Fundamente ale culturii române

-Studiu de caz-

realizat de: profesor coordonator:

Mafteiu Amalia Trifan Deniz
Niță Andreea
Mihai Bianca
Iatan Maria
 Cuprins
I. Introducere..........................................................................................................3
II. Originea limbii române......................................................................................4
III. Etapele dezvoltării limbii române......................................................................5
1. Procesul de formare.............................................................5
2. Etapa românei comune........................................................5
3. Etapa preliterară..................................................................6
4. Etapa literară veche.............................................................8
5. Etapa de tranziție spre limba română literară modernă......11
6. Limba română literară modernă.........................................13
IV. Bibliografie......................................................................................................16

2
 I. Introducere

“Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii.”

Mihai Eminescu
Ce este limba română?
1) Ca fenomen social, limba este principalul mijloc de comunicare între membrii unei
colectivități umane, istoricește constituit, alcătuit din mai multe sisteme. Produs al
societății umane, limbajul este o facultate exclusiv omenească, mod de folosire a unei
limbi, mijloc general de comunicare în activitatea oamenilor.

2) Din punct de vedere genealogic, limba română este limba latină vorbită neîntrerupt,
în spațiul carpato-danubiano-pontic, în primele secole ale erei noastre, care se
dezvoltă pe un substrat traco-dacic și care devine, după destrămarea Imperiului
Roman, un idiom romanic. Limba națională română (comună unei națiuni) s-a format
în anumite condiții istorice.

Vocabularul sau lexicul unei limbi este reprezentat de totalitatea unităților lexicale
(cuvintelor) care există și care au existat, cândva, în limba respectivă. Există o
lexicologie sincronică sau descriptivă, care studiază vocabularul unei limbi la un
moment dat al existenței sale, și o lexicologie diacronică sau istorică, ce studiază
evoluția vocabularului de-a lungul timpului.

Definiția limbii române

Conform definiției lui Al. Rosetti extrasă din “Istoria limbii române”, „Limba română
este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman,
cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud, Dardania,
Moesia inferioară şi superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste
provincii şi până în zilele noastre.”
Limba română este limba utilizată de locuitorii spațiului Carpato-Danubiano-Pontic
din cele mai vechi timpuri până în prezent. Cu o vechime de peste 2000 de ani, limba
română a demonstrat o mare rezistență, dând însă dovadă și de suplețe (contactul cu
populațiile slave, turce, maghiare, au dus la împrumuturi semnificative în structura
lexicală) în mișcările lexicale și gramaticale.

3
 II. Originea limbii române

Romanizarea generată de războaiele daco-romane ( anii 101-102 şi 105-106), a

rezultat în întemeirea unui popor romanic cu elemente de geneză latină şi dacică.
Astfel, limba română face parte din familia limbilor romanice, întrucât aceasta
descinde din latina vorbită pe întinderea Imperiului Roman. Alte limbi neolatine sunt
franceza, spaniola, italiana, portugheza, catalana, dialectele retoromane, provensala şi
dalmata. La baza acestor limbi stă latina vulgară, mai precis, latina vorbită de
cuceritori, limba militarilor, a administraţiei imperiale, limba veteranilor, pe care îi
lăsau în provincii legiunile, şi a coloniştilor, limba stăpânilor. Populaţiile din provincii
au preluat această limbă şi, din amestecul cu graiurile locale, s-au alcătuit — prin
procese de durată— noile limbi romanice.

Limba română e o limbă romanică din punct de vedere al structurii ei, morfologiei,
sintaxei şi elementelor fundamentale ale lexicului, acelea de întrebuinţare permanentă,
de circulaţie intenseă, sunt latine. Pentru toate categoriile esențiale ale vieţii omeneşti
întrebuinţăm termeni latini. Ceea ce au adăugat mai apoi slavii, în mai mare măsura,
popoarele turceşti, în mai mică, nu a putut modifica acest caracter iniţial al limbii
noastre. Tot Romanii au dat şi numele poporului nostru. Ruman (forma Roman este
mai nouă, din timpurile moderne), deriva direct din numele foştilor stapânitori ai
Daciei. El este numele cel mai vechi al poporului nostru. Străinii slavii şi germanii
după ei Tracii ne-au zis Vlahi (Vlasi, Ulaghi, Olahi) ; noi înşine ne-am numit unii pe
alţii luându-ne după unităţile geografice şi Munteni, Moldoveni, Ardeleni, Bănăţeni.
Numele însa generic al neamului nostru, acela care cuprinde pe toţi cei de o limba şi
de o lege, a fost şi rămâne numele vechiu de rumân sau român.

