Constantin Munteanu

CONSTANTIN MUNTEANU
TAMARA ȘI DEMONII
— roman în două volume —
Demonul iubirii (I)

Proiect editorial al FUNDAȚIEI AUTONOM – Piatra Neamț
Culegere computerizată: Elena Uzier

Tehnoredactare: Elena Uzier
Coperta: Florentina Vrăbiuță
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MUNTEANU, CONSTANTIN
Tamara şi demonii / Constantin Munteanu. - Piatra-Neamţ : Cetatea
Doamnei, 2021
2 vol.
ISBN 978-606-643-594-9
Vol. 1. : Demonul iubirii. - 2021. - ISBN 978-606-643-572-7
821.135.1
© Constantin Munteanu
CONSTANTIN MUNTEANU
TAMARA ȘI DEMONII
— roman în două volume —
Demonul iubirii (I)
Editura
CETATEA DOAMNEI
Piatra Neamț
Nepoților mei:
- Marc-Constantin
- Laura-Maria
- Mihnea-Constantin
Motto:
... Iar lumea fără de prihană,
Nestinsa patimă umană
S-o tulbure nu poate-n veci.
Lermontov, Demonul
Partea I-a
Plaja Agigea
Constantin Munteanu – TAMARA ȘI DEMONII
Capitolul 1
- Domnule… Domnule, treziți-vă!...

Somnoros, bărbatul își arcuiește întâi spatele ars de soare, brațele
i se îndoaie, coatele i se afundă în nisipul de sub cearșaful șifonat de cât
s-a rotit pe el și – în sfârșit! – trupul i se ridică în genunchi, moment în
care slipul dezlegat la cele trei șireturi de pe șoldul drept cade de-a
lungul coapsei stângi, prezentând un falus obraznic, în plină erecție,
îndreptat către doamna rămasă în picioare la capătul cearșafului, ținând
în mână câteva coli de hârtie umplute la refuz cu formule.
- Mă iertați... – murmură somnoros bărbatul și se prăbușește la loc
pe cearșaf, cât este de lung, cu fața în jos.
Pălăria haioasă, din cârpe albe și bleu, cusute cu un anume talent,
i-a rămas pe ceafă, acoperind sub borul ei imens întregul cap. Degetele
mâinii drepte leagă în fugă, pe dibuite, mai sus de șodul drept, cele trei
șireturi ale slipului.
- Mă iertați!... Medicul mi-a recomandat să-mi prăjesc șoldul
drept cât mai mult. Coxalgie…
Un trup ars de soare. Umeri lați, cu deltoizi proeminenți. Pectorali
impunători, pe care se rostogolesc broboane mari de transpirație. Câteva
picături lucesc și pe burtă, printre firele de nisip lipite pe întregul corp.
Un corp arămiu. Chiar și obrazul boțit de somn are ceva din luciul unui
ibric turcesc de alamă afumat pe alocuri. Doar ochii!... Ochii sunt senini
și calmi. Tresar și se măresc, gata s-o înece pe doamna din fața sa în
albastrul lor adânc, tulburat la vederea colilor albe.
- Le luase vântul și le ducea încolo, spre calea ferată... – încearcă
doamna să iasă din impas.
- O, Doamne!... Munca mea de-atâtea zile...
Bărbatul ia foile. Degetele lui calme fac gesturi precise, așezându-
le dintr-o privire într-o anume ordine, pe care doamna rămasă în
picioare n-o poate înțelege – toate sunt la fel de pline cu formule cu
fracții supraetajate, cu exponenți bizari, mulți dintre ei cu câte un minus
9
Volumul I – Demonul iubirii (I)
scris apăsat în față.

Pe un colț al cearșafului stau două cărți: Thomas Mann, Der
Zauberberg, cartonată și o alta, legată în pânză de culoare închisă, pe
care scrie cu auriu: Electrodinamica. Din numele autorului se poate citi
doar Valeriu.
Bărbatul se apleacă și trage Electrodinamica de sub cartea
nemțească, o deschide și așează între paginile ei colile recuperate.
Ochii doamnei zăresc și pe paginile cărții o mulțime de corecturi
– formule sau câte un semn ici-colo; toate făcute de aceeași mână.
- Sprechen Sie Deutsch? – întreabă doamna, arătând cu privirea
spre romanul rămas pe colțul cearșafului.
- Chiar că vă rămân îndatorat – mai ține bărbatul cartea din mâna
sa în aer, apoi o așează sub romanul lui Thomas Mann și pune deasupra
un pietroi cu urme de scoici în el. A doua oară nu cred că aș mai fi avut
norocul să descopăr așa repede unde au greșit cei din tipografie un
semn. Vă mulțumesc pentru amabilitate!
- Și dumneavoastră ați fost amabil cu noi – conchide elegant, ca o
ieșire din scenă, cu glasul ei de soprană, frumoasa doamnă ce pare a fi
dominat plaja cu prezența sa de când vine pe aici și, maiestuoasă, fără
urmă de surprindere pentru scena la care a asistat, doar cu un rictus abia
sesizat în colțul stâng al gurii, ca o confirmare, ori ca o apreciere, pleacă
alene spre mare, ca într-o despărțire plină de regret.
Indiferent, bărbatul caută pe lângă cearșaf câteva pietre, să-și
asigure foile mai bine contra vântului pornit dinspre larg. Își amintește
că ieri, tot așa, pe la prânz, când s-a trezit și a înțeles că ora mesei
trecuse iar frumoasa Ayșé nu era de serviciu la cantină, să-l servească
doar pe el în sala goală deja, s-a mulțumit să bea apa din sticlă, să-i țină
de foame și, plecând spre robinetul de lângă gară, s-a auzit strigat de una
dintre cele două doamne care vin de câteva zile de undeva, dinspre
Eforie Nord, să facă plajă lângă ruinele cazematei:
- Fiți amabil... Văd că mergeți cu sticla goală... Este vreun robinet
pe aici?
- La gară. Apă bună. Cred că vine pe conductă din Munții
Dobrogei. Dați-mi sticla...
Ieri, aceeași doamnă s-a ridicat să-i dea sticlele. Gesturi elegante.
Mai ales când s-a ridicat de pe cearșaf. L-a impresionat apropierea
genunchilor înainte de a se fi pregătit să-și sprijine greutatea corpului în
degetele mâinii stângi așezate doar ca o atingere pe cearșaf – o mișcare
10
de balerină. Acompaniată de zgomotul valurilor. Și un zâmbet reținut,

emanând căldura unei priviri triste, înseninate o clipă. Ochi frumoși.
Negri. Dar triști. „Sau numai obosiți de lumina toridă a amiezii de vară”
– și-a zis bărbatul, fără vreun chef de-a lungi discuția și a plecat cu toate
trei sticlele goale spre robinetul din coasta gării Agigea, răscolind cu
labele picioarelor desculțe nisipul încins al plajei – „sănătate curată!”
Le știe pe cele două doamne – i-au invadat teritoriul; se retrăsese
lângă cazemată să aibă liniște, să poată verifica formulele într-o tăcere
deplină și să nu-l tulbure nimeni când fruntea îi pică pe carte și adoarme.
De cum au venit, au pus ochii pe locul lui de lângă cazemată. L-a cedat
– ce era să facă?! Și-a mutat cearșaful mai încolo, unde-i nisipul mai
pietros, dar măcar e liniște.
Doamna care i-a pus sticlele în mână pare mai în vârstă cu câțiva
ani – mai în vârstă și mai certăreață; ca o soacră; stă de veghe tot timpul
și, periodic, la ore fixe, are ceva de comentat.
Când el a luat sticlele – „cam incomod să mergi cu trei sticle de
un litru” –, cealaltă doamnă continua să doarmă. Prima grijă a ei, când
ajunge dimineața, este să-și cerceteze dacă șiretul pălăriei mari din pai
de orez – pălărie scumpă, cum au nemțoaicele venite din R.F.G. – este
legat bine sub bărbie, apoi începe să scoată cearșaful de plajă din coșul
de papură – un coș țărănesc împletit cu gust, din fire de papură uscată,
lăsate în culoarea lor naturală și câteva colorate în mov și roșu, aranjarea
lor prefigurând frânturi din cusăturile de pe iele de borangic. După ce-și
așterne cearșaful, doamna mai tânără, ascunsă sub pălăria imensă,
absentă la tot ce-i în jur, bea niște picături oferite de doamna mai în
vârstă, își dezbracă alene rochia de mătase aruncând-o într-o parte,
anume să i-o strângă cealaltă doamnă, apoi înfige în nisip cele câteva
bețe telescopice din aluminiu și construiește un cort din alt cearșaf, la
adăpostul căruia stă toată ziua. Doar când și când, vântul aduce frânturi
din cearta celor două, întotdeauna iscată de insistențele doamnei plecate
acum spre mare: „Iar ai uitat!... Hai, bea!” Probabil doamna mai tânără,
un soi de domniță uitată de vreme, cu pielea incredibil de albă, o bucată
de brânză pusă la saramură, păzită de razele soarelui la umbra vreunui
conac pitit în vreo pădure seculară ori cocoțat pe vârful unui munte,
adormită tot timpul în cortul ei ca o vizuină prin care trece doar briza
mării, face un tratament complicat, de administrarea căruia are grijă
doamna mai vârstnică, ce pare c-o păzește, uitându-se mereu la ceas și,
din când în când, ridică tonul, să-și oblige sora – că seamănă puțin, la
11
prima impresie – să stea în capul oaselor și să pună pe limbă pastila,

apoi să guste din paharul cu apă. Rar de tot, domnița palidă își umezește
palma stângă, să-și poată răcori ceafa eliberată de pălăria dată pe spate,
după care lasă impresia că adoarme înainte de-a fi căzut pe burtă în
cortul în care nu mai încape nici măcar coșul din papură, așezat mereu
cu grijă de sora mai mare alături de zidul fostei cazemate, peste alt coș
mult mai încăpător și mai strident colorat, în care doamna plecată acum
spre mare pare să-și fi pus jumătate din bagajul cu care a venit în
concediu.
Bărbatul mai aruncă o privire trupului diafan al domniței, trup din
care vede clar doar tălpile mici, apoi, cu un gest de țăran ostenit, își
șterge sudoarea feței cu brațul drept.
„Și doar le ancorasem bine între paginile cărții...” – oftează,
privind cu coada ochiului foile recuperate. Nu-i mai pasă – „important e
că nu le-am pierdut”.
Departe, doamna mai merge încă prin nisipul încins de soare. De
mult n-a mai fost atât de fierbinte ca ieri și azi – „face a ploaie”,
gândește bărbatul plictisit, vrând să se întindă iar pe cearșaf, dar nu se
poate abține să nu mai arunce o dată privirea în urma aceleia care i-a
salvat munca lui asiduă din zilele de când s-a internat în sanatoriu; îi
este recunoscător și i-ar plăcea să-i mai mulțumească o dată – pare că și
doamnei i-ar face plăcere acest gest. Mersul ei de acum are în el atâta
lene!... Lasă impresia că ar vrea să se întoarcă după fiecare pas.
Bărbatul, transpirat tot mai mult, ca un flăcău într-o zi de coasă, renunță
la somn și se ridică de pe cearșaf, dar nu mai are chef să-i mai
mulțumească doamnei – simte că l-a copleșit sentimentul jenei; „la
naiba! Și doar mi-am zis de-atâtea ori să mă mut mai departe de ele, că
astea nu se dau duse de pe plajă decât seara... iar eu nu pot face plajă
unde-i zgomot, că vreau să dorm, dar nici nu renunț la a-mi prăji șoldul.
Bine măcar că, acum, nu mai este nimeni la plajă!” – zice și-și aranjează
în voie slipul, atent să nu mai dea spectacol cuiva, că multe le poate
controla, nu și erecția spontană, de bărbat atât de tânăr – „și normal”, își
zice.
Departe, spre secția întâia a sanatoriului, cineva își împăturește
cearșaful viu colorat, să plece în salon. „Cred că-i Vica, Valerica în acte.
Anul ăsta, de cum m-a văzut, mi-a șoptit: «M-am recăsătorit. Soțul e și
el aici, operat la genunchi.»”
Primii pași îi face anevoie; nu-i ies din cap plimbările nocturne pe
12
plajă în compania Vicăi – povești de sanatoriu pentru tuberculoși, unde

știi când vii, nu și când pleci, sau… dacă mai apuci să pleci.
Dogoarea nisipului pare să-i dea sângele în clocot – se teme să
nu-i pocnească cele trei șireturi ale slipului. Ayșé a plecat marțea trecută
la părinți, la Babadag, iar Rica a lipsit și ea ultimele patru zile.
- Mi-au venit de la Oradea băiatul, nora și nepoții; i-am cazat la o
cunoștință în Mamaia, aproape de plajă – s-a scuzat ea dimineață, când
el a trecut pe la oficiu, să-și schimbe cearșaful cu unul curat, abia spălat
dar și mai mare, să poată sta în voie pe nisip. Am să-ți cos o pălărie mult
mai frumoasă, că ne-a venit acum o mașină nouă de cusut... Ai grijă cu
Ayșé, că turcu-i gelos foc. Am observat cu cât drag te servește Ayșé la
masă... Decât să vă știu înjunghiați în lanul de porumb ori în liziera de
salcâmi, că altundeva nu văd unde v-ați ascunde seara, când o conduci
până în sat la Agigea, mai bine îi dau ei dimineața cheia de la camera
mea. Ayșé mi-e dragă și mie – așa noră să-mi fi dat Dumnezeu, nu
ardeleanca aceea zeflemistă, care mă ia mereu peste picior când vede că
bărbații de pe plajă întorc privirile mai mult după mine... că ea... o ia
domol, ardelenește, de dimineață, cu palincă, slană și pită... Face acuși
suta – își amintește bărbatul obida cu care i-a vorbit Rica.
În fața lui, doamna a intrat deja în apă, luând-o pieziș, în dreapta,
spre geamandura care stă în mare de câțiva ani – fusese pusă pe vremea
când bolnavii făceau plajă numai în fața secției doi, pe fâșia lată de nisip
încă nedistrusă de furtuna din iarna de acum patru ani.
Grăbește pasul. Slipul prea strâns îi provoacă durere. Dezleagă
fundița șiretului de jos. Poate face pasul mai mare. Nu și-ar ierta s-o
scape în zona vârtejului. „Vorbea așa plăcut!... Cred că m-a întrebat
ceva în nemțește – eram prea absorbit de soarta foilor mele.”
- Hei, încotro?!... – îi strigă.
Dar vântul bate dinspre larg. Face primii pași în apa caldă. Spera
să fie rece, să-i mai stingă clocotul sângelui. Zadarnic! – nici când apa îi
trece de brâu...
„La naiba! Asta se îneacă...”
Uită de durere. Nici nu mai are motiv; ce erecție să mai aibă când
femeia din fața sa va fi trasă la fund peste două-trei clipe?!...
Știe cum o poate ajunge: face un salt de delfin, intră până la
fundul apei, vâslește cu brațele și-și face vânt cu degetele picioarelor
înfipte ritmic în nisipul tot mai rece. Trece pe lângă picioarele doamnei
„lungi și frumoase ca niște propilee grecești”, gândește și, arcuindu-se,
13
iese la suprafață cu zgomot de rechin aruncat asupra prăzii:

- Încotro, doamnă?!
Prinsă cu violență de brațe, femeia face ochii mari.
- Încă un pas-doi, și cădeați în groapa formată de vârtej – arată
privirea bărbatului în stânga. N-ați citit afișul de pe plajă?
Femeia tace. Doar îl privește. O privirea întunecată, din ochii
negri, alungiți ca doi sâmburi de migdală. Și câteva raze la coada
ochilor, ca spițele unei roți de căruță stricată demult. Gura i-a rămas
întredeschisă – buze frumos conturate, cu resturi de ruj pe ele, închise în
două paranteze – „tristețe; multă tristețe!”, gândește bărbatul, derutat de
tăcerea femeii.
- Vreți să vă convingeți? – o întreabă.
Îi prinde cu dreapta degetele mâinii stângi și o obligă să mai facă
doi-trei pași înainte, în fața lui. Când doamna, luată prin surprindere,
lunecă în groapă, bărbatul o trage cu putere, ca într-o mișcare de tango
și o aduce lângă el, încercuindu-i mijlocul cu stânga:
- Nu vă fie frică; sunteți în siguranță.
Face câțiva pași spre mal. Doamna îl privește fix. Lung și fix –
parcă vrea să se înece în privirea lui. Bărbatul slăbește strânsoarea
brațului stâng; dar dreapta lui mai ține încă degetele doamnei. Înțelege
cu greu că el este cel prins: la ieșirea din groapă, doamna s-a agățat de el
cu picioarele; i le simte strânse în jurul mijlocului, călcâiele îi apasă cu
putere șalele. Îi înfruntă și el privirea. Ochi negri. Migdalele au dispărut.
S-au rotunjit în două boabe mari de strugure negru copt, pe care se
reflectă soarele. În rest, aceleași paranteze triste în colțurile gurii.
Eliberat din brațul ce-i cuprinsese mijlocul, trupul doamnei lunecă
încet în jos. Sângele bărbatului a luat foc din nou, dând în clocot.
Palmele lui, așezate grijuliu pe fesele rotunde opresc lunecarea trupului.
Călcâiele doamnei par să-l apese ritmic, frecând ușor, în sus și în jos,
proeminența din slipul său de slipul ei. Privirea ochilor negri, cu
scânteieri în adâncuri, stă la fel de înfiptă în ochii bărbatului. Doar
brațele ei împlinite, arse de soare, dar leneșe ca de somnambulă, s-au
ridicat să se așeze pe umerii lui, să nu-l scape. În apă, bărbatul simte că
a pierdut controlul – fundița celui de-al doilea șiret a cedat, eliberându-l.
Înțelege că doamna a sesizat eliberarea: paranteza din colțul stâng al
gurii s-a adâncit într-o scăpărare de zâmbet. Și trupul i s-a mișcat, să-și
bucure pântecele de atingere. Chiar și degetele i s-au împreunat după
gâtul lui, să nu-i lunece din brațe. Doar ochii negri, necruțători în
14
privirea lor calmă, ca o întâmpinare a morții – ori a unei bucurii imense,

dorite de mult timp –, stau cufundați în ai săi.
Instinctiv, palmele lui se ocupă de slipul doamnei, slăbind
încorsetarea mijlocului. Simte cum și călcâiele de pe șalele sale se mișcă
în sus spre omoplați, ajutându-l. Doar privirea cu reflexe de fructe
negre, aflate la soare, îl fixează inexpresivă. Ar vrea să se întrebe „ce-i
cu doamna aceasta?!”, dar simte că rațiunea l-a lăsat. I-au rămas doar
simțurile. Când lunecă adânc în trupul ei, doamna își încordează brusc
brațele și scoate un geamăt de fiară ucisă, agățându-se cu disperare de
gâtul său. Obrazul ei stă îngropat sub urechea lui, îmbătându-l cu urmele
unui parfum discret cu nuanțe de piersic și de flori de portocal.
– Oi, oi, Karl, mein Liebling!...1 – i se pare bărbatului că aude ca
un geamăt înăbușit de buzele lipite pătimaș de gâtul său.
Apoi simte răsuflarea ei tot mai agitată și unghiile arând încet și
fin, ca o atingere, pe omoplații săi, în timp ce mijlocul ei descrie
sinusoide tot mai scurte și cu amplitudine din ce în ce mai mare în apa
străbătută de curenții reci aduși de valuri dinspre larg.
Și dintr-o dată, după o zbatere scurtă, doamna înțepenește cu
brațele încolăcite ca doi șerpi Boa în jurul gâtului, unghiile ca niște
ancore înfipte în carnea omoplaților și cu călcâiele apăsate la refuz sub
omoplații bărbatului.
Trec clipe lungi de încleștare, cu fuioare de ape reci strecurându-
se pe lângă ei, fără să-i mai poată răcori. Și tocmai când bărbatul ia în
palme rotundul feselor dezgolite de slipul întins la maxim și împins
către genunchii doamnei îndoiți la refuz până la umerii săi, încercând să
atingă și el apogeul eliberării, brațele doamnei își slăbesc brusc
încleștarea din jurul gâtului și rămân cu palmele sprijinite pe umerii săi.
Privirea ei o caută cu blândețe pe a lui – o privire ca o licărire de foc
aproape stins, izvorâtă din adâncul ochilor migdalați la refuz –, două
felii de diamant negru, șlefuit îndelung și încastrat în montura genelor
lungi, pe un obraz aprins de efort, pornit spre o relaxare totală, care a
netezit deja orice cută. „Mor dacă n-o sărut!”, își jură bărbatul, fascinat
de sclipirea cu reflexe de fildeș a dinților dezgoliți de buzele
întredeschise ademenitor, să poată lăsa cale liberă unui geamăt de
prințesă gata să adoarmă în brațele voinicului salvator.
Creasta unui val se sparge de umerii lui, acoperind obrazul femeii
1
Oi, oi, Karl, iubitul meu!... (ger.)
15
cu ochii mijiți de relaxare, numai bine ca apa sărată să-i pătrundă în

gură, înecând-o. Luată prin surprindere, smulsă din reveria sa, doamna
își duce instinctiv palmele la ochi, apăsându-i cu vârful degetelor, șterge
apa de pe buze cu dosul palmelor, scutură capul ca să poată scuipa apa
sărată într-o parte, în timp ce picioarele ei, căzute spre fundul mării, se
sprijină doar în vârful degetelor, făcând-o să sară prin apă ca un cangur,
în drumul spre mal. Brațele ei, lăsate pe lângă trup, au gesturile
specifice femeilor ce-și aranjează mai bine slipul din mers.
Rămas în apă descumpănit, bărbatul mai privește un timp în urma
doamnei, așteptând vreun gest din partea ei. În ciuda absenței oricărui
semn, se trezește că admiră mersul lejer, dar plin de grație feminină,
până la cearșaful de lângă cortul în care continuă să doarmă sora ei mai
mică și abia când o vede cu cât calm dublat de gesturi sigure se întinde
cu fața în jos, face și el un salt în stânga, deschide ochii în apă, să poată
urmări nisipul de pe fund, simte cum coboară unu-doi metri în groapă,
savurează răceala din adânc, se luptă două-trei clipe cu vârtejul care ar
vrea să-l tragă în larg și, răcorit de-a binelea, uită de clocotul sângelui
din corpul său tânăr, nu-și mai dorește nici întoarcerea frumoasei Ayșé
de la Babadag și nici lăsarea întunericului, să poată urca cele câteva
trepte spre ușa camerei doamnei Rica, șefa oficiului administrativ,
bruneta cu cei mai provocatori nuri pe care i-a atins vreodată și, calm, ca
proaspăt trezit dintr-un vis confuz, iese din apă legându-și din mers
șiretul slipului, se bucură de căldura nisipului de sub tălpi și, toropit deja
de soarele după-amiezii, se întinde pe cearșaf cu fața în sus, acoperindu-
și capul cu pălăria de pânză, uitând să-și mai dezgolească șoldul drept,
ca de obicei.
Adoarme ascultând valurile – marea lui plăcere când vine la mare.
Ascultă și adoarme. Adoarme visând. Visează puțin. De obicei, la vârsta
lui, femei. În nici un caz lei, ca Santiago al lui Hemingway 1. Nu-l
pasionează vânătoarea. Nici măcar pescuitul. Anii trecuți mai visa și
formule. Formule care să-i poarte numele. De când cu Electrodinamica,
s-a lecuit. Acum visează doar femei. E mai odihnitor. Și mai sănătos.
1
Eroul nuvelei Bătrânul și marea.
16
Capitolul 2
- Domnule!... Domnule, te rog!!...

Speriat, bărbatul sare în picioare.
- Am ațipit... și ea a plecat... – arată brațul doamnei către mare.
Sigur vrea să... Mai devreme ne-am certat. Azi nu și-a luat
medicamentul; n-a mai vrut. Te rog!! – tremură vocea sugrumată de
emoție.
Bărbatul fuge spre mare.
- Ai grijă, poate deveni violentă – aude în urma sa.
Nu mai așteaptă să înfrunte rezistența apei mergând. Sare cu
capul înainte, înoată pe sub apă până simte că-i pocnesc plămânii, iese la
suprafață o clipă, trage aer în piept preț de câteva secunde, cât privește
în urma tinerei doamne, face saltul de delfin și trece pe lângă picioarele
incredibil de albe, mai înoată ca o broască două-trei mișcări de brațe și
de picioare, apoi sparge luciul apei cu zgomot:
- Încotro așa grăbită, preafrumoasă domniță Albă ca Zăpada?
Femeia face ochii mari – ochi căprui, larg deschiși, pe un obraz
plin de soare, cu gropițe în colțul buzelor, ca un surâs ironic permanent.
Între sprâncene, tinerei doamne i-a apărut o cută adâncă, semn că s-a
încruntat. Femeii nu-i vine a crede. Face un pas lateral, cu spatele spre
soare, să-l poată privi mai bine pe bărbatul din fața sa – i se pare tânăr,
mai tânăr decât și-l închipuia. Și mai frumos. Frumos ca cel de acum
zece ani...
- Domniță Albă ca Zăpada, te rog!... Să te conduc spre mal –
întinde bărbatul mâna dreaptă către ea. Aici e periculos. Ai citit doar
afișul.
Obrazul domniței s-a luminat și mai mult. Ochii i s-au umplut de
steluțe de la zâmbetul izvorât dintr-o fericire lăuntrică. Nu se poate
abține să nu riposteze tot mai plină de dorința răscolitoare de-a fi
ironică:
- Pe plajă, ca și tine, eu dorm, nu citesc. Nu dorm chiar cât tine,
17
dar dorm.
- Unii au restanțe mari la somn...
- Chiar și la lectură – îl ține pe loc privirea fixă, devenită ușor
severă, a tinerei doamne. De vrăjit ce-i, Muntele lui Thomas Mann cred
că nici n-a fost deschis – adaugă ea.
- Fiind cartonat, l-am folosit ca suport când îmi verificam
formulele.
- Aaa... formulele... Și ce spun formulele?, că romanul, dacă tot
nu l-ai deschis...
- O formulă, spre exemplu, demonstrează de ce cerul are culoarea
albastră.
- O formulă pentru suflet...?
- E apanajul romanelor, domniță. Că Muntele lui Mann-bătrânul,
c-am auzit că mai are și niște fii, tot scriitori, nu-i degeaba vrăjit; dă o
formulă pentru sufletul tânărului neamț Hans, dar și al rusoaicei
Clavdia.
- O-la-la, somnorosule... Am auzit că cei ce dorm cu o carte sub
pernă, a doua zi o știu pe de rost. Pariez că știi cum se termină. Ce faci?
Nu te apropia de mine că mă superi...
- Domniță, să ne retragem mai spre mal, te rog!...
- Ți-e teamă că m-aș putea arunca în groapă?
- Mi-e teamă că răcești la picioare. Nu simți curenții reci până
spre genunchi?
- Îți pasă de picioarele mele?
Tânăra a făcut deja un pas către bărbat, ca o provocare, șoptindu-
i, nu fără urmă de obidă:
- N-am observat. De când vin pe plaja Sanatoriului TBC Agigea,
abia astăzi îmi cauți vorbă.
- Celor din sanatoriul Berghof din Muntele vrăjit le-au trebuit
săptămâni până să relaționeze. Dă-mi mâna, să mergem la mal.
- Numai dacă-mi spui cum se termină romanul.
- Domniță... – stă bărbatul cu mâna întinsă către tânăra din fața sa.
- Hai, sigur că știi... – aude insistența femeii. De câteva zile,
dormi cu cartea sub cap...
- Eu, când dorm, visez, nu citesc. Hai la mal; sora ta e speriată –
insistă bărbatul, arătând cu privirea spre cortul improvizat, lângă care se
zărește doamna mai în vârstă stând în picioare, urmărindu-i cu atenție.
Te implor, dă-mi mâna!... – face el un pas hotărât către domnița care se
18
retrage la timp.
- O-la-la!... – îi aude râsul ironic rostogolit mai mult ca o dojană
tandră. Păcat de ochii ăștia frumoși ai tăi, dacă atâta știi: crezi că poți
obține mâna unei domnițe doar implorând-o... Pe de altă parte, la cât de
candid ești, nu-i de mirare... Se spune că oamenii cu ochii albaștri sunt
cei mai naivi...
Profitând de momentul unui râs scurt, însoțit de o scuturătură a
capului cu buclele răvășite de stropii săriți din valurile sparte de umerii
lor și de ochii domniței închiși o clipă, ca să-și poată ea dezgoli gura
plină de perle albe, mâna bărbatului îi prinde brațul:
- Te rog, mergem la mal! Sora te așteaptă.
După numai un pas făcut cu aerul că a devenit docilă, domnița se
eliberează brusc și, retrasă deja la doi-trei pași, îi strigă provocarea:
- Merg, dacă mă prinzi – și, parcă ar fi avut o ștachetă în fața sa
pe creasta valului mic ce se rostogolește împotrivă-i, se arcuiește în aer,
plonjând în apă ca un delfin ce sare printr-un cerc.
Înfuriat, bărbatul o urmează. După un efort de câteva secunde,
ajunge lângă ea, o prinde în arcul brațului drept și ies împreună la
suprafață.
- Credeai că nu te prind? – o întreabă, ținând-o strâns cu ambele
brațe încolăcite după mijlocul ei.
Lipită toată de trupul bărbatului, domnița are un moment de
rătăcire. Își scutură capul ud și face un gest de retragere, parcă ar vrea
să-l vadă mai bine pe cel care o ține atât de strâns în brațe, făcută una cu
trupul lui.
- Tu de ce crezi c-am fugit ? – îl întreabă ea după un moment lung
de tăcere, în care și-au înfruntat privirile – întâi bătăioase, apoi tot mai
pline de steluțe; până și buzele li s-au deformat într-un început de
zâmbet.
- Mergem la mal? – o întreabă el.
- Oare oi fi numit prostia candoare? – pare că se miră ea,
neslăbindu-i privirea.
Obosite să se sprijine de fundul mării doar în vârful degetelor, să
poată ține bărbia deasupra apei, picioarele domniței se îndoaie pe după
coapsele bărbatului, apoi mâinile i se adună la ceafa lui.
Derutați amândoi de gestul spontan de apropiere, continuă să se
privească. Lung. Fără nici o urmă de zâmbet.
De pe fruntea bărbatului, un firicel de apă curs din părul ud se
19
prelinge printre sprâncene, pe o parte a nasului, până pe buze.

Mâna dreaptă a tinerei doamne se desprinde din încleștarea pe
ceafa bărbatului și-și plimbă vârful indexului pe conturul buzelor celui
ce-o ține în brațe, apoi, toată palma, peste fruntea lui, înlăturând apa.
- Cum să-ți mulțumesc pentru delicatețe, că la mal nu te mai duc,
să nu fiu prost?... – o întreabă el, devenind prompt îndrăzneț.
Capul domniței se lasă pe spate, ochii i se închid, iar gura,
deschisă larg, prezentând cerului șiragul de perle, trimite în văzduh
explozia de râs.
Instantaneu, bărbatul simte că a luat foc din nou. În brațele lui,
trupul femeii dă semne că l-a simțit.
Râsul ei se frânge. Încet, ca în transă, capul domniței își reia
poziția. Ochii ei, cu sclipiri reci, de castană abia căzută pe caldarâm, îi
caută privirea.
Nu-și spun nimic. Doar se privesc într-o tăcere vecină cu durerea.
În timp ce se retrage doi pași mai spre mal, să-i iasă umerii din
apă, să nu i se mai spargă valurile în obraz, bărbatul slăbește pe rând
fiecare braț încolăcit peste mijlocul domniței, stăpânindu-i trupul doar
cu palmele.
- „Oare din această sărbătoare a morții... etcetera, etcetera... se va
înălța, într-o zi, dragostea?” – rostește el calm, ca o sentință.
La privirea ușor încruntată a femeii din brațele sale, bărbatul
surâde, săltând cu nonșalanță din umeri:
- Îți eram dator cu finalul romanului. Nu crezi că seamănă cu
finalul Divinei comedii?
După un moment lung de privire fără să fi clipit măcar, domnița
din brațele lui îi șoptește:
- Prostule! Crezi că de literatură comparată am eu chef acum?!...
Nu-și mai spun nimic preț de câteva clipe. Doar se privesc. La
începutul de surâs timid al bărbatului cu obrazul îmbujorat de efectul
dojenii, dar mai ales de durerea sângelui în clocot, gata să explodeze,
ochii domniței clipesc prelung, aprobator.
Se apropie încet, tot mai încet, ca într-o vânătoare de fluturi, până
își ating buzele.
Brațele bărbatului preiau jocul.
Ale domniței s-au încolăcit deja pe după gâtul lui, abandonându-
se total, mai puțin gura, care conduce sărutul.
- O, Doamne! – șoptește vocea domniței imediat ce se rupe
20
violent din sărut. Ce candoare, ce prostie?!... Nu încap comentarii! Nici

literatură comparată... – se uită ea plină toată de zâmbet în ochii
bărbatului care o ține în brațe. Atenție, însă! – îi scânteiază privirea. Nu-
mi muști buzele mai tare, că-s organul cu care îmi câștig pâinea. Înțeles?
– pare să se înfigă în albastrul adânc al tânărului castaniul plin de steluțe
al ochilor domniței. Și-acum, – ordonă ea cu superioritatea dirijorului
urcat la pupitru – reluăm! Da capo al fine... – șoptește ca pe o taină
plină de iubire, amăgind iar buzele bărbatului în jocul nesfârșit al
sărutului, din care, după minute lungi de dăruire, tot ea se rupe supărată:
- O clipă, prostul meu drag! – îl dojenește glasul ei abia șoptit,
încărcat de tandrețe, eliberându-se din încleștarea brațelor. Lasă-mă pe
mine, dacă tu ești așa neîndemânatic... – se explică în timp ce-și
dezbracă slipul, îl împăturește cu grijă și-l bagă la piept, sub sutien.
Apoi întinde iar brațele spre gâtul lui:
- Dacă termini înaintea mea, te omor! – îi susură în ureche
amenințarea.
- Dacă-mi fugi din brațe imediat ce termini, pe tine chiar că... te
bat! – îi șoptește el.
Capitolul 3
Merg încet prin apă, ținându-se de mână. Doar se ating. Fiecare a

prins în indexul îndoit indexul celuilalt. Două ancore agățate între ele.
Trupurile lor parcă plutesc prin apă – corăbii obosite, căutând cheiul.
Valurile tot mai mari, pe măsură ce se apropie de mal, se sparg în
spatele lor. Întâi, de omoplați, apoi, de șale.
- Au început să revină bolnavii la plajă... – șoptește ca pentru sine
domnița, privind spre cei ce-și întind cearșafurile pe nisipul din fața
gării, locul cu cel mai bun nisip de pe întregul litoral și cu apa cea mai
curată, cu fundul mării domol până departe.
Degetele lor se desprind. Bărbatul caută cu privirea spre cortul de
lângă cazemata dărăpănată. Întinsă cu fața în jos, doamna doarme de
mult.
- Hm!... – surâde neutru, nici bucurie, nici tristețe, tânăra corabie
ca de fildeș, navigând spre mal cu măreția luptătoarei întoarsă
21
victorioasă. Este prima dată când adoarme pe plajă – aude bărbatul

vocea încărcată de dragoste a tinerei pe care o zărește cu coada ochiului
zâmbind larg, ca o explozie de fericire, cu ochii pironiți pe doamna
adormită cu fața în jos, căreia, de la distanța aceasta, i se văd cel mai
bine doar călcâiele.
„Mai bine ar fi avut pinteni, să mă ucidă!!” – gândește bărbatul,
încetinindu-și navigarea spre țărm.
- E mai bine așa – scoate tânăra mâna stângă din apă, să-și
prezinte indexul încă îndoit, scăpat din ancora celuilalt index. Să ieșim
pe rând din mare – șoptește ea cu timiditatea adolescentei după prima
îmbrățișare și pleacă înainte, spre țărm.
Bărbatul s-a oprit. Ochii lui nu văd decât albul ireal, ca de hârtie,
al trupului ce pare că plutește. „Și-o fi pus slipul pe ea?!” – îl sperie
gândul, dar imediat ce vede ieșind din apă verdele cu flori mov, ca
sutienul, se liniștește.
Mersul tinerei risipește în jur atâta liniște!... Îi admiră pașii egali,
cu tălpile atingând nisipul cu lentoarea buzelor la începutul sărutului.
Închide ochii: brațele tinerei mai stau încă pe după gâtul lui.
- Mai vreau!... – i se pare că o re-aude șoptindu-i. Să ne sărutăm,
prostule!
Restul a venit de la sine, din preaplinul sărutului condus tot de ea.
Un rest mai lung ca întregul.
- Oricum, nu te-aș fi omorât, că mi-ar fi ajuns și numai sărutul.
Dar nici n-am vrut să mă bați – i-a auzit șoapta picurată ca o adiere în
căușul urechii, pe care și l-a simțit sărutat; ultimul sărut înainte de-a
porni spre țărm.
Iese și el din apă. Primii pași – ca în transă. Capul aplecat. Nu
înțelege de ce. Era atât de fericit!... Liber și fericit... Domnița pe care
crede că a salvat-o de la înec îl golise de tot ce-l mai putea chinui,
umplându-l de o fericire fără margini, inconștientă și pură, ca la
începuturi – doar ei doi, într-un Eden învăluit de ape limpezi. Pe el,
flămândul, ea l-a hrănit cu mărul copt al sărutului, din care el, provocat
mereu de gesturile ei, a mușcat până la gustul dulce al sângelui.
Acum – părăsește singur Edenul. Fierbințeala nisipului îl face să
se cutremure. „Păcatul!... Care păcat?!” Un frison – ca începutul unei
gripe. S-a trezit. „Sunt fizician! Păcatul e instrumentul popilor.” Știe că
înaintea sa, lângă cazemată dărâmată de vreme, ori poate de vreo
furtună ce și-a trimis valurile până la baza ei, dorm profund o doamnă și
22
o domniță. „Două surori!” – tremură el din nou. Una, la soare; cealaltă,

în cort. Nu mai înțelege nimic – doar merge ca prin deșert: nisip
fierbinte, soare necruțător și sete.
Ajunge lângă cearșaful lui. Câteva pietre, pe Muntele vrăjit.
Dedesubt, Electrodinamica – obsesia lui. Și foile pline de formule –
adevărata bucurie. Așa i se pare acum – singura bucurie; a descoperit
marea greșeală de tipar: un semn minus.
Apa din sticlă e clocotită. Bea totuși – își zice că-i ceai. N-are
putere să mai meargă până la gară.
De fapt – se teme... Se teme de tren! Pentru prima dată în viața
lui, are sentimentul păcatului. Nu-l poate alunga. Se întinde cu fața în
sus. Cu pălăria lui din cârpe cusute cu talent acoperindu-i obrazul.
Simte cum lunecă în somn fără să mai fi ascultat marea. Nici n-ar
fi auzit-o.
Un tren lung de marfă trece încet, cu zgomot de fiare lovite, spre
Constanța.
Și totuși doarme gândind – tot la femei! Dar nu la cele câteva
trepte până la prima ușă care se va deschide înainte ca el să fi atins
clanța.
Și nici la foșnetul lanului de porumb în lapte, străbătut în tăcere;
el, pe un rând; Ayșé, pe cel de alături, până departe, spre mijloc.
La Vica, Valerica recăsătorita, cu atât mai puțin, mai ales că-l știe
pe cel operat la genunchi; acum trei ani, tot prin august, a jucat șah cu
el; era bucuros; doctorul Barbu îi promisese că, imediat ce se va închide
fistula, îl va rechema la sanatoriu să-i desfacă anchiloza; „am să pot
merge din nou pe bicicletă”.
Adoarme gândind la cele două femei: o doamnă și o domniță.
Adoarme întrebându-se cu teamă, ba chiar cu groază:
„Chiar cu două surori?!...”
Și, ca păcatul să-i fie mai greu, adaugă, înainte de a adormi:
„În aceeași zi...”
23
Capitolul 4
Cele două femei merg încet pe drumul pietruit anapoda, rupt pe

alocuri de torenți, spre poarta secției doi a Sanatoriului TBC Agigea.
Merg într-o tăcere profundă. Doamna duce coșul mic, mai elegant, în
care sunt cele două sticle goale, poșeta cu actele și cu banii lor, câteva
creme pentru pielea arsă de soare – și cam atât.
Când s-au hotărât doar din priviri să plece de pe plajă, mai târziu
ca de obicei, că soarele ajunsese deasupra satului Agigea, Domnița s-a
grăbit să facă bagajul, înghesuind totul, într-o ordine de adolescentă
venită de la vreun internat de fete, în coșul mare de papură, pe care a dat
de înțeles că-l va duce singură. Un gest apreciat de doamnă printr-un
surâs discret, o accentuare a parantezei din colțul stâng al buzelor
frumos deformate de zâmbetul permanent, trădând bucuria lăuntrică.
Departe, la locul lui, tot cu pălăria din cârpe albe și bleu, un bleu
ca ochii săi, bărbatul dormea în aceeași poziție, cu fața în sus și cu ceafa
pe cele două cărți puse una peste alta.
Nici privirea doamnei și nici a Domniței nu a căutat prea mult
spre el. Doar câte puțin, în trecere, când au scuturat cearșafurile de nisip,
ori când și-au rotit ochii, să fie sigure că nu au uitat ceva.
În fața porții sanatoriului, bolnavi și bolnave au ieșit la plimbarea
de dinaintea mesei de seară. Șchiopi și cocoșați, unii sprijiniți într-o
cârjă; alții, în două; un bătrân cu picioarele tăiate de sub genunchi, într-
un scaun cu rotile împins de un tânăr cu brațul drept în ghips și mulți –
și bărbați și femei – fără vreun semn anume. Câțiva, bandajați la gât,
proaspăt operați de adenopatie cervicală. Și femei. Multe. Tinere,
frumoase; altele, bătrâne. Majoritatea, în hainele sanatoriului – se mai
cunosc însemnele șterse pe alocuri de apa cu leșie din cazanul în care
sunt fierte săptămânal. Grupuri de câte doi-trei se întorc dinspre Eforie
Nord, îmbrăcați în haine de oraș – de obicei, un pantalon, o cămașă de
vară și papuci de plajă în picioare. Unii mai au încă pete de nămol pe
obraz ori pe gât, alții sunt cu chef, semn că au tras o fugă la vreo terasă.
24
În fața Stațiunii Biologice Marine, cele două doamne nu se mai

întreabă, ca în alte zile, când își vor face timp să viziteze Muzeul Mării
Negre. Merg în aceeași tăcere de până acum. Doamna o fură mereu pe
domniță cu privirea. Calmă. Un calm impus. Fără să vrea, își mușcă
buzele și închide ochii strâns-strâns pentru o secundă-două, apoi îi
deschide larg. Nu-i vine a crede. O vede pe tânără cum merge
legănându-și înainte și înapoi brațul drept, vânturând coșul greu,
burdușit cu toate cele pe care le cară ea de obicei la plajă. N-a văzut-o
de mult atât de fericită.
- Oare cât o fi ceasul? – întreabă doamna.
- Masa de la restaurant, pune-i cruce.
- Voiam doar să știu. Ceasul meu o fi prin coș...
- Eu, oricum, vreau la terasă. O friptură mare, în sânge și două
halbe.
- N-ai voie! – se sperie doamna.
- Bine. O să-l rog pe chelner să-mi pună doar în prima halbă o
sută de rom. Cubanez. Ai văzut doar că au. De-acela bun.
- Scumpa mamei!...
- Plătesc eu, mămico – se alintă, agățată cu mâna stângă de gâtul
ei, tânăra.
O trage mult spre ea și o sărută lung și umed pe obraz, apoi fuge
înainte, rotindu-se după fiecare doi-trei pași. Poala rochiei înflorate se
ridică mult, dezgolind picioarele incredibil de albe, până la chilotul roz,
din mătase.
Doamna caută febril în buzunarul lateral din interiorul coșului,
scoate batista și-și șterge pe furiș ochii plini de lacrimi. „Dumnezeule,
oare visez?!”
- În sfârșit, mămico, vezi? – arată brațul tinerei în dreapta. S-au
hotărât să secere lanul cu grâu.
- Nu-i grâu, scumpa mea. E ovăz. Ovăzul se recoltează în august.
Domnița s-a oprit în mijlocul drumului de țară și-și așteaptă
mama, privind-o lung, iscoditor:
- De ce surâzi?
- Mă bucur... Că te văd... așa...
- Lasă. Aia a fost acum două minute. Acum ai surâs... altfel... Ai
surâs unor amintiri. Frumoase? Văd c-ai făcut gropițe în obraji... Nu-s
amintiri de la Paris, te cunosc! Ai alt fel de luminițe în ochi...
- Amintiri de când eram copilă, scumpa mamei. Scoate un
25
cearșaf, te rog, să stăm jos pe iarbă. Îmi place să ascult zgomotul

tractorului, care adună paiele de ovăz. Vrei și tu? – îi arată pachetul cu
țigări. Ai grijă, întâi o stingem bine în pământ, apoi o aruncăm. Nu
lăsăm vreun chiștoc aprins în apropierea lanului. Ce-i?! – se uită cu
surprindere cum fiica ei își tamponează cu vârful degetului mic buza de
jos.
- Îl o-mo... o-ooorrr... – i se stinge brusc vocea Domniței. A,
nimic – râde. Proaste țigări; făcute din cotoare tocate. Hai, te rog! –
schimbă ea vocea. Povestește-mi.
- La conac, vara, bunica avea un ritual: în august, după ce treiera
ovăzul, că bunicul tău avea mulți cai, ovăzul era hrana lor preferată;
bunica scotea toate saltelele din conac. Le ducea într-un loc anume,
lângă pârâu, deșerta paiele din ele într-o groapă și le dădea foc. Pânzele
saltelelor le fierbeau cameristele într-un cazan mare, le uscau la soare,
apoi le umpleau cu paie proaspete de ovăz, aduse anume de la arie.
Bunica ura paturile cu arcuri, mai ales saltelele cu bureți de mare.
„Copiii sănătoși și frumoși se fac pe saltele din paie de ovăz, la lumina
zilei sau a lampioanelor, chiar și a lumânărilor sau a lunii, nu pe
întuneric. Odată cu sămânța, bărbatul trebuie să-i dea femeii și flăcările
din privire, altfel, ceasul acela de iubire se cheamă...” – și rostea
cuvântul vulgar, care numește împreunarea. Era tare tăioasă la vorbă
bunica. Tata îi știa de frică. Am văzut cum l-a bătut odată cu iușca luată
din capra trăsurii. Și să nu crezi că tata a fugit. A stat s-o încaseze, altfel
nu mai călca pe la conac.
- Mămico, dar ce făcuse?
- Ei... – oftează doamna, privind cum tractorul care trage mașina
de îmbalotat paiele se căznește să întoarcă în jurul unor tufe, lângă lanul
de porumb înalt, cu știuleți mari, buni de fiert.
- Pierduse la cărți? – insistă Domnița.
- Tata nu juca, era zgârcit.
- Femei?
- Ei... Nu ți-e rușine? – întoarce doamna obrazul plin de zâmbet
către fiica sa. Cum pot să spun așa ceva despre tata?! Mergem? Stinge
bine țigara, ma petite polissonne1.
- Mămico, nu mi-ai mai zis așa de ani de zile! – o prinde tânăra cu
brațele de după gât și o sărută apăsat pe obraz, apoi se retrage
1
Mica mea ștrengăriță (fr.)
26
contrariată de o durere ascuțită, ce-o face să-și ducă instinctiv vârful

degetelor mâinii drepte la buza de jos: Mă-ntorc și-l...!...
Sare imediat în picioare, preocupându-se să distrugă complet cu
vârful pantofului jumătatea de țigară îndesată în iarba de lângă cearșaf.
Apoi se oferă să strângă singură cearșaful și să-l îndese la loc în coșul
burdușit deja, lăsându-și mama să savureze țigara până la filtru.
Ies către șoseaua spre Mangalia pe cărarea de lângă gardul de
sârmă, dincolo de care se plimbă un soldat cu arma agățată de umăr.
- Uite mașina tovarășului Maurer – arată brațul doamnei în
stânga.
- Mai dă-l în mă-sa și pe boșorogul ăsta! Mă mir că nu i-a pupat
mâna săptămâna trecută – explodează tânăra printre dinții încleștați.
- Scumpo! – o ceartă doamna cu glasul sugrumat de frică.
- Mâine-poimâine, ai să vezi aici și mașina țiganului meu –
conchide fata grăbind pasul.
Merg amândouă îmbufnate.
Nu-și mai spun nimic până ajung la terasa din centru.
- Două fripturi mari, cu tot ce mai trebuie alături, două halbe de
bere și-o sută de rom cubanez... – începe Domnița.
- Scumpa mamei! – șoptește speriată doamna.
- ...pentru mama – precizează tânăra – și o sticlă cu apă minerală
pentru mine, acum, că mor de sete – strecoară ea o bancnotă de 25 de lei
chelnerului.
Când sorb amândouă din paharele mari cu apă minerală,
așteptând comanda, doamna surâde:
- M-ai speriat...
- Mămico, doctorul mi-a spus că n-am voie să pun alcool pe limbă
24 de ore de la ultima tabletă. Stăm aici până după miezul nopții...
Râd amândouă. Se opresc din râs, își întretaie privirile, și le
înfruntă cu calm, apoi, ca la un semn, izbucnesc iar în râs. La lumina
slabă a înserării, par două adolescente puse pe șotii.
Tânăra întinde mâna dreaptă și strânge cu putere degetele de la
mâna stângă a mamei:
- Mulțumesc, mămico, mulțumesc!
Doamna roșește. Nici ea nu înțelege de ce. Era cu gândul în altă
parte.
- Pentru ce, scumpeteo? – întreabă.
- Pentru că nu l-ai ascultat pe doctorul Ieniștea. Ai fost de acord
27
cu rugămintea mea, să venim la mare. La Predeal, tu n-ai fi putut...

- Ce?! – tresare doamna.
- Să faci plajă printre bolnavii de nervi și baie în mare ca astăzi,
mămico – râde amuzată fiica. Uite că sosește... – devine ea gravă,
arătând spre cele două chelnerițe care aduc platourile. Și-ncă două
fripturi la pachet – îl roagă Domnița pe chelner, când aduce halbele și
paharul cu rom.
De departe, dinspre Hotel Europa, se aude vocea lui Alexandru
Jula: Pe tine nu te pot iubi...
Rumoarea de pe terasă a lăsat locul unei tăceri punctate doar de
tocurile chelnerițelor grăbite ca niște furnicuțe într-un mușuroi. Mai toți
au întors fața către Hotel Europa.
Doamna rotește un timp între degetele mâinii drepte paharul cu
rom. Ochii ei migdalați, plini de lumina difuză a unei amintiri ce-o
chinuie, stau doar spre castaniul deschis al romului de cea mai bună
calitate. Parfumul lui pare s-o fi amețit deja. Surâde. Gustă puțin, apoi
surâde iar – un surâs mai larg, mult mai larg.
- Să înțeleg că-i vreo amintire de astăzi? – o iscodește Domnița,
rămasă cu furculița în aer; bucata de carne abia tăiată pare un trofeu
ridicat deasupra farfuriei.
Ochii migdalați ai doamnei se deschid la refuz – negri, plini de
întrebare. Doar se privesc. Paharul tremură în mâna doamnei.
- Vezi să nu-l verși, mămico.
Doamna lasă paharul încet între cele două halbe.
- Ce vrei să mă întrebi?
- E prea frumoasă seara aceasta, mămico...
- Te-ascult… totuși.
Domnița râde. Lumea din jur vorbește din nou – ultimele acorduri
ale cântecului despre o iubire imposibilă s-au stins deja. Nu se mai
înțeleg cuvintele următorului cântec – în stația din apropiere, țeava de
eșapament a autobuzului spre Mangalia dă rateu după rateu.
Doamna ridică paharul, face un semn discret spre fiica sa și gustă.
De fapt, soarbe. Cu poftă. Mai lasă doar o dungă pe fundul paharului. Să
aibă la ce privi.
- Ce-ai fi vrut să știi?
Domnița termină de mestecat bucățica de friptură.
- Azi, acolo, în apă... Jură că nu te superi!
Doamna scapă paharul peste friptura din farfurie. Îl recuperează
28
înainte de-a se fi vărsat.

