil-

Fig. 5.22 Fragmente ale unor polizaharide: a. amiloza; b. amilopectina; galactozamina), pentozele (xiloza, arabinoza), acizii sialici etc.
c. celuloza Legăturile dintre fragmentul oligozaharidic şi cel proteic se realizează prin

azotul amidic al asparaginei sau grupările - OH ale serinei, treoninei,

tl
.-
·,! 202 203
 w :+.SB . ►>'"* l
Elemente de Biochimie

hidroxilisinei sau !iidoxiprolinei. Aceste legături sunt de tip N- sau O-

glîcozidic. În realizarea acestor legături sunt cei mai frecvent implicaţi mai
spre membrana intercelulară sau plasmatică în funcţie de variabilitatea
fragmentului oligozaharidîc.
Capitolul V - Glucide

lI
ales N-acetil-galactozamina şi N-acetil-glucozamina împreună cu acidul RolurHe clinice ale glicoproteinelor :
sialic. Cea mai frecventă legătură N-glicozidică este cea care foloseşte ca 1. de recunoaştere şi apărare: imunoglobulinele, sistemul i
i

monozaharid de legătură N-acetil-glucozamina. complement, interferonul, receptorii hormonali etc;

Tipuri de glicoproteine N-glicozidice: 2. de transport al unor compuşi exogeni sau endogeni: feritina,
al
1. simple - conţin exclusiv N-acetil-glucozarnina şi unităţi manozil ceruloplasmina, etc
2. complexe - conţin pe lângă N-acetil-glucozamina şi manozil, acid 3. în procesul de coagulare: fibrinogenul, trombina;
sialic, galactoză şi N-acetil-galactozamină. 4. în realizarea de structuri intra- şi extracelulare: colagenul, elastina.
Caracteristica lor comună este prezenţa unui miez reprezentat de 3
resturi manozil şi 2 de N-acetil-glucozamină legate de asparagină. 5.3.2. PROTEOGLICAN/1

Sinteza glicoproteinelor se realizează în 3 etape: Proteoglicanii sunt macromolecule liniare cu structură repetitivă ce

a) formarea oligozaharidului precursor - în reticulul endoplasmic conţin fragmente heteropolizaharidice neramificate, legate covalent la

b) transferul oligozaharidului pe proteina precursoare - în reticulul partea proteică a moleculei. Conţin glucide în procent de 85-90%. în

endoplasmic compoziţia proteoglicanilor se găsesc polizaharide constituite din unităţi

dizaharidice repetabile ce conţin glucozamină sau galactozamină.

c) formarea glicoproteinelor mature - în complexul Golgi
Această sinteză implică prezenţa unui proces ribozomal de Fragmentele monozaharidice ale proteoglicanilor se numesc

înmcJgazinare şi transmitere a informaţiei. Monozaharidele activate (UDP- glicozaminogticani (GAG). Cealaltă componentă a unitătii dizaharidi"ce
' '
glicozil şi CDP-glicozil) sunt legate prin intermediul glicozil transferazelor, este acidul glucuronic sau epimeru/ sau, la C5, acidu{ iduronic. Toate
grupările dizaharidice conţin grupări sulfat legate covalent la oxigen sau
enzime caracteristice atât donorului cât şi acceptorului, pe principiul: o
azot.
legătură - o enzimă. Toate glicoproteinele primesc acelaşi monozaharid,
care este transferat în bloc de pe donor - dolicolul - după ce în prealabil a
fost fosforilat în prezenţa ATP. Dolicolul este un donor c;;ire are capacitatea
de a traversa de mai multe ori stratul dublu lipidic al reticulului endoplasmic,
fiind puternic hidrofob. Legătura dintre monozaharid şi dolicol este de tip C= O
!
H ·- ·C -CH ,- 0
pirofosfat, ceea ce permite transferul cu usurinţă pe proteină. La nivelul l •
1 1--,"-J

complexului Golgi se produce prelucrarea glicoproteinelor cu îndepărtarea

unor resturi glicozil şi adăugarea altora. Acest lucru este realizat de PflOTUO.l:Ollit:

glicozidaze şi glicozil transferaze. Ulterior, glicoproteinele mature sunt

transportate la locul unde trebuie să funcţioneze. Ele sunt orientate diferit .Fig. 5.23
.-
'1n1t ?O:'i
Elemente de Biochimie
Caoitolu/ V - Glucide
Factorii care determină difere nţele dintre GAG: Clasificarea GAG se face în funcţie de :
1. tipul monozaharidelor din unitatea d izaharidică
grupările legate de reziduurile glucidice
2. poziţia legăturii glicozidice şi configuraţia unită\ilor dizaharidice
tipurile legăturilor dintre unităţile glucidice
3. numărul şi localizarea grupărilor sulfat
numărul şi pozi!ia grup2riior sulfat
GAG conţin un număr mare de anioni carboxilat şi sulfat, deci sunt Tipuri de GAG :
polianioni. Ei se asociază covalent cu proteine formând proteoglicani.
i. acidul hialuronic - cel mai simplu GAG ce conţine resturi de acid
Excepţie face acidul hialuronic, care formează lan\uri heteropolizaharidice
glucu ronic şi N-acetilglucozamină legate f3 (i-3) glicozidic. Se
solitare.
găseşte în cantităţi variabile în toate ţesutur_ile şi fluidele umane.
GAG care se· leagă de proteine şi formează proteoglicanii alături de
Intră în compoziţia: embrionului, lichidului sinovial, umoarea
proteinele fibrilare sunt macromolecule care intră în compoziţia rnatrixului
vitroasă, ţesutului conjunctiv lax. Formează soluţii vâscoase care
extracelular. Protei11ele fibrilare anterior amintite pot fi:
lubrifiază articulaţiile şi dau aspectul geiatinos umorii vitroase. De
cu rol structural precum colagenul şi elastina
asemenea, intră în compoziţia matricei celulare. Legături le
cu rol de adeziune precum fibronectina şi laminina
glicozidice ale acidului hialuronic pot fi. hidrolizate de o enzimă
La nive·l~I ţesutului conjunctiv moleculele de GAG' şi proteoglican
numită hia!uronidaza bacteriană. Hidroliza acidului hialuronic are· ca
formează un gel poliglucidic în care· sunt împachetate proteinele fibrilare.
rezultat expunerea ţesuturilor la invazia bacteriană.
Acest gel are o consistenţă apoasă _care permite difuziunea rapidă a
2. condroitin sulfaţii conţin acid giucuronic şi N-
metaboliţilor, nutrienţilor şi hormonil~r între sânge şi celulele din ţesuturi. acetilgalactozaminasulfatată (4 sau 6) legate f3 (1-3) glicozidic, Intră
în componenţa: cartilajelor, oaselor, corneei precum şi a ţesutului
conjunctiv.

3. heparina - conţine multă N-acetilglucozamină sulfatată şi mai

ltmln1. butl•

puţină aceli lată. Conţine mult acid iduronic şi mai puţi n acid
glucuronic. Se g ăseşte în mastocite, ficat, plămân, piele. Este cel
mai electronegativ GAG. Din cauza proprietăţilor anticoagulante se
foloseşte la recoltarea probelor de sânge şi în hemoragii.
4. keratan sulfaţii (I şi li) - sunt formaţi din N-acetilglucozamină şi
gllcv:z amino glie 1nl
galactoză legate P (1-3) glicozidic. În componenţa lor nu se
proa()g11e,r:l

glkop.-oltlnt
regăsesc acizii uranici.

Fig. 5.24 Matrixul extracelular - reţea complexă de macromolecule

..,
206 207
 :.,; ş

Elemente ele Biochimie

Capitolul Vi - Lipi~
Proteoglicanii au densitate mare şi sunt puternic hidrofili ceea ce le Capitolul 6
permite să lege caniităţi mari de apă precum şi cationi. Această
LIPIDE
· i·ca"
carac tens 1 'impreună cu rigiditatea lanturilor
, plizaharidice împiedică
!i
for.marea de structuri globulare compacte. De aceea ei ocupă volume
disproporţionat de mari comparativ cu procentul de greutate pe care îl
6.1. DEFINIŢIE. CLASIFICARE. ROLURI BIOLOGICE

· ta" d'in masa de proteine apartinând

reprezm , mediului extracelular. Astfel Lipidele reprezintă o clasă de biomolecule, larg · distribuite în

proteoglicanii deţin proprietăţi lubrifiante şi antişoc. organismele vii, atât vegetale cât şi animale, caracterizate prin
eterogenitatea structurii, având următoarele trăsături generale:
- se obţin prin combinarea acizilor graşi cu· diversi alcooli, între care se
realizează legături covalente de tip ester sau amidă substituită;
- _în molecula lor există radicali de acizi graşi constituiţi din catene
lungi de atomi_ de carbon, cu caracter hidrofob, apolar;
- di_n caracterul hidrofob apolar rezultă proprietatea de a _fi insolubile în
apă {mediu• apos) şi solubile în solvenţi nepolari (benze'n, eter, tetraclorură de
carbon, cloroform). Gradul soiubilităţii lipidelor în diferiţi solvenţi organici sau
amestecuri ,de solvenţi permite separarea fracţionată a lipidelor.
j,I
i Cea mai generală clasificare ·grupează lipidele în:
1. Lipide simple - în compoziţia lor intră C, H, O. Sunt esteri ai acizilor
graşi cu diverşi alcooli.
În funcţie de natura alcoolului, lipidele simple sunt:
• Acilglîceroli - esteri ai glicerolului cu acizi graşi;

