Curs 6 – partea a III - a

Secţiunea 3: CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

1.Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 24 din Noul Cod penel - nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia
făptuitorul nu i-a putut rezista.
Constrâgerea fizică, denumită şi forţă majoră, există atunci când o persoană
este silită, obligată de o energie fizică externă, căreia nu-i poate opune rezistenţă,
să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Prin urmare constrângerea fizică este o cauză care răpeşte persoanei
constrânse posibilitatea de a-şi determina şi dirija liber acţiunile (inacţiunile) şi, ca
atare, prezenţa sa exclude existenţa vinovăţiei.

2.Condiţii
Din dispoziţiile articolului menţionat rezultă că pentru existenţa
constrângerii fizice este necesar să fie îndeplinite următoarele condiţii.
a.)să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală,deoarece numai în
astfel de situaţii se poate pune problema înlăturării caracterului penal al faptei.
Fapta poate fi executată atât printr-o acţiune, cât şi printr-o inacţiune.
b.)fapta respectivă a fost comisă datorită unei acţiuni exterioare de
constrângere fizică exercitată asupra făptuitorului, adică este urmarea constrângerii
energiei fizice sau a corpului persoane, care în felul acesta este în imposibilitate de
a se manifesta liber, potrivit propriei sale voinţe. Energia care-l determină pe
făptuitor să săvârşească fapta revăzută de legea penală poate fi o forţă umană, o
forţă a naturii, o energie mecanică, etc.
c.)constrângerea fizică exercitată să fie puternică, în sensul că ea
paralizează libertatea de voinţă a persoanei respective, care nu poate întreprinde
alte măsuri decât săvârşirea faptei. În stabilirea imposibilităţii de a se opune forţei
exterioare care exercită constrângerea, trebuie să se ţină seama atât de intensitatea
energiei străine, cât şi de persoana făptuitorului, de mijloacele de care dispune
acesta pentru a se opune forţei exterioare, de circumstanţele cauzei, etc.

Pagina 1 din 11
 3.Efectele constrângerii fizice.

Fapta comisă sub imperiul costrângerii fizice nu este infracţiune, deoarece îi

lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei şi, pe cale de consecinţă, nu atrage
răspunderea penală.
Constrângerea fizică produce efecte in personam, numai faţă de acele persoane
care au fost efectiv constrânse şi care nu s-au putut opune energiei exterioare.

CONSTRÂNGEREA MORALĂ

1.Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 25 din Cod penal - Există constrângere morală atunci când o
persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită unei „ ameninţări cu
un pericol grav pentru persoana sa ori a alteia, pericol care nu putea fi înlăturat
în alt mod”.
Constrângerea morală constă, în exercitarea unei presiuni pe care o persoană
o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, în aşa fel încât sub
stăpânirea unei temeri grave persoana constrânsă nu-şi mai poate dirija în mod
liber voinţa şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
În urma exercitării constrângerii agentului îi lipseşte atât voinţa (ca trăsătură
esenţială a infracţiunii), cât şi libertatea de acţiune şi voinţă (conţiţie de bază a
subiectului activ al infracţiunii).

2.Condiţii.
Existenţa constrângerii morale ca o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei presupune un număr de condiţii care este necesar a fi îndeplinite în mod
cumulativ.
a.) este necesar să se exercite asupra făptuitorului o acţiune de
constrângere, printr-o ameninţare, de către o altă persoană. Ameninţarea trebuie
să producă celui ameninţat o temere puternic, care îl constrânge să acţioneze în
sensul dorit de cel care ameninţă, făptuitorul neavând posibilitatea de a-şi
determina şi dirija singur voinţa. Cel care exercită ameninţarea trebuie să fie o
persoană fizică, care urmăreşte săvârşirea faptei prevăzute de legea penală prin
intermediul celui ameninţat. Ameninţarea poate fi directă sau indirectă, verbală sau
scrisă, ori prin alte mijloace de comunicare. Ea trebuie să fie serioasă (adică să
trezească în conştiinţa celui ameninţat convingerea că, dacă nu va săvârşi fapta
prevăzută de legea penală, răul cu care este ameninţat el sau o altă persoană se va
produce).