În ceea ce priveşte limba, nu ştim cât datorăm Dacilor. Fiindcă nu cunoaştem decât
foarte puţin limba lor. Cele câteva nume de plante medicinale, de persoane, de
localităţi şi de râuri care s-au păstrat, sunt cu totul insuficiente pentru a putea preciza
moştenirea dată în limba română.

Ultimele cercetări filologice admit câteva zeci de cuvinte ca provenind din limba dacă.
Unele privesc trupul omenesc (ceafă, grumaz), altele păstoritul (strungă, ţarc, mânz),

4
o a treia categorie sunt nume de plante şi animale (brad, mazăre, şopârlă, viezure),
altele, în sfârşit, se referă la pământ sau la locuinţă (baltă, mal, gard). Tot dacice sunt
si sufixele, atât de frecvente si de caracteristic româneşti : -esc, eşte .De asemenea, am
păstrat de la dac denumiri de ape (Dunărea, Nirzava, Someşul) .

III. Etapele dezvoltării limbii române

1. Procesul de formare a limbii române:

Nașterea limbii române a fost un proces îndelungat și complex, care s-a derulat
simultan cu formarea poporului român. După războiul de cucerire a Daciei de către
romani (105-106), se produce procesul de romanizare a geto-dacilor, iar limba latină e
însușită de către băștinași. Din contopirea romanilor cu geto-dacii s-a născut poporul
român, iar peste limba geto-dacă s-a suprapus limba latină vulgară/ populară, din care
s-a născut limba română. Se poate menționa o primă etapă a formării limbii române în
secolele VI-VII, dar o desăvârșire a trăsăturilor caracteristice mai bine conturate are
loc până în secolul al IX-lea.
Limba română este o limbă romanică sau neolatină, la fel ca franceza, italiana,
portugheza, spaniola; provensala, catalana, retoromana și dalmata (ultima, dispărută
către sfârșitul secolului al XlX-lea). Toate limbile romanice s-au format din limba
latină și au evoluat diferit de la o națiune la alta, in decurs de câteva secole, pe
teritoriile cucerite și stăpânite de români (Galia, Peninsula Iberica, Dalmatia, Dacia).
Limbile romanice se aseamănă prin structura gramaticală și prin cea mai mare parte a
vocabularului. Spre deosebire de alte limbi romanice, limba română este o limbă
unitară, adică se vorbește la fel pe întreg teritoriul țării, cu variații regionale puțin
semnificative, iar limba română vorbită este foarte apropiata de limba română literară.

2. Etapa românei comune

Procesul de transformare a latinei populare durează câteva secole şi are anumite

particularităţi în nordul şi sudul Dunării. Oprimă fază evolutivă este apariţia limbii
române comune (protoromână, străromână sau română primitivă) din latina populară.
Unitatea românei comune (limbă neatestată, ci refăcută de filologi) este divizată de
evoluţia istorică.

5
Prin aşezarea slaviilor şi a bulgarilor în zona sud-dunăreană au loc strămutări de
populaţie românească (înfiinţarea statului slavo-bulgar şi creştinarea populaţiei),
rezultatul fiind apariţia celor patru dialecte româneşti: dacoromân în nordul Dunării,
iar în sud, aromân, meglenoromân, istororomân. Cele patru dialecte au trăsături
gramaticale şi lexicale asemănătoare, dar există între ele şi destule diferenţe.

Sintagma limba română comună este o convenţie propusă şi acceptată de lingvişti

pentru a denumi idiomul cu ajutorul căruia comunicau vorbitorii aşezaţi în spaţiul
romanizat din stânga şi din dreapta Dunării. În definiţia dată de Sextil Puşcariu,
româna comună era „limba vorbită de strămoşii dacoromânilor, aromânilor,
megleniţilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură dintre ei să fie întreruptă”
(Sextil Puşcariu, Cercetări şi studii, Bucureşti, 1974, p. 58). Lipsită de atestări
documentare, limba română comună i-a obligat pe lingvişti să încerce „să întrevadă
trăsăturile comune şi să restabilească forma originară” (Sextil Puşcariu, Asupra
reconstrucţiei românei primitive, în vol. Cercetări şi studii, p. 58), să ajungă la
„aspectul general al tuturor schemelor lingvistice existente la un moment dat” (Is -
toria limbii române, vol. II, p. 17). Ea reflecta, prin unitatea ei (Al. Rosetti), însăşi
unitatea comunităţii vorbitorilor (exprimată şi teritorial, şi pe palierul civilizaţiei). Mai
târziu, această unitate arhaică — datorată coerenţei latinei dunărene şi formată într-un
proces lent, care a durat câteva veacuri — s-a destrămat în timp şi au apărut cele patru
dialecte ro mâneşti: dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân.