- Păcat de leaca asta de rom!... – o ceartă fiica.
- Spune, scumpa mamei – insistă doamna și imediat aruncă pe gât
restul de rom, apoi soarbe cu sete jumătate din prima halbă: Foarte bună
berea Azuga. Dacă ții neapărat, stăm până după miezul nopții... Îmi
spui?
Domnița trage îndelung aer în piept, apoi îl expiră încet-încet.
Râde molcom, ca de o glumă, înainte de a întreba:
- Acolo în apă, astăzi, când tu...?
Doamna scapă cuțitul ținut cu eleganță între degete; tocmai se
pregătea să-și porționeze friptura.
Domnița devine gravă:
- Spune-mi, tu l-ai trimis să mă salveze de la înec?
Doamna se luminează la față. Ia cuțitul și continuă să-și
porționeze friptura.
- De ce? – întreabă într-un târziu.
Domnița nu-i mai răspunde. Ochii ei urmăresc încruntați mașina
neagră oprită chiar lângă terasă – o Volga cu număr mic de București.
Doamna devine și ea atentă. Imediat, întoarce privirea, luând
aminte la ochii triști ai fiicei sale – „încă îl mai așteaptă...”
O blondă planturoasă, cu o pălărie mare din mătase crem, cu
borul coborât mult în față, că abia i se mai zăresc ochelarii imenși de
soare, luați parcă din filmele lui Antonioni, trece grăbită printre mese,
plină de sine, urmată de un bărbat tânăr, subțire și frumos ca un paj. El
ajunge înaintea ei la portiera din spate și i-o deschide cu eleganță.
- Uite-o și pe ratata asta! – face o grimasă de dezgust Domnița.
Bine că nu ne-a văzut, să-și mai dea aere.
Doamna tace. Porționează din nou friptura – bucăți tot mai mici.
Vede mâna fiicei sale întinsă către halba neîncepută, dar nu suflă o
vorbă. Se teme. Într-o seară, pe când erau la un restaurant în Mamaia,
brațul Domniței a măturat tot ce era pe masă. Înainte de a-și urma fiica
plecată în trombă spre mare, a pus în mâna chelnerului sosit în fugă trei
bancnote de câte o sută de lei și și-a dus instinctiv degetul spre buze.
Norocul ei că restaurantul era aproape gol. Acum...
Domnița doar își înmoaie buza de sus în spuma halbei.
- Chiar crezi c-am să beau?
- Poți să iei o guriță – o încurajează mama.
- O guriță... – clatină îndelung Domnița capul, privind în gol.
29
„Gurița dulce – fundament al iubirii rustice, oglindită în melosul

popular.” Ba nu! – vorbește Domnița de una singură, rămasă cu privirea
pierdută în gol –, rustică sună prea... fundament al iubirii perene...
eterne... Văd eu! „...che move il sole e l'altre stelle”1 – șoptește agățată
încă de golul în care privește. Oare... oare... oare mai doarme și acum? –
pare să-și adreseze întrebarea rostită în șoaptă.
- Ai spus ceva, scumpo? – devine atentă doamna.
- Mămico, în ce clasă eram când am luat premiul întâi pe
București la înot? – se înviorează tânăra prompt.
- Înainte de-a pleca în tabără cu Monica.
- În tabără cu Monica... – repetă ca un ecou Domnița, apoi
privește iar în gol, surâzând. O, da, cu Monica... Tabăra Comitetului
Central. Cred că și dintr-un lagăr nazist s-ar fi putut ieși mai ușor...
- Scumpetea mamei, – se sperie doamna – e prima oară, în zece
ani, când mi te plângi.
- Dar nu mă plâng, mămico. Dovadă c-am vrut să revin la Eforie.
Uite că ne aduce pachetele...
Doamna plătește chelnerului, mai stau amândouă un timp, să
termine de mâncat, apoi hotărăsc să se ridice de la masă.
- Mergem direct la hotel sau ne mai plimbăm?
- Ce-ar fi să...? – începe plină de entuziasm Domnița, aruncând
privirea spre Agigea, dar se oprește subit, confirmând pe un ton sec:
Desigur, ca de obicei, pe faleză. Aerosoli. Așa, cu papornițele după noi,
să mai prindem briza.
Își ia mama de braț, obligând-o la un pas alert, cadențat. Lângă
vila Belona se opresc, ascultă un timp valurile, apoi coboară pe nisip.
- Doar până la vila Cancicov și înapoi, că mi-e somn – hotărăște
Domnița.
Merg în tăcere – amândouă desculțe, cu tălpile prin spuma rămasă
pe nisipul ud în urma valurilor tot mai mari.
- Va ploua... – oftează doamna.
- Mai dă-l dracului! – se eliberează de năduful ei Domnița. Nici să
vină în genunchi, nu...!...
Speriată de explozia fiicei, aproape de apă, fără să mai fugă din
calea valului care se rostogolește învolburat, udându-i puțin poala
rochiei, doamna face primul pas abia după ce se retrage marea. În fața
1
Dante, finalul Divinei comedii (it.)
30
ei, Domnița lovește înfuriată cu piciorul resturile unui castel din nisip
înălțat peste zi de vreun copil.
- Zece ani, mămico! – strigă când își simte mama alături.
Fuge câțiva pași, lasă coșul să-i cadă pe nisip, mai face un pas și
îngenunchează, îndoindu-se de spate, cu brațele adunate la burtă:
- Zece ani... – scâncește făcută covrig, cu obrazul îndesat între
coapse.
Doamna se lasă pe călcâie în fața ei, îi ia tâmplele între palme și o
sărută apăsat pe creștet:
- Scumpetea mamei!... Ma petit polisonne...
Îi ridică anevoie capul, s-o poată privi. Din ochii căprui, larg
deschiși, se rostogolesc șiruri de lacrimi. Batista doamnei se grăbește să
le șteargă. Buzele Domniței schițează un surâs trist:
- Nu-i așa că mă detești, mămico?
- Doamne, copilă! Ce-ți trece prin cap?!
- Sărutul, mămico! – se uită Domnița adânc în ochii mamei. Îl
aștept de zece ani.
- Scumpa mamei, vorbești în dodii. Haidem la hotel...
- Vreau înapoi, mămico, poate mai doarme; a zis că are restanțe
mari la... – spune Domnița dintr-o suflare, dar se oprește speriată de
propriile-i vorbe și, ocolind privirea mamei, se ridică oftând: Ce prostii
sunt în stare să... E târziu, haidem la hotel. Am să beau un Valium și un
Luminal odată. Să dorm... „Să mori, să dormi... Atât. Și printr-un
somn...” – murmură, târându-și picioarele prin nisipul încă fierbinte.
Când urcă pe faleză și merg alături către hotel, Domnița repetă ca
în transă, cu capul lăsat mult pe spate, adresându-se cerului:
- „Să mori, să dormi. Și poate să visezi./ Aici e greul, căci ce
vise...?1”
- Scumpa mamei!... – îi strigă disperată doamna, strângând-o cu
putere de braț.
- Știu că mă detești, mămica mea scumpă... – scâncește Domnița,
înecându-se în propriile-i lacrimi. Eu pretind că sunt credincioasă,
mămico; nu trebuia să-i răspund cu aceeași monedă... Când nu mai e
dragoste, – de fapt, nu știu să fi fost –, măcar respect... Cred că
Dumnezeu ne pedepsește: el n-a vrut să ne cununăm și religios, măcar
pe ascuns, cum fac atâția...
1
Hamlet, Shakespeare
31
- Scumpetea mea!... – o apropie doamna, s-o poată săruta pe

obraz, umed și cu dragoste infinită, ca pe un copil. Gata, scumpa mea.
Liniștește-te. O să-l găsim acolo, la recepția hotelului. Dacă asta vrei.
Dar, după câte... – își tărăgănează doamna vorbele, ridicând prompt
glasul, ca un corolar al discuției: Credeam că nu mai vrei.
- Zece ani... și... Doamne, câte se mai adună!... – geme tânăra
îndurerată.
- Tot ce se adună înseamnă căsnicie. Absența ei... ma petite...
absența ei, doar știi, scumpeteo.... Cheiul absenței se cheamă
singurătate.
- Și nu suntem singure, mămico?! – se uită speriată în ochii
mamei Domnița.
- Scumpeteo... – schimbă doamna tonul, devenind apropiată,
dispusă la orice compromis, doar-doar să-și potolească fiica. Uite,
scumpo: de mult n-am mai fost așa fericită ca astăzi, mai ales când mi-ai
spus că nici picăturile nu le mai iei de câteva zile. Gata! Punct și de la
capăt! Uităm totul! Doar n-ai făcut o crimă...
- Despre ce vorbești, mămico?
- Despre... – o privește doamna contrariată. Despre rest, scumpo.
Dacă tu crezi c-a mai fost un rest... a rămas acolo, în apa mării, neștiut,
nevăzut – uitat!
- Poate pentru tine, mămico! – i-o taie fiica.
Brațul doamnei are un frison. Coșul de papură îi scapă de pe
celălalt braț, lovind cu zgomot de sticle sparte dalele de ciment ale
falezei.
- Ale mele au rămas în Paris... – oftează într-un târziu doamna,
eliberând brațul fiicei ca pe o respingere. Resturile mele sunt, de fapt,
întregul – spune apăsat, cu durere.
Adună de pe jos coșul de papură, merge cu pași fermi la cel mai
apropiat coș de gunoi în care transferă cu grijă cele două sticle crăpate,
se asigură că n-au mai rămas cioburi, controlează dacă are poșeta cu
actele și cu banii, după care se așează pe marginea de beton a falezei,
privind luna imens de mare și de rotundă ieșind din apă la orizont.
Alături, fiica ei stă deja comod, cu privirea în gol, dând din picioare ca
un copil neastâmpărat.
- Doctorul mi-a spus că, pe lună plină, să dublez doza de Luminal
– șoptește Domnița cu glas de copil nevinovat, surâzând cu oarecare
ironie lunii.
32
- Vrei să-ți dau o tabletă s-o sugi? Până ajungem la robinetul de

colo – arată brațul doamnei spre înainte, de-a lungul falezei. Suptă, orice
pastilă își face efectul mai...
Domnița pufnește în râs – un râs caustic. Își privește mama cu
ciudă:
- Luminal... Dacă-mi mai amintești o dată că-s nebună...
- Doar depresivă, scumpo.
- ...te las cu toate papornițele și mă duc singură, de nebună, de-a
lungul țărmului – face ea pe supărata, adăugând cu glas șoptit, ca un
secret: Știu ceva mai cu gust, care trebuie cu adevărat suptă. Auzi! –
izbucnește în râs. Tableta de Luminal!... Amară ca fierea. Ce naiba,
mămico?! – se dezlănțuie zgomotos Domnița. Și mai spui c-ai stat toată
tinerețea în Paris!...
- Mai întâi, la Berlin; tocmai la vârsta când ți se formează
caracterul – intră doamna în jocul replicilor.
- Dacă nu fugeai de Hitler, cu caracterul de care-mi vorbești,
poate rămâneai fată bătrână – o lovește Domnița cu cotul ștrengărește.
- Poate; dar cu siguranță că tu nu te-ai fi născut.
- O-la-la!... – se dezlănțuie de-a binelea tânăra, spre bucuria
mamei, care îi admiră pofta cu care râde. Ce, mămico, Berlinul nu avea
lifturi?
- Măgărițo! – îi șoptește mama, lipindu-și apăsat buzele de
urechea ei. Uite tableta – îi pune în mână pastiluța albă.
Fata privește îndelung punctul alb din palma sa. Îl ia cu mâna
stângă și-l așează pe unghia degetului mare de la mâna dreaptă, apoi
duce vârful unghiei sub index, cum fac copiii când joacă rișca.
- Tot n-ai înțeles, mămico?!...
Aruncă pastila în sus, privind-o cum se rostogolește în aer, căzând
în iarba taluzului de la picioarele lor.
- Du-te!... Du-te până pe nisip, să te sugă marea, poate o adormi și
pe ea, că prea se zbuciumă – se adresează Domnița tabletei pierdute în
iarba cosită recent. Și i se mai spune sărut franțuzesc!... – pufnește ea în
râs. Franțuzesc pe naiba! Francezii își arogă tot ce-i bun... Îl descrie și
Ovidiu în Ars Amandi, ba chiar și indienii în învățăturile din Kama
Sutra – vorbește tânăra încet, privind fascinată luna ieșită deasupra liniei
orizontului. De zece ani trăiesc obsesia c-am visat atunci, în tabăra ca un
lagăr nazist... Azi... am redescoperit... Nimic nu-i mai plăcut ca jocul cu
limba – să te lase să i-o guști îndelung, amânând momentul când îți va
33
specula clipa de respiro, să ți-o fure el pe-a ta și să simți că, odată cu

limba, te soarbe în întregime... că te simți plutind în ființa lui, pentru ca
imediat... O, Doamne!.... Restul e doar... cum îi zicea străbunica; ni-l
putem procura și singure, în intimitate, altfel am înnebuni... – oftează
Domnița în surdină, pentru ca imediat s-o facă pe supărata: Nu crezi că
fumezi cam mult? – întreabă ca o dojană, arătând țigara dintre degetele
mamei, pregătită să fie aprinsă. Azi am avut o singură reținere; de fapt,
o spaimă: să nu-mi fie gura amară, grețoasă de la țigări, cum o are... el,
fostul meu... că nici să-l văd în genunchi, aici, urcând dinspre mare pe
talazul acesta abrupt, prelat al lui Anticrist venit la Canossa1!... –
rostește vorbele cu o ură crescândă. Așa i-aș da cu călcâiul în creștet –
face ea un gest violent cu piciorul –, să cadă ca un bolovan spre plajă,
să-l văd în cârje ori în scaun cu rotile! – îi tremură glasul. Nici măcar n-
a mai avut curajul să dea ochii cu mine!
– Uiți amenințarea că-i scoți ochii? – încearcă doamna o glumă,
luându-și fiica de braț cu un aer protector, mult prea matern. Mai bine
vorbește-mi de... – se oprește ea, privindu-și pieziș fiica.
- ...de sărut, mămico – precizează Domnița. De ce atâta reținere?!
- Eu îi spun pudoare, scumpeteo.
- Ultima oară la New York, dar mai ales pe esplanada de la
Capitoliu, în Washington, am prins manifestările tinerilor... eliberarea
sexuală...
- O, da, scumpa mamei! Că avem lacăte puse; e nevoie de
eliberarea americană; s-au săturat de făcut războaie și vor să facă doar
sex... Ei cred că noi avem lăcate – râde cu subînțeles doamna,
aprinzându-și furioasă țigara.
- Dar Decretul2 bâlbâitului, dat în urmă cu trei ani, ce-i, mămico?!
Doamna scapă din mână pachetul de Kent și bricheta, care se
rostogolesc în jos, pe taluzul mult prea înclinat.
- Nu mai ies cu tine la plimbare dacă nu-ți ții gura! – hotărăște
fiicei. Cu atât mai mult, – își îndulcește tonul – nici tu, nici eu nu mai
avem a ne teme...
- Tu chiar că n-ai de ce te teme – râde cu poftă fiica.
1
În 1077, excomunicat, împăratul german Hanric al IV-lea, a venit în genunchi la
Canossa, la Papa Grigore al VII-lea, să-l ierte.
2
Aluzie la Decretul nr 770 din 1 octombrie 1966, dat de Ceușescu, prin care se
interziceau avorturile.
34
- Măgărițo! Măgărița mea dragă! – o ia doamna cu brațul pe după

umeri și o sărută pe tâmplă. Reluăm, vorba ta: spuneai ceva de sărut.
Uite că nu mi-e jenă să-l rostesc – râde ea încet, ca o tachinare.
- Chiar m-am temut că... Avea atâta candoare!... Uitasem că nu
pusesem gura pe țigară de două zile... De-ai ști ce dulce...!... – exclamă
Domnița, oprindu-se subit când aude țipătul unui pescăruș întârziat pe
undeva, trecând în zbor planat de-a lungul țărmului: „Sunt un pescăruș”
– desface ea brațele. „Totul a fost spus...” Doamna Antoaneta ne sfătuia
la cursuri să uităm expresia asta. Nici măcar în gând să n-o mai rostim,
altfel nu vom mai crea nimic, niciodată... „Eu sunt un pescăruș. Nu, nu e
asta...” Și doar știam monologul. „Ce viață ticăloasă! Da, da... Eu sunt
un pescăruș. Nu, nu e asta...1”. Toate suntem pescăruși, mămico. Și
toate, până la urmă, vom sfârși ca surorile lui Cehov... cu sau fără
Luminal; cu sau fără Valium.
Tac amândouă. Privesc în gol spre marea tot mai zbuciumată.
- Cu sau fără Luminal... Cu sau fără Valium... – repetă ca un ecou
doamna. Dar, cu siguranță, cu nelipsitul pahar. Vodca rusească e mai
ieftină. Și mai bună. Singurul lucru bun venit de la Moscova.
- Acum faci tu politică, mămico, și eu nu te cert – o tachinează
tânăra.
- Mai răbufnesc și eu... că tâmpită n-oi fi. Hai să mergem, că-i
târziu.
- Mai stăm, mămico, te rog! Simți ce aer curat vine dinspre mare?
Și-apoi... e atât de plăcut!... Vreau să-ți spun ceva. Trebuie să-ți spun!
Valeriu, că așa îl cheamă; i-am văzut numele pe cartea aceea ce și-o tot
corectează; Valeriu ți-a făcut astăzi un compliment. De fapt, ți-a adus un
omagiu.
Contrariată, doamna se întoarce cu fața spre fiica sa.
- Da, mămico – lucesc plini de zâmbet ochii tinerei. „Hai la mal
că te așteaptă surioara ta” – așa mi-a zis. A rămas ferm convins că
suntem surori. Ce omagiu mai mare vrei?
- Omagiu... – bombăne doamna și se întoarce spre coșul mare de
papură, începând să caute prin buzunarele laterale din interior. Știu că
aveai țigările aici. Nu suport Marlboro, dar, în lipsă de altceva...
Omagiu... – bombăne din nou, manevrând o brichetă mică, sidefată. ...Și
doar ți-am spus s-o reîncarci zilele trecute... Omagiu... Na, că s-a aprins!
1
Cehov, Pesărușul
35
Trage cu poftă din țigară. După al treilea fum expirat cu ciudă

împotriva vântului venit dinspre larg, răbufnește:
- Un omagiu! Mersi! Îmi ajungea primul prezentat – șoptește ca
pentru sine și se preocupă de brichetă, cercetând-o cu atenție, parcă o
vede prima dată.
- Ai căutat-o cu lumânarea, mămico – o admonestează vocea
Domniței.
Doamna tresare. Bricheta îi scapă dintre degete și se rostogolește
pe taluz la vale, după cealaltă.
- Să te duci s-o cauți! – ordonă Domniței. Ce-ai vrut să spui?
- Steie acolo; eu nu mai fumez. Cine te-a pus să-i tragi foile dintre
paginile cărții și să-l trezești sub pretext că i le luase vântul?
- Ai văzut și tu...
- Nu, că stăteai tu în picioare între mine și el. I-am văzut doar
slipul lunecând, apoi, pe el prăbușindu-se cu fața în jos. Mă mir că nu și-
a fracturat... ceva.
- Măgărițo! Acum n-o mai spun ce pe o alintare.
- Dacă n-o făceai tu, găseam eu un prilej... De-o săptămână, până
ieri, când cu apa, nici nu ne-a băgat în seamă. Și măcar de-ar fi fost unul
urât... dezagreabil... Dar așa, dimineața, când îl vedeam venind cu
cearșaful pe umăr și cu cărțile sub braț... La prânz, pleca uneori la
masă... Mersul acela imperial... parcă ar fi fost singur în univers....
- Și eu care credeam că dormi dusă...
- Ți-am mai spus doar că, de vreo patru zile, torn picăturile de
Haloperidol alături de pahar. Prea mă făceau legumă. Știi când l-am
remarcat? Atunci, a doua zi, când l-ai rugat să ne lase pe noi să stăm
lângă cazemată, să nu-mi ia vântul cortul. Deși trezit și atunci din somn,
a avut în el o anume măreție a gesturilor... de fapt, o eleganță reținută...
Tu ai zis că-i un moșneag ascuns sub pălăria aceea fistichie, dar eu,
care-l privisem de aproape în ochi, când mi-a arătat cum să-mi asigur
cortul împotriva vântului... O singură privire, mămico! Albastră, ca
sclipirea lamei unei săbii de Toledo. Și noaptea, prin somn, o simțeam
cum mă despică. Un altul m-ar fi acoperit zilnic cu priviri lungi,
libidinoase... Când am zărit că-i preocupat doar de somn și de foile lui
pline cu formule, îmi cam luasem gândul – ori homo, ori savant scrântit!
Ori ambele... Dar astăzi, în apă, dacă ți-aș spune...
- Mai bine nu! – i-o taie prompt mama pe un ton sever. Puțină
decență, totuși! Sunt mama ta. Hai să mergem.
36
- Ba puțină cultură, mămico. Mi-a citat fraza cu care se încheie

Muntele vrăjit – pariez că n-o știi! – și a făcut o comparație cu finalul
Divinei comedii. Nu mi-am pus niciodată problema că ambele
capodopere se termină la fel, cu speranța ieșirii dintr-un infern prin
iubire. Poate de-aceea nu pot să las în apa mării... restul. Care nu-i deloc
ceea ce spunea străbunica. Ai dreptate, hai să mergem. S-a înnourat și
cred că picură. N-am nici un chef să răcesc. Dacă fac cistită acum,
tocmai acum!, chiar că mă sinucid...
Capitolul 5
La revenirea ei de sub duș, doamna își găsește fiica dormind

profund. Ca un copil bucuros, adormit cu zâmbetul pe buze. Doarme ca
de obicei, pe partea dreaptă. Cu pătura hotelului înfățată în cearșaful
elegant făcută sul, ținută strâns, în brațe și între genunchii goi, dezgoliți
de poala cămășuței de noapte până sus, la chiloții albi, dintr-un material
mai gros, din bumbac, luați la ieșirea din baie, să-i țină de cald la șale.
Doamna se lasă în genunchi lângă pat și mângâie îndelung
picioarele fiicei. Nu se poate abține și i le sărută de mai multe ori pe
labe, în apropierea unghiilor.
În una din serile trecute a trebuit să-i facă o injecție. Altfel, fiica
ei s-ar fi aruncat de la etaj – obsesia ei în clipele de depresie. Și spaima
mamei.
- Dacă nici mâine nu vine, să mă cauți lângă hotel – a oftat atunci
tânăra înainte de a adormi. Și să spui tuturor că din cauza lui!
Peste o zi a auzit-o hotărând:
- În mare e mai ușor, fără durere...
Nu crede că n-a băut picăturile de Haloperidol. Întotdeauna i le-a
numărat ea – 7-8 picături în plus, cum a sfătuit-o doctorul Octavian
Ieniștea, la care fiica ei s-a mai tratat când a pierdut examenul la Istoria
Muzicii. Când a aflat că profesoara fusese amanta ginerelui, s-a dus la
ministrul Învățământului. Profesoara a fost mutată la un liceu din
marginea Bucureștiului.
Acum e mult mai grav. De unsprezece zile, de când au venit la
Eforie, doar în noaptea aceasta fiica ei a adormit imediat ce a ieșit de
37
sub duș. Fără Luminal și fără Valium.

Doamna surâde. Stă în genunchi lângă pat și surâde. Surâde
privind în gol. Mâna ei dreaptă alintă picioarele fiicei. Înainte, fiica
tresărea la cea mai mică atingere. Acum, nici când îi masează pulpele.
Doar când palma ei lunecă de-a lungul coapsei, până la șold, aude un
geamăt surd, ca un oftat. O privește. Pe buzele fiicei a înflorit un
zâmbet. Nu se poate abține și-i sărută apăsat, pe rând, amândoi
genunchii. Vede în ea tot un copil – copilul ei! A mai stat așa lângă ea în
noaptea după ce a avortat. A mângâiat-o și, tot ca acum, i-a sărutat
genunchii. Doar că atunci fiica ei, abia trecută de majorat, a adormit
plângând. Auzise cum doctorița, o babă cu palme grele, ca de milițian,
spusese asistentei că „s-ar putea să nu mai poată rămâne...” Doamna
auzise și ea. Când a venit cu fiica ei la control, a certat-o pe babă – „o
vorbă dacă spun, te trimite ministrul în creierul munților!” –, iar
doctorița s-a rugat de ea îndelung:
- Am trei nepoți care stau cu mine, că părinții lor fac naveta la
Ploiești; ingineri petroliști...
Atunci, după ce a adormit fiica, a plâns și ea. Când a venit
ginerele de pe teren – sau de pe unde o fi întârziat, că nu l-a putut
controla niciodată –, a găsit-o dormind așezată jos, pe covorul persan, cu
fruntea pe canapea, lângă genunchii fiicei.
- Tu de ce dracul nu rămâi? – a întrebat-o altă dată.
Era într-o noapte, spre ziuă. Băuseră coniac. Scrumierele erau
pline cu filtre de la țigările străine. Fiica ei plecase de dimineață la
Viena; prima ei ieșire cu orchestra. Le telefonase că se instalase la un
hotel chiar în centru.
- Sau te pomenești că-i avortezi și tu. Pe furiș! – a insistat
ginerele.
Reacția ei a fost o palmă peste gură:
- Cu mine să vorbești frumos! Că nu ești printre țiganii tăi din
Ferentari. Și știi bine că te pun să folosești prezervativul.
Acum, doamna simte că adoarme din nou. Și tot cu buzele lipite
de genunchii fiicei.
Picioarele Domniței se întind. Întregul corp i se cuibărește mai
bine cu fața în sus, în moliciunea patului atât de confortabil. Vederea
trupului alb, cu sânii arcuiți puternic sub cămășuța crem, prin
transparența căreia se vede șocolatiul mameloanelor mari, o cutremură.
Șoldurile fiicei acoperite de țesătura deasă, din bumbac, a chilotului o
38
trimit vertiginos cu gândul la bărbatul de pe plajă. Simte că a roșit.

Obrajii o ustură. „Nu poate fi doar insolația” – deja s-a bronzat. Nu-și
mai amintește de când n-a mai văzut un bărbat în toată goliciunea lui –
„și-n momentul de maximă incandescență!” Ultima oară, în Hamburg, a
răsfoit o revistă aflată pe raftul de sus al magazinului. Îi rupsese țipla și
vânzătorul a stat cu ochii numai pe ea. A scos banii din buzunar, i-a
plătit-o și i-a făcut semn că i-o lasă în coșul de gunoi de la ușă. N-ar fi
riscat nici măcar s-o ia la hotel. S-o aducă în țară – nici vorbă! Iar
gândul ei, acum, se desprinde cu greu de bărbatul cu obrazul boțit de
somn – „savanții ăștia sunt stătuți rău!...”
Trage pătura din brațele fiicei și o întinde cu grijă peste corpul
diafan. „Ce fiică frumoasă am!... Numai de n-aș pierde-o... Trebuia să
mă duc cu ea înapoi la sanatoriu, să-l căutăm pe savant... L-aș fi rugat...
L-aș fi implorat!... Măcar până iese din depresie...” Doctorul Ienișțea,
sfătos ca un părinte, a rugat-o să-i stea alături fiicei, s-o vegheze să-și ia
medicamentele – „depresivii se răzvrătesc adesea și aruncă tratamentul”
–, s-o ajute să depășească faza acută.
- Și lăsați-o să facă ce vrea. Chiar și... Iertați-mă, doamnă!... Eu
sunt medic de nervi, nu preot și nici profesor de morală socialistă...
- Fără ironii și apropouri deviate nu se poate?! – a ripostat
doamna, spre stupefacția medicului.
- Vă vorbește un medic de nervi, doamnă. Sper că am voie să vă
zic doamnă!?
Ea a crezut că intră în pământ de rușine; îl știe de mult pe medic,
are ore și la policlinica cu plată a artiștilor; bărbat frumos, manierat – s-a
visat adesea curtată de el; „da, i-aș fi cedat cu plăcere! Decât numai cu
țiganul…”, ține minte că-și spusese.
Acum, medicul își recăpătase calmul și tonul prietenos, care l-a
făcut atât de iubit de toate generațiile de studenți care i-au trecut pragul.
- Ziceam că ar fi bine s-o lăsați în voia ei. Orice! Mai puțin
alcool. Cafea – cu moderație. Dacă se poate, bărbați... V-am spus doar
că nu-s profesor de morală – s-a uitat adânc în ochii ei medicul imediat
ce a văzut-o tresărind. În anamneza ce i-am făcut-o, am decelat o ușoară
lunecare spre nimfomanie. Despărțirea de soț i-a amplificat-o. ...Un
bărbat pe care ea să-l placă; nu măcar puțin, ci... De talia ei, de cultura
ei, de… Dar... bărbat-bărbat! Cred că înțelegeți?
- Bine, tovarășe doctor! – a pus ea punct și a ieșit din cabinet,
aproape trântind ușa.
39
Nici nu-și mai amintește dacă i-a mulțumit. Ofensa fusese prea
mare: fiica ei – curvă! Putea atribui asta oricui. Nu și proprie-i fiice! Ea
însăși, în momentele de zbucium sufletesc... Puține! Și se felicită în
gând că nu-i credincioasă. Ar fi fost un calvar pentru ea. O știe. O simte.
Când treci de 40 de ani, oricât de frumoasă ai fi – și ea se consideră;
„oglinda nu mă poate minți!” –, anumite percepte se impun de la sine.
Pentru fiica ei, însă, poate băga mâna în foc. Sfaturile medicului o
vexaseră. Dar când a ajuns la mare – „de ce-oi fi cedat rugăminților ei
și-am luat trenul spre Eforie și nu spre Predeal?!” –, și au trecut câteva
zile iar la recepție n-a venit nici un telefon iar fiica ei a avut câteva
crize, amenințând ba cu balconul, ba cu trenul, mai de curând, chiar cu
marea, „c-am auzit că se moare mai ușor”, a început să se uite mai
atentă în jur... la vreun bărbat, care...
- Mămico, tu de ce nu te culci?
Vocea somnoroasă a fiicei sale o emoționează. Tocmai a așternut
pătura înfățată cu cearșaf fin de poplin alb peste trupul și mai alb al
fiicei. Undeva, la spatele ei, dincolo de balcon, pe întinsul mării,
fulgerase, iluminând totul iar acum, după întrebarea fiicei, tunetul pare
că rostogolește peste pământ un șir lung de butoaie din metal.
- Te înveleam, scumpa mamei, că vine ploaia.
- Dormi cu mine, mămico; vreau să te țin în brațe, ca-n copilărie.
După ce doamna s-a întins pe jumătatea patului destul de lat, cum
numai în hotelurile destinate demnitarilor poți găsi, Domnița se
cuibărește lângă ea, lăsându-se învelită cu grijă. Nasul tinerei se îndeasă
sub brațul mamei, că abia i se mai aude vocea:
- Nu mă mai păzi, că nu fug. Iar dacă fug, că poate tu o să dormi
profund, știi unde mă găsești. Vreau să-i scot ochii...
Râsul Domniței cutremură patul.
- Sper ca până mâine să mi se vindece buza... altfel... altfel...
Imediat ce-și simte fiica răsuflând rar, semn că doarme profund,
cu genunchiul stâng peste coapsa ei stângă, doamna lasă ochii să i se
închidă, fără să mai reacționeze la luminile tot mai dese și mai
îndepărtate ale fulgerelor de deasupra mării.
Adoarme și se visează caraghioasă, femeie la peste 40 de ani,
stând cu câteva foi albe umplute cu formule în fața unui bărbat abia
trezit din somn, care nici măcar n-a roșit când i-a căzut slipul. Restul
întâmplărilor nu-i mai revin în minte. Are amintirea ei cu care alungă
orice gând ce nu-i dă pace – ea întinsă pe masă, țipând de durere, într-un
40
spital mărginaș al Parisului. Apoi, a treia zi, fumând mereu țigări de

iarbă, care o blegiseră de tot, călătorea spre vest în cabina unui camion
condus de un fermier care primise Ausweis să alimenteze cu ouă și unt
un regiment de pe granița cu Spania.
Sare din pat speriată. Jumătatea din stânga a simțit-o goală. Își
găsește fiica pe balcon, strângând în palme cu ciudă balustrada
nichelată.
- Vezi, mămico? Plouă...
- Scumpa mamei!... – își ia doamna fiica de braț, sărutând-o
îndelung pe tâmplă. Hai să mai dormim... E-abia șase. După cum arată
cerul, ploaia-i pe sfârșite.
Domnița se lasă dusă cu greu înapoi în pat.
- Îmi pare rău că te-am trezit, mămico! – scâncește fiica,
reluându-și locul sub brațul doamnei. Azi nu va mai fi zi de plajă...
- Taci și mai dormi – o mângâie îndelung mama. Te mai supără
buza de jos? – o întreabă, accentuând strângerea brațului stâng, ca o
tachinare.
- Aș vrea să mă doară din nou, deseară, mămico – se alintă fiica.
Dac-ai ști ce bine-i!... Revistele spun că plăcerea supremă este... dar nu-i
adevărat! Abia când te săruți cu cineva drag cu adevărat... simți că...
parcă... da, parcă renaști. Oare de ce nu s-o fi studiind efectele
sărutului?!...
- Ai lacrimi în ochi! – se sperie doamna și se ridică imediat în
genunchi, să vadă mai bine. De ce surâzi?
- De bucurie.
- Nu mai dormi?
- Ba da – se alintă fiica. Numai dacă mă lași cu obrazul pe sânul
tău. Mai ții minte că așa-mi plăcea în copilărie, după ce m-ai luat de la
fermă?
- Da, și mă întrebai mereu cât mai ai de așteptat să-ți crească și ție
pieptul... Mă săturasem să-mi găsesc rochiile cele mai bune șifonate la
piept de cât le chinuiai tu cu ghemotoacele de cârpe, să vezi cum îți va
sta cu sânii mai mari. Iar pantofii cu toc trebuia să-i țin încuiați... Hai,
dormi!
Fiica se lasă ocrotită de brațul stâng al mamei, stând culcată cu
obrazul chiar pe sânul mare și moale.
Colțul buzelor ei ating mamelonul tare, ascuns sub țesătura fină a
bluzei de pijama din borangic făcută pe comandă, anume pentru nopțile
41
călduroase din București sau de la mare.

- Mămico, oare ce-o mai fi cu Monica?
- Monica?! – se miră mama. A, Monica...
- În zece ani, n-a mai dat nici un semn.
- Acum, de când e tovarășul... la conducere, nici atât – șoptește
mama. Tatăl ei făcea parte din echipa lui Dej. Hai, dormi. Ce-ți veni?
- Avea și ea sânii moi, ca ai tăi – răspunde fiica aproape adormită.
- Nu ți-e rușine?! – face pe supărata mama. Doar nu v-ați giugiulit
împreună; erați două puștoaice...
Fiica nu mai răspunde. A început deja să răsufle ritmic, apăsând
coapsa stângă a mamei cu genunchiul ei stâng, în timp ce brațul ei stâng,
dezgolit de mâneca largă a cămășuței, ridicată spre umăr, stă apăsat
peste mijlocul rotund al mamei.
Somnul le cuprinde pe amândouă.
La primul trăsnet care zgâlțâie ferestrele, Domnița sare în capul
oaselor:
- Plouă mai tare... – spune ea cu durere.
- Dormi, scumpa mamei – o trage brațul doamnei spre moliciunea
patului. E-abia ora opt. Vrei să cobor să-ți aduc micul dejun?
- Avem pachetele de la restaurant – face Domnița un gest cu
capul spre frigiderul Zil din colț, de pe hol.
Peste încă două ore, când tânăra abia poate deschide ochii de
somnoroasă ce-i, doamna stă pe balcon și fumează. Departe, spre
Constanța, cerul începe să se însenineze.
Mănâncă amândouă fripturile cumpărate aseară la terasă.
Doamna aprinde țigară de la țigară.
- Nu mai am cu ce aprinde – arată ea o cutie de chibrituri goală.
Vrei? – își întreabă fiica devenită tot mai neliniștită, cu ochii doar spre
petecul de cer albastru de deasupra Constanței.
- Nu mă mai ispiti! – hotărăște mamei. Și nici alcool! O cafea –
da!
Merge în baie și prepară un pahar cu nes. Oferă mamei jumătate.
Ea-și bea porția pe nerăsuflate. Apoi intră sub duș.
- Vezi? – se bucură când iese pe balcon înfășurată doar în prosop.
S-a înseninat totul... Hai, îmbracă-te!
Doamna se supune cu încântare. Bucuria fiicei a molipsit-o.
- Nu îmbraci costumul de baie? – întreabă când își vede fiica
pregătind bagajul.
42
- Mămico, uite ce mare zbuciumată. Doar nu-ți închipui c-o să-l

caut în apă. O fi știind el să înoate pe sub apă ca un om-amfibie, dar mai
mult nu mi-a dovedit.
Doamna s-a întors deja către fiica sa și o măsoară lung cu privirea
irizată vizibil de un surâs ironic:
- Zău?! Chiar nimic mai mult?
- Mămico, – izbucnește Domnița în râs – cine-i acum măgăriță?
- Știu eu?! – pare surprinsa doamna. Cred că aceea care a făcut
față unui măgar. Și s-a ales cu buza umflată. De-adevăratelea. Nu
metaforic. Poate el o fi rămas... metaforic vorbind...
Tânăra se oprește cu greu din râs. Întinde brațele pe după gâtul
mamei și o strânge cu putere, sărutând-o apăsat pe obraz:
- Ești adorabilă. Când vrei, ești adorabilă.
- Sunt oglinda sufletului tău, scumpetea mamei – își privește
doamna fiica în ochi. Vrei cu tot dinadinsul să-l căutăm?
- Vreau să-l găsim, mămico! Vreau! O clipă – se rupe ea din
îmbrățișare. Vreau să mă mai spăl o dată pe dinți. Nu mai pun gura pe
nimic. Deși aș bea o vodcă și cu ochii!... Dar... – nu! Vreau să-l savurez
și să mă savureze... – spune fugind spre baie.
Precaută, doamna ascunde în buzunarul de la fund, din colțul
coșului mic de papură, seringa, fiolele, flaconul cu Haloperidol și foliile
cu Luminal și Valium – „fără astea, nu ieșiți din casă la plimbare!”, i-a
hotărât medicul.
Trec prin holul hotelului fără să le pese de salutul respectuos al
bărbatului de la recepție. „Nici un telefon” – îl aud șoptindu-le.
Parcarea din față e goală-goluță; n-are rost să mai caute vreo
mașină cu număr mic de București. Doar în curtea vilei alăturate stau
câteva mașini negre, elegante, ale tinerilor care joacă volei. Tinerii le
privesc îndelung, dându-și discret coate. Cele două doamne trec
nepăsătoare.
Domnița duce cu dezinvoltură coșul mic și elegant din papură. Îl
duce cu aerul unei copile care vântură ghiozdanul, anume să-și poată
legăna șoldurile, s-o vadă tinerii opriți din jocul lor de volei cum i se
rotește poala rochiei. Rochia cea mai frumoasă și mai elegantă pe care a
luat-o la mare. Fiecare ondulare a șoldurilor descrie un clopot imens,
spre bucuria bărbaților plecați către plajă; mulți se opresc și întorc
privirile, să-i admire picioarele fine, cu mișcări elegante, ca de balerină.
- La-la; la-la; laa-la-laa-la – își aude doamna fiica fredonând. Nu!
43
– hotărăște glasul ferm al tinerei. Trebuie s-o încep în mi-bemol... – și

glasul ei pare să însenineze și mai mult amiaza zilei de august.
Doamna a păstrat batista în pumnul stâng și-și tamponează discret
ochii.
Fata cântă mereu, până ajung în capătul miriștii de ovăz, pe
întinsul căreia, într-o ordine aproape perfectă, stau baloturile de paie
legate cu sârmă.
- Ține coșul! – îi strigă mamei și fuge să se întindă pe un balot.
Mămico, vino; mămico, vino! – dă ea din mâni și din picioare. De-ai ști
ce cald îl simt la spate... Aici îl aduc, aici îl aduc! Dacă pun două
baloturi alături, încăpem... La-la-la... Da, în mi-bemol sună altfel... Stai
un pic și tu pe paie de ovăz – lovește cu palma alături de ea. Hai, poate-
mi faci un frățior frumos și sănătos – nu?, așa zicea străbunica...
Indiferentă la reacția mamei, care mai mult zâmbește larg,
fericită, decât vorbește, având grijă să-și tamponeze ochii cu batista,
Domnița trage fermoarul unui buzunar lateral din interiorul coșului de
papură, scoate caietul cu portative și creionul, deschide prima pagină, pe
care n-a apucat să noteze ceva vreodată și scrie apăsat: Reverii la
Agigea. Taie imediat și scrie dedesubt: Pe paie de ovăz, după ploaie.
Creionul ei alunecă frenetic pe portativ, imortalizând ceea ce aude
în urechea sufletului său. Când ajunge la jumătatea paginii a
șaisprezecea, pare că se oprește să-și tragă răsuflarea. Alături de ea,
doamna a înțepenit – e prima dată când își vede fiica în transă.
- Asta-i! – lovește Domnița cu vârful creionului în caietul închis
deja. Viitorul meu cântec in nuce. În fond și Habanera și Bolero-ul se
pot reduce la o frază-două. Restul e compoziție... trudă... Stai să i-o
dedic! – se entuziasmează și scoate din nou caietul și scrie apăsat sub
titlu: Lui Valeriu. Gata, mergem. Să nu mă dai de gol, că mă supăr. O
să-i spun eu... când e gata; sau măcar să i-l pot cânta.
Sub privirea irizată de bucurie a mamei, ale cărei buze par să fi
adunat pe conturul lor întreaga lumină fierbinte a amiezii de vară, tânăra
sare ageră de pe balotul din paie de ovăz și fuge pe vârfuri prin miriște,
ieșind în cărarea de lângă gardul de sârmă, dincolo de care, printre
copaci, se zărește soldatul cu arma pe umăr.
După numai câțiva pași, picioarele celor două doamne, care au
mers privind numai înainte, înțepenesc în noroi. La primul efort de-a
face încă un pas, le rămân pantofii în urmă și se trezesc desculțe, cu
labele picioarelor în noroiul cleios.
44
Râd amândouă. Râd cu poftă. Își recuperează cu greu pantofii și

pornesc mai departe. Se privesc reciproc și izbucnesc periodic în râs.
- Eu, ca eu... – murmură doamna, măsurându-și cu privirea fiica –
, dar bietul tău savant, abia trezit dintre formulele lui, când te-o vedea
așa...
- Așa cum? – ripostează Domnița.
- Te-ai murdărit de noroi până la genunchi.
- Da?! – pare tânăra surprinsă. Nu cred că savantul meu –
accentuează ea cuvintele – are treabă cu partea asta a corpului, că doar
n-o să jucăm fotbal. Și să știi că buza de jos mi-a trecut, sâc! – face ea
un gest șăgalnic și, vânturând coșul ținut într-o mână și pantofii în alta,
fuge înainte, oprindu-se abia când începe cărarea pietruită.
Intră amândouă în curtea Stațiunii Biologice Marine și se spală
îndelung la robinetul instalat anume pentru udat rondurile cu flori. Își
spală și pantofii, pe care îi zvântă cu capătul prosopului luat pentru
plajă. Mai stau un timp pe o bancă, la soare, să se usuce, se încalță, își
cercetează reciproc ținuta și pleacă mai departe.
În fața sanatoriului, bolnavii au ieșit deja la plimbare după masa
de prânz.
Ochii celor două doamne caută cu insistență. Degeaba. Intră pe
aleea centrală din curtea sanatoriului. Nu le-a oprit nimeni. Cam aceiași
bolnavi de ieri. O defilare de cârje, scaune cu rotile, capoate femeiești și
pijamale bărbătești decolorate de atâta fierbere în cazanele mari de la
spălătorie și câteva ținute particulare – și bărbați și femei, care pleacă
spre Eforie Nord.
- Să fi plecat și el?
- Ne-am fi întâlnit pe drum.
Între pavilioane e-o forfotă continuă – se duc spre bucătărie
cărucioarele cu cratițele în care a fost mâncarea celor imobilizați la pat;
asistente zglobii, ca niște fluturași albi, aduc de la farmacie în cutii de
carton medicația pentru deseară și pentru mâine dimineață. Doi
brancardieri împing din greu o targă încărcată cu cearșafuri proaspăt
spălate și călcate. În urma lor, merge o doamnă cu o ținută impunătoare:
un halat alb, impecabil arcuit pe corpul ei cu forme de actriță americană
din filmele recent intrate pe ecrane.
- Uite la asta – șoptește Domnița –, parcă-i Ava Gardner...
- Doamna Erica! – se aude din stânga o voce melodioasă.
O tânără minionă, cu ochi frumoși, de turcoaică, și obrazul plin de
45
zâmbet se grăbește spre doamna brunetă, care s-a oprit, dar n-a uitat să
facă un semn autoritar brancardierilor să ducă mai departe, spre ultimul
pavilion, maldărul de cearșafuri.
- Ayșé frumoaso! Când ai venit de la Babadag?
- Azi-dimineață. Mama v-a trimis o tavă cu baclavale, cum vă
plac dumneavoastră, și o damigeană cu bragă făcută de tăticul. Sunt în
cantină, la frigider.
- Scumpii mei!... – se bucură Erica. Peste vreo oră, urcă până la
mine, să bem o cafea. Chiar voiam să te caut... să-ți spun ceva...
Domnița și mama sa pășesc agale pe aleile sanatoriului fără să
mai scoată un cuvânt. Ochii lor privesc în jur, dar fără interes. Nici ele
nu mai știu ce caută aici. Merg în stânga, pe o alee, până pe țărmul
mării. Câteva bănci, la umbra unor tufe de tuia. Se așează amândouă,
ostenite. Jos, la poalele țărmului rupt de ape, se zbat valurile. Departe, în
stânga, geamandura rămasă de mulți ani. După ea, mai spre larg, se
observă cum apa se mișcă în cerc – vârtejul.
Privirea celor două doamne caută într-acolo.
- Măcar un minut să-l reîntâlnesc... – șoptește Domnița, privind în
gol spre apa mișcată în cerc.
- Chiar vrei?
- Ce întrebare-i asta, mămico?!
- Voiam să fiu sigură.
- Știu bine că scot toți banii de pe CEC și plătesc în stânga și-n
dreapta să-l găsesc. Doar nu-i fir de nisip.
- E un lup – surâde cu subînțeles doamna. Și cred că-i tânăr –
poate cât tine, sau mai mare, așa mi s-a părut... Dar un lup. Haide! –
face un semn categoric după ce părăsește banca.
- Unde?! – se miră tânăra.
- Aplicăm legea lupului tânăr – schițează un zâmbet superior
doamna, pornind înainte.
- Mămico, stai să întrebăm totuși bolnavii... Doamnelor,
domnilor, – se adresează Domnița unui grup de vreo patru perechi ieșite
la plimbare – caut un domn, un savant, umblă el cu două cărți sub braț,
are o pălărie din cârpe...
- Coxalgie, șoldul drept – intervine doamna.
- Pălării din pânză albă primim toți odată cu pijamalele – începe
un bărbat.
- Cărți împrumutăm toți de la biblioteca sanatoriului, să avem ce
46
citi când plouă – continuă o femeie.

- Cu coxalgie sunt aproape jumătate din cei de la secția asta. Iar
jumătate din ei au la stângul; jumate, la dreptul; foarte puțini, bilaterală
– adaugă un tânăr oacheș, sorbind-o cu privirea pe Domnița.
Un râs amuzat răsună din pieptul tuturor. O fată bandajată la gât îl
apucă mai zdravăn de braț pe tânărul oacheș, ca un semn autoritar s-o
urmeze, să nu se mai uite așa lung la tânăra elegantă, venită după un
bolnav anume.
Rămase din nou singure, doamna și fiica pornesc încet, ca după
un mort, spre poartă.
- Și totuși, să încercăm legea lupului... – își dă cu părerea doamna,
dar fără prea multă convingere.
- Ce lege, mămico?! – se supără Domnița.
- Pe unde-a mâncat lupul o oaie, mai trece și altă dată, când e
flămând – răspunde doamna, încercând un zâmbet, frânt brusc la
vederea unor bolnave tinere și frumoase, care se grăbesc spre autobuzul
de Constanța ajuns pe platoul din fața porții. Cu-atâtea mioare
frumoase... – privește doamna lung în urma autobuzului care a întors
deja și pornește spre șosea. Haidem totuși – face semn Domniței, să
meargă împreună la vale, pe cărarea către plajă.
Pietroaiele dezgolite și mai mult de torenții de apă de la ploaia din
zori fac mersul anevoios. De altfel, plaja e goală. Doar departe, pe
platoul din fața secției întâi, au ieșit câțiva bolnavi cu paturile mobile la
soare; sunt cei operați, ale căror fistule mai puroiază.
- Ce căutăm, mămico? Uite cum mi-am zdrelit pantofii...
- Scoți bani de la CEC și-ți iei alții. Că nu mai trebuie să dai în
stânga și-n dreapta...
- Ce vrei să spui?! – se miră Domnița, atentă la mama sa, care
privește zâmbind în direcția cazematei.
- Vino lângă mine. Vezi un călcâi? Pariez că doarme dus, tot cu
fața în jos...
- El e!! – strigă tânăra, agățându-se din mers de gâtul mamei, s-o
sărute apăsat pe obraz, după care o rupe la fugă, indiferentă că-i sare un
pantof din picioare; îl aruncă din mers și pe celălalt, iar lângă colțul
cazematei lasă coșul de papură să-i cadă din mână și desface larg
brațele: Iubitule!... Val iubitule!...
Sare ca o felină asupra tânărului ridicat în capul oaselor, căzând
amândoi pe cearșaf îmbrățișați. Se sărută mult, până la epuizare,
47
rotindu-se încet, ca într-un balans, într-o parte și-n alta, savurând

împreună, prin mișcări abia percepute, clipele cât stă unul deasupra
celuilalt.
- Oh, Doamne-Dumnezeule, e adevărat, e-adevărat, e-adevărat! –
clătină cu îndârjire din cap Domnița, ridicată în genunchi deasupra
tânărului răsturnat pe spate. Doctorul n-are dreptate! – își strigă sieși.
Nici urmă de nimfomanie. Mi-a fost sete – asta-i! Îți vine să crezi,
iubitule? Am terminat de două ori. Doar sărutându-te! Dar nu fug. Și nu
pentru că mi-e teamă că mă bați, deși, de la tine aș încasa-o cu plăcere.
Stau, pentru că-mi ești drag, și-s a ta. M-ai așteptat și mă meriți. Ia să
văd – își tamponează ea buza de jos cu indexul mâinii stângi; palma
dreaptă îi stă sprijinită pe pieptul bărbatului, să nu-l scape. Aseară m-a
durut.
- M-ai amenințat că țipi dacă nu te mușc – îi reamintește bărbatul
în timp ce palmele lui se plimbă pe picioarele tinerei în sus, spre mijloc.
- Înseamnă că trebuie să-mi reînnoiesc amenințarea?
Bărbatul nu-i mai răspunde. Au grijă brațele lui să continue jocul.
El doar a aruncat privirea în jur, să fie sigur că nu face spectacol.
Singură, sora tinerei domnițe Albă ca Zăpada stă pe malul mării, cu
spatele către ei. În rest – pustiu. Știe că nici măcar trenuri nu trec la ora
asta. În brațele lui, trupul Domniței pare să-i ghicească orice gând; îi
întregește orice început de gest – duce la apogeu totul.
Când și când, îi aude îndemnul s-o muște fără milă – „altfel, țip!”
În jocul lui, își coboară sărutul pe sânii dezgoliți de tânără printr-o
mișcare nervoasă a umerilor. Degetele Domniței, încleștate în părul lui
la ceafă, îi dau de înțeles unde să sărute și când să muște. Amenințarea
tinerei îl face să-și lase amprenta dinților în câteva locuri.
- De ieri până astăzi ai devenit extrem de îndemânatec – îi
șoptește tânăra când își face culcuș cu obrazul pe pieptul lui, ocrotită de
brațul stâng al bărbatului. Lasă-mă să trag mai bine cearșaful peste noi,
că eu n-am chef de medicamente; sunt alergică la razele soarelui. Iar tu
trebuie să stai acoperit, să-mi pot odihni eu mâna. Se poate? – îl
întreabă, mai mult ca o provocare.
- Treaba ta... – murmură bărbatul, sărutând-o pe creștet.
- Ba treaba e-a ta – îl necăjește tânăra, accentuând cuvântul.
- Ba o să fie din nou a ta, dacă degetele nu-ți stau cuminți.
Râd amândoi, cuibăriți mai bine sub cearșaful lung și lat, adus de
bărbat din coșul aruncat de tânără după colțul cazematei.
48
Doamna de pe malul mării continuă să stea pe nisip și să arunce

cu scoici în valuri.
În rest, plaja este pustie; bărbatul cunoaște obiceiurile din
sanatoriu: după ploaie, toți ies la plimbare pe lângă lanul de porumb;
așteaptă să se înnopteze, să înceapă filmul programat la grădina de vară
din fața pavilionului doi: Angelica, marchiza îngerilor. S-ar fi dus și el
să-l mai vadă o dată, mai mult de dragul artistei atât de nurlii, dacă până
la lăsarea întunericului, n-ar fi revenit cele două surori. A uitat de păcat.
Toată noaptea s-a perpelit în pat, visând gura surorii mai mari – îl
obseda conturul senzual și privirea de diamant negru a ochilor
migdalați, „chiar dacă m-a lăsat cu buza umflată”.
Acum e fericit. S-a dojenit deja că a putut s-o dorească pe sora
mai mare – „în fond, e-o femeie rece, calculată, poate călca peste
cadavre, dovadă că ieri, după ce i-a fost bine doar ei, nici nu s-a uitat în
urmă. Cred că singura pe care o iubește cu adevărat este sora ei mai
mică – minunea asta pe care o țin acum în brațe!...”
Simte pe pieptul său răsuflarea regulată a tinerei domnițe Albă ca
Zăpada și se umple de o bucurie imensă, din care, ca dintr-un caier
fermecat, aruncat în ceruri, gândul lui toarce un fir lung de aur – firul
vieții în doi. Știe că-i ultima vară când se mai poate bucura de un somn
liniștit pe plajă. De la anul, între ei va fi un copil. Apoi, doi. Pe urmă,
trei... A înțeles de ieri, din apă, că și-a găsit „nașul”. Și ea și l-a găsit – e
sigur de asta. Ceva îi spune că nu se poate înșela. De-aceea, el, care-i
atât de precaut, de deferent cu orice prietenă – a fost chiar și cu Rica,
deși femeia se apropie de pensie –, își întreabă întotdeauna partenera
dacă trebuie s-o protejeze. Cu Domnița Albă ca Zăpada, – cum i-a rămas
numele acestei minuni de femeie – a simțit că nu trebuie s-o facă.
E sigur că și ea – la fel; l-a primit ca pe o binecuvântare. Ba nu l-a
lăsat să se retragă până nu a fost sigură că i-a dăruit și ultima picătură –
„ești ca la foc, iubitule: dacă-ți las un cărbune cât de mic, risc un nou
incendiu”.
O mai sărută odată pe creștet, mai apăsat ca prima oară, și își
sporește sentimentul fericirii când o simte cum și-a îndoit genunchiul
stâng pe burta lui, brațul ei stâng și l-a agățat de el și, fericit, se lasă
pradă somnului, visând la ceva. Acum nu mai visează femei.
Se visează anii viitori, tot aici pe plaja de la Agigea, veghind
joaca pe nisip a unor copii.
„În fond, asta-i esența sexului” – își zice.
49
„Trebuie să-mi notez undeva expresia asta: esența sexului.

Întrevăd că-n lucrările mele viitoare va fi mult sex – urât cuvânt!, sună
trivial; trebuie să-i găsesc un echivalent, poate momentul de iubire –; va
fi mult, mult sex; ba nu, multe momente de iubire, o iubire a cărei
finalitate trebuie să fie superioară plăcerii, o ieșire spre înalturi, ca-n
Dante, o finalitate spre care nu ne pot conduce decât copiii”.
Și, pentru prima dată după un moment de iubire, cam lung, e
drept, adoarme imediat. Adoarme profund. Profund, ca un copil. „Copil,
care începe deja să crească în trupul acestei domnițe” – își zice prin
somn. Își zice, dorind cu ardoare să se împlinească.
Capitolul 6
- Ei, copiii mei dragi!...