• Steride • esteri ai unor alcooli ciclici superiori, steroli, cu acizi

graşi;

• Ceride - esteri ai unor alcooli alifatici superiori cu acizii graşi;

2. Lipide complexe (heterolipide) - în compoziţia lor intră pe lângă C, H, O
şi N, P, S. Sunt esteri ai acizilor graşi cu glicerolul sau amide ale
acizilor graşi cu sfingozina, care conţin în structura lor alcooli cu azot
(serină, calamină, colină), acid fosforic, inozitol, glucide.
 Caoito/u/ VI • Lipide
Elemente de Biochimie
Roluri biologice ale lipidelor
După natura alcoolului constituient heterolipidele sunt:
Glicerofosfolipide - care sunt compuse din glicerol. acizi graşi. Lipidele îndeplinesc următoarele roluri în organism:
;... reprezintă o impo rtantă sursă de energie pentru organism;
acid fosforic, alcooli, şi se subdivid în:
A. Glicerofosfolipide cu azot: 'r împreună cu proteinele sunt constituienţi structurali ai membranelor
celulare şi intracelulare, intervenind în reglarea permeabilităţii • d ec1
·
a) Lecitine
a transportului prin biomembrană ;
b) Cefaline
► participă în transmiterea impulsului de-a lungul fibrelor nervoase
c) Serincefaline '
datorită sarcinii electrice a unor lipide;
d) Plasmalogeni
B. Glicerofosfolipide fără azot: >-- au funcţie de sisteme transport în lichidele biologice, pentru unele
.'
substanţe liposolubile (vitamine, hormoni);
a) Acizi fosfalidici
>-- reprezin tă principala for!Ţlă de depozitare a rezervelor energetice
b) Cardiolipine
ale organismului animal şi uman;
c) lnozilol-fo~fatide
• Sfingolipide - suni co~puse din stingozină, acizi graşi, :,.. au rol de material izolant, de protectle mecanică şi termică a ~nor

alcooli azola\i, glucide, eventual acid fosforic: organe şi a întregului corp.

A. Sfingolipide cu fosfor: sfingomieline

6.2. STRUCTURA LIPIDELOR
13. Sfingollpide fără fosfor:
Lipidele sunt alcEJtuiie din următorii componenţi:
a) Cerebrozide
· acizi graşi;
b) Sulfatide
- alcooli azotaţi şi neazotaţi.
c} Gangliozide
6.2.1. Acizii graşi
d) Ceramide.
Acizii graşi sunt cornponenţi fundamentali ai majorit~ţii lipidelor. De

După unii autori, lipidele se clasifică în două categoriL la diverse specii de plante şi animale au fost i;olaţi şi identificaţi peste 1oo
a. LfpicJe saponifiabile - care cuprind acizi graşi legaţi esteric sau arnidic, iar de acizi graşi diferiti. ·

prin hidroliză sunt descompuse în substanţele componente, din această Caracteristici structurale comune ale acizilor graşi:
sunt acizi monocarboxilici;
categorie făcând parte lipidele simple şi complexe.
b. Lipide nesaponifiabile - care cuprind diverse categorii de compuşi, care nu suni sunt alcă tuiţi din m inim 8 atomi de carbon;

scindate hidrolitic în compuşi simpli, menţin criteriile de solubilitate ale numărul de atomi de carbon este număr par, deoarece provin de la un
lipidelor şi prezintă în moleculele lor zone hidrofobe întinse. Dintre acestea rest de doi atomi de carbon;

fac parte alcoolii, aldehidele cu structura poliizoprenici3 (terpene, acizii graşi cei mai răspândiţi sunt acizii monocarboxilici alifatici cu
catenă normală saturată sau nesaturată.
carotenoizi), steroizii, vitamine liposolubile.
,,,.
211
Elen-..ente de Biochimie

Acizii graşi se pot clasifica astfel:

,. acizi graşi saturaţi:
;,, acizi graşi nesaturaţi;
geometrică, şi prin urmare, doi izomeri cis şi trans.

Acizii graşi nesaturaţi sunt reprezentaţi prin acidul oleic, intrând în

structura majorităţii lipidelor naturale, izomerul sau trans, acidul elaidic, fiind
Capitolul VI • Lipide
l
!

,, acizi graşi particulari:

.
hidroxiacizi, acizi ramificati, acizi ciclici.
. '
sintetizat în laborator.

6.2.1, 1. Acizii graşi saturati

Acizii graşi saturaţi au origine endogenă şi exogenă. Cei mai
importanţi pentru organismul uman sunt acizii graşi care au între 14 - 24
atomi de carbon. Acizii waşi se află distribuiţi în diverse ţesuturi animale şi T..-ans f"orrn •
produse alimentare. Pentru organismul uman, cei mai răspândiţi acizi graşi
( eL,.idic ucid)

sunt: acidul palmitic (C16), acidul stearic (C18), acidul lignoceric (C24).
,.....H
Ci:s Corn,
Ca structură, acizii graşi saturaţi prezintă o catenă de atomi de
C
(oleic- acid) li
C
carbon cu o configuraţie spaţială stabile, în zig-zag, având toţi atomii de H---
carbon în acelaşi pl_an şi prezentând un unghi de 109'28' între doi atomi de

carbon.
Structura acidului palmitic: CHr (CH2)w COOH 1
COOH
COOH

Fig. 6.2 Configuraţia acidului 9- octadecanoic

Acizii gra şi· po 1·inesaturaţi sunt acizi graş·1 .

pentru esenţiali
organismul uman , neput·an d fI s1ntet1za.ţ1
. . . de organism, fiind asimilaţi prin
aport alimentar. Acizii graşi polinesaturaţi sunt re.prezentati de·
Fig. 6.1 Structura acidului palmitic
- acidul linoleic (C 18, 2 t;,.9, 12) ŞI· acidul
• . (C18, 3 t,.9, '12, 1s)
·
" llnolenic - d e angine
..
vege t aI a;
Structura acidului stearic: CHT (CH2)w COOH
· arahidonic (C20' 4 t;,.s, a, 11. 14)- poa te t·I sintetizat
- acidul . . în organismul
6.2.1.2. Acizii graşi nesaturati
animal în proporţie red usă .
Acizii graşi nesaturaţi sunt reprezentaţi de aproximativ 75% din
Roluri ale acizilor graşi polinesaturati:
totalul acizilor graşi din lipidele de origine vegetală şi animală. Cei mai
- rol în creşterea şi dezvoltarea normală a organismului;
importanţi acizi graşi nesaturaţi pentru organismul uman sunt acizii graşi cu 18,
- su~t pr~cursorii prostag/andine/or şi /eucotrienelor (icosanoizi);
20 sau 24 atomi de carbon, care prezintă una, două, trei sau patru duble
- asigura o ovulaţie şi o reproducere normală;
..
legături. Prin prezenţa dublelor legături, acizii graşi prezintă o izomerie
 Elemente de Biochimie Cepîtolul VJ _ Lipid e

- rol în prevenirea dermatitelor, uscarea pielii, căderea părului; la care s-au pus în evidenţă proprietăţi terapeutice în tratamentul
- stmt activatori enzimatici implicaţi in metebolisnwl lipidic; leprei (acidui hidnocarpic, chaulmoogric, gorilic). Din grupa acizilor
_ intră în compoziţia fosfolipidelor care sunt componentele de baz~ ale gra şi ci~licl fac parte şi un grup de subst~nţe de natură lipidică cu 0
membranelor celulare şi ale ţesutului netvos. catenă C20 având un ciclu pentanic şi una sau mai multe duble
legături, cunoscute sub numele generic de prostaglandine, cu mare
răspândire în regnul animal.
HC -CH1 --CH3
H2C -CH 2-CH, 6.2.1 .4. Caracteristici ale acizilor g raşi:
I li
HC-CH 2--C H
► caracter hidrofob - lipidele care conţin unul sau mai mulţi acizi g ra şi
H C-CH,
2

HC-CH2-CH
11 HC-CH2--CH
li
în molecula lor sunt ·substan\e puternic nepolare cu caracter
li . li
j
HC -ţcH,-h--cOOH HC -CH,--COOH
hidrofob, având .proprietatea de a fi insolubile în apă . Aceasta
I
Acid linoleic · Acid linolenic Acid arahidonic reprezinlă o mare importa nţă p~ntru participarea lipidelor in
·!
I ultrastructura şi permeabilitatea biomembranelor;
Fig. 6.3 Structura acizilor graşi es enţiali
t :,. izomeria geometrîc.1 - cis şi ţrans - reprezentată de dublele legături

lj 6.2.1 .3 . Acizi graşi particulari - includ:

prezen_te· în structura aciz,ilor graşi nesaturaţi;
:.- punctul de topire creşte cu lungimea lanţului de atomi de carbon, în
• acizii hidroxilati ce prezintă o catenă saturată sau nesaturată şi o cazu! aci~ilor g r~şi saturati, iar în cazul acizilor graş i nesaturaţi
1
funcţi une hidroxil în poziţie o.'. Importa nţi pentru organismul uman
l, sunt: acidul cerebronic (u-hidroxi lignoceric sau 2 hidroxi- ►
punctele de topire descresc cu gradul de nesaturare;
formarea de săpunuri - sunt săruri de sodiu sau potasiu ale acizilor
tetracosanoic ) şi acidul a-hidroxinervonic 2 hidroxi-15 tetracosanoic graşi, c·are se comportă ca agenţi de emulsionare;
care intră în structura lipidelor localizate în sistemul nervos central; ► formarea de esteri - gliceride, steride, ceride, fosfolipide;