Pagina 2 din 11
 b.) ameninţarea să fie gravă, vizând un pericol pentru viaţa, libertatea,
integritatea corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori ale altei persoane. În
textul art. 46 C. pen. În vigoare nu se cere ca între răul cu care se ameninţă şi cel
care ar rezulta din săvârşirea faptei să existe o anumită proporţie, dar, cu toate
acestea putem trage concluzia că ele trebuie să fie valori aproximativ egale.
Constrângerea morală va avea efecte pe linia înlăturării caracterului penal al faptei
numai în măsura în care pericolul pe care îl vizează ameninţarea este actual sau
iminent, şi dacă acesta are un caracter injust.
c.) pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod, decât prin săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă de cel care
ameninţă. Dacă cel constrâns putea evita pericolul prin denunţare, prin alarmarea
autorităţilor sau pe alte căi, nu va mai opera contrângerea morală. În aprecierea
posibilităţilor concrete de înlăturare a pericolului sau a inevitabilităţii lui, se va ţine
seama de natura ameninţării, de mijloacele cu care aceasta se exercită, de starea
psihică a celui ameninţat, de împrejurările in care se adresează ameninţarea
respectivă.

3.Efectele contrângerii morale

Constrângerea morală, ca şi cea fizică, produce efecte in personam.
Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale, nu este infracţiune, fiind
săvârşită fără vinovăţie.

EXCESUL NEIMPUTABIL

Excesul neimputabil, ca şi cauză de neimputabilitate, este prevăzut de art.

26 din Noul Cod penal, care prevede că:
„(1)Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a depăşit, din cauza tulburării
sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
(2)Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana aflată în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul
comiterii faptei, că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat”.
Observăm o reglementare nouă, care regrupează dintr-o perspectivă diferită
de cea a codului in vigoare ipotezele de depăşire a proporţionalităţii în materia
legitimei apărări şi a stării de necesitate.
Una dintre condiţii pentru a opera efectul justificativ al legitimei apărări este
existenţa unei proporţionalităţi între apărare şi atac.

Pagina 3 din 11
 În reglementarea actuală este asimilată, prin excepţie , legitimei apărări,
situaţia în care depăşirea limitelor unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului
s-a datorat tulburării sau temerii provocate de atac.
În reglementarea viitoare această depăşire nu poate fi asimilată legitimei
apărări şi nu poate avea natura juridică a unei cauze justificative, pentru că ea nu
operează in rem, ci are la bază un element de factură subiectivă-starea de tulburare-
astfel că nu poate produce efecte decât în cazul persoanei care a acţionat în această
stare. De aceea, depăşirea proporţionalităţii in situaţia arătată constituie o cauză de
neimputabilitate.
Pentru a fi în prezenţa excesului neimputabil trebuie să fie îndeplinite toate
condiţiile atacului şi apărării, mai puţin proporţionalitatea.
În plus este necesar ca depăşirea să se fi datorat tulburării sau temerii
provocate de atac. Dacă depăşirea este datorată altor cauze (ex dorinţa de
răzbunare, sau săvârşirea faptei sub o puternică emoţie provocată de fapte
anterioare ale celeilalte părţi) nu vom avea un exces neimputabil, ci eventual un
exces scuzabil care ar putea constitui o circumstanţă atenuantă (de regulă dorinţa
de răzbunare nu constituie o circumstanţă atenuantă putând fi considerată în unele
cazuri un motiv chiar josnic).
În acelaşi mod se pune problema şi în cazul depăşirii proporţionalităţii în
ipoteza stării de necesitate. Astfel, reţinerea excesului neimputabil la starea de
necesitate este posibilă în cazul producerii unor urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi produs în absenţa intervenţiei, în măsura în care autorul nu şi-a dat
seama de acest lucru.