3. Etapa preliterară

Secolele al XIII-lea şi al XVI-lea marchează răstimpul dintre destrămarea românei

comune şi apariţia scrisului în limba română (cu atestări databile, procesul începând,
cu siguranţă, în ultima parte a secolului al XV-lea). Este vorba de acel timp când pe
pământul românesc se produc coagulări de tip politico-administrativ: astfel, Gesta
Hungarorum, o cronică maghiară anonimă din secolul al XIII-lea, menţionează că, în
veacul al IX-lea, teritoriul dintre Dunăre şi Mureş era condus de voievodul român
Glad, că între Tisa, Someş şi Mureş stăpânea voievodul Menumorut, iar în Podişul
Transilvaniei se afla voievodatul lui Gelu; în acelaşi veac, al XIII-lea, în 1247,
Diploma cavalerilor ioaniţi vorbeşte despre cnezatele din Țara Românească stăpânite

6
de Farcaş, Ioan, Seneslau şi Litovoi. Aceste nuclee de organizare teritorială
culminează cu acţiunile „descălecătorilor” Basarab I şi Bogdan I, cei ce adună sub
sceptrele lor, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, micile formaţiuni existente,
întemeind Țara Românească şi Moldova. Transilvania a intrat în Regatul Maghiar, dar
s-a bucurat de o autonomie relativă, fiind condusă de voievozi.
Și pentru această perioadă lipsesc, din păcate, textele care ar putea vorbi despre
evoluţia limbii române. Lingviştii şi filologii au căutat însă, prin cercetări sistematice,
toate informaţiile utilizabile şi le-au găsit în scrieri alcătuite pe teritoriul românesc sau
în proximitatea lui, redactate în latină, în maghiară şi, cu precădere, în slavonă.
Rezervorul cel mai important în această privinţă l-au furnizat aşa-zisele texte slavo-
române, adică textele slavone scrise pe teritoriul românesc. Dacă inscripţiile slave
rămân oarecum izolate (chiar prin vechimea lor remarcabilă: cea de la Mircea Vodă,
judeţul Constanţa, poartă chiar o dată — anul 943, cele din grotele de la Murfatlar pot
fi plasate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul celui de-al XI-lea; la fel, cea de la
Bucov, de lângă Ploieşti), documentele emise de cancelariile domneşti (în Țara
Românească, hrisovul cel mai vechi este din anul 1374; pentru Moldova, prima
atestare aparţine anului 1388, iar din Transilvania s-au păstrat acte datând din 1462–
1463) formează un ansamblu divers şi bogat, bine organizat, cu stratificări şi categorii
clar definite în funcţie de destinaţia actelor respective.
Mai târziu, curentul slavonesc a fost întegrat prin împrejurări politice: cucerirea ţărilor
sud-slave de cătră Turci, la sfârşitul secolului al XIV-lea, provocă emigrarea unui
important element sud-slav în principatele de la nordul Dunărei, care deveniră
protectoare ale slavonismului ortodox. Sârbul Nicodim înfiinţează primele mănăristiri
în Țara Românească şi în Ardealul vecin, iar ucenicii săi trec în Moldova. Tot atunci,
ortodoxismul de limbg slavă îşi avea reprezentanţii în nordul Ardealului: în 1391,
fraţii Balica si Drag închină mănăstirea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Peri
(Maramureş), Patriarhiei din Constantinopol, şi obtin pentru dânsa privilegiul de
stravropighie.
Literatura română de expresie slavonă dispune şi de o scriere capitală pentru evoluţia
genului parenetic în spaţiul postbizantin — Ȋnvățăturile lui Neagoe Basarab către fiul
său Theodosie (1520–1521), operă de pedagogie monarhică („sfaturi pentru prinţ”) cu
un vădit caracter enciclopedic. Se adaugă scrierile religioase aparţinând unor „genuri”
felurite: lirică religioasă (la sfârşitul secolului al XV-lea, monahul Filotei de la Cozia
a compus nişte imnuri denumite Pripeale), hagiografie (Mucenicia sfântului Ioan cel