• acizii ramificati au fost izolaţi din lipidele unor bacili, şi din unele ► formarea de amide - sfingolipide;
bacterii acidorezistente. Din această categorie fac parte: acidul >- reacţie de adiţie - ca racteri stică acizilor g raşi nesatu raţi .
tuberculo stearic (acidul 10 metil stearic) izolat din capsula bacilului
Koch şi Mycobaclerium leprae. Acid ul phytanic (3, 7.11 .15 - 6.2, 2. Alcoolii

tetrametil hexadecanoic) în poziţi a f:1 a grupă rii metil (-CH3) şi nu se Alcoolii sunt a doua compon entă esenţia lă din structura lipidelor,
poale degrada prin procesul de B-oxidare, din care cauză se fiind cl asificaţi în:

acumulează, în special în ţesutul nervos. determinând tulburările - alcooli alifatici neazotaţi;

caracteristice din „boala lui Refsum", o maladie neurologică - aminoalcooli - alcooli alifatici azotaţi;
- alcooli ciclici.
transmisibilă genetic.

• acizii ciclici - aceşti acizi au fos~izolaţi din unele plante tropicale şi

2 14
Elemente de Biochimie Capitolul VI - Lipide

6.2.2.1. Alcoolii alifatici neazotati /CH

Glicerolul (propantriol), denu mit glicerină - se află în constituţia fH2
lipidelor simple cât şi complexe. Are origine endogenă, parţial fiind -
J
~N/~~
sintetizat în organism, dar şi origine exogen~; I
Oh
Fig. 6.5 Structura serinei şi fosforilserinei
CH 2 0 H
I OH
I
C HOH
I
C H OH
„
HO-P-:0- CH-CH -COOH

O
2 I
NH2
2

Fig. 6.4 Structura glicerinei Fosforil serina (1-amino 2-hidroxi etan)

Calamina (etanolamina) - participă la sinteza lipidelor complexe sub
Cu acidul ortofosforic (H3P0 4) glicerolul formează esterul o. - formă de fosforilcolamină. Precursorul biologic al calaminei este serina, care
glicerofostat, iar ·prin oxidarea men;:ijată se obţine gliceraldehidă, suferă un proces de decarboxilare.
dihidroxiacetonă, acid gliceric, intermediari importanţi_ în .metabolismul Este precursor în sinteza colinei. în urma unui proces de metilare cu S-

glucidic. adenozil metionina (SAl\:'1).

Alcooli aciclici neazotaţi au o singură grupa re hidroxil, fiind den~miţi alcooli
graşi, prin analogie cu acizii graşi, având structura asemănătoare acestora.
Această analogie presupune că la baza sintezei alcoolilor şi_ acizilor graşi
este un precursor biologic asemănător. Compuşii din grupa alcoolilor Fig. 6.6 Structura calaminei
alifatici superiori, au fost iz~laţi îndeosebi din lipidele simple, care fac parte Colina - este impl icată în sinteza lipidelor compl~xe sub formă de

din clasa ceridelor: alcoolul cetilic cu 16 C (corespunzător acidului palmitic); fosfori!coli nă . Esterul acetic al colinei este _acetilcolina, care reprezintă un
alcoolul cerilic - cu 26C; alcoolul oleic - cu 18C, alcool nesaturat mediator chimic în procesul de transmitere a impulsului nervos la joncţiunea

(corespunzător acidului oleic). n euromusculară.

6.2.2.2. Aminoalcoolii
Aminoalcoolii (glicolii azotaţi) din structura lipidelor sunt l egaţi de
r
H,C--ri~OH
+
acizii graşi printr-o funcţie amidică (sfingozina) sau prin intermediul unui
CH3
ester fosforic (colina şi colamina).
Serina - este un aminoacid care, pe lângă grupările funcţionale -NH2
Fig. 6.7 Structura colinei

şi -COOH, conţine şi gruparea alcool primar. în structura lipidelor, serina

este legată prin intermediul acidului fos~ric (fosforilserina).
 Elemente de Biochimie
Capitolul VI - Lipi<l§_
pentru organismul uman este colesterolul.
· Sfingozina - este un aminoalcool nesaturat cu 18 atomi de carbon
af!at în structura sfingolipidelor. Are o funcţie alcool secundar liberă şi o
6. 2. 3. Gliceridele
funcţie alcool primar, legată de fosforil colină - în sfingomie!ină sau de o. ·
oză - în cerebrozide. Gliceridele (acilglicero!ii) sunt esteri naturali ai glicerolului cu acizi
graşi saturaţi şi nesaturaţi. Reprezintă lipidele de rezervă din organismul
anjmal, aflându-se şi în regnul. vegetal. Gliceridele, după ·numărul de
CH .. OH
I L
grupări alcool din glycerol esterificate cu acizi graşi superiori, pot fi
H C-NH 2
clasificate în: monogliceride, digli<;:eride, trigliceride.
I
HC-OH Trig/iceridele sunt lipide neutre şi se găsesc în ţesutul adipos la orn
I
HC şi animale şi în unele ţesuturi de depozitare la vegetale. După absorbţie,
li trigliceridele se sintetizează în celule epiteliale şi se formează cflilomicronii,
CH care sunt transportaţi prin vasele limfatice şi de aici ajung în sistemul
I
(C H2) 12 sanguin şi, apoi în diverse ţesuturi şi organe, unde sunt antrenaţi în diferite
I procese metabolice.
CH 3
Fig. 6.8 Structura sfingozinei o
li
O l-bC-0-C:-R
I\ • - , I

6.2.2.3. Alcooli ciclici R, -C-0-CH

- I
H,C-0-C·-R-
/nozitolul (hexahidroxiciclohexan) - lnozitolul natural se numeşte şi - li ·'
mezoinozitol. Prezintă : acţiune lipotropă previne acumularea
o
colesterolului în ficat. în structura inozitol-fosfatidelor. din care face parte. . Fig. 6.10 Triacilgiceroli

inozitolul este legat prin intermediul acidului fosforic. Sintezaendogenă are loc în ţesutul adipos şi ficat, după care sunt
transportate prin sânge sub formă de lipoproteine cu densitate foarte mică
(VLDL).
OH

Rolul biologic principal al triacilglicerolilor este de a reprezenta

depozitul de acizi graşi, f)rincipalii componenţi energogeneratori prin
OH degradarea cărora se obţine energia necesară activităţilor vitale superioară

Fig. 6.9 lnozitolul glucidelor şi proteinelor. Depozitarea triacilglicerolilor în ţesutul adipos, se

Sterolii - sunt alcooli policiclici ce derivă de ia o structură ciclică de poate face fără limite, cea ce nu este posibil pentru o altă substanţă de
depozit, cum ar fi glicogenul.
bază, numită steran (ciclopentan-perhidrofenantren). Principalul sterol

218
219
 ,,,
Elemente de Biochimie Capitolul VI _ Lipide

Grăsimile de rezervă (triacilglicerolii) se acumulează şi în

vecinătatea unor organe interne (inimă , ovare, rinichi, intestine) având un
rol de protecţie, contra şocurilor m_ecanice. pe de altă parte, triacilglicerolii

au şi un rol de protecţie termică a întregului organsim.

6.2.4. Ceridele
Ceridele fac parte din clasa lipidelor simple, fiind esteri ai acizilor graşi
Fig. 6.11 Structura steranului
superiori cu alcooli monohidroxilici superiori. Ambii componenţi structurali -
acidul gras şi alcoolul - care se esterifică sunt constituiţi din catene lungi,
. o· _mare diversitate structurală este caracteristica sterolilor, fiind
acidul gras şi alcoolul având acelaşi număr de atomi de carbon. Sunt substanţe
.determinata şi de fenomenul de izomerie din pozitiile
, CJ, C5, C17. De exemplu -
insolubile în apă, greu saponificabile, nu râncezesc deoarece riu conţin izomeria C3 - · ·introducerea
prin .
. unei grupă ri hidrox1• la c3 ·
se creaza un
acizi graşi nesaturaţi. centru de asimetrie . Dac·a se ia
· •in considerare
. gruparea metil (-CH3) de la
Ceridele sunt larg răspândite în lumea vegetală, fructele, lujerii şi
C10 _acea~ta ?evine element de referinţă invariabil faţă de el raportându-se
frunzele fiind acope:ite de un strat subţire alcătuit din ceride, ce· ie protejează
pozIţ1a tuturor substituentilor moleculei gruparea -OH d I C
_ • . .. . ' ' , e a 3 poate
de atacul microbian. ocupa doua pozIţ11 diferite:

,• una_ de aceeaşi
. . parte a pi anu Iur· ca şi· -CH3
· de la C10 denumită fl sau cis
6.2.5. Steride/e - notata cu linie continuă(-);
Steridele sunt lipide simple alcătuite din acizi graşi esterificaţi cu
. •. una de partea
. opusă cu - CH3 de Ia C rn denumită· ( L sau trans notată cu
alcooli policiclici de tipul sterolilor. Sunt derivate de la o hidrocarbură
linie punctată(---).
denumită steran (ciclopentanoperhidrofenantren), care cuprinde trei nuclee
ciclohexanice şi unul ciclopentanic condensate. Sunt răspândite la plante,
D D
animale, microorganisme.
Steridele se diferenţiază între ele prin: HO,
' •.