Domnița murmură ceva, fără să elibereze burta bărbatului de
greutatea genunchiului și nici pieptul din strânsoarea brațului.
Ochii bărbatului s-au deschis larg, înghițind parcă în albastru lor
calm și limpede obrazul femeii așezate în genunchi lângă ei. Ochii
negri, de diamant rar, au în ei o sclipire blândă, maternă.
- Copiii mei dragi, – repetă glasul melodios al doamnei – se
înserează. Nu vă pot lăsa să dormiți aici.
- Mămica mea cea scumpă, – se alintă tânăra – sugerezi că știi un
loc mai bun unde ne putem continua somnul? Uite ce pernuță bună am
găsit pentru obrazul meu – arată spre pectoralul bărbatului.
Privirea doamnei a rămas înecată în albastrul întunecat brusc al
tânărului – ochi speriați de furtuna din adâncul lor; „nu pot să cred!
Mamă și fiică...”
Și Domnița a sesizat un tremur lângă ea, dar nu-i dă atenție.
Doar ochii bărbatului și ai femeii stau ficși – unii în alții,
încremeniți.
Prima, clipește doamna – peste boabele mari de strugure negru,
cad pleoapele bronzate, ca niște frunze de vie toamna, ruginite. La coada
ochilor, câteva spițe ale unei roți sfărâmate au apărut din nou; „da, este
adevărat; sunt mama ei”, spun frunzele ruginite, care au acoperit o clipă
diamantele negre.
50
- Vă las să vă îmbrăcați, că-i târziu – hotărăște doamna cu calm și

se retrage dincolo de colțul cazematei.
- Vezi ce mămică frumoasă și dulce am? – se alintă Domnița,
începând să se îmbrace fără pic de jenă că-și prezintă bărbatului din fața
sa goliciunea. Uite, aici îi numai un semn – își arată sânul drept
nemulțumită.
Aruncă privirea în jur și vede că nu-i nimeni – nici o mișcare,
chiar și departe, la secția întâia. Doar șalupa de coastă, la orizont.
- Val iubitului, – se lasă ea în genunchi în fața bărbatului care
încă n-a reușit să deznoade un șiret al slipului scos forțat de pe trupul
său la început – uite, săracul de tine... – îl sărută ea apăsat pe coapse și
pe burtă, după ce îl necăjește un timp. Dacă ne trezeam noi mai repede,
nu erai mofluz acum...
- Dar nu sunt! – încearcă el s-o îmbuneze.
- Dar asta ce-i – își arată ea palmele amândouă făcute căuș, să-i
susțină bărbăția. Știi care-i legea întâi a castității? Nu-ți lăsa niciodată
partenerul, sau partenera, să iasă pe ușă flămând-flămândă. Condiție
necesară! Nu și suficientă – se amuză ea, continuând să-l necăjească.
Află că am fost și eu de 9 și de 10 la Fizică și Matematică, domnule
savant! – îi șoptește cu drag, sărind în picioare, să se îmbrace. Nu te voi
lasă așa, promit! – își strecoară vorbele în căușul urechii, după care vrea
să le ascundă acolo cu vârful limbii îndesată ca un dop.
Bărbatul împăturește cu grijă cearșaful Domniței, îl pune pe placa
de beton a cazematei, îl trage de pe nisip și pe al său, îl împăturește tot
cu grijă, apoi bagă adânc brațul sub altă placă de beton și scoate la
vedere o geantă de umăr cusută dintr-o pânză de cort de culoare închisă.
Din geantă ia cu atenție un pantalon de vară corect împăturit,
confecționat dintr-un doc gri-petrol, cum poartă numai nemții din Vest,
când ies seara pe faleză, o bluză bleu, cu buzunare mari la piept și o
pereche de pantofi de vară de culoarea cafelei cu lapte.
Odată îmbrăcați amândoi, tânăra îl mai privește un timp, lung, ca
o măsurătoare, apoi se lipește de pieptul lui, îl îndeasă cu putere în zidul
cazematei, îi caută gura cu disperare și se sărută îndelung, până îl simte
aprins de-a binelea.
- Să te înveți minte! – îi șoptește. Somnorosule... Puteai să te
trezești înainte de-a veni mămica la noi... Să mergem. Fii fără grijă – îi
șoptește –, nu mi te las eu așa până mâine. Ce, n-am văzut eu ce cadâne
sunt aici, la sanatoriu?!
51
Înainte de-a da colțul, îl mai oprește un timp să se sărute, ca un

rest lăsat pe acum.
- Să vezi și tu cum e să te doară buza de jos!... – îi spune cu ciudă
Domnița, după ce a încercat o mușcătură aproape până la sânge.
Mămico, – începe tânăra imediat ce ies de după cazemată – ți-l prezint
pe voinicul care ți-a salvat fiica de la înec...
Ochii doamnei, irizați de plăcere, două felii de diamant negru
încastrate în aceleași gene frumos răsfrânte, își trimit lumina pe buzele
conturate de sărutul matern cu care sunt întâmpinați cei doi:
- Mânca-v-ar mama, copii frumoși ce sunteți!
Ochii ei admiră ținuta bărbatului; o admiră fără nici o reținere – o
măsurătoare atentă, plină de apreciere, de sus în jos, până la pantofii de
vară, și de jos în sus, până la părul des, răvășit de îmbrățișarea Domniței
mai înainte; tânăra a descoperit că-i face plăcere să-i ciufulească
tânărului părul des, ușor decolorat de soare, imediat ce vrea să se
desprindă din sărut; un fel de „gata, că mă sufoc”.
- Sper că nu vrei să mai intri pe la sanatoriu – îl ia Domnița de
braț pe tânăr.
- Poate are vreun medicament pentru seară – intervine doamna, în
timp ce merg toți trei la deal, spre platoul de pe care tocmai a plecat
autobuzul de Constanța; tânărul și-a agățat de umărul drept baiera lungă
a genții din pânză, a luat coșul de papură cu dreapta, lăsându-se ținut
strâns de brațul stâng, într-un gest de copil alintat, cu amândouă palmele
tinerei doamne de lângă el, care și-a reglat deja mersul să pășească odată
cu bărbatul de lângă ea, spre bucuria mamei, care îi fură mereu cu o
privire mai degrabă speriată că nu-i adevărat ceea ce vede, decât
fericirea care îi umezește mereu ochii.
- Nu, mulțumesc! – răspunde tânărul doamnei. Singurul meu
tratament este plaja.
- Mincinosule! – se saltă pe vârfuri tânăra, să-i poată șopti. Și baia
în mare... Și... știi tu, cel mai bun medicament! – ține să adauge, tot în
șoaptă, cu buzele lipite de ureche, pentru ca imediat să-l muște de lobul
urechii. Să te înveți minte! Să nu mai uiți esențialul.
- Ce-aveți de împărțit? – intervine doamna cu aerul că vrea să
împace doi copii care se ceartă.
- Marea, mămico, împărțim marea. Dar unde-au dispărut
bolnavii?! – arată brațul Domniței platoul gol.
- Masa de seară.
52
- Sorry, Val iubitule, sorry! Sau, pe limba dragă mămicii noastre,

că văd că te-a adoptat deja cu atât de adorabilul „mânca-v-ar mama”,
schade, meiner Liebling1!
- Ar merge mai bine Ich bin traurig meiner Schatz2! – o
corectează doamna, cu o vădită nuanță de tachinare.
- Ei, asta-i! A înțeles el Val ce vreau să spun. Și cum cred că n-ai
vreo pilă printre bucătărese, degeaba te-ai mai duce acum la masă, că,
tarde venientibus... Știi? – se uită Domnița lung în sus, către ochii
tânărului.
- ...ossa3 – îi aruncă acesta o privire plină de dragoste.
- Ia uite, – i se agață mai strâns de braț tânăra – voi, savanții,
studiați și Latina?
- În liceu – răspunde tânărul.
După câțiva pași, când tocmai ajung în fața stațiunii biologice,
Domnița face un gest categoric:
- Uite, la masă, că într-acolo mergem, mămica noastră ne ia o
sticlă de rom cubanez, dacă-i spui și ei finalul romanului.
- La masă?! – încetinește tânărul pasul, privindu-le pe cele două
doamne pe rând, cu o timiditate sub care își ascunde spaima. Dar eu n-
am la mine... – aruncă el privirea spre geanta din pânză – n-am nici...
- Ei, asta-i! – râde amuzată doamna. Valeriu dragule, ești invitatul
nostru. Sau, ca să fim chit, îți plătim locul de lângă cazemată cedat
săptămâna trecută.
- Un loc atât de bun e scump, să știi – intervine tânăra,
atenționându-și mama. Să vedem ce ne dai la masă, că suntem flămânzi.
- Cred și eu; după atâta somn – chicotește doamna.
- De unde știi tu că doar am dormit? Ai stat cu spatele.
- Ba am stat cu fața. La mare. Mi-am recitat din Heine.
- Și mie de ce nu mi-ai recitat niciodată? Știi ce-mi făcea? – îl
atenționează pe Valeriu. Îmi punea cartea în mână: citește! Apropo!
Mămica a promis că ne cumpără – mai bine zis ne dă voie să cumpărăm
– o sticlă cu vodcă Stolichnaya dacă-i spui și ei citatul final din roman.
- Ce-am promis eu?! – devine doamna atentă. Ce sticlă, ce citat?
- Las-o, doar banii sunt la noi, în coș – spune Domnița, trăgându-l
1
Păcat, dragule! (ger.)
2
Sunt trist, comoara mea! (ger.)
3
Pentru cei care vin târziu (rămân doar) oasele (lat.)
53
pe tânăr spre miriștea alăturată. Știi ce-a fost aici? Pariu pe... pe-un...
sărut – șoptește după ce se ridică pe vârfuri, să-și poată lipi buzele de
urechea tânărului.
- Ovăz – răspunde calm tânărul, oprindu-se în poziția de
așteptare.
- Ce-i?! – pare derutată Domnița.
- Cum ce-i? – se apropie doamna de ei, mustrându-și din priviri
fiica. Plata.
Izbucnesc toți trei în râs. Domnița ezită o clipă. Valeriu își
eliberează brațul stâng, îi ia mâna și i-o sărută.
- Știi la ce-s bune paiele? – întreabă tânăra.
- La saltele.
- Ai dormit vreodată?
- De când m-am născut.
- Doar nu te-ai născut pe câmp.
- Nu. Acasă. În casa de la țară.
- Povestește-mi, povestește-mi! – insistă Domnița, ducându-l de
mână spre balotul cel mai apropiat. Cât își fumează mămica țigara, tu ne
povestești.
- De unde ești? – intervine doamna după ce iau loc toți trei pe
balotul de paie; tânărul la mijloc, flancat de cele două doamne.
- Sânzieni. Un sat dintre Roman și Iași.
- Și cum, te-ai născut acasă? De unde știi? – devine Domnița tot
mai curioasă.
- Vrei? – îi oferă doamna pachetul cu țigări.
- Nu, mulțumesc.
- Nici eu nu mai fumez – spune Domnița. Hai, te-ascult.
- Știu de la ai mei. Mama m-a născut în casă, în fața icoanelor,
asistată de bunica. Sorocul i-a venit într-o zi de sărbătoare, de Sfântul
Dumitru, ziua când se aleg oile – zarvă mare, țăranii merg la ciobani să-
și ia oile acasă, vorbesc, se ceartă, se achită datorii, se mănâncă
pastramă de oaie, se bea vin încă tulbure. Când eram mic și vorbeam
prea mult, mama îmi zicea: „Doar te-ai născut de Sfântul Dumitru...”
- Și... – insistă Domnița, agățată de brațul lui.
- Era imediat după prânz. Sora mai mare era la școală, într-a-
ntâia. Cealaltă soră, de cinci ani, păzea boii pe marginea șanțului; îi
lăsase tata să mai pască. Mereu îmi povestește cum un băiat pe peste
drum o bătuse și ea lăsase boii slobozi și fugise acasă să-l spună tatei.
54
Zice că a auzit și ea primul țipăt al meu. Ce să se mai plângă că luase

bătaie?!... Tata era cu mine în brațe, în al nouălea cer: „Am un fecior!...”
Apoi am fost culcat pe o pelincă așternută pe pat. Patul avea saltea
umplută cu paie de ovăz. În august-septembrie, anual, se înlocuiau
paiele. Mereu găsea mama în paie ba nuci, ba prune uscate, uneori și
mere putrezite ascunse de mine.
- Și nu erai certat? – întreabă aproape involuntar doamna.
- Certat?! – intră în joc Valeriu, anume să răspundă privirii
dojenitoare a Domniței, care și-a admonestat mama. Eram bătut – cade
răspunsul ca un punct pus apăsat. Bătut cu vătraiul. Dacă eram prins.
Dar nu țin minte să fi fost prins vreodată. Mama fugea după mine un
pas, doi și-i trecea. Întotdeauna.
- Mânca-te-ar mama! – explodează doamna, luându-l de braț să-l
poată săruta pe obraz. Val scumpule, tu nu ești un val, ești un taifun de
energie pozitivă... Ia spune-mi, – îl privește ea cu atenție – de la cine
moștenești privirea aceasta?, că tare-i senină și calmă...
- Tata are ochii albaștri; mama îi are catifelați ca ai Domniței
Albă ca Zăpada.
- Știi de ce-i așa albă?
- Mi-ai spus; dar eu am citit undeva că alergia la anumite lungimi
de undă ale razelor solare nu-i veșnică. Depinde mult de starea psihică.
Uneori, de alimente...
- Apropo de alimente – hotărăște doamna. Haidem, copii, că-ți fi
flămânzi. Val scumpul mamei, – i se adresează în timp ce merg cu
atenție pe cărare, să poată ocoli ochiurile de apă – ziceai că ești din
Sânzieni. Am cunoscut pe cineva din Târgu Frumos. Familia Hecht
Haim. Știi cine? – se adresează Domniței. Un fel de unchi al Monicăi.
- L-am mai prins pe bătrânul Haim. Și pe doamna Iva – adaugă
Valeriu. Erau prieteni buni cu părinții mei. Când mergeam la târg cu ai
mei, care duceau câte ceva de vânzare, doamna Iva mă aștepta mereu cu
bomboane ori înghețată.
- Sânzieni... Sânzieni... – repetă doamna îngândurată. Numele mi-
e cunoscut... Ceva confuz, cu un lac și niște fete...
- Cinci – surâde amuzat tânărul. Și un haiduc, pe la 1800, care le-
a ascuns hainele când le-a prins scăldându-se...
- Da-da, așa ceva; unul Vlad... – pare să-și amintească doamna.
Apoi... ceva bizar... că ar fi avut copii cu toate.... Cum să ai copii cu
cinci surori?! – pare ea oripilată.
55
- Doar cu patru, doamnă – continuă să fie binedispus tânărul. Mai

sunt și-acum în sat la noi trei vițe distincte, trei familii Vlădeanu... Pe un
Vlădeanu... – vrea să mai spună tânărul ceva, dar glasul Domniței îi
oprește:
- Un șanț cu apă! Trebuie să ocolim.
- Ba nu – o contrazice tânărul, trecându-și brațul stâng pe sub
genunchii ei, s-o poată sălta în brațe.
Face un pas mare și o depune pe celălalt mal, rugând-o să-i țină
coșul de papură și geanta dată jos de pe umăr.
Doamna încearcă să-l refuze, dar când se vede în brațele lui, își
lipește gura de urechea tânărului, șoptindu-i:
- Mulțumesc! Fii bun cu fiica mea; nu vreau s-o întoarcă boala.
Nu încerca s-o contrazici... n-o refuza... Te implor – salvează-mi-o!
Confirmarea tânărului este o strângere mai accentuată a brațului
care a cuprins umerii doamnei.
Deja au ajuns în șosea. Zgomotul mașinilor îi împiedică să mai
vorbească.
Pe terasa plină de clienți, doamna șoptește ceva șefului de sală –
același din seara precedentă –, care îi conduce solemn către un separeu
cu patru locuri.
Vorbesc puțin, aproape deloc – doar când își ciocnesc paharele își
zâmbesc și-și adresează o vorbă, două. Doamna a comandat mai întâi o
sticlă cu vin „din cel mai bun” și nimeni nu a obiectat. Domnița ar fi
vrut să spună ceva, dar s-a uitat spre Valeriu, l-a văzut că tace și a
înghițit în sec.
Masa decurge în liniște, ba chiar în tăcere, ca între trei străini
întâmplați la aceeași masă. Doar privirile lor, când se întâlnesc, îi fac să-
și zâmbească.
- Spune-mi, – se adresează doamna tânărului – se întâmplă ceva
dacă ajungi așa târziu la sanatoriu?
- Nimic. Mai ales că seara aceasta e film. Două serii. Va ține până
după miezul nopții.
- Doar n-ai de gând să te-ntorci?! – se sperie Domnița.
- Nu mă fură nimeni. Am mai întârziat și-n alte dăți, când a fost
vreun spectacol bun în Eforie.
- Da, dar atunci nu erai furat – i se agață Domnița de braț.
Râd toți trei. Chelnerul aduce altă sticlă de vin și toarnă în pahare.
Beau din nou în tăcere, continuând doar să-și zâmbească.
56
- Apropo! – îi ia Domnița mâna stângă și-i privește degetele

goale. Major cred că ești; n-am chef de probleme. Dar căsătorit?
- Doamne ferește! – spune tânărul dintr-o suflare; imediat însă
continuă, pe un ton mult mai dulce, rectificând: – deși, de-un timp
încoace, spun dă, Doamne!
- Da – intră Domnița în joc –, și care-i timpul acela?
- O zi jumate... două... Deși – prinde curaj tânărul, observând
ochii plini de luminițe ai Domniței și zâmbetul îngăduitor al doamnei –
cred că rugămintea către Domnul a început cam de mult... de vreo zece
zile, când am învățat o Albă ca Zăpada cum să-și ancoreze cortul
împotriva vântului, și zău că-mi pare rău! N-am stofă de meseriaș. Când
ești solicitat de niște ochi atât de catifelați, trebuie să faci lucru de
mântuială, să fii chemat cât mai des, iar de la un timp, să negociezi
prețul. Așa, ce-am făcut?! Un cort bine ancorat, în care domnița mea
Albă ca Zăpada a dormit continuu până ieri, parcă înghițise un măr
otrăvit...
- Chiar ești născut de Sfântul Dumitru!... – izbucnește în râs
doamna.
Chelnerul aduce un pachet mare, mirosind îmbietor a carne luată
de curând de pe grătar.
- Comanda dumneavoastră – pune el pachetul în fața Domniței,
apoi se înclină ceremonios și pleacă la ale lui.
Doamna pare nedumerită. Fiica ei îi surâde:
- M-am învățat să privesc în viitor. I-am șoptit când ne-a condus
aici. Doar nu-ți închipui că ne sculăm mâine pentru micul dejun. Tu n-ai
uitat nimic? Parcă promiseseși o sticlă de vodcă...
- Desigur! – se bucură doamna, cu ochii țintă spre tânărul
preocupat doar de coșul din papură, în care așează cu grijă pachetul adus
de chelner. Cineva trebuia răsplătit dacă mi-ar fi citat încheierea
romanului...
Tânărul se preface că nu a înțeles aluzia. Termină de aranjat
lucrurile din coșul de papură, pune coșul la loc pe cel de-al patrulea
scaun și, ca și cum ar continua o povestire, spune cu glas domol, de
actor la finele unui recital dramatic:
- „Wird auch aus diesem Weltfest des Todes, auch aus der
schlimmen Fieberbrunst, die rings den regnerischen Abendhimmel
57
entzündet, einmal die Liebe steigen?1”

Continuând s-o privească pe doamnă în ochi, dar atent la reacția
de surprindere a Domniței, a cărei mână stângă o ține în palma sa,
Valeriu adaugă:
- Finis operis. Așa se încheie romanul.
Ridică mâna Domniței, și-o lipește de buze, își mută privirea din
ochii doamnei în ai tinerei, căreia îi zâmbește cu drag și, fără să lunece
în vreo dulcegărie, îi șoptește în linia aceluiași ton grav:
- „...se va înălța, într-o zi, dragostea?”
Într-o lentoare ce pare așternută de cele două-trei pahare de vin
Murfatlar sec, Domnița continuă să-și lase mâna într-a tânărului, ba
chiar o prinde și ea pe a acestuia, să n-o scape, se ridică de la locul său
și i se așează pe genunchi, abia apoi brațele ei se întind pe după gâtul
lui:
- „Ca să fim sinceri, această întrebare o lăsăm, cu destulă
nepăsare, fără răspuns.” Ți-am citat din același final, câteva rânduri
mai sus – pare să fi preluat controlul Domnița. E tot ce-am reținut din
Muntele vrăjit. Nu știu nici eu de ce. Poate m-a fascinat formularea. Și,
desigur, pentru că eu răspund mereu întrebărilor. Oare nu ți-am răspuns
azi? Dar ieri? Dar de zece zile, de când te tot privesc, pe sub borul
pălăriei mele mari, cum te perpelești la soare ca un porumb în lapte pus
pe jăratec? Dar când te-am privit în ochi după ce m-ai învățat cum să-mi
ancorez cortul? Crezi că eu n-am cuvintele la mine când trebuie? – și
nu-s născută de Sfântul Dumitru... Dar de la Esenin știu că „în dragoste
cuvântul e de prisos oricând”. Așa că... – își tărăgănează ea ultimele
vorbe, apropiindu-se până își ating buzele.
Începe un joc lung, mai lung ca cel de ieri, din apă, fără violența
buzelor mușcate, dar și fără amenințarea tinerei că țipă.
Doar când se desprind pentru o clipă, cât să-și tragă sufletul,
glasul feminin abia șoptit, de fetița rătăcită și obosită, șoptește:
- Să nu mă lași, iubitule, că vreau să fiu a ta, numai a ta! Să nu mă
lași... că...
Și iar se sărută. Până la epuizare.
A doua oară când își trag sufletul, constată cu surprindere că-s
numai ei doi în separeu.
1
Oare din aceasta sărbătoare a morţii, din pîrjolul nemernic care a incendiat de jur-
împrejur cerul acestei înserări ploioase, se va înalţă, într-o zi, dragostea? (ger.)
58
Tânărul ia mâinile Domniței și le sărută pe amândouă odată.

- Nu te las, scumpa mea domniță Albă ca Zăpada...
- Spune-mi, de unde știi că-mi place nespus acest nume?
- De la tine. Am văzut cum ai reacționat ieri când ți-am spus așa.
După clipe lungi de privit adânc în ochii căprui-catifelați ai tinerei
doamne din brațele sale, Valeriu încearcă să dea glas unui gând ce-l
frământă:
- Dar tu, Domniță... văd că pe deget... – privește el spre verigheta
care îi împodobește inelarul.
- Ar fi trebuit s-o scot ieri, în apă. S-o scot, pentru că eu nu mă
pot împărți. N-am făcut-o vreodată și nici n-am s-o fac. Nu știu de ce.
Așa simt eu că e bine. Și pentru că n-o pot scoate nici acum, că m-am
mai îngrășat, o să-ți pun și ție una, la fel, să ne unească... Dar lasă,
dragule; vom stabili mâine. Azi suntem încă beți. Și vreau să fim și mai
beți. De-adevăratelea! – ridică ea tonul, aruncând privirea spre intrarea
în separeu, unde a apărut doamna cu o pungă de hârtie în brațe:
- Copii, la un așa recital de citate, adevărat duel, mânca-v-ar
mama pe amândoi!, că eu am pierdut deprinderea de-a mai citi, cu-atât
mai mult de-a memora vreo frază, a trebuit să-mi țin promisiunea – arată
ea punga. Rom cubanez, vodcă rusească și vin românesc. Pe alese. Și
țigări pentru mine. Dar nu-s zgârcită. Vi le pot oferi și pe acestea.
Mergem, copii?
Părăsesc terasa printre ultimii clienți, salutați cu deferență de
șeful de sală, care îi conduce până la trepte. Ca o familie. Mama, fiica și
soțul acesteia. O mamă frumoasă, radiind fericire din ochii plini de
luminițe și căldură de pe buzele cu care lasă impresia că sărută
întinderea mării, luminată de luna urcată deja pe cer. O tânără dormind
cu tâmpla rezemată de umărul brațului de care s-a prins cu ambele
palme și merge cu pași zglobii, anume să-și miște șoldurile și, odată cu
ele, poala rochiei vânturată fascinant peste genunchii tânărului încărcat
cu geanta agățată de umărul drept, coșul de papură atârnând greu în
mâna dreaptă, fata neastâmpărată agățată de brațul său stâng și tone de
licurici în ochii lui albaștri, dar și pe buzele care ating în mod repetat
creștetul tinerei de lângă el, înviorând-o cu fiecare sărut, până când
aceasta începe să se oprească la fiecare zece pași numărați cu glas de
contabilă enervantă, pentru ca, la al unsprezecelea, să se salte pe vârfuri,
cerșind „unul scurt!”, sărut prelungit mereu în jocul atât de drag lor.
- Copii, – se întoarce doamna către ei când ajung în fața hotelului
59
– voi urcați în cameră, că de rest mă ocup eu – spune și trage din coșul

de papură poșeta ei, cu care se îndreaptă spre bătrânul de la recepție.
Fără să-i pese de cei din jur, indiferentă la mașinile parcate în fața
hotelului – mai toate cu numere mici de București, două-trei Volga, ba
chiar și o Ciaika parcată sub un dud –, Domnița se agață iar cu eleganță
de brațul stâng al tânărului și intră împreună în hol, trec pe lângă
recepție, unde doamna tocmai strecoară în palma bătrânului de dincolo
de pupitru o bancnotă și deschid ușa liftului, să urce în cameră.
- Vrei să intrăm împreună sub duș? – întreabă tânăra imediat ce
ajunge în mijlocul camerei. De ce-ai roșit? Te rog!... – îl amenință cu un
gest șăgalnic. Acesta-i patul meu. Dacă nu-ți ajunge jumătate din el, o
rog pe mămica să doarmă pe balcon – sunt două balansoare a-ntâia. Hai,
intrăm? Așa fac îndrăgostiții în filmele străine. În ale noastre, –
izbucnește ea în râs – nici măcar nu se sărută ca lumea. Morala
socialistă! – exclamă, dar imediat duce degetul la buze. Ssst! Dacă aude
mămica, o încurcăm. Lasă-ți hainele unde vrei.
Imediat ce tânărul a ieșit pe vârfuri din baie, să nu ude prea tare
mocheta de pe jos, aude în urma sa glasul șoptit al Domniței:
- Ba nu, în dulap, lângă ale mele, că vine Frau-Mutter în control.
Ia halatul acela de baie, e-al lui mămica, i l-am cumpărat din Viena,
bumbac sută la sută... Doamne, iar îți spun că ești prost – se înfurie
tânăra văzându-l că șovăie și, așa goală cum a rămas, înșfacă sticla de
rom, o desigilează și umple paharul de apă de pe etajera din baie. Cât
poți! – pune ea paharul în mâna tânărului – restul va fi al meu. Atenție,
nu-mi lăsa trei sferturi, că n-o să mai fiu bună de nimic. Sau, cine știe?!
– râde ea, trăgându-l pe tânăr ca să poată închide ușa băii, că se aude
cea de la intrare – poate... dimpotrivă! Merită încercat și cu rom –
șoptește și soarbe dintr-o înghițitură treimea de pahar lăsată de tânăr.
Mămico...? – deschide ea foarte puțin ușa băii.
- Gata, dragii mei, s-a rezolvat. Mi-am luat țigările, un pahar cu
tărie și pătura. Cred c-am să dorm pe balcon, la aer curat...
- Ce ți-am spus? – întreabă tânăra când se agață cu brațele de
gâtul tânărului de sub duș. Am cea mai dulce mămică din lume...
60
Capitolul 7
Târziu după miezul nopții, aproape de ziuă, că pata ferestrei pare

mai luminată – o lumină difuză, dizolvată în întunericul marin –, tânărul
s-a trezit brusc și s-a uitat speriat în jur. A înțeles imediat unde este. A
simțit întâi obrazul tinerei culcat pe pieptul său, apoi brațul ei apăsat pe
burtă, aproape de stern. Își dă seama că-i este sete. Și gura i se pare
cleioasă – de la romul băut. Vrea să coboare din pat, să meargă la baie,
dar ochii lui observă pe patul alăturat trupul doamnei acoperit cu
cearșaful, ca o mumie, până sub buza de jos. Nemișcată. Doar pieptul i
se înalță ritmic, semn că doarme.
Caută cu mâna lângă pat. Știe că a aruncat halatul de baie acolo. Îl
trage încet, fără nici cel mai mic zgomot, până îl aduce lângă el, astfel
că iese de sub cearșaf, de lângă trupul gol al Domniței, gata îmbrăcat –
doar cordonul mai trebuie să și-l înnoade.
Pășește pe vârfuri, ca o pisică, până în baie. Bea apă de la robinet.
Știe că-n frigider sunt câteva sticle de Borsec, dar se teme să nu facă
zgomot.
Ia pasta de dinți din pahar, își pune puțin pe deget și se spală
îndelung. Totul, în liniște. Anii mulți de internate și de cămin studențesc
l-au învățat să respecte somnul celorlalți.
În cameră, ochii lui cad întâi pe tânăra dormind pe partea dreaptă,
ca un arc, așa cum a lăsat-o când s-a ridicat de lângă ea. Laba piciorului
drept, întins la refuz, e ieșită de sub cearșaf. Se apropie, vrea s-o
acopere, dar renunță în ultima clipă. Se apleacă mult, până ajunge cu
buzele pe degetele cu unghii frumos lăcuite cu lac incolor. Le sărută
printr-o atingere mai lungă, apoi își lunecă buzele spre gleznă, saltă
puțin cearșaful și sărută piciorul până mai sus de genunchi. Trage
cearșaful la loc și ocolește capătul patului, să ajungă la locul său, pe
jumătatea dinspre patul doamnei.
Ochii lui se aruncă o clipă de-a lungă trupului ca o mumie
egipteană. De data aceasta, brațele doamnei sunt ieșite de sub cearșaf,
61
frumoase și împlinite – brațe de doamnă. Ochii ei larg deschiși, îl

privesc.
O privește și el. Lung. Indecis.
Mâna dreaptă a doamnei face un gest. Chiar și buzele i s-au
modelat, parcă ar fi rostit o rugăciune.
A înțeles. Merge la frigider, umple un pahar cu apă minerală și se
întoarce. Tot tiptil. Înțelege că doamna era trează și când s-a ridicat el
din pat. Ba este sigur că ea l-a trezit. A perceput prin somn un zgomot –
îl auzea uneori venind dinspre patul vreunui coleg de cameră la căminul
studențesc. Poate că l-a trezit un aaah! scrâșnit al femeii – ceva între
extaz și prăbușire.
Trece pe la picioarele patului, intră pe spațiul dinspre fereastră și,
înainte ca doamna să se ridice în capul oaselor, să primească paharul cu
apă din mâna sa, el se lasă în genunchi și i-l oferă. Doamna ține cu
stânga cearșaful sub bărbie, să nu i se vadă bustul gol, transpirat de aerul
înăbușitor al nopții toride, iar cu dreapta ia paharul și-l soarbe încet, cu
vădită plăcere.
Când i se înapoiază paharul, tânărul face involuntar gestul pe care
îl fac dascălii în timpul ritualului ortodox, după ce oferă sau iau din
mâna preotului cădelnița: se apleacă și sărută dosul mâinii.
Palma doamnei se desface și atinge obrazul tânărului ca un gest
de binecuvântare.
Ochii doamnei îi caută pe ai săi. Calmi, deschiși ca doi sâmburi
de migdală vopsiți în negru, poleiți cu steluțe argintii.
Buzele tânărului mai sărută o dată mâna. Sărută doar ultimele
falange ale degetelor.
Pernuța indexului doamnei se plimbă pe conturul buzelor care au
sărutat. Parcă ar șterge urmele atingerii.
Gura tânărului se deschide, prinde primele trei degete și le sărută,
sorbindu-le totodată. Câteva secunde, le suge cu poftă, voluptuos. N-a
simțit nici o reacție din partea doamnei. Doar o șoaptă. N-a înțeles-o.
În drum spre baie, să lase paharul gol, o înțelege. Crede că i-a
șoptit perversule! – dar nu-i sigur.
Când se întoarce în cameră, doamna deja își încinge cordonul
capotului din mătase fină. La lumina conturului ușii deschise, i se zăresc
formele – „frumusețea apogeului feminin; vremea lui Balzac cu femeia
la 30 de ani a apus; acum vorbim la superlativ de femeia la patruzeci,
patruzeci și... de ani”, gândește el.
62
- Mă duc pe balcon, că mi-e foarte cald – îi aude șoapta, apoi ușa

este închisă cu grijă în urma ei.
Peste o clipă-două, zgomotul surd al unui balansoar așezat mai
bine. Tocmai în capătul din colț al balconului lung, în formă de L;
camera e chiar pe colț – poți vedea marea, dar și o parte din stațiune.
Apoi – flacăra unui chibrit. După un timp, se simte mirosul de țigară.
Dar și o adiere ciudată, care îl duce pentru o clipă în copilărie, când se
ascundea în colibele făcute din snopii de cânepă proaspăt smulsă, pusă
la uscat în grădina din spatele casei, înainte de-a fi dusă la murat în
apele Siretului.
Tânărul lasă halatul de baie să-i cadă la picioare și se strecoară
sub cearșaf, lângă tânăra care doarme profund. Îi trage încet genunchiul
stâng peste burta lui, îi pune brațul de-a curmezișul pieptului său și abia
în final îi saltă cu grijă capul, îi fură un sărut scurt și, în final, îi culcă
obrazul pe pectoralul său stâng.
Se trezesc abia la prânz.
Pe patul doamnei, frumos așternut, stă halatul de baie adunat de
pe jos și pus grijuliu, împăturit de-a lungul, pe pernă. Chiar pe mijlocul
patului, o foaie ruptă din caietul cu portative al Domniței: „Am ieșit să
mă plimb. Faceți-vă program de voie. Cheia s-o lăsați la recepție. Cu
mult drag, mama. 21 aug. 1969, Eforie Nord.”
- Vezi? – flutură Domnița hârtia – ți-am spus că am o mămică!...
Nu numai dulce, dar și foarte... Ca o nemțoaică. Știi unde a făcut
gimnaziul? La Berlin. Mi-a mâncat sufletul în copilărie cu spiritul ei
prusac – râde zgomotos Domnița. Ei, nu chiar mâncat... Orice copil
tinde spre...
- Legea entropiei – intervine tânărul. Cui nu-i place să scape din
anumite canoane? Ce propui?
- Întâi, mâncăm – arată Domnița spre pachetul adus din frigider
pe masa de sub oglindă –, apoi... Ba nu! – hotărăște. Du-te și vezi dacă
ușa e... Încuie-o pe dinăuntru! Întâi ne mâncăm reciproc.
Râd. S-au dezlănțuit și râd. Puțin le pasă că i-ar putea auzi cineva
de pe sală. Doar când vrea să țipe, Domnița îi face semn să-i ofere
degetele mâinii drepte să i le muște. Fără milă. Pe index și pe mijlociu
au rămas semne vinete.
- Canibalo! – o alintă Valeriu când stau la masă.
- Fii fericit că mă abțin cât pot când...
- Cred că doamna a zărit aseară semnul cel mai de sus de pe sânul
63
tău – privea fix prin anchiorul rochiei.

- Bine că nu mi-a ridicat rochia la spate, să controleze dacă am
vânătăi...
- Ce vrei să spui?!
- Violență domestică... – rotește tânăra cu disperare verigheta pe
inelarul uns cu puțină untură de pe friptura din fața lor.
- Soțul? – întreabă tânărul.
- Fostul! – aruncă Domnița verigheta spre ușă.
După o clipă de gândire, se ridică, adună verigheta de jos și o
pune pe biletul scris de mama sa.
- Trebuia să mă lase să-l las atunci! Mă bătuse să-i spun... Eah!...
Uite cu ce ne stricăm ziua!
După câteva îmbucături și încă o dungă din paharul cu vin,
Domnița începe:
- Ba am să-ți spun! Să nu-ți închipui altceva. A vrut să știe cine a
fost primul. Cine? Când? Unde? Mai toarnă-mi.
Gustă cu plăcere vinul. Ba chiar bea. Paharul tot. Îi place. E rece
și parfumat: „Are buchet.” Zâmbește. Ochii ei, plini de luminițe, sorb în
adâncul catifelat al lor privirea tânărului. O țin captivă.
- Tu ești al treilea. Cred că asta spune totul despre mine. N-am să-
ți cer decât să fii bun și blând cu mine. Și să mă bați fără milă. Când ți-o
cer. Cu palma. Fără milă, nu ca astăzi. N-am glumit. O singură palmă
peste partea cărnoasă. Dată când trebuie, lovitura declanșează reacția de
plăcere extremă. El m-a învățat. Păcat că...
Privirea tinerei zboară pe fereastră. Ca o rândunică scăpată din
pumn.
Tânărul îi respectă tăcerea. Se preface că nu-i observă ochii
umezi.
- Azi ce-i? – întreabă tânăra. A, da, e joi – își răspunde. August,
21. A scris și mămica pe bilet. Rigoare nemțească. Poimâine e defilare
mare. Ai fost vreodată?
- În august, de obicei, e vacanță.
- A, da. Să vezi ce frumos se vede din tribuna a doua... Te-ai
bucurat ca a fost reales Ceaușescu?... Ăștia or fi având microfoane pe
aici?! – șoptește, rotindu-și speriată privirea. Întrebam dacă te-ai bucurat
că a fost reales tovarășul Nicolae Ceaușescu săptămâna trecută, la
Congresul al X-lea? – repetă ea cu glas sonor, de activistă venită la vreo
ședință.
64
- Mai încape îndoială?! – răsună vocea gravă a tânărului. Întreaga

țară s-a bucurat. Deci și eu!
Domnița aruncă pe gât vinul turnat în paharul său, lasă paharul cu
zgomot pe masă între ei doi și sare în picioare, făcându-i semn s-o
urmeze. În dreptul patului, îl împinge cu violență pe tânăr, lungindu-l pe
spate pe pat, îl încalecă imobilizându-i șoldurile cu genunchii, ca într-un
clește, și începe să-i care pumni în cap:
- Deci și eu! Deci și eu! – silabisește ea în șoaptă. Opt litere și cu
semnul exclamării, nouă. Ți-am dat nouă pumni? Cred că da – confirmă
tot ea, lipindu-și apăsat buzele de ale lui, într-o îmbrățișare de oameni
disperați.
Când obosesc și se opresc, transpirați amândoi, parcă au tras la
galere, tânăra șoptește, umplându-i părul capului cu sărutări:
- De ani de zile îmi doresc să ripostez așa la minciuna națională.
Să mă lași, iubitule, s-o fac mereu. Îmi promiți?
- Jur! Și mai antrenează-te, că nu prea ai forță în pumni. Eu cum
să ripostez dacă te-aud vreodată?
- Să mă lovești. Aici, cât mai adânc – își arată burta. Că slavă
Domnului!, ai cu ce – chicotește ea.
După un timp, Domnița se rostogolește iar deasupra lui, își așează
coatele pe pieptul tânărului și lasă fericirea să-i izbucnească:
- Așa mă bucur că pot, cu tine, să mă manifest cum vreau!... Am
atâta ură uneori!... Ură și dezgust – conchide în șoaptă. Tu nu poți
înțelege, scumpule, – îi vorbește la ureche – dar eu, care am văzut
destule țări, care mă cred liberă pentru că am pașaport francez
permanent, dar mă simt captivă... De fiecare dată îmi jur că...
După o pauză lungă, timp în care stă rostogolită pe spate și
privește cu ochii aproape închiși tavanul, oftează:
- Nici eu nu știu de ce... de ce mă mai întorc...
Se rostogolește iar pe o parte, să-i poată șopti vorbele în ureche:
- Vin înapoi pentru mămica?... Poate și pentru el... deși nu mai
merită sacrificiul. El de ce nu-i ca tine?! – face pe supărata.
- Ca mine cum? – intră Valeriu în joc.
- Așa! – strigă Domnița și se repede asupra lui să-l sfâșie.
Când ostenesc, se prăbușește iar pe spate, fixând tavanul cu
privirea tot mai încețoșată de somn:
- Neapărat, după semnarea actului, plecăm o lună, două, trei în
luna de miere, să ni se aplece, ca atunci când dai de o cutie mare cu
65
dulciuri... Altfel, e jale! N-o să mai putem face nimic. O nimfomană și

un satir...
Râde. S-a înviorat de-a binelea și râde. Se leagănă într-o parte și-n
alta pe pat amuzată. Apoi se așează iar cu coatele pe pieptul lui:
- În marile picturi ale lumii – lasă, că te duc și pe tine să vezi
Louvre, Prado, Metropolitan-ul, Ufizi; pot să te duc; am pașaport
permanent; o să ai și tu, ca soț al meu. Eu sunt și cetățean francez, m-am
născut în Paris, în vremea războiului; mămica mea, așa fină cum o vezi,
are și două medalii; una dată de însuși De Gaulle; a luptat în Rezistența
Franceză. Avea aproape douăzeci la finele războiului... Eah!... Eu... la
douăzeci-douăzeci și doi, și trei de ani... Deci! – își recapătă ea
vigoarea. Ziceam că în pictura mare a lumii, nimfele sunt întotdeauna
superbe, se cunoaște că-s pictate de bărbați: Renoir, Rubens, von Dyck,
Matisse și, evident, Bouguereau, Waterhouse... Satirii sunt mereu urâți:
coarne, copite de țap... Cred că pictorii sunt invidioși pe virilitatea lor...
Că parcă asta e esențialul – de-ai vedea ce obiecte se vând în sex shop-
urile din New York!... E-un adevăr că, de pe la 50 de ani, voi, bărbații...
Aș zice că până atunci o să mă satur de tine. Iar tu o să faci pulbere
nimfomana din mine... Dar nu despre asta e vorba... Ceva ce nu se
găsește – și nici nu se va găsi! – în vreun sex shop... Dacă s-ar găsi, nu
s-ar mai scrie poezii, romane, nu s-ar mai face filme de dragoste. Vrei să
dormim un pic? Te rog!... Măcar o jumătate de ceas. Tu de ce n-ai ceas?
- L-am lăsat pe noptieră, să pot intra în apă.
- Prima oară când mai plec, îți iau eu unul bun: antiacvatic,
antișoc și antimagnetic. I-am adus și lui. Nu-l merită! Eah!... Pagubă!
Ssst! Gata, să dormim. Poți dormi dacă țin mâna așa? Îi place.
- Tu ce crezi, alintăturo? Nu simți că-mi place și mie?
- O, nu, nu mai vreau!... Zău că acum nu mai vreau! Lasă-mă să
dorm un pic.
- Cine se lăuda că-i nimfomană?
- Lasă-mă să dorm.
- Un sărut?
- O, daaa... Asta da, chiar și prin somn. Aș dormi mai liniștită.
Seara asta vreau să ne plimbăm. Până târziu. E august. Noaptea cântă
greierii. Tu i-ai ascultat vreodată?
- I-am și... înjurat, ca să zic așa. Mă duceam cu caii la păscut și nu
puteam adormi. Doi-trei sunt superbi. O sută, două – e o tortură. Dacă
mai buhăiește și vreo bufniță pe creanga vreunui copac uscat, mai latră
66
din când în când și câinele luat cu tine, ba mai trece și unul cu o căruță
hodorogită, că se duce să fure lemne din pădurea lui, care nu mai e a lui;
câinii de la vreo stână latră a lup, de la casa pădurarului se aud cocoșii
cântând prima oară și tu tot n-ai adormit iar a doua zi mai ai și de cosit
otava din poieni, că tata pleacă dimineață la moara de grâu de la Podu-
Iloaiei, la vreo 40 de kilometri... Te bucuri doar că sâmbătă, când ai să
revii de la câmp, de la scos cartofii timpurii, să aibă ai tăi ce vinde, că
trebuie plătit internatul la începutul anului școlar, ba chiar și haina de la
uniformă, că s-a rupt la coate; pantalonii mai țin până la Crăciun...
bocancii trebuie pingeliți... Ziceam că te vei bucura că sâmbătă, când
revii de la câmp, o să te aștepte mama cu covata plină cu plăcinte poale-
n brâu făcute din grâul de anul acesta, cu brânză iute de putină și cu oala
mare de tablă plină cu lapte proaspăt muls... Ce zici? Nu ți-e poftă?... –
se întoarce spre tânăra de lângă el, care doarme profund, cu obrazul
îngropat în pernă. Aa, ai adormit... minunea mea... – o alintă el
îndelung.
Se apleacă asupra ei s-o mai alinte, dar nu se poate abține și-și
lipește buzele de gura ușor întredeschisă a Domniței. Simte cum tânăra
se dedă sărutului prin somn, ca o degustare îndelungată, sfârșită printr-
un oftat de copil cufundat mulțumit într-un somn profund. El o mai
mângâie un timp, într-o atingere ușoară a buzelor peste tot corpul,
bucurându-se când, sorbindu-i mameloanele șocolatii, îi smulge vreun
geamăt slab de plăcere, ca un scurt moment de derută în somnul ei
profund.
Se întinde și el alături și trage cearșaful peste ei amândoi.
Adoarme imediat. Adoarme fără să mai viseze ceva. Ca un copil
prea sătul, care nu se mai gândește la mâncare înainte de a adormi.
Capitolul 8
- Vezi, asta-i tabăra nouă a Comitetului Central. Ce frumoasă-i!

Și ce loc bun: între cele două Eforii. Înainte, acum zece ani, ți-am spus
cum era. Tot frumoasă și elegantă, dar nu așa modernă. Văd că și asta e
izolată de lume: gard, poartă încuiată... – protecția odraslelor.
Domnița merge agățată mereu cu ambele palme de brațul
67
tânărului. Din când în când, fără să-i pese de cei din jur, cerșește „unul
scurt!”, care se prelungește până ce genunchiul ei stâng, ridicat printre
coapsele bărbatului, îl face pe tânăr să ofteze apăsat, ca o amenințare.
- Sâc! De când mă tot ameninți... – râde ștrengărește tânăra,
potrivindu-și pălăria de fiecare dată după îmbrățișare; pălăria ei
frumoasă și mare, de sub care abia mai vede pe unde să calce.
La bufetul de lângă vila Belona se opresc, mănâncă mici pe
săturate și beau bere la sticlă, adusă de chelner doar după ce tânăra i-a
vorbit nemțește.
La un moment dat, un alt chelner, care a tras mereu cu coada
ochiului spre ei, se apropie, își face de lucru cu fața de masă și întreabă
în nemțește.
- Aveți ceva de vânzare? Plătesc bine. În lei.
Valeriu se grăbește să răspundă, luându-o înaintea Domniței, care
a înțeles perfect întrebarea și a făcut ochii mari, semn că n-a priceput ce
vrea intrusul.
- Nu, nu; ne pare rău! – spune Valeriu în românește. Soția mea e
nemțoaică, vine prima oară, nu știe despre ce-i vorba. Eu vin tot din
RFG, dar am copilărit în Banat. Am avut, dar am vândut.
- Ce? – pare interesat chelnerul.
- Aparat de ras Brown, cămăși de nylon, ciorapi de damă, lame,
umbrele, parfum Chanel 5... Nu mai avem nimic, îmi pare rău!
- Mărci, dolari?
- Lefteri. Plecăm mâine.
Chelnerul se înclină respectuos și se retrage.
Domnița continuă să stea cu gura căscată. Abia când se
depărtează suficient de bufet, îndrăznește să întrebe:
- Ce-a fost asta, iubitule?
- Străinilor care vin la noi li se schimbă numai o sumă fixă de
bani. Și cum lor le plac micii noștri, berea Azuga, Murfatlarul și altele,
aduc tot felul de lucruri pe care le vând. Uneori, pleacă doar cu ceea ce-i
pe ei. Știu de la bolnavii din sanatoriu, care cumpără de toate. Chiar și
ceea ce vezi... – spune tânărul cu entuziasm, dar, observând privirea
perplexă a Domniței, nu mai rostește „pe mine, afară de slip, e luat de la
nemți”. Chiar și ceea ce vezi pe la unele tarabe, prin centru – continuă el
pe același ton –, lucruri mai deosebite, provin de la străini. Târgul cel
mai bun e la nămol, după-amiaza. Acolo nu prea intră milițienii.
- Ca să vezi! – izbucnește în râs Domnița. Și eu care alerg de-mi
68
ies ochii prin magazine după un ruj bun, o ojă, un parfum. Vrei să
mergem mâine la nămol? Îmi iau un braț de ciorapi de nylon nemțești,
dacă găsesc. Oricâți aș aduce din străinătate, nu-mi ajung. Vreau și ojă
din cea bună, și ruj, mai multe culori, și... vedem noi. Vrei? Chiar vrei
să mergi cu mine?
- Sigur!
- Doamne, ce mă bucur!... – sare ea într-un picior, vânturând în
aer pantofii, câte unul ținut în fiecare mână, pocnindu-i mereu talpă de
talpă, să imite castanietele. Auzi, Val iubitule, mai vrei să urcăm să
intrăm pe la hotel?
- Cum vrei tu, minune mică.
- Eu nu vreau, minune mare; ți-am zis-o – sâc!
- Nici eu – confirmă tânărul zâmbind.
- Ai fost inspirat că i-ai scris mamei, pe biletul ei, că și noi vrem
să ne plimbăm...
- Trebuia, să nu fie îngrijorată.
- ...„să adunăm un buchet mare din razele lunii pentru
Dumneavoastră.” De ce-ai scris cu D mare?
- Ca o formulă de respect.
- Chiar că ești născut în zi deosebită! Unul scurt! – îi ordonă
tânăra, agățându-i-se de gât.
Când se eliberează din îmbrățișare, fuge înainte și urcă treptele de
beton, oprindu-se la barul de pe faleză.
Tânărul o găsește cu câteva pachete de biscuiți și cu o sticlă de
vodcă rusească pregătite să fie puse în geanta de umăr.
- Vezi că portmoneul meu cu bani l-am băgat la fund, sub cearșaf
– îi șoptește Domnița. Doar n-o să răbdăm, uitându-ne la luna din care
tu ai să aduni raze – spune când își continuă drumul pe nisip. Dacă vrem
să trecem către Agigea, n-ar trebui să ocolim plaja tovarășilor? –
întreabă ea când ajung la ultima porțiune a plajei Eforie Nord, delimitată
de un gard din plasă de sârmă – o delimitare mai degrabă simbolică –,
ce se oprește unde începe apa mării.
- Seara, nu, că pe aici trece și grănicerul noaptea, când își face
rondul.
- Da?! De ce?
- Să nu vină dușmanul de clasă pe mare cu pluta – chicotește
tânărul, strângând-o cu brațul pe după umeri.
Depășesc plaja din dreptul vilelor demnitarilor, trag cu ochiul în
69
sus, spre faleză, unde zăresc soldatul cu arma în bandulieră și cu câinele

lup ținut în lesă lângă piciorul său, se mai sărută ostentativ, anume să
dea de înțeles că n-au alte gânduri și merg mai departe pe plajă, pe lângă
malul abrupt, rupt de valuri iarna, până ajung la o cărare care urcă în
diagonală pe faleză, lângă miriștea de ovăz.
- Iubitule, ai avut dreptate când mi-ai spus să-mi iau pantalonii
ăștia. Sincer, nu-mi plac, dar n-am vrut să te refuz. Parcă-s o turcoaică
în ei, dar acum îmi prind așa bine! Stăm un pic aici pe mal, până răsare
luna?
Tânărul o conduce mai spre gardul stațiunii biologice, unde știe
că este o placă de beton ca o banchetă, adusă anume aici de vreo
pereche de îndrăgostiți din sanatoriu, să poată sta noaptea de vorbă. Se
bucură că n-o găsește ocupată. De altfel, știe că și seara aceasta este film
la grădina de vară a sanatoriului, prima serie din Donul liniștit. A doua
va fi mâine, iar a treia, poimâine seară, în cinstea lui 23 August. I-ar fi
plăcut să-l revadă. A citit și romanul. A făcut o pasiune pentru Axinia.
Pentru Axinia din film. Îl fascinează cum își mișcă poalele când își
părăsește iubitul în lanul de floarea soarelui, dar și replica ei când
Grigori vrea s-o ia în brațe, la prima lor întâlnire nocturnă: „Lasă-mă, că
merg și singură” – atâta naturalețe... și-atâta senzualitate!...
Se uită spre tânăra care pare să fi adormit cu tâmpla rezemată de
brațul lui stâng. I-ar propune să meargă pentru câteva minute la film, să
revadă vreo imagine cu Axinia, dar nu îndrăznește. Motivele sunt mai
multe. Unul este Rica. Așa îi spun toți – doamna Rica. Numai cei mai
apropiați o strigă pe numele întreg, Erica. La filmele din grădina de vară
a sanatoriului este nelipsită. Îi place să stea întotdeauna pe ultimul rând
– mândră, impunătoare, atentă doar la ecran, chiar și când este nevoită
să se ridice, să lase vreun bolnav ori pe cineva din personalul medical să
iasă ori să intre mai spre mijloc. În urmă cu doi ani, tânărul a privit-o o
dată mai insistent – era genul de femeie care îl atrăgea. La finele
filmului a căuta-o din nou cu privirea. Ochii femeii s-au încruntat – nu
era obișnuită cu insistențele; trecea drept una dintre persoanele greu
abordabile. Privirii lui lungi i-a răspuns și ea cu una pe măsură, ca o
cercetare, ori ca o dojană. Amândoi au lăsat să treacă pe lângă ei
bolnavii grăbiți spre saloane, ori personalul spitalului, spre locuințele
din incinta sanatoriului. Toți, încărcați de tristețea finalului filmului
Drumul spre înalta societate. Și Rica și tânărul au lăsat impresia că
urmăresc atenți derularea pe ecran a întregului generic al filmului.
70
- Săru’ mâinile, doamnă Rica!

- Bună seara, tinere!
Ușor accent ardelenesc.
- De ce m-ai privit așa insistent? Nu m-am simțit în apele mele.
Am ceva pe...? – și-a dus doamna palma la obraz, să înlăture vreo pată.
- Da, aveți – i-a răspuns cu glas domol tânărul; mai tânăr cu doi
ani pe vremea aceea. Aveți ceva din măreția personajului Alice. În film,
Simone Signoret are o alură aparte, trădând interiorizarea unei femei
plăcute; dumneavoastră – măreția unei doamne, fugită parcă dintr-un
film american.
- Zăăău? Vorbești foarte frumos și-mi place accentul tău
moldovenesc. Mă încântă.
- V-ar putea încânta mai mult dacă ați fi de acord să ne plimbăm
un pic.
- Nu fi prost! – s-a aplecat doamna Rica spre el, șoptindu-și
vorbele. Mai bine bem o cafea. Acolo – a arătat privirea ei. Urci
treptele, prima ușă pe culoar. Peste jumătate de oră, când încetează orice
foială pe alei. Să nu bați în ușă. Va fi deschisă.
De doi ani, vara, după ce se internează, nici măcar nu se salută
când se întâlnesc prin curtea sanatoriului. Au consemnul lor. „Nu mă
face de râs, te rog! Am copiii mai mari ca tine...” Altădată, i-a hotărât:
„Vezi cu cine te împrietenești; sunt atâtea femei frumoase dar șchioape,
cocoșate, pansate la gât... În orice caz, ferește-te de cele care nu afișează
vreo suferință; au TBC genital!”
Acum, nu îndrăznește să intre, măcar pentru două-trei minute, în
grădina de vară. I-ar plăcea să observe doamna Rica ce prietenă are –
„mă căsătoresc cu ea”, i-ar spune, iar doamna Rica s-ar bucura, poate i-
ar da și sfaturi, dar se teme să nu-și dea seama Domnița – pentru prima
dată i se întâmplă să se vrea fără motiv de reproș în ochii partenerei,
„chiar dacă ea este căsătorită... Ba nu mai este, că și-a aruncat
verigheta!” – i se umple sufletul de fericire.
Se apleacă și o sărută. Doar pe frunte.
- Sunt așa tulburată, dragul meu! – îi aude vocea stinsă de tot. Nu
pot să cred că trăiesc într-o zi cât într-o tinerețe întreagă. Dacă ți-aș cere
să facem baie în mare?
- Vrei? Haidem!
- Și dacă aș vrea să stau cu tine aici toată noaptea?
- Păi de ce crezi că te-am sfătuit să te îmbraci așa?
71
- Hoțule! – se aruncă tânăra asupra lui, răsturnându-l pe spate, jos,

pe iarbă, să se poată așeza în poziția ei favorită, cu coatele pe pieptul lui.
Dar și eu sunt hoață, să știi... Am pornit cu atâtea gânduri rebele pentru
tine. Dar nu ți le spun. Mi s-a uscat gura.
- Vino un pic mai sus – o prinde el de brațe, s-o apropie, să se
poată săruta.
- Sete-sete, iubitule – îl ceartă.
- Stai să scot Borsec-ul din geantă.
- Chiar așa rău am ajuns?! – face Domnița pe supărata.
Caută sticla de vodcă, deșurubează cu pricepere și îndemânare
dopul din tablă frumos sigilat și bea cu poftă.
- E rândul tău, iubitule – îi pune sticla în mână și se preocupă de
un pachet cu biscuiți. Știi ce gustoși sunt? Asta-mi amintește de... – se
oprește și începe să râdă. Lasă, nu-ți spun – se alintă ea. Mai dă-mi
sticla. Na zdarovâi!, parcă așa se spune. Știu de la soțul meu. Ne
completăm. El a făcut niște studii în Est, eu umblu prin Vest. Mai vrei?
Bine, o pun la loc.
Mănâncă amândoi biscuiți. Cu poftă. Stau alături și mănâncă. Se
aude cum îi sfarmă între măsele. Amândoi au o dantură frumoasă.
Oameni tineri, cu dinți sănătoși. Și ochii lor sunt frumoși. Într-ai lui te
poți scălda, ca într-o mare calmă, albastră. Pe privirea ei te poți odihni –
simți că stai pe o catifea.
- Iubitule, știi la ce mă gândesc? Să nu te sperii. Dar trebuie să-ți
spun. S-o știi de la început. Nu vreau să abuzez de viața ta, dar trebuie
să-mi dăruiești ceva-ceva. Am o familie în orchestră; el, la violoncel; ea,
la vioara doua. Dimineața, e-o încântare să-i privesc la micul dejun.
Câteodată, colega cu care sunt cazată în cameră, mă întreabă când plec
să mă plimb în oraș ori la cumpărături și cât stau. Întotdeauna mă prefac
a nu înțelege. O găsesc fericită; așa-i sclipesc ochii!... Încă nu mi-am dat
seama cine-i cel cu care... – și nici nu vreau să știu! Apoi vrea și ea la
cumpărături cu mine, dar nu-mi place – avem mereu coadă. Eu pot
umbla oricât și oricând; cel care ne păzește știe că am pașaport
permanent. Ziceam c-am să te iau câteodată cu mine, pe cheltuiala mea.
Vreau să-mi lucească și mie ochii când ies la avanscenă și-mi cânt
partiturile. Străinii adoră naiul. Mai ales bucățile de virtuozitate. Ai să
vezi, ai să fii mândru de mine. Pe tine am să te așez undeva în vreo lojă
centrală, să pot ține privirea înainte sus, spre ochii tăi, să fiu conectată la
sursa ta de energie – o energie cu adevărat vitală. E-un secret spus mie
72
de-o doamnă din Viena – întotdeauna dă bilet amantului în loja centrală

și numai în zilele în care știe că după concert se pot întâlni. „Cânt pentru
el; nu-i nimeni în sală decât el. Iar eu sunt pasărea exotică ce vreau să-
mi cuceresc perechea – pentru că el este adevărata mea pereche.” Așa
îmi spune. Și așa vreau să spun și eu despre tine. Dar – ca-n Matematică
– și reciproca trebuie să fie adevărată: am să te răsplătesc la fel. O să ai
și tu de lucru, mai ales noaptea; savanții sunt noctambuli. Când vei veni
la mine, indiferent de oră, mai ales spre ziuă, când somnul e mai dulce,
n-am să te refuz vreodată – îți jur! Mai vrei? – îi arată sticla de vodcă.
Bine... Beau eu întâi – mulțumesc! Pentru noi! – face ea un semn. Uite,
vezi? Ți-a răsărit luna, dar nu te las să pleci să aduni raze. Mâine, o să-i
ducem mămicii flori. Flori de câmp. Ba nu! De-astea o să-mi dai mie.
Am văzut undeva pe mal imortele, parcă așa se cheamă. Vreau una de-
aceea, o imortelă. Atât. Mamei o să-i duci un buchet mare. Trandafiri.
De care-or fi: „Vă dau florile astea, în schimbul uneia” – așa aș vrea să-i
spui. Va fi post festum, că, oricum, m-ai luat, dar vreau să fie un pic de
ritual. La ea nu prea țin dulcegăriile; rar de tot are vreo efuziune – e prea
cazonă. De la tine, ar accepta. Am văzut ieri. Are dreptate – of!,
inteligența ei... – ești un taifun de energie pozitivă; chiar și pe ea ai dat-o
gata. Sau poate că-i amintești de cineva – sfântu’ știe. Parisul ăla a lăsat
urme adânci în sufletul ei. Un lucru e cert: mi l-a spus odată, la un
pahar, într-o seară de Crăciun; eram copilă, eu beam ceai și ea coniac
franțuzesc autentic, din cramele Cognac. Amândouă, cu pahare la fel –
poate cea mai frumoasă seară de Crăciun a copilăriei, că acum serbăm
pe Moș Gerilă, nici nu cumpărăm brad până după Crăciun. Colegii din
orchestră, câțiva mai rebeli – unii nu primesc niciodată pașaport; merg
în turneu doar dublurile; colegii aceia mi-au dat știmele pentru niște
colinde. Au spus că au aprobare să scoată un disc la Electrecord.
Mămica și soțul meu s-au speriat. Mi-au interzis. Acum discul se vinde
în draci. Nu de bani e vorba. „Să-ți vezi numele pe un disc!... similar cu
numele pe prima carte, la scriitorul debutant.” Acum, de-al naibii, am
învățat cinci colinde românești la nai; dar cui să le cânt?! Acasă n-am
voie; în Primăverii sunt atâtea urechi!... Dar ce spuneam, că m-am
depărtat. A, da! Seara de Crăciun, când eram copilă; încă mai păstram
deprinderi din Franța. Eram doar cu mama. O exasperasem cu întrebări
de copil; cum m-a adus barza pe mine. N-a mai rezistat. „Într-un lift
oprit între etaje, în Paris, când eram condusă la familia la care stăteam în
gazdă.” Țin minte că râdea. Râdea tare. Sticla de coniac Napoleon se
73
golise simțitor... Altă dată mi-a spus că cel care... a trebuit să plece a
doua zi cu escadrila spre Est, să bombardeze linia frontului, că Hitler
invadase Franța. Ciudat! Și eu, și ea, înainte de-a fi ajuns la majorat...
Doar că la ea s-a prins de prima dată... Sunt copilul făcut din primul foc.
De ce nu se aud greierii?
- Mergem acolo, aproape de lanul cu porumb, lângă tufele acelea.
Nu se văd tufele, că-i deja întuneric, luna încă n-a urcat pe cer, dar eu
știu să ajung. Vrei?
- Tot n-ai înțeles? Vreau tot ce-mi propui. Putem sta pe baloții de
paie?
- Ți-am înțeles dorința din privirea ta ieri, când povesteam despre
salteaua de acasă.
- Promit c-o să merg și acolo dacă mă iei. Mama ta n-o să se
supere dac-o să afle că nu pot avea copii? De ce mă privești așa?
Noaptea-i lungă. Când trecem de jumătatea sticlei de vodcă, am să-ți
povestesc. Nu vreau să am secrete. Ia spune-mi! – îl lovește Domnița cu
indexul mâinii drepte în piept, atenționându-l că-i va adresa o întrebare
crucială: Te-ai gândit vreodată că vrei să te căsătorești doar cu o
fecioară?
- Ce-ți veni?!
- Unii bărbați sunt obsedați să aibă virgine.
- Doar să aibă, sau să le ia de soție?
- Bună întrebare! Al meu a refuzat să-mi răspundă. Aș fi scăpat
mai de mult. Acum n-are decât s-o ia. Pe ultima, că eu, oricum, îl las.
Mergem?
- Unde?! – tresare tânărul.
- Pe paie de ovăz. Hai mai repede, că mi-e sete – de trei ori sete!
De Borsec, de vodcă și de tine. Te superi că nu te-am pus primul?
- Ca „să-ncepem slujba-n miez de noapte și mâine s-o sfârșim în
zori” – îi recită tânărul, ținând-o strâns de braț, s-o conducă prin miriște
spre centrul lanului, în capătul dinspre porumb.
- Minulescu – îl completează tânăra. Așa bine mă simt cu tine
când mă pui la încercare cu citate iar eu le știu!... Cu-ai mei nu pot face
asta; par neserioasă ori... elitistă. Auzi! Pentru dobitocii de Ferentari e-
un păcat capital să fii elitist. Săptămâna trecută ai stat la televizor? Aveți
televizor?
- Da, în saloanele celor operați, care stau numai în pat. Dar...
- Și eu, la fel! – îi ajută tânăra să iasă din încurcătură. Mămica a
74
citit în fiecare zi Scînteia. A interesat-o Congresul. Ar fi preferat să stea

la televizor, dar a trebuit să mă însoțească. Eu am preferat să dorm. Da’
nu! Acum nu mi-e rușine să-ți spun: pe plajă n-am dormit mereu; te-am
urmărit cum dormi... Când te ridicai să mergi în apă... Doamne! – se
dezlănțuie ea într-un râs plin de subînțeles – chiar că erai înfierbântat;
abia mergeai... În fiecare zi, la prânz, înainte de-a pleca la masă, eram
atentă: știam că te duci să te răcorești în mare. Îmi era așa ciudă pe
tine!... Mai ales că te vedeam mereu singur... Alții mai veneau cu câte
vreo prietenă pe plajă...
- Multe prietenii începute aici au sfârșit în căsătorii trainice. Boala
unește adesea sufletele.
- Parcă numai boala... Și singurătatea. Într-o zi am văzut doi în
apa mării, departe, cam în dreptul gării... Mi-am jurat că... mă si... nu...
cid dacă... Mă obseda apa – s-o fac în apă. Cu tine. Doar cu tine! Îmi
ziceam că sunt urâtă și dizgrațioasă dacă nu pot trezi interesul unui
savant taciturn și izolat de lume – așa-mi ziceam. Cum să se mai
întoarcă la mine un bărbat ca soțul meu, care se învârte printre atâtea...?!
Vezi, dragul meu, ce-mi ziceam? Depresivii au mereu gânduri suicidale;
își caută mereu motive, își impun termene... Știi că e-o prostie, doar ești
conștient și totuși... De fapt, motivul este el, adevăratul satir din
Ferentari, ajuns în Primăverii... Ducă-se!... – strigă tânăra cu ură, printre
dinții încleștați. Jur să nu mă mai las pradă. Auzi! – schimbă ea tonul,
trăgându-l pe Valeriu de braț să se oprească. „Domniță Albă ca Zăpada”
– repetă încet, cu mult drag, parcă ar fi ecoul unor vorbe de demult. De
unde-ai știut să-mi zici așa?
- De ce? – pare nedumerit tânărul.
- Lua-v-ar naiba pe amândoi! – înjură tânăra cu o ciudă plină de
dragoste. Hai mai repede! – schimbă ea tonul, trăgându-l de braț. Hai, că
mi-e sete. Ai trecut pe locul întâi; o meriți! Semeni al naibii cu cel de-
acum unsprezece ani. Hai să stăm pe balotul ăsta.
- Nu – o temperează Valeriu cu un gest de dragoste. Ține-mi
geanta și stai cuminte câteva minute.
Așează patru baloturi de paie unul lângă altul, câte două alături,
de-a lungul, apoi le împrejmuiește cu încă vreo șase, după care urcă pe
primele patru și le desface sârmele cu care sunt legate. Trage cu putere
de fiecare fir de sârmă, îl face ghem și-l aruncă spre tufele din apropiere,
cum a învățat din copilărie, de la tatăl său, că ogorul trebuie să fie mereu
curat.
75
- Aruncă-mi geanta – șoptește Domniței, care fredonează mereu o

frază muzicală.
Valeriu scoate din geanta sa cearșaful și-l așterne pe patul din
paie de ovăz rezultat după dezlegarea celor patru baloturi. Se strecoară
prin locul lăsat liber la picioare și o ia pe Domnița în brațe, depunând-o
pe mijlocul cearșafului, ca într-un ritual.
Rămâne în genunchi lângă trupul tinerei cufundat odată cu
cearșaful alb în moliciunea paielor de ovăz scăpate de încorsetarea
sârmelor. Nu înțelege ce s-a întâmplat – Domnița a tăcut din clipa în
care a fost luată în brațe – „și fredona așa de frumos!...”
La lumina lunii ridicată deja pe cer, cam deasupra hotelurilor de
pe faleză, tânărul observă ochii umezi ai Domniței. Se apleacă asupra ei
cu dragoste și îngrijorare, în egală măsură.
- Am greșit cu ceva, minune mică?
- Da... – surâde printre lacrimi tânăra. S-a dus naibii setea de tine.
Dă-mi vodca!
- Ce s-a întâmplat?
- Patul ăsta... – lovește ea cu palma în cearșaf. Nici tu, nici
mămica n-ați știut să-mi vorbiți de moliciunea unui asemenea pat...
Străbunica spunea... Ha-ha-ha!... Doamne, ce-aș mai vrea să fie
adevărat!... Am să aștept să urce luna mai mult pe cer, să-ți văd ochii,
să-mi dai și căldura luminii lor odată cu... Spune-mi, tu crezi în vorbele
bătrânilor? Eu, da! Frumoși și sănătoși... Trebuie să mă duc iar la Paris!
Profesorul mi-a dat speranțe că... Ce?! Chiar dacă... Nu! Dacă ai să vrei
și tu, steie mama aici cu... Ascultă, iubitule: tu crezi că bâlbâitul ăsta, pe
care îl pupă toți în fund, mai ales de anul trecut încoace, de când cu
invadarea Cehoslovaciei, crezi că va fi...? Eu cred că va fi un despot.
Măcar de-ar fi unul luminat!... Dar... cu alde țiganul meu în jur și cu
bășinoșii – scuză-mă!, ăsta-i cuvântul –, ca indivizii păziți de soldatul cu
câinele... Bibamus ex! – strigă, ridicând sticla, pe care o duce apoi la
gură și bea cu sete. Ha-ha-ha!... Vino, iubitule, să-ți dau și ție un strop
de vodcă. Sunt vulturul din poveste care-ți aduce un strop în plisc – eu
îți dau pe buze – să-mi dai în schimb...
Râde. Se rostogolește într-o parte și-n alta și râde.
- Auzi, iubitule? – se oprește ea ascultând siderată. Ssst! – își
duce degetul la buze într-un gest imperativ.
Întâi se aude un greier. Apoi un altul, parcă i-ar răspunde. După
un timp, noaptea se umple de cântecul lor.
76
Domnița s-a întins de-a curmezișul și doarme cu ceafa pe burta lui

