INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

Cioc! cioc! cioc!

Și păsările se-nțeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veți crede. Atâta pagubă! Dar
eu știu multe asupra lucrului ăstuia de la gaița mea, de la gaița mea care, fiindcă am învățat-o să
vorbească omenește, mi-a descoperit câteva taine ale graiului păsăresc. D-ta, spre pildă, auzi
ciripind o rândunică, crezi că i-a venit, așa, un gust să facă gălăgie, în vreme ce dânsa dă povețe
puișorilor ei: „Nu ieșiți la marginea cuibului!” „Nu strigați când nu sunt eu cu voi!” „Tst!
pisica!” O vrabie ciripește pe gard. D-tale puțin îți pasă. Și ei, biata! i-a sărit inima din loc:
„Uliul!” În nopțile cu lună asculți privighetoarea, — te încântă; ajungi să crezi că pentru tine își
revarsă în gâlgâiri ploaia de mărgăritare. Nici nu bănuiești că-și plânge numai dragostea ei

Așa, mulțumită gaiței mele, am ascultat, deunăzi, o convorbire între un măcăleandru și-un
scatiu. Să v-o spun.

„Cioc! cioc! cioc!” se aude de departe. Măcăleandrul zice:

— E ciocănitoarea!

— Ciocănitoarea, răspunse scatiul, ce-o fi ciocănind mereu?

— Caută veverița, îl desluși măcăleandrul.

— Veverița? De ce?

— Urâți îmi sunteți voi, scatiii, că nu știți nimic. Nu-i cunoști povestea? Să ți-o spun!

(Mărturisesc că vreo câteva ciripiri nu le-am înțeles, dar le-am ținut însă minte. Acasă i
le-am spus gaiței, și gaița mi le-a tălmăcit. Așa vă pot spune întocmai, după zisele
măcăleandrului, povestea ciocănitorii:)

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

— Demult, m-asculți, scatiule? începu măcăleandrul, demult tare, la-nceput, pe când

oamenii erau puțini de tot, și poamele și mai puține, veverița a dat, într-o bună zi, peste un pom
ciudat, cu roadă rotundă, tare, dar cu miezul dulce și gustos. Dăduse, frate, peste alun. I-au plăcut
alunele și, vezi, ființă prevăzătoare, să nu mai pățească cum o pățise când rosese o iarnă întreagă
coaja copacilor, să se hrănească, ce i-a venit în gând? Să strângă alune! Și și-a umplut scorbura
de cu toamnă. Tocmai se bucura că dăduse norocul peste dânsa, făcea planuri mari, să nu se
miște toată iarna din căsuța ei, nici cu vârful botului să nu miroase vifornița, când, într-o bună
dimineață, se zgârie la un picior într-o coajă. Caută, — coajă de alună! De unde? că ea nici nu se
atinsese încă de merindele strânse. Cercetează: un sfert de alune mâncate! S-a mâhnit veverița,
dar s-a și mâniat. S-a pus la pândă, să prindă pe hoț. S-a ghemuit în fundul scorburii, una cu
copacul, și-a așteptat. Ce era? Ciocănitoarea, cum o vezi: sai ici, vâră-te colea, dă de scorbură, în
scorbură de alune, și, cum e iscusită, a înțeles ea că-n alune trebuie să fie ceva. Plisc are, slavă
Domnului! Craț! iaca și miezul. Bun! Craț-craț-craț, s-a pus pe mâncat. Din ziua aceea venea în
fiece amiază să-și ia prânzul. În dimineața când o pândea veverița, a sosit tot așa zglobie, dar de-
abia intră în scorbură, că veverița se repezi. Ciocănitoarea vroi s-o zbughească afară, dar veverița
o prinsese de coadă! Dă-i în sus, dă-i în jos, lasă coada, ca șopârla, în laba veveriței, și pe ici ți-i
drumul. Mai târziu, când i-a venit inima la loc și s-a văzut fără coadă, s-a întors la veveriță să se
roage de dânsa. N-a mai intrat în scorbura ei și, smerită, a bătut cu ciocul: Cioc! cioc! cioc! Dar
veverița își mutase culcușul! De atunci mereu ciocănește la fiecare copac, dar nici că dă de
răspuns...