7
Nou de la Suceava, compusă în preajma anului 1415) etc. Cuvinte româneşti au
pătruns şi în documentele latineşti scrise în Transilvania de timpuriu (căci statutul
limbii latine devine unul oficial în ce pând abia din secolul al XI-lea). Limba latină
este folositã în Cancelaria voievozilor Transilvaniei, fiind impusă în actul utilizării ei,
prin şcoli, şi protejată de oficialităţi.
Chiar dacă apariţiile lor au fost sporadice — în veacul al XVI-lea, românismele din
hrisoavele scrise în slavonă se apropie de 400 —, cu ajutorul lexemelor româneşti,
lingviştii au reuşit să precizeze momente importante din istoria limbii române, din
mersul prin timp al feluritelor categorii gramaticale (substantivele incluse în aceste
documente i-au informat în legătură cu desinenţele de număr sau cu flexiunea acestora
la singular ori la plural)

4. Etapa literară veche

Începând din secolul al XVI-lea, scrisul În limba română a devenit biruitor, iar limba
română, fixată de acum în texte, își dezvăluise fazele evoluției sale, marcându-și
istoria. Cultura română renunță la haina de împrumut a slavonei, își creează propriile
instrumente de șlefuire și îmbracă valorile originale în limba națională, descoperindu-i
virtuțile.
Perioada României literare vechi se înscrie între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea:
începe odată cu primele manuscrise şi continuă cu primele tipărituri. Este limba
textelor religioase a cronicilor, a celor dintâi texte juridice, a primelor pagini literare
ale scriitorilor umanişti.

Cel dintâi monument de limbă și stil (conform opiniei lui P. P. Panaitescu) este
considerată “Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” către judele Johannes Benkner al
Brașovului, document nedatat, dar așezat în timp de Nicolae Iorga în 1521. Imagine
elocventă a felului în care arăta limba română în veacul al XVI-lea, Scrisoarea lui
Neacșu confirmă originea latină a limbii române, unitatea și continuitatea limbii,
precum și a poporului român.

8
Mudromu I plemenitomu I čistitomu I bogom darovannomu jupan Haniș Begner ot Brașov
mnogo zdraviie ot Neacșul ot Dlăgopole.

I pak dau știre domniie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eșit den
Sofiia, și aimintrea nu e, și se-au dus în sus
pre Dunăre.
I pak să știi domniia ta că au venit un om
de la Nicopoe de miie me-au spus că au
văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii
ce știi și domniia-ta pre Dunăre în sus.
I pak să știi că bagă den toate orașele câte
50 de omini să fie în ajutor în corabii.
I pak să știi cumu se-au prins nește meșter
den Țarigrad cum vor treace aceale
corabii la locul cela strimtul ce știi și
domniia ta.
I pak spui domniie tale de lucrul lu Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaș și
de genere-miiu Negre, cumu i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pre io-i va fi voia,
pren Țeara Rumânească, iară el să treacă.
I pak să știi domniiata că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos
de domniiele voastre.
I pak spui domniietale ca mai marele miu de ce am înțeles și eu. Eu spui domniietale iară
domniiata ești înțelept și aceste cuvinte să ții domniiata la tine, să nu știe umini mulți, și
domniiele vostre să vă păziți cum știți mai bine.

I bog te veselit. Amin.

Din anii 20 ai secolului al XVII-lea, supranumit „secolul de aur”, și până în primele

decenii ale veacului al XVIII-lea, literatura română acumulează o zestre importantă,
întreprinde operații capitale de constituire și de modernizare a sistemului genurilor
literare. Lângă speciile literaturii religioase, precumpănitoare în secolul al XVI-lea și
reprezentate în bună măsură de traduceri și de copii ale textelor slavone, își face
apariția literatura laică. Odată instalate, formele laice intră rapid într-un proces de
diversificare tematică și de achiziționare a unor modalități artistice noi, toate
însemnând acumulări în depozitul de mijloace stilistice ale limbii române.