Valeriu.
- Eram în liceu – începe ea să povestească, profitând de-o clipă de
acalmie a greierilor. Eu și prietena mea Monica eram printre cele mai
bune din școală. Monica tocmai umpluse holurile școlii cu desenele ei
iar eu venisem victorioasă de la concursul interșcolar de înot.
- Hoațo! – o sărută Valeriu. Și m-ai lăsat să cred că te-am salvat.
- Ca să am motiv să te răsplătesc... acolo, în apă! Ți-am spus doar
că depresivii sunt inventivi... Lasă-mă să continui. Monica fusese
selectată pentru tabăra Comitetului Central de la Eforie. Mi-a propus să
mergem împreună. Părinții ei, mai ales tatăl său, avea mare trecere la C.
C.; era din gașca lui Dej – „brațul înarmat al tovarășului Dej”, cum îi
plăcea să se laude. După primele două zile de plajă, mi s-a făcut rău.
„Alergie la razele solare” – a stabilit medicul venit de urgență de la
Constanța. Să fiu trimisă acasă, la București, nu se putea, așa că
directoarea, o femeie de-o exigență dusă la extrem, dar și frumoasă, cam
cum e mămica mea acum, n-a avut ce face, așa că m-a lăsat în voia mea.
Eu și Monica eram printre cele mai mari fete – 17 ani, vârsta cea mai
delicată! Seria era numai de fete. Alese pe sprânceană, fiice ale
organelor de partid. În dormitor, aveam patul lipit de-al prietenei mele,
cu care șușoteam până după miezul nopții. Puștoaicele din jurul nostru
cădeau ca butucii; dimineața, la plajă; după-amiază, volei sau alte jocuri
pe nisip... Noi – ca domnișoarele; doar priveam. Seara – confidențe.
Descoperiserăm împreună impulsurile vârstei. Remarcaserăm amândouă
pe singurul bărbat din toată tabăra: tovarășul administrator, așa știam că-
l cheamă. Un tânăr... așa, ca tine! Aflaserăm despre el că fusese
brigadier fruntaș pe șantierul Bumbești-Livezeni. Când era singur, îi
plăcea să fredoneze: „Ne-am adunat din târguri și din sate/ Să făurim
Republicii un drum de fier...” Odată, într-o după-amiază înnourată, în
sala de festivități, a vorbit mucoaselor de la clasele primare ce-a
însemnat să fii brigadier la Bumbești-Livezeni – ce mai!, era o vedetă.
Cred că de-aceea îl răsplătiseră cu serviciul sezonier la tabără. Periodic,
la elevele mai mari, ne venea rândul să facem de serviciu la cantină.
Pentru că Monica avea un scris caligrafic, a fost solicitată să refacă
registrele de alimente. Administratorul ne-a servit cu biscuiți. A doua zi,
ne-am oferit noi să-l ajutăm. Eram la vârsta când ne era foame mereu.
Ne-a dat să mâncăm pe săturate biscuiți unși cu unt de arahide – o
delicatesă!, era gustarea care se dădea înainte de masa de seară. Noi –
77
nu ne mai dădeam duse din magazie; veneam ca la program: zilnic, o

oră, o oră și jumătate, puneam ordine în registre. Administratorul nu ne
mai scotea din domniță; domniță Monica; domniță Albă ca Zăpada, mă
tachina pe mine. Noi începuserăm, tot numai în particular, când eram
doar noi trei, să-l imităm: „nu putuserăm să venim mai repede, fie-ar
cățeaua ei dă viață! – înjurătura lui preferată –, că ne luară colegele să le
ajutăm...”, și tot vorbe de-astea, oltenești; aflaserăm că el era oltean din
Gorj, de pe lângă Novaci și avea graiul acela oltenesc neaoș, dar nouă
ne plăceau ochii lui senini, zâmbetul și mai ales gura – ușor senzuală. Și
comportamentul!... Emana o anume virilitate, deloc ostentativă, și
tocmai de aceea mai răscolitoare. Seara, în pat, că ne înghesuiam
amândouă sub același cearșaf, o dată eram eu administratorul, altă dată,
Monica... Cine spune că-n adolescență n-a trecut prin așa crize erotice
minte, sau... nu-i normală. Zilnic, veneau după alimente două doamne,
cred că bucătărese, ba, mai degrabă, una era bucătăreasă, iar cealaltă,
asistentă dieteticiană, că stabilea meniul. Prea erau la per tu cu „iubitul
nostru”... Poate că Dumnezeu o fi auzit blestemele noastre, că într-o zi,
n-au mai venit. El – fiert. Parcă era pe altă lume. În ziua aceea nu ne-a
mai dat biscuiți. Îl vedeam emoționat, timorat – se zvonise că cele două
fuseseră înlocuite. De-a doua zi, parcă și-a mai revenit. Ba chiar era mai
zâmbitor și mai darnic; ne întreba dacă mai vrem unt de arahide; uneori
și ciocolate de-acelea mici... Te plictisesc, dragul meu?
- Nu, minune mică; povestești așa frumos! Te rog!...
- Încântate de atenția ce ni se dădea, i-am propus să-i refacem și
registrele mai vechi. Le-am luat să le rescriem după-amiaza, când cei
mici erau la somnul obligatoriu. Lucram în sala de festivități. Pe geamul
de pe scenă se vedea în camera directoarei. Ca-n palmă. O urmăream să
știm când lasă cartea jos, că citea mereu, și începea să se schimbe în
ținuta de directoare, să dea scularea și începerea programului de după-
amiază. Într-o zi, cum eu stăteam să descifrez ce scrisese iubitul nostru
în registru, că avea un scris ca vai de capul lui, Monica a căzut din
picioare lângă fereastra de pe scenă. Am fugit la ea. Îmi făcea un semn
disperat. Am înțeles că trebuie să privesc prin gaura draperiei de pluș.
Directoarea și administratorul, amândoi goi-goluți, pe pat... Cred că
înțelegi: după-amiaza puneam un scaun în ușă pe dinăuntru, să nu fim
surprinse de cineva, și priveam continuu, cu schimbul, prin gaura
draperiei de pluș. Noaptea, în pat, jocul nostru luase altă dimensiune.
„Nu se mai poate așa!” – a hotărât cam a patra sau a cincea noapte
78
Monica. A doua zi ne-am dichisit îndelung înainte de-a merge să-l

ajutăm pe administrator. Mai tupeistă, dornică să fie mereu prima, dacă
se poate și singura, prietena mea a creat un moment de acalmie, cam pe
când știam că toți s-au liniștit în tabără și nimeni n-o să mai vină după
vreun aliment la demisol, unde era magazia.
- Tovarășe administrator, nu se mai poate așa! Trebuie să stăm
serios de vorbă – a luat Monica poziția sa obișnuită de la școală, când
ieșea în fața careului să dea raportul comandantului de detașament. Ia
loc, tovarășe administrator – i-a indicat tânărului un scaun. Așa nu se
mai poate!
Administratorul a făcut o figură ciudată, aproape schimonosită, de
om speriat, dar și gata-gata să izbucnească în râs.
- Domnițele mele, ce s-a întâmplat? Mi-ați cerut ceva și nu v-am
dat? Ciocolate, nu pot mai multe, că-s venite cu număr... Știu că vă plac,
dar...
- Da! Vrem. Dar vrem altceva – s-a auzit răspunsul apăsat al
prietenei mele. Știm tot. Nu poți nega. Știm totul, de când intrați și
răsuciți cheia în ușă iar tovarășa directoare vă oferă paharul cu ceva
maroniu, cred că-i coniac Zarea, că am observat sticla din care toarnă,
până la plecare. Noi am putea să reclamăm la Comitetul Central, dar
asta nu ne ajută. Așa că trebuie să discutăm.
Obrazul administratorului devenise roșu ca miezul de pepene. Mă
mir că n-a făcut apoplexie. Cred c-a fost scena cea mai diabolică la care
am participat – adevărată anchetă; doar așchia nu sare departe de
trunchi...
- Și... și... – am auzit vocea pierdută a acelui bărbat tânăr și
frumos așezat pe scaun, pe care îl și vedeam intrând în pământ – și ce
vreți de la mine, ce să vă dau, că vă dau. Promit că vă dau – pe cuvântul
meu de brigadier!
- Tocmai asta-i! – și-a menținut Monica stăpânirea de sine. Vrem
și noi ceea ce-i faci tovarășei directoare.
Administratorul a făcut ochii mari. Părea că stă așa, cu ei holbați
spre noi, până reușește să ne înghită.
- Nu glumim, tovarășe! – a hotărât Monica. De fapt, ce-i de glumă
în asta?! Faci cu mine mai întâi iar prietena mea va sta lângă ușă, să
tragă de timp dacă vine cineva după ceva.
Atmosfera s-a mai detensionat. Administratorul a început să se
plimbe prin colțul unde era chiuveta. Îl vedeam cum, din când în când,
79
își arunca ochii în oglindă. Clipele treceau greu. Monica se uitase în jur
cu atenție. Găsise și locul unde... Câțiva saci de zahăr culcați pe un
postament din scândură.
Administratorul a băut un pahar cu apă, s-a întors către noi, ne-a
măsurat câteva clipe cu privirea, apoi s-a spălat pe mâini. Când a revenit
în mijlocul camerei, zâmbea – un zâmbet candid, ca al tău când m-ai
învățat cum să ancorez cortul.
- Prințeso, vorbești serios?
- Vi s-a părut că glumesc? – l-a înfruntat prietena mea. Du-te la
ușă! – mi-a arătat cu brațul întins lateral. Nu dai drumul decât când îți
facem noi semn. Haideți; cred că aici e cel mai bine – l-a luat pe
administrator de mână să-l conducă spre sacii cu zahăr.
Am stat doar cu privirea pe clanța ușii, încercând mereu să mă
conving că zăvorul e împins la refuz.
- Au, lasă-mă! – am auzit după un timp țipătul de durere al
prietenei mele.
- Prințeso, ți-am șoptit doar c-o să te doară; așa-i prima oară – o
mângâia tânărul cu o mână, în timp ce cu cealaltă își ținea pantalonii
ridicați.
- Bine, acum e rândul tău – mi-a arătat prietena sacii acoperiți cu
o pătură din acelea noi, cu care fusese dotată tabăra.
Parcă eram hipnotizată. Dar și înfuriată. Prietena mea voise
întotdeauna să fie prima.
Am așteptat cam un minut până l-am văzut pe administrator că s-a
apropiat de mine. Palma lui stângă mi-a alintat obrazul. Mirosea plăcut,
a săpun de lăcrămioare; tocmai se spălase; uitase prosopul pe brațul
stâng, parcă era chelner.
- Am să fiu blând, domniță. Decât să țipi, mai bine mă săruți –
mi-a șoptit.
Nu știam să sărut pe gură. Ceea ce făceam cu prietena mea în pat
noaptea era altceva.
Am strâns cu putere din dinți, numai să nu țip. Apoi am început să
simt ceva; ceva incert. Mai țin minte că m-a mângâiat mult înainte de-a
se ridica. Parcă mi-a sărutat și mâna. Avea pregătit prosopul. L-a folosit
pentru mine, apoi pentru el. La despărțire, înainte de-a trage zăvorul de
la ușă, i-a luat și Monicăi mâna să i-o sărute. Eu și prietena mea nu ne-
am vorbit deloc până la miezul nopții.
- Spune-mi, – i-am auzit șoapta când a venit în pat lângă mine –
80
chiar nu te-a durut?

- Deloc! – am bravat eu, fericită c-o pot domina.
- Și ți-a plăcut?
- Da, dar n-am putut să mă manifest ca tovarășa directoare, să nu
se audă pe sală.
Monica s-a retras înciudată la loc, pe patul ei.
Eu, ca niciodată, am adormit imediat – o dominasem!
A doua zi, aceeași dichiseală. Chiar că arătam ca niște prințese.
Am simțit asta în privirea administratorului – ne-a întâmpinat cu un
surâs născut dintr-un sentiment de admirație, care nu l-a mai părăsit
două săptămâni, până la despărțirea noastră. Monica însă l-a luat la rost
imediat ce a auzit zăvorul pus la ușă:
- Tovarășe administrator, sunt supărată.
- Domniță, e normal ca prima dată...
- Lasă-mă să-mi continui ideea!
- Da, dar trebuie să înțelegi că și pentru mine a fost prima dată...
- De ce minți, tovarășe? Numai eu te-am urmărit câteva zile la
rând cum făceai cu tovarășa directoare.
- Vrui să spun că eu... cu o domniță care... prima dată...
- Tocmai de-aceea lasă-mă să vorbesc! Trebuie să-ți dai toată
silința să iasă treaba bună. Așa cum a ieșit la colega mea. N-avem
pretenție ca la tovarășa directoare, că-ntre noi și dumneaei sunt atâția ani
de experiență...
Ei, iubitule, din ziua aceea... – își tărăgănează Domnița vorbele,
deșurubând capacul sticlei de vodcă. Zdarovâi, moi liubimâi! Cred c-ai
făcut destulă Rusă la școală să pricepi... Vrei și tu o guriță? De vodcă.
Deocamdată, că n-am terminat. Urmează esențialul. Zilnic, același
ritual. Monica voia să fie prima. Uneori, și singura. Începusem să fiu
confuză. Parcă eram la școală și mergeam împreună la cabinetul medical
să facem vreo injecție, ori vreun vaccin. Adesea nu mai era seringă și
pentru mine... Din delicatețe, spuneam că nu-mi trebuie în ziua aceea.
Pe gaura din draperia ferestrei de pe scenă uitaserăm să mai privim.
Chiar nu ne mai interesa. Ba cred că-n subconștient era un soi de frică –
ne temeam să nu descoperim că bietul tânăr dă rateu din cauza noastră,
cum dădea cu mine din cauza Monicăi. Dar Monica nici n-a vrut să-mi
cedeze locul întâi vreodată. Zilnic, două săptămâni. Până în ultima zi,
când, în tabără, festivitate mare. Veniseră cu aparatele de filmat să dea
activitatea taberei în cinematografe, la jurnalul de dinaintea filmului.
81
Monica – moț, ca de obicei; spunea poezii și juca rolul comandantei la

înălțarea steagului – primea raportul grupelor și-l dădea comandantei
supreme, directoarea; țin minte și cum o chema, parcă Filomena. Eu n-
am fost lăsată să particip; ar fi însemnat să stau în soare prea mult. Toată
lumea era la filmări.
Eu mă plimbam; a doua zi părăseam cu toții tabăra. Peste alte
două zile venea seria următoare.
Am dat nas în nas cu administratorul. Un zâmbet candid, ca al
tău, când ai ieșit prima dată din apă în fața mea. Și aceleași vorbe:
„Încotro așa grăbită, domniță Albă ca Zăpada?” Nu mai știu ce-am spus.
Peste jumătate de oră, mai dichisită ca niciodată, intram pe ușa
magaziei. A închis-o ceremonios, fără s-o încuie. M-a invitat spre biroul
lui de lucru, a luat buchetul de imortele și mi l-a oferit:
- Pentru tine, domniță. Frumoase ca ochii tăi, perene cum aș vrea
să fie amintirea zilei de azi.
Țineam buchetul în mână iar el mă mângâia. S-a scuzat o clipă, a
mers la ușă să o asigure cu zăvorul, apoi s-a întors.
Minute în șir m-a mângâiat. Mi-a luat mâinile să mi le sărute, m-a
sărutat de multe ori pe obraz, a coborât pe gât, pe piept și din nou pe
obraz.
- Acum, – mi-a șoptit – am să te învăț cel mai de preț moment –
sărutul. Fără el, întâlnirile sunt searbăde, fără gust. Ai să te convingi...
Și m-am convins. Pregătise un pat din saci goi de cânepă, în care
fuseseră zahăr și orez – îi cunoșteam de când îl ajutaserăm la inventar.
Peste saci așternuse câteva halate albe, proaspăt spălate și călcate. Asta
mi-a amintit patul făcut de tine seara aceasta. Și tot așa, m-a luat în brațe
și m-a depus – ofrandă în vreun templu antic. Și cum să nu-mi dea
lacrimile?!... Toți tânjim după ritual... De zece ani tânjesc la un sărut ca
acela... Visez, dar nu-l caut. Am oroare de infidelitate. Un sărut... o
privire senină... un zâmbet... un bărbat tânăr... Te-am acceptat pentru că
nu mai sunt a lui, a fostului soț – i-a expirat termenul de așteptare; de
altfel, mi-a și spus-o că n-are rost să-l aștept. Scandal. Amenințări. Mai
mari decât de obicei. Și-l apucă numai după ce s-a potolit și coboară din
pat. Îl obsedează. Vrea să-i povestesc cine, când, unde a fost primul.
Cum să-i povestesc ceea ce-ai ascultat?! Ce, el are organ să înțeleagă
așa ceva?! A ieșit trântind ușa. Am făcut o criză. Dacă n-ar fi fugit, îi
scoteam ochii. Așa... Mămica a chemat Salvarea. După câteva zile, mi s-
a recomandat sanatoriul din Predeal. Eu am vrut la mare. Dumnezeu a
82
vrut așa. Pentru că sunt credincioasă. În fiecare seară, mă retrag să mă

închin – deprindere din copilărie. Am copilărit într-o familie de catolici
francezi. Toate rugăciunile le spun în franceză. Spune-mi, iubitule, tu
ești credincios?
- Ca orice copil de țăran moldovean ortodox.
- Ce frumos știi tu să răspunzi!... El nici măcar nu recunoaște că-i
din Ferentari.
Tânăra doamnă se ridică într-un cot să-l poată privi în ochi pe
bărbatul de lângă ea – pentru prima dată își dă seama că-i foarte tânăr –
arămiul feței, bronz ars de soarele zilelor lungi de plajă, nu mai sclipește
în soare, îmbătrânindu-l. Are pielea întinsă, cu ochii senini, deschiși în
toată frumusețea lor și cu buzele atinse de zâmbet, gata să se desfacă
ușor la atingerea altor buze în jocul nesfârșit al iubirii.
- Valeriu dragul meu, tu câți ani ai?
- 24 la toamnă, de Sfântul Dumitru – îi răspunde tânărul pe un ton
simplu, fără urmă de reținere.
- Nu se poate, nu se poate, nu se poate! – lovește Domnița cu
pumnii în pieptul lui, apoi, răsucindu-se, buchisește cu ciudă paiele de
sub cearșaf. Nu e drept! – spune ca un ultim efort înainte de-a se adresa
tânărului: Tu complotezi cu luna...
- Scumpa mea, de ce să te mint? Atât am. Născut în ’45.
- Și-atunci, acum, la lumina lunii, de ce pari de 19-20?!
- Pentru că și tu pari de 17 – se bucură tânărul că i-a putut
întoarce vorba.
- Da?! – ia Domnița un aer sever. Să te prind eu că încerci să te
atingi de mine – sunt minoră!
Sare în genunchi pe burta lui și începe să-l necăjească, incitându-l
mereu cu câte un sâc!, ori de câte ori tânărul vrea să-i dezbrace
pantalonii.
- Roagă-mă frumos.
- Te rog frumos!
- Imploră-mă.
- Te implor!
- Promite-mi că mă bați fără milă.
- Promit s-o fac. Cu milă.
- Aha, de-ăsta-mi ești. Ei uite că și eu tot din milă fac sex cu tine
– spune tânăra pe un ton spășit, începând să se dezbrace. Dacă tu crezi
că se poate face sex de calitate din milă... – șoptește ea înainte de-a se
83
dezlănțui într-o îmbrățișare lungă, ca un război corp la corp, pe viață și

pe moarte, până ce baloturile din lateral s-au mișcat iar ei s-au afundat în
paiele lăsate libere, înfășurați în cearșaf, cu câteva pale din paiele de
ovăz, cum au fost adunate și presate de mașina de îmbalotat, căzute
peste ei.
Nici nu le pasă – trăiesc din plin momentul lor de vitalitate
extremă, ajunsă la incandescență, esența manifestării viului printr-o
ultimă zbatere, asemenea somonului ajuns la finiș, în apele Nordului,
mii de kilometri peste mii de obstacole, pentru o clipă-două de plăcere
sublimă într-o zbatere de dinaintea morții – transfer al vieții în mii de
somoni ce se vor naște.
- M-ai ucis, iubitule – rupe Domnița tăcerea din nemișcarea în
care a rămas după momentele lungi de alintare ale tânărului care i-a
cerut din privire încuviințarea să se retragă, răsturnându-se pe spate
lângă ea, dar continuând să-i țină umerii în arcul brațului stâng.
Tac împreună preț de o arie completă a greierilor pitiți în plantele
agățătoare spânzurate în tufa de corcoduș de la capul lor. Stau înfășurați
în cearșaful mare, oferit tânărului de doamna Rica ieri dimineață, simt
greutatea celor câteva pale de paie presate căzute peste ei și se încarcă
de energie de la lumina lunii mari, urcată pe boltă chiar în fața lor.
- Știi de ce nu ți-am mai cerut să mă bați, iubitule? Ia pune mâna
sub șalele mele. Hai, scoate-o, că mi-e sete – îl roagă pe tânăr să
recupereze sticla de vodcă.
Domnița o ia, deșurubează cu grijă dopul de tablă și bea cu sete,
apoi trece sticla bărbatului de alături.
- Am descoperit formula momentului sublim: pe paie de ovăz, cu
o sticlă de vodcă rusească sub șale. Va rămâne secretul nostru. La paie
de ovăz vom mai renunța. La sticlă, în nici un caz! Nici mama nu
trebuie să știe; va interpreta că luăm în derâdere puterea sovietică;
pentru ea, comunismul este sfânt. Și pentru el. Dar pentru el e ca fânul
pentru măgar, sau zăhărelul pentru caii de circ. Pentru tine? Dar –
sincer!
- Sunt fiu de țărani gospodari, trecuți abuziv la chiaburi pe
vremea lui Pauker și Dej, să dea cote duble. Se pare că boala mea de
șold am căpătat-o când perceptorii au tras de sub mine covorul, singurul
pe care mai puteau să-l ia din camera golită. În liceu am intrat primul,
dar am fost scos de pe lista de admiși după un ceas, cu ordin de la
raionul de partid Târgu Frumos – tata nu se trecuse la întovărășire. Apoi
84
s-a trecut cu un hectar din opt și-am dat examen în sesiunea a doua.
Pâine am mâncat puțină în copilărie; mai mult turte din făină de orz ori
de ovăz, că grâul pleca la cote, iar cotele, la ruși. Când s-a făcut
colectivizarea, tata a stat mai mult fugar, să nu fie arestat. Apoi, în ’62,
Dej, mânca-l-ar viermii!, a declarat România colectivizată.
- Și dacă ai ieși vreodată în Occident?
- Nu înțeleg.
- Câteva orchestre mari mi-au șoptit că și-ar dori un virtuos al
naiului...
- Ai pașaport permanent...
- Vreau pe cineva drag lângă mine; un bărbat-bărbat, tânăr și
frumos, altfel, sunt la cheremul altora. Pentru o femeie talentată,
frumusețea e o pacoste; îi întinează talentul; toți cred c-a reușit
culcându-se... Nu crezi că un om de știință s-ar putea realiza mai bine
acolo?
- Sunt sigur.
- E bine c-am discutat asta aici. Va fi secretul nostru. Nu l-am
spus nici mamei. La ea primează cauza. Cauza socialismului victorios.
Acasă n-o să-l mai discutăm decât sub plapumă, în șoaptă. Copoii
bâlbâitului ne-au umplut casele cu microfoane. Și la mine, și la mama în
casă e-o teroare; chiar și când ne certăm o facem în șoaptă. Un tip bine,
manierat, dar care emană duhoare de dihor, vine mereu pe la noi,
chipurile să vadă cum păstrează mama proiectele pe care le aduce uneori
acasă; mai lucrează noaptea. Și soțul și eu am crezut că se dă la mama,
aduce uneori și flori, deși-i însurat, cu doi copii mici. Soțul a aflat că-i
colonel, colonelului Cireșciuc Armoniu – nume de țigan; s-a umplut
C.C.-ul de țigani; bâlbâitul i-a mătrășit pe evrei și s-a înconjurat de
țigani; să nu te pună dracul să rostești vreodată cuvântul evreu sau țigan,
mai ales în casa mea, c-o încurci; ăștia de sus îs răi ai naibii. Cireșciuc
ăsta, nu degeaba îl cheamă Armoniu, e șeful celor care pun microfoane.
Am ajuns să mă cert cu soțul în mașină. Pardon! Mă certam –
accentuează Domnița pe un ton grav. Acolo, soțul e sigur că n-are
microfoane și-și dă drumul – băiat de Ferentari, ce vrei?!... Și chiar ai
24?
- Jur!
- Și ce-or să spună ai tăi că-s mai mare cu 5 și-am fost și
căsătorită?
- Vor zice că repetăm tradiția familiei. Și stră-străbunicul meu,
85
haiducul, era mai mic decât cele cinci fete ale grecului... Și mama-i cu 5
mai mare și a fost și căsătorită, doar că, de la primul, care era afemeiat și
violent, avusese și un copil, care murise.
- Exact ca mine! – se bucură Domnița. Stai că nu ți-am spus tot.
Noaptea asta este noaptea mea. Mâine va fi a ta. Știi de ce m-am simțit
așa bine mai înainte? Pentru că eram a ta eliberată de-o amintire.
Spovedania își are și ea rostul ei – exorcizarea duhului rău care te
macină. Dar să știi că tot ceea ce ți-am povestit n-a însemnat niciodată
pentru mine un duh rău. Doar un secret; un secret frumos, mai mult
straniu, care mă rodea pe măsură ce-l ascundeam tot mai adânc în
sufletul meu. La noi se tace – încă se tace; morala socialistă! Să nu
cumva să deschizi subiectul în prezența mamei. N-o înțeleg, zău că nu o
pot înțelege! Pentru ea, cuvântul sex este cel mai vulgar cuvânt. Nu
poate înțelege că nu există cuvânt care să definească mai exact perla
coroanei. Iubirea este coroana fiecărui cuplu iar sexul este, cu adevărat,
perla coroanei, perla pe care fiecare dintre noi trebuie s-o prețuim în
intimitatea alcovului, s-o ferim de ochii vulgului, să ne ilumineze din
adâncurile unde am ascuns-o. Iar sărutul... o!... sărutul este adezivul care
ține perla pe coroană. Cei din jur pot ghici doar lumina coroanei. Și
numai celor dragi cu adevărat, în anumite momente de larg respiro, ca
acesta, le poți mărturisi, te poți elibera, cum fac eu acum, eliberându-mă
de perla topită deja în caratele unei amintiri. Este ceea ce creatorii de
artă fac în timpul creației. Eu însămi visez la ziua – ori noaptea, pentru
că muza mă încearcă mai avan noaptea, dar soțul mă ia peste picior și-
mi alungă muza –, visez la vremea când voi așterne pe portativ strigătul
de iubire, când voi avea harul să compun aria sexului, comparabilă cu
trilul păsării exotice care-și cheamă perechea la împerechere, actul
suprem al iubirii, cheia de boltă. Am să te duc pe esplanada Capitoliului,
unde mai dăinuie mișcarea de eliberare sexuală a tinerilor din Statele
Unite. Cu tine, aș avea curaj să-l caut și pe administrator, să-i dau de
urmă, să-i spun c-a avut dreptate: amintirea acelei zile a rămas perenă
iar gestul deprins, la care am visat zece ani, mi-a permis să te descopăr.
Dar am plătit pentru plăcerea ultimelor două întâlniri cu administratorul,
că restul, două săptămâni de dinainte, n-au însemnat mai mult ca un
prânz cu o mâncare fără gust când ești flămândă – poate un pic mai
gustos și cu alt halou de mister decât ce gust eu de zece ani de la țiganul
meu... Știi ce mi-a șoptit administratorul la despărțire? Că eu m-am dus
la el în magazie să-mi iau rămas bun...
86
- Ce? – întreabă tânărul de dragul conversației.

Închide ochii și are impresia că este într-o sală mare, ca a Operei
din București. Doarme întins într-un fotoliu moale și ascultă cum
greierii își acordează miile de instrumente. Simte lângă el trupul cald al
aceleia care-i este soție deja – „mâine voi avea și binecuvântarea mamei,
că, de-acolo, din ceruri, tatăl ei, care mai pilotează încă vreun avion de
luptă, ne-a binecuvântat; altfel, nu-mi explic farmecul acestei nopți” –,
iar luna coborâtă deja spre apus, le mai luminează încă obrazul.
După un timp în care a supt și ultimele picături de vodcă – „dar
sticla n-o arunc; pune-o în geanta de umăr, s-o folosim mereu...” –,
Domnița se hotărăște să spună:
- „Te rog, pințeso, șoptește-i și domniței Monica să nu povestiți
cuiva vreodată, că fac închisoare. Pot fi pedepsit și peste 10-20 de ani
pentru ceea ce-am făcut. M-am uitat în evidențele taberei și-am aflat că
n-ați împlinit 18 ani...” Promisiunea mea a fost un sărut lung, dat unui
bărbat tânăr, speriat de ceea ce făcuse, că mi-au trebuit minute în șir să-l
pot trezi, să fie al meu, numai al meu, pentru a doua oară numai al meu,
acolo, rezemată cu spatele de ușa zăvorâtă pe dinăuntru. Monica nici n-a
trecut pe la el să-și ia rămas bun. A fost mai atentă cu directoarea, care a
chemat-o să-i afle părerea despre tabără și să-i strecoare ideea de-a fi
lăudată părinților, tatălui, mai ales. Nu ne-am mai vorbit. Ea, cu mine,
nu știu de ce. Eu, cu ea, de ciudă. O uram pentru că, două săptămâni,
avusese parte de ceea ce eu gustasem numai în cele două întâlniri. Și, pe
la începutul lui octombrie, am răcit și am stat câteva zile acasă.
- Și tu? – m-a întrebat cu glas de taină Monica imediat ce m-am
întors la ore.
- Da, și eu – i-am răspuns.
- Unde?
- Acasă.
- Cu cine?
- Cu mama.
- Ce bine că ai o mamă așa bună! Arhitecții au o altă viziune
asupra vieții... Eu... la Maternitatea Giulești. M-a dus bunica. Mama nici
nu știe. Dac-ar fi aflat tata, l-ar fi căutat și l-ar fi împușcat fără milă, ca
pe ăia din munți, pentru care a primit trei stele. Asta a fost ultima mea
discuție cu Monica. Peste câteva luni și-a luat rămas bun de la întreaga
clasă; festivitate mare, elogii, sărutări. Părinții ei primiseră aprobare să
plece în Israel. Seara, eu am plâns. Nu știu de ce. Începusem să mă
87
documentez. Încă mă mai temeam că-s gravidă. Abia în primăvară m-

am liniștit. Și-odată spaima trecută, ființă vie ce eram, începusem să
ridic pretenții. Mămica nu mai contenea să mă admire; nu avusese timp
să-mi deschidă ochii și mintea pentru înțelegerea pubertății prin care
trecusem inconștientă, în voia simțurilor, și se trezise să admire tânăra
sexy, dezinvoltă, plină de viață, ce devenisem. Și nu numai ea.
Înțelesese că eram o alta și unul dintre colaboratorii ei, un fel de curier
la vremea aceea, un bărbat mai tânăr decât ea, un bărbat înalt, brunet,
ochi mari, negri, țigan la urma urmei, fante de Ferentari, care îi ducea și-
i aducea mapa cu proiecte strategice, la care ea lucra și acasă. Românii
au o vorbă tare adevărată, că țapul nu se leagă decât de căprița cu coada
sus. Aghiotantul mamei observase cu mult interes că eram o alta... A
venit pe la noi și când mama era la serviciu ori undeva în țară, la vreo
lucrare. Primul a aflat el că mă lăsase gravidă. M-a găsit într-o zi în
baie, vărsând fără să fi mâncat ceva. Era la începutul verii, în preajma
examenului de maturitate, cum se numea pe atunci terminarea liceului.
A urmat o discuție în trei. Calmi, civilizați – ca între oameni maturi,
responsabili. Urma să împlinesc 18 ani peste câteva săptămâni. Ne-am
căsătorit. Eu n-am prea fost de acord. Tocmai se liberalizaseră
întreruperile de sarcină... Ei amândoi, parcă se vorbiseră: nu și nu. Eu,
dimpotrivă – „un copil e-o binecuvântare; avem cu ce-l crește; vom avea
o bonă, pe lângă menajera care vine la noi când o solicităm. Poate
primim și locuință la vilă...”, că pusesem deja ochii pe vila din
Primăverii, de unde plecase familia Monicăi. Asta, ca frondă, că-n
esență... totuși… crede-mă!... vinovată până la Dumnezeu, cum se zice.
De două ori vinovată: el își dăduse seama că nu fusese primul; m-a și
întrebat... Eu, minoră... căzută în păcat cu aghiotantul mamei mele – ce
rușine mai mare?! Atunci am acceptat căsătoria, dar nu înțeleg cum și de
ce m-a sacrificat mama?! C-am fost sacrificată! Monica avusese noroc
de bunica ei... Nici azi nu înțeleg de ce mămica... Am înțeles că m-a luat
mai mult cu forța de la ferma unde crescusem printre rațe, purcei, iepuri
și gâștele care erau apărate de dușmanul meu de moarte, gânsacul,
singurul pentru care nu plângeam când era tăiat la sărbători. Eram în
Raiul meu, de unde m-a smuls mama; am înțeles-o, mai greu, dar am
înțeles-o: eram fiica ei, dar să mă convingă să fiu soția unui... pe mine, o
copilă abia ajunsă la majorat... Fusesem pedepsită. De cine?! De mama
mea, pe care nici măcar nu o văzusem vreodată zâmbind unui bărbat. O
mamă bețivă sau ahtiată după bărbați ar fi avut mai multă înțelegere
88
pentru fata speriată care eram. Și bătaia, cum mai fac unele mame, ar fi
fost mai bună decât pedeapsa capitală, căci ce este, în fond, căsătoria
împotriva voinței fetei, chit că a greșit... După căsătorie, la câteva
săptămâni, rău și rău. Mama și-a făcut timp și a mers cu mine. Tot la
Giulești. Sarcină extrauterină. M-a luat în primire o babă, cu mâini de
zidăriță. Am auzit-o cum i-a șoptit asistentei: „S-ar putea să nu mai
poată avea...” Apoi... viața și-a urmat cursul. Zece ani. Conservatorul,
specializarea – un loc în orchestră, turnee. El – tot mai sus! Imediat
după căsătorie – vila Monicăi, transformată deja în două apartamente.
Cu intrări separate. Fiecare, cu intrarea lui și cu o curte mică, pentru
flori, în față. Mămica are grijă de amândouă curțile; se pricepe și-i
place. Totul e frumos și bine, cât avem vodcă în casă. Când este treaz
însă... Foarte rar se întâmplă să nu mai fie vodcă. Altceva nu-i place.
După, când n-are vodcă, nu mai adoarme, întors cu spatele la mine.
Începe scandalul. E obsedat să știe cine, când, unde și cum. După
primele bătăi, am vrut să-l las. Am ieșit numai în capot pe portiță și am
intrat în curte la mama. L-a certat. Încă mai trăia Dej; altele erau
urgențele. S-a liniștit de la sine un timp. De când cu Ceaușescu, am
sperat că se va liniști definitiv – ăsta-i familist; ca orice fiu de țăran cu
mulți copii, ține la morala familiei. Așa mi-am zis. Pe naiba! Al meu e
avansat mereu. N-a transpirat nimic din alcovul nostru. Se laudă că-l are
la mână pe Armoniu, care-i ascultă pe toți. Îl are la mână, „dar nu mă
dau pe mâna lui – îmi zice când e beat. Ăsta o vrea pe mă-ta, e obsedat
de ea, dar o să moară cu obsesia în gât, copoiul dracului!” – a bombănit
odată, când era beat turtă. Oricum, se teme că suntem ascultați în casă;
„n-om fi noi mai cu moț, dacă țiganul meu din Ferentari are ordin să-i
asculte pe toți”. Și-i obsedat de cariera lui. După primul pahar, răsună,
de se aude în stradă, casa noastră de cântecul lui, pe versurile lui George
Lesnea, cel care a tradus magistral pe Lermontov, Esenin și alții:
„Partidul e-n toate”. „Partidul e-n toate,/ E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce
mâine vor râde la soare” – se aude vocea gravă a tinerei, pentru ca
imediat să scoată sunetul specific greții: Păcat! Păcat că marele
traducător al celor mai sensibili poeți ruși s-a lăsat luat de val, să dea un
text ca un Tatăl nostru, o mantră ar zice brahmanii, celor ce se vor în
tribuna întâi... eah!... Dar să revin la soț; la fostul! – declamă ritos. Mai
nou, nu mai sare la bătaie – știe că mă reped cu unghiile la ochii lui. Mă
pedepsește altfel: vine cu lenjeria pătată de sânge. Rar, dar vine. Și-i
place să se laude. Obsesia lui: fecioarele. Ultima dată a pus capac. Știa
89
că nu mai poate rămâne în casă cu mine, c-am sărit la el cu ghearele. Pe

mămica mea, care a încercat o nouă mediere, a repezit-o cât colo. Ea l-a
plesnit peste ochi. Mi-a mers la suflet. Iar el a plecat. Definitiv. Ne-a
adresat amândurora aceleași vorbe grele. Ne-a făcut... Mă rog!...
Mămica a plâns – n-o mai văzusem plângând. Dar nu m-a lăsat să merg
la tribunal, să bag divorț. L-a căutat și l-a chemat acasă. Un ceas s-a
rugat de el să rămână. Eu am făcut o criză. M-a luat Salvarea. După
externarea din spital, n-am vrut la Predeal. Presimțeam că la mare voi
trăi o a doua întâmplare de răscruce a vieții mele. Mi-ai fost drag de
prima dată, dar n-am știut cum să ți-o spun. Eram și toropită de
medicamente. Dar tot îmi plăceai. Te doream. Te-am dorit din ziua în
care mi-ai cedat locul și mi-ai arătat cum să-mi instalez cortul. Și pentru
că abia țineam ochii deschiși, am pus apă în flaconul de Haloperidol,
dar te rog să nu-i spui mamei. Acum nu mai contează – o știi. Și cred
că... zău!, nu vreau să păcătuiesc, dar ăsta-i adevărul... cred că, dacă și
dacă nu veneai în apă după mine... chiar aveam de gând să încerc... Am
citit că e mai greu până bei prima gură de apă... Dar când ai ieșit din apă
în fața mea... Așa frumos îți curgeau din părul bogat șiroaiele pe față!...
Și când te-am mai auzit: „Încotro așa grăbită, domniță Albă ca
Zăpada?...” Să nu uiți mâine ce te-am rugat. Nu mă ceri. Nici nu e cazul.
Mămica mea e-o persoană inteligentă, va gusta... „Doamnă, trandafirii
sunt pentru că vă seamănă. Un buchet întreg – pentru o singură floare.
Chiar dacă are spini. O vreau așa, cu spini. Mai trebuie să sângerez și eu
din când în când. Și nici măcar nu v-o cer, că-i a mea deja. Doar vă rog
să mi-o lăsați...” Val iubitule, mizez pe tine... pe talentul tău... doar ești
născut de Sfântul Dumitru... E-așa bine lângă tine!... Cred că n-o să mai
dormim niciodată cu pijama pe noi... Chiar dacă noaptea e toridă, mă
bucur să-ți simt căldura... Ce faci?!... Ei, hai... Nu vezi că-s beată și
chioară de somn? Acum, nimfomana e moartă, ai ucis-o. Satirul trebuie
să se odihnească și el. Deseară... Venim din nou aici... Ți-am spus doar
teoria focului – lăsăm un cărbune aprins... și-ncă ce cărbune!... pentru
incendiul de diseară... La ziuă, vreau să dormim aici până târziu, spre
prânz... Val iubitule, te superi că mi se închid ochii de somn?...
Liniștește-te, valule... Dacă devii taifun, așa bleagă cum sunt acum,
sigur n-o să-ți plac...
- Tu-mi placi oricum. Mă crezi?
- Înhâm... Somn ușor...
- Pot să te întreb ceva?
90
- Înhâm...
- De ce și tu și mămica ta îmi ziceți Val sau Valeriu?
- Îîî? Înhâm... Auzi greierii? Spre ziuă cântă mai tare... și-s mai
mulți... Ce spuneai?
- Nu mă cheamă Valeriu...
- Înhâmm...
- Mă cheamă Mihai.
- Păcat. Dumitru era mai potrivit; serbai odată ambele zile...
Vorbim mâine. Hai, și satirii dorm. Deși pictorii ăștia mari nu și-au
imaginat un satir dormind. Oare cum o fi arătând un satir dormind?...
Am să mă scol într-o noapte să te privesc dormind... O noapte când, tot
ca acum... Gata, am glumit... Lasă-mă să dorm, te rog! Somn ușor!
Vreau să mai ascult puțin greierii... Tu la ce te gândești când vrei să
adormi? Eu, de-acum, dac-o să adorm în brațele tale...Auzi?... Ssst!...
La-la-la; la-la-la! Trei note... Ba nu... Două... La-la, la-la! Vreau să-mi
iasă la nai... Rapsodia... Trebuie s-o recitesc... Dar Enescu n-are
greieri... Eu vreau greieri... Să-i concurez Ciocârlia... În artă trebuie să
țintești cât mai sus... Ca poeții: dacă nu-și propun să-l întreacă pe
Homer, rămân niște... Trebuie să încerci... să fii liber.... să... Într-o
orchestră mare, străină… tu să fii cu mine, sus, în lojă… să mă aștepți
după concert; eu să te aștept în nopțile când te vei chinui cu vreo
formulă, una de trei-patru pagini, ca aceea de pe plajă… Vreau...
Înhâm...Ce bine că vrei și tu să dormi...
Capitolul 9
- Minune mică, deșteptarea!

- Îmm?
- Trebuie să te trezești...
- Te rog, mai lasă-mă!... Uite, dacă ții neapărat... Satirule! Voi n-
aveți somn?! Bine, fie... Dar nu mă ții mult, că-mi fuge somnul.
- Trebuie s-o ștergem.
- Poftim?! – tresare tânăra făcând ochii mari. De ce, ce s-a-
ntâmplat?
- Au venit să adune baloturile. Privește acolo, spre șosea: le-
91
ncarcă într-o remorcă. Tractorul și-a montat plugul; se pregătește să are

miriștea.
- Ăștia n-au somn?! Abia s-a luminat de ziuă...
- Cred că-n cinstea lui 23 August – râde tânărul, ajutând-o pe
Domnița să se îmbrace. Ieșim încet pe lângă tufa de corcoduș, prin
porumb, trecem drumul, apoi, pe lângă gardul centrului de cercetări,
coborâm pe nisip...
Trec fără grijă pe plaja demnitarilor; probabil soldatul cu câinele
e mai preocupat să patruleze pe lângă gard, să fie atent la cei care adună
baloturile de paie.
- Mergem în cameră și ne continuăm somnul – hotărăște tânăra
după ce cască prelung, abia ținându-se de brațul tânărului.
- Mi-ar fi plăcut să vin la mama ta cu buchetul de flori. Uite cum
arăt: nebărbierit, somnoros...
- Ai dreptate. Nu-i spun nimic mamei. Doar mă culc. Și-o rog să
stea cu mine. Va crede că ne-am certat și o să se teamă să nu cad iar în
depresie. N-o să-mi dea nici un medicament, c-am să pun gura pe vodcă
ori pe rom – ce-oi găsi –, imediat ce intru în cameră. Mă lași să dorm
până la prânz, să fiu și eu în formă. Hai, unul scurt! – îi ordonă
tânărului, agățându-i-se de gât și, așa agățată, se retrage un pas, până se
reazemă cu spatele de zidul ce mărginește plaja, un zid înalt, sub care se
simte protejată de orice privire indiscretă, de sus, de pe faleză. Te rog,
ajută-mă! – scâncește ea la un moment dat, coborându-și brațele din
jurul gâtului tânărului. Să-i ia naiba de pantaloni! – spune cu ciudă,
călcându-i în picioare.
Mihai aruncă privirea într-o parte și-n alta: la ora asta, pe toată
plaja, doar pescăruși. Tânăra din brațele lui și-a pus palmele în lateral și
le apasă cu disperare în zidul grunzuros, parcă ar vrea să-l împingă în
țărm, până sub temelia hotelului. Apoi, când se simte ținută în brațe,
palmele ei zvâcnesc în sus și se reped cu degetele desfăcute, ca doi
vulturi în picaj, în părul des al tânărul, gata să-i smulgă capul de pe
umeri. Șoptește ceva fără înțeles, ordonă un sărută-mă! ca o ultimă
dorință înainte de moarte, după care își mută gura pe umărul stâng al
tânărului și rămâne cu dinții încleștați în carnea lui până este lăsată încet
din brațe și alintată cu sărutări tandre pe obrazul stâng, pe gât și, mai
jos, până deasupra sânilor.
- Mulțumesc, scumpule! – îi șoptește tânăra după ce își încalță
pantofii recuperați de prin nisip. Sunt prea fericită s-o supăr pe mămica.
92
Nu merită. Îi voi spune adevărul și-am s-o rog să te așteptăm împreună

în camera de hotel. Nu veni mai repede de ora două, că vreau să mă
odihnesc, apoi mergem la nămol să-mi cumpăr ciorapi, ojă...
După câțiva pași spre treptele care duc sus, pe faleză, se oprește,
făcându-i semn să se apropie. Îl ia cu brațele pe după gât, se înalță pe
vârfuri și-și lipește buzele de urechea lui stângă:
- Credeam că n-o să mai retrăiesc vreodată bucuria de-atunci,
când am fost rezemată de ușa magaziei de alimente – mulțumesc!
Se desprinde încet din îmbrățișare, pune piciorul drept pe prima
treaptă din piatră și se întoarce să-l privească adânc în ochi:
- Până la prânz, ori până deseară, să te gândești bine și să-mi spui
cum să te răsplătesc – o meriți. De trei zile... Et in Arcadia ego!...
După doi pași făcuți în sus, către hotel, întoarce iar capul:
- Și nu uita: o imortelă. Și apropo, – se întoarce iar după ce mai
urcă o treaptă – îmi place mai mult numele Mihai... Pe-al meu, cel de
botez, ți-l spun deseară, tot la lumina lunii... Dar îmi place mai mult să
fiu Domnița ta.
Privirea lui Mihai o urmărește cum urcă treptele: maiestuoasă, cu
pași egali, ca o regină din antichitate spre tronul din vârf... – „ori spre
altarul de jertfă”, îl strânge pe tânăr în spate amintirea unor tragedii
grecești.
De sus, de pe ultima treaptă, luminată de primele raze ale soarelui
abia ieșind la orizont din apa mării, Domnița își duce pe rând palmele
spre buze, trimițându-i sărutări.
Îi răspunde și el la fel.
”Am fost și eu în Arcadia!...” – se bucură Mihai mergând alene pe
lângă apă, spre vila Belona. Parcă plutește. Pentru prima dată în viața sa,
nu-i mai invidiază pe pescărușii care trec în zbor planat pe deasupra.
„Eu însumi sunt un pescăruș... Odată, când vom fi bătrâni, vom veni aici
– eu și minunea asta mică; atunci va fi bătrână și-o să mergem la braț.
Vom veni toamna, în sezonul pescărușilor, și ne vom plimba pe aici, pe
plajă – noi și pescărușii... ea va avea opere muzicale compuse;
interpretate, aplaudate; eu, cărți de poezie... poate piese de teatru, ori
romane publicate... Și-am să-i culeg imortele ori alte flori de toamnă, să
i le ofer acolo, lângă zid, să-i văd ochii irizați de plăcerea unor amintiri
perene, rămase în catifeaua privirii ei blânde... și-am să-i povestesc ce
frumoasă era acolo sus, în capul scărilor din piatră cioplită, cu bustul
iluminat de primele raze ale soarelui – parcă luase foc și, din rugul
93
aprins ce-o mistuia, lăsa să-i zboare spre mine zâmbetul de fericire
deplină.”
Ajuns printre tufele de măslin sălbatec de lângă vila Cancicov,
Mihai trage din geantă cearșaful, îl așterne pe nisip, vrea să închidă
fermoarul genții, dar vede portmoneul Domniței.
„I-l voi duce la prânz” – își zice. Pune geanta sub cearșaf, în loc
de pernă și se culcă.
De data aceasta adoarme imediat.
Adoarme începând să viseze.
Îl chinuie un vis straniu: imaginea tot mai neclară a unei femei
care urcă niște trepte de piatră, ce duc spre nicăieri.
O imagine ce se subțiază mereu, devine tot mai filiformă, până se
topește în albastrul cerului.
„Oare eu mai știu să ajung la formula care demonstrează că cerul
fără nori nu poate fi decât albastru?!... Ce-am să mă fac la examen?! De
fapt, demonstrația conduce la lungimea de undă a luminii albastre...”
Simte cum îl fură somnul. Visează la treptele din piatră pornite de
pe nisipul plajei, de lângă locul în care s-au iubit frenetic. „Trepte spre
nicăieri” – i se pare că aude în vis.
Capitolul 10
Se trezește speriat. Speriat și transpirat tot. Fusese lovit de mingea

unor copii care joacă fotbal în apropiere, printre tufele răzlețe.
Prima lui grijă este să se asigure că nu i-a tras cineva geanta de
sub cearșaf – nici n-ar fi avut cum; a stat cu capul pe ea; și-apoi, are un
somn ușor.
S-a trezit uitând să mai arunce privirea înainte, ca de obicei, să
vadă ce fac cele două doamne de lângă cazemată. Îl interesa mai mult
doamna în vârstă. Era mai pe genul lui; coaptă bine, cum se exprima
prietenul său din vremea studenției, Lie: „mi-s oltean pursânge, bă
șoldovene, oltean d’al lui Tudor Vladimirescu”. Acum se ceartă în gând:
„e mama soacră!” – mai mult nu vrea să-și amintească. Pentru prima
dată îi este rușine de amintiri: „Bine că nu-s fanatic – m-aș sinucide.”
Aruncă ochii spre soare – crede că abia a trecut de ora nouă; plaja
94
s-a umplut deja. A dormit trei-patru ore – de-ajuns!