MINORITATEA

1.Noţiune şi caracterizare
Potrivit dispoziţiilor art. 27 in Noul Cod Penal- Nu constituie infracţiune /
nu este imputabilă „fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care,
la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde
penal”. Minorul în limitele prevăzute de art. 113 C. Pen în vigoare, se află in
cadrul unui proces natural de dezvoltare organică şi psihică pe o treaptă inferioară
şi este lipsit de capacitatea de a înţelege şi de a-şi manifesta voinţa potrivit
cerinţelor legii penale. Lipsa dicernământului înlătură vinovăţia făptuitorului şi pe
cale de consecinţă şi caracterul penal al faptei.

2. Condiţiile minorităţii
a.) Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală.
b.)Fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale
pentru a răspunde penal. Potrivit art. 113 C. Pen. minorul care nu a împlinit vârsta
Pagina 4 din 11
de 14 ani nu răspunde penal, iar minorii între 14-16 ani răspund penal numai dacă
se dovedeşte că au săvârşit fapta cu discernământ. După împlinirea vârstei de 16
ani minorii răspund penal, dar potrivit unui sistem specific de sancţiuni.
c.) Minoritatea făptuitorului trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei.
Această condiţie se referă la faptul că starea minorului de natură să înlăture
caracterul penal al faptei (sub 14 ani sau între 14-16 ani, dar nu are discernământ)
trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi pe întraga perioadă de executare a
acesteia.

3.Efectele minorităţii
Minoritatea face ca fapta să nu constituie infracţiune şi pe cale de consecinţă
să nu pună problema răspunderii penale a făptuitorului. Având în vedere că
minoritatea se referă la o persoană determinată, ea va produce efecte numai faţă de
făptuitorul minor.

IRESPONSABILITATEA

1.Noţiune şi caracterizare
Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Cod Penal -. nu constituie infracţiunea / nu
este imputabilă „fapta prevăzută de legea penală dacă faptuitorul, în momentul
săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi
dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Iresponsabilitatea este acea stare de incapacitate psihofizică a unei persoane
care nu-şi poate da seama de caracterul, sensul şi valoarea socială morală şi
juridică a faptelor pe care le săvârşeşte şi a urmărilor acestora sau care nu-şi poate
determina şi dirigui în mod normal voinţa, în raport cu faptele ei.
Caracteristică stării de iresponsabilitate este deci lipsa acelor facultăţi
psihice ale persoanei, care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia
actelor sale de conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele (factorul
volitiv).
Cauzele care determină iresponsabilitatea pot fi diferite: starea de
subdezvoltare psihică datorată diferitelor anomalii (idioţenie, cretinism,
infantilism, debilitate mintală), tulburări psihice provocate de intoxicaţii (prin
alcool, toxice, stupefiante, alimente alterate, etc.), boli neuropsihice (nebunie,
nevroze, psihoze).fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin).
În raport cu aceste cauze şi cu efectele lor, starea de incapacitate psihică
poate fi permanentă sau trecătoare, cunoscând intervalele de luciditate. De
asemenea, poate fi înnăscută sau survenită. Oricare ar fi cauza şi durata
iresponsabilităţii, pentru ca aceasta să înlăture caracterul penal al faptei, trebuie să
Pagina 5 din 11
fie totală, adică să lipsească complet capacitatea psihică. Dacă aceasta este parţială,
nu înlătură caracterul penal al faptei, dar se va ţine seama de ea la individualizarea
pedepsei.