9
Istoriografia este, fără îndoială, genul literar dominant, iar reprezentanții ei — Grigore
Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Mihail Moxa (cel care face racordarea istoriei
naționale cu mersul universal al evenimentelor), Radu Greceanu, Radu Popescu,
Constantin Cantacuzino stolnicul și alți cărturari — alcătuiesc „secțiunea de aur” a
scrisului istoriografic medieval. și va urma, la începutul secolului al XVIII-lea,
Dimitrie Cantemir, primul scriitor român al epocii moderne, care va continua
dialogurile importante începute de predecesori (cu erudiții conaționali și cu savanții
străini), luminând începuturile neamului (pregătind, astfel, viitoarele sinteze de istorie
națională) și comunicând învățaților Europei marile adevăruri legate de ființa
poporului său.

Oratoria — atât cea laică (discursurile politice, diplomatice, panegiricele), cât și cea
religioasă (predicile) — are în Varlaam (mitropolitul Moldovei) și în Antim Ivireanul
(tipograf eminent, scriitor și înalt ierarh al Țării Românești) prețuitori ai tradiției
bizantine și, deopotrivă, ai înnoirilor retorice și tematice. Lucrãrile Cartea românească
de învățătură (1643) a mitropolitului Varlaam și Didahiile compuse de Antim
Ivireanul constituie momente de incontestabilă performanță ale elocvenței ecleziastice,
victorii incontestabile ale scrisului românesc.

Prin Dosoftei, și el mitropolit al Moldovei, literatura română a intrat în posesia

limbajului liric (Psaltirea pre versuri tocmită..., 1673) și a limbajului liturgic
(Dumnedzăiasca Liturghie, 1679). Cărturarii Bisericii apărau vechea credință
ortodoxă a românilor (mitropolitul Varlaam va redacta, în 1645, Răspunsul împotriva
Catehismului calvinesc), pregăteau ridicarea limbii române la rangul de limbă de cult
(lui Dosoftei, care tălmăcea, în 1679, liturghiile fundamentale, îi va urma, în 1713,
Antim Ivireanul) și nu se sfiau să colaboreze cu învățații laici pentru împlinirea
misiunilor importante. În urma acestei cooperări, limba română a trecut, în secolul al
XVII-lea, examenul ei fundamental (început cândva, în 1582, prin tipărirea Paliei de
la Orăștie și continuat, în 1648, prin Noul Testament de la Bălgrad al mitropolitului
Simion Ștefan), reprezentat de imprimarea, în anul 1688, a Bibliei de la București, cea
dintâi tălmăcire românească integrală a Vechiului și a Noului Testament, carte
teologică îndeplinind o nobilă funcție unificatoare la nivelul limbii române literare.

10
Traduse și prelucrate după colecții de legi romano-bizantine, primele texte juridice
românești de interes laic marchează introducerea oficială a limbii române în
administrație. Prin ele, s-au pus în circulație unele formule specifice și o terminologie
juridică, elemente pe care s-a întemeiat primul dintre stilurile limbii române: stilul
administrativ. Cunoscută și sub denumirea de Pravila lui Vasile Lupu, Cartea
românească de învățătură, „din multe scripturi tălmăcite din limba ilenească pe limba
românească”, a fost tradusă de Eustratie Logofătul, cărturar și traducător. Îndreptarea
legii este un alt amplu text de legi, cunoscut și sub numele de Pravila lui Matei
Basarab.

Cele mai cunoscute și mai răspândite scrieri laice din epoca veche a culturii noastre au
fost traducerile din cărțile populare. Cărțile populare sunt traduceri ale unor texte
medievale laice, reprezentând romane, aforisme, povești, basme, fabule, în general o
literatură complexă, de origine greacă și orientală, cu o largă circulație în Europa. În
lipsa scrierilor artistice originale, ele au alcătuit „literatura de imaginație, prin care s-
au desfătat în ceasurile de recreare sufletele dornice de ficțiune ale cărturarilor din
trecut și, prin ei, ale maselor populare”. (N. Cartojan, Cărțile populare în literatura
românească)

Deci, apariția actelor, traducerilor religioase, tipăriturilor, testamentelor, scrisorilor,

precum și a documentelor juridice au contribuit la dezvoltarea și modernizarea limbii,
întrucât prin intermediul lor se constituie variantele principale ale limbii române
literare și se definitizează forma scrisă a acestora.