Înainte de-a băga cearșaful scuturat și împăturit frumos în geanta
de umăr, își caută o poziție să nu fie văzut de cei din jur și se uită în
poșeta Domniței: numai bancnote de 100 de lei și câteva de 25. Dintr-o
privire, apreciază că-s patru-cinci mii de lei. Închide poșeta și o ascunde
chiar la fundul genții, sub sticla de Borsec plină, sticla goală de
Stolichnaya Russian Vodka de 40 de grade și câțiva biscuiți sfărâmați,
peste care așează cu grijă cearșaful.
Geanta lui de umăr i se pare mult mai grea acum – n-a avut
niciodată atât de mulți bani. Nici nu vrea să-i atingă. Se retrage în
spatele unei tufe, dezbracă pantalonii de tercot și caută în buzunarul
secret de la bată – ține ascunse acolo, pentru orice eventuale, trei
bancnote de câte 25 de lei – toată averea lui.
Prima grijă pe care o are este să intre în frizeria din centru –
bărbierit, spălat pe cap și foarte puțin tuns la spate, să nu-i stea părul în
dezordine – 10 lei, cu tot cu bacșiș.
În drum spre stația de autobuz, ia chioșcurile de ziare la rând. Din
obișnuință. Abia la Poștă găsește Amfiteatru. Cât bea o cafea pe terasa
dinspre gară, singur la toate mesele scoase afară, citește pe sărite poezii,
fragmente de proză și eseuri ale studenților – elogii deșănțate aduse
Congresului al X-lea al P.C.R. și mai ales realegerii lui Ceaușescu în
funcția supremă. Pe mulți autori îi cunoaște de la Cenaclul Labiș condus
de Eugen Barbu, flancat de două doamne: Gica Iuteș și Violeta
Zamfirescu. Gica Iuteș îl poartă de trei ani cu vorba că-i vor publica și
lui poezii sau vreo povestire în Luceafărul sau în Gazeta literară. Când
a aflat că-i student la Fizică, s-au cam dezumflat – n-au spus-o, dar au
exclamat amândouă un sugestiv aaa!...
- Și de ce nu treci la Litere? – l-a întrebat doamna mai mică de
statură, așa cum o sugera și numele: Gica Iuteș, o „domniță fină”, cum îi
plăcea lui să gândească despre ea – și cum îl învățase Iliuță, bunul lui
prieten: „femeilor frumoase să le spui domniță” –, ale cărei scrieri
pentru copii le-a căutat la Biblioteca Națională și le-a citit cu plăcere.
Nu vrei să te programăm să citești la cenaclu? – l-a întrebat în
primăvară. Ne-ar fi mai ușor să te publicăm. Uite, povestirea aceea
despre colectivizare, festivitatea de declararea satului colectivizat ar
merge. Scoatem câteva din accentele mai... Cred că înțelegi. Acum, de
când a venit la conducere tovarășul Nicolae Ceaușescu, mai ales de anul
trecut, după Cehoslovacia, amintirea marfarului gol, gonind la vale
95
dinspre Pașcani spre Iași, cu zgomotul roților cote-cote, cote-cote!, iar la

deal, pufăind din greu u-re-se-se, u-re-se-se!, cum oftează personajul
tău, poate rămâne, ba chiar ar fi de efect. Chiar și perceptorul, omul
acelea însemnat, cu șase degete la o mână, te trimite cu gândul la
personajul-simbol al anilor ’50, anii lui Dej. Nu cred că pot rămâne
versurile: Arde-l pe țăran cu cota,/ Dă-i pământ și iei recolta, deși
cotele au dispărut de când cu colectivizarea. Oricum, fragmentul de
folclor nou: Stăpâne, stăpâne,/ Ia hamul de pe mine/ Și pune-l pe tine;/
Pune biciu-n cui,/ Că eu mă duc la pui nu merge, crede-mă; și doamna
Violeta a zis că nu merge. Uite, a și făcut semn cu creionul. Induce
ideea că actul colectivizării a însemnat înhămarea țăranilor în locul
cailor omorâți, fierți și dați la pui. Foarte frumos fragmentul acela, cu
activistul mort de beat, căruia țăranii îi servesc carne de cal fiartă și
rumenită pe jarul de sub cazanul de țuică... Dialogurile sunt spumoase,
vorbe de duh ale țăranilor – știi să conduci un dialog; se cunoaște că
iubești teatrul. M-ar interesa să citesc încercările tale dramaturgice,
chiar așa, crude cum sunt. Promitem să-ți facem loc cu ceva proză ori
poezie, în numărul viitor!
Peste încă două săptămâni l-au întâmpinat cu strângeri din umeri:
- N-a fost spațiu... Păcat că nu ești la Litere; altfel hotărăște
colectivul de redacție când te recomandă vreun profesor; fiecare are
orgoliu: „pe acesta l-am debutat eu...” Lasă Fizica...
- ...sau nu-ți mai fă un titlu de glorie că ești student la Fizică. Nu
dă bine. Mai ales acum, după ce unul promovat de noi cu tam-tam –
scrisese și o carte meritorie de analiză literară –, cu prima ocazie, a
rămas în Occident...
- Oricum, până la toamnă, nici o speranță să-ți găsim un loc.
Toate numerele vor fi dedicate Congresului al X-lea, din august.
- De ce nu duci câteva lucrări și la revista Amfiteatru?
Așa se face că citește lunar revista literară a studenților; uneori,
cu atenție; alteori, doar o răsfoiește, amânând lectura pentru când va
avea chef. Nici azi nu prea are. Vrea să-și termine cafeaua, să plece la
Eforie Sud – are de primit lichidarea de la Spații Verzi; a lucrat o lună și
jumătate ca udător de noapte, cu sectorul între Sanatoriul TBC
Osteoarticular și gara din Eforie Sud. Ziua dormea pe plajă; își prăjea
șoldul. Apoi s-a internat la Agigea, să poată studia în amănunt
Electrodinamica lui Valeriu Novacu, să poată lua măcar un 5 în
sesiunea din toamnă, să nu piardă anul. I-ar trebui 6, să aibă din nou
96
bursă. Anul trecut, timp de o lună și jumătate, a lucrat ca ajutor de

bucătar la Cantina 3 din Eforie Sud – greu, foarte greu! De la 5
dimineața, la 10-11 noaptea. Apoi, toată luna august, a avut bilet de
internare dat de policlinica studențească pentru Sanatoriul TBC din
Eforie Sud. La externare, medicul de salon s-a uitat în foaia de
observații încheiată cu un an în urmă de răposatul profesor Victor
Climescu, a înțeles că nu-i vorba de TBC osteoarticular și a scris pe
toate cele patru colțuri ale biletului de ieșire Nu este TBC. Mihai n-a
prezentat biletul decât părinților, să-i bucure că nu are TBC osos. Anul
acesta a cerut bilet de internare la Agigea. Norocul lui – s-a ales cu o
soție.
- Încă o cafea! – ridică brațul spre ospătărița care stă rezemată de
tocul ușii bufetului și-l fură cu privirea.
Soarbe în grabă cafeaua. Vrea să ajungă mai repede la sediul
TCEH Constanța, lotul Spații Verzi – Eforie Sud; n-a luat avans; va
primi toți banii acum; crede că vor fi 1200-1300 de lei – un costum nou,
pantofi – cămăși are, cumpărate la nămol de la nemți – și, poate, un
pardesiu din acela modern, pe burete. Dacă nu ia 6 la Electrodinamică,
nu-i iese media de bursă. De unde 300 de lei pe lună?! Cazare și masă...
Nu poate apela la părinți – abia au ei ce mânca după cât câștigă la
colectiv. Știe salvarea: se va interna în Preventoriul TBC, măcar până la
sesiunea din iarnă, când este sigur că va depăși media 7, să ia bursă –
cuiul cel mare este Electrodinamica. Știe de la prieteni că, la
preventoriu, masa este bună și-i și mai multă liniște – doar că-i peste
mână, cam departe de centru; îi va fi greu noaptea, când iese de la
teatru, operă ori de la vreun concert. Mai e și pericolul să iei bacilul
Koch de la cei cu adevărat bolnavi, că el, oricum, aruncă medicamentele
care i se dau zilnic la sanatoriu, în special Hidrazida, despre care a aflat
că te surzește.
Soarbe ultima picătură de cafea și închide revista – „o voi citi în
amănunt pe plajă, c-am scăpat de Electrodinamică; am dat de capătul
greșelilor de tipar; de-acum, demonstrațiile vor curge, așa cum îi place
profesorului; mizez pe un 6; dacă ești restanțier, nu-ți dă mai mult”.
Achită cafeaua și vrea să plece. Ospătărița îi zâmbește frumos,
dar el nu-i deloc în formă – chiar nu-l interesează. „Oare de ce?!” – se
miră.
Și dintr-o dată, cum merge grăbit spre stația de autobuz din
centru, se oprește ca fulgerat:
97
- Domnița!
I-a rostit numele parcă ar fi văzut-o trecând și a vrut s-o oprească.
Se așează pe prima bancă să-și tragă sufletul. Nu-i vine a crede că a trăit
el toate cele petrecute în ultimele zile. Abia când răscolește geanta de
umăr și vede sticla de vodcă rusească – „eu nu mi-aș fi permis să dau 25
de lei pe așa ceva” –, apoi portmoneul din piele, doldora de bancnote, se
convinge că n-a visat. Începe să numere banii Domniței – 3675 de lei;
36 de bancnote de 100 și 3 de 25...
Ar vrea să se ridice de pe bancă, dar nu mai are rost – tocmai a
trecut autobuzul spre Eforie Sud; următorul, peste jumătate de oră. Mai
sunt și cele de Mangalia și de Costinești, dar...
Ascunde mai bine portmoneul la fundul genții de umăr. Se
gândește un minut dacă să arunce ori nu revista Amfiteatru. Oricum, nu
va avea timp s-o citească în amănunt.
Ultima pagină – pagina de umor, Ridendo castigat mores – îi
reține atenția: vede scris numele său: Mihai Vlădeanu.
Face ochii mari – i-au publicat două poezii!; două parodii; una, la
parodiile lui Marin Sorescu, alta, la poeziile Norei Iuga.
Le recitește. Îi plac – îi plac mai mult ca oricând.
Stă cu revista în mână minute în șir. Crede că a trecut spre Eforie
Sud și autobuzul de Mangalia. Nu-i mai pasă.
Împăturește cu grijă revista, o pune în geantă și se grăbește spre
standul cu ziare și reviste de la Poștă – mai găsește doar două
exemplare. Apoi telefonează la redacție. Nici el nu știe de ce. „A, da; să
le mulțumesc.” Secretarul de redacție, singurul pe care îl găsește, îi cere
adresa – are de primit 90 de lei. Dă adresa de acasă, de la țară.
Mulțumește. Iese din clădirea Poștei năuc. Ceasul din perete i-a arătat
că-i abia zece și câteva minute. Ar fi alergat spre hotel, să-i arate revista
Domniței.
„M-a rugat s-o las să doarmă până la prânz...”
Și-apoi, vrea să-și ia banii pentru cât a lucrat la Spații Verzi – „o
să-mi permit să achit eu deseară masa la restaurant. Apoi...”
Îi este imposibil să gândească mai departe. „Aș putea destrăma
întregul halou de iubire în care ne-am complăcut până acum. Odată
trezite, doamnele acestea... care vin din altă lume...”
I se face teamă. Nici nu vrea să se mai gândească. „Voi păstra
aceeași conduită de până acum. Le las pe ele să hotărască ce și cum...”
Când autobuzul în care a urcat trece prin dreptul taberei de
98
pionieri a Comitetului Central, surâde. „Și dacă Domnița, la finele

vreunei sticle de Stolichnaya, mă va întreba care, cum, unde, și cu cine a
fost primul meu moment de iubire?!... Cu o femeie ca ea se poate coborî
în lanul de flori și spini al memoriei fără să fii admonestat mai târziu;
soția, ajunsă dezabuzată, să-ți nege spinii și să-ți calce florile cele mai
frumoase... – aproape ca sigur, Legea Căsniciei. Și nu-s deloc misogin.”
Coboară în centrul stațiunii Eforie Sud încă plin de zâmbet. „I-aș
putea povesti nopțile de anul trecut, de la mansarda vilei unde eram
cazați, cu doamna Fana, profesoara de Istorie fugită de soț, angajată și
ea bucătăreasă la Cantina 3; în nici un caz, despre mansarda blocului
Yanis...”
Peste un timp, când grăbește pasul către sediul lotului Spații Verzi
din Eforie Sud al Trustului de Construcții Edilitare și Hidrotehnice -
Constanța, își dă seama că nu poate face asta. „Viața e lungă. Imposibil
să nu-mi scape vreodată măcar o aluzie la vreuna dintre iubirile de
dinaintea profesoarei de Istorie – o frigidă, la urma urmei. Abia în
ultimele zile, înainte de-a mă interna în sanatoriul lui Climescu – pentru
că sanatoriul, deși confiscat, fusese condus tot de el – și în multele nopți
petrecute pe malul ghiolului, – eu, fugit din sanatoriu; ea, venită pe furiș
de la mansardă, îmbrăcată ca un muncitor, cu cizme de cauciuc și în
salopetă, „să nu se ia careva de mine” – am descoperit o femeie care știa
să se dăruiască și-n intimitate, nu numai să-mi dea lecții de viață de la
înălțimea celor peste 35 de ani ai săi: cum să mă comport și ce anume să
citesc în timpul liber; multe le știam, dar auzite de la ea prindeau alte
rădăcini, cimentau ceea ce învățasem la mansarda blocului Yanis.”
- Studentule, ce bine că ai venit! – îl întâmpină șeful de lot
imediat ce-l vede intrând pe poarta sediului: o casă aproape dărăpănată,
cu o curte vastă, în care sunt orânduite frumos cele 36 de cărucioare cu
roți mari de metal și cu tamburul între ele, un tambur pe care stă
înfășurat furtunul de 100 de metri, mai mult sau mai puțin unu-doi
metri, după cum se sparge noaptea când este manevrat de cei doi udători
și înnădite părțile tăiate cu ștuțuri de metal legate cu sârmă; furtun
racordat la gurile de hidranți dosite prin boscheți, pe care doar
muncitorii le cunosc, și mutat de-a lungul straturilor cu flori care
împodobesc stațiunea; de la 6 seara, la 5 dimineața, 10 ore de udat
florile și iarba, cu pauză de o oră la miezul nopții. Hai în birou la mine
să-ți iei banii – îl conduce șeful de lot pe Mihai într-o cămăruță unde
mai lucrează două contabile. Vezi că te-am trecut și la o primă de 400
99
de lei, o meriți!, m-ai scos curat în fața directorului trustului cu

socoteala făcută de tine florilor plantate. Anual eram beștelit că vând
răsaduri de flori la particulari.
- Nu mergeți să vă cinstesc? O bere, o friptură? – întreabă Mihai
în șoaptă când este condus până la poartă.
- Du-te, mă! – face șeful de lot pe supăratul. Așa rău am ajuns, să
beau banii unui student?! Vezi că nea Ionică Cioroi a zis să treci pe la el,
să-ți dea o friptură...
Își strâng mâna cu prietenie.
Mihai a privit ceasul șefului de lot – e abia ora 11.
La Cantina 3, bucătarul șef îl întâmpină cu brațele deschise. Are
întotdeauna o fleică mare pusă pe plita încinsă. De la depozitul de
gheață aduce câteva sticle cu bere.
- Mihai, Mihai, ce frumos stăteam noi noaptea sub nuc și-mi
țineai lecții de Astronomie. Și-acum mai țin minte expresia aceea:
corecție de paralaxă, cu care ai luat 10 la examen, cu care... nu mai țin
minte...
- A trebuit să calculez corect paralaxa unei stele din Alfa
Centuari, în condițiile în care între ea și Pământ s-ar interpune Luna.
După încă un pahar mare de bere băută cu sete, bucătarul șef
întreabă:
- Și? Tot așa cuminte, ca o fată mare?
- Tot, nea Ionică.
- Măi studente, cu-atâtea frumuseți în jurul tău anul trecut!...
Fetele astea care vin de la școala de ospătari din ungurime și fac practica
de vară pe litoral... Rele de muscă, nu glumă! Și anul ăsta am 23 de
ospătare... Știi că anul trecut au plecat cinci acasă gravide? Pentru vreo
trei, a venit anchetă, să aibă cine plăti pensie alimentară. Bărbații ăștia
de la barul de pe faleză... S-a luat și de mine un milițian, dar...
Bătrânul râde. Mai bea un pahar și râde iar:
- Când i-am arătat, și-a făcut cruce. Acum pot să-ți spun, că din
septembrie ies la pensie și mă întorc în satul meu de țigani, un sat uitat
de Dumnezeu, să mor neștiut... Mi-au tăiat-o în pușcărie. Un caraliu și
doi ocnași. Ocnașii m-au ținut. Caraliul venise cu foarfecul. Le luasem
fetița, un băiat blond, frumos, cuțitar de profesie, cu două victime la
activ.
Mihai înghite în sec. Refuză să mai mănânce și ultimele bucățele
din fleica preparată pe plita încinsă. Anul trecut, mânca două sau trei pe
100
zi. Altfel, n-ar fi rezistat la câtă muncă era. Dimineața, la ora 5, după ce-
și spălau bustul în ligheanul cu apă clorurată și se ștergeau îndelung,
fiecare cu câte un prosop proaspăt adus de la spălătorie, treceau pe la
camera de carne, domn Valică le dădea fleica tăiată după preferințe, o
băgau în bidonul cu ulei, o storceau bine, o băteau apoi cu pumnul,
repetau operațiunea ulei și pumn, o sărau și o puneau pe plita încinsă.
Nu mânca niciodată pâine; doar carne și vreo legumă. De două-trei ori
pe zi. Mereu, la discreție, înghețată sau prăjituri, „să aveți energie”. Nu-
și încărcau stomacul. Fiecare drum la toaleta din curte îl făceau la bustul
gol, ca să se poată spăla îndelung la întoarcere, un coleg îl ștergea cu un
prosop anume adus din camera specială, și abia apoi îmbrăca bluza de
bucătar și-și punea cascheta albă. Orice abatere, 15% din salariu; ordin
de la Sanepid.
- Domn Valică mai este? – întreabă Mihai, să-l scoată pe bătrân
din reveria în care s-a cufundat.
- A dispărut iar. Nimeni nu știe unde. Se crede că l-au chemat la
un aerodrom militar, dar nu-i sigur. Știi c-a fost pilot de vânătoare? Am
aflat și eu după ce a plecat. A stat ascuns prin Deltă până anul trecut.
Cică ar fi trimis Ceaușescu pe unul să-l caute, să-i spună că poate ieși.
Dacă-l prindeau rușii, îi făceau felul. Doborâse peste douăzeci de
avioane rusești. Când s-au întors armele, n-a vrut să fugă în Vest. Avea
o mândră în Deltă...
După o tăcere lungă, în care se aude doar țipătul vreunui pescăruș
ori melodia aparatului de radio de la barul de pe faleză, bătrânul bucătar
șef oftează:
- Ei, Mihăiță, acum să am eu p... ta!... Așa bătrân și urât cum
sunt... Și zi-i așa – se oprește din râs – ai scăpat de TBC...
- Cum adică?! – se miră tânărul.
- Doamna Fana mi-a spus că te-a căutat aici la sanatoriul lui
Climescu și a aflat că profesorul te scosese din evidență de-acum doi ani
iar anul trecut, la externare, ți-au dat bilet ca n-ai TBC.
- A trecut doamna profesoară pe aici?!
- E la noi de trei zile și stă până marți. Detașată. Vrei să stai de
vorbă cu ea? Îi dau voie să plece, că-i la spălat vesela; am atâtea fete
care să spele... Dar... – își caută bătrânul vorbele – vezi cum o iei... Nu-i
fugită de-acasă, de la soț... cum am știu noi anul trecut... Abia ieșise din
închisoare, doisprezece ani. Politic. Te prefaci că nu știi. După cum a
întrebat de tine, cred că te-a plăcut; spune că te-a apreciat; povesteai
101
frumos și-ai citit mult... Așteapt-o afară pe-o bancă. Îi spun c-ai venit. I-
am dat tot camera de anul trecut, la mansardă... Poți să urci tu la ea sus,
dacă... Dar tu ești ca o fată mare! – îl bate bătrânul cu palma pe spate.
Fii sincer! Te-ai dat la femei? Cât ai?
- 24.
- Și ce aștepți? S-ajungi ca mine? Chiar de-aș aveau-o întreagă,
tot nu mi-ar mai folosi acum, la anii mei. Ce faci, te duci s-o aștepți la
mansardă? Hai, poate-și face pomană cu tine. S-o vezi ce frumoasă-i!...
- Afară, nea Ionică; zău!... Nu știu cum să-ți spun...
- Bine, măi fraiere. Faci Moldova noastră de râs...
Își iau rămas bun ca doi vechi prieteni. Tânărul încă mai stă în
picioare în curtea din fața cantinei, printre sezoniștii care încep să vină
la masa de prânz, când aude lângă el vocea profesoarei:
- Stăm acolo, Mihăiță, la soare – pornește femeia înainte spre una
din băncile libere.
Ochii tânărului o sorb cu nesaț – într-adevăr, e foarte frumoasă.
Față de anul trecut, când era aproape filiformă, acum are corp de actriță
americană, cu pieptul generos, talie atât cât să te cheme s-o înfășori într-
un braț, șolduri un pic mai late ca umerii și posteriorul ușor bombat.
Picioare elegante, cu forme perfecte de la genunchi în jos, reliefate de
pantofii cu toc italian, încălțați anume să-i dea mersului eleganța
studiată îndelung.
- Ia loc și nu te mai uita la mine ca motanul la oala cu smântână.
Și fii vesel că mă vezi – îi șoptește. Bine te revăd, puștiule! – îi surâde
ea cu prietenie, întoarsă către el imediat ce a luat loc pe bancă,
genunchii lipiți și picioarele frumos alăturate, de la genunchi până la
tocurile pantofilor, ușor înclinate spre tânărul de alături. Ia să te privesc
mai bine – îl măsoară ea cu ochii aruncați întâi în ochii lui, apoi coborâți
încet în jos, până la genunchi. Nu-i cazul să te aprinzi – îi șoptește cu
subînțeles. Știu că arăt mai bine ca anul trecut, dar n-am să te invit la
mansardă, chiar de-ai insista. Ai să afli de ce. Acum, din când în când,
trebuie să izbucnim amândoi în râs. Știu că poți s-o faci. Hai, acum!
Profesoara începe să râdă ca de o glumă bună, ba chiar își
balansează puțin trupul înainte și înapoi. Râde mai cu chef când îl vede
și pe Mihai râzând.
- Imposibil să nu-ți fi spus nea Ionică ce-i cu mine. Din
septembrie trecut, sunt la o cantină în port, la Constanța. Cum mâine e
23 August, mare manifestare, am fost trimisă mai departe, să n-am
102
vreun gând rău. Uită-te numai la mine, ca și cum ți-aș spune un banc
bun. Unul din cei ieșiți în fața barului de pe faleză – nu te uita într-
acolo!! – e turnător; va da o notă despre întâlnirea mea cu tine. Voi
spune că ți-am spus bancuri. Acum râzi!
Mihai găsește putere să râdă – mimează excelent râsul amuzat.
- Abia așa pot să vă privesc în ochi; sunt foarte frumoși – îi spune
el când profesoara se oprește și ea din râs.
- Mulțumesc! N-am să uit niciodată ce mi-ai făcut anul trecut.
- Zău că n-am înțeles de ce-ați plâns atunci!
- Fără candoarea ta, n-aș fi gustat plăcerea unui moment de iubire.
Am plâns pentru că fusese altfel decât în închisoare. Cel mai oribil a fost
începutul. M-a abuzat o gardiancă de 120 de kilograme, cu un baston de
cauciuc pe care îl încălzise mai întâi de spatele și de fundul meu. Mai
poți să râzi? Te rog!
Râd amândoi. Puțin. Ocolindu-și privirea.
- În ’56, când a început revolta din Ungaria, m-am postat în
fruntea studenților din Cluj. Ca studentă în anul cinci la Istorie, știam ce
aduseseră Dej și ai lui din URSS. O zi, sau măcar jumătate de zi, am fost
în culmea fericirii, vedeam țara scăpată de ruși iar Basarabia, reîntoarsă
la România. Ca și-n viață, o clipă de plăcere o poți plăti cu o viață de
durere. Spune-mi ce mai faci tu; s-a prins vreun sfat de-al meu?
- Am continuat să merg la teatru, operă, concerte și filme, evident.
- Lecturi?
- Cam tot ce mi-ați recomandat.
- Fete sau femei? De ce-ai roșit? Uită-te în ochii mei, te rog!
- Mai mult femei.
- Știu. Să nu-ți creezi obligații; obsesia ta: să nu te caute vreuna,
s-o iei de soție sau să-i plătești pensie alimentară... Este opțiunea ta;
iubiri la second hand. Să ții minte expresia. Chiar și eu am fost. Mai poți
râde un pic? Au rămas doi idioți în fața barului.
Mimează amândoi un râs amuzant.
- Mihăiță, indiferent dacă ai acum vreo logodnică sau o prietenă,
așa te-aș ține în brațe o oră-două!... Știi ce-au făcut nemernicii ăștia? Au
curățat ca-n palmă locul de pe malul ghiolului unde ne întâlneam
noaptea. Alaltăieri n-ai sughițat? Așa se zice... Am fost aici la sanatoriu
și am întrebat de tine. Seara m-a chemat la el comandantul Miliției de
aici, care mă are în supraveghere, cică. Eu știu că mai am și securiști în
urma mea. Vrei să mai râzi puțin? Gluma a fost mai slăbuță... Așa. Ce
103
ziceam? A, comandantul. „S-a purtat respectuos cu mine anul trecut;

mereu mă ajuta să termin mai repede curățenia în sala de mese noaptea
iar eu, acum, aș fi vrut să-i fac un cadou: ceasul acesta, cumpărat de la
un țigan din Constanța.” Așa i-am zis. Era un Atlantic din acela cum
poartă soldații americani din trupele NATO: antimagnetic, antiacvatic și
antișoc. Îl aveam de la un vaporean. Aș fi vrut să-l ai amintire de la
mine. Mi l-a luat milițianul. A promis că nu va spune nimănui că te-am
căutat. Asta-i! – face frumoasa doamnă un gest de neputință. Acum,
râzi!
Cu greu, reușesc amândoi să pară amuzați de cele ce și-au spus.
- Ai urmărit săptămâna trecută congresul?
- Nu, doamnă – răspunde pe un ton grav Mihai.
- Ce straniu! – surâde profesoara. Nu mi te amintesc decât
spunându-mi doamnă... Chiar și când... Mai ales! Asta dă o aură aparte
amintirilor mele... Ziceam de congres: m-am convins! Ăsta n-o să fie
decât un dictator! N-am citit în vorbele lui nimic bun. A rămas același
satrap bolșevic. El, Drăghici și Sălăjan, pe vremea revoltei din Ungaria,
au format un comandament de criză condus de Bodnăraș; aveau dreptul
de a ordona deschiderea focului, de a declara stare de urgență în orice
regiune a țării și puteau suspenda cursurile universitare. Unul, Iliescu,
fost student la Moscova, a preluat conducerea asociațiilor studențești de
la noi – altă formă de represiune. Eh, Mihăiță!... Nimeni nu suflă o
vorbă despre astea, dar noi, în închisoare, le știam. Ceaușescu ăsta, așa
cepeleag, a avansat, nu glumă. O dată l-am văzut la o anchetă. Doar ce-a
intrat în încăpere și i-a întrebat pe anchetatori cum merge. În schimb, am
fost anchetată de Drăghici, ditamai ministrul de Interne. Am fost unul
din cazurile cele mai grele – s-au temut de mine și-au vrut să mă
elimine. Nu să mă ucidă, că asta ar fi fost ușor, ci să zdrobească în mine
totul. Un dușman ucis poate deveni erou. Vai de voi, care rămâneți!...
Tu ce faci; ai reușit să publici ceva?
Emoționat de vorbele profesoarei, tânărul tresare; o vede mult
prea stăpână pe sine, așa că încearcă și el să fie calm; doar mâna lui
caută febril cheița fermoarului, să scoată revista din geantă.
Calmă, profesoara citește cele două parodii de mai multe ori.
- Meriți sărutat. Știi tu cum. De fapt o știu eu, de la tine... Acum
chiar că avem motiv să fim bine dispuși. Râzi!
După ce se amuză un timp, cu privirea pe pagina citită, mâinile
profesoarei împăturesc cu grijă revista și o înapoiază tânărului, s-o pună
104
la loc, în geantă.
- Am înțeles că anul trecut ai întrebat de mine pe aici, la cantină,
după ce plecasem la Constanța...
- Când m-am externat de la sanatoriul de-aici, mi-au găsit foaia pe
care profesorul Climescu scrisese că n-am TBC și așa mi-au scris. Îmi
trebuia totuși un bilet de ieșire cu mențiunea că am TBC, sau măcar nu
atât de explicit că nu am, pentru cazul c-aș fi solicitat să stau la
preventoriu. Am revenit în septembrie la Agigea, că pentru septembrie
au putut să-mi dea bilet de internare la Agigea. Nu mult, vreo două
săptămâni...
- A, asta era... – se dumirește profesoara. Și chiar ai ales să scrii?
- Mai degrabă invers, doamnă: scrisul m-a ales pe mine. E ca la o
boală, care se leagă de om...
- Frumos spus, Mihăiță; foarte frumos! Păcat că n-am să mai fiu
când o să-ți apară vreo carte!...
- Sunteți bolnavă?! – tresare tânărul.
- Slavă cerului, nu. Să nu deschizi gurița, că te blestem! Acum
puteam fi departe... Săptămâna trecută, secundul unui vas m-a dus la el,
în cabină. N-a fost greu să trec de grăniceri. N-am vrut să rămân. Seara
trebuia să ridice ancora. M-am temut – ce proastă! Și chiar de m-ar fi
aruncat în mare la rechini, după ce s-ar fi săturat de mine, tot ar fi mai
ușor decât aici, printre șobolani. Rechinii te omoară într-o clipă-două.
Acum înțelegi de ce nici să te sărut nu îndrăznesc? Anul trecut eram
doar murdară de la umilința din închisori. Cică, la un moment dat, mi-au
dat regim mai bun, două într-o celulă, în capătul culoarului; eu și o
bătrână, fostă soție de magistrat. Când veneau la mine, pe ea o puneau în
genunchi cu fața la colț. În rest, bătrâna m-a învățat limbi străine. A
murit în brațele mele, de plămâni – un pumnișor de oase. Ăia sau alea
erau doar murdari, plini de pofte bizare, scârboase e mai corect spus, nu
și plini de boli, ca marinarii. De curând, am trecut razant pe lângă un
sifilis. Eu și prietena mea, cu care locuiesc, ne-am dus cu doi vaporeni.
Ea l-a ales pe cel mai frumos. Acum, face tratament. E internată. Nu
vreau să mă blestemi mai târziu – o să te însori, o să ai copii... Femeile
ca mine pot fi o enciclopedie de microbi și viruși încă necunoscuți. Hai
să mai râdem un pic. Săracul idiot, cred c-a fumat două pachete de când
trage cu ochiul spre noi.
Se privesc și mimează râsul. Un râs lung. Amândoi își șterg ochii
de lacrimi. Lacrimi de durere.
105
- Nici nu mai țineam minte; aveți ochii verzi, doamnă – o

frumusețe!
- Mama, bunica, străbunica fuseseră alese dintre țărăncile cele
mai frumoase. Străbunicul a fost preot. A descoperit în grădină, sub o
stâncă, o intrare într-o galerie romană. A scos mereu pepite aurifere, le-a
vândut la Viena și a construit o școală primară într-un sat din Ardeal.
Tăticul a servit țara sub comanda directă a Mareșalului. Și asta a atârnat
la procesul meu. Plus lucrarea mea de licență găsită în sertar: Basarabia
– trecut, prezent și viitor. Speram să obțin 10 cu o așa lucrare științifică
– studentă naivă! Am luat 12. Ani. Per total. Eh, Mihăiță... Lasă-mă să
te mai privesc... Așa m-aș săruta cu tine ca anul trecut!... Știi că noi nu
sărutăm clienții pe gură? Ți-o spun, poate-o să scrii vreodată... Dar cu
cizmarul ăsta arivist în frunte, nu știu ce literatură o să scrii, că el va fi
mai atoatecunoscător decât cizmarul lui Apelles... Dă-i dracului pe
toți!... Hai să mai râdem un pic... Așa... Mai uită-te și-n altă parte când
încerci să râzi, nu numai în ochii mei, că nu-s de piatră.... Crede-mă! Nu
vreau să te am pe conștiință... Apropo! – devine profesoara gravă. Aș
putea să-ți dau niște bani. Am. Mulți. Dolari, în special, dar mă tem.
Dacă ești prins, faci pușcărie. Multă! Ăsta bâlbâit pare mai bun doar de
ochii lumii. Să te ferească Dumnezeu de țăranul necioplit dar șmecher!...
Iar Ceaușescu e oltean, ager la minte... Banii i-am luat cu mine, că, în
zilele astea, cât lipsesc, îmi vor răscoli locuința din Constanța, unde
stăm cu chirie. Securiștii, brațul înarmat al Puterii! Ăștia… Milițienii
mai închid ochii când ne prind cu vaporeni. Se aleg și ei cu câte ceva –
în special, obiecte de lux. Unii pretind și dolari. Alții... Banii aduși i-am
ascuns sub grindă, cu 32 de centimetri mai sus decât țineam noi, anul
trecut, cheia făcută de tine pentru magazia de saltele vechi și de pături
rupte, pe care ne iubeam când ploua. Mi-ar fi plăcut să te pot lua cu
mine. La cât talent ai la lacăte și la chei, am fi dat spargere după
spargere... Asta și merită Apusul, că ne-a lăsat rușilor. Și ce lucrare bună
scrisesem!... Un ultim râs, te rog... Așa: văd că ai talent; actor trebuia să
te faci. Na, că s-a săturat să ne privească... – arată gestul profesoarei
spre locul rămas gol în fața barului. Și să mai știi că nea ionică Cioroi
este și el informator – mi-a spus-o alaltăseară. L-au obligat să semneze
când i-au dat drumul… Dar nu e om rău... A făcut mai mult decât mine,
15. I-a căsăpit pe doi în fața tuturor, la bufetul din comună. Doi agenți
raionali, care umblau prin sate cu colectivizarea. I-au prins nevasta în
pădure; era la cules ciuperci. Au lăsat-o moartă într-un tufiș. Dacă
106
începe, îți vorbește o noapte întreagă despre nevasta lui – frumoasă,

gospodină, harnică, adunau bani să-și facă o casă. Plânge. Așa bătrân
cum e, plânge ca un copil și-și elogiază nevasta. De când sunt aici, în
fiecare noapte, cobor în camera lui și stau cu el. Știi că-i mutilat, nu?
Ce-are-a face?! E-un om atât de bun!... M-a întrebat cum o cheamă pe
bruta de 120 de kilograme care m-a deflorat cu bastonul de cauciuc.
Zice că vrea să moară în închisoare. Se teme să se întoarcă în sat. Se
teme c-ar putea muri singur în bordeiul lui, neștiut de nimeni... Și-acum,
ce-ai să faci? Te duci înapoi la Agigea? Nu te speria, n-am să trec pe la
tine. Dacă marți mă întorc la Constanța, joi pleacă din port câteva
vapoare. Ești credincios? Atunci, joi să te rogi pentru mine, că dacă
apuc să ies din apele teritoriale... Nu mă mai tem că ajung la rechini...
Cât timp în ochii vreunui bărbat mai licărește scânteia dorinței, pe care
doar o simplă privire a mea o poate transforma în vâlvătaie, nimeni nu-i
atât de prost să mă dea rechinilor, când mă poate sfâșia el... După, sunt
două variante: mă poate ține doar pentru el – că foamea asta n-o poți
astâmpăra decât cu veșnica pomenire –, sau mă împarte cu prietenii –
toți, ca niște lupi; mai degrabă, tigri; oricum, nu șobolani, nu năpârci ori
alte târâtoare de sorginte bolșevică. Anul trecut, după înfierarea invaziei
în Cehoslovacia, am tot așteptat să-l văd pe bâlbâit ca un Thomas
Becket, făcând gestul măreț dorit de toți românii – insubordonarea față
de regalitatea de la Moscova. Nimic. A rămas tot o târâtoare, doar că
merge alături de turmă. Occidentul?! – Istoria trebuie citită printre
rânduri. Ceea ce fac eu acum, Mihăiță, în port, este cea mai curată formă
de prostituție. La proces și în alte împrejurări, am văzut forme oribile.
Uită-te la prima jumătate a revistei – arată degetul ei spre geanta de
umăr a lui Mihai – și-ai să vezi in nuce viitoarele lichele din breasla
scriitorilor. Așa că ai grijă ce scrii! Decât să primești două-trei mii de lei
pentru o pagină de elogii aduse cuvântării de la congres, mai bine 50-
100 lei pentru o nuvelă de 5-6 pagini, în care să topești cu talent și cu
iubire amintirea unei nopți pe malul ghiolului – omenirea va fi mereu
însetată de iubire; adesea, ca o evadare din mizeria contemporană.
„Literatura e Dragoste” spune Nabokov într-o carte. Sigur n-ai auzit de
ea, poate nici de autor; eu am citit romanul în engleză, se cheamă
Despair, s-ar traduce Disperare; mi-a lăsat cartea căpitanul unui vapor;
i-a plăcut cultura mea; a fost primul care mi-a propus să fug cu el; acum
e în port iar; încarcă utilaj petrolier pentru America. Hai să ne
despărțim. Dacă mai stăm, risc să te conving să vii după mine la
107
mansardă. Chiar și nea Ionică, bătrân cum e, mi-a șoptit: „Ia vezi, poate-
ți faci o pomană cu puștiul ăsta, că stă neînceput la 24 de ani...” Uită-te-
n ochii mei!
După o privire lungă, istovitor de lungă, încheiată cu un surâs
trist, așternut pe buzele care s-au luptat îndelung anul trecut, împărțindu-
și plăcere, profesoara exclamă:
- Cum naiba să nu mă fi trezit la viață anul trecut, când albastrul
nesfârșit al privirii tale se revărsa în fiecare noapte în verdele stins și
obosit al ochilor mei îndurerați de amintiri?!... Lasă-mă să stau o clipă
cu ochii închiși! – îl roagă în timp ce mâna ei dreaptă îi prinde degetele
stângii lui Mihai și i le strânge cu disperare. Cu bine, puștiule! Jură-mi
ceva! – îi ordonă, renunțând în ultima clipă să se ridice de pe bancă.
- Va jur, doamnă!
- Doamnă... – murmură profesoara. Ce frumos!... Voi lăsa toți
banii acolo, sub grindă; eu voi face alții. Jură-mi că nu vei trece să-i iei
decât când îți va ajunge cuțitul la os și vei vrea să evadezi, trecând
Dunărea înot la iugoslavi. Cu dolari, am auzit că nu te trimit înapoi,
dacă, eventual, nu te împușcă înainte de-a le arăta banii. Sau poate-ți vor
lua toți banii și te vor împușca. Am auzit că malul sârbesc e plin de
gropile românilor. Jură-mi c-ai să chibzuiești bine.
- Jur, doamnă!
- Acum, chiar că ne despărțim. Sigur n-ai să renunți la scris?
- Am debutat deja... – surâde Mihai ca o ironie tristă adresată
sieși.
- Poate vreodată vei ajunge să scrii proză. Numele meu de botez
este Teofana. Foarte neinspirat. N-am avut nici o revelație în viață.
Poate, doar, iubirea cu tine. Ai mei mă alintau Teona. Să-ți numești
astfel un personaj drag ție. Atenție! Nu un personaj cum vor ăștia –
omul nou, socialist. O femeie complexă, plină de calități, dar și de
păcate – păcate umane, dragul meu; atât de „păcate”, că doar
neprihăniții bolnavi de ne-prihană, impotenții și frigidele la urma urmei,
le mai afurisesc; restul Omenirii le-a ridicat monumente, că doar iubirea
a dus la progres. Și mai vreau ca Teona ta, la bătrânețe, să se întoarcă
acasă și, vizitând în vreo duminică cimitirul din sat, moartea să-i dea o
palmă, să cadă pe mormântul părinților; este gândul cu care am
supraviețuit în închisoare. Acum am alt ideal – să fiu liberă măcar o
zi!... Să respir!... Trupul meu, pentru o zi de libertate! – spune ocolind
privirea lui Mihai și se ridică de pe bancă, intrând în mulțimea de
108
sezoniști veniți la masa de prânz, care se îndreaptă spre ușa principală a

cantinei; o femeie în alb, frumoasă și mândră – ca o theopháneia1...
Capitolul 11
Merge pe jos de mult timp. În poarta sanatoriului încetinește

pasul. Ba chiar se oprește mai la vale, pe marginea de piatră a gardului.
Privește locul pe unde ieșea seara. Întotdeauna, ajungea înaintea
profesoarei. O aștepta la intrarea în desișul de pe malul ghiolului. Îi
plăcea s-o ducă în brațe până la culcușul lor. Era o alta – aproape o
copilă speriată; „sunt nebună, puștiule; nu știu ce-i cu mine. Mereu îmi
spun că trebuie s-o rup, să nu ne mai vedem – să te las în pace, dar
noaptea, când termin munca, încep să am palpitații, ca înainte de
examene, pe vremuri – mi-e teamă că n-am să te mai găsesc aici. De-ai
pleca odată!”
Acum stă pe marginea de piatră cioplită a gardului și privește
lung cărarea care ducea spre malul lacului Techirghiol.
Oftează adânc. Nu știe dacă îi pare rău. Poate... – bine. Ca-n
poveste: profesoara a aruncat în urma sa ceva – pieptene, perie, ori alt
obiect magic – și a înălțat între ei doi un munte de netrecut. O va uita...
„Trebuie s-o uit!...”
Nu mai ține minte nici numele care i l-a spus – ceva cu rezonanțe
grecești. Intră pe fâșia îngustă dintre gardul sanatoriului și cel al taberei
Comitetului Central, până în dreptul ecranului pe care se proiectau seara
filme pentru pionieri. Cei din sanatoriu se specializaseră să citească
replicile scrise invers, cum se vedeau din spate.
Știe că-n malul abrupt cresc imortele.
Culege câteva mai frumoase și pleacă înapoi, spre șosea, înainte
să-l vadă paznicul taberei, care își face rondul pe dinafară și doarme
undeva la subsolul unei vile. În incinta taberei Comitetului Central nu
poate intra decât șoferul de pe mașina de aprovizionare, după ce coboară
și el să-și moaie pantofii în groapa cu soluția dezinfectantă prin care trec
roțile de cauciuc și, cu același ritual, vreun medic venit de la Constanța
1
Apariție sau manifestare a divinității (grec.)
109
ori vreun inspector de la București. Toate acestea le știe de la bunul său

prieten Lie, cel care a lucrat și el pe litoral, la o tabără de pionieri.
La florăria din centrul Eforiei Nord, Mihai alege un buchet de
trandafiri. Se lasă ajutat de bătrâna florăreasă, căreia îi strecoară de la
început 5 lei.
În drum spre hotel se privește cu aer narcisist în toate vitrinele, să
descopere ceva în ținuta lui care să nu-i placă. Lumina buchetului de
trandafiri pare să-i fi aprins din nou privirea încețoșată după despărțirea
de profesoară – „ce fel de profesoară, că n-a predat nici o oră?! Ba...
poate... la orele de practică în studenție... așa cum am predat și eu Fizică
la un liceu anul trecut...”
Se oprește înainte de-a da colțul spre hotel. Nu-i place buchetul
de imortele. Alege îndelung una – „seamănă cu ochii ei catifelați...”
Deja simte că a luat foc. „Nu cred că vom mai ajunge astăzi la
nămol...” Știe ce-i va spune doamnei când îi va oferi buchetul, apoi, cu
imortela ținută ca pe un obiect de cult între primele trei degete ale
mâinii drepte – „cu degetele acestea, cu care, ca orice ortodox, fac
semnul sfânt al crucii...” – va face o plecăciune – poate va îngenunchea
– în fața Domniței...
Îi place – se simte în formă.
Urcă treptele cu pas cumpătat, dar ferm, de ofițer superior, ținând
cu eleganță, deloc ostentativ, buchetul de trandafiri, spre admirația celor
două doamne îmbrăcate sumar, cu halate de mătase descheiate, să pară
anume aruncate lejer peste costumele de plajă reliefând corpuri
frumoase – cea blondă, cu sâni mari, dar nu opulenți, struniți în sutienul
sumar, din material elegant, dar subțire, că-i lasă mameloanele mari să
împungă aerul; calaltă, șatena, cu pieptul mai mic, dar cu un trandafir,
parcă smuls din buchetul lui Mihai și înfipt între sâni, dându-i farmecul
unei chemări insistente la a-l mirosi, ori măcar motiv de admirație,
primul pas spre flirt, și amândouă cu pălării de soare colorate în nuanța
costumelor de plajă atât de ispititor mulate pe mijlocul lor, doamne pe
care le zărește în oglinda geamurilor de la intrare cum se răsucesc
amândouă, curioase, ba mai degrabă cochetând cu ideea unui început de
discuție, sfârșit, evident, în camera lor de hotel. „Mai că s-ar întoarce să-
mi caute vorbă…” – își surâde tânărul, gata să se oprească, să le dea
prilej de-a se oferi să-i dea informația cerută, motiv de discuție, sau,
dacă ele doar ar fi încetinit pasul, el să se întoarcă derutat, să le ajungă
grăbit și să le caute vorbă – „ah!, ce-a făcut din mine Bucureștiul cu
110
sfaturile lui Lie, joaca pe degete a acelei doamne Mia pe care, dacă mai
întârziam o clipă sărutul, i s-ar fi înmuiat genunchii de tot și s-ar fi lăsat
pe spate pe covorul persan din sufragerie când i-am smuls întâlnirea la
ea acasă, în lipsa soțului, un moș politruc revenit în țară pe tancurile
rusești, ajuns controlor al siguranței documentelor pe marile șantiere;
reușisem s-o fac să mă cheme la ea – că m-ar bucura nespus să vă pot
lumina casa cu un trandafir cumpărat de la cea mai pricepută
florăreasă –, chemat să-i predau forma finală a traducerii punerii în
funcțiunea a dinamometrelor rusești pentru piele și cauciuc, sigur pe
mine că, oferindu-i trandafirul, îmi va lăsa mâna o clipă în plus să i-o
sărut și,-n eleganța ei de tânără poloneză fugită cu familia în România
de teama lui Hitler, îmi va zâmbi, apropiindu-se să mă sărute pe obraz,
numai bine să ne întâlnim buzele, ale mele atingându-le mai mult și deja
deschise pe ale ei, care nu vor rezista tentației... Dar toate aveau temelia
pe cele opt luni de instrucție, căci asta a fost, instrucție, a doamnei
Anastasia Petropulos-Vlada, în fapt, singura care a știut ce să facă din
adolescentul întârziat venit din Liceul Internat din Iași deflorat de tânăra
femeie de serviciu din școală, dar rămas tot cu capul plin doar de
formule și cu hotărârea de-a fi student bursier la Fizică, să iau Premiul
Nobel, ca mai toți marii laureați, până în 30 de ani! Merit un moment de
respiro în compania acestor două naiade! – își hotărăște, dar,
instantaneu, ca o palmă dată violent de un spirit nevăzut, privirea îi cade
pe florile din mâna sa, care îl readuc la realitate. O-o-o, eu sunt deja
furat, doamnelor! – le spune cu ciudă în gând, privindu-le încă în
oglinda ușii de intrare în hotel, plin de-o anume mândrie amestecată cu
dezgustul simțit o clipă pentru lunecarea lui spre viața de tânăr armăsar
buiestru de până zilele trecute: Cum, doamnelor, nu se observă că n-am
ochi pentru voi?!...”
Trece prin holul vast, salutându-l pe bătrânul de la recepție printr-
o înclinare discretă și complice a privirii.
- Stai! – aude la urechea sa stângă șoapta celui care l-a prins cu
putere de braț. A venit... – arată privirea bătrânului recepționer spre o
Volga neagră cu număr mic de București, parcată chiar lângă trepte.
Doamna a coborât mai înainte și mi-a șoptit să fugi „repede și încotro
vezi cu ochii” – sunt vorbele dânsei.
Ținându-l strâns de braț, bătrânul l-a întors deja cu fața spre ușa
de ieșire.
- Lasă naibii florile aici, să nu bată la ochi, poate se uită pe
111
geam... – îi șoptește nervos.

Ca un somnambul, Mihai se lasă condus în pas alert până la
recepție, să poată pune buchetul de flori alături de telefonul hotelului.
Imortela i-a căzut din mână. Se apleacă, o ia de jos, vrea să plece,
indispus că nu știe în ce parte au luat-o cele două doamne, care or fi
coborât pe nisip pe vreuna din scările de piatră, dar numai după un pas,
încă sub euforia nopții trecute și cu auzul plin de glasul atât de
fermecător al Domniței – „singura care mi-a dat dimensiunea visată a
unei nopți de dragoste” –, revine, spre disperarea bătrânului care trage
mereu cu ochiul către ușa liftului. Scoate din geanta de umăr portmoneul
Domniței, îl deschide, așează cu grijă imortela înăuntru, lângă bancnote,
îl închide la loc cu zgomot de capse metalice cuplate și-l pune în mâna
bătrânului.
- Să ajungă la doamna. Deseară sau mâine îi voi telefona, să mă
asigur că i l-ai dat – îi hotărăște pe un ton superior.
Apoi iese din hotel la fel de calm și mult mai stăpân pe sine de
cum a intrat, agasat de exclamațiile de bucurie ale tinerilor din curtea
vilei de protocol din apropiere, unde fiii marilor șefi ai partidului, veniți
la mare o zi-două înainte de măreața defilare de mâine, joacă o partidă
lungă de volei. Și, ca o integrare în bucuria generală de la malul mării –
„ba ca o răzbunare”, își zice privind cu coada ochiului spre Volga
neagră cu număr mic de București –, i-ar plăcea să le poată ajunge pe
plajă pe cele două doamne ce-l curtaseră cu privirea –, „dați-mi voie, vă
rog!, să vă ajut să întindeți cearșaful pe nisip...” –, ar vrea să le poată
găsi cât mai repede, „că mamă și fiică nu păreau, nici măcar surori... și,
la urma urmei, plin de păcat cum sunt deja...”, își zice, dar, odată rămas
singur printre tufele de tuia și măslini sălbatici, „sunt, totuși, fiu de
țărani ortodocși!”, se simte brusc plin de păcat. Doar geanta de umăr i se
pare tânărului mult mai ușoară. Ba chiar și sufletul – parcă a scăpat de o
greutate ce-l împovăra. „Ce-mi trebuia mie soție?! – și-ncă una cu
probleme!... Și nici pe cele două trecute spre plajă – altă bătaie de cap!
Poate-s din cele învățate să le duci la restaurant întâi, să le însoțești în
Bijuteria din centru... Ajungă-mi, aici, pe litoral, doamna Rica, zglobia
Ayșé, Lenuța-ca-un-fluturaș când este în tura de noapte, s-o consolez
îndelung, după, când plânge de mi se face milă de ea... –, dar toate,
dincolo de... – și-și surâde gândului, retrăind în amintire cele mai
frumoase și pline de patimă momente –, îmi dau atâta substanță pentru
viitoarele personaje feminine din piesele mele de teatru nescrise încă!...
112
Vreau să fiu liber! Măcar până la 35 de ani. Să scriu... să public... să-mi

văd numele pe vreun volum de poezii... pe vreun afiș al vreunei piese de
teatru scrisă de mine... Ba, mai degrabă, pe vreun roman!... Oo-o!, ce-aș
face din maiestuoasa doamnă Rica, din zglobia Ayșé grăbită printre
porumbul mai înalt ca ea, să ajungă la locul nostru, ori din asistenta-
fluturaș, care ar țipa de plăcere de s-ar auzi până la secția întâia dacă n-
aș săruta-o la timp, ca s-o văd imediat stând tucește pe mijlocul patului
de spital, plângând cu pumnii îndesați în gură, să și-i muște mai fără
milă decât o făcuse cu buzele mele în timpul ultimului sărut.
Indiscutabil, proza este axa de rezistență a unei literaturi...
...și-am să creez un personaj feminin...!...
Curios! Am uitat cum m-a rugat profesoara să-mi numesc
personajul feminin...” – se frământă, răscolind cu picioarele goale, că și-
a scos pantofii, nisipul umed de la malul mării, în drumul lui către secția
a doua a Sanatoriului TBC Agigea, hotărât să meargă în salon și să se
culce, uitând de toți și de toate – chiar și de asistenta-fluturaș, care la
noapte este de gardă din nou...
113
Partea II-a
Cartierul Lenin
Capitolul 12
- Acesta-i Cartierul V.I. Lenin? – întreabă doamna.

- Da, acesta-i – i se răspunde.
În stânga, două blocuri. În dreapta, tot două. Și-n față, unul, care
le închide.
Toate, cu patru niveluri. Noi. Abia au fost date în folosință.
Geamuri mai mici ca de obicei și balcoane lipsă.
Dintr-o privire, doamna înțelege că toate-s confort redus.
„Confort 2 nu pot fi – își zice. Cred că-s 3 sau 4.”
Despre cel din față are dubii; crede că-i 5. Se va convinge după ce
va intra – este blocul pe care îl caută: cineva a scris cu cretă colorată
lângă ușa de intrare: D1. Ea caută adresa: V.I. Lenin, D1, garsoniera 93.
Este sigură că-i un bloc de garsoniere: patru etaje, cinci niveluri a câte
20 de garsoniere pe nivel; 10 de o parte; 10, de cealaltă – scara de acces,
la mijloc.
Începe să urce. După etajul doi, vede în fața sa o femeie cu un
copil mic în brațe. Se retrage câteva trepte, până la odihna scării; nu
crede că ar fi încăput pe lângă mama cu copilul. Deja a observat că
poala pardesiului său bej, foarte scump, abia cumpărat zilele trecute,
când a cutreierat magazinele din Madrid, s-a murdărit de var în partea
stângă.
Nici o reacție. Urcă mai departe cu stoicism. Este sigură că 93 se
află la ultimul etaj. „În partea dreaptă” – își zice când ajunge la etajul 4.
Deschide ușa cu geam de sticlă ordinară, de sus până jos. În
stânga, prima ușă duce la două cabine de duș – unul deja se aude cum
curge tot timpul – și două cabine de veceu; se simte miros de var
clorurat.
Ușa următoare are numărul 91. Urmează trei ferestre care au
vederea spre careul dintre blocuri, apoi încă două uși: 92 și, pe colț, 93.
Fereastra din capătul holului are vederea spre grădina de zarzavat
a unui lipovean. Își dă seama după hainele celor care stau aplecați și pun
117
răsaduri. O grădină în pantă, până aproape de primii brazi din pădurea

de pe muntele învecinat. „Foarte bine! Să respectăm indicațiile
tovarășului: să fructificăm fiecare palmă de pământ – esența agriculturii
noastre moderne”, își zice cu mândrie.
Pe partea cealaltă a holului a numărat 7 uși. Își surâde – 7 și cu 3,
10; exact cum a socotit ea dintr-o privire; „confort 5, proiect stas,
aprobat în urmă cu 3 ani”.
Ultimele două garsoniere, cele de pe colț, 92 și 93, ca de altfel și
cele de sub ele de la etajele 1-3, la fel ca celelalte două din colțul
simetric al fiecărui etaj, știe că au câte un balcon de maximum jumătate
de metru pătrat – tuturor le-a plăcut proiectul; „să dăm tineretului nostru
muncitor locuințe de calitate”, ar fi zis atunci. Acum... Pentru prima dată
în viață, se rușinează pentru meseria sa – „oricum, eu n-am avut de-a
face cu construcțiile civile; doar mi s-a cerut părerea”, își scutură ea
capul frumos buclat, considerând că-i absolvită de orice reproș.
Încetinește pasul în fața ușii cu numărul 92 – Ing. Puiu
Călărășanu, citește ea plăcuța scrisă la pantograf.
Simte că i s-au înmuiat genunchii. Mai are de făcut un pas până în
fața ușii cu numărul 93 – „și dacă nu-i a lui?!”
Emoții ca acum a mai avut doar când a fost chemată imperativ la
tovarășul. Niciodată nu i s-a spus să aducă și vreo lucrare – se știa tot ce
lucrase; dimineața, la prima oră, superiorii erau informați.
În sfârșit, face pasul: numărul 93 – Fizician Mihai Vlădeanu. Tot
la pantograf – „doar uzinele mari au așa ceva”. O bucurie stranie îi
încălzește întregul corp – l-a găsit! L-a găsit pe Mihai Vlădeanu.
„Oare îmi stă bine pardesiul? Dar cordonul? O fi prea strâns? S-o
fi dus vreun fir la ciorapi? Eșarfa știu că-mi stă bine la gât – am văzut-o
în geamul ușii. Pantofii sunt murdari de noroi, dar va înțelege – șantier
peste tot; se dărâmă case, gropi pentru fundații, șanțuri pentru conducte,
podețe din scânduri șubrede...”
Nu mai știe ce-i va spune – „important e c-am ajuns! Bună ziua,
domnule fizician! Așa scrie pe ușa ta, fizician. Și Mihai Vlădeanu. Dar
ne-ai lăsat să-ți spunem Valeriu. Val, Valeriu... de ce?!”
Bate ușor la ușă. Nimic.
Simte că are palpitații – „la naiba! Mai ceva ca-n Paris... iar
acolo, în plin război, era vorba de viață și de moarte; eu eram ne... ne
ce?! Netrecută prin viață, e mai corect!” Are palpitații mai mari.
- Bateți mai tare, doamnă. După-amiaza, când vine de la uzină, se
culcă.
118
I-a vorbit un bărbat la vreo 40-45 de ani, înainte de a intra în

camera cu numărul 99, penultima ușă.
S-a mai liniștit. Un bărbat de vârsta ei – sobru, discret.
Bate din nou. Mai cu putere. Nimic, nici un semn.
Așteaptă, apoi bate. Puțin mai tare.
- Nu a venit de la uzină, doamnă – aude lângă ea.
Din camera 92 a ieșit un tânăr care continuă să-i vorbească în
timp ce răsucește cheia de mai multe ori, până constată că ușa s-a
încuiat.
- Așteptați-l, că sosește mai târziu. El urcă de obicei în cursele
care pleacă de la poarta centrală. Alea, întotdeauna, stau la barieră, până
trece trenul cu navetiști.
Un brunet înalt, ținută atletică, îmbrăcat într-un pulover lejer,
anume să-i pună în evidență umerii; gura senzuală, cu buze cărnoase,
dar nu dizgrațioase, și ochii – „oh, ochii!”, are o reacție neplăcută
doamna – par s-o fi dezbrăcat dintr-o singură privire plimbată de sus, de
la buclele părului, până jos, la pantofii murdari de noroi. Surâsul lui
discret naște în femeie dorința de a-i da cu poșeta în cap. „Norocul lui că
a plecat la timp spre ieșire.”
Face un pas și se sprijină de pervazul ferestrei din capătul holului.
Jos, în grădina de zarzavat, bătrânul lipovean și soția sa continuă să
planteze răsaduri în șanțurile făcute cu sapa.
În spatele ei se aud uși descuiate, deschise, apoi doar închise – vin
de la uzină ultimii locatari.
Și din nou – o liniște stranie.
„Ce caut eu aici?!” – se întreabă doamna privind în neștire cum
cei doi bătrâni lipoveni plantează răsadurile.
Ar vrea să se întrebe dacă nu-i prea devreme, că-i abia început de
aprilie, dar în capul ei nu mai încape nici o altă întrebare; „ce caut eu
aici?!” i-a umplut mintea la refuz.
- Asta caut! – își șoptește fericită când aude scâncetul unui copil,
apoi șoapta mamei: „na-na-na...”
După cum a tăcut, gângurind o secundă-două, înțelege că-i un
bebeluș de câteva săptămâni, căruia mama i-a pus gurița pe sânul său, să
sugă. Asta o umple de o forță stranie – „trebuie să-l văd!... să-i spun... să
știe... Să știe că are un copil! Un băiat trecut de zece luni – cu ochi mari
și albaștri... ca ai lui!... Înnebunesc de plăcere când îl iau în brațe și se
uită în ochii mei – așa ar fi fost și băiatul meu de la Karl!... Și Karl avea
119
ochii mari și albaștri... Credeam că bucuria din familia Pușei va ține o