2.Condiţiile stării de iresponsabilitate.

a.) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, adică o acţiune sau
inacţiune incriminată de Codul penal ori un alt act normativ.
b.) datorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost in stare
sa-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori să nu fi putut fi stăpân pe ele.
Starea de incapacitate decurge din lipsa posibilităţii de a înţelege caracterul faptei,
care presupune fie lipsa de discernământ, fie stare de inconştienţă sau lipsa
capacităţii de a-şi determina şi dirija manifestările de voinţă, care presupune fie
impulsivitate irezistibilă, fie indiferentism total. Iresponsabilitatea poate fi deci
de ordin intelectiv sau volitiv.
c.) starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei
mintale sau altor cauze, care determină stări anormale. Nu constituie caz de
iresponsabilitate în sensul art.48 neputinţa e a-şi da seama de acţiunile sau
inacţiunile sale sau neputinţa de a le stăpânii, când această neputinţă provine din
cauza lipsei de maturitate psihică (minoritatea făptuitorului) sau din ignoranţa sau
eroarea de fapt.
d.) starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul
săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a
efectua actele prin care s-a săvârşit sau s-a contribuit la săvârşirea faptei.
Condiţia nu este îndeplinită dacă înăuntrul intervalului de timp cât a durat
săvârşirea faptei făptuitorul şi-a recăpătat la un moment dat capacitatea psihică şi a
continuat totuşi săvârşirea infracţiunii. De asemenea, nu poate fi considerat în stare
de iresponsabilitate nici făptuitorul care se află din culpa sa în stare de
inconştienţă.

3.Efectele iresponsabilităţii
Lipsind responsabilitatea, fapta săvârşită nu întruneşte trăsătura vinovăţiei,
ceea ce duce la înlăturarea caracterului pena la faptei.

Intoxicatia

1.Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 29 in C.Pen. nu este imputabilă „fapta prevăzută de legea
penală, săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să își
dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale, ori nu putea să le controleze, din
cauza intoxicației involuntare cu alcool sau alte substanțe psihoactive”.
Pagina 6 din 11
 Beţia cum se numea în vechea reglementare sau intoxicatia este o stare
psihofizică anormală în care se găseşte o persoană, datorită efectelor pe care le au
asupra organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale substanţe excitante sau
narcotice consumate de acea persoană ori introduse în corpul său. Cea mai
frecventă stare de beţie este beţia alcoolică sau intoxicaţia etilică.

Felurile intoxicației :
-după atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de intoxicație se face
distincţie între intoxicația accidentală, provocată independent de voinţa persoanei
în cauză, şi intoxicația voluntară. Intoxicația voluntară poate fi la rândul său
simplă, când este produsă fără ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, si
preordinată, când persoana şi-a provocat anume starea de beţie in vederea
săvârşirii unei infracţiuni. De asemenea beţia voluntară poate fi ocazională, când o
persoană consumă întâmplător băuturi alcoolice, sau cronică atunci când apare ca
o stare permanentă, o obişnuinţă.
-după gradul de intoxicaţie aceasta poate fi completă, când se ajunge la
cvasi-paralizarea completă a energiei fizice şi a facultăţilor psihice, ori incompletă,
când procesul de intoxicare se află în faze incipiente, determinând o slăbire a
capacităţii de autocontrol şi autodirijare a actelor de conduită.

Dintre toate formele intoxicației, singura care are ca efect înlăturarea

caracterului penal al faptei săvârşite sub influenţa ei este intoxicația accidentală
completă.

2.Condiţiile stării de intoxicație:

a.)Făptuitorul să se fi găsit în momentul, sau eventual, în tot timpul
săvârşirii faptei în stare de intoxicație produsă de alcool sau de alte substanţe.
Dacă activitatea de săvârşire a durat un interval mai lung de timp, iar starea de
beţie nu a existat decât intr-o fracţiune a acestui interval, condiţia nu va fi
îndeplinită.
Cu atât mai mult nu poate fi socotită ca satisfăcută condiţia în cazul în care
starea de beţie a existat anterior sau posterior momentului săvârşirii faptei.
b.)Starea de intoxicație să fi fost accidentală, adică provocată fortuit,
independent de voinţa făptuitorului.
c.)Starea de intoxicație să fie completă, respectiv persoana să nu-şi mai dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de urmările şi de pericolul social al
acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele.