— Zi, de atunci, întrebă scatiul, n-are ciocănitoarea coadă?...

— Vezi bine... Ssst! Uite-o...

Mă uit și eu. O fulgerare roșie străbate luminișul. Ciocănitoarea se cațără cu ghearele de

trunchiul unui mesteacăn și-l ciocănește de jos până sus. Apoi trece la alt copac, și la altul. Fagul
sună mai tare, frasinul mai înăbușit. Un stejar găunos răsună ca un hârb. Și ciocănașul bate
mereu, se duce, se șterge din ochii mei. De-abia se mai aude, departe:

Cioc! cioc! cioc!

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

Scatiul piruie iar:

— Știi una, frate măcăleandru? Eu cred că tot ce mi-ai spus sunt numai niște vorbe. Ea
ciocănește fiindcă suge din mustul copacilor, i-o fi plăcând hrana asta.

Măcăleandrul se supără:

— Se cunoaște că ești pasăre neisprăvită. S-o fi hrănind ea cu mustul copacilor, dar ce și-
o fi zis: „Dacă mi-i dat să ciocănesc mereu, cel puțin să trag din asta un folos, să mă hrănesc!”

— Așa-i! încheie scatiul.

Acestea le-am auzit mai deunăzi povestite de către un măcăleandru unui scatiu. Un lucru
însă: dacă veniți cineva pe la mine, să nu spuneți cumva gaiței mele cele ce v-am destăinuit. Mă
asurzește cu ocările. Vă rog!

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

Ziua când toţi au şapte ani,

după Octav Pancu-Iaşi

- Ziceam că eu eram avion, şi era noapte, şi nu vedeam unde să cobor ca să iau castanele,
care ziceam că erau portocale. Tu aprindeai lanterna şi făceai uite aşa cu ea, şi atunci eu vedeam
lumina, şi coboram, şi încărcam portocalele, apoi tu făceai aşa cu lanterna, iar eu plecam să duc
portocalele undeva. E bine?
Era foarte bine. La asta se gândea şi el. Când e seară şi ai o lanternă, o aprinzi, faci cu ea
semnale, avionul le vede şi ştie că acolo e aeroportul.
Tocmai atunci îl strigă mama să vină acasă.
- Ne jucăm şi mâie dimineaţă? întrebă aviatoarea.
- Mâine dimineaţă nu se poate, răspunse comandantul aeroportului.
Fetiţa crezu că nu se poate pentru că dimineaţa e lumină şi spuse că nu-i nimic...
- Nu, spuse el. De altceva nu se poate mâine dimineaţă. O să vezi. Să te scoli devreme şi
să ieşi în faţa blocului.
- De ce?
- Aşa. O să vezi.
Fugind spre casă, îndreptă lanterna spre faţa fetiţei şi o întrebă:
- Tu ştii cum mă cheamă pe mine?
- Ştiu cum îi cheamă pe toţi copiii din bloc. Ducu te cheamă.
- Nu mă cheamă aşa. Ce-mi dai să-ţi spun?
- Ducu te cheamă! Nu-ţi dau nimic!
- Gata, s-a terminat cu Ducu. De mâine mă cheamă altfel.
- Îţi dau castana aceea mare, ştii tu care, dacă-mi spui...
El râse:
- Nu-mi trebuie nimic. Am vrut să te încerc. Vino să-ţi spun la ureche. Ţine lanterna.
Fetiţa luă lanterna. El făcu din palme o pâlnie, apropie pâlnia de urechea fetiţei şi suflă în
ea:
- Dumitrescu Radu.
Pe urmă luă repede lanterna şi întrebă:
- Ai înţeles?