veșnicie, dar fiica mea... – sânge de francez flușturatic, leit tată-său, care
mi-a sucit gâtul într-o după-amiază într-un restaurant de pe Champs-
Élysées și m-a făcut să ne iubim ca doi nebuni într-un lift vechi, dintr-un
bloc de la începutul secolului... Fiica mea... care a înnebunit de-a
binelea; de zece luni, ia concediu medical după concediu medical, să
stea doar cu copilul și, mai nou, când vine cu copilul să doarmă la mine
– și vine tot mai des –, îmi vorbește până spre ziuă doar de Mihai... «La
vară, când țiganul meu va însoți delegația în China și Coreea, mă duc
să-l caut; am prins un fir, mămico!... tu mi l-ai sugerat; a terminat Fizica
și a primit repartiție într-o uzină chimică. Trebuie să merg la Facultatea
de Fizică, să aflu orașul.»”
Au vorbit mult, în șoaptă, ca o taină – fiica și-a deschis total
sufletul. „Înnebunesc dacă mai stau lângă țigan. Când se atinge de mine,
simt că mă violează întregul cortegiu de elefanți din Comitetul
Central...”
Doamna a certat-o. Urât. Cu glas scăzut, sub plapumă – „sigur
aveam în casă aparatură de ascultare!” „Tămâia mamei voastre de idioți,
în frunte cu țiganul Armoniu!”, a strigat tânăra din răsputeri, apoi s-a
dus să-și ia copilul în brațe și să-i dea piept, că începuse să plângă.
„Ajută-mă, mămico, te implor! – i-a șoptit când i s-a alăturat. Eu nu-s ca
tine, frigidă. Și nici nu vreau să ajung la vârsta ta fără să existe... măcar
din când în când... Cum poți sta așa, mămico?! O femeie frumoasă și
plină de viață ca tine... Americanii spun că...” „O spun drogații lor, care
vor numai sex. Tot ce au mai rău ne trimit și nouă” – s-a înfuriat
doamna și a fugit înapoi sub plapumă. Când s-a simțit luată în brațe de
fiică, a mimat trezirea din somn. „Ce-i? Să-l mai legăn eu?” „Nu, a
adormit, micuțul de el. Mergi cu mine să-l căutăm pe Mihai?” „De ce?”
– a întrebat-o scurt, ca un ordin. „Să-i spun doar atât, c-am fost o
proastă. Trebuia să fug din camera de hotel când l-am văzut pe țigan
intrând... Să fug, în loc să-l fi întâmpinat... Ce m-o fi apucat?!” „Atâția
ani de căsnicie, scumpetea mamei... Hai, dormi!” – a încercat s-o
liniștească. „O, de-aș fi știut că-i port copilul!...”
Doamnei i s-a făcut milă – fiica ei se întorsese cu fața spre
marginea patului și plângea. De-atunci, plânge în fiecare noapte: „Tu,
mămico, nu-ți dai seama că nu-l pot ține în brațe pe Tin fără să-mi
amintesc de Mihai?!...” „De ce nu-l compari, de ce nu pui pe-o hârtie, pe
două coloane...?” „Oribil, mămico, oribil! – i-a strigat fiica. Parisul și
120
Rezistența au ucis în tine totul – o simt! La soțul meu pot scrie două
pagini, sau trei, sau patru – numai avantaje, începând cu sexul, dacă asta
te interesează s-o știi. La Mihai, un rând, și mi-e de-ajuns. Măcar să știe
savantul meu blajin, lupul flămând și brațul tandru pe care aș vrea să
mai dorm, să știe că i-am făcut, cum a zis străbunica, pe paie de ovăz,
un copil frumos și sănătos: când râde, parcă-i un greieraș; când plânge,
miile de greieri din noaptea aceea cu lună plină. I-o datorez, mămico! Îl
vreau din nou! El va hotărî pentru cât timp: cinci minute, doar să ne
privim, sau o viață, să nu ne mai săturăm unul de altul. Și-ntr-un caz, și-
n altul, jur să accept ce va hotărî el, că-mi va da putere să deschid din
nou caietul cu portative, să-mi compun piesa simfonică pentru nai și
orchestră. O port aici și aici!” – s-a lovit fiica ei cu degetul la tâmplă,
apoi în dreptul inimii, indiferentă la cele două șiruri de lacrimi curse pe
obraz, până sub buza de jos, pe bărbie.
Oprită din plimbarea sa pe holul lung, doamna mai stă locului
două-trei clipe, oftează ca o eliberare de amintirea discuțiilor, apoi
începe să patruleze, cum face în birou când vrea să ia o hotărâre; „încă o
dată, trebuie să hotărăsc eu în locul fiicei mele”.
Tocurile ei rup tăcerea holului lung și straniu, ca de închisoare.
După două-trei ture dus-întors, i se face frică – ar putea fi certată
de cei care vor să se odihnească. S-a oprit chiar la mijlocul holului. Stă o
clipă în cumpănă, după care, hotărâtă, se înalță pe vârfuri și pășește până
lângă fereastra cea mai apropiată. Instinctiv, își aprinde o țigară. În
careul dintre blocuri e-o agitație continuă – femei, în special, ies grăbite
din blocuri, pleacă pe o alee laterală și se întorc încărcate cu plase cu
ochiuri, confecționate din fire de bumbac ori de iută cu croșetul, ori cu
andreaua, pline cu cumpărături; se zăresc sticle cu lapte, pâini și
brânzeturi sau produse din carne învelite în hârtia bej-murdar, nelipsită
din magazine. Câțiva copii bat o minge de cauciuc iar doi cheflii se
întrețin la intrarea în primul bloc din dreapta, legându-se de fiecare
gospodină care trece pe lângă ei – dovadă că multe se opresc și le
adresează vorbe de ocară; se cunoaște după gesturile lor furioase.
În una din camerele din spatele său, doamna aude un aparat de
radio dat la maxim – muzică populară.
Din altă cameră – pare a fi de la bărbatul de 40-45 de ani, din
camera 99 –, o înjurătură; s-a auzit destul de bine.
Muzica este dată mai încet. În pauza dintre cântece, chicotelile
unei fete – „sigur e-o fată, că are vocea subțire, de tânără abia ieșită din
121
adolescență”, își zice doamna, stingând și a treia țigară în scrumiera

improvizată dintr-o hârtie scoasă din poșeta elegantă cu care a venit în
mână.
Minutele trec. Trec mai ușor când fumează. Fără să lase țigara
dintre index și degetul mijlociu, împinge ușor cu unghia degetului mare
mâneca stângă a pardesiului, să-și poată privi ceasul, un Doxa de damă
adus de fiica sa din turneul de acum trei ani la New York – stă aici, pe
hol, de o oră și jumătate.
La spatele ei, muzica a tăcut definitiv. Încep știrile după semnalul
de oră exactă. Vocea fetei s-a auzit mai clar – o exclamație înăbușită la
timp. Apoi, știrile date la sonoritate mai mare.
Doamna vrea să înceapă un nou pachet de Kent, dar renunță
imediat ce-i rupe ambalajul la un capăt. Bate nervoasă cu degetul
arătător în filtrul țigărilor. Și-a propus să plece, dar nu se dă urnită din
loc. Chicoteala fetei presărată cu exclamații înăbușite la timp,
acompaniate cu vagi scârțieturi ale unor arcuri de sârmă, totul acoperit
de vocea crainicului de la radio, care elogiază începutul lucrărilor de
primăvară „în harnicele noastre gospodării agricole de stat” nasc un
sentiment stenic în sufletul doamnei – nu se mai poate abține și-și
aprinde o altă țigară, retrăgându-se la geamul alăturat, mai spre ușa din
mijloc, să fie mai departe de camera aparatului de radio; „viața reală,
înălțătoare, a țării este acolo, pe ogoare, în fabrici și în institutele de
proiectare a viitorului...”
Încă nu s-a hotărât să plece. „În fond, l-am găsit. Ce-mi mai
trebuie?! N-am ce căuta în mizeria de aici! Știu ce să-i spun fiicei mele,
s-o lecuiesc de prins fluturi! Ieie-și naibii un amant tânăr și frumos, că
are atâția instrumentiști în orchestră.”
Trage câteva fumuri lungi, atentă la curtea interioară. O femeie
scoate capul pe o fereastră mai îngustă ca celelalte – „sigur e fereastra
de la bucătărie!” – și strigă la copiii care bat mingea. Copiii se supun
docili. Unul ia mingea sub braț și face semn mamei că a înțeles –
„probabil urcă la masă, apoi, la teme”. Și ceilalți băieți se împrăștie la
blocurile vecine. Printre ei, pe aleea presărată cu pietre mai mari sau mai
mici, să nu calci direct în ochiurile de apă, trece o tânără care reține
atenția tuturor – a puștanilor, care se opresc și-i admiră posteriorul,
măsurându-l cu privirea, dar mai ales a celor doi cheflii, care mai stau
încă de vorbă și-și dau coate, dar nu îndrăznesc să spună ceva; ținuta
tinerei le-a impus respect.
122
Imediat, tânăra iese din raza vizuală a doamnei – „a intrat în bloc;

o fi locuind și ea aici... O frumoasă ca ea, în mizeria asta de bloc...”
Peste câteva momente, se aud pași fermi urcând scara. Ușa de la
mijloc este deschisă, apoi închisă la fel, cu zgomot. Pașii fermi trec pe la
spatele doamnei, care nu îndrăznește să se miște; a înțepenit cu privirea
pe fereastră. Doar cu coada ochiului vede spatele unei tinere înalte
îmbrăcate într-un pardesiu verde, beretă verde așezată tinerește pe cap,
lăsând părul castaniu bogat să i se reverse pe umeri și pe spate. Picioare
lungi, fine, terminate în pantofi cu toc, fără pic de noroi pe ei, semn că a
știut să pășească atentă peste toate ochiurile de apă de pe alee. Se
oprește în fața ușii 93, bate de două ori cu discreție, așteaptă preț de 8-
10 secunde, bate din nou, cu mai multă putere, dă un răgaz de 2-3
secunde, încearcă și clanța ușii, se convinge că este încuiată, face un
gest de femeie înfuriată, se rotește pe vârfurile pantofilor ca într-o
mișcare de dans, își vântură mapa din piele purtată în mâna stângă
alături de o sacoșă din pânză rară de nailon, în care se văd ceva
cumpărături, și pornește cu același pas sigur spre ieșire, dar atentă să nu
mai facă zgomot cu tocurile, în speranța că ușa 93 se va deschide totuși
în urma sa și va fi strigată. Are o față frumoasă, cu ochii mari, verzi, un
nas drept și o gură conturată senzual de un surâs înciudat. Ochii ei nici
nu au băgat-o în seamă pe doamna rezemată de pervazul ferestrei,
întoarsă involuntar, ca un gest de curiozitate, către ea. Tânăra a deschis
și a închis ușa de la mijloc în nota aceleiași siguranțe de sine, dar, ca și
la mers, cu grija de-a nu tulbura liniștea punctată doar de accentele
tonului reporterului radio de la emisiunea Agricultura la zi.
Doamna continuă să fumeze. Din când în când, deschide
fereastra, să aerisească holul – ar crăpa de rușine să scoată capul pe ușă
mama bebelușului și s-o certe.
„Eu aș fi de-a dreptul violentă!...” – la ea în casă nu se fumează
decât pe terasă ori în curte, și nu în dreptul ferestrei copilului.
Stinge urgent țigara, împachetează scrumul și filtrele țigărilor
fumate în bucata de hârtie, pe care o duce la grupul sanitar și o aruncă
într-un veceu – i se pare curat; mult mai curat decât alte grupuri sanitare
comune, „dar același proiect meschin, de arhitect tâmpit, ori prea
obedient, că ștergi cu poala pardesiului vasul veceului și când intri, și
când ieși”. Ar vrea să se ducă la fereastra din capătul holului, să vadă
cum arată grădina bătrânilor lipoveni, dar îi este teamă – s-ar putea
întoarce tânăra de mai înainte. Și-ar da seama că și ea îl așteaptă tot pe
123
Mihai.
Stă ca paralizată cu fruntea lipită de sticla rece – afară a început
să se însereze; soarele a coborât după brazii de pe munții din jur.
„Trebuie să plec! Fiica mea, cu trecutul și prezentul ei, n-are nici
o șansă în fața unei astfel de tinere...” – o urmărește pe aceea care a
bătut mai înainte la ușa 93 cum pășește cu grație de ciută pe ultimele
pietre, înainte de a ieși în dreapta, spre aleea asfaltată de după ultimul
bloc. Nu-și poate alunga din amintire ochii verzi, privind cu calm
înainte, obrazul fin – „să-l tai cu un fir de păr” – și conturul provocator
al buzelor. „Și picioarele de doi metri. Asta le place bărbaților. Să plec
naibii de-aici!” – își zice doamna și-și închide cu zgomot poșeta în care
a lăsat să cadă la locul lui pachetul cu țigări. Tocmai acum, la spatele ei,
ușa camerei cu aparatul de radio s-a deschis cu zgomot de cheie răsucită
nervos în broască. O fată subțire, înfășurată într-un halat de doc
bleumarin, cu pantofi bărbătești scâlciați în picioarele goale, trece spre
grupul sanitar. Dintr-un buzunar, buzunar mare, de halat muncitoresc,
atârnă capătul unui furtun alb din cauciuc, terminat cu o canulă de
irigator, din ebonită neagră.
În urma fetei, pe aceeași ușă, iese un bărbat de vreo 35 de ani.
Peste câteva secunde, un altul deschide ușa și-i strigă cu o voce răgușită:
- Du-te dincolo de pod; au adus vin mai bun, la sticlă.
Doamna a încremenit. Stă un timp îndelungat lipită de geamul
rece. Aude ușa de la grupul sanitar – nici ea nu mai poate înțelege dacă a
fost doar închisă, ori numai deschisă și lăsată așa –, apoi zgomotul
pantofilor scâlciați pe mozaicul holului. Un iz înțepător de oțet trece pe
la spatele ei și se pierde dincolo de ușa care nu mai este încuiată, ci doar
împinsă cu zgomot, să stea închisă.
- Poți să te culci, că te trezim noi când trebuie să pleci la uzină –
se aude din cameră vocea răgușită.
Doamna pleacă încet, tiptil, mergând pe vârfuri, spre ușa din
centru. Observă că ușa spre jumătatea cealaltă a etajului are geam
glazurat, nu se vede nimic prin el.
După etajul doi, din starea ei de somnambulă, doamna este trezită
de vocea bărbatului oprit în fața sa, blocându-i trecerea:
- A venit Mihai?
- Poftim?! – se sperie doamna; în fața ei stă tânărul în pulover,
vecinul de la 92, care ține de mână o fată blondă, surâzătoare, lipită
toată de brațul său. A, nu, n-a venit încă – răspunde precipitată.
124
- Mă iertați! – face tânărul un gest elegant cu privirea. Trebuia să

vă fi spus: când întârzie, are itinerar fix: librărie, farmacie dacă a rămas
fără aspirine ori fiole de cofeină, cinematograf și, dacă-i marți, zi de
teatru te-ve ori sâmbătă, zi de serial te-ve, stă la subsolul teatrului, în
club, la televizor. Azi e vineri; nu știu de ce întârzie, că filmul l-am
văzut împreună ieri, iar la te-ve nu-i nimic interesant... Apropo: dacă
vreți să-l mai așteptați, poftiți la mine. Eu îmi iau doar rucsacul, că
plecăm pe munte, la o cabană. Stați, vă odihniți – trebuie să apară. Când
ieșiți, aruncați cheia pe sub ușă, că-mi descuie camera Mihai, când oi
veni, că el se pricepe.
- Nu, mulțumesc! – se precipită doamna.
- Cum doriți... Cred că-i ceva important dacă-l așteptați de trei
ore... Lăsați-i un bilet sub ușă. Eu nu-i pot transmite ceva, că plecăm
imediat; ne duce un prieten cu mașina.
- Mulțumesc, mulțumesc! – se înclină doamna, apoi se strecoară
pe lângă cei doi, să poată ieși mai repede din bloc.
Reface drumul pe care a venit, ocolind cu atenție orice ochi de
apă de la ploaia de dimineață, iese în strada paralelă cu pârâul care taie
orașul în două, trece pe podețul șubred în jumătatea cealaltă a orașului,
stropindu-se din nou când calcă pe scândura pusă peste balta de la baza
treptelor din lemn ale podețului.
În camera de hotel, aruncă poșeta cât colo, își descalță pantofii
din mers și se prăbușește pe burtă pe pat, lovind cu pumnii perna de sub
pieptul său cu o furie crescândă, până simte că o dor brațele. „Ce caut eu
aici?! – își reproșează în gând. Nici măcar...!... Nici! Nici scuza asta n-o
am, ca atunci, în apa mării – singură de atâtea zile, stresată până la
pragul sinuciderii de tăria ce mi-o impusesem să am grijă de Pușa mea;
obsesia că, fiindu-i alături, recuperează anii cât au crescut-o alții la
ferma aceea din marginea Parisului, fermieri săraci ca țăranii din satul
bunicii, că-mi era greață s-o iau în brațe când o găseam plină de noroiul
din cotețul porcilor, umplută de păduchii găinilor cu care de juca –
«blestemul țăranului acela cu cinci copii mici, mucoși și zdrențăroși toți,
veniți la tata să ceară păsuire», îmi ziceam și mă juram să mă sacrific
pentru cauza Rezistenței, dar cu bucuria în suflet că, într-o zi, marxism-
leninismul, de-a cărui justețe socială mă convinseseră participările la
întâlnirile secrete, va veni din Est peste toată Europa. Norocul meu – să-
i întâlnesc pe adevărații comuniști francezi; prima dată, întâmplător,
antrenată de colegii mai rebeli din anii superiori de la Sorbona, apoi,
125
aflând că iubitul meu de-o noapte plecase cu toată escradila spre graniță,
să bombardeze liniile inamice, era tot ce știam despre el –, am început
să caut să mă răzbun pe liniile inamice, cu pauză de un an, cât am născut
iar noii prieteni, fascinați de priceperea mea „în de toate”, mi-au găsit o
familie pentru fetița mea, familie plătită cu banii trimiși de bunica, fără
știrea lui taică-meu, omul nemților, cu care făcea afaceri. Iar eu, acum,
într-un moment de rătăcire, visând la vârtejul ucigător din apa mării, am
renunțat să mai înot, că lumea-i încă o mare zbuciumată, și mă las dusă
aiurea de val – valul unui gând de femeie nechibzuită; am venit aici,
la...”
Începe iar să dea cu pumnii în perna mică de hotel. Fug prin
amintirea sa imagini dintre cele mai bizare – niciuna din vremea tinereții
– „sunt ale vârstei; vrem, nu vrem, toate trecem, mai mult ori mai puțin,
prin asta, după caracter, noroc și împrejurări” –; o obsedează ideea că,
aici, în oraș, poate fi, într-adevăr, tânărul pe care l-a crezut savant, un
savant cufundat în lumea lui, pe care ea, femeia singură de atâtea zile,
disperată că nu mai poate trece pe la subsol să-și ia porția de viață, „mai
bolnavă decât fiica mea de păcatul nimfelor” –, dar pe ea, femeia zidită
în bronzul ei de nepătruns, n-o diagnosticase nimeni de aici, din
România, „altfel, m-ar fi împins tovarășii la periferia nu numai a
Bucureștiului, ci și a societății” –, ea, femeia aprinsă de singurătate sub
soarele torid al plajei de la Agigea îl trezise pe acel bărbat tânăr,
trăgându-i dintre paginile cărții cartonate foile pline cu formule, ca să-l
provoace, doar atât: să-l provoace, un fel de „uite, mai suntem și noi pe
aici, fii bărbat!”; pentru ca fiica ei, pe care o credea blegită de tot de
picăturile date de medic, să-l fi dorit cu ardoarea nimfei întâlnite cu un
zeu tânăr în apa mării, din care, după ore lungi de joc, ieșea ca o nouă
Veneră triumfătoare – „puțin a lipsit să sar de pe cearșaful meu și să
merg la bărbatul acela și să-i sărut mâinile «cu care mi-ai scos fiica din
depresie»...”
Restul este confuz în capul ei.
O inconștiență din care s-a văzut ruptă violent aseară, când fiica
ei i-a strigat cu disperare: „Ori îl găsesc, să mă vindec din nou ochi în
ochi cu el cinci minute, ori mă duc în centru și urc pe blocul turn.”
La ora unu – era hotărâtă.
La ziuă – plecase încoace...
...De câtva timp, intrând într-un bloc mizer, a bătut la ușa unei
garsoniere de confort 5...
126
„...de pe un etaj cu drojdia societății, pe care noi, cei din

Primăverii, considerăm că...”
I se face greață; „ce-i cu mine?! Pentru asemenea gânduri, nici să
mătur n-aș mai putea aici, în Estul în plin avânt!...” Ar vărsa, dar știe că
stomacul ei, mult prea sănătos, n-o ascultă.
- Trebuie să-mi revin! – se aude hotărându-și.
Lasă perna în pace, coboară la marginea patului, ridică receptorul
telefonului de pe noptieră și comandă un pahar cu o sută cincizeci de
grame de rom cubanez, pe care îl soarbe imediat ce chelnerul de la barul
hotelului iese din cameră mulțumit de bacșișul primit.
Ca întotdeauna, romul cubanez și jumătatea de pastilă scoasă
dintr-un cotlon al genții de voiaj îi dau o stare de bine și-i ațâță
simțurile. Când își dă seama că-i departe de București, de camera de
fugă, locul ei secret de la subsol, pe unde trece să-și ia „porția de viață”,
are un moment de panică: „Ce mă fac?!” Se aruncă iar pe pat, cu fața în
jos și strânge perna în brațe. Genunchii ei frământă pătura de pe pat,
mototolind-o, s-o poată cuprinde între coapse. Mușcă din colțul pernei
cu ciudă și se întreabă din nou: „Ce caut eu aici?!”
Nu mai poate înțelege hotărârea luată ast’ noapte – credea că nu
se va mai face ora 5, să plece la gară. Intempestiv. Fără explicații date
fiicei, care a fost trezită – „ai grijă de Tin-Tin; eu am primit un ordin de
serviciu”. A lăsat-o singură cu copilul, că ginerele e plecat la Timișoara;
menajera le vine abia pe la prânz.
În tren a stat doar cu ochii închiși, visând la baia din mare, în
vecinătatea vârtejului periculos – n-a mai făcut-o niciodată. Nu știe dacă
de rușine sau, pur și simplu, n-a simțit nevoia. Ar fi vrut să recheme
amintirea dureroasă a spitalului din suburbia Parisului, dar în amintire
vedea doar ochii tânărului care a tras-o de pe marginea vârtejului iar pe
fese avea impresia c-o ardea amintirea atingerii palmelor lui, în timp ce
ea, ridicându-și picioarele cu genunchii îndoiți la piept, se simțise
răscolită ca niciodată... Tot drumul – până a coborât din tren.
Acum îi pare rău. Șederea pe holul de la etajul 4 a născut în ea un
sentiment ciudat: greață și invidie. Mersul pantofilor scâlciați, târâți pe
mozaicul holului și pasul sigur al pantofilor cu toc purtați de picioarele
de doi metri...
- Unde-i greața și unde-i invidia? – se întreabă cu glasul stins de
dinții încleștați în colțul pernei.
„Să-mi fie greață de siguranța de sine a tinerei care știe ce vrea de
127
la viață în schimbul frumuseții sale?!...”

Țipetele înăbușite la timp ale acelei copile, dintre cântecele
populare de la radio o obsedează – „aveau în ele atâta plăcere!...” Și-ar
coborî palma pe genunchi, apoi, încet, într-o alinare probată de atâtea
ori, s-o lase să-i lunece în sus, pe coapse... Și jocul pe care îl face de
atâta timp în intimitate – jocul învățat de la vecina de pat la pensionul
din Berlin. „Păcat că-n final, n-are cine-mi săruta mâna, pentru ca apoi
să-mi sugă vârful degetelor... – perversul!” Medicamentele date de
medicul din Paris le-a aruncat – o blegeau prea tare; „tot camera de
fugă… Măcar rămân întreagă la cap, îmi pot îndeplini corect sarcinile de
serviciu… Cine ce are cu intimitatea mea?! Importanța mea este aceea
socială, că politică… m-am amăgit de pomană când m-am întors în
România. Dar e mai bine așa! Altfel, poate eram și eu executată,
împușcată, ca Pătrășcanu, ca...”
Sare din pat înfuriată – „nu-s în toate mințile! O știu și totuși am
comandat un pahar mare cu rom cubanez... am luat și pastila... Ce caut
eu aici?! – puteam să aștept plecarea lui în China și Coreea, să-mi fi
însoțit fiica, să vină, să și-l ia, să nu-mi înnebunească iar. Îl are de
crescut pe Constantin, minunatul meu nepot Tin-Tin – primele cuvinte
pe care le-a gângurit zilele trecute”. De dragul copilului, doamna și-ar
da și viața – prea puțin îi pasă de castitatea fiicei sale – „mai jos decât
mine nu poate coborî...” La întoarcerea de la Agigea, când medicul
Octavian Ieniștea i-a făcut semn să mai rămână doar ei doi în cabinet și
a întrebat-o „ce s-a întâmplat cu ea de-i mai sănătoasă decât oricare
tânără foarte sănătoasă?!”, i-a surâs complice, șoptindu-i: „A respectat
întocmai indicațiile tale terapeutice, doctore” și, sărutându-l pe obraz, i-
a strecurat plicul cu câteva bancnote: „Să nu cumva să îndrăznești!” – i-
a strigat când mâna medicului s-a întins să-i returneze plicul.
Începe prin a-și curăța pantofii de noroi.
Se uită lung în oglinda din baie – „oricum, chicoteala acelei tinere
și exclamațiile ei înăbușite la timp nu-mi pot produce decât invidie...”
Și-a amintit din nou baia în mare, cu vârtejul din apropiere... „și
regretul tainic al meu, nerecunoscut decât în clipe ca acestea, că nu l-am
lăsat să termine și el – orgoliul femeii care se vrea iubită: l-am avut!
Oooo, dacă aș fi avut și eu norocul să rămân grea!... că eram în perioada
fertilă...”
Aruncă pantofii prin ușa deschisă a băii; un pantof a lovit paharul
gol de pe măsuța de sub oglinda din cameră.
128
„Meritai spart!” – spune paharului lovit, cu urme de rom pe el,

apoi se privește în oglinda din cameră: „...frigidă ca tine” – vorbele
fiicei o indispun. Amintirea chicotelii acelei copile o obsedează. „Vreau
să ajung mai repede acasă!... N-am să mai urc în cameră; doar mă
conving că Tin-Tin și mama lui dorm la mine iar el s-a întors de la
Timișoara. Cobor la subsol, intru în camera de fugă, îl atenționez că-l
aștept și mă întorc peste o oră-două... Pe ginere nu vreau să-l am; să-l
păstrez, nici atât!, doar să-mi potolească foamea – m-aș spânzura să
rămân gravidă cu el!”
Nici nu știe când ajunge în holul hotelului. Respectul și deferența
celor din jur îi dau un sentiment de răceală – „parcă-s o statuie vie”.
Uită orice gând, mai ales coborârea la subsol – „ar fi groaznic să
se afle! – tovarășa Aimée și ginerele...”
O doare capul – „și totuși, cred că Armoniu a prins un fir; altfel,
nu s-ar fi lăudat ginerelui meu, la un pahar, că știe toate intimitățile din
casele demnitarilor”.
Nu-i vine a crede – „țiganii, între ei, se mai și laudă...”
Oftează: „Bărbați tineri... Doar la astea li-e gândul...”
Își vede de drum – „nu m-am trădat în Paris; voi rezista și acum!”
– își hotărăște, pornind spre gară. Ținută dreaptă, privirea înainte, pași
fermi. Geanta mică de voiaj, cumpărată de la Milano, în dreapta –
poșeta, tot din Milano, în stânga. Până la trenul de seară mai are timp
destul. Spre ziuă, pe la ora 3, va fi în București. Cunoaște drumul spre
gară. Îi place. Oraș de munte – se simte aerul tare. Și calmul oamenilor
care se plimbă prin parcul central. „Dacă-l găseam, mi-ar fi plăcut să ies
cu el aici, la o plimbare... să-i pot vorbi de copil... Trebuie să știe!”
În fața teatrului grăbește pasul – se teme că ar putea intra pe ușa
centrală, rămasă deschisă după pauza dintre cele două acte ale
spectacolului cu Britanicus – afișe mari, sugestive, peste tot –, ar intra și
ar întreba plasatoarea zărită prin geamurile mari de la parter cum poate
ajunge la clubul teatrului, unde este televizorul.
Mai la vale de Poștă îi pare rău că nu a intrat. Scutură brațul stâng
să i se ridice mâneca pardesiului și privește ceasul: încă o oră și un sfert.
Se întoarce brusc, militărește. Pași hotărâți, grăbiți. Doar că în
fața Poștei cotește la stânga: patru pași mari, apăsați și împinge ușa grea,
metalică.
- O convorbire urgentă cu Bucureștiul.
Operatoarea ia hârtia pe care i s-a scris numărul și-i face semn
129
doamnei să intre în cabina 3.

Acasă, totul e-n ordine – „Tin-Tin al nostru a vrut să stea mai
mult în cadă, să se joace cu broscuțele de cauciuc. Acum doarme
profund. S-a uitat mereu după tine, dar nu a mai plâns”.
Tot drumul până la gară, doamna surâde – „cum să plângă?! Doar
îi caut tatăl...”
- Un bilet clasa întâi, București...
Salariata de la casa de bilete se ceartă la telefon cu cineva. Cearta
pare să se întețească. Doamna bate ușor cu degetul în geam.
- O clipă, doamnă, că trenul nici n-a tras la peron – îi aruncă o
privire înfuriată casierița, o femeie frumoasă, cu o față albă, ochii
albaștri, scânteietori și buze conturate plăcut de rujul sidefat, dezgolind
dantura strălucitoare, cu un premolar îmbrăcat în aur, ce pare sceptrul
arătat amenințător soțului care nu înțelege că are de pregătit și pachetele
cu mâncare pentru a doua zi, la școală, copiilor.
- Puteați să vă certați soțul acasă – îi hotărăște doamna,
împingând prin golul ferestrei bancnota de 100 de lei.
- Ei, da, că la dumneavoastră, în București, o fi curgând numai
lapte și miere între soți... – surâde jovială casierița. Cum să fie locul? La
geam, la ușă, la mijloc?
- Indiferent. Și te rog să fii cuviincioasă, tovarășo! – îi hotărăște
doamna.
- După repriza cu soțul, care nu părea prea beat, nu pot fi decât
amabilă. Singură în compartiment e bine? Poate vreți să vă odihniți... De
când ministrul adjunct de la Transporturi e de la noi din județ, avem
vagoane noi, confortabile și curate. Cele de-a-ntâia au niște scaune moi,
rabatabile!... Poftiți biletul și restul. Sper că v-a trecut supărarea.
- Oricum, dacă zici că ministru-i de-aici din județ, nu te mai
reclam.
- Ba să mă reclamați, poate-mi aprobă el plecarea ca librăreasă,
muncă numai de zi, până-mi văd copiii mai mari, dau-ar dracul în
cârciumi, că s-a umplut orașul de ele, de când a venit industria chimică
peste noi.
- Dă-mi odată biletul, tovarășa, că m-ai năucit cu vorba dumitale.
- E sub rest, tovarășa. Iar dacă ții să mă reclami, Varvara mă
cheamă; Varvara Apostoleanu, ca pe ministru, că socrul meu e văr bun
cu tatăl ministrului. Mereu se ceartă, au și proces pe rol. De la un cireș.
A crescut în grădina unuia, da’ ține umbră grădinii celuilalt; îi umbrește
130
jumate din lotul de folosință...

Doamna caută biletul între banii dați rest, îl cercetează să fie în
ordine și, înainte de a ieși pe peron, mai aruncă o privire casieriței –
„frumoasă femeie! Are un farmec aparte. Păcat că are gura mare”.
- Rea de gură – spune cu glas tare, ca un ecou de demult al
vorbelor bunicii sale, care obișnuia să se scuze în fața musafirilor, când
vorbea prea mult: „Așa suntem noi, moldovencele, rele de gură.”
Doamna se plimbă pe peron. Puțină lume; doar câțiva călători
tăcuți, cufundați în gândurile lor.
Dintr-un difuzor agățat undeva sub streașina gării, printre
cuiburile de rândunică încă nelocuite, răsună acordurile melodiei A
plecat un tren din gară, apoi anunțul că rapidul de București, cu plecare
la ora 21, va fi garat și va pleca de la linia unu.
„Și cu el, iubirea mea”, oftează doamna surâzându-și, privind în
lungul liniei ferate spre București, ce pare nesfârșită. În mintea sa, pata
de cer senin din zare, ultim semn al zilei ce se stinge, pare privirea
copilului de surâsul căruia nu se mai satură și cu care adoarme adesea în
brațe, cuibăriți amândoi în pernele pufoase, pe patul exagerat de lat, pat
în care n-a dormit nici un bărbat vreodată.
„Și dacă nu-i al lui?!”
„Și dacă cel din garsoniera 93 nu-i cel din apă?!...”
Se cutremură. Cel din apă... și cel care le-a însoțit la restaurant,
apoi în camera de hotel are contur neclar în amintirea sa. Iar privirea
celui căruia i-a șoptit perversule! o arde încă undeva, în coșul pieptului
– n-a înțeles ce-ar fi vrut de la ea: să-i dea de înțeles că a auzit-o cum
se...?... să-i reamintească de poziția ei în brațele lui în apă?... să-i ceară
sau să-i propună ceva?...
Este ultima privire a celui pe care l-a căutat. Și-l mai amintește
dimineața când a plecat singură la plajă: dormea cu fața în sus, brațul
drept peste ochi, cum dorm țăranii la câmp, brațul stâng pe după umerii
goi ai tinerei care-și culcase obrazul drept pe pieptul său și-și întinsese
mâna stângă peste bustul lui, parcă să nu-l piardă – „nu-mi recunosc
fiica! Doamne, când a crescut, devenind atât de femeie?!” –, amândoi
înfășurați până la piept într-un cearșaf care ar fi fost cândva și curat și
călcat impecabil, ca toată lenjeria din acel hotel de lux.
Fiica ei – tânăra care a plecat spre vârtejul din mare blestemându-
și viața și s-a întors, după aproape două ore, tăcută, pășind maiestuoasă
pe nisipul fierbinte, ca să se întindă la locul ei, în cortul de lângă
131
cazemată, cu aerul reginei întoarse victorioase din luptă, dar încă plină
de putere să mai ajungă fără șovăire la tronul în care, ca niciodată, să se
odihnească într-o liniște deplină...
Fiica ei – o cu totul alta, aducând puțin cu tânăra din urmă cu
peste 10 ani, întoarsă de pe litoral, din tabăra Comitetului Central, o
adevărată prințesă; plecase o puștoaică zvăpăiată și revenise o domniță
asumându-și cu mândrie tinerețea. Se trezise mama unei tinere pe care o
privea fascinată, dar și cu un germene de gelozie – sentiment asumat
doar de femeile foarte inteligente, al căror simț extrasenzorial nu le
înșală niciodată. La doar 7-8 luni, frumoasa ei fiică, încă minoră, intrase
deja în luna a doua. Și cu cine?! Cu aghiotantul ei... „Mi-a trebuit
abilitate și spirit de sacrificiu cât tot ceea ce cheltuisem de-a lungul
vieții, ca să ies din impas” – și a ieșit!
Acum, fiica ei, departe de-a mai cădea în depresie ca atunci când
el, „tânărul chipeș venit cândva din Ferentari” le-a părăsit, ieșind
trântind ușa în urma sa, fiica sa, mai stăpână ca oricând pe sine, că a
trezit admirația medicului Ieniștea, este înrobită de o mare dorință: să-l
reîntâlnesc pe cel cu care, „în două-trei zile, mămico, am trăit mai mult
și mai frumos decât toată tinerețea!” – i-a șoptit de mai multe ori
noaptea, când era ahtiată să trăiască momentele de care alții au parte în
copilărie, când dorm lângă mamă, nu și ea, care fusese dată unor
fermieri din marginea Parisului, Parisul ocupat de nemți, în care mama
ei „se sacrifica”.
Adesea, doamnei îi este groază să vorbească de lupta ei în
Rezistență, chit că de pieptul ei atârnă două medalii, de valoarea cărora
ține cont chiar și cel mai puternic om din România, dovadă că-n mai ’68
ea a fost printre cei din delegația lui De Gaulle în România.
„Singură eu, nu știu prea bine ce-i cu mine... Umblu după...
Umblu speriată de iluzia fiicei mele că se duce în centru, să urce pe
blocul turn...” – și nu-și mai continuă gândul.
Iar după numai o clipă, se întreabă: „Și dacă, totuși, Mihai
Vlădeanu din garsoniera 93 nu-i unul și același cu tânărul elegant, tăcut,
dar fermecător din după-amiaza dimineții cu ploaie furtunoasă de
vară?!... Aș veni cu fiica mea degeaba încoace.”
Când își amintește muzica dată la maxim, zgomotele de pe etaj,
grupul sanitar comun mirosind a var clorurat și copila cu pantofii
scâlciați, „mai obosită decât mine când ies din camera de fugă”,
răspunsul ei este unul categoric: „Nu! Nu pot să accept! Să accept că
132
acel tânăr ar fi în stare să stea într-un asemenea...”

Continuă să se plimbe nervoasă pe peronul gării, privind cum se
apropie de undeva, din întunericul dinspre munte, locomotiva cu abur,
pufăind molcom, să aducă pe linia întâia vagoanele pentru rapidul de
București.
„...Și picioarele de doi metri?!” – tresare doamna, renunțând să
mai urce în vagonul de clasa întâia. Tânăra aceea frumoasă, elegantă,
sigură pe sine... – la amintirea aceasta, răspunsul ei este „da!, aceea-i pe
măsura acelui tânăr...” Apoi, sentimentul geloziei crește în ea o hotărâre
fermă, iscată din furie: „Măcar să știe că are un copil! Frumos și
sănătos! Și mai există mama copilului, care nu se gândește decât la el. O
exaltată care vrea să-l viziteze în iunie, să renunțe la tot...”
Privește cu interes fațada gării frumos luminată de tuburile cu
neon.
„...pentru ce?!” – o cutremură întrebarea crucială, pentru
răspunsul căreia s-a hotărât astă noapte să plece încoace: „Trebuie să
aflu ce-o așteaptă aici pe Pușa mea!...” – așa că, pentru acest răspuns, a
plecat la drum. A văzut însemnul camerei de bagaje în stânga casei de
bilete. Se grăbește să-și predea geanta de voiaj, apoi iese în pas alert din
gară – știe că mai are un accelerat după miezul nopții – „acela are și
vagoane de dormit”, se consolează în drum spre centru.
„Și dacă...?!...” – se oprește, fulgerată de un gând bizar.
„Exclus să pot rămâne la el până dimineață!... Chiar dacă el s-ar
duce să doarmă în camera vecinului, la 92...”
I se pare înjositor chiar și numai că a putut să se gândească la așa
ceva – „e tatăl nepotului meu! Trebuie să uit definitiv că-n apa mării,
înainte de-a mă îneca apa sărată a crestei valului spart de noi...”
Nu se vede rămânând peste noapte în camera cu numărul 93 –
„indiferent cât de elegant ar putea fi mobilată camera de 6-7 metri
pătrați. Căci dacă acolo locuiește cel pe care îl caut, tânărul atât de
elegant îmbrăcat, ca un neamț din RFG venit în concediu, și atât de... de
manierat în comportare, chiar și pe plajă, sigur și-a amenajat un interior
pe măsură, altfel n-ar fi fost căutat de tânăra aceea stilată, cu ochii
verzi...”
Amintirea tinerei „cu picioarele de doi metri” o întărâtă: „Ce, eu
îs mai prejos?!” – stă ea o clipă în dreptul ferestrei slab luminate a
Farmaciei 13 și se admiră: numai puloverul ei din mohair alb, cumpărat
din magazinele La Fayette din Paris, toamna trecută, când a avut o
133
întâlnire cu comuniștii francezi și spanioli, foști combatanți în

Rezistență, a costat-o mai mult decât tot ce purta „lungana aceea, de doi
metri. Unde n-ar da dracul s-o găsesc la el în cameră!... «Ieși afară,
frumoaso! – i-aș ține ușa deschisă. Tânărul cu care te-ai culcat, sau
urmează s-o faci – zău că nu mă interesează! – este logodit deja de doi
ani, din august ’69. Cu fiica mea. Are și un copil.» Așa i-aș zice. Ton
sobru, gesturi elegante, dar ferme – să înțeleagă că nu am venit cu
gânduri războinice. «Și să nu-l acuzi de nimic, te rog, pe Mihai! – i-aș
șopti când ar trece pe lângă mine. Noi – eu și fiica mea – am dispărut
într-o zi, lăsându-l cu ochii în soare. Acum, că are un copil, vreau doar
să știe. Și n-am venit, după cutuma pământului, să-i cerem – horribile
dictu1 – pensie alimentară, ci doar să știe și, poate vreodată,
descoperindu-și vreo tară genetică, să ne informeze la timp, că de plătit
„pensie alimentară” a plătit deja cu vârf și îndesat! Nouă, mie și fiicei
mele, nu ne rămâne decât să-i înapoiem surplusul sub forma
recunoștinței unui zâmbet senin, care excede plăcerea carnală. Și,
frumoasă cum te crezi, dar și pentru că ești tânără, iar tinerețea este mai
degrabă o trufie decât o valoare, să ții minte un adevăr ce-l vei simți
abia începând de pe la vârsta mea: «esența sexului nu-i plăcerea, atât de
efemeră, asemeni unui tratament ambulatoriu, ci sunt copii, care fac să
ne simțim eterni.» Și-am s-o las să iasă din cameră; eventual, o să-i
strâng mâna.”
Hotărârea asta umple sufletul doamnei. Pasul ei devine mai ferm,
dar tot elegant și ținuta mândră, maiestuoasă.
Până la podețul de peste pârâul care taie orașul în două, se umple
de drag pentru cel pe care îl va reîntâlni în curând. Nu crede că-l va
îmbrățișa când se vor revedea – „sunt totuși mama tinerei cu care are un
copil; într-un cuvânt, mama soacră, dar...”
Se oprește și-și aprinde o țigară. Noaptea, într-un oraș străin, i se
pare o joacă – „față de nopțile din Parisul ocupat de trupele germane,
când nici nu împlinisem 20 de ani, până a-l cunoaște pe Karl...”
Stă pe malul pârâului, rezemată de trunchiul unei sălcii pletoase și
fumează. Fumează privind în neștire apa învolburată venind dinspre
munte. Un om, căzut în acest șuvoi, ar fi ucis în câteva minute.
„Și dacă, la el în cameră, este totuși tânăra aceea cu picioarele de
doi metri?!”
1
Groaznic de spus (lat.)
134
Își aprinde încă o țigară. Apa a crescut și crește văzând cu ochii;

în curând va trece chiar pe sub podeț.
- S-a rupt stăvilarul iazului de la Brădet – aude vocea unui bărbat.
Ne încumetăm?
- Hai mai la deal, pe podul mare. De ce să ne forțăm norocul?, pe
care nici nu-l avem...
Cei doi își văd de drum. Unul are o geacă din piele – e înalt,
subțire și-i stă foarte bine, „ca un motociclist american ieșit la plimbare
pe jos”. Celălalt, potrivit de statură, e îmbrăcat într-un pardesiu gri-
închis, din acelea moderne și ieftine, pe burete, ține mâna stângă în
buzunar iar cu dreapta duce servieta neagră de vinil. Are un mers ușor
legănat, de om obosit.
„De ce să ne forțăm norocul?, pe care nici nu-l avem...” pare s-o
frământe pe doamna rezemată de trunchiul salciei cu scoarța crăpată de
bătrânețe; o frământă și nu înțelege de ce. Amintirea Parisului o doare
din ce în ce mai tare, „pe măsură ce îmbătrânesc; uneori tresar prin
somn; odată m-am repezit în bucătărie, să controlez gazul – mă așteptam
să explodeze...”
Oftează. Oftează profund. Parcă nu se mai satură să-și umple
plămânii cu aerul curat adus de vântul venit dinspre brazii din apropiere.
Ar vrea să urce pe podeț, „să-mi încerc norocul”, „dar nu! – își
hotărăște. Trebuie să mai bat o dată la ușa 93, să mă conving că-i cel
care nu m-a lăsat să încerc vârtejul – cel care, cu numai câteva clipe
înainte, mă umilise: între mine, care mă credeam o nimfă în fața
satirului trezit (și la propriu, și la figurat – o, și-ncă ce figurat!...) și foile
acelea pline cu formule, alesese foile, trântindu-se la loc pe burtă, într-o
indiferență ce mă făcuse să-mi încerc norocul într-un vârtej la care visez
tot mai des când privesc adânc în sufletul meu, cum am privit astă
noapte, când am sărit din pat, să vin încoace...”
Parcă se simte trasă cu putere de braț și i se face rușine – gândul
ei se aruncă vertiginos către spitalul din periferia Parisului, unde a
aruncat din ea copilul lui Karl... Și nu mai poate gândi nimic. „Am
rechemat radiera oricărui sentiment” – o încântă termenul găsit amintirii
care o doare profund: radiera oricărui sentiment.
Privește doar apa învolburată. O vede atingând un maxim,
purtând gunoaie și capete de lemn, crescând mereu, până ajunge să
atingă podețul, pentru ca imediat să scadă simțitor.
Totul, preț de trei țigări.
135
„De ce frumoasa aceea cu picioarele de atletă, și nu vreuna

culeasă de prin bar, ori vreo muncitoare din uzină?!... Ca tânăra
mirosind a oțet...”
Stinge țigara a patra nervoasă, frecând-o de trunchiul scorțos al
salciei bătrâne.
„În fond, toți putem avea păcatele noastre...” – își zice cu durere
și pornește înapoi spre gară.
„Ce, eu sunt mai brează?! În special, drumurile mele pe la subsol
– blestematul de rom cubanez care-mi dă curaj!... Ce femeie o fi picat
mai jos decât mine?!” – se întreabă cu durere când se așează pe prima
bancă din parcul de lângă teatru întâlnită în cale.
Cu un gest reflex, a și scos pachetul de țigări, i-a dat un bobârnac
să iasă câteva filtre în afară, trage o țigară și și-o aprinde. La a treia
țigară, fumată încet, cu reală plăcere, își spune cu tristețe:
„Nu-s eu cea mai îndreptățită să ridic prima piatra1” – și continuă
să fumeze, întrebându-se din nou: „Ce caut eu aici?!...”
Capitolul 13
Nu-și poate răspunde nici măcar când ajunge lângă podețul de

peste pârâul care taie orașul în două – centrul și periferia.
„Cum să-mi las fiica să coboare din Cartierul Primăverii, din vila
ei de lux, cu vecini în Comitetul Central, într-un bloc de confort 5, de la
periferia unui oraș amărât de provincie?!”
Se oprește la mijlocul podețului, sprijinită de balustrada din lemn
de brad și-și aprinde o altă țigară. Sub ea, chiar la mijlocul albiei, curge
domol un fir de apă.
„Trebuia să am curajul atunci – poate sub greutatea mea și sub
loviturile cioatelor aduse de șuvoi...”
Aruncă jumătatea nefumată a țigării în apă.
1
Aluzie la pilda din Evanghelia lui Ioan, când ucenicii L-au întrebat pe Iisus
dacă femeia prinsă săvârșind preacurvia trebuie ucisă cu păietre, cum poruncise
Moise în Lege: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în
ea” – le-a răspuns Iisus.
136
„...aș fi scăpat de toate...”

Îi este groază de clipa când fiica ei va afla de drumurile ei la
subsolul vilei – șederea de câteva minute, uneori și peste o oră, în
camera de fugă, „și cu cine?! Cu soțul ei... convins de mine s-o ia, deși
biata mea Pușa mi-a plâns o noapte întreagă, implorându-mă s-o las să
facă întrerupere, dar eu gândisem… în perspectivă – ce blestemăție!”
Aprinde o altă țigară. Tăria fumului îi dă o stare de bine. Poate
gândi iarăși la cel din camera 93, „că n-am să numesc garsonieră o
celulă de confort 5!... Măcar de data aceasta să-mi ajut fiica… Am să-i
spun ce mândrețe de fată are acum tatăl lui Tin-Tin, s-o lecuiesc de
fluturi!” Și iar îi apare în gând fata cu bereta aceea verde atât de
elegantă. Un diavol pare să sape în sufletul ei. „Ce-ar fi să-i găsesc
împreună?! «Pușa îmi povestește mereu ce grozav sărutai. Cum facem?,
că-mi ești dator. Știi ce vreau să-ți spun; nici măcar pe obraz nu m-ai
sărutat. Cum facem? De față cu ea, sau așteptăm să se îmbrace și să
plece?»” Se cutremură cât de cinică poate fi. Aruncă iar țigara în apă.
De data aceasta, consumată până lângă filtru. A mai avut un rest; un rest
cumpărat pe Cheiul Senei, apoi bine dosit… Cânepă... Cânepă nebună...
Un rest din proviziile aduse din delegațiile sale. Nu-i mai pasă de nimic.
Se simte mai în putere, ca după două pahare de rom cubanez – „drogul
meu. Iar de la hipioții americani știu că drogații pretind să li se ierte
multe...”
Trăiește un sentiment vechi – ea, în centrul Universului. Știe c-o
va întâmpina un bărbat tânăr abia ridicat din pat, poate ușor somnoros,
îmbrăcat într-o pijama elegantă, stând ca turnată pe el. Parcă-i și simte
palmele atingându-i mijlocul, până prind între degete capetele
cordonului. O simplă mișcare și părțile pardesiului – „atât de scump, cu
eticheta Galeriile Toledo încă netăiată” – se vor desface, să și-l lase să-i
cadă pe covorul de sub picioare. Covor gros și moale... „Nu, nu pe covor
de prima dată!” Se va retrage un pas, până va atinge marginea canapelei.
„Să nu țipi, că-mi ridici vecinii în cap” – îi va auzi șoapta, „iar eu voi
râde. Ce să-i mai spun de copil?! Nu-mi pot lăsa fiica să coboare la
mahala. Locul ei e acolo, în Primăverii, cu vecini care ne salută
respectuos, cu plecările ei în turnee, când pot coborî fără grijă pe la
subsol, cu telefoanele ei date soțului – «că mama nu mi-a răspuns» –, să
anunțe că a ajuns cu bine, cu vecinele care mă invidiază pentru curtea
plină cu flori, cu respectul tuturor bărbaților, chiar și al țiganului
Armoniu, pe care ginerele meu a promis că, de va fi numit prim-
137
secretar, îi va strecura tovarășului propunerea ca «tovarășul colonel

Cireșciuc Armoniu, la cât este de inteligent, ar fi bun să coordoneze
organele de Interne din județele de Vest, pe unde ar putea pătrunde
elemente dușmănoase». Îl vrea departe de mine – nu mi-o spune, dar o
simt. Nici mie nu-mi plac privirile focoase ale lui Armoniu iar gluma
lui, de la recepția din curtea Ambasadei URSS la București, «tot
singură, tot singură, tovarășa...?!» m-a înfuriat, una din sutele de dăți
când am răspuns tăios. «Familia mea este România, tovarășe colonel. A
dumneavoastră, nu?» Și de atunci...”
Îi pare rău că s-a enervat deja. Se oprește mai spre capătul
podețului și-și aprinde iar o țigară – visa ceva frumos... cu degetele
dibace – „aceleași din apa mării...” –, care-i vor desface nodul
cordonului pardesiului – „doar bietul Karl ce mai știa să fie atât de
manierat!... urmaș de conte bavarez...” –, covorul moale de sub tălpi –
„că-mi voi descălța pantofii imediat ce voi intra” – și marginea moale a
canapelei, de care-și va lipi pulpele picioarelor înainte de-a se prăbuși pe
spate. Poate nici nu se va prăbuși – crede că va fi luată în brațe și depusă
pe canapea ca ofrandele pe altarele spartane înainte de sacrificiu, cum i-
a povestit Pușa că a fost întinsă pe baloturile din paie de ovăz.
„Nu-i pot face asta fiicei mele!... Ea trebuie să-și păstreze
căsnicia, castitatea – locul în societate! Fără soț, cariera ei în muzică se
va termina abrupt. Pe Mihai îl voi ține pentru mine – nu-mi voi mai
radia din minte amintirea băii în mare! Sunt prea bună în meseria mea,
să am dreptul la un... Nu! Amant sună vulgar. Voi folosi termenul
prieten. Fiica mea va înțelege – «eu tac despre tine și despre copil, ție
nu-ți pasă, măcar în ochii lumii, de ceea ce fac eu; și-n mare taină, fără
să afle sau să bănuiască soțul tău... – e problema ta!» Iar lui... ginerelui
meu, violatorul atâtor virgine... O-hooo!... Abia aștept să-l aud că eu, ca
soacră, cu amant – sau chiar soț – tânăr îi stric dosarul!... «Uiți că eu ți-
am netezit drumul?! Un singur cuvânt... o aluzie... și fac o prăpastie în
fața ta, în care-ai să te îngropi!» Ah, ce m-aș mai răzbuna...” – și
doamna, cu geanta pe braț, cu palmele sprijinite în lemnul umed al
balustradei podețului, privește firul apei, rechemând în gând chipul
bărbatului tânăr – „cu ochi mai frumoși ca ai lui Karl, dar nu atât de
senini ca ai fiului său” –, bărbatul pe care nu vrea să-l mai împartă cu
fiica sa – „și asta, spre binele ei; are viitorul în față; Mihai i-a dăruit un
copil, ea va trebui să-și clădească viitorul... va compune simfonii – va fi
un nume în Muzică!”
138
Pleacă – hotărâtă ferm ce are de făcut. Nici nu știe când ajunge în

careul blocurilor de confort redus – „îl voi muta direct în vila mea din
Primăverii! Voi fi amanta – ba nu, soția! –, soția cu acte a unui tânăr
viitor om de știință...”
Privește cu grijă, călcând doar pe pietre – „pot și eu, nu numai
lungana aceea!”
Și-l amintește cum a îngenuncheat lângă pat și i-a sărutat mâna –
„perversul!, a ținut să-mi sugă degetele cu care...”
I se face jenă. Se oprește pe odihna scării dintre etajele 1 și 2.
„Nici o femeie – mai ales dacă-i frumoasă – nu recunoaște că-n
intimitate... Toate... sau aproape toate... Ce, ei, bărbații nu se
masturbează?! Altfel, mulți ar lua-o razna.”
Oftează și începe să urce încet, tot mai încet, treptele. Recheamă
în amintire exploziile de râs, ori de plăcere, ale tinerei cu pantofii
scâlciați, dar nu-i vine în auz decât vocea dogită a bărbatului care-și
informa prietenul că „peste pod au adus vin la sticlă”.
Trece cu teamă prin dreptul ușii pe care a ieșit copila aceea
desculță în pantofii uzați – „dacă cei doi, beți deja, rămași singuri după
ce fetița aceea o fi plecat la uzină, deschid ușa și mă trag în camera
lor?!”
Grăbește pasul. Fereastra camerei 92 este în întuneric. O umple
un sentiment ciudat. „Tânărul acela cu buze senzuale o fi deja la cabană,
cu blonda lui – părea o parașută pescuită în barul hotelului.” Crede că a
văzut-o în hol – „una lăsată în pace de Miliție, pentru că dă rapoarte
periodice la Securitate – e o cutumă în orașele în curs de industrializare,
mai ales unde au venit specialiști străini să asigure asistența tehnică”.
Dâra de lumină de sub ușa 93 o înspăimântă. „Ce caut eu aici?!”
Urechile ei ciulite nu prind nici un zgomot – i-ar fi plăcut să audă iar
scâncetul copilului de după ușa 95, să-i dea putere.
„N-am nici un drept să mă amestec în viața lui. Și-a luat răsplata
– mi-a salvat fiica de la sinucidere, apoi l-am îndepărtat, ca pe o pastilă
aruncată când simți că nu-ți mai folosește...”
S-a întors cu fața spre ieșire. Dar nu poate face primul pas – pare
că are plumb în picioare. „Măcar să văd ce-o așteaptă pe Pușa mea dacă-
l va căuta... și-l va căuta!, că prea este hotărâtă, ba chiar obsedată – „nu
pentru sex, mămico! Oribil ce-ți spun. Țiganul meu – cât o turmă de
măgari... Vreau alintată, vreau sărutată de cineva dulce, nu cu gura
amară de tutun și cu damfuri de vodcă rusească intrată în descompunere
139
în stomac... Vreau să fiu domnița unui tânăr voievod cu jilț și divan din
paie de ovăz, nu doamna respectabilă a tovarășului cu loc în tribuna a-
ntâia...” „Termină! Dacă suntem ascultate?!” „Să audă și țiganul
Armoniu că-s fiica respectabilă a doamnei medaliate de însuși marele
De Gaulle; doamna, sau tovarășa, cum vrei tu să auzi, pe care el,
colonelul cu urechi lungi, că ascultă toate paturile scârțâind în casele
demnitarilor cu soții frumoase, ar vrea s-o răstignească la o margine de
pat.” „Nu ți-e rușine?!” „Ba să-ți fie teamă, mămico, să-ți fie, că prea te-
ar face armonică tovarășul Armoniu, cum cred că le-a făcut pe
tovarășele Nicoleta, Agripina și... chiar pe...” „Taci, că ne bagi la
închisoare! Ai înnebunit din nou?!” – își amintește doamna cum s-a
repezit să-i pună palma la gură. Acum este hotărâtă s-o lase să vină, să-l
reîntâlnească pe tânărul de la Eforie; „să divorțeze naibii!, decât să
ajungem în arestul Securității din Rahova... În Franța, am știut să
ocolesc ancheta Gestapo-ului; am șters-o la timp. Cu izbucnirile Pușei
mele, deja sunt în fața ușii arestului, despre care am auzit chiar și eu
șoptindu-se. Vie naibii la tânărul ăsta, care, vorba medicului de la
Polizu, «cum v-am spus și acum câțiva ani, rezolvarea, în cazul fiicei
dumneavoastră, e treaba cocoșului, să cânte cum trebuie și când trebuie,
ca plecarea spre Dumnezeu, când cerurile sunt deschise de rugăciunile
sincere și fierbinți, doar așa se ajunge în Rai.» Vie naibii, când soțul ei o
fi în China și Coreea, vie să vadă măcar unde stă! Și dacă i-o conveni să
dea Cartierul Primăverii pe Cartierul Lenin…”
Ezitând totuși, întinde mâna dreaptă cu indexul îndoit. „Fie ce-o
fi!” – și, tremurând, bate de două ori încet. „Dacă nu a auzit, plec
imediat spre ieșire – prea am obosit!”
- Intră, e deschis.
Nu-i recunoaște vocea – „au trecut aproape doi ani” –, doar în
romane și-n filme personajele țin minte amănunte de felul acesta.
De frică, doamna pune mâna pe clanță și deschide.
- Vodca și cafeaua sunt pe policioară – arată degetul mâinii
ridicate în aer spre colțul de după ușă.
Involuntar, doamna privește într-acolo: vede întâi chiuveta,
policioara de porțelan de deasupra, un pahar cu pasta și periuța de dinți,
încă două pahare tot din sticlă, oglinda care aruncă spre ea chipul unei
femei frumoase, cu ochi negri, puternic migdalați, păr buclat, eșarfă
multicoloră la gât sub gulerul ridicat al pardesiului de culoare cafelei cu
lapte – „ce femeie frumoasă!”, gândește, mutând privirea de la imaginea
140
sa, care a indispus-o; „ce naiba caută o femeie ca mine aici?!” Lângă
oglindă, o etajeră-colțar, pe care stau două cești din porțelan, o sticlă de
jumătate cu vodcă românească – populara Săniuță – și o cutie din tablă,
tip retro, anume pentru cafea.
Privirea doamnei trece spre cel care stă pe un scaun din lemn
învelit într-un lăicer țărănesc – stă cu spatele spre ușă; i se văd doar
umerii și capul încă aplecat către masa din fața sa.
- Ia ce vrei și lasă-mă, că am de lucru.
Doamna înțelege că privirea ei a trecut peste un pat din fier,
asemeni celor din spitale, acoperit cu o pătură. Doar la capăt a zărit
colțul alb al unei perne ieșite de sub pătura ce coboară până spre covorul
vechi, țărănesc, așternut peste parchetul frumos lustruit, cum se vede la
capătul covorului, sub caloriferul de la fereastră.
Scaunul a scârțâit, iar în fața ei s-a ridicat în picioare un tinerel –
desculț, pantaloni vechi din tergal și o bluză cu anchior din silon verde.
Mânicile bluzei sunt trase în sus, până spre coate. Între degetele mâinii
drepte ține o radieră – doamna recunoaște marca Faber-Castell, folosită
în atelierele de proiectare. Pare că a prins curaj – radiera o face să se
simtă bine, ca la ea în birou; și ei îi place să se joace cu câte un Faber-
Castell nou, s-o tot îndoaie, până reușește s-o rupă în două, apoi, fiecare
bucată în două, spre supărarea administratorului, care se plânge mereu
că trebuie să facă iar un alt referat, să i se aprobe valută pentru importul
de rechizite bune.
- Vă rog... – începe tânărul. Credeam că-i vecinul de la 92; îl
căutați pe Puiu?
Doamna nu-i răspunde. Doar îl privește, încercând să-i
întâlnească ochii.
- Bună seara, domnule Valeriu! Sau Val... – încearcă ea să-l
scoată pe tinerelul din fața sa din încurcătură.
- Nu mă cheamă Va... – începe acesta, dar imediat își lovește
fruntea cu palma dreaptă, indiferent la radiera care i-a sărit sub masa
lungă de aproape doi metri, plină cu cărți, ziare și câteva hârtii scrise cu
creionul. Ce surpriză! – exclamă, făcând un gest larg cu brațele, numai
bine ca doamna să arunce privirea pe peretele de lângă masă: câteva
ținte bătute cu atenție, de care atârnă fotografii – se observă chipul lui
Mihai în mijlocul colegilor la o petrecere, „desigur, aceea de la sfârșitul
facultății”, poza unui tânăr la o catedră, cu planșa modelului atomic al
lui Niels Bohr în față, pe catedră; Mihai și un bărbat la vreo 35 de ani în
141
spatele unor tinere echipate de schi stând în genunchi în zăpadă, cu

