JOCUL DE-A VACANTA — Comedie in trei acte de Mihail Sebastian.

Premiera absoluta:
17 decembrie . Aparuta la Fundatia regala pentru literatura si arta, Bucuresti, .
Constituie prima sa piesa, scrisa, cum aflam din jurnalul scriitorului, in 1936, pe
baza unor amintiri personale si a unor „teme reluate" din romanul sau Femei (1933).

Chiar o data cu aceasta prima piesa, Mihail Sebastian isi fixeaza, cu claritate,
constantele formale si spirituale ale dramaturgiei sale. Astfel, in primul rand,
trebuie relevat faptul ca locul actiunii e, in acest teatru, intotdeauna unul
retras, solitar, prielnic asadar propensiunii personajelor catre reverie si lirism
existential.

In aces sens, didascaliile Jocului de-a vacanta sunt intru totul semnificative:
„Pensiune in munti. Casa izolata in padure".

In mod subtil— inselator, punctul initial al comediei pare simplu, iara pretentii,
minor: sase personaje banale isi petrec „luna lor de libertate", adica vacanta, la
vila Weber, aflata undeva in muntii Ciucului. Pe scena se perinda caractere si
tipuri ale vietii cotidiene de oriunde si oricand: femeia tanara (Corina), femeia
bovarica, la varsta critica (madame Vintila), adolescentul (Jefl), micul functionar
(Bogoiu), militarul (Maiorul). Fiecare cu habitudinile si ticurile sale:

„Ati adus totul cu voi, in valiza: manii, regrete, zambete, amoruri". Atmosfera
pasnica si idilica, de toleranta mutuala, este tulburata de aparitia lui Stefan
Valeriu, un „baiat de treaba" care „si-a lipit barba si mustati fioroase, ca sa
sperie lumea", facand pe „ferocele" si pe „mitocanul". El isi terorizeaza vecinii,
nesalutand si neraspunzand cand i se vorbeste, tacand orice spre a parea
dezagreabil. Totodata, el strica aparatul de radio si telefonul, ascunde firma
pensiunii pentru ca autobuzul sa nu mai opreasca aici si sa nu mai poata fi adusa
corespondenta si ziarele. Cu alte cuvinte, Stefan Valeriu urmareste, cu obstinatie,
sa desavarseasca izolarea din jurul casei Weber, distrugand toate puntile de
legatura cu realitatea inconjuratoare. In acest fel eroul reuseste sa creeze
atmosfera necesara pentru transformarea pensiunii Weber intr-unui din acele „locuri
somnoroase", unde se pot oferi voluptuoase „lectii de lene".

Tonalitatea minora, constient inseilata de dramaturg, este, treptat, transfigurata

de infuziile „ideologiei" personajului: „ am si eu luna mea de libertate - si nu
exista decat o singura forma - suprema - de libertate: lenea. Am si eu luna mea de
lene", cand „stau, privesc, tac si nu astept nimic. Unsprezece luni pe an sunt si
eu un om grabit, un om crispat, un om care alearga, care discuta, care rezista, dar
dupa unsprezece luni ma duc undeva departe de oras, sa iau lectii de lene, de la
piatra asta, de la copacul ala. Uita-te la el, nu ti se pare ca e ceva imparatesc
in indiferenta lui?"

Asa-zisele lectii de „lene" ale lui Stefan Valeriu au o limpede intentionalitate

terapeutica si cathartica: traumatizat de vietuirea rutiniera in cadrele
cotidianitatii, omul trebuie sa urmeze o „cura" insolita de dezintoxicare
spirituala, incercand sa se reintegreze intr-un fel de naturalitate vegetala, sa
reinvete ce inseamna acea „lene de planta" care corespunde pasivitatii fecunde si
lipsei de agresivitate in fata existentei, datorita carora omul nu va mai „calca
niciodata inaintea vietii ca s-o intampine, ci o va astepta sa vina la el". Astfel,
.jocul de-a vacanta" inseamna jocul de-a uitarea al omului care fiinteaza, macar
din cand in cand, doar la nivelul unei pure natu-ralitati, fara identitate precisa,
fara biografie, fara amintiri si aspiratii, in „locuri somnoroase" (cum este vila
izolata din aceasta comedie, targul din Steaua fara nume, mansarda din Insula ori
mitul din Ultima ora), fara a mai sti „ora exacta" sau „ce e azi, ce va fi maine si
ce a fost alaltaieri"; jocul de-a vacanta inseamna a trai ca o planta in miezul
proaspat al existentei insasi, inseamna a trai, in fond, o singura zi, „una lunga,
lunga, lunga", ce-ti da sentimentul eternitatii.
Acestei „leni de planta" i se potriveste jocul de-a reveria, ce nu inseamna atat o
eliberare a omului de sine, cat o desprindere de circumstantele imediate. De aceea,
personajele nu se aduna in jurul unui conflict dramatic, ci in jurul unui
contrapunct de nostalgii (ce infuzeaza piesei un fel de impresionism muzical, cu
„savori de andantino dramatic", cum au observat si Radu Stanca, si Ion Vlad). Eroii
evadeaza din lumea uniformizata a conventiilor anodine si, eliberati, „navigheaza"
(cum le place sa spuna) spre o alta lume, unde ii asteapta departarea, misterul si
uitarea visata, adica un ideal vag si difuz. Corina si Stefan Valeriu, de pilda,
devin astfel Necunoscutul si Necunoscuta care isi spun, constienti de impenetrabila
lor singuratate, „Cine esti tu? Cine sunt eu? Nu stiu" si care nici nu vor sa stie,
caci orice amanunt real, exact, orice disonanta ar distruge vraja, ca si estetica
tainei si a visului