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

- Da!
- E frumos?
- Da!
- Şi lung, nu-i aşa?Du-mi-tres-cu Ra-du.
- Ei, cum e?
- E bine.
- E grozav, spuse el şi nu se mai opri până în casă.
Toată casa era luminată. Era lumină până şi în baie, în cămară. Şi era o forfotă cum nu
mai fusese din ziua când se pregăteau să plece la mare. În bucătărie mama călca şi vorbea cu tata
care (...) era în a treia cameră. Îmbrăca nişte caiete în hârtie albastră şi se sfătuia cu mătuşa
Niculina unde să lipească etichetele: la mijloc sau în colţul de jos? Bunica era în baie şi potrivea
apa în cadă.
- Dezbracă-te, lasă lanterna aia şi treci la spălat, îi spuse ea. Şi pe urmă strigă către mama:
Îl spăl şi pe cap?
- Sigur, spală-l bine, bine, îi strigă mama.
- Să ştii că omul are şi urechi, îi strigă bunicul din cămară.
- Lasă, dumneata nu te mai amesteca! îi strigă bunica.Stai la locul dumitale, citeşte-ţi
”Informaţia” şi nu te mai amesteca.
- Sunt în cămară, cum vrei să citesc ziarul în cămară? Unde aţi pitit cutia aia de aluminiu?
În ce-o să-şi ia băiatul mâncarea?
- N-ai grijă dumneata, n-o să rămână el flămând, îi strigă bunica.
Toată casa forfotea. Şi asta s-a întâmplat seara! Dar să vedeţi a doua zi, dimineaţa!
- E târziu, daţi-i zor, zicea bunicul. E şapte şi paisprezece!
- Nu, zicea tata, e numai şi unsprezece. L-am pus aseară după radio...
- N-o să-l bată ghiozdanul în spate? se întreba mătuşa Niculina.
- I-am făcut tartine şi cu brânză şi cu dulceaţă, să fie, zicea bunica.
- Pune-i o batistă în buzunar, zicea bunicul.
- Lasă, dumneata nu te mai amesteca, zicea bunica. I-am pus şi batistă şi de toate.
- Dacă vreţi să ştiţi este şapte şi treizeci şi două. Trebuie să ne grăbim!
Numai el, Du-mi-tres-cu Ra-du, stătea în mijlocul camerei, îmbrăcat în uniformă, cu
ghiozdanul în spate şi mirosind a săpun şi nu zicea nimic.

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

- Gata, zise mama, haidem!

Şi plecară grăbiţi. Bunicul în frunte, după el bunica, apoi mătuşa Niculina, mama şi tata.
Se apropiau de uşi, când mama dădu un ţipăt:
- Am uitat băiatul!
Lui Du-mi-tres-cu Ra-du îi veni să râdă, dar cum nu mai râdea nimeni, nu mai râse şi
spuse doar zâmbind:
- Aţi uitat tocmai ce era mai important!
- Da, spuse şi tata, mi se pare că el este cel care începe şcoala azi. Noi numai îl
conducem...
Şi îl lăsară toţi să treacă înainte, cu ghiozdanul în spate, în uniforma nouă şi mirosind a
săpun.
Din uşa blocului se vedea şcoala. Fetiţa cu care se jucase aseară stătea îm mijlocul
trotuarului.
- Te duci la şcoală, îi spuse fetiţa. Şi eu o să merg la anul!
- La anul cine nu poate! Acum să te văd, râse el.
- Dacă n-am şapte ani! spuse fetiţa. Numai cei care au şapte ani merg la şcoală!
- E adevărat, spuse el şi începu să râdă, pentru că îi veni în minte că, mergând odată cu el
la şcoală şi bunicul, şi bunica, şi mătuşa Niculina, şi mama, şi tata, toţi aveau în ziua aceea şapte
ani.