5. Literatura română premodernă

Literatura română premodernă, cunoscută și ca perioada de tranziție spre literatura

modernă este plasată pe axa timpului între 1780-1821. Altfel spus, această perioadă
domină ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, ea continuând în mare parte
programul cultural propus de umaniști, curentul literar care se dezvoltă în această
perioadă fiind iluminismul, urmat mai târziu de clasicism.
Mișcarea literară începută în Transilvania, cunoscută sub denumirea de Școala
Ardeleană are ca principal scop continuarea ideilor lansate de Grigore Ureche, Miron

11
Costin, Ion Neculce și anume recunoașterea caracterului latin al limbii și al poporului
român.
Deși scriitorii în acea perioadă nu se ridicau la cele mai înalte standarde, totuși prin
traducerile și imitațiile lor au contribuit la formarea bazei pentru limba și literatura
română, știut fiind faptul că una dintre reușitele corifeilor Școlii Ardelene a fost
introducerea alfabetului latin și renunțarea la cel chirilic.
Ei militau pentru emanciparea politică a românilor din Transilvania și unirea tuturor
românilor într-o singură țară, contribuția lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru
Maior fiind, în acest sens, edificatoare prin lucrările lor. O altă lucrare important este
și Țiganiada, scrisă de Ioan-Budai Deleanu, prima epopee în limba română.
Tot în această perioadă apare și una dintre primele gramatici românești, coordonată de
Ienăchiță Văcărescu, precum și alte lucrări importante pentru poporul român. Poezia
lui Iancu Văcărescu este o inovație pentru literatura din acea perioadă. Cu o structură
clasică a versurilor, poezia sa dovedește un ritm dinamic ce lasă un ecou puternic.
Dacă scrierile predecesorilor constau în introducerea unor secvențe lirice în versuri de
inspirație religioasă, odată cu etapa premodernă și afirmarea poeților Văcărești sau a
scrierile lui Costache Conachi, poezia capătă viață și expresivitate.
Ȋn 1828, în Gramatica romanească, semnată I. Eliad, el propunea simplificarea
alfabetului chirilic şi, implicit, principiul fonetic al scrierii, prin renunţarea la o serie
de slove socotite inutile. Ȋn 1840 însă, în Paralelism între limba italiana si limba
romană, considerând că deosebirea limbii noastre de cea italiană din ziua de astăzi
nu este alta, decât că a noastră a rămas în starea cea d-întâi [] şi cea italiană a
început de atatea veacuri a se cultiva prin autorii şi poetii săi, Heliade o propune ca
model de urmat. Ȋntre consecinţe, vor fi apariţia unui număr mare de neologisme de
origine italiană, dar şi schimbări ortografice ale căror urmări mai dau bataie de cap şi
azi românilor, precum grafia unor nume proprii care conţin dublarea consoanelor
plasate intervocalic: Negruzzi, Russo, Bolliac, Rosetti etc. în 1847, într-un Vocabular
de vorbe străine în limba romană, Heliade merge mai departe, propunând înlocuirea
unui mare număr de cuvinte slavone, maghiare, turceşti, nemţeşti şi greceşti - peste
1000 -, considerate de prisos sau urâte, prin termeni de origine italiană, latină si, în
cateva cazuri, prin creaţii personale: aldamas (turc.) - de ăaut, de mâna bună;
boala (siv.) - lovire a răului, maladie, morb; bogat (siv.) - înavuţit, bănos, pecimios,
opulent; brutar (germ.) -păinar; vijelie (siv.) - uragan, tempesta; zăpadă (siv.) - nea,
nive; iubire (siv.) -amare; corabie (siv.) - bastiment, nava; corabiei- (siv.) - matelot,

12
marinar; nenorocire (siv.) - disgraţie, infortuna; zâmbet (siv.) - suras; veste (siv.) -
nuvella, avis, anunţ; etc. El devine, de asemenea, partizanul înlocuirii literei x, de
origine grecească, prin cs (grafie însuşită între altii de Vasile Alecsandri). Iată un
exemplu de limbaj extras din poemul său Serafita: A! bella esti, dilecto! Si capellura-
ti blonda,/ De voluptate peplu, ca crinii lui Amor,/ Cu buclele lui Phebu te-ammanta,
te circonda/ Electric radioasa. Te-acopera, ca mor! Asemenea oscilaţii îl vor
determina pe Mihai Eminescu să afirme că tot Ce a cladit I. Eliad, modestul dascăl de
la Sfantul Sava, a stricat Heliade.