imaginea Cotei 1400 în spate și altele –, vederi cu chipul unor actori –
Alain Delon, Charles Bronson – și actrițe – frapează imaginea opulentei
Anita Ekberg în Fontana de Trevi, scena celebră din La dolce vita, apoi
câteva pagini din revista Cinema, tot cu poze ale unor actrițe – suava
Anouk Aimèe, Rita Haywortk într-o scenă de dans, cu poala rochiei
ridicată ca un clopot, dezgolindu-i mult picioarele și focoasa Ava
Gardner prinsă într-un duel cu Richard Burton, într-o scenă din Noaptea
iguanei – „formidabil!, tresare doamna. Am mers de-atâtea ori să revăd
filme cu Burton pentru că are momente când privirea lui mi-o amintea
pe-a lui Mihai; în nici un caz a acestui copil, a cărui atitudine de-acum,
mai mult speriat decât fericit, seamănă cu Alain Delon în primele scene
din Rocco...”
- Sunteți doamna! – aude vocea gravă a tânărului. Unde-i
Domnița? Ea de ce nu intră?! – îl vede cum se întoarce și deschide larg
ușa, aplecându-se să poată privi de-a lungul holului.
- Am venit singură.
- Da?!
- Da.
Tinerelul din fața sa pare că s-a topit. Entuziasmul lui a lăsat locul
unei derute. Nu știe ce să facă cu brațele; își trage mânecile bluzei de
silon până la încheietură, apoi și le ridică la loc spre coate. Și asta, de
mai multe ori.
- Dar vă rog! – se stăpânește Mihai într-un final și arată
respectuos către scaunul de pe care s-a ridicat. E mai comod. Lăicerul
este curat; abia l-am pus pe scaun. Sub el am pus o pernă umplută cu...
lână sintetică – să fiu mai înțeles. Dacă vreți, – încearcă el o glumă – vă
pot spune denumirea științifică a fibrei, dar n-are rost; se fabrică la noi
în combinat. O cafea?
- Nu, mulțumesc!
- Am și vodcă...
- Am auzit – confirmă doamna pe un ton ironic; imediat însă,
învinsă de glasul domol al acestui tânăr, mai degrabă absolvent de liceu
decât de facultate, revine: O cafea, da... totuși... Unde pot să...? –
întreabă aproape în șoaptă, ținând între degete capetele cordonului
pardesiului, în timp ce poșeta continuă să-i atârne în mod caraghios,
uitată pe brațul stâng.
- Sigur, sigur! – se precipită tânărul, așteptând la spatele ei să i se
142
ofere pardesiul.
Gestul atât de elegant, prin care i s-a luat pardesiul imediat ce ea a
desfăcut nodul cordonului, o face pe doamna să se încrunte, urmărind
atentă mișcările calculate ale tânărului:
- Nu, aici nu, că risc să văd toate hainele jos – arată privirea lui
Mihai spre cuierul de pe bucata de perete de lângă ușă, vecină cu capătul
mesei, unde stau agățate haine bărbătești: un pantalon, un sacou și un
pardesiu pe burete, unul frumos, nou-nouț, de un gri-închis – „ca al celui
care n-a vrut să-și forțeze norocul, trecând pe podeț... – gândește
doamna, dar când zărește servieta din vinil sub masă, pufnește într-un
surâs scurt: ba este unul și același...” Pereții sunt din beton armat, ca de
cazemată, – îl aude vorbind –, am vrut să împrumut de pe șantier un
pistol cu capse, să împușc două-trei bolțuri, dar mi-a spus șeful de lot că
numai cel autorizat... iar acela, abia săptămâna viitoare... Pistolul acela
e-o armă, totuși... Tovarășii atât de iubiți de popor se tem... totuși! De
popor.
- Poftim?! – tresare doamna.
- Voi pune pardesiul aici – îi arată Mihai un umeraș luat de pe
bara montată între porțiunea de zid ce mărginește capătul patului și
peretele încăperii, delimitând un fel de debara, unde Mihai a pus un raft
dintr-un placaj sprijinit pe 4 picioare din capete de țeavă, pe care stă o
stivă de cărți abia cumpărate – majoritatea, din colecția Biblioteca
pentru toți, dar și câteva volume de Tolstoi, Mark Twain și alții, apărute
la Editura de Stat pentru Literatură Universală –, o cutie de carton, iar
sub raft, un geamantan de carton și o valiză din scândură de brad, cu
lacăt, ca acelea cu care vede prin gări pe tinerii plecați sau întorși de la
armată.
- Vă rog să luați loc! – arată palma stângă a lui Mihai scaunul
învelit cu lăicerul din lână.
Doamna simte cum scaunul amenință că se va dezmembra și se
agață cu degetele mâinii drepte de marginea mesei.
- Fiți fără grijă! L-am prins bine în șuruburi – îi atinge tânărul
umărul, preocupat de crăticioara cu coadă scoasă din cutia de carton.
Îl aude spălând îndelung crăticioara la robinetul chiuvetei, simte
mirosul unui reșou băgat în priză, înțelege după zgomot că spală ceștile
de cafea, trece pe lângă ea și scoate de sub pat o valiză nouă, din carton
presat, din care ia un prosop curat să șteargă ceștile, apoi și paharele de
pe etajera de la oglindă.
143
- Puteți fuma, vă rog! – vede ea o farfurioară pusă în fața sa, după

ce paginile scrise cu creionul au fost orânduite peste altele, mai spre
perete.
Trage cu ochiul: nume de personaje subliniate, apoi replici – „o fi
făcând vreo traducere?”
În fața ei, pe masă apare un pahar mare de laborator – „Berzelius,
parcă”, îl privește doamna mirată –, plin cu cafea aburindă, apoi două
farfurioare cu cești pe ele – „din acestea am mai văzut doar înainte de
război; am și spart una”.
- Le-am luat de acasă; dintr-un serviciu descompletat deja, cu care
mama își servea cumetrele cu dulceață de fragi sau de cireșe amare,
când veneau duminica pe la noi. Zicea că a cumpărat serviciul de la un
evreu care aducea marfă din Viena.
Tânărul a umplut deja ambele cești cu cafea și face o reverență,
după care se lasă ușor pe călcâie, îndoaie un genunchi atingând cu el
lăicerul de pe jos, ca la rugăciune, în biserică, aduce ambele cești
deasupra genunchilor doamnei, dar fără a o atinge și face un gest scurt,
invitând-o să aleagă una.
- Cine te-a învățat? – îi scapă doamnei întrebarea.
- Ce?! – tresare tânărul, pe care doamna îl simte mereu încordat,
ca pe un iepure speriat, gata să sară din culcușul de sub tufă și să fugă în
pădure, să se ascundă – „ce caut eu aici, la puștiul ăsta?!”
– Ce...? A, te întrebasem cine te-a învățat – răspunde doamna
privirii tânărului. Foarte frumos gest! Nu se mai practică acum. Dar așa
este elegant: gazda ia ultima ceașca de cafea – spune și alege una din
ceștile care aburesc ademenitor deasupra genunchilor săi. Mulțumesc!
O, dar ce aromă!... – își plimbă ea ceașca pe sub nas, inspirând adânc,
mai mult din dorința de a detensiona atmosfera; imediat însă tresare:
genunchiul de deasupra căruia a fost luată ceașca de cafea i-a fost
sărutat. „Cum să-i spun copilului ăsta că are un copil de zece luni?! Cred
că s-ar arunca de la etaj. De când cu Decretul, spaima bărbaților este c-o
să-i caute fata cu care s-a culcat cândva, ori cineva din familia fetei; o
știu de la colegi, când mai merg și eu la ziua cuiva și, după câteva sticle
de vodcă, își dau drumul la gură, blestemând Decretul.”
Încă impresionată de atingerea genunchiului de buzele tânărului –
„doar nu-i nebun să-și poată închipui că-i permit un gest cât de mic în
plus!...” –, doamna se preface a nu fi observat cele întâmplate și soarbe
pe îndelete din cafea, amintindu-și plăcerea cu care a băut o cafea la fel
144
de parfumată în cabinetul șefului de secție de la Maternitatea Polizu,

după ce i-a născut fiica.
- Amestec întotdeauna cafeaua cu un praf de scorțișoară – i-a spus
medicul. Mai țineți minte ce v-am spus în urmă cu 3-4 ani, când ați venit
cu fiica la un control? Să lăsăm natura să lucreze...
- Ei, n-ați spus chiar așa – a izbucnit în râs doamna.
- Nu vreau să vă înfurii din nou, pronunțând cuvântul Dumnezeu
– a menținut medicul tonul cald și calm al discuției. Astăzi, când mi s-a
confirmat previziunea, e-o zi fericită pentru mine, doamnă. A, am uitat:
tovarășă...
- Vrei să mă superi, doctore, tocmai astăzi, când am devenit
bunică – a ripostat doamna plină de zâmbet. Îmi face mereu plăcere să te
ascult, că de vorbit, o să tot vorbesc, spunând povești nepotului...
- Noi, medicii obstetricieni, trebuie să facem adesea față celor
două momente tragice din viața unei femei: când îi spunem că a rămas
gravidă iar ea nu-și mai dorește copii și când, dimpotrivă, o anunțăm că
nu va mai putea avea copii. Cu bărbații – a surâs medicul – este mai
simplu: trebuie să facem față doar momentului când suntem nevoiți să-i
anunțăm că doamna, pe care ne-a rugat s-o consultăm pe furiș, a rămas
gravidă... și că va trebui să meargă urgent la circa medicală de care
aparține, să fie luată în evidență, că altfel o iau în evidență procurorii.
- Asta în cazul în care... n-ați înțeles gestul bărbatului... – i-a
șoptit doamna, arătându-i semnul specific al degetelor, când e vorba de
bani; imediat însă a schimbat subiectul și au vorbit îndelung despre
starea vremii, elogiind „sarcina trasată de tovarășul secretar general
privind asigurarea perdelelor de arbori pentru prevenirea inundațiilor și
stoparea deșertificării Bărăganului”.
Acum savurează din nou o cafea cu aromă de scorțișoară – poate
mai gustoasă ca a medicului de la Polizu.
- De unde...? – arată doamna ceașca.
- Pe Strada Mare, în fosta Farmacie Vorel, este un armean venit
din Iași, expert în cafele. Eu și vecinul meu Puiu l-am ajutat să-și repare
cuptorul de prăjit cafeaua verde.
Doamna duce iar ceașca la atingerea buzei de jos – „oare nu mi-
am stricat conturul rujului sidefat de pe buze?!” – și rămâne așa, să se
poată bucura de aroma care o îmbată, amintindu-i bucuria din
Maternitatea Polizu, când medicul, la câtva timp după nașterea
nepotului, i-a pus prima oară pruncul în brațe: „Băiat! Cea mai fericită
145
mamă – a arătat spre fiica ei încă întinsă pe pat, așteptând externarea –,

o foarte frumoasă și fericită bunică... Ochi căprui – a aruncat medicul
iarăși privirea spre fiica ei –, ochi negri migdalați – i-a șoptit aplecându-
se spre ea – și uite ce minune de băiat cu ochii mari, care or să fie
albaștri... Fetelor! – a strigat imediat spre asistentele din jurul lui – care-
i sărbătoarea cea mai apropiată?” „Constantin și Elena, domn’ doctor” –
s-a auzit un răspuns. „Constantin să-l botezați, ca pe marele împărat,
care a legiferat credința întru Hristos, că noi, tovarășă, – s-a aplecat spre
urechea doamnei, șoptindu-i malițios – când aveam un caz disperat,
invocăm mai degrabă Cerul, decât să deschidem Capitalul lui Marx.
Vedeți ce ochi frumoși are micuțul Constantin? Ca de înger. Să vă
trăiască!”
Doamna continuă să țină ceașca în atingerea buzei de jos – „puțin
îmi pasă că-mi stric rujul; la puștiul ăsta puteam veni oricum; pare mai
degrabă fratele mai mare al lui Tin-Tin al nostru” – și-l privește fix pe
tânărul din fața sa, până îi întâlnește ochii.
- Vă ascult, doamnă – îi aude vocea aproape sugrumată. Sigur ați
venit să-mi spuneți ceva.
- Ești chiar atât de sigur? – intră doamna în joc, mult prea stăpână
pe sine; „dacă tot am ajuns aici, măcar...”, dar nu mai știe ce să-și spună
după măcar; „de copil, nu pot! Va crede că-i solicităm pensie
alimentară...”
- Da... – răspunde șoptit tânărul. Mă tem că domnul de la recepție
nu v-a restituit poșeta domnișoarei Domnița...
Doamna izbucnește în râs:
- „Domnișoarei Domnița”... Ești formidabil! Dar ia spune-mi, –
devine ea gravă – sigur n-ai vreun frate geamăn sau, poate, mai mare,
care să-ți semene?
- De ce?
Doamna simte o plăcere diabolică să se joace cu nervii lui Mihai
– „măcar să mă răzbun pentru nopțile când Tin-Tin plânge de trezește
tot cartierul și picăm în bot amândouă legănându-l”.
- La mare, – începe ea pe un ton grav, ca o acuză – mi-ai părut
mult mai...
- A! – surâde spontan tânărul, iar doamna are impresia că a fost
electrocutată de privirea lui albastră, cum i se întâmplă când, vrând să-l
liniștească, îl ia pe Tin-Tin în brațe, iar copilul tace subit, făcând ochii
mari, ațintiți de fiecare dată, cu precizie, în ai săi. Da, cred că vi s-a
146
părut... – se aude glasul domol al lui Mihai – sau poate o fi fost

adevărat... eram ars de soare, dar mai ales obosit; muncisem o lună
jumate numai de noapte, apoi, după internare, zile în șir, până am dat de
greșeala din cartea aceea...
- Stai, că m-ai băgat în ceață! – simte doamna că s-a înfuriat. Nu
mai înțeleg nimic. Ce lună și jumătate de noapte?!
- La Spații Verzi, în Eforie Sud, udasem florile noaptea. Cu banii
luați mi-am plătit căminul și masa un semestru, că-n iarnă am avut din
nou medie de bursă.
Doamna se simte contrariată:
- Și cartea aceea pe care o corectai mereu?...
- Era a profesorului. Aveam de dat o restanță... Slavă Domnului!
N-a trebuit să repet anul... Vă rog, mai turnați-vă cafea... Să vă torn eu?
- Nu, nu. Îmi torn eu – răspunde doamna, ocolindu-i privirea. Ba
da, toarnă-mi tu.
Cât timp tânărul se preocupă de cafea, ea privește pe sub gene
întreaga cameră. Nu știe de ce a mai adus vorba de carte – doar l-a
cunoscut pe autor, profesorul Valeriu – „sau Valer?!” – Novacu, la
recepția de la Externe. El i-a dat primul indiciu; acum e aici; simte că i
se face greață. Și iarăși îi reverberează în auz întrebarea: „Ce caut eu
aici?!”
- Îmi dai și un pahar cu apă?
- Imediat. Vă dau de la robinet. Apa de la noi din oraș este dintre
cele mai bune din țară. Doriți cumva un pahar cu lapte dulce? Am
cumpărat seara aceasta o sticlă. E pe balcon, la rece. Beau mult lapte
dulce. La uzină, lucrez în mediul toxic: acid cianhidric, fosgen,
izocianați...
Doamna bea paharul cu apă pe nerăsuflate – rece și cu gust
plăcut, „apă de munte”. Pare că și-a mai revenit. Privește patul ca o
covată – „oare o fi fost deja la el tânăra cu picioare de doi metri? Cum s-
or fi descurcând în patul ăsta ca o covată?!”
- Patul, masa și scaunele sunt date de uzină – începe tânărul,
hotărât să răspundă privirii insistente. Abia ne-am mutat la începutul
lunii. Și eu și vecinul de la 92. Înainte, am locuit la o mansardă, în
centru. La repartiție, vara trecută, cel de la minister ne-a promis că vom
primi imediat locuință confortabilă; câte unul în garsonieră confort unu,
mobilată sau câte doi într-un apartament, tot mobilat. Asta-i... Plasă!
Puteam să aleg Bucureștiul, nu chiar ce voiam, dar București... Măcar
147
cei de-acolo au fost sinceri: „nu asigurăm locuință”. Zilele trecute am

aflat că cei mai mulți colegi care au ales Bucureștiul au primit, totuși,
garsoniere. Confort 2, nu 5. C’este la vie! – îi observă doamna surâsul
amar, „mai degrabă batjocoritor”, gândește.
- Și nu ți-ai pus problema că Statul nu are de unde? – îl întreabă.
- Cum n-are?! Centrul orașului se umple săptămânal cu blocuri
noi, pe care le repartizează doar partidul, după criterii stabilite doar de
sfertodocții ce ne conduc.
- Tinere! – țipă scurt doamna. Ce te-a apucat?! – întreabă în
șoaptă, lăsând cu zgomot ceașca goală pe cartonul de pe masa de care se
sprijină cotul ei.
- Doamnă, – ripostează tânărul, făcând-o pe femeia de pe scaun să
ridice privirea prompt, speriată – eu știu de la tata, care-i țăran de viță
lungă, că trebuie să faci grajd bun, confortabil boilor și să le pui în iesle
fân de calitate, dacă vrei primăvara să nu-ți cadă pe brazdă. Când Statul,
pe care-l invocați, îți oferă, în râs, confort 5... – își sfârșește tânărul
vorbele într-un oftat înăbușit cu greu.
- Vrei să spui că vei face treabă de calitatea a cincea? – întreabă
doamna pe un ton ferm.
- Nu, doamnă, că-n industria chimică, orice greșeală îți sare în
cap.
- Spune-mi, ești membru de partid? – pică întrebarea doamnei,
însoțită de plesnitura palmei pe cartonul de pe masă.
- Ați venit să duceți muncă de lămurire cu mine?
- Doamne, ce caut eu aici?! – șoptește femeia printre dinți,
schițând gestul de-a se ridica de pe scaun.
Palmele tânărului îi ating genunchii, rămânând acolo, apăsate cu
delicatețe, mai fierbinți ca atingerea ceștilor. Însuși tânărul, printr-un
gest mai degrabă tandru decât delicat, parcă ar alinta un copil, se lasă pe
călcâie, continuând să-și țină palmele în atingerea genunchilor doamnei:
- Nici cotizația la UTC n-am mai plătit-o de când am terminat
facultatea. Mă tem că-s în situația Katiei comsomolista... Vaniușa fuge
după ea: Katia, stoi, pajalusta, stoi! Fata fuge mai tare. Vaniușa, după
ea. Fata intră în lunca Donului. Un Don nu prea liniștit, că Șolohov, din
păcate, n-o cunoaște pe Katia, iar fata, totuși, suflet din sufletul
minunatei Axinia, crede că Vaniușa e Grigori și se împiedică de-un rug
de mure – oare în lunca Donului or fi fiind mure?, mă rog!, povestea-i
poveste – și cum spuneam, fata cade pe spate, așteptându-l pe Vaniușa
148
cu ochii ei verzi și frumoși larg deschiși: „Pajalusta, Vaniușa,

pajalusta!...” Dar Vaniușa rămâne în picioare, privind-o sever și
intransigent, cum l-au învățat la cursurile serale de la căminul cultural
instalat în fosta biserică pravoslavnică. „Tovarășcia Katia, vâ doljnî dati
mne svoi vkalad iz Komsomola!1 „
Doamna a încremenit. Căldura palmelor de pe genunchii săi i se
pare ireală. Când n-o mai simte, se cutremură – îi este frică de ceea ce
va urma: știe că va sări în picioare și-l va lua la palme pe tânărul care a
îndrăznit o asemenea batjocură; „un individ ca ăsta îmi insultă tinerețea,
sacrificiul din vremea Rezistenței Franceze, batjocorește speranța mea
în puterea socialismului – trebuie să-l pun la punct!”, dar nu se poate
ridica de pe scaun – simte iar o căldură stranie așternută la rând pe
genunchii săi; ba pe unul, ba pe altul – de câte două ori. Privește în jos:
buzele tânărului tocmai i-au sărutat genunchii – un sărut cum a mai
primit doar de la aviatorul chipeș, care a îngenuncheat în fața ei în
restaurantul de pe Champs Élysées, când a cerut-o de soție. „Apoi m-a
condus acasă, oprindu-ne la fiecare 10-15 pași, să ne sărutăm... Oricât
de frumos s-a purtat Karl cu mine, a avut, totuși, în el eleganța rece,
prusacă; nimeni n-a mai egalat fierbințeala sărutărilor acelui tânăr
aviator francez. Cum să n-o cred pe fiica mea că-și dorește să mai
trăiască o dată măcar îmbrățișarea tânărului de la Eforie?!, acela care «i-
a luat depresia cu mâna. Frica mea a fost că boala ei va degenera în
sindrom bipolar, tovarășa»” – i s-a confesat medicul chipeș, Ieniștea, cu
un accent vag ardelenesc. „Aviatorul fără nume, din liftul parizian și
tânărul prăjit la soare de pe plaja Agigea... – oftează scurt doamna,
privind lung, fix, stiva de cărți de pe raftul improvizat în colțul acestei
camere mizere. Amândoi au lăsat în urma lor câte un copil – încearcă un
surâs, pe care și-l simte încărcat de tristețe. Amândoi! – oftează, privind
fix cotorul unei cărți, pusă chiar pe calorifer; a citit-o și ea în urmă cu
doi ani: Drumul spre înalta societate; tocmai fusese tradusă în
românește; eterna poveste de iubire dintre un tânăr și o doamnă mai
mare ca el. „Risc oare să fiu și eu o Alice Aisgill pentru acest tânăr care
a îngenuncheat să-mi sărute genunchii?! Oribil! – se cutremură,
continuând să stea cu privirea agățată de cotorul cărții de pe calorifer.
Trebuie să fug, să mă salvez!!”
- Doamnă, doamnă! – își simte brațul atins înainte de a fi încercat
1
Tovarășa Katia, trebuie să-mi achitați cotizația la Komsomol! (rus.)
149
să se ridice de pe scaun. Iertați-mă! A fost o glumă... Zău! Doar nu vă

închipuiți... La întrebarea dumneavoastră dacă sunt membru de partid...
Zău!... Am reacționat ca un personaj de-al meu... Cred... Cred că și eu
sunt... Gluma cu cotizația este din universul nostru, al tinerilor ingineri
de la uzină... Uzină condusă de politruci fără studii ori cu facultăți
muncitorești, la care se intra fără liceu. Un director a absolvit liceul anul
trecut, cu ușile închise: el și ofițerii de Securitate. A rămas notoriu
răspunsul că „inima are patru încăperi: două auricule și două testicule”
și că „iodul e fiul caprei...” Puneți-vă în locul meu – 16 ani de școală,
liceu sever, de elită, premiant mereu; victorios la olimpiadele de
Matematică și de Fizică, mii de cărți citite, sute de spectacole de
calitate... la ora asta nu m-ați găsit nici în bar și nici la vreo cabană cu
vreuna adunată din... că tata nu-i politruc, nici procuror ori judecător și
nici măcar vreun șef în comerțul nostru socialist... să poată, la o adică...
Iertați-mă, vă rog! Mi-am pierdut busola, ca să zic așa... Păstram despre
dumneavoastră o amintire... luminoasă... o mare arhitectă; vă știam, de
la fiica dumneavoastră, capabilă de-a privi altfel lucrurile... și veniți să
mă întrebați dacă sunt membru... Așa întrebare, așa răspuns! – conchide
tânărul, ca un final ferm al discuției, dar imediat revine la comportarea
de mai înainte: Stați, vă implor! Nu, nu vă las să vă ridicați. Ce-o să
cred?! Că amintirile mele dragi – mai mult decât dragi; de vis, aș zice –
au născut seara aceasta o fantomă care să-mi fi intrat în încăpere; nu pot
spune casă, că asta nu-i casă, e doar o încăpere, i-aș zice celulă și aș
recita unu-două versuri ale vreunui mare poet dintre cei... dar nu vreau
să vă supăr; Statul n-ar clinti un fir de păr vreunui creator de cultură,
necum să-i ofere o celulă, căci ce este Cultura?! Și cine ar putea să
răspundă mai bine acum decât o mare arhitectă... Nietzsche spunea...
Dar ce rost are?! Oricum, nu știu citatul în germană și nu m-aș simți
confortabil să-l declam, că n-ați avea de unde să-mi dați o sticlă de
vodcă rusească acum... Dar vă pot cita din Esenin, e mai de-al nostru:
„Pe câmpuri trandafirii fug picurând tăcere.” George Lesnea e-un fin
traducător. Știți că am avut onoarea să-l cunosc? Ne-am nimerit o dată
la aceeași masă într-o cafenea din Piața Unirii din Iași; maestrul vine
acolo mereu cu doamna să bea o cafea mică. Eu îl știam din vremea
liceului, că am făcut liceul în Iași; am și fost tuns zero, ca cei mai
obraznici elevi – fugisem într-o seară în centru, să văd Drumul spre
înalta societate; ce film!... Primul meu contact cu tinerii furioși englezi;
îmi vorbise de ei Sorin, vecinul de pat de la internat, acum asistent la
150
Engleză în Iași; el mi-a lăudat filmul, că toți cei care voiau să dea
admitere la Engleză primiseră învoire să vadă filmul. Știți că aveți ceva
din măreția interpretei principale, Simone Signoret? Din păcate, n-am
nici o poză cu ea – arată brațul tânărului spre peretele de lângă masă.
Dar am cu Ava Gardner. Vi s-a mai spus că semănați? Mulțumesc mult
că m-ați ascultat! Promit să nu vă mai supăr! Dacă ați fi plecat, ce-aș fi
putut crede, c-am visat?!
Amețită de vorbele care-i pătrund până în străfundul ființei,
înmuind-o de tot – „ăsta chiar că-i născut... cum i-am zis atunci?!... a,
da, de Sfântul Dumitru” –, simte cum i-a fost anulată orice pornire; ar
sta așa, cu fundul pe perna moale „din lână sintetică” și l-ar asculta toată
noaptea; „poate l-aș mai aduce măcar o dată în situația să-mi sărute
genunchii; nimic vinovat în asta, chiar dacă e tatăl nepotului meu, chiar
de-am reuși amândoi s-o convingem pe Pușa mea să divorțeze de
țiganul-cât-o-turmă-de-măgari... Măcar fiica mea să trăiască pe mai
departe în lumină. Iar eu am să mă feresc cât pot!... Nu! Exclus! Am
destule păcate. N-am să fiu niciodată o Alice pentru acest tânăr!...”
Reușește cu greu să-și dezlipească privirea de pe cotorul cărții de
pe calorifer, punctul ei de sprijin de-a lungul tiradei atât de lungi – „din
care nu mai țin minte decât că tânărul ăsta are o ură viscerală împotriva
conducerii de stat, cum doar eu îi uram pe naziștii intrați în Paris, chit
că-mi trăisem toată adolescența la Berlin... E treaba fiicei mele ce va
scoate din el, că-l simt maleabil... iar datoria lui este să-i alimenteze
Pușei frenezia iubirii ce-o macină, să nu mai lunece iarăși în depresie, că
are tendințe de sindrom bipolar – nebunie curată; n-o vreau dusă la
balamuc în cămașă de forță; aș pierde totul; parcă mă și văd, în cel mai
bun caz, bibliotecară de cartier, ca doamna aceea, Filomena parcă, mare
sculă la vremea ei, intrată în dizgrația noii conduceri superioare…”
Ridică privirea încet, înfiorată încă de fierbințeala genunchilor; „e
un păcat, dar nu-i un incest” – o consolează un gând născut din căldura
plecată de la genunchi, în sus, spre mijloc. „De ce naiba nu-mi oferă un
pahar de vodcă? Săniuța nu-i chiar așa rea... În fond, mi-am dorit
întotdeauna o dragoste ca a Alicei Aisgill” – trage ea cu coada ochiului
spre calorifer, dar îl vede pe tânărul rămas în picioare în fața ei și nu-și
poate stăpâni un surâs trist, de femeie dezamăgită: „Cu ăsta, în nici un
caz!...”
- Mă bucur că v-ați recăpătat zâmbetul – observă cum tânărul din
fața sa schițează un gest ca o reverență discretă. Încă puțină cafea? –
151
întreabă și-l vede imediat cum aduce de sub chiuvetă crăticioara cu

coadă, din care toarnă cafea aburindă în paharul de sticlă – „ăsta n-are
nici măcar ibric!”, își mușcă doamna buza de jos pe dinăuntru, să se
poată abține. Vă rog! – i se arată spre ceașca umplută iar.
- Mulțumesc! – răspunde doamna mecanic și ia ceașca de pe
masă, bucuroasă că poate trage de timp, să găsească scuza să se ridice și
să plece – „onorabil! Treaba fiicei mele ce va face mai departe. Va
trebui, înainte de toate, să se gândească la viitorul copilului. Gata, goana
după fluturi s-a isprăvit – am să i-o spun clar! Ăsta-i un fel de derbedeu
care a citit mult și știe să lege două vorbe... Un trombonist... Pot jura că
nu a ieșit nici o femeie neiubită din camera aceasta!...”
- Și totuși... – aude glasul ușor iscoditor al lui Mihai.
Îl vede stând pe scaunul din fața sa – de nerecunoscut! Un tânăr
grav, privind-o fix, cu palmele lăsate să se sprijine lejer pe genunchi, un
ceas ieftin, Pobeda, la încheietura mâinii stângi, mânecile bluzei de
silon ridicate din nou spre coate, evidențiind elasticul ros pe alocuri.
„…un trombonist care-mi poate opri căderea fiicei în nebunie. La
urma urmei, toate tratamentele bune sunt amare, uneori grețoase –
important este să primeze viața…”
Îi întâlnește privirea. Ochii lui limpezi s-au încruntat puțin,
întrebători:
- Și, totuși, cred c-ați venit să-mi spuneți ceva.
- Da – confirmă doamna, înfruntându-i privirea; „e timpul să
înțelegi că jocul s-a terminat!” Da, am venit să te anunț că ai un copil.
Vorbele ei au fost rostite încet, cu calm, dar apăsat, ca o
răbufnire.
Ochii tânărului au o tresărire. Buzele i s-au apropiat mai mult,
prefigurând o linie în dreptul gurii. Sub ochiul stâng pare că i se zbate
un mușchi.
„Doamne, ce-am făcut?!” – se sperie doamna, iar în urechi îi
răsună vorbele grele ale fiicei: „Războiul și Rezistența au ucis orice
sentiment în tine!”, apoi, ca o izbucnire din adâncul ființei sale, îi revine
în minte privirea contrariată a bărbatului pe care tocmai l-a părăsit în
apă imediat ce ea se simțise bine. Întotdeauna i-a fost frică să-și
amintească momentul acela de derută iscată de lovitura valului, „la fel
ca ieșirea mea din clădirea în care îl lăsasem pe Karl dezbrăcat, aproape
adormit, știind că bomba construită împreună cu tovarășii din Rezistență
și plasată de mine în baie urma să arunce totul în aer; în ambele cazuri,
152
am plecat la fel de calmă...”

- Mda... – aude glasul stins al tânărului. Apreciez c-ați venit să-mi
spuneți. Nu știu dacă sunteți credincioasă; de Domnița sunt sigur că da,
mi-a confirmat-o chiar ea. Vreau să repet o vorbă citată sub o imagine
într-o revistă străină, că la noi, Propaganda a interzis anumite cuvinte:
Un copil este un dar de la Dumnezeu. Dacă vestea mi-ar fi fost adusă de
Domnița, nu știu cum aș fi reacționat: aș fi certat-o că-mi spune abia
acum, după nouă luni grele de sarcină și încă vreo nouă când ai de-a
face cu un prunc abia venit pe lume, care-o fi plâns cât l-a ținut gurița
toată noaptea, cum am plâns și eu, că surorile mele îmi amintesc mereu
că nu puteau dormi și trebuiau să legene cu rândul covata în care eram
pus, sau i-aș fi elogiat străduința de-a da de urma mea? Oricum, și-ntr-
un caz, și-n altul, sunt sigur c-aș fi sufocat-o...
Doamna observă colțul stâng al gurii tânărului încrețit în
paranteza unui surâs – nu înțelege ce ar fi vrut să spună. I se face teamă.
Așteaptă cu sufletul la gură; „oare am timp să ies pe ușă dacă devine
violent?”
- Sigur c-aș fi sufocat-o! – îl vede pe tânăr cum clatină capul
afirmativ, accentuând amenințarea. Cum altfel să-i mulțumesc decât
printr-un sărut mai lung decât toate la un loc din care s-a născut
copilul?!... Dacă știam, în loc de lapte, seara aceasta cumpăram o sticlă
cu ceva... Nici nu îndrăznesc să vă spun că am vodcă românească – ar fi
o insultă. Oricum... – simte doamna cum glasul tânărului devine ferm,
pe măsură ce și poziția lui pe scaun se schimbă, îndreptându-și spatele,
s-o poată privi în ochi – oricum, contați pe cuvântul meu că nu mă
sustrag. Am fost luat... Cum să vă spun?! Chiar îmi propusesem că, până
la 35-40 de ani, am alte priorități... Aflând acum de copil, și-ncă ce
copil!... venit dintr-o iubire atât de frumoasă, nu înseamnă că voi
renunța. N-are rost să deschideți proces. Un copil se crește cu mult mai
mult decât o amărâtă – meschină, la urma urmei – pensie alimentară.
Am salariu de 1340 de lei, fizician stagiar. Voi da o jumătate, ba chiar
mai mult... Dar... Ia stați! A divorțat?
- Cine? – tresare doamna.
- Cum cine?! Domnița.
- De ce să divorțeze?! – se trezește doamna întrebând.
- Atunci, ca soțul ei să nu știe, vă voi trimite banii dumneavoastră.
- Ce bani?!
- Cum ce bani? Pensia alimentară. Mi-ați spus că-i copilul meu. E
153
normal să...
Doamna izbucnește în râs. Un râs gâlgâitor, vecin cu isteria.
- Mânca-te-ar mama de copil! – sare ea din scaun, îmbrățișându-l
strâns, cu brațele pe după umerii lui, numai bine să-l poată săruta pe gât,
după ureche, aproape de ceafă, cum ține minte că a făcut-o în apă când
ajunsese la orgasm și tocmai deschisese gura să-i șoptească chemarea
erotică, vulgară în alte împrejurări, cu care știa că-și aduce partenerii
dragi ei la paroxism, să le savureze clipele de extaz, când gândurile ei
fugeau întotdeauna la zbaterea somonilor în apele Nordului pentru
depunerea icrelor întru perpetuarea speciei, dar – „fatalitate!”, a oftat
adesea în momentele ei de incandescență – valul de apă sărată a anulat
instantaneu în ea totul, alungând-o spre mal. Puiul mamei, am glumit! –
se retrage doamna urgent la loc, luând loc stânjenită pe scaun, ținându-l
continuu în focul privirii ei scânteietoare, izvorâte din ochii deveniți
rotunzi – rotunzi și negri, reflectând sclipirea din ochii tânărului.
- Sigur ați glumit? – este întrebată pe un ton voalat de deznădejde.
- Sigur!
- Păcat! Mare păcat! Aș fi spus și eu, ca alți scriitori, că întâi
scriu, apoi trăiesc o anume întâmplare – murmură trist. De fapt, cred că
actul creației în artă, când este isprăvit, naște în real proiecția sa,
materializând-o.
- Nu înțeleg... – rămâne doamna cu ceașca de cafea în aer, în
atingerea buzei de jos, dar cu gândurile răvășite și gustul amar al șansei
dorite în subconștientul său de doi ani, dar pierdute retrăgându-se; „la
păcatele de care mi-e plin sufletul, unul în plus, dorit în taină, ce-ar mai
fi contat?! Mi-aș fi zis că-mi răsplătește momentele de insomnie cu Tin-
Tin în brațele mele, să poată adormi.”
- Eroul meu… – aude vocea atât de calmă, molcomă, ca de
moldovean bătrân pus pe amintiri triste și-l vede pe tânărul din fața sa,
pe care, în clipa ei de nebunie erotică, îl și văzuse aruncând-o pe covorul
țărănesc de lână așternut jos, poate chiar punându-i palma la gură deși
ea n-ar fi țipat, îl vede ușor încurcat, ca un puști în fața fetei pe care nu
știe cum s-o sărute și-i privește dezorientată semnul discret făcut cu
mâna stângă spre colile scrise cu creionul: Ziceam de eroul meu – reia
Mihai, accentuând – tocmai trăiește o dramă: doamna cu care a fost
prieten... adică... mă rog... doamna și soțul său nu pot avea... cu el însă,
cu acceptul tacit al soțului, își încearcă norocul, și pleacă toți trei în
străinătate. Personajul meu trăiește drama momentului de răscruce: să
154
rămână în Italia cu ei, cei cu care a plecat în excursie, să fie mereu al

treilea, dar să aibă sub ochii săi copilul, de creșterea căruia să se
îngrijească, sau să se întoarcă în țară, unde-i sunt rădăcinile? Cei din
Direcția Teatrelor au păreri împărțite. Virgil Munteanu, un critic de
bună calitate, este singurul cu care am putut să discut la modul serios;
piesa, deși născută în siajul tinerilor furioși englezi – m-a fascinat
întotdeauna Privește înapoi cu mânie a lui Osborne –, tinde, în fapt, spre
tragedie, în maniera, că nu mai este vorba de siaj, a lui O’Neill. Asta am
discutat nopți în șir, la o cafea și o vodcă bună cu domnul Munteanu:
ideea de renaștere a tragediei adevărate: se anunță o lumină în mijlocul
acelui triunghi acceptat de toți trei, însușit de toți trei, oarecum cultivat
asiduu de cei doi soți, uneori chiar cu glume de bună calitate în actul
întâi, cu frânturi de întrebări existențiale în actul doi, când sunt în
mașină prin Italia iar seara, la restaurantul de pe malul mării, în
Portofino, după ce domnul luase hotărârea să nu se mai întoarcă în țară,
doamna aduce vestea mult așteptată: este sigură că a rămas gravidă. Ce
vor face în actul trei?! Virgil Munteanu, cu priceperea lui în ale
teatrului, nu m-a lăsat să umblu la iubirea pătimașă a tânărului pentru
locurile natale, personajul din piesă fiind urmaș, în linie dreaptă,
bărbătească, a Mușatinilor descălecători, iar doamna nu mai poate
renunța la iubirea ei pentru tânăr – „m-am jucat cu focul și iată-mă-s
jeratic”. Soțul ei, însă, a făcut ireparabilul: cât doamna și tânărul s-au
jucat în apele Mării Ligurice, el a dat un interviu pentru un post de
radio... înțelegeți dumneavoastră... În text doar se sugerează. În actul trei
personajul central este unul inexistent pe scenă – copilul. Domnul, care
și-a asigurat în Vest o condiție materială de invidiat, își vrea dragostea
dintotdeauna, soția, căreia i-a permis infidelitatea, i-a permis-o, ba chiar
i-a cultivat-o din dragoste, știind-o că-și dorește mai mult ca orice un
copil; doamna este la un pas de psihoză, nu poate fără iubirea tânărului,
pe care, voalat, îl amenință că se sinucide dacă o părăsește, iar puștiul,
că-i doar un puști abia ieșit de pe băncile facultății, nu visează decât la
casa albă unde s-a născut și nu poate accepta ca el, ultim vlăstar în linie
dreaptă, bărbătească, de Mușatin să fi fugit din țară. Babele din
Consiliul Culturii, tot de la teatru și ele, alde madam Bărbuță ori Mira
Iosif, vor o rezolvare în maniera... Înțelegeți dumneavoastră... Omul
nou, socialist. Să găsesc ceva, un clenci dramatic, să se întoarcă toți trei
în țară. Nici măcar Deus ex machina. O piesă avorton!, ca mai toate
piesele zis contemporane, gen mult lăudata Secunda 58 – răzvrătitul
155
pocăit în ultima secundă. Păcat; mare păcat! Oricum, vă mulțumesc! – îl

vede doamna pe tânăr cum se apleacă, îi ia mâna și i-o sărută, apoi o
lasă la fel de elegant în atingerea mesei, de care se sprijinea. Gluma
dumneavoastră m-a răscolit profund. O simt deja... Păcat c-a fost atât de
scurtă! Dar... de fapt... mai lungă, ar fi degenerat. Mutatis mutandis,
cred c-am trăit ceva din șocul lui Dostoievski, când a fost dus în fața
plutonului de execuție, ca imediat să fie anunțat că țarul i-a comutat
pedeapsa în ocnă. Marile lui scrieri au urmat... Se simte în romanele
ulterioare puterea omului revenit din morți. Voi rupe paginile prin care
m-am străduit să fac hatârul babelor, că ele au ultimul cuvânt în
aprobarea piesei... Fără un pumn dat între ochi spectatorului
contemporan, continuăm cu piese-avorton. Spectatorul trebuie să aibă
un șoc măcar pe măsura celui resimțit de mine, care, vizitat în dulcea
mea letargie de cea mai frumoasă doamnă, mi se dă vestea de care m-am
temut întotdeauna – sfârșitul vieții tihnite în care să creez în voie...
Mulțumesc! Mulțumesc pentru pumnul dat între ochi!...
Doamna și-a impus mereu să rămână calmă – calmă și absentă;
„ce mă privește pe mine logoreea acestui tânăr?! Bine că am reparat
greșeala de a-i fi vorbit de copil; este problema fiicei mele; vină ea să-i
spună...” Doar când și-a simțit mâna sărutată, ar fi vrut s-o întindă și, ca
în noaptea de la hotel, să-i alinte obrazul cu vârful degetelor – „altul a
fost contextul”, își zice –, dar n-a avut putere. N-a înțeles nimic din ceea
ce i s-a spus – doar a simțit sufletul tânărului cum s-a revărsat, asemeni
apei din iazul cu digul rupt; un iureș în care a fost înecată, dusă la vale,
amețită de vorbele din care a înțeles doar că tânărul s-a temut
întotdeauna că va fi anunțat că a lăsat în urma lui un copil, „acest puști
frumos, cu trăsături clasice, cu ochi mari și albaștri, ca ai lui Tin-Tin al
meu, lăsat de Dumnezeu timid, cu gesturi elegante, cuceritor în esență –
cum și-l dorește orice doamnă sastisită, dornică de iubire, nu de sex…
deși, mai înainte, dacă el ar fi… primul lucru pe care l-aș fi spus ar fi
fost să-l rog să dăm jos saltaeua cu toată lenjeria de pe ea, să ne
tihnească… Of, Boje moi!1, ce gânduri oribile am!, se cutremură
doamna –, acest tânăr care se vrea fără obligație până la 35-40 de ani, în
numele unei himere – o piesă de teatru! O scrie el, sau face o adaptare,
ori o traduce?! Parcă el a terminat Fizica... Pariez că-i un cabotin! Așa
discurs... Unde naiba am nimerit?!... Să-mi mențin, totuși, calmul...” – și
1
Dumnezeul meu! (rus.)
156
doamna gustă din cafea, mimând deferența.

Dincolo de scaunul din fața sa, scaun vechi, ciobit pe alocuri,
tânărul își chinuie din nou mânecile bluzei de silon verde. Cotul drept
pare să iasă prin țesătură – „ăsta chiar că și-a ros coatele...”
Undeva, printre cărțile de sub calorifer, recunoaște cotorul cărții
cu titlu scris cu litere aurii: Electrodinamica. „Ce zile!... Furam cu
privirea pe acela venind agale la plajă, cu ținuta lui de om preocupat,
absorbit de paginile pline cu formule – chiar că avea un aer de savant
tânăr, îți impunea respect, te cucerea! Puștiul ăsta... – un tânăr boem
răzvrătit, mi-a ținut o prelegere despre subiectul unei piese de teatru.
Chiar așa: ce caut eu aici?!... Un simplu surâs adresat lui Armoniu și m-
ar fi dus în vreunul dintre apartamentele lor conspirative... Acele
locuințe, denumite secret gazdă, puse la dispoziție de proprietari pentru
întâlnirile tovarășilor ofițeri cu sursele; foarte bine, puteam trece drept
sursă. Cine-ar îndrăzni un reproș măcar, dacă s-ar afla că eu și marele
tovarăș Armoniu...?!... În fond, mi s-a cam aplecat de drumurile pe la
subsol... un măgar cât o herghelie, tot mai indolent și mai caustic, brutal
când îmi răsucește mâinile la spate, mereu lăudându-se cu cuceririle lui,
mereu fecioare, obsesia lui – sau polițe plătite fiicei mele. Blestemată fie
ziua când mi-am spart pieptul convingându-l s-o ia de soție! Trebuia să-l
las să mă ia pe mine, cum stabiliserăm, că l-aș fi dresat eu!…”
- Mda... – murmură doamna, ca în zilele când vrea să pună punct
vreunei discuții cu subalternii. Pentru că am fost în trecere prin oraș și
pentru că-ți aflasem adresa... – spune ea cu glas domol, așezând ceșcuța
înapoi pe farfurioara pe care, privind-o atentă, descoperă însemnele
fabricii din Sèvres. Îmi mai dai, te rog, un pahar cu apă?
”Ce idioțenie, insistența mea s-o ia de soție pe Pușa mea, ca să nu
izbucnească, cică, un scandal, ce ne-ar fi dărâmat pe toți, când, foarte
simplu, o vizită la ginecolog, că doar întreruperile de sarcină erau la
liber; costau 30 de lei, parcă...” – își continuă ea gândul.
Tânărul a luat deja paharul de pe masă, îl aude cum îl clătește
îndelung, apoi se reîntoarce în fața sa și i-l oferă, odată cu un șervețel de
hârtie îndoit de două ori pe diagonală – „măcar stăpânește eleganța
bunelor maniere”, își zice doamna, rămasă cu paharul într-o mână și cu
șervețelul în cealaltă, ascultând: pașii apăsați ai unor pantofi cu tocuri s-
au apropiat tot mai mult, oprindu-se în fața ușii.
- Poftiți, vă rog! – îl vede pe Mihai cum se grăbește să deschidă
ușa chiar înainte de a se fi auzit cele două bătăi discrete.
157
- Bonsuar, poete! – răsună vocea melodioasă a unei tinere. Aaa...

scuze!... – se aude dezamăgirea rostiră în șoaptă.
- Te rog, te rog! Intră... – insistă Mihai, apoi doamna aude la
spatele său ușa închisă și, simțind parfumul discret sesizat după-amiază
pe sală, părăsește imediat scaunul și se întoarce, retrăgându-se doi pași,
până după scaunul ciobit: în fața ei stă tânăra în verde.
- Bună seara, doamnă! – se înclină tânăra. Până la urmă, l-am
găsit amândouă, doar că dumneavoastră a trebuit să-l așteptați pe sală –
îi surâde aceasta în timp ce-și trece mapa din piele în stânga și-i întinde
cu fermitate dreapta: Petronela Ionașcu.
Doamna se simte nevoită să-i strângă mâna.
- A... li... – ar vrea ea să se recomande cu numele Alice,
personajului feminin din Drumul spre înalta societate, dar, zărind pe
masă, sub hârtiile scrise, cotorul Demonului de Lermontov, spune
apăsat: Tamara. Tamara este numele meu; prenumele de fapt. Mă bucur
să vă cunosc.
- A, mătușa Tamara!... – se bucură tânăra, admirând-o îndelung.
Vă știu din povestirile lui Mihai, sunteți superba lui mătușă Tamara-
Elena din Iași, a cărei bunătate a elogiat-o adesea. Mă bucur c-ați venit
să vedeți unde stă. Sunt colegă cu Mihai – se înclină ea cu eleganță –,
lucrăm împreună la Cercetări. Pe unde-ai umblat, poete, că te-am mai
căutat – s-a întors tânăra prompt spre Mihai, deschizând cu un gest sigur
fermoarul mapei, să poată trage cu grijă un dosar. Semnează cererea
pentru laboratorul tău, că ai o semnătură... – să-ți fie de cap!, semnătură
de poet.
- Parcă era vorba că pleci săptămâna viitoare... – îl aude doamna
pe Mihai bombănind în timp ce răsfoiește dosarul.
- Tatăl lui Nelu ne-a transmis să fim mâine în București; plecăm
cu mașina spre ziuă. Nelu se odihnește acum, c-a trebuit să-ți ducem
vecinul și pe... nu știu, una!, la cabană; îi promiseserăm. Și-apoi, am
vrut și noi să vedem cabana, am mâncat și păstrăvi la grătar, că... gata!
Ne transferăm la I.P.R.S.-Băneasa1, s-a dat secția de semiconductori în
folosință. Nu vii și tu? Hai, semnează.
- Buletin de București...
- Cinci ani ce-ai făcut?! Dacă nu o colegă cu buletin, măcar o
plasatoare de pe la teatrele la care mergeai seară de seară. Hai, semnează
1
Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori-Băneasa
158
și exemplarul trei.
- Întreabă, poate le mai rămâne bani pentru un cromatograf cu
gaz, că-s mai precise.
- Știu. Am referatul tău aici. Gata, ai semnat? Plec. Poate ațipesc
și eu un ceas-două. Păcat! La I.P.R.S. ai fi avut câmp vast de... Vă las.
Doamnă, omagiile mele! Să știți că Mihai ne-a povestit episodul cu
cireșele furate din coșul ascuns în rolă și cum, în loc să-l certați, l-ați
pupat îndelung pe vârful nasului. Zice că-i una din primele lui amintiri...
Cu respect! Și nu-l lăsați să lâncezească aici, „în orașu-n care plouă de
trei ori pe săptămână” , că, vorba lui Macedonski, „Orașul mic te fură-
ncet./ Cu ale lui tăcute strade,/ Cu oameni proști, dar cumsecade,/ Ce
nici nu știu că sunt poet.” Nu-i așa, poete? – face cu ochiul lui Mihai. Cu
bine! – se înclină tânăra spre Tamara și se întoarce către ușa deschisă de
Mihai. Dacă te duci duminică pe acasă, fă un ocol și spune-i tatei că ne
transferăm la București, să nu-l mai apuce iar dorul să vină pe la mine.
- Îi spun, îi spun, că mă duc săptămâna viitoare, să duc mamei
vopsea de ouă și mirodenii pentru pască și cozonac... – o asigură Mihai,
ieșind un pas în urma tinerei și rămâne așa până o vede trecând de ușa
din centru.
- Mda... – murmură Tamara, imediat ce-l vede pe Mihai revenind
în cameră – e cazul să plec și eu, să prind trenul de la miezul nopții.
- Mi-ar face plăcere să-mi fiți oaspete – îl vede pe Mihai
apropiindu-se. În patul ăsta se doarme foarte bine. Lenjeria, precum
vedeți – ridică mâna lui Mihai colțul păturii, prezentând cearșafurile
curate, călcate de curând, semn că s-a dormit în ele o noapte sau două.
Am altele abia spălate și călcate – arată spre geamantanul de sub pat,
lângă care se vede un fier electric de călcat. Aici, imediat după al doilea
bloc, este o alimentară deschisă mereu; vă pot aduce ceva... că v-o fi
foame.... Eu dorm alături, la colegul meu. Vă las cheia, stați cât vreți...
poate mâine vizitați orașul, împrejurimile... Chiar dacă plecați cu cheia
la dumneavoastră, pot descuia ușa cu o sârmă – sunt expert!
O clipă, Tamara simte cum i se taie picioarele și ar vrea să se
așeze înapoi pe perna de pe scaunul pe care a stat toată seara; „umplută
cu lână sintetică”. Vocea tânărului a avut în ea o anume candoare, care
i-a înfierbântat genunchii, acolo unde au fost sărutați – „în fond, de ce
nu?!”, își zice, dar când vede picioarele desculțe ale tânărului, cu labele
agățate într-o pereche de papuci de plajă, pantalonii vechi din tergal cu
câteva găurele pe coapsa dreaptă, semn că au fost stropiți cu acid și
159
bluza de silon roasă în coate, a găsit de cuviință că cel mai bun gest este
să se sprijine cu șoldul drept de capătul patului, altfel crede că și-ar fi
înșfăcat poșeta și pardesiul și ar fi fugit în urma tinerei „cu picioare de
doi metri”. „Cum de-am putut să-mi închipui că mândrețea asta de fată
ar fi venit la unul ca Mihai?!” – pufnește ea într-un surâs scurt, ca o
reacție voalată la sentimentul acut de dezgust ce a încercat-o în ultimele
momente.
- Zău, văd că zâmbiți – se bucură Mihai. Vă las să vă faceți
comodă, vă dau și o pijama de-a mea curată... mă duc să cumpăr ceva de
mâncare...
- Nu, nu! Sub nici o formă! – face Tamara un gest categoric. Îmi
dai, te rog, pardesiul?
Mihai aruncă o privire ceasului de la mână:
- E timp destul. Vă rog, mai luați loc un pic – arată spre scaun, ba
chiar atinge cu oarecare delicatețe brațul doamnei, să se poată strecura
pe lângă ea. Sigur nu vreți să rămâneți? – întreabă când ajunge în colțul
unde a agățat pardesiul.
- Te mai poți îndoi?
Întrebarea Tamarei a avut în ea ceva de dincolo de ironie; „știu că
l-am insultat; asta am și vrut! – își stăpânește cu greu doamna bucuria.
Ce credeai, băiețaș, că-s vreuna dintre neisprăvitele din holul hotelului,
care se dau pentru câțiva lei și, la o adică, visează la protecția vreunui
nespălat grobian, subaltern de-al lui Armoniu?!” – zice în gând cu ciudă
tânărului, pe care îl observă cum înghite în sec și se preocupă de cele
câteva umerașe atârnate pe bara din metal de deasupra raftului cu cărți.
Ia în brațe un sac de plastic pus pe un umeraș, o cutie ca de pantofi de
sub raftul din placaj și se strecoară spre ușă:
- Câteva minute, vă rog! – îi aude vocea molcomă.
Tamara a rămas ca paralizată în mijlocul camerei. N-a înțeles ce-a
vrut tânărul. Când se hotărăște să-și privească ceasul, își dă seama că
mai are două ore până la trenul de noapte. S-ar așeza înapoi pe scaunul
învelit cu lăicerul nou, care mai miroase a lână – „probabil a fost țesut
de curând” –, poate că și-ar termina cafeaua din ceașcă – întotdeauna a
savurat ultimele picături, când i-a plăcut cafeaua –, dar simte că o apucă
frica – „singură într-o casă străină... iar tânărul ăsta n-a spus unde s-a
dus cu sacul acela în brațe”.
Privește iar ceasul – a trecut cam un sfert de oră. Simte că are
palpitații – „tocmai de la tatăl nepotului meu...”
160
Izbucnește în râs. Vrea să-și aprindă o țigară, dar asta ar însemna

să umble în poșetă. Se retrage cu pași mărunți până ajunge cu spatele în
calorifer. Ar întinde brațul drept, să ia pardesiul cu tot cu umerașul
agățat pe bara de metal, apoi, în drum spre ușă, să apuce poșeta și să
plece, dar nu mai are timp; ușa se deschide și-și face apariția un bărbat
tânăr, preocupat de palma stângă, în care se zărește o cheie.
Tamara a înțepenit. Bărbatul din fața sa pare mai înalt și-i
îmbrăcat ca de gală, într-un costum gri-închis și cu o cravată cu dungi
oblice albe, roșii și bleumarin, cele roșii predominând ca primă
impresie, iluminându-i obrazul proaspăt bărbierit – „Dumnezeule, ăsta-i
Mihai!”, rămâne ea cu privirea pironită pe tânăr.
- Mă iertați! A durat cam mult... Să vă ofer pardesiul – îl aude
spunând-i când trece pe lângă ea, lăsând în urma sa parfumul discret al
unei loțiuni după bărbierit, cum numai la diplomații de elită, pe care
avea sarcină să-i seducă, i se întâmpla să respire, la intrarea acestora în
pat lângă ea. După bărbierit, am folosit loțiunea lui Puiu, trimisă de
prietena sa din RFG. Cam puternică… – încearcă o scuză Mihai, în timp
ce-i ține pardesiul cu eleganță, cum a văzut și ea la garderoba marilor
foaiere ale teatrelor din străinătate, o așteaptă să și-l verifice că l-a
îmbrăcat corect, apoi îi oferă eșarfa, să și-o potrivească la gât, sub guler,
studiindu-se în oglindă.
Când o vede că ar vrea să-și ia poșeta, întinde mâna și i-o oferă.
Abia când doamna este gata de plecare și dă de înțeles că vrea să
deschidă ușa, își ia și el pardesiul din cui și-l îmbracă dintr-o singură
mișcare a brațelor. Nu schițează nici un gest în plus, așteptând ca
doamna să deschidă ușa și să iasă prima pe hol.
Pașii doamnei se fac domol, trădând o anume părere de rău că
părăsește încăperea. E-o liniște stranie. Nici Mihai și nici Tamara nu
scot un cuvânt.
Cheia este rotită o dată în ușă, apoi este lăsată să coboare în
buzunarul drept al pardesiului.
Mihai face un pas până ajunge lângă Tamara și se oprește. Brațul
lui stâng se îndoaie puțin. Subit, Tamara înțelege. Își trece poșeta în
mâna stângă și prinde cu palma dreaptă încheietura brațului oferit.
Totul, cu o naturalețe desăvârșită – parcă asta fac amândoi de ani de
zile. Pășesc împreună, pași egali, fără zgomot de tocuri, cu degetele
doamnei doar atingând brațul bărbatului – „am mai mers așa la brațul lui
Karl, când mă ducea la vreo petrecere a ofițerilor germani”.
161
Mâna dreaptă a lui Mihai s-a întins, a deschis ușa din mijloc, a
lăsat-o pe ea să iasă prima, apoi el s-a strecurat pe lângă balustrada
scării și a început să coboare treptele întâi, având grijă ca Tamara să fie
chiar în spatele său, fără s-o împiedice, dar pregătit s-o ajute, dacă
femeia ar fi călcat în gol din cauza întunericului. Pe treptele de la intrare
o așteaptă, îi întinde palma stângă, Tamara își oferă palma dreaptă și se
lasă condusă din piatră în piatră, până ajunge pe aleea asfaltată. Totul –
într-o tăcere deplină, vinovată, ca după un scandal.
Merg din nou la braț. Un drum necunoscut doamnei, peste un pod
mare și vechi, din lemn.
- Nu mi-ați spus ce face Domnița – rupe Mihai tăcerea.
- Bine.
- Cum se împacă cu soțul?
- Bine. Cum să se împace?! Bine...
- Aș îndrăzni să vă întreb... dar nu mi-o luați în nume de rău...
- Întreabă-mă.
- Recepționerul v-a dat...?
- Poșeta. 3675 de lei – răspunde prompt Tamara. Crezi c-ar fi
îndrăznit să și-o rețină? Mai ales că l-ai atenționat c-o să ne întrebi la
telefon – râde ea, strângându-i brațul o clipă, ca un semn de apropiere.
Pușa are și acum imortela.
- Pușa?!
- Așa mi-am alintat fiica de când era mică.
Mihai tace. Simte că degetele doamnei s-au încleștat pe
încheietura brațului său și așteaptă.
- Nu mai ai nimic să mă întrebi?
Mihai întoarce capul. Ochii negri, surâzători s-au ațintit în ai săi.
- Apropo de flori – îl ajută doamna.
Mihai nu înțelege.
Tamara izbucnește în râs:
- Ei, hai...
După câțiva pași, Tamara se hotărăște:
- Bătrânul recepționer – bătrân uns cu toate alifiile, că nu degeaba
l-au ținut acolo –, m-a chemat și mi-a oferit un buchet superb de
trandafiri: „Din partea... hotelului, stimată...” Ar fi vrut să spună
doamnă, dar tocmai îl certasem în una din zile, așa că, mergând în urma
mea până la ușă, a prins un moment și mi-a șoptit: „Tot de la...
tovarășul... acela.”
162
Abia după încă vreo zece pași, Tamara strânge din nou brațul lui
Mihai.
- Mulțumesc! – îi șoptește.
Merg iarăși un timp în tăcere. Îndoindu-și mai mult brațul, să
strângă degetele doamnei, ca un semn făcut anume, tânărul întoarce
privirea spre ea:
- Păcat că nu apucasem să spun florilor să vă transmită ceea ce
aveam de spus.
- Nu-i târziu nici acum.
Un gest scurt al tânărului și doamna se vede nevoită să se
oprească în fața lui. Îi înfruntă cu oarecare nedumerire privirea abia
zărită la lumina celor câteva becuri de pe aleea parcului de lângă teatru.
- Vă ofer florile acestea în schimbul unei singure flori, pe care vă
rog să mi-o dați cu dragă inimă.
Se privesc lung, în tăcere. Parcă s-ar studia înaintea unui duel.
- Greșit – îi surâde într-un final Tamara. „Să mi-o lăsați cu dragă
inimă, că de luat, am luat-o.” Așa îmi spune Pușa că era textul.
- Să înțeleg că-mi dați voie să mai încerc să v-o cer?
Tamara se uită speriată spre tânărul din fața sa: „Dumnezeule,
dac-o scap pe Pușa aici, n-o mai văd ieșind din confort cinci!...”
Continuă să-și înfrunte privirile. Tânărul este calm – un calm de
bărbat stăpân pe situație, cu zâmbetul gata să-i înflorească pe buze. Mai
lipsește apa să-i curgă șiroaie din părul bogat, ca atunci, în mare. În
locul apei, pe lângă umerii tânărului curge întunericul nopții – valuri-
valuri, unduite de pâlpâitul becului de pe stâlpul din apropiere. Doamna
așteaptă brațul care s-o tragă în ritm de dans din vârtejul ce-l simte în
apropiere – „hai, prostule, cere-mi ceva, ce mai aștepți? De ce ea și nu
eu?! Măcar un sărut, că și eu m-am săturat să tot gust cocleala
alcoolului. Îmi ești dator! Am fost a ta fără nici un sărut... Ai fost al
meu... Pe naiba! N-ai fost, că m-am retras înainte...”
- De ce surâdeți?! – face tânărul un gest, parcă s-o încurajeze să-i
răspundă.
- Poftim?! – tresare Tamara, simțindu-se descoperită.
- Să înțeleg că-mi dați voie s-o cer? N-am nici o floare – spune
tânărul, luându-i mâna –, dar pot substitui cu un sărut – adaugă și,
aplecându-se puțin, își lipește buzele de dosul mâinii, pe care o lasă apoi
la fel de încet, încheindu-și gestul elegant.
Tamara simte un tremur în tot corpul – „doar nu-s nebună să-i
163
propun să ne întoarcem – m-aș îngropa definitiv în confort 5!”