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

Ce băiat
de Octav Pancu-Iaşi

Tramvaiul porni la drum. În ultima secundă, sări pe scară şi apoi în vagon un băiat. Îşi
făcu loc cu coatele şi se repezi spre singura bancă liberă, purtând în dreptul ei tăbliţa: ,,Rezervat
pentru invalizi”.
În jurul baiatului stăteau în picioare mai mulţi călători.
Deodată, unul dintre vecinii mei, un om mai în vârstă, mi se adresă, întovărăşindu-şi
vorbele cu un gest de nedumerire:
-Nu înţeleg…
Îi răspunsei:
-Nici eu… Şi arătai cu o mişcare a capului spre băiat.
O femeie, cu o plasă încărcată cu sticle şi pachete, intră şi ea în vorbă.
-Mi se pare şi mie curios…
-Da, aprobă cel mai în vârstă. Cred că e suferind, sărăcuţul!
-Poate că ni se pare doar nouă, zisei.
-Nu cred! rosti femeia. Altfel, cum ar putea să stea jos, în timp ce noi…
Şi, bătându-l uşor pe umăr pe băiat, cu teamă parcă, îl întrebă:
-Spune, puişor, îţi este rău, te doare ceva?
-N-am nimic. Şi continuă să privească pe geam…

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

A murit Luchi...
Otilia Cazimir

"Un clopoţel a început să se smucească deasupra uşii, speriat. Parcă vrea să-şi rupă
frânghiuţa şi s-o ia la fugă. Intrăm în clasă.
Pupitrul e înalt. Mă ridic în vârful picioarelor, mă sprijin în coate şi abia izbutesc să mă
aşez, strâmb, pe-o margine de bancă. Fetele se foiesc o vreme, pe urmă se astâmpără. E aşa de
linişte, că se aude cum îşi strigă Hună, pe stradă, covrigeii lui săraţi…
– Casian Alexandra!
E numele meu. Ştiu. Dar nu răspund. Pe mine nu mă strigă nimeni aşa. Toată lumea mă
strigă Luchi…
Îmi vine-a râde. Aşa-i de caraghios să te strige cineva Casian Alexandra! Ca şi cum ar
striga-o tata pe mama, în loc de Catia, Casian Ecaterina.
Doamna se uită la mine şi râde.
Are-un dinte de aur, drept în faţă.
– Cu mata vorbesc fetiţo… Cum te cheamă?
Am uitat că banca e înaltă şi cad de sus, bocănind, în picioare. Simt în jurul meu râsul
stăpânit al clasei.
– Cum îţi zice mama acasă? stăruie doamna tot blând, dar c-un fel de nerăbdare parcă.
– Luchi! sare de lângă mine, răpezind înainte două degete ascuţite, una bondoacă si
zburlită, Luchi, ca la căţei!
Toate fetele se uită la mine. Încă nu râd, dar ochii lor împung şi dor. Şi dintr-o dată mi-e
ruşine de numele meu, mi-e ruşine de mine, mi-e ruşine de tot.
– Nu-i adevărat! Acasă, mama îmi zice… Casian Alexandra! răspund repede, ca să se
isprăvească odată, uitându-mă urât spre zburlită.
S-a isprăvit. Nu mă mai întreabă nimeni nimic. Mă aşez la locul meu şi mă uit la mine, la
fetiţa asta nouă pe care-o cheamă Casian Alexandra şi pe care parcă n-o cunosc.
Casian Alexandra are şorţ negru, de sub care nu i se mai văd genunchii, ciorapi lungi
prinşi cu gumă de pieptăraş, şi guler de pichet alb, care-o supără puţin, cum o supără şi cozile
împletite prea strâns, care-i trag ochii spre tâmple ca la chinezoaice. Stă cuminte cu mâinile pe
pupitru şi i-e ruşine că o cheamă Luchi, ca pe căţei…