6. Limba literară română modernă

Limba literară română modernă constituie un continuu proces evolutiv prin care limba
română s-a perfecționat neîntrerupt prin contribuția scriitorilor pașoptiști, Vasile
Alecsandri, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu. În anul 1840 apare primul
număr al revistei „Dacia literară"; în Introducție sunt expuse principiile care alcătuiesc
programul revistei şi care stau la baza acestui curent foarte important din secolul al
XIX-lea. „Dacia literară" îşi propunea să publice cele mai bune scrieri originale din
toate celelalte jurnaluri "româneşti“, indiferent de provincie. Kogălniceanu definește
scopul noii reviste: ”țălull nostru este realizația dorinţii ca românii să aibă o limbă si o
literatură comună pentru toţi". Limba cronicarilor intră în cercul larg de atenție al
scriitorilor. Elemente ale limbii antice sunt puternic reprezentate în scrierile istorice,
precum cele ale lui Bălcescu sau în operele literare de inspirație istorică ale lui C.
Negruzzi, M. Kogălniceanu, Al. Russo, Al. Odobescu, D. Bolintineanu, Gr.
Alexandrescu. Scriitorii influențați de romantism descoperă în același timp folclorul,
în care găsesc argumente convingătoare pentru apărarea bazei populare a limbajului
literar împotriva exceselor reformatoare. O adevărată bătălie a opiniilor s-a desfășurat
de-a lungul secolului al XIX-lea. Doctrina curentului istoric-popular își găsește
formularea deplină în seria de articole publicate de Al. Russo sub titlul „Gânduri în
România literară” din 1855. Intervenția lui Russo are caracterul unei polemici care
vizează atât italianismul de la Heliade, cât și cel al lui Heliade, curentul analogist al
lui A. Pumnul, precum și exagerările curentului latinist. Prima valorificare de
prestigiu a limbii populare și a creațiilor populare în sensul dorit de „Dacia literară” se
realizează prin opera poetică a lui V. Alecsandri. Astfel, programul „Dacia literară”
sintetizează idealurile scriitorilor Pașoptiști:

13
1. Combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre;
2. Crearea unei literaturi cu specific național: în loc să imite scriitorii străini, românii
ar putea avea o literatură autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor
3. Lupta pentru unitatea lingvistică;
4. Dezvoltarea gândirii critice (prin introducerea noțiunii de critică obiectivă).

Introducerea oficială a alfabetului latin:

Introducerea oficială a alfabetului latin marchează o nouă etapă în discuţiile privind

limba literară. Acceptarea scrierii cu litere latine, în care filologii Școlii Ardelene au
avut inițiativa, înfruntându-se cu o serie de obstacole determinate de cele două
tendințe dominante susținute, pe de o parte, de reprezentanții curentelor reformatoare,
în special cel latinist, iar pe de altă parte, de curentul istoric-popular. Discuțiile se
deplasează din paginile publicațiilor în interiorul Academiei Române înființată în
1866, sub denumirea de Societate Literară Română, devenită Societate Academică
Română în 1867, iar din 1879 Academia Română, noul for științific este compus pe
lângă munteni și moldoveni din transilvăneni (T. Cipariu, G. Barițiu, Gavril
Munteanu), precum și un reprezentant al Bucovinei, I. G. Sbiera, fostul său elev
Aaron Pumnul și succesorul acestuia la Catedra de limbă română de la Gimnaziul
Superior German din Cernăuți. Una dintre ideile adepților scrisului etimologic a fost
de a păstra toate semnele alfabetului latin, fără a introduce diacritice pentru a nota
semnele specifice limbii române.
Maiorescu arată în studiul său că nu toate semnele alfabetului latin pot fi adoptate,
pentru că sunt prea multe pentru a scrie limba română; pe de altă parte, sunt
insuficiente pentru a identifica toate semnele specifice limbii române. Pentru sunetele
românești „derivate” (adică inexistente în latină), Maiorescu cere notarea lor cu
diacritice ca în ortografia actuală. La început nu a acceptat ”î” în scris, considerându-l
o nuanţă de umbrire mai profundă decât “ă” și fără funcție gramaticală. Pentru
Maiorescu, ceea ce era important în scrierea fonetică nu era „foneticismul absolut”, ci
o restrângere măsurată a numărului de semne care ar permite reproducerea sunetelor
importante, atât cât „este absolut necesară pentru distingerea semnificaţiilor cuvintelor
şi inflexiunilor. formule”. Schimbările considerate de savanții latini ca fiind rezultatul
„corupției” de-a lungul secolelor reprezintă în esență o etapă naturală a evoluției.
Sistemul ortografic ce urmează a fi stabilit acum nu va mai corespunde expresiei