Se stăpânește cu greu – cumplit de greu! Tremură toată.
Genunchii i s-au înmuiat iar mijlocul o doare – „imposibil să fie
adevărat! M-a mai durut așa atunci, cu trei decenii în urmă, când eu,
puștoaică înfierbântată, am fost aceea care am oprit liftul între etaje...”
Undeva, în apropiere, un clopot bate de unsprezece ori.
- Mai aveți o oră până la tren – o informează vocea tânărului.
Cred că v-am supărat iar... Îmi pare rău! Domnița este căsătorită, o duce
bine înțeleg, cum să vă cer mâna ei?!
- Putem sta un pic, să-mi aprind o țigară? – întreabă doamna,
făcând un semn cu privirea spre banca apropiată.
Pornește înainte și se așează pe bancă – gesturi elegante, de
femeie care își trece palmele peste poalele pardesiului, adunându-le în
față, în timp ce genunchii i se îndoaie până ia loc pe bancă, pentru ca
imediat piciorul ei stâng să descrie un arc de cerc prin aerul nopții,
așezându-se peste dreptul. Poalele pardesiului, adunate cu grijă, acopăr
genunchiul. Mâinile ei au scos deja pachetul de țigări. După primul fum,
ochii ei privesc alături, arătând locul gol. Timid, tânărul s-a așezat în
capătul celălalt al băncii, cu fața spre ea. Pe locul liber dintre ei, stă
poșeta doamnei deschisă, în care a fost lăsată să cadă bricheta aurită.
- Parcă ziceai – așa am înțeles – că-ți propuseseși să nu te
căsătorești decât la 35-40 de ani... – face doamna un gest spre el cu
țigara ținută între primele falange ale indexului și degetul mijlociu, în
timp ce celelalte degete stau adunate în palmă, ca într-un ritual creștin.
- Nu și când este vorba de Domnița – răspunde tânărul.
- Și cum vezi mariajul cu ea? – îl privește doamna iscoditor.
- Nu înțeleg...
- Fiica mea, acum, are... are... cred că înțelegi.
- Dacă dumneavoastră credeți că are o căsnicie... Nu, nu-mi retrag
cererea, dar... în cazul în care... Oricum, în următorii ani, nu mă voi
căsători.
- Să înțeleg că-i dorești eșecul în căsnicie?
- Îi doresc să fie fericită. Iar de nu va fi, e bine să știți,
dumneavoastră ca mamă, o mamă de care ea ascultă, că eu o doresc de
soție.
Doamna ridică privirea spre cer, expirând îndelung fumul. Tace
apoi, privind stelele de deasupra capului. Când simte că o dor mușchii
gâtului, coboară privirea spre tânărul de lângă ea, la distanța de un loc
164
liber. „De ce n-oi fi rămas la el noaptea aceasta?! Merita o discuție

lungă, apoi l-aș fi trimis să doarmă alături – prea mă privește cu
seninătate! Chiar în pat cu el să fi dormit, nu s-ar fi atins de mine – o
simt! Pușa nu s-a înșelat în privința lui; fiica mea se pricepe la bărbați.
Cu tânărul ăsta ar face o pereche cum visează ea – măcar ea să fie
fericită!”
- Spune-mi, Mihai, te interesează chiar atât de mult să ai buletin
de București?
- Acum, nu. Teatrul – arată privirea lui spre clădirea din apropiere
– pare a fi interesat de mine...
- Teatru?! – tresare Tamara, amintindu-și fulgerător tot
monologul lung a lui Mihai de mai înainte. Dar voi, aici, nu aveți
filarmonică; Pușa mea cântă la nai – încearcă ea să întoarcă vorba.
- Sunt două filarmonici mari în apropiere, 50-60 de kilometri. La
urma urmei, pot veni în București... Și un teatru din București... Și la
Iași... Chiar și la Arad...
- Și dacă, să zicem, fiica mea ar fi deja gravidă cu actualul soț? –
întreabă doamna, deloc impresionată de cele ce aude, că nu înțelege ce-i
cu teatrele de care îi vorbește tânărul.
- V-am spus părerea mea despre copii.
- Ai lua-o cu copil?!
- Vă mai îndoiți?
Tamara nu-i mai poate înfrunta privirea; „prea senină; începe să-
mi fie rușine de mine însămi...” Aruncă iar fumul spre boltă, admirând
stelele; „Doamne, ce mă fac cu puștiul ăsta?!... Mă tem să nu-l vreau eu
mai mult decât fiica mea... Și nu pentru sex! Nu de asta duc lipsă... Aș
sta cu el nopți în șir să vorbim, să-l pot atinge, să-i ascult vorba lată,
moldovenească, la fel ca a oamenilor de pe moșia bunicii, să mă scald în
privirea lui senină – să mă purific! Și... poate... când el... Dumnezeule!...
S-o șterg până nu înnebunesc de tot! Nici vorbă să-i cedez vreodată – ar
fi oribil!... Am greșit o dată, atunci, în apă, dar...”
- Mda! – hotărăște ea, ridicându-se prompt de pe bancă. Să
mergem – șoptește după ce-și ia poșeta și face primul pas.
Mihai i se alătură în tăcere. Pași egali pe asfaltul trotuarului,
punctând liniștea nopții. Doar înainte de a intra în gară, tânărul se
hotărăște să spună:
- Indiferent de ce se va întâmpla, din seara aceasta, mă voi gândi
la dumneavoastră ca la mama. Ca la mama soacră – precizează
165
surâzând, când vede aruncată spre el privirea doamnei, mai frumoasă ca

niciodată, amestec straniu de surprindere și plăcere; ochi mari și negri,
larg deschiși.
După încă un pas, Tamara îi atinge brațul, atenționându-l să se
oprească:
- Spune-mi, Mihai, ca mamă soacră a ta, pot să-ți fac un reproș?
Pardon! – se fâstâcește ea, curentată iarăși de privirea senină a tânărului;
„trebuie să i-o spun! O zi dacă ajunge în arestul din Calea Rahovei,
brutele de securiști de acolo, la fel de violenți și, în incultura lor
dogmatizată de stalinism, mai inumani ca gestapoviștii, îi vor încețoșa
privirea”. Mihai dragule, – coboară ea tonul, dar imediat își dă seama că
a fost luată de val și surâde ca de o glumă – dragul meu copil, că ginere
e cam devreme...
- Cum să fie, dacă aveți deja un nepot de la mine?! – aude
întrebarea tânărului rostită cu glasul tremurat de surâs.
Ochii măriți ai Tamarei par să absoarbă în adâncul lor pe tânărul
rămas drept în fața sa, ca un prinț aflat în grațiile reginei-mamă, într-un
moment în care este dojenit pentru vreo boacănă.
- Am uitat că ați retractat afirmația primă. Continui să visez că
sunteți într-adevăr bunica copilului meu. Deși, dacă vă privesc ochii, nu
păreți să fi pierdut prea multe nopți legănând în ultimele luni. Un copil
al meu ar plânge noaptea de-ar trezi jumătate din București, dacă nu e
legănat continuu.
„Tămâia ta de puști! Te omor până mâine!...” – îl măsoară
doamna scurt cu privirea, fulgerată în gândul său tainic de imaginea ce-o
obsedează de doi ani, tot mai des noaptea spre ziuă, când se trezește
odihnită deja de somn, dar răscolită de demonul foamei senzuale, un
demon din alt univers, acela elogiat și amplificat mereu de fiica sa când
tânjește cu glas șoptit la clipele „de după, mămica mea scumpă”, alt
univers decât cel ostoit de Tamara adesea în careul ei de fugă de la
subsol; „sunt ca flămândul ieșit ghiftuit de la vreun praznic sătesc de
oameni gospodari, care tocmai au tăiat doi porci și un vițel, dar visând
un festin de lux, cu companii selecte, gustări frugale și cupe aurite, în
care s-a picurat ambră”; pornește întotdeauna de la imaginea încă
nestinsă, dar ținută secretă pe retina ochilor săi a corpului tânăr, ars de
soare, eliberat de slipul lunecat de-a lungul piciorului stâng și, mai avan
acum ca niciodată, regăsind în fața sa pe tânărul timid, dar plin de
măreția simplității avută și atunci în gestul de scuză, „ba a fost, mai
166
degrabă, trufia tinereții prezentându-se în toată splendoarea, că abia

atunci am luat aminte la cum arată ceea ce-am visat, ba am și avut de
atâtea ori cu inconștiența flămândului hulpav”, acum, în apropierea gării
de unde credea că scapă fugind, lumina ochilor ei negri înghite albastrul
privirii pline de zâmbet, înghețând sângele în venele tânărului cuprins
prompt de un frison abia sesizat.
- Hai! – ordonă ea, întorcându-se prompt, militărește; „s-o crezi tu
că te las să dormi la vecin! Primul gest, după ce intrăm în cameră, va fi
să aruncăm salteaua cu tot cu lenjerie jos, pe parchet, că altfel rup patul
cu tine, fir-ai tu să fii!...” – își surâde doamna, depărtându-se deja câțiva
pași.
- Doamna Tamara... – aude în urma sa vocea disperată a lui
Mihai. Vă implor! Unde fugiți? N-am vrut să vă supăr... A fost o
glumă...
Doamna se întoarce încet – nu-i vine a crede: la lumina slabă a
becului de deasupra intrării în gară, vede un tânăr mândru, stând în
poziție de drepți în fața sa, cu ochii încă plini de lumină, dar cu un
zâmbet incert în colțul stâng al gurii:
- Zău că am glumit!... M-ați încurajat și dumneavoastră, cu acel
atât de frumos „ca mamă soacră a ta...”
După o pauză de câteva secunde, în care doar privirile lor se
înfruntă cu calm, buzele lui Mihai alungă zâmbetul trist de pe ele, se
deschid încet, vârful limbii pare să le umezească, să lunece mai ușor
vorba șoptită domol:
- Ați vrut să-mi faceți un reproș... Îl ascult. Și promit să țin cont
de el.
Tamara simte că a scăpat dintr-un pericol – „ce prostie aveam să
fac!” Își îndreaptă spatele mai mult, lăsându-și capul pe spate, să-l poată
privi de sus, cum o face cu subalternii pe care îi simte refractari:
- Ascultă, Mihai: când ai de gând să te maturizezi? Unde crezi că
trăiești, în ce țară?!
Tânărul n-a schițat vreun gest. Doar privirea lui pare să se fi
încruntat puțin.
Tamara devine mai stăpână pe sine:
- De mai multe ori, seara aceasta, ai avut ieșiri necontrolate,
insultătoare chiar pentru... pentru... În prezența mea, nu admit glume
răutăcioase la adresa Statului, a politicii partidului nostru, în esență. Ai
în fața ta o femeie care s-a jertfit pentru victoria... pentru... – încearcă ea
167
s-o dreagă –, pentru ca forțele oculte ale foștilor stăpâni de sclavi, ei sau
urmașii lor, să nu ia în stăpânire Europa toată. De ce mă privești așa?
- Așa cum? Sunt absolvent de Fizică, nu de Istorie, să putem
dialoga pe tema aceasta. Nici măcar nu știu care dintre țările „frățești”
au adus sclavi din colonii.
- Țările „frățești” n-au avut colonii! Măcar atât ar fi trebuit să fi
învățat! – își păstrează Tamara poziția fermă, țeapănă ca un militar care
dă ordine.
- Când trebuie să aduci glorie liceului la Olimpiada Națională de
Fizică, ori de Matematică, pentru că la internaționale nu poate pleca un
pui de țăran neînscris nici până acum în colectivă, că doar colectivizarea
agriculturii noastre s-a declarat încheiată și fără adeziunea tatii, orele de
Geografie și de Istorie trec pe planul doi. Cele de Economie Politică nici
nu mai contează...
- Hm!... – pufnește Tamara, simțindu-se învinsă nu atât de
vorbele tânărului, pe care, acum, l-ar fi luat la palme atât pentru replica
aceasta, cât mai ales pentru zâmbetul lui, un surâs plin de candoare,
învăluit într-o privire senină, ca atunci, în vecinătatea vârtejului
ucigător, când între simularea sinuciderii prin înecare, ea, care fusese
mare înotătoare la gimnaziul din Berlin, hotărâse să dea impresia că a
fost salvată, numai să se lase în voia brațelor ce-o cuprinseseră deja și o
răscoliseră până la cedare cu plimbatul trupului ei peste mijlocul încins
al tânărului savant de care, obsesiv, i se agățaseră gândurile de femeie
singură pe litoral; același tânăr pe care, cu două-trei minute înainte, îl
admirase în toată splendoarea lui virilă, cum nu mai apucase s-o facă
vreodată, cu ani în urmă, cu vreunul dintre ofițerii germani, stăpâni
peste Paris, pe care avea sarcină să-l elimine și-i îndeplinea poftele
răscolite de șampania adusă special din pivnițele marilor restaurante iar
ea, plângând cu gemete de femeie în extaz moartea aviatorului, singura
ei mare iubire, pe care și-l închipuia în brațele ei, ca să-i ceară iertare
prin oftatul final, după care, aruncând o privirea de vânzătoare
mulțumită de prețul primit, să-l dea urgent morții pe neamțul de urmele
căruia fugea în baia celei mai apropiate case conspirative să scape,
uneori ascultând explozia programată de ea cu măiestria ce-o făcuse
recunoscută; dar atunci, în preajma vârtejului, la Agigea, în universul
halucinant al mării ce-i amintea de-o copilărie fericită în compania
mamei sale mereu veselă și cu cântecul pe buze, când veneau ele două la
mare, hotărâse să-și ia de la viață un tribut meritat – bărbat elegant,
168
respectuos, timid ca o fată mare, în apropierea căruia pe plajă se simțise

în siguranță, fără teama jenantă că-i sunt vânate cu privirea gesturile sau
pozițiile pe cearșaf; fiecare gest de indiferență al lui năștea în ea încă o
dorință de a-l provoca, de-a se răzbuna, în ultimă instanță, de-a-l înșela
pe cel care o insultase, părăsindu-i fiica în plină criză de nervi – dorință
îndeplinită cât a stat agățată de gâtul tânărului, răscolită cum numai în
brațele lui Karl se mai simțise, și cuprinsă de-o indiferență totală, ca o
seninătate greu de explicat, imediat după orgasmul violent, când ar fi
rupt carnea de pe umărul tânărului dacă valul acela nu ar fi înecat-o,
coborând-o violent pe pământ, într-un real în care avea de câștigat o
bătălie mai mare decât propria-i plăcere, plăcere adjudecată deja – avea
de câștigat bătălia cu obsesia sinuciderii propriei fiice, indiferentă la tot
ce-i în jur, dormitând retrasă în cortul ei ca într-un început de vizuină.
„Și acum, sunt aici tot pentru fiica mea! De ce fiicei mele,
muziciana și, grație naturii – că eu nu cred în Dumnezeu –, dar și
mulțumită acestui bărbat frumos, uneori manierat, alteori gata de-o
grosolănie, timid și modest, dar și mitoman, că mi-a ținut o adevărată
prelegere despre o piesă de teatru ce vrea s-o scrie, sau a scris-o, grație
zestrei lui genetice și talentului – cine l-o fi învățat așa bine?!, ce femeie
a știut să facă din el un așa bărbat, că merită să-i sărut mâna –, talent,
dar mai ales pricepere cu care a știut s-o scoată pe fiica mea din depresie
printr-un gest ce-l asemăn cu tragerea ei din noroiul crizelor tot mai dese
și s-o ridice direct în alcovul unei iubiri de care, până și eu, ca mamă,
ignorând până astăzi rătăcirea mea din apa mării, am fost mândră, a
făcut să-i rodească pântecele considerat sterp, iar acum, acasă, știu că
mă așteaptă o mândrețe de nepot – cadoul suprem pe care viața mi-l face
în fiecare zi când îi întâlnesc privirea senină. Restul nu mai contează!
Fiica mea va avea ultimul cuvânt. Eu trebuie, doar, să-i duc vestea – voi
avea oare putere să i-o dau?! – că l-am găsit pe tatăl... adevărat!, tatăl
genetic, cel ce i-a dat lui Tin-Tin al nostru încărcătura genetică, acest
tânăr elegant din fața mea, pe care încă nu reușesc să-l descifrez. Poate
nici el însuși nu poate s-o facă – e încă destul de „crud”, îl simt; poate și
sărăcia lui, vecină cu mizeria proletară la începutul de carieră a unui pui
de țăran, că asta este el, cum singur a recunoscut-o, îl face să fie așa. N-
are nimic de valoare, afară de educația și instrucția primite, de trufia
virilității proprie anilor săi și de înzestrarea hărăzită de natură, gustată în
delir erotic de mine până la lovitura dată de val ca o palmă a sorții, dar
și ghicită printre scâncetele fiicei mele, care mi-l evocă aproape în
169
fiecare noapte, ca pe un ritual păgân unui zeu chemat să te salveze –

cred că m-ar fi făcut bucăți dacă rămâneam la el peste noapte, sunt
conștientă de asta, dar e-o problemă omenească de care, de-acum, n-are
decât să se ocupe fiica mea, poate-mi mai face și o nepoată, dând
dreptate maximei despre esența sexului; vreau o zgâtie de fetiță blondă,
cu codițe lungi și ochi mari și albaștri, să îmbătrânesc fericită în
compania lor. Aș face un tur al bisericilor; eu, ateea convinsă, m-aș
creștina din nou, să uit rătăcirea din mare și drumurile pe la subsolul
vilei – numai să știu că pot fi bunica visată, mama ce și-a dorit-o mereu
Pușa mea și mama-soacră a acestui tânăr pe care l-aș lua în sân, ca pe o
comoară, să-l ofer mâine dimineață fiicei mele ca pe un dar: Poftim! E-
al tău. Și iartă-mă!... Iartă-mă pentru ceea ce nu-ți pot rosti, că mi-e
rușine...”
- Doamnă, observ că vă frământă ceva... cred că dialogul dintre
noi... Îmi pare rău! Am dezgolit partea urâtă a caracterului meu...
Adevăru-i că fac alergie la...
- La ce, Mihai? – întreabă Tamara cu blândețe.
- La anumite discuții cu iz propagandistic – spune tânărul dintr-o
suflare, ca un răspuns dat să se elibereze.
- Tocmai asta m-a pus pe gânduri, Mihai dragul meu... Nu sări
peste cal, că nu-i bine. Ai, te rog, încredere în sfatul meu. Ești tânăr. Ai
în față o carieră.
- Cariera pe care mi-o doresc, de fapt, nici nu mi-o doresc; ea m-a
ales pe mine, nu eu pe ea, așa se zice când te macină morbul scrisului;
cariera aceasta se clădește pe alt fundament. Oricum, nu cu vigilență și
atenție să nu deranjezi pe cei din jur. Am învățat de la Jimmy Porter1 că
trebuie să scrii cu flăcări de-un kilometru.
- Mda – face un gest de cedare Tamara, trăgând cu ochiul la
ceasul electric atârnat pe peretele gării. Mai trebuie să stăm de vorbă.
Voi, tinerii, uneori... Poate-i de vină și colectivul de muncă; tu însuți ai
recunoscut că, între voi, inginerii tineri din uzină, faceți un anume soi de
glume... Ești încă la vârsta când ți se pare de bon ton să fii rebel. Și fiica
mea, e drept, pare rebelă, ba chiar și este, dar... vârsta... poate și turneele
dese în Occident... dar ea... ea are... ca să zic așa, un careu de fugă.
- Poate că la mine e invers: nici nu știu cum arată granița țării,
1
Personajul central al piesei de teatru Privește înapoi cu mânie de John
Osborne, în vogă, chiar și în România, în vremea aceea.
170
necum altă țară. Doar din filme. Din filmele care vin legal în țară –
accentuează Mihai ușor ironic. Cenzurate, adică. Într-un cuvânt, leii sunt
mai furioși în cușcă.
- Puiul mamei, atât te rog: atenție la vorba latinilor: Est modus in
rebus – oftează Tamara mai mult speriată decât obosită.
1
– Horațiu, Satirae. Chiar dacă nu umblu prin lume, am careul

meu de fugă: lumea cărților.
- Reține, te rog, ce ți-am spus! Bine? – întreabă cu glas blând
Tamara, hotărâtă să încheie întâlnirea cu calm, dacă nu prietenește.
- Bine, mamă, am înțeles – își pleacă Mihai ușor privirea iar
Tamara, atentă la ochii lui, nici nu bagă de seamă când i-a fost luată
mâna dreaptă și ridicată, să-i poată fi sărutată, cu o eleganță a atingerii
buzelor calde ale tânărului de dosul palmei cum rar i-a fost dat să
perceapă; „Doamne, măcar să mă sărut cu el toată noaptea, undeva, pe-o
bancă din parc... Jur să nu mă întorc în locuința lui, să nu cad iar în
păcat!” – o fulgeră dorința aprinsă ca o patimă izbucnită brusc pe
Tamara și tocmai întinde mâna, să-l tragă înapoi, spre parcul din centru,
când vocea lui Mihai o face să încremenească, speriată de sine însăși,
cum nu crede să mai fi fost vreodat: Am folosit numai cuvântul mamă,
că soacră dă o conotație peiorativă – îl aude șoptindu-i în timp ce-i este
atins cotul, ca o invitație la a intra în sala mare a gării.
„Oh, bine c-am scăpat!” – oftează Tamara fericită, pășind cu un
pas în urma tânărului, ai cărui pantofi Guban, noi-nouți, pocnesc ușor pe
mozaicul frumos lucrat în motive populare moldovenești stilizate cu
peste jumătate de secol în urmă, când a fost construită gara.
- Mihai, la vagonul de dormit, te rog! – îi șoptește Tamara,
strecurându-i în palma stângă două bancnote de câte 100 de lei.
Rămâne apoi un pas mai în urmă, de teamă să nu dea ochii cu
casierița. Îl vede pe tânăr cum privește un timp pe fereastra ghișeului,
ciocănind ușor cu unghia.
- Imediat, imediat, că predau o diagramă – se aude vocea
casieriței dintr-o încăpere alăturată, apoi, exclamația ei: amestec de
surprindere și bucurie: Mihăiță!...
- Săru’ mâinile!
- Te mănânc! Ce-i cu tine pe-aici?! – aude Tamara supărarea
casieriței rostită șoptit. Adela, c-am vorbit cu ea la culcare, mi s-a plâns
1
Este o măsură în toate. (lat.)
171
c-ați tras-o de codițe. Să tacă și să se culce, că tat’su și Andrei dormeau

duși, i-am promis o păpușă.
- Mai degrabă o pălmuță la fund. Un sfert de ceas a fugit Andrei
după ea printre leagănele din curtea căminului, s-o putem lua acasă.
- Ce-ați căutat?!
- Andrei are pentru mâine o compunere și mă rugase să-l ajut.
- Pe Adela trebuia s-o lăsați să doarmă la prânz la cămin, s-o ia
George, da-r-ar dracul în ele cârciumi! Și tu?! Unde pleci? Pus la șapte
ace... Iar vreun simpozion de Chimie?... De ce n-ai spus? Dacă știam,
nu-mi mai schimbam tura... să...
Tamara percepe o mișcare scurtă a capului tânărului, care frânge
brusc tirada femeii – dojană, părere de rău, început de nervozitate abia
ținută în frâu, toate adunate în ultimele ei vorbe.
- Mulțumesc pentru pachetul adus de la mama! – se
entuziasmează Mihai. L-am luat. Lăicerul e superb; l-am pus deja pe...
- Să nu-și mai agațe ciorapii... – se aude bombănind înciudată
casierița, dar vocea gravă a tânărului o acoperă:
- Un loc la vagonul de dormit – îl vede Tamara cum întinde cele
două bancnote prin geamul deschis deja.
- La a-ntâia! – hotărăște casierița, trăgând dintre degetele lui
Mihai doar o bancnotă. Cușetă n-am nici pentru mama.
- Pentru mama dumneavoastră, nu, că mătușa Ileana a plecat de
mult, Dumnezeu s-o odihnească! Dar pentru mama mea?
- Cum?! A venit nașa Maria?! Unde-i? Unde pleacă?! – aude
Tamara scaunul casieriței dat deoparte cu zgomot, semn că s-a ridicat la
repezeală.
- E vorba de mama soacră – precizează cu calm vocea lui Mihai.
- Mihăiță! – se aude strigătul de fericire al casieriței iar Tamara o
vede scoțând capul pe fereastră, până ajunge cu jumătate din bustul cu
forme pline, rafaelice, sprijinit pe pervazul placat cu marmură.
Ochii vii, aprinși parcă, arzând cu flacără albastră, cercetează
avizi interiorul sălii mari, prin care mai trece grăbit doar un bătrân spre
trenul parcat la linia întâi.
Privirea neagră, cu luciri de diamant a Tamarei și albastrul ochilor
senini ai casieriței se înfruntă o clipă, cu ferocitatea unor animale de
junglă în fața prăzii.
- Doamna Liliana, verișoara mea – se grăbește Mihai să facă un
gest elegant de prezentare a casieriței rămase înmărmurită pe pervaz,
172
gata să cadă spre sala de așteptare – și doamna Tamara, mama

viitoarei... – o prezintă el pe doamna rămasă lipită cu umărul de perete,
cum a asistat la discuția de mai înainte. Deocamdată... suntem abia... –
scade vocea tânărului, semn că pierde teren cu fiecare clipă.
- Într-un ceas bun! – exclamă casierița, retrăgându-se puțin, cât să
poată sta în siguranță pe marginea ferestrei. Poftiți mai aproape, do…
a..., to... va... Vă rog, mai aproape, c-oi fi eu bună de gură, că rele de
gură-s doar vrăjitoarele, nu, Mihăiță, așa se zice la noi în sat, dar oameni
nu mănânc. Și cum, n-ați mai plecat? – aruncă o clipă privirea
întrebătoare spre Tamara. A, vă înțeleg... – vorbește casierița continuu.
Mai aveați ceva de spus ginerelui. Gata, Mihăiță, ți-ai găsit nașa! Îi și
spun lui Georgică: nici un ban la cârciumă, c-avem de cununat. Puteți
pune și alți nași – adresează ea o altă privire fugară Tamarei, plină de
zâmbet de data aceasta –, dar la biserica noastră din sat, eu și Georgică
ținem lumânările. Nu știu cum o fi fiica dumneavoastră – se adresează
Tamarei –, dar eu garantez că soț mai potrivit ca Mihăiță nu poate
găsi!... Ei, și-acum... – zice, privind îndelung diagrama. Să găsim o
cușetă de lux, să se poată odihni viitoarea mea cumătră... Mihăiță, te
omor, dacă te-ai gândit la alți nași!... Biletul! – se întinde mâna casieriței
spre Tamara.
- Dar nu l-am vizat... și-au trecut două ore... – spune cu glas stins
Tamara, în timp ce scoate din poșetă biletul de tren.
Casierița îl ia, trântește ștampila pe spatele lui, face o semnătură
în fugă și spune:
- Gata! L-ați întrerupt. Să nu uitați la bagaje geanta aceea superbă,
că noaptea tot eu am grijă de bagaje. Pavele! – strigă în microfon – să nu
dai drumul la tren până nu-ți spun eu. Doamnă, – sper că nu vă supărați
că vă spun așa – vă ofer singura cușetă liberă; de obicei o ținem pentru
tovarășul prim-secretar, dar cum el n-a venit până la ora aceasta... Poftiți
biletele și restul. A! Și nu uitați: veniți cu domnișoara, cu soțul, cu cine
mai vreți; vă găzduim noi că avem unde și stăm de vorbă. George al
meu ne poate duce cu mașina la Sânzieni, să vedeți în ce familie de
oameni gospodari intră fiica dumneavoastră. Colectivizarea, mânca-o-ar
focul!, i-a mai sărăcit, dar mândria le-a rămas. Mihăiță, – ridică privirea
pentru o clipă casierița spre ochii lui Mihai – le-ai spus ce scrie la
Spovedania de la Mănăstirea Bunavestire? Alde Vlădeanu, doamnă, se
trag, cică, dintr-un tâlhar la drumul mare, de-aceea vi s-a furat inima
fiicei – râde casierița, umplând noaptea cu zâmbetul ei –, iar tâlharul
173
acela, Vlad, – devine ea gravă – cică era os domnesc, scoborât din

Mușatin-descălecătorul. Dar să nu mai spuneți la nimeni, să nu stricăm
dosarul de cadre al lui Mihăiță, că ăștia, acum, aciuați în vilele foștilor
sau în cartierele de lux ale orașelor, abia așteaptă să descopere ceva
oameni bogați în trecutul cuiva.
- Liliano, mai dăm drumul la tren seara asta? – se aude în
difuzorul de pe masa casieriței.
- Ei, na, că grăbiți mai sunteți... – răspunde casierița. Haideți să vă
dau bagajul.
În timp ce geanta de voiaj este predată Tamarei prin ușa magaziei
larg deschisă, cele două doamne se măsoară în tăcere cu privirea.
Mihai ia geanta de voiaj din mâna Tamarei și pornește spre
vagonul de dormit. Conductorul coboară scara vagonului, prinde geanta
și șoptește precipitat:
- O duc eu în cușeta specială.
Tamara întinde mâna iar când și-o simte luată într-a tânărului,
strânge degetele, atenționându-l s-o privească în ochi:
- Spune-mi, Mihai: un dinte de aur face sărutul mai dulce?
Tânărul tremură – un frison involuntar. Ochii lui s-au mărit. Ai
Tamarei sunt plini de luminițe. Pe buzele ei stăruie otrava întrebării puse
deja.
- Doamnă!... – șoptește tânărul cu glasul sugrumat de emoție –
doamna Liliana este verișoara mea, am copilărit împreună... A fost
prietenă și colegă de școală cu sora mea mai mare...
- Aceea care te legăna toată noaptea?
- Nu. Cealaltă, un pic mai mică, era cu legănatul, că cea mai mare
ori mergea la școală, ori o ajuta pe mama la treabă.
- Hai, la revedere! Am glumit.
- Și...?... – încearcă Mihai să mai lungească discuția, să-i smulgă
vreo promisiune de viitor.
- Știu unde să te găsesc. La uzină.
- Și eu... unde...?...
- La revedere, Mihai! – îi spune doamna cu o răceală plină de
fermitate în timp ce urcă în vagonul de dormit.
Imediat se aude fluierul impiegatului de mișcare iar trenul
pornește încet spre București. Conductorul a venit în fugă și a tras cu
putere ușa vagonului de dormit, răsucind pe dinăuntru siguranța.
Mihai privește cum trec vagoanele, unul câte unul, prin fața sa –
174
geamuri întunecate, fără nici un chip de om, ca într-un coșmar. Mai stă
locului un timp, gol de orice gând – „ce naiba-i cu mine?!, parcă mă
simt ușurat c-am scăpat de ea...” –, dar, impresionat de imaginea
trenului plecând, se trezește că-și recită în gând versurile melodiei care
s-au auzit în difuzoare mai demult, când s-a anunțat plecarea trenului iar
el asculta dojana Tamarei despre tinerii rebeli: „A plecat un tren din
gară/ Și cu el, iubirea mea,/ Cui voi spune-n astă seară/ Somn ușor
când s-o culca?”
Fără să-și dea seama ce face, după câțiva pași, la intrarea în sala
mare a gării, știindu-se singur, începe să fluiere încet melodia.
- Aha! – aude lângă el vocea șoptită a casieriței. „Și cu el, iubirea
mea.” Păi dacă nu ți-oi rupe eu gâtul mâine, să nu-mi zici mie pe nume!
- Gâtul mi-l rupeți de fiecare dată – îi întoarce Mihai vorba tot în
șoaptă, mergând umăr la umăr cu doamna blondă –, iar pe nume știți
doar că-mi place să vă spun.
- Când?
- Când... știi tu!
- Măgarule! Ai rostit așa plăcut tu!... – îi șoptește casierița cu
drag. Chiar îți va fi soacră? Asta?!
- Ce are... doamna aceasta? – întreabă Mihai, accentuând ultimele
două cuvinte, parcă să-și exprime dojana pentru „asta”, dar hotărât s-o
provoace pe doamna de alături.
- Mai ții minte piesa la care m-ai dus când ne-am întâlnit la
București?
- Tragedia optimistă. A fost publicată de curând în Teatrul
sovietic contemporan.
- Avea un personaj feminin interpretat de-o actriță mare, foarte
frumoasă: Femeia-comisar. Așa mi s-a părut viitoarea ta soacră. Fiică-
sa-i mai de soi?
- Mai! Mult mai... – întră Mihai în jocul replicilor.
- Să fie cu noroc, Mihăiță! Dar... Scuză-mă că te rețin, oricum,
noaptea-i lungă iar tu tot ți-ai luat liber mâine... Sigur ți-ai luat?
- Nu așa am stabilit? Dar dacă nu puteți veni...
- Ei, nu... Oricum, poți dormi până pe la 9, când ajung eu. Să lași
ușa descuiată, să intru fără să mai bat. Deci! Ai cunoscut-o bine pe
viitoarea soție?
- Cum adică?!
- Mihăiță, n-o fă pe prostul! – se întoarce casierița cu fața spre el.
175
Ții minte ce ți-am spus cândva? Dacă luna de miere s-ar serba înaintea
căsătoriei, ar fi mult mai puține divorțuri. Iar copii, tot atâția câți vrea
bâlbâitul ăsta, cu Decretul lui criminal. Mâine să ai oțet, că... Fi-ț-ar de
cap fluturașii chinezești, că mereu se rup.
- Parcă voiai un urmaș de Mușatin.
- Eram beată când ți-am spus...
- Am să-l rog pe cumnată-meu Ionel să-mi trimită mai des Grasă
de Cotnari.
- Și chiar de-aș rămâne, e-al meu și-al lui George, că noi l-om
crește. Tu să-ți bei Grasa cu Sanda.
- Ce Sanda?! – tresare Mihai, privind-o lung și insistent pe
doamna din fața sa.
- Ne-am întâlnit la cinema, nu-ți mai amintești? Te-ai cam
fâstâcit... George chiar s-a bucurat. O știe bine, că-i funcționară pe la cei
cu mașinile mari de transport; zice că-i profesoară de Geografie, dar nu
are post... Doamnă serioasă... elegantă...
- Aaa... – pare Mihai că și-a reamintit. Îl meditez pe Remus,
băiatul ei, la Matematică, Fizică, Chimie... Nu, nimic serios; are
logodnic în Ardeal sau Banat, habar n-am.
- A-ha, știu! Și eu par serioasă... Ba-mi meditezi și mie băiatul...
L-ai recomandat și pe prietenul tău Ghiță să le inducă dragostea de limbi
străine... – bombăne înciudată casierița și privește insistent în pământ,
lăsând să-i tremure umerii de râsul domol care o năpădește un timp iar
când se poate abține, ridică privirea: Să știi, Mihăiță, că nu ți-am spus-o
cu răutate. Și te felicit, ba mă și bucur că, răscolit de hormoni ca orice
tânăr singur, nu agăți tot felul de... ca vecinul tău. Cu Sanda am dat nas
în nas la intrarea în blocul tău; eu plecam – era în ziua când Georgică
fusese trimis la Cluj –, ea intra în bloc. Am privit de departe ferestrele
de la etajul 4; am văzut-o trecând spre garsonierele 92 și 93. Să nu mă
minți c-a intrat la 92... Dar altceva am vrut să-ți spun. Alaltăieri, în sat,
m-a chemat nașa Maria la o dulceață, că știe cât îi apreciez dulcețurile și
sfaturile pe care mi le dă. Acum mă chemase să-mi dea lăicerul și
celelalte – pachetul adus. Din vorbă-n vorbă, a ajuns la tine. „Oare ce-o
fi cu băiatul ăsta al meu? A trecut de 25 de ani și nu-l aud c-ar vorbi cu
vreo fată...” Am încercat s-o conving că tu scrii, că vrei, până după 35
de ani... – tot ce știam de la tine. Și numai ce pică întrebarea nașei:
„Fină dragă, Vlădenilor le fug ochii ca argintul viu după femei. Oare
băiatul meu n-o fi din ăla...?” Ei, Mihăiță, când am auzit asta, m-a
176
podidit un râs, că nașul Neculai, care trebăluia prin ogradă, a intrat val-
vârtej în casă: „Ce-i, copchilă, – c-așa-mi zice el și acum, ca atunci când
veneam la voi la cireșe – ce-i de râzi așa, te-a pișcat musca râsului?!”
Tare i-aș mai fi spus eu nașei ce fel de ăla ești... Dar tot i-am spus că
ești prieten la cataramă cu cea mai frumoasă doamnă din oraș – mă
gândeam la Sanda –, care abia a divorțat și care... Povești! Simțeam cum
îi vine inima la loc nașei. „E-hei, fină!... Poate dă Dumnezeu și scapă
Mihai hățurile mai tare și-i face doamnei un copil, ca să se adune și el la
casa lui, că Vlădenii sunt familiști, iubitori de copii, nu i-ar întoarce
spatele când ar afla că-i grea...” Ei, ce zici de asta? Păi să nu-ți rup eu
gâtul?! Dar tot ți-l rup mâine că m-ai prezentat tovarășei – accentuează
casierița cuvântul – ca fiind verișoara ta. După ce vă cunun, tot o să afle
că-s doar fina părinților tăi; da’ poate dă Dumnezeu și plecăm la Cluj, că
i s-a promis lui George șefia unui alt șantier iar mie, post de profesoară
la un liceu; este nevoie de George acolo. Dar ia stai! – pare să ia o
hotărâre Liliana. Ce-i cu femeia aceasta?, că nu mi-ai vorbit niciodată c-
ai avea, acum, prin București...
- Lili dragă, stai că nu înțeleg ce vrei?
- Aha! Poți să-mi zici pe nume și dincolo de pat, rupe-ți-aș gâtul
chiar acum... O cunoști bine?
- De ce întrebați? – revine Mihai la tonul lui dintotdeauna cu
Liliana.
Femeia stă mult timp cu privirea în pământ, parcă și-ar cerceta
vârful pantofilor de vară.
- Știu eu, Mihăiță?!... Parcă ceva nu se leagă în capul meu.
Messalina... împărăteasa... Iartă-mă că rostesc un așa nume, dar... Mai ții
minte iapa noastră sură? Când o ducea tata la armăsar, i se umflau nările
și fornăia într-un anume fel. O clipă, așa mi s-a părut că face și doamna
aceasta când te-a privit... Ori, eu am cunoscut-o și „împărăteasă”, ca să
zic așa, când a venit la trenul de ora nouă...
- Zău că nu vă înțeleg, doamnă! – se sperie Mihai.
- Mihăiță, jură că nu a fost nimic între voi seara aceasta.
- Cum vă puteți închipui?! – face tânărul un pas în lateral, s-o
poată privi mai bine.
- Nu m-am supărat prea tare când am aflat de Sanda; în fond, e-o
fată cuminte – în felul ei. Dar una ca asta, care are gura plină de
„tovarășe” toată ziua... Astea, noaptea... Ți-am spus, reacția nărilor o dă
de gol... Mai ales că-i necăsătorită.
177
- De unde știți?!
- A, deci tu știi... Nu poartă verighetă. Iar astea care stau fără
bărbat și au gura plină de „tovarăși” și „tovarășe”... Dar zău! – începe
Liliana să râdă. Vom mai vorbi după ce-o cunosc pe fiică-sa, că nu te las
să te căsătorești fără să-mi spun părerea, că doar și eu te-am legănat, ba
ți-am pus și comprese... Gata! – râde înfundat, dându-i un cot –, du-te
acasă și nu pune la suflet vorbele unei femei care ține la tine. Mai că n-
aș pleca la Cluj, dar, versurile acelea pe care ți le-am tot repetat, orașul
mic... O să-ți duc dorul. Hai, fugi acasă, că vreau și eu să ațipesc un pic;
altfel, mâine, o să fiu bleagă de tot; degeaba vin.
- Ei lasă, că nu vii degeaba – îi șoptește Mihai cu subînțeles. Ce-
ar fi să vin după tine în casa de bilete, cică să-mi dai vreo carte, că vreau
să te sărut – încearcă tânărul să detensioneze de tot atmosfera.
- Fugi, diavole, că mă bagi în boale; știi doar cât îmi place. Vrei
să nu mai pot ațipi? Și nu ți-e rușine? Abia a urcat soacră-ta în tren...
Sau... – se uită femeia lung în ochii lui Mihai – sau, totuși, m-ați mințit
amândoi? Erați ca doi pisoi care luaseră bătaie cu vătraiul că au fost
prinși la oala cu laptele acru de pe sobă, ce, am fost chioară?! Oricum, –
se înviorează ea, surâzând cu întreg obrazul luminat – nu-mi pasă! Abia
asta, așa scorțoasă cum pare, are ceva din personajele tale. Mi-a plăcut
tipa; seamănă cu Virginia ta puțin, când vrea să fie comisar bolșevic; e
dată dracului; s-o fi văzut cum s-a rățoit la mine când a cumpărat biletul
pentru rapidul de ora 21 – și-a arătat fața din societate; n-aș vrea să-ți
plâng de milă. Tocmai mă certam cu Georgică și-o făcusem să aștepte
puțin. I-am zis că mă cheamă Varvara; simțeam că vrea să mă reclame –
comisar bolșevic, ți-am zis. Dă-o-ncolo! Bine că fiică-sa-i de soi...
Încerc să te cred că n-a fost nimic între voi; altfel, după cum te știu, o
țineai până mâine dimineață, că alde tine numai nu scriu pe ușa camerei
lor citatul după Dante: „lăsați orice speranță, voi cele care intrați”, ce,
nu te cunosc?! – ia uite cum îți ard ochii și-acum!...
- Pentru că-mi ești tare dragă, Lili. Când te-ai măritat...
- Când m-am măritat, erai un mucos... Oricum, mâine să ai și
niște fluturași, că te pun din nou să juri; am de crescut doi copii, nu
vreau să capăt cine știe ce microbi „din lumea bună a ei”... Ți-am spus,
nu mi-a plăcut căutătura ei, nările ca la iapa noastră sură și felul în care
a urcat în vagon – tipic Messalinelor comuniste, parcă urca la tribuna
vreunui congres, nu îl lăsa pe peron pe viitorul ginere, fir-ați ai naibii
amândoi, că înnebunesc noaptea asta!...
178
Mihai o prinde discret, dar cu putere de braț și o obligă să intre

amândoi în dreapta, pe ușa de la culoarul spre casa de bilete, încuind ușa
în urma lor. O împinge pe Liliana cu spatele în perete și o sărută violent,
rezemând-o apoi cu umărul într-un fișet metalic să-și poată el plimba
palmele pe coapsele ei, până o simte și pe femeia din brațele sale că-l
pipăie îndelung, încă agățată de sărutul lui, cu genunchiul drept ridicat,
și-și lasă coapsa strânsă între genunchii săi, pentru ca imediat, cu gesturi
de oameni înfometați, să se epuizeze amândoi într-o iubire de oameni
disperați, sfârșită într-un sărut de final cu gust dulceag de sânge de la
buza de jos a femeii mușcată să nu dărâme gara cu țipătul ei de
eliberare.
- Dumnezeule mare, Mihăiță!... – respiră Liliana încet, rar și
apăsat, preocupată să-și aranjeze ținuta. Dacă rămân, jur să nu mișc un
deget, să plec de aici cu cel mai frumos și profund omenesc dar de la
tine, că prea... – păcătoasa de mine! Glumeam eu după plecarea trenului,
dar așa am suferit că... Și cu cine?!... – îi șoptește Liliana, luând de pe
un raft o carte cu mersul trenurilor, pe care i-o pune în mână. Acum te
cred că n-a fost nimic... Și-aș vrea nici să nu fie vreodată, crede-mă!
Femeile astea comisar nu-s în stare de... Intră cu cizmele și îmbrăcate în
mantaua kaki chiar și-n pat – păcat de lenjeria atât de fină la care a
muncit nașa Maria!... Mi-o restitui când mai vii pe la noi, sau treci pe la
George pe la birou și i-o lași – spune cu glas sonor când ies împreună în
sala de așteptare, arătând spre cartea din mâna lui. Fii atent – îi șoptește
–, mâine îmi dai să citesc ce-ai schimbat la actul trei; c-ai avut timp să
lucrezi. De ce nu-i lași pe cei din Iași să scoată premiera până-n vară?
- Iașul vrea la sala studio; o regizoare tânără, abia venită, Cătălina
Buzoianu...
- Și?
- Dan Alecsandrescu, la Arad, vrea spectacol serios, la sala mare,
prima premieră de la toamnă. Am fost și la prima lectură a piesei. Rolul
Virginei l-a primit o actriță frumoasă... cam ca... ss... ca tine.
- Măgarule! Ai vrut să spui „ca soacră-mea”, crăpa-v-ar fierea de
bărbați! Abia aștept să-ți rup gâtul mâine!... Acum, serios vorbind: dă-ți
acordul pentru Iași! Ascultă-mă! Ce mănâncă lupul, e bun mâncat.
Altfel discuți când piesa a ajuns deja la public.
- Totuși, debutul – cu fruntea sus! – pe o scenă mare, în fața unui
public numeros... un regizor matur, cu renume...
- Ascultă, Vlădean prost din Sânzieni ce ești: mai ții minte cum și
179
unde ne-am iubit prima oară?

- ?!
- Hai, gata, nu te mai uita cruciș la mine. Du-te acasă și lucrează.
Treaba ta! Dacă Iașul vrea premieră cu actul trei actual, înseamnă că
regizoarea aceea tânără are ceva în cap. Și mie îmi place cum e acum:
final deschis; lași spectatorul să plece încărcat de întrebări – te apropii
de teatrul modern. Nu-i O’Neill, dar nici făcăturile contemporane.
Oricum, dacă refaci actul trei, fără concesii! Ține cont că eu, la
Filologie, l-am avut profesor pe marele Călinescu, la care am luat 10 –
încă mai știu să citesc o piesă de teatru. Hai pa, fugi acasă. Și să nu care
cumva să ai strop de băutură în casă, iar de ai, s-o ascunzi, că mă supăr.
Cafea, da! Că-mi place să fiu trează.
- Poate ascund și oțetul...
- Te omor! Deși... – râde în surdină Liliana, arătând cu privirea
spre colțul cu fișetul metalic. Cum o vrea Dumnezeu, că George mereu
mă îndeamnă să mai fac unul... Oricum, pentru criza de gelozie că te-ai
iubit cu femeia asta comisar, tot te omor!
- Uite-o idee: Virginia, doamna din piesa mea, într-o clipă de
disperare, îl omoară pe tânăr...
Gluma pare s-o fi lovit ca un trăsnet pe doamna din fața lui Mihai.
Tânărul ia aminte la capul blond, cu bărbia căzută în piept, deasupra
sânilor provocator arcuiți prin pieptul halatului din doc bleumarin,
șifonat la poală de cât a fost chinuit pe holul întunecat.
- Hm! – se aude surâsul Lilianei într-un târziu.
Ochii ei se ridică, întâlnindu-i pe ai tânărului – două lumini
albastre încrucișate, ca două lame de săbii în poziție de luptă.
- Chiar că mi-ai dat motiv de insomnie; pe hol mă mai
liniștisem... – oftează doamna. Unul din trei trebuie să moară, dacă tot
vrei tragedie, dar nu soțul. Și – Doamne ferește! – nici copilul, că atunci
chiar că-i pastișa după Patima de sub ulmi a lui O’Neill. Hai, fugi!
Mâine să găsesc salteaua deja pusă jos, chiar și pe tine dormind că,
sigur, o să vreau să trag un pui de somn cu capul pe brațul tău.
- După, bineînțeles – îi șoptește Mihai cu drag și pleacă spre
ieșirea din gară.
În urma lui, cu aerul cel mai indiferent din lume, casierița se
grăbește să intre pe ușa laterală ce duce la casa de bilete.
180
Capitolul 14
- Alo, interior doi-cinci-șase? – răsună în telefon o voce severă,

cu accente cazone.
- Da, doi-cinci-șase.
- Cu tovarășul Vlădeanu! – ordonă vocea. Cu Mihai Vlădeanu –
rostește mai blând.
- Da, vă rog, eu sunt – răspunde Mihai cu amabilitate, bucuros că-
i vreo secretară de la Direcția Teatrelor din Casa Scînteii.
- Parcă... vocea... – se aude nedumerirea doamnei.
- Stați să-mi scot masca de gaze. Așa... O ridicasem doar până la
nas, că iese greu de pe cap; risc să rămân fără păr la tâmple. Așa... V-
ascult, doamnă. Mihai Vlădeanu la telefon.
- La telefon... – începe în forță, ca la raport, vocea feminină, dar
imediat se înmoaie: Mihai... sunt... sunt... – pare că doamna încearcă să-
și amintească –, sunt mama Domniței – spune dintr-o suflare.
- Doamna Tamara! – izbucnește Mihai.
- Da, Tamara. Tamara sunt – confirmă vocea feminină, trădând
bucuria că și-a reamintit numele folosit, dar cu o nuanță de durere în
rostirea vorbelor.
- Ce plăcere! – continuă în aceeași notă de bucurie Mihai. O clipă,
să ies din laborator, că-s gaze. V-ascult, doamnă. Ce surpriză!...
Pierdusem orice speranță c-o să-mi mai telefonați.
În telefon, vocea doamnei sună la fel de sec, bruiată de zgomotul
unor autobuze, semn că telefonează de la un post public.
- Spune-mi, Mihai, duminică ești în oraș? Te rog să fii! Vreau să
vin la tine – continuă să fie tot mai blândă, aproape rugătoare, vocea
doamnei de la telefon imediat ce aude confirmarea entuziastă a
tânărului. Să fii acasă pe la ora patru-cinci după-amiază – spune apăsat,
ca un ordin, dar cu același oftat de durere la finalul vorbelor.
- Vă pot aștepta la gară, la rapidul de București de la ora trei
jumate. Veniți și cu Domnița? – întreabă Mihai, dar își dă imediat seama
181
că vorbește în gol.
Adună cu greu firul lung al telefonului tras după sine până pe hol
și intră înapoi în camera cromatografului, grăbindu-se să deschidă
ventilatorul și fereastra, să aerisească. Așteaptă zadarnic să mai sune
telefonul. „O fi fost o glumă?!”
În autobuzul de trei și patruzeci și cinci, care duce personalul
TESA al uzinei în Cartierul Lenin, stă cât mai în spate, înghesuit într-un
colț, bucuros că a reușit totuși să urce și n-a trebuit să meargă până în
oraș cu autobuzul de Brădet, care îl lasă tocmai dincolo de autogară.
Privește în neștire cum rămâne în urmă drumul lung de peste 10
kilometri, traversând satele îmbătrânite de vreme, cu case moldovenești,
vechi de dinainte de război și numai rar, pe ici-colo, în vreo curte, a
apărut câte o casă nouă, din cărămidă, semn cert că proprietarul
muncește în uzină – are un salariu cât n-ar fi câștigat vreodată la c.a.p. și
multe alte beneficii, de la un șurub pentru poarta din grădină, pe care nu
trebuie să-l mai cumpere de la Fero-Metal, dacă l-ar fi găsit, până la
sutele de kilograme de ciment pe care le scutură noaptea deschizând
trapele vagoanelor goale oprite pentru manevre în halta din apropiere.
„Înflorește ținutul din jurul uzinelor noastre petrochimice”, a auzit
Mihai la radio exclamația unui reporter entuziast, „ceea ce nu-i departe
de adevăr”, își zice acum, privind cu jind cireșii altoi dați în pârg în
curtea bisericii unui sat – „dacă nu-și anunțau doamnele vizita, poate
trăgeam duminică o fugă acasă la Sânzieni, să stau câteva ore în cireșul
altoi din mijlocul grădinii”, cireș adus într-o primăvară cu mama sa din
marginea pădurii; anul următor, tot mama lui, într-o zi a venit acasă cu o
crenguță ruptă din fosta curte a boierului Baroncea:
- Hai, Mihăiță, cu mama. Pune cartea aceea deoparte, pe masă, ia-
ți briceagul cumpărat de la bâlci astă vară și hai cu mama, să vezi cum
se altoiește. Poate-o să ai și tu grădina ta, că de rămâi în sat, îți facem
casă pe hectarul de la pârâu, să ai și iaz cu pește. Ori poate-o iei pe
Violeta lui naș-ta Zânica, să-ți dublezi grădina, cu ieșire mai largă la
șosea, cu două fântâni, că acolo-i pământul Vlădenilor iar voi vă puteți
lua, că sunteți veri de-al șaptelea și nu mai e păcat...
Asta îl înfuria la culme; când nașa Zânica venea la ei, „la o vorbă
cu cumătra, că Ion al meu și cumătrul Neculai s-au dus la pădure”, el
trebuia să se joace cu aia mică, s-o păzească să nu tragă prea tare
motanul de coadă, că iar s-ar fi ales cu zgârieturi și ține-te bocete – nu le
mai tihnea mamelor vorba, că dulceața din cești, oricum, o terminau pe
182
furiș el și Violeta.
„Ce-o mai fi cu ea?! Parcă știam că-i studentă la Științe
Economice la Iași...”, dar nu-i pasă; a început s-o urască din iarna de
acum doi ani, la Crăciun, când s-a dus la balul din sat și, pentru că,
timid, dar și cu gândul la plaja din Agigea, că încă mai visa la Domnița,
n-a invitat-o la dans – „cum naiba s-o fi invitat la sârbele acelea
înfocate