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

Dar nu-i adevărat. N-o cheamă Luchi. Luchi nu mai este. A rămas pe undeva pe-acasă,
poate în lădiţa din cămară, printre resturile de jucării pe care nu le mai ştie ce-au fost şi care nu
mai au nume.
Luchi era mică, Luchi era proastă, Luchi era caraghioasă. Luchi era fericită…
Lui Casian Alexandra i-e milă de Luchi. I-e milă, ca de păpuşa moartă căreia i-a cules
ochii verzi şi reci de pe covor, într-o dimineaţă de Crăciun… demult…
Mă uit la turnul bisericii, pătrat şi greu. Două ciori încearcă să se aşeze alături pe spiţele
crucii. Dar vântul le umflă penele şi le suflă jos.
Le văd întâi limpede, pe urmă cenuşiu, ca printr-o ploaie măruntă şi deasă. Liniile se
strâmbă. Turnul stă acum hait, crucea s-a întors ca semnul înmulţirii. Cum să nu cadă ciorile,
săracele?
Ceva fierbinte îmi frige obrajii reci. Şi doar nu plâng.
– Ce ai, Casian? Ţi-e rău!
– Nu, doamnă…
Nu i-e rău lui Casian. îi vine să plângă în gura mare şi nu poate. Dacă doamna ar fi
întrebat-o:
– Ce ai, Luchi?
Poate că ar plânge. Şi ar fi mai bine…
Dar Luchi nu mai este nicăieri. Luchi a murit. În locul ei o şcolăriţă cuminte clipeşte
mărunţel şi-şi înghite lacrimile care au, pentru întâia oară, un gust de cenuşă…

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

Ciuboțelele ogarului
de Călin Gruia
De unde avea Iepurele doi galbeni, nici eu nu știu! Dar povestea spune că, într-o
toamnă, el pornise spre un iarmaroc vestit. De mult se gândea Iepurele că i-ar sta bine cu
o pălărie albă, cu o pană de păun și cu o scurteică verde, dar nu pentru asta se grăbea el
spre iarmaroc, ci ca să-și cumpere ceva pentru încălțat, că era desculț.
Începuseră ploile de toamnă, vântul împrăștia frunzele pe poteci și frigul prinse
să-l strângă de picioare. De aceea, își înfundă pălăria veche până peste urechi, își strânse
zăbunul pe trup și iuți pasul, ca să ajungă mai repede la iarmaroc. Și, cum mergea
Iepurele uitându-se când în dreapta, când în stânga, ciulind urechile la orice foșnet, iată
că mai spre seara se întâlni pe o potecă cu Ogarul...
Ogarul era gras, voinic, îmbrăcat într-o șubă călduroasă și purta în picioare niște
ciuboțele nou-nouțe... După ce-și dădură binețe, ca doi călători de treabă, o porniră
împreună prin deșisul pădurii. Iepurelui i se scurgeau ochii după ciuboțelele Ogarului;
pentru că tare mai erau frumoase, iar lui îi era strașnic de frig la picioare!
— Cât ai dat pe încălțări? întrebă sfios Iepurele.
— Doi galbeni, cât să dau! îi răspunse fudul Ogarul.
— Mă duc și eu la iarmaroc, adăugă Iepurele
— Să-mi cumpăr ciuboțele.
— Păi, tot acolo merg și eu, am treabă cu un negustor... Ciuboțele se găsesc câte vrei,
numai bani să ai!, zise Ogarul.
— Am doi galbeni, șopti Iepurele.
Ogarul nu spuse nimic, ci își răsuci vârful mustăților ca și cum lui nu i-ar fi păsat câți
bani are Iepurele. Și, au mers ei așa, au mers, până s-a întunecat de-a binelea. Drumul
nu-l mai vedeau bine. O ploaie rece și deasă se abătu în calea lor, de-i dârdâiau bietului
Iepure dinții de frig.
— Uite ce zic eu, cumetre, vorbi Ogarul.
— Te văd desculț... Și, apoi e noapte și frig... Mai ai și bani la dumneata... Bani, am și
eu... și, cine știe cu cine ne putem întâlni, că pădurea e plină de tâlhari...
Iepurele ciuli urechile, își strânse mai tare zăbunul, ca să simtă banii ce-i avea într-un
buzunăraș la piept.

