ECHILIBRUL ÎNTRE A OFERI ȘI A PRIMI

ai 4 verbe ce se poziționează ca 4 axe ale personalității tale:

1. a oferi,

2. a primi,

3. a cere,

4. a refuza.

Întrebarea e: cu care din ele ai dificultăți?

Am întrebat prietenii apropiați și răspunsurile au variat semnificativ și interesant. Câteva dintre ele:

 În a primi: fie complimente sincere, fie obiecte simbolice, fie afecțiune, fie ajutor neinteresat.

 În a oferi: aici a fost un singur caz clar și categoric și era despre cam orice se considera
valoros, sub orice formă. Altul, mai vag, a fost pe orice consumă timp și nu e critic important,
însă persoană era copleșită de treburi la acel moment, așadar răspunsul putea fi
conjunctural.

 În a cere și a refuza, au existat corelații puternice cu celelalte două. De regulă o debalansare

pe o axă o afectează încă cel puțin una, cel mai des două și cam rar pe toate cele 3 rămase.

Alocă un minut să te gândești care e aria/ariile cu probleme la tine, în ce context se manifestă și cât
de grav o resimți.

Balanța

Există o balanță, un echilibru între ceea ce oferi și ceea ce primești.

Concluzia am tras-o empiric, dar e de bun simț. Când lucrurile nu stau așa, de regulă e o explicație.
Mai jos, cele găsite de mine după acest mic studiu.

Când oferi mai mult decât primești.

A oferi în exces e o încercare de a compensa o slăbiciune.

Ca urmare, e foarte probabil să ai o problemă de asemenea cu “a primi” și să fi atras în jurul tău
oameni ce sunt opusul tău, adică primesc și de multe ori cer fără să ofere simetric.
A spune “nu” e din nou corelat, altfel nu ar fi excesul de a oferi.
A cere în cazul acesta se manifestă preponderent prin jena de a o face. E mai degrabă corelat cu
slăbiciunea care te face să oferi în exces pentru a o compensa.

Când (aștepți să) primești mai mult decât oferi.

De regulă acest tip de oameni cer în exces și spun (prea) ușor “nu”. Interesant e că motivul principal
am constatat a fi același ca în cazul opus, expus mai sus, și anume mascarea unei slăbiciuni
percepute.

Când nu poți spune “nu”.

E vorba de o clară slăbiciune. În funcție de unde se manifestă, poate fi o problemă mai mare sau mai
mică.
În cazul meu, se manifestă maxim față de nepoata mea când îmi cere ceva cu o anumită față, o
anumită voce și, mai ales, o anumită privire. Simt că a o refuza m-ar face cel mai rău om din lume.
Dacă însă fac și eu același lucru și îi cer ceva, îmi spune un “NU!” foarte ferm și fără ezitare. Învăț de
la ea.

Când nu poți să ceri.

Asta e una din cele mai răspândite și cele mai neplăcute metehne. Am cunoscut prea multe cazuri în
care exprimarea dorinței ar fi făcut-o realitate. Am dezvoltat o fobie față de problema asta.

Problema cu a cere e legată de persoana căreia i se adresează? Din câte am constatat eu: nu.
De exemplu: nu poți cere șefului o mărire pentru că nu te simți apropiat(ă) de el/ea? E job, nu e
cercul tău de prieteni iar a fi manager implică a lua decizii ne-emoționale. Deci nu acolo e problema.

De regulă e o nesiguranță față de tine însuți. Ironia e că, dacă nu ceri, scenariul cel mai pesimist de
care îți e și teamă, devine sigur: nu primești. Ok. nu se numește refuz de vreme ce nu a fost cerut,
dar nici nu vei obține.

Dacă te încadrezi aici, te rog notează: cei apropiați ție se bucură când le   ceri  să te ajute. Îi face să se
simtă utili și implicați! Dacă nu arăți niciodată că ai nevoie de ei, se vor simți neimportanți pentru
tine! Capisci?

Unde se aplică?

Peste tot. Toate formele de relații interumane: în cuplu, în relațiile cu prietenii, la job și în business.

Echilibrul

“Totu-i bun, dar cu măsură”, cum zice vorba populară. Eu nu cred că echilibrul perfect ar trebui să fie
un obiectiv, e prea stresant în sine. Atâta timp cât nu există o debalansare majoră, nu ar trebui să îți
bați capul.