- gradul de nesaturare al sterolului",

- natura catenei laterale din C 11; a. b.
- natura acidului gras constituent. Fig. 6.12 Izomeria de poziţie la C3: a. cis; b. trans
i

- natura substituenţilor din policiclu;

J
I:
'l
i'
~

220 221
 ··-:...-r.r-•-.---- ]
Elemente de BiochimiQ 'I
Caoito/u/ VI - Lipide

Oupa originea lor, sterolii sunt clasificaţi în: CH

I "
• de origine animală - zoosteroli: colesterol, 7-dehidrocolesterol;
H Ţ- CH,
• de origine vegetală - fitosterolii: sitosterol, stigmasterol;
CH
I ,
• din mucegaiuri, ciuperci - micosteroli: ergosterol.
CH,
I .
CH 2
6.2.6. Colesterolul. Surse de colesterol j
HC- CH 3
Colesterolul este cel mai important sterol din regnul animal
localizat - sub formă liberă sau esterificată - în toate celulel_e.
Colesterolul are orlgine exogenă alimentară, dar predominant
endogenă, zilnic fiind introduse în organism cca.300-700 mg colesterol de

origine alimentară vegetală, din care sunt absorbite la nivelul intestinului în rtG

medi~. numai 30-50%. Absorbţia colesterolului necesilă, ca de altfel şi Fig. 6.13 Structura colesterolului

pentru toate celelalte componente lipidice, prezenţa în intestinul subţire

(partea mediană şi terminală a ileumului) a acizilor biliari primari - acidul Caracteristici biologice ale colesterolului:

colic şi'chenodezoxicolic. ✓ are caracter hidrofob (insolubil în apă, solubil în solvenţi organici);

Colesterolul tisular provine din biosinteză, care se desfăşoară foarte ✓ este prezent în alimentele de origine animală; · . · ·

activ la nivelul ficatului şi glandelor suprarenale, iar în proporţii mai reduse ✓ este component esenţial al structurilor membranelor celulare, având

în toate ţesuturile.
rol în permeabilitatea acestora; .

Caracteristici de structură a colesterolului: ✓ este precursor metabolic al hormonilor steroizi corticosuprarenali si

o con.ţine 27 atomi de carbon, având formula moleculara C21H~sOH şi sexuali;

prezintă 8 atomi de carbon asimetrici; ✓ deoarece posedă o grupare -OH hidrofilă stimu lează emulsionarea

o conţine trei hexacicluri şi un pentaciclu; lipidelor la nivelul intestinului prin reducerea tensiunii superficiale;

o are o grupare alcool (-OH), fiind un alcool ciclic; ✓ participă în procesele de imunizare ale organismului absorbind

o prezintă o dublă legătură Yn ciclul B t,, 5-6, fiind deci nesaturat; agenţii patogeni pe particulele coloidale. pe care le formează cu

o în poziţiile C10 şi C 73 sunt două grupări metil angular (-Cl·h 19; -CH3 apa;
✓ are rol antitoxic şi antihemolitic neutralizând efectul unor toxine sau
18) cu orientare ţi;

catenă laterală saturată formată din 8 atomi de carbon cu o grupare inhibând acţiunea hemolitică a unor substanţe pătrunse sau formate
0

izopropil terminală. în organism (saponine, lizo!ecitine) prin formarea unor compuşi

insolubili cu rol antihemolitic;

222
223
Elemente de Biochimie

Dupa originea lor, stero!ii sunt clasificaţi în: CH-

1 j
Capitolul Vi - Lipie[§_
l
l

• de origine animală - zoosteroli: colesterol, 7-dehidrocolesterol; HŢ- C:l 3

• de origine vegetală - fitosterolii: sitosterol, stigmasterol; CH-
1 L
• din mucegaiuri, ciuperci - micosteroli: ergosterol.
CH,
I •
Cn2
6.2.6. Colesterolul. Surse de colesterol I
H C- CH,
Colesterolul este cel mai important .sterol din regnul animal I -
localizat - sub formă liberă sau esterificată - în toate celulele. Ht
Colesterolul are origine exogenă alimentară, dar predominant
endogenă, zilnic flind introduse în organism cca.300-700 mg colesterol de
H
origine alimentară vegetală, din care sunt absorbite la nivelul intestinului în
· medie numai · 30-.50%. Absorbţia colesterolului necesită, ca de. altfel şi Fig. 6.13 Structura colesterolului

pentru toate celelalte componente lipidice, prezenţa în intestinul subţire

(partea mediană şi terminală a ileumului) a acizilor biliari primari - acidul Caracteristici biologice ale colesterolului:
✓ are ca~acter hidrofob (insolubil în apă, solubil în solvenţi organici):
colic şi chenodezoxicolic. ·
Colesterolul tisular provine din biosinteză, care se desfăşoară foarte ✓ este preze·n·t în alimtinlele de origine animală;

activ la nivelul ficatului şi glandelor suprarenale, iar în proporţii mai reduse
în toate ţesuturile.
Caracteristici de structură a colesterolului:
o conţine 27 atomi de carbon, având formula moleculara C27H4 50H şi
✓ este component esenţial al structurilor membranelor celulare, având
rol în permeabilitatea acestora;
✓ este precursor metabolic al hormonilor steroizi corticosuprarenali şi
sexuali;

prezintă 8 atomi de carbon asimetrici; ✓ deoarece posedă o grupare -OH hidrofilă stimulează emulsionarea

o conţine trei hexacicluri şi un pentaciclu;

lipidelor la nivelul intestinului prin reducerea tensiunii superficiale;

o are o grupare alcool (-OH), fiind un alcool ciclic; ✓ participă în procesele de imunizare ale organismului absorbind

o prezintă o dublă legătură în ciclul B Li 5-6, fiind deci nesaturat; agenţii patogeni pe particulele coloidale, pe care le formează cu

apa;
o în poziţiile C10 şi C13 sunt două grupări metil angular (-CH3 19; -CH3
✓ are rol antitoxic şi antihemolitic neutralizând efectul unor toxine sau
18) cu orientare f:1;
inhibând acţiunea hemolitică a unor substanţe pătrunse sau formate
o catenă laterală saturată formată din 8 atomi de carbon cu o grupare
în organism (saponine, lizolecitine) prin formarea unor compuşi
izopropil terminală .
insolubili cu rol antihemolitic;

222
... 'f ,,,,.,
Elemente de Biochimie Capitolul VI - Lioide

✓ sub formă de 7-dehidrocolesterol este· provitamina D3, deoarece a) Fosfatidilcoline {lecitine) - sunt rezultatul esterificării acizilor
prin iradiere cu lumină u ! travio!etă se transformă în această fosfatidici cu colina. Au rol în participarea la organizarea structurală a
vitamină: biomembranelor, având importanţă în permeabilitatea selectivă. lecitine-ie
✓ prin saturarea dublei legături C5-C5 şi scir:darea oxidativă a catenei participă în procesul de polarizare · a biomembranelor şi transmiterea
la C24 , se obţine .acidul colanic care este precursorul acizilor bilia;i: impulsului nervos la nivelul sinapselor. Sub acţiunea fosfolipazelor,
✓ în stări de hipercolesterolemie, colesterolul se depune pe pereţii lecitinele pot_fî scindate hidrolitic;
arterelor ceea ce conduce la apariţia ateroamelor în ateroscleroză ,
sau depunerea în ţesuturi care determină xantomatoze;
✓ este larg răspândit în celulele corpului omenesc, fiind cu precădere .
în celulele sistemului nervos;

6.3. LIPIDE COMPLEXE (HETEROLIPIDE)

6.3.1. Glicerofosfolipidele - sunt lipide complexe - fosfolipide care .
în urma hidrolizei pun în libertate glicerinei, două molecule de acizi graşi Fig. 6.15 Structura fosfatiditcolinei

superiori (glicerol este esterificat cu a~izi graşi în poziţiile C1 şi C2 - acid Acidul gras din poziţia C, (a.) este saturat (palmitic sau steari~). iar
gras saturat şi acid gras' nesaturat), o bază azotată (colina, etanolarnina), celălalt din poziţia C2 (~) este nesaturat (oleic, li;oleic, arahidonic).
iar în poziţia C3 este esterificat cu acid fosforic. Prezenţa resturilor de acizi graşi nesatu raţi în structura lecitinelor, fac c8
o acestea să fie foc1rte sensibile la procesul de peroxidare. îndeplinesc un rol
li
O H,C-O-C-R 1 structural de constituţie, fiind prezente în mitocondrii şi mic.rozomi.
11 I În molecula unei lecitine există o funcţie acidă (restul fosforil) şi una
R2 -C - 0 -C-H OH
. I I bazică (bază cuaternară de amoniu) care se ~eutralizează reciproc, fapt
H c -o - P-o-X
2 care conferă întregii molecule caracterul de amfion.
o'
Fosfatidilcolina cu două resturi palrnitil este componentul lipidic
Fig. 6.14 Structura glicerofosfolipidclor
principal (80-90%) al "surfactantului pulmonar", înveliş care acoperă
Funcţie de natura radicalului x, se poate adopta o clasificare a
alveolele pulmonare şi împiedică colapsul la expirare.
glicerofosfolipidelor în glicerofosfolipide fără azot şi glicerofosfolipide cu
b) Cefalinele- fosfatidiletanolamine - sunt distribuite în toate celulele
azot.
organismului uman în asocia\ie cu serincefalinele., fiind izolate pentru prima
6.3.1.1. Glicerofosfolipide cu azot, fiind alcătuite ca structură din:
oara în creier; Au o structură asemănătoare cu lecitinele, cu deosebire că
gliceroli, acizi graşi, un aminoalcool şi acid fosforic. Acestea sunt
acestea conţin în moleculă, în loc de colină un alt aminoalcool _
reprezentate în principal de:

224 225
 -1
Jf"'*◄ !>.CQ .,

Elemente de Biochimie_
Capi/olul VI - Lipide
etanolamina - numit şi calamină. Prin metilarea grupării amino-NH 2 se I

transformă în lecitine. I
c) Serincefalinele- fosfatidilserinele - existente în celulele organismului
uman, predominând în creier; Fig. 6.17 Cardiolipine

6.3.2. Sfingolîpide/e - s unt lipide complexe cu rol structural,

derivate de la sfingozină sau dihidrosfingozină. Acestea sunt fosfolipide în
molecula cărora nu intră glicerina şi sunt insolubile în _etanol la rece şi în
eter, dar solubile în benzene, etanol fierbinte, acetat de etil.

a) Sfingo/ipide cu fosfor - cele mai importante sunt sfingomielinele,

11.
aflate în special în ţesutul nervos, avănd rol important ca izolator al tecilor

Fig. 6.16 I. Cefaline; li. Serincefaline de mielină din axoni. Ca structură, cuprind sfingozină, acid g ras,

d) Acetalfosfolipide- plasmalogeni - sunt prezente în ţesutul cerebral fosforilcolină sau fosforilcolamină. Acumularea excesivă a sfingomielinelor

şi mus~ular; au o struct~ră ,chimică asemănătoare cu cea a lecitinelor sau în ficat, splină ~i creier, numită sfingomielinoz~ sau ·'boaJa lui Niemann-

_cefalinelor, de care se de_osebesc prin prezenţa în poziţia C 1 a unei Pick" este datorată unui defect geneti(:: (lipsa unei enzime, sfingomielinaza).
C ,I
aldehide superioare (palmitică, stearică) în forma enolică cere se leagă I ,
r. H , - N - r. ;i ,
eteric . . : " I .•
6.3.1.2. Glicerofosfolipide fără azot - fiind alcătuite ca structură din: l !J ,
, , !'
gliceroli, acizi graşi, un alcool neazotat şi acid fosforic. Cuprind: 'î '
C
a) Acizii fosfatidici - sunt componenta de bază a glicerofosfolipidelor I
o =p - o
fără azot; I
b) lnozitolfosfolipide - alcătuite ca structură din gl icerină, acizi graşi 9
C Hz
superiori, acid fosforic şi un alcool ciclic - inozitolul, care se găseşte I
i-!-c ------Nil
sub forma unui izomer optic inactiv numit mezoinozitol. I I
H-c - o;, C =o
c) Cardiolipine/e - sunt glicerofosfolipide izolate din muşchiul cardiac, I I
HC (C H 2) ,
găsindu-se în special în membranele mitocondriilor. Sunt alcătuite li I .
CH CH
ca structură, din două molecule de acizi fosfatidici legate prin I li
{11!2)1 2 CH
legături esterice de glicerol. Cardiolipinele au proprietăţi antigenice I
C H , {C H ) ,
şi sunt folosite în unele reacţii serologice, în care pot substitui
I 2
.
C H 3
antigenul specific (reacţia Wassermann).
Fig. 6.18 Structura sfingomielinei
,...
?)f, ,..,..,,.,
 l
I!
Elemente de Biochimie Cap11o/ul VII Aci~ii nucleici
I
b) G/icolipide - sunt lipide care conţin baze azotate şi glucide, în Capitolul 7
m·o lecula lor nefiind fosforul. Sunt de natură animală. Sunt cerebrozidele şi
ACIZII NUCLEICI '
gangliozidele.
c) ceramidele - sunt alcătuite din sfingozină şi un acid gras, fiind
intermediari în biosinteza cerebrozidelor, sulfatidelor şi Acizii nucleici sunt comp uşii macromoleculari ce stochează 'şi
prod uşi
gangliozidelor. Cerebrozidele sunt răspândite în creier, rinichi, splină, ficat, transferă in formaţia genetică pe. baza cărora organismele vii îşi ·real izează

eritrocite.
d) Sulfatidele - sunt derivaţi de cerebrozide, aflându-se în ţesutul
nervos, în mitocondrii, membrane şi nucleu.
e) Gangliozideie • sunt glicolipide, care au în structură sfingozină, un .
structurile şi funcţiile specifice. Iniţi al, acizii nucleici au fost izolaţi din nucleii
celulari, ulterior demonstrându-se prezenţa lor şi în celelalte compartimente
celulare.
Acidul nucleic este o macromoleculă complexă, ce conţine

acid _gras şi 3 molecule de glucide (glucoză , galactoză , acid neuraminic). informaţia genetică din celula d~tă . Acesta este alcătuit din mii de

Sunt substanţe eterogene din punct de vedere a compoziţiei chimice. Sunt nucleotide. Termenul de acid nucleic a fost pr.o pus pentru prima dată de

răspândite în special în creier, de aceea: au rol important în fiziologia Richc!rd Altmann, pentru a desemna substa nţel e complexe pe care acesta_
le observase în nucleu.
sistemului nervos central
A cizii nucleici reprezintă lanţuri polinucleotidice, formate din
~ C O OH
nudeotide, care la rândul i'or sunt formate dintr-un radical fosforic, o

OH pentoză şi o bază azotată . În cadrul_acidului nucleic SLtn t prezente legături

I.
! - tromboxani covalente (în cadrul nucleotidelor între bazele azotate ş i pentoze) şi legături
i
l- de hidrogen (între bazele azotate a 2 nucleotide diferite, de ex.: între
' aden ină şi timină/uraci l sau între citozină şi guanină).
! Masa lor moleculară poate atinge câteva zeci de milioane.
i
]'
l Nucleotidele joacă un rol important în transferul de energie şi reprezintă
H subunităţile din care sunt constituite macromoleculele inform aţionale ADN
I
OH şi ARN.

l'
I
- prostacic\ină Se cunosc două clase de acizi nucleici: acizi dezoxiribonucleici
I
I
~ COOH (forma\i din unită\i monomere de dezoxiribonucleotide) şi acizi ribon ucleici
ii
[•
\_~ CH_1 (formaţi din unităţi monomere de ribonucleotide).
t . - structura acidului prostanoic
r
Fig. 6.19 Structura Gangliozidelor
Elemente de Bioc/Jimîe
9apitolul VI/ Acizii nucleici
7.1 . STRUCTURA NUCLEOTIDELOR
o nucleotidă este un compus format dintr-un heterociclu, o
Ba,Ji,
pentoză şi una sau mai multe ..grupări fosfat. Heterociclul este de obicei ., O / ..,. . Legăw ră ~
condensat cu o bază aromatică, formând bazele purinice (adenină, "\. ~-../ . ff}.Î.cotidiâ, •
guanină) sau bazele pirimidinice (citozină , timină, iar în cazul ARN-ului f/t.) ( >•.; - Ribo~ă
( : ,- Deoxiribo.ră .
timina este înlocuită de uracil). Pentoza este formată dintr-un ciclu
pentaatomic: dezoxiriboză (la ADN) sau riboză (la ARN). Complexul astfel ucleozjdă _ ___,
format este condensat cu 3 grupări fosfat şi intră în unitatea structurală a
Nucleotid monofos/at. · _J
ARN-ului sau ADN-ului, dar şi în structura cofoctorilor CoA, FAD. FMN,
Nucleotid di/os/ai. -1
NAD, NADP.
Nucleotid tn/os/at __1
NH2
FJgura,7 ..2. Principalele elemente ce alcătuiesc structura unei .
nucleotide

Grupare fosfi1t Cu alte cuvinte, nucleotidele sunt formate din trei componente:
o .1. o bază heterociclică azotată (purinica sau pirimidinica), .
li .· 2. un rest glucidic (pentoza: 2-dezoxi-D-riboza pentr"u ADN si O-riboza
-O-P-O- CH2
I pentru ARN)
o- 3. una sau mai multe grupări fosfat.