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

— Și, ce-i de făcut atunci? întrebă el.

— Păi, de ce sunt pe lume hanuri?... Pentru vreme de noapte, pentru adăpost... E pe
aproape hanul Ursului...
— Eu zic să tragem la el, dormim și pornim mâine dimineață... Poate, până atunci mai
stă și ploaia.
Iepurele nu avu încotro și-l ascultă pe Ogar.
Scuturându-și luleaua de ușa hanului, Moș Martin îi primi tare bucuros:
1
— Ce vreme rea! Nu te-ar lăsa inima să lași pe cineva afară!... Hei, și dumneata mai ești
și desculț... Treci colo lângă foc, de-ți mai încălzește picioarele!
Iepurele se apropie zgribulit de vatră. În afară de ei și de hangiu, nu mai era nimeni în
han. Moș Martin ieșea din când în când afară și se uita de-a lungul drumului, să vadă
dacă nu cumva se mai îndreapta spre hanul lui niscaiva călători.
— Eu zic să cerem ceva de mâncare - șopti Ogarul.
— Cere dumneata, cumetre. Mie nu mi-e foame... Și apoi, nu am nici un mărunțiș. Că
dacă schimb un galben, rămân toată iarna desculț.
— Hei, ce ciudat mai ești, cumetre!... Dar cine ți-a cerut, mă rog să-ți schimbi galbenii...
Pentru plată, am eu bani destui... Că, doar nu mă voi lăcomi la un sărac ca tine...
Și, întorcându-se, Moș Martin în han, Ogarul spuse:
— Ei, Moș Martine, dă-ne ceva de îmbucat și de băut...
— Am niște plăcințele...
— Aș mânca și eu din ele!
— Am friptură, faguri de miere și vin de stafide...
— Dă-ne de toate și din toate, cumetre, spuse Ogarul lingându-și buzele.
Moș Martin își puse șorțul pe dinainte, ca un hangiu adevărat ce era și, prinse a aduce
bunătățile. Ogarul începu să înghită cu lăcomie bucată după bucată. Iepurele se rușină și
abia-abia gustă și el o bucățică de placintă cu varză. Și, poate n-ar fi gustat deloc, dacă
nu l-ar fi poftit Ogarul.
— Mănâncă cumetre, că de la dumneata mănânci.
Ogarul parcă nu mâncase de o lună, așa-i trosneau fălcile și-i umbla limba în gură. Până
să-și fumeze Moș Martin luleaua, Ogarul mânca toată mâncarea din han. La urmă ceru o

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

cană cu vin de stafide, pe care o bău pe nerăsuflate. Iepurele se uită mirat. Se minună și
Moș Martin.
— Măi, măi, încă n-am văzut un drumeț mai flămând ca dumneata. Să-ți fie de bine,
Ogarule... Și acum, vorba aceea: "Frate, frate, dar brânza-i pe bani"...
— Ați mâncat și ați băut, numai bine de doi galbeni, zise Ursul.
Ogarul prinse a se căuta prin buzunari. Căuta prin buzunari la pantaloni, căuta la șubă,
dar degeaba căuta: nu avea nici un ban. În cele din urmă spuse Iepurelui:
— Plătește dumneata, cumetre!
— Cum să plătesc? Așa ne-a fost vorba?
— Plătește, că am uitat punga acasă. Îți dau eu banii la iarmaroc. Am să mă împrumut la
un prieten negustor...
— Cum?... Vai, ce să mă fac?! Să rămân desculț? Ogarul începu să râdă pe sub mustăți.
Moș Martin își ieși din fire.
— Mie să nu-mi umblați cu de-astea. Plătiți, că altfel am eu ac de cojocul vostru...
— El m-a poftit și la han, el m-a poftit și la masă, spuse chicotind Ogarul. El să
plătească.
— Nu-i adevărat, Moș Martine. Eu n-am mâncat mai nimic. Vine iarna și, dacă plătesc,
2
rămân desculț...
— Ei, că doar n-oi încălța eu toți desculții din lume! Că a mâncat și a băut Ogarul e
drept, dar lucru curat aicea nu-i...
— Acum îmi dau eu seama ce fel de mușterii mai sunteți! V-ați sfătuit să-mi faceți
pagubă..., zise Ursul.
Și, Moș Martin apucă un ciomag pe care îl ținea pitit după ușă pentru asemenea
călători și îl ridică spre Ogar. Ogarul îl arătă pe Iepure. Iepurele, văzând ciomagul,
începu să tremure de frică. Și de voie, de nevoie, scoase din buzunar băsmăluța în care
avea legați cei doi galbeni și-i plăti ursului.
Moș Martin se uită la ciuboțelele Ogarului, apoi la picioarele goale ale Iepurelui,
mârâi ceva și luă galbenii. Ogarul își șterse mustățile, se culcă și adormi fără grijă. Moș
Martin văzând că nu mai vine nimeni la han se duse și el în odaia lui să se întindă pe o