14
descendenților. Scrierea etimologizantă susținută de Cipariu, Laurian și Massim a fost
acceptată de Societatea Academică în 1869, hotărâre care a dus la demisia lui
Maiorescu. Proiectul ortografic etimologic prevăzut pentru scrierea lui z, ş, f ca d, s, t,
k', g' se scrie ch, gh; reduplicarea literelor se păstrează acolo unde exista o justificare
etimologica; ”ț” este notat “ci” în cuvinte precum “glacia"(gheață), facia "față"; în
studiul polemic “Limba română în jurnalele din Austria” (1868), Maiorescu observă
că modul în care este folosită limba română în publicațiile de peste munți „nu mai
îngăduie tăcerea”, întrucât stilul acestora amenință să ducă la denaturarea spiritului
național. Maiorescu critică stilul „exagerat”, caracterizat prin abuzul de cuvinte. Ia
atitudine împotriva introducerii inutile de termeni noi în locul sinonimelor vechi, dar
și împotriva folosirii nejustificate a cuvintelor vechi sau a cuvintelor cu un înțeles
diferit de cel actual, creând astfel o falsă originalitate.
În 1873, ținta criticilor sale aspre a fost prezentată în publicația bucureșteană „Revista
contemporană”, editată de Pantazi Ghica. Sunt criticate împrumuturile inutile,
neglijența stilistică, accentuarea expresiei. Sunt vizați liberalii Nicolae Blaremberg,
Nicolae Ionescu, I. Brătianu. În studiul Noua Direcţie a poeziei şi prozei româneşti
(1872), Maiorescu îşi exprimă îngrijorarea faţă de valul de neologisme care a
reprezentat pentru el o adevărată „boală literară".
Maiorescu vede explicaţia abuzului de neologisme în necunoaşterea de către scriitori
a posibilităţilor reale ale limbii române. Ar fi fost o gravă eroare de a scoate din
limbaj elementele vechi devenite populare, indiferent de originea lor. Poziția lui
Maiorescu față de neologisme nu este lipsită de o anumită rigiditate, dar aceasta
trebuie înțeleasă în contextul vremii.

15
 Bibliografie

1. Constantin C. Giurgescu, Istoria românilor, I, Editura All, Bucureşti, 2000

2. Al. Rosetti – “Limba română în secolul XVI”, vol. I, EDITURA ȘTIINȚIFICĂ
ȘI ENCICLOPEDICĂ, 1986, p. 2.
3. https://www.edituracorint.ro/media/attachment/file/i/n/interior_manual_romana_
xi_rogalski.pdf
4. https://genovevabutnaru.wordpress.com/2010/09/23/originea-si-evolutia-limbii-
romane/
5. https://www.twinkl.ro/teaching-wiki/limba-romana
6. https://www.academia.edu/44324240/Al_Rosetti_Istoria_Limbii_Rom%C3%A2n
e_Vol_I_1986_
7. https://www.edituracorint.ro/media/attachment/file/i/n/interior_manual_romana_
xi_rogalski.pdf
8. https://ro.wikipedia.org/wiki/Scrisoarea_lui_Neac%C8%99u
9. https://genovevabutnaru.wordpress.com/2010/09/23/originea-si-evolutia-limbii-
romane/
10. https://www.scritub.com/literatura-romana/FUNDAMENTE-ALE-CULTURII-
ROMANE44353.php
11. https://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_protorom%C3%A2n%C4%83
12. https://www.edituracorint.ro/media/attachment/file/i/n/interior_manual_romana_
xi_rogalski.pdf
13. https://prezi.com/c8bwb7dmfwdo/fundamentele-culturii-romane-a-xi-a-g/
14. https://www.edituracorint.ro/media/attachment/file/i/n/interior_manual_romana_
xi_rogalski.pdf
15. https://www.referatele.com/referate/noi/romana/formarea-limbii-
roma1142421521.php
16. https://www.scribd.com/document/492284109/Limba-literara-moderna-6
17. https://www.scribd.com/document/492284109/Limba-literara-moderna-6

16