Prin îndepărtarea grupării fosfat dintr-un nucleotid, se obţine un

nucleozid.
OH OH Baza+ Glucid+ Fosfat+ Baza + Glucid +Fosfat+......................
Rest glucidic [----------------]
Nucleozida

Fig. 7.1. Structura nucleotidelor [-------------------------1

Nucleotida
[-----------------------------"-------------------------------------------------J
Acid nucleic

,.,,
r
Elemente de Biochimie Capi/olul VII - Aci~ii nucleici

pentru ARN) se obţin nucleozldele. În funcţie de pentoză, nucleozidele pot
fi împărţite în:
ribonucleozide (cu partea glucidică O-ri~oză) şi
dezoxiribonucleozide (cu partea glucidică 2-dezoxi-D-riboză)
Nucleozidele sunt mult· mai solubile în apă de?ât bazele purinice
corespunzătoare. Identificarea lor se face prin metode cromatografice.
Nucleozidele sunt din punct de vedere chimic glicozilamine, fonnate
dintr-o bază azotată şi o riboză sau deoxiriboză. Prin fosforilarea lor sub
acţiunea kinazei, are loc forma~ea nucleotidelor, ce stau la baza rormării
ADN şi ARN-ului.
Legătura dintre C 1 de I~ nivelul restului glucidic. şi N-ului din baza
purinică sau piri midinică este ul)a N-glicozidică.
UDP= uridindifosfat
A TP == adenozintrifosfat
Ribonucleotidele şi dezoxiribonucleotidele libere se găsesc în celule
în cantităţi importante. Toate nucleotidele absorb în UV în regiunea 250-
280 nm, această proprietate stând la baza metodelor de analiză cantitativă
a acestor compuşi.
în celulă, nucleozidele obişnuite există nu numai sub forma de 5'-
monofosfa\i, ci şi ca S'-difosfaţi şi 5 '-trifosfaţi.
in AMP

o . N

- - -- - - Lcgatin•a N glicozidica
în ADP·

în A TP

o
4' I'

Fig. 7.5. Legatu·ra N glicozidica di ntre restul glucidic si

Triphosplr•t
baza purinica sau pirimidinica (dupa Alberts, 1994)

7.1 .4. Nucleotide Fig. 7.6. Gruparile fosforice din structura AMP, ADP si

Nucleotidele sunt formate prin fosforilarea nucleozidelor cu una ATP

sau mai multe grupări fosfat.

Exi stă astfel trei serii de nucleozide S' fosforilate pentru Adenozina :
Nucleotidele sunt prescurtate prin 3 litere (nucleozida + grupări
Adenozin 5' monofosfat (AMP),
fosfat), ca de exemplu :
Adenozin 5' difosfat (ADP),
AMP= adenozinmonofosfat
Adenozin 5' trifosfat (ATP).
dAMP = deoxiadenozinmonofosfat
,..
r
 Capitolu/ VII - Acizii nucleici
Elemente de Biochimie

~~~)
Caracteristici ATP:
Tabel ul 7.1

alt e denumiri ( (( (2R,3S,4R,5R)-5-( 6-Aminopu rin-9-yl )~3 ,4- H ·. 11 OH \.J

11,
O !I Cil o o ~ ~
C f
dihydroxy-oxolan-2-yl)methoxy-hydroxy-
phosphoryl}oxy-hydroxy-phosphoryl)acid
oxifosfori c
C 10H 15NsO 13P3
I__ I _ . "
H S--( t
i I I
H li l i
I_ •

l i IJ l i
1! I I I _
I I I
OJ! C 1-1
H;
li
I
11

(C
:-.
:s;--c- t-c-:--.-l - C-C-C-o - r- o-P- O- rn,
I I I I
o-
r.;

q
I •

' '
f ormula
Oli Ol!
nr-CAS 56-65-5
Fig. 7.7. Structura Coenzimei A
aspect pulbere in co loră
1
m asa mol ară 507,181 g·moI· 3. NTP şi dNTP sunt precursori bogaţi în energie în
stare de solid biosinteza_ enzi mati că a ADN şi ARN. S ecv!:)nţa bazelor în
agregare
structura acizilor nucleici rep rezintă informaţia genetică din
solu bilitate solubil în apă
celulele vii. Fiecare ba ză are abilitatea de a-şi recunoaşte
Acizii nucleozid 5' difosforici (NDP) ş i 5' trifosforici (NTP) sunt acizi
prin inte racţii noncovalente baza com ple me ntară: G-C sau
relativ puternici şi el i berează din g rupările fosfat condensate 3 respectiv 4
A-T' din structura ADN-ului. Nucleotidele sunt surse
protoni.
import~nte de energie, putând fi uşor hidrolizate (exemplu
NTP au o serie de fu ncţii importante:
ATP): ·
1. A TP este un transportor de fosfat şi pirofosfat în câteva
reacţii enzimatice implicate în transferul energiei chimice.
ADP rezultat prin defosforilarea ATP este . refosforilat la
A TP în procesul respiraţiei. Sistemul ADP-ATP este
sistemul principal pentru transferul grupărilor fosfat în
celule, dar acest rol de a canaliza energia chi mică pe
anumite că i metabolice o au şi celelalte NTP.

2. NDP şi NT P constituie energizanţi de tip coenzimă ai unor Fig. 7 .8. Structu ra ATP
elemente constitutive. UDP-gl ucoza este donor de
Intră în c_om pon enţa L!_nor molecule cu rol în semnalul celular
glucoză în biosinteza enzim atică a glicogenului iar COP (ex.empl~ A M P c1~hc=AMPc). ln acţi u nea biochimică a unor hormoni, 0
colina este sursa de fosfocolină în biosinteza enzimatic ă a ac\Iune _,rnp,o~a~t~ o au A MPc (adenozin 3'5'ciclic fosfatul) şi GMPc
(gua~oz1n. 3 5 ~1cl1c fosfat_ul). AMPc se formează din A TP sub actiunea
fosfoglicericielor ce contin coli nă. Pot forma împreun ă cu aden rlat_ cicla~ei, o enzima din mem brana ce lulară stimulată de anumiti
alte resturi coenzime importante (exemplu Coenzima A = hormoni aduşi pe cale sanguin ă. '

CoA)
,.,.
236 23i
Elemente de Biochimie Capitolul VII - Acizii nucleici

~N

Fig. 7.9. Structura AM Pc

()

- o-r-(}---('f (;
li
<r
bI
°"-
~~)

'
Ol I
Rc~l glucidic Rest glueidic
7.1.5. Acizii nucleici
capatu! Y ol lantului
ADN Si ARN sunt formaţi din, lanţuri de nucleotide legc1te covalent:
în cazul ADN-dezoxiribonucleotide, în cazul ARN- ribonucleotide. Fig. 7.10. Formare.a legaturilor dintre nucleotidele
Secvenţa liniară a nucleotidelor în acizii nucleici este de obicei acizilor nucleici
abreviată ca în ex:emplul următor, începându-se cu capătul 5· al lanţului:
I
A-G-C-T-T-C-A (t B.r1a
o= ·!~~- n- c11~ I
Pentru a forma acizii nucleici, nucleotidele sunt !egate între ele prin !.- I- .
punţi formate de acidul esteric dublu esterificat, pe de o parte, cu grupa iQ(, Baza
hidroxil de alcoolul secundar din pozilia 3 a unei molecule de pentoză, iar I I

pe de a ltă parte, cu grupa hidroxil de alcool primar din pozitia 5 a altei

c;=!·.=-..,-·P"'
_..,.....o . .

molecule de pentoză din nucleotidul următor. '

O Ba7~l
Grup2.ren neesterific8tă a acidului fosforic imprimă acizilor nucleici o= l•·- •l --- 1·1t· I

caracterul acid care explică afinitatea lor pentru coloranţii bazici (folosiţi în
I
o- [~
°'i
I
tehnica microscopică). li) vd./,i]
o=i:=-"-1ţj
.,''
1__,-o
I .
11 l

Fig. 7.11. Structura ADN ului Fig. 7.12. Structura ARNului

238 1'
239
Elemente de f}_iochimie

7.2. ADN-ul
ADN-ul este macromolecula informaţională care păstrează
Capitolul VII - Acizii nucleici

aranjament repetitiv, cum se întâmplă, de exemplu, în etilen-acetatul de

patrimoniul ereditar al unei molecule Pentru prima dată , ANO-ul a fost
izolat din celulele şi sperma de somon de Friedrich Miescher care l-a
denumit nucleină (dată fiind prezenţa sa în nucleii celulari).
vinil (EVA) sau în acronitril-butadien-stiren (ABS)). Nucleotida ca unit~te de
l
bază a ADN-u_lui este o macromoleculă organică (o N-glicozidă) compusă
-
(prin policonde_n sare) dintr-un carbohidrat, adică o glucidă (mai exact o
monozaharidă), de tipul pentoză (în formă furanozică), o bază azotată

Istoricul descoperirii ADN-ului heterociclică ("inel" sau "ciclu" aromatic în 6 atomi) de tipul pirimidinei sau

Structura ADN-ului a fost decodificată la începutul anilor 1950. o variantă a acesteia condensată cu inelul imidazolic numită purină şi un
Americanul James D. Watson şi britanicul Francis Crick sunt cotaţi ca fiind rest de acid fosforic {esterificat cu unul din hidroxilii pentozei), adică un "
cei care au descifrat primii structura de dublă spirală a ADN-ului (DNA, grup fosfat ". Pentozele care intră în structura ADN-ului sunt 2-dezoxi-D-
deoxyribonucleic acid, în limba engleză). Conform propriilor afirmaţii, riboză (pentru acidul nucleic tip ADN) sau O-riboză (pentru acidul nucleic

saltul calitativ al descifrării "secretului vieţii ,,O s-ar fi produs în ziua de 23 tip ARN). Două dintre bazele heterociclice azotate ale ADN-ului sunt
februarie 1953. Este demn de remarcat faptul că impecabilele imagini luate purinice (adenina şi guanina), iar alte două sunt pirimidinice (citozina şi
unor molecule _"iluminate" prin difracţia razelor X de către Rosalind Franklin, timina). În ARN, uracilul înlocuieşte timina. În cadrul elicei caracteristice
specialistă în fotografii de difracţie create cu raze X , a făcut pe Watson şi care sugerează o scară spiralată, resturile pirirnidinice ale monomerului
Crick să întrevadă structura de dublă elice a ADN-ului. Din păcate Franklin sunt orientate spre interior, formând cu resturile purinice ale celuilalt
a murii de cancer în 1958, în vârstă ·de nu_mai 37 de ani, foarte probabil monomer "treapta" scării, în timp ce pentozele formează bratele acesteia,
' ' I •

fiind ţinta a prea multe iradieri. Cum premiul Nobel nu se dă post-mortem, de la o dublă unitate · Ia alta (adică de la un cuplu purinic-pirimidinic)
în 1962, doar Watson, Crick şi Wilkins au fost răsplătiţi cu aceasta legătura fiind realizată de grupările fosfat (prin atomii lor de oxigen).

prestigioasă cunună de lauri ştiinţifică mult-dorită de către toţi savanţii din Legăturile dintre resturile de purine şi pirimidine sunt de natură moleculară

lume. şi nu chimică, ele fiind legături de hidrogen.

Grupul de majuscule ADN este binecunoscutul acronim pentru

acidul dezoxiribonucleic. Noţiunea de acid dezoxiribonucleic 7.2.1. Structura covalentă a ADN-ului
desemnează una dintre cele mai complexe molecule organice. ADN-ul este format din lanţuri de dezoxiribonucleotide legaie prin
Din punct de vedere chimic, ADN-ul este un acid nucleic. Este o legături covalente 5'-3' fosfodiesterice.

pol inucleotidă , adică un compus în structura căruia se repetă un set limitat

de macromolecule numite nucleotide; în acest sens, el este definit ca fiind

un copolimer statistic (copolimer == polimer în compoziţia căruia se repetă

mai multe "motive" (monomeri); în cazul particular al ADN-ului, monomerii

sunt nucleotidele; statistic = monomerii se repetă de manieră aleatorie în
lanţul polimer, fără ca ei să fie dispuşi alternativ sau după oricare alt

240 241
ElefT)JHlle de Biochimj_g
~
Capitolul VII - Acizii nucleic/
1
,.

G sunt deoxiribonucleotide ce conţin ca baze: Adenina (A),· Citozina (C),

<,= li'--" --, :: :
Guanina (G) şi Timina (T). Nucleotidele sunt legate între ele prin legături
(_1 -
v 1
1
►,..____
fosfodiesterice care le_agă c5· al unei grupe deoxiribozice de C3' al.
~ următoarei. Moleculele ADN sunt alcătuite din două lanţuri lungi, legate
între ele prin legături complementare între baze.
() =\--., -(b
u-
'I • ' }- / ,..·n-.. ... . . . . _ Pornind de la aceste informaţii, a fost elaborat modelul
tridimensional dublu helix al ADN-ului de catre Watson şi Crick în 1953.
I

Cercetările folosind difracţia razelor X asupra diferitelor specimene

de ADN , au dus la concluzia că ADN-ul este un polimer helicoidal compus

din două lanţuri. Structura helicoidală a ADN-ului se justifică prin orientarea
regulată a fiecărei subunităţi a polimerului, orientare care să permită
I)
A
'
I
legături cu subunităţile vecine. Momentul crucial a fost descoperirea
Cl=!i '·-0-(Q'
II:
o- · faptului c,1 ADN-ul este de fapt un dublu lanţ.
, . .,..o'>
O primă variantă a ADN-ului îl reprezentă cu bazele către interiorul ·
()I[
dublului heiix şi cu resturile de fosfat către exterior (datorită grupărilor

capatul 3'
Fig. 7.13. Structura covalenta a ADN ului
7.2.2. Structura secundară a ADN-ului
1. După determinări prin metode cromatografice şi cristalografice s-
a determinat că într-o celulă, cantitatea de ADN este constantă şi nu poate
fi infiuenţată de diverşi factori. O dntă cu gradul de evoluţie al unei specii,
creşte şi cantitatea de ADN din celulă.
2. Cornpoz:iţia în baze la o anumită specie nu variază cu avansarea
în vârstă, cu starea de nutriţie sau de mediu.
3. în toate speciile de ADN, conţinutul în baze purinice este acelaşi
cu cel în baze pirirnidinice (Regula Chargaff) G+C=A+T şi A=T, G=C.
4. ADN-ul are o structură periodică şi ordonată. Lanţul ADN-ului
este un polimer lung, liniar, compus doar din 4 tipuri de subunităţi.-Acestea
,.,
242
fosforice, la pH fiziologic, molecula ADNului este poli'anionică). Acest lucru
conducea la ideea că bazele dintr-un lanţ se găseau mult prea aproape una
de cealaltă şi pentru a încăpea, era nevoie de legături specifice între bazele
complementare (denumite şi bazele complementare Watson-Crick) c·u
moleCtJla mare dintr-un lanţ (A snu G) şi bazele pirimidinice cu un volum
mai mic de pe celălalt lanţ (T sau C), pe de cea l altă parte. Bazele pereche
sunt A-T şi G-C, deoarece acestea pot stabili numărul maxim de leg ături de
hidrogen, ceea ce conferă moleculei de ADN configuraţia energetică cea
mai mică şi deci cea mai stabilă. Deşi raportul nucleotidelor variază de la o
specie la alta, regula este clara: cantitativ [G]=[C] şi [A]=[T].
-, 243
Elemente de Biochimie