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!

 INTERNAL

Lectura suplimentara Timeea – clasa a II-a. Spor la citit, draguto!

laviță. Numai Iepurele nu se culcă. Cum putea să doarmă? Rămăsese fără bani... Și,
deafară vântul se auzea mai furios și ploaia bătea în ferestre. De necaz, Iepurele începu să
plângă pe înfundate... Cum de se lăsase păcălit de Ogar. Ofta și se gândea, că în curând
va veni iarna. Vor fi viscole și zăpezi mari... va fi mult mai frig, iar el va umbla zgribulit
și desculț...
Ogarul sforăia într-o odaie, Moș Martin în alta, numai pe bietul Iepure nu-l
prindea somnul. Și, a stat Iepurele, a stat până la miezul nopții. Și s-a tot gândit și
răzgândit, ce să facă, ce să dreagă...? Parcă vedea cum desfăcuse băsmăluța și dăduse lui
Moș Martin banii... Cum ursul stătuse o clipă pe gânduri, uitându-se când la ciuboțelele
Ogarului, când la picioarele lui, de parcă ar fi voit să-i spună ceva. Ce anume? Deodată,
în mintea Iepurelui se făcu lumină, își șterse lacrimile și intră în odaia Ogarului.
Ciuboțelele erau puse lângă sobă, să se usuce. Nu mai stătu pe gânduri... Încălță
ciuboțelele Ogarului, păși încet, ieși din han și ține-o băiete tot într-o fugă. "Mi-am făcut
singur dreptate", se gândea Iepurele, afundându-se tot mai mult în pădure și-n noapte.
Spre ziuă se trezi Ogarul și voi să se încalțe. Dar, ia ciuboțelele de unde nu-s!
Moș Martin, ivindu-se în prag, dădu, râzând din umeri. Ogarul nu mai zăbovi la
han, ci porni să-și caute încălțările. Se cunoșteau bine urmele din noroi și, începu Ogarul
a fugi și a fugi pe urmele Iepurelui. La început îi venea tare greu, el era gras, de-abia se
mișca, da-ncetul cu încetul, prinse a se subția la alergătură. Nu după multă vreme îl zări
pe Iepure pe un deal. Ține-te după el! Au fugit, au tot fugit prin pădure, peste ogoare,
peste dealuri, hăt în zare. Ogarul gâfâia și se subția, dar Iepurele tot mai sprinten se
făcea.
Trecu toamna, trecu iarna, veni primăvara, apoi veni și vara și fuga lor nu mai
contenea. Se zice că, pe Iepurele din poveste, Ogarul nu l-a putut prinde.
De atunci, cum vede un ogar un iepure, cum se ia după el, cu gând să-l prindă și
să-l descalțe.

WOW, ai terminat o pagina! Hai mai departe!