Pagina 7 din 11
 d.)Fapta săvârşită de persoana aflată în stare de intoxicație să fie prevăzută
de legea penală. Nu are importanţă dacă fapta s-a consumat sau a rămas în fază de
tentativă ori dacă făptuitorul este autor, instigator sau complice.

3.Efectele intoxicației
Intoxicația accidentală completă – când este stabilită de organele judiciare –
face ca fapta să nu constituie infracţiune şi pe cale de consecinţă, să nu se pună
problema răspunderii penale a făptuitorului.

EROAREA

1.Noţiune şi caracterizare
Potrivit dispoziţiilor art. 30 C.pen., eroarea constă în necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită, de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau
împrejurări, de care depinde caracterul penal al faptei
Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu
a cunoscut-o în momentul săvârşirii infracţiunii.
Dispoziţiile de mai sus se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea
penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
Această cauză constă în aceea că făptuitorul, deşi are capacitate psihică în
momentul săvârşirii unei fapte, îşi reprezintă greşit realitatea, deoarece nu cunoaşte
anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la momentul respectiv ori le
cunoaşte greşit sau deformat, astfel încât, în ambele situaţii există o discordanţă
între realitatea obiectivă şi imaginea pe care şi-o face acea persoană despre
realitate.

1. Clasificarea erorii în dreptul penal

A. După obiectul asupra căruia poartă eroarea, aceasta se clasifică în:
a.)eroare de fapt, există când făptuitorul, în momentul comiterii faptei nu a
cunoscut ori a cunoscut greşit o stare, situaţie sau împrejurare de care ţinea
caracterul penal al faptei.
b.) eroare de drept, constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei
norme de drept.
B. În funcţie de întinderea efectelor juridice se face deosebire între:
a.)eroarea principală, când poartă asupra unui element costitutiv al
înfracţiunii, iar incidenţa sa are drept efect înlăturarea caracterului penal al faptei.
b.)eroarea secundară, când priveşte o circumstanţă agravantă legală,iar
existenţa ei are ca efect înlăturarea caracterului calificat al faptei concret săvârşite.
Pagina 8 din 11
 C. În raport de factorii care au determinat eroarea găsim:
a.)eroare prin necunoaştere, provine în mod obişnuit din lipsă de cultură ,
fie generală, fie limitată la un anumit sector de cunoştinţe.
b.)eroare prin amăgire, se caracterizează prin aceea că ea a fost provocată
printr-o acţiune de înşelare, de speculare a bunei-credinţe, execritată de o persoană
asupra latei persoane.
D. Potrivit criteriului posibilităţii de evitare a erorii, deosebim între:
a.)eroare de neînlăturat (invincibilă), atunci când necunoaşterea a fost atât
de completă încât era exclus ca în mintea persoanei aflată în eroare să apară o cât
de slabă preocupare de a proceda la o verificare cu privire la ceea ce ignora.
b.)eroare înlăturabilă (vincibilă), când cel aflat în eroare, dacă ar fi fost mai
atent si-ar fi putut da seama că greşeşte, ori ar fi simţit nevoia să verifice, pentru a
clarifica situaţia şi a elimina îndoiala.

2. Condiţii
a.) Făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
b.) Făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa vreunei
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei
respective sau o circumstanţă agravantă.
c.) Eroarea să existe în momentul săvârşirii faptei, cu alte cuvinte făptuitorul să
nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit, în momentul săvârşirii faptei,
existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal
al faptei sau o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.

4.Efectele erorii
După cum eroare poartă asupra unei împrejurări constitutive a infracşiunii
sau asupra unei circumstanţe agravante, produce următoarele efecte:
-dacă priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care depinde caracterul
penal al faptei, fapta nu constituie infracţiune şi deci se înlătură total răspunderea
penală.
-dacă priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infracţiune,
înlăturându-se răspunderea pentru forma agravată a infracţiunii, cu reţinerea
răspunderii pentru forma simplă a faptei penale.