Caoitolul VII - Acizii nucleici

Împerecherea se realizează doar dacă cele două lanţuri sunt

L,iatun d, llidrog,n
Fig. 7.14. Dublul helix al ADNului (dupa Alberts, 1994)
antiparalele, adică se pot asocia doar două lanţuri complementare care
conţin lanţuri perechi. Acest prqces este elementul cheie al transmiterii
informa/iei.
O mică selecţie a helixului vă:zut dintr-o parte. se observă 4 baze
complementare. Helixul este văzut din capăt. Cele două lanţuri ale ADN-
ului sunt aşezate în direcţii opuse şi fiecare bază complementară este
menţinută prin ,alte două sau trei punţi de hidrogen.

Thymlne
Adenine

( ~~-,):,.
{t .
' .

l., a.. :J:

- '-··
Fig. 7.15. Structura ADN-ului prin micrografie electronica (dupa
Alberts, 1994} PhO!lphat-.
decxyrlbo,e ~
A şi T formează două legături de hidrogen, iar G şi T formează trei bc!ci<lx!n,

legături de hidrogen. S-a mai arătat şi că numărul efectiv al legâturilor de

hidrogen formate între G şi C sau între A şi T a fost mai mare decât în ii

oricare altă combinaţie. Aceste legături de hidrogen sunt cele care '
'• . ~ erxl • Cytoslne f
repretirită factorul de stabilitate al dublului lanţ helicoidal. Guanine s·.....
Fig. 7.17. Legaturile din dublul lant helicoidal al ADNului

7.3. ARN-ul
Atât ADN cât şi ARN sunt plomeri formaţi din înlănţu irea mai multor
nucleotide. ARN diferă de ADN prin 3 caracteristici:
T A C G
1. are în componenţă rest de Riboză şi nu Deoxiriboză ca în cazul

Fig. 7.16. Legaturile de hidr.ogen dintre bazele ADN;

complementare (d upa Alberts, 1994) 2. diferă prin tipul bazelor întâlnite în structura lanţului: ARN conţine
Uracil, iar ADN conţine Timina;

?.44
Elemonte de Bioc/Jimio

3. ARN este format dintr-un singur lanţ, în timp ce ADN are structura
unui lanţ dublu-helicoidal:

-···,
c~paiul5'

Legalura coveler4.a 5' 3'

ţ;î Fig. 7.19. Lantul simplu al ARNul ui

' ~ OHUA.
O=P-0-CH,
•I
0-
.,..--0'-..

OH OH Fig. 7.20. Structur::i ARNul·ui prin micrografie clcctronicar (dupa

. Alberts, 1994)
capatul 3'
În celulele bacteriene, cea mai mare parte a ARNului se găseşte în

Fig. 7.18. Structura ARNului (dupa Alberts, 1994) citoplasmă, dar o cantitate nesem nificativă se află leg ată necovalent de.
ADN pe masură ce se formează în procesul de transcripţie. în celulele
Lanţu l ARN este liniar, dar în anumite regiuni, pot să apară legături eucariote, diferitele forme de ARN au o distribuţie in tracelulară distinctă.

(pu nţi) de hidrogen dato rită prezenţei foarte apropiate a bazelor

complementare, precum în imaginile următoare. Prin micrografie 7.3.1.ARNm
electronică, acest lucru se evidenţiază ca nişte ramuri. ARN mesager este o mol eculă de ARN ce are rolul de a copia
informaţia genetică a unei catene de ADN, proces numii transcripţie . La
procariote (bacterii) ARN mesager copiază i nformaţia genetică a mai multor
gene situate alăturat. La eucariote ARN mesager copiază Informaţia
genetică a unei singure gene. Poartaă mesajul genetic înscris în secvenţa

246 247
Elemente de Biochimie ~pitoiu/ VII - Acizii nucleici

sa de ribonucleotide. ARN mesager este monocatenar şi are o lungime cu patru foi" sau cu o cruce_ La un capăt al unuia din braţe (capătul 3·
variabilă, în funcţie de lungimea genei (ADN) pe care a transcris-o, de terminal) toţi ARNt au secvenţa CCA Aici se fixează unul din cei 20 de
mărimea mesajului genetic . purtat. El se asociază cu ribozomii din aminoacizi. Deci există cel puţin 20 de tipuri de ARNt. în realitate, există
citoplasma celulară, la nivelul _ cărora dictează secvenţa de aminoacizi din mai multe tipuri, întrucât un aminoacid poate fi transp~(iat de diferiţi ARNt.
catena polipeptică. După ce molecula de ARN îşi îndeplineste rolul său de O regulă este însă sigură: fiecare ARNI ce transportă un aminoacid are la
mesager, el este supus hidrolizei enzimatice si depolimerizat. braţul diametral opus o secvenţă de 3 nucleotide, numită anticodon,
El se sintetizează în nucleu în procesul de transcripţie, prin care secvenţă strict specifică aminoacidului transportat. Anticodonul trebuie să

secvenţa bazelor dintr-un lanţ de ADN cromozomi.al este copiată enzimatic se potrivească perfect prin complementaritate cu codonul corespunzăto~ de
în lanţul de ARNm. Secvenţa lanţului de ARNm este complementară celei pe ARN-ul mesager. ARN de transfer este specializar dupa acucerea
din lantul ADN ce se transcrie.
! .
După transcriptie, ARNm trece în
' I
citoplasmă aminoacizilor la locul sintezei proteice. ·Molecula este formati;J din 70-90
şi apoi la ribozomi, unde serveşte. ca matriţă pentru ordonarea secvenţială nucleotide. Are portiuni bicatenare, are doi poli functionali, unul la care se
a aminoacizilor în procesul de biosinteză a proteinelor. aseaza un aminoacid, altul ca·re contine o secventa . de 3 baza azotate
. . ARNm din celulele eucariote se caracterizează _prin prezenţa la numita anticodon , cu ajutorul careia ARN! recunoaste la nivelul
capătul 3' terminal a unei secvenţe lungi de cca 200 radicali adenilici care ribozomului, codonul din ARN mesager corespunde aminoacidului pe care
pare să aibă rolul în prelucrarea sau transportul ARNm de la nucleu la ii poarta. Recunoasterea codonc anticodon are ·loc la nivelul ribozomului în ·

ribozomi. procesul sintezei cateneî polipepi)ce.

ARNul rnicrozomal este un tip de ARN ce conţine doar patru baze Moleculele de ARNt au câteva caracteristici în comun:
majore. toate moleculele de ARNt au la un capăt al lanţu l u i .
7.3.2. ·ARNt polinucleotidic un acid guanil ic terminal, iar la celălalt capăt.
ARNul de transport sau de transfer sunt molecule relativ mici, care secvenţa terminală C-C-A.
funcţionează ca transportori specifici ai câte unei molecule de aminoacid în gruparea 5'hidroxil a acidului adenilic terminal este legată de
procesul de sinteză a proteinelor pe ribozomi. Fiecare din cei 20 aminoacizi gruparea 3' hidroxil a acidului citid ilic precedent printr-o punte
din proteine au câte un ARNt · corespunzător, iar unii au chiar mai mulţi fosfod iesterică. Gruparea hidroxil liberă a · acidului -adenilic

ARN!. De exemplu, în celulele de E. coli, există 5 ARN! diferiţi pentru terminal este acilată enzimatic cu alfa aminoacidul specific,
iransportul leucinei. formând aminoacil-ARNI. Acest aminoacid este transferat
ARN! conţine pe lângă bazele purinice şi pirimidinice şi un număr enzimatic la capătul lanţului polipeptidic în curs de formare pe
apreciabil de baze rare. îr1 plus, ARNt conţine şi unele nucleotide neuzuale, suprafaţa ribozomilor, în procesul de biosinteză a proteinelor.
ca acidul pseudouridilic şi acidul ribotimidilic.
Acidul ribo-nucleic de transfer (numit şi ARN de transfer sau
ARNt) este un lanţ de molecule mici cu o formă asemănătoare cu un „trifoi
... ?4()
? 4R
Elemente d~_fliochimie
7.3.3. ARNr
ARNul ribozomal constituie aproximativ 65% din masa ribozomilor.
Din ribozomii de E. coli, ARNr se poate obţine ca molecule liniare,
monocatenare, prezenle în 3 forme caracteristice, cu coeficienţii de
sedimentare de 23S, 16S şi 5S. În celulele eucariote, care au ribozomii mai
mari, există 4 tipuri de ARNr: 5S, 7S, 18S şi 28S.
7.4. ANALIZA SECVENŢEI NUCLEOTIDELOR DIN ACIZII
NUCLEICI
Acest proces este important deoarece depozitarea şi transmiterea
inforrnaţiei genetice se face prin secvenţa nucleotidică din diferiţii acizi
nucleici.
Primele încercări de stabilire a secvenţei s-au făcut cu ARN! care
are un lanţ relativ scurt şi poate fi izolat în stare pură. în 1965, Holley a
stabilit prima secvenţă completă a unui ARN. S-a folosit A/anin ARNt din
drojdie care are 77 de nucleotide. Acesta a fost fragmentat cu ajutorul unei
nucleaze specifice într-o serie de oligonucleotide. Acestea au fost separate
şi secventa lor a fost dete'rminată cu ajutorul unei exonucleaze specifice.
Apoi, acelaşi ARN! a fost degradat printr-o altă metodă ce ducea la
fragmente ce se suprapuneau parţial peste cefe obţinute în primă fază.
Alanin ARNt conţine 9 . baze minore care au servit' drept markeri pentru
diferitele părţi ale lanţului polinucleotidic.
Determinarea s ecvenţei nucleotidelor din ADN este mult mai dificilă,
deoarece chiar şi cele mai mici molecule de ADN conţin cel putin 5000 de
nucleotide.
Acizii nucleici sunt asoctaţi cu proteine specifice în complexe
supramoleculare precum ribozomii şi virusurile.
250
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Agarwal, P.K., et al, Network of coupled promoting motions in enzyme
cata!ysis, Proc Natf Acad Sci USA., 2002
2. Alberts, B.,et al, The Cell, Third Edition, Garland Publishing, Inc. New
York&London, 1994
3. Atanasiu, V., Biochimie medicală, Editura Universitară Carol Davila
Bucureşti , 2004
4. Bellis, Mary. Vitamins - Production Methods The History of the
Vitamins. Retrieved 1 February 2005
5. Berman, H. M., et al„ The Protein Data Bank. Nucleic Acids Res 28 (1):
235-42. do_l :10.1093/nar/28.1.235. - PMID 10592235.
http://na r. oxfordiournals .org/cgi/pmi d lookup?view=long &pmi d= 1059223
~.2000
6. Bjelakovic, G., el al., Mortality in randomized trials of antioxidant
supplements for primary and secondary prevention: systematic review
and meta-analysis, JAMA 297 (8): 842-57, 2007 .
7. Boiander F.F., Vitamins: not just for enzymes, Curr Opin lnvestig Orugs
7 {10), 2006
8. Boyer, R., Concepts in Biochemistry {2nd ed.). New York, Chichester,
Weinheim, Brisbane, Singapore, Toronto.: John Wiley & Sons, Inc.,
2002.
9, Brandis K., Fluid Physiology, http://www.anaesthesiaMCO.com
10. Challeni, J., The Past, Present and Future of Vitamins, 1997
11. Claude, B., Schultz, S.G. , Essential Medical Physiology, 2nd edition,
L.R. Johnson, ed. New York: Raven Press, 1998
12. Cone, B: E., Oei Rio, R. M., Davis, J. N., Stadtman, T. C., Chemical
Characterization of the Selenoprotein Component of Clostridial Glycine
Reduelase: ldentification of Selenocysteine as the Organoselenium
Moiety, PNAS, 73 (8), 1976
13. Darie, V .. Grigorescu, M., Firu, O., Bugă, A.M , Popescu, O.,Biochimie
Medicală I - mic tratat, Editura Sitech, 2005
14. Darnell, J ., Lodish, H., Baltimore, O., Molecular cell bio!ogy-Scientefic
american books, W.H. Freeman and Company, New York, 1990
15. Despopoulos, A., Silbernagl, S., Color Atlas of Physiology, Thieme,
2003
16. Dietary Reference lntakes: Vitamins, The National Academies, 2001.
17. Dinu, V., Truţia, E., Popa Cristea, E. , Popescu, A., Biochimie Medicală
- mic tratat, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2002
18. Drenth, J., Jansonius, J. N., Koekoek, R., Swen, H. M ., Wolt11ers, B. G .,
Structure of papain Na ture 218 (5145 ): 929-32. doi: 10.1038/218929a0.
PMID 568123 1968
19. Dunaway-Mariano, O., Enzyme function discovery, Structure, 2008.
251