Eroarea asupra elementelor constitutive are ca efect, în măsura în care este

invincibilă, înlăturarea vinovăţiei din structura laturii subiective. Întra-adevăr,
întrucât autorul se înşală în privinţa unei împrejurări indicate în conţinutul
infracţiunii, eroarea afectează unul din elementele intenţiei-elementul intelectiv. În
Pagina 9 din 11
absenţa acestuia nu se mai poate vorbi despre o intenţie, astfel că este exclusă
răspunderea pentru o faptă intenţionată.
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei poartă asupra interdicţiei privind
comportamentul în cauză, asupra caracterului său ilegal. În acest caz autorul este
constient de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, dar consideră că fapta
sa este autorizată de ordinea publică, ceea ce în realitate nu se întâmplă.
Eroarea asupra elementelor constitutive şi eroare asupra caracterului ilicit al
faptei se pot înfăţişa atât ca eroare de fapt cât şi ca eroare de drept.
Consacrând eroarea asupra caracterului ilicit, Noul Cod penal, spre
deosebire de reglementarea actuală, consacră şi eroarea asupra unei norme penale.
Această eroare produce efecte, aşa cum arătam, doar în ipoteza în care este
invincibilă, astfel încât ea va fi foarte rar reţinută în cauză.

CAZUL FORTUIT

1.Noţiune şi caracterizare
Potrivit art. 31 C.Pen nu constituie infracţiune / nu este imputabila „ fapta
prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care
nu putea fi prevăzută”.
Cu alte cuvinte, întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană, se
suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcţia şi
rezultatul firesc al faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei fapte
prevăzute de legea penală.
Caracterul penal al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a fost în
imposibilitatea de a prevedea intenţia energiei străine care a produs rezulatul, ceea
ce înseamnă că el nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă intenţia acelei
împrejurări care s-a produs peste activitatea sa şi rezultatul care a survenit în urma
acestei suprapuneri, ceea ce presupune că a lipsit factorul intelectiv.

2.Condiţiile cazului fortuit :

Cazul fortuit trebuie să se grefeze de anumite condiţii absolut necesare pentru a
produce efecte pe linia înlăturării caracterului penal al faptei.
a.)În primul rând trebuie să se săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală. Prin urmare, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului a avut ca rezultat o faptă
prevăzută de legea penală, deoarece numai în astfel de situaţii se poate pune
problema înlăturării caracterului penal al faptei.
b.)Fapta săvârşită să fie rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni peste care s-a
suprapus însă o anumită împrejurare care a provocat rezultatul periculos.
Rezultatul faptei, adică urmarea fizică produsă de acţiunea sau inacţiunea
Pagina 10 din 11
făptuitorului, trebuie să fie consecinţa unei împrejurări a cărei intervenţie nu a
putut fi prevăzută. Împrejurările care se suprapun peste acţiunea sau inacţiunea
persoanei pot veni de la forţele naturii (inundaţii, cutremure, trăsnete) de la
instalaţii tehnice, mijloace mecanice (explozii, scurtcircuite), sau chiar de la
persoana umană (starea de inconştienţă provocată de o boală), etc.
c.)Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării care a determinat producerea rezultatului . Deşi astfel de împrejurări
sunt cunoscute, imprevizibil este momentul apariţiei lor. Imposibilitatea de
prevedere trebuie să fie obiectivă în sensul că, în situaţia dată nicio persoană, oricât
de perspicace şi diligentă ar fi fost ea, nu poate să prevadă intervenţia împrejurării
care a determinat producerea rezultatului dăunător.

3.Efectele cazului fortuit.

Fapta comisă în condiţiile cazului fortuit nu constituie infracţiune deoarece îi
lipseşte vinovăţia, făptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea
împrejurării care, suprapusă peste acţiunea sa, a condus la apariţia urmării
periculoase sub aspect material.

Pagina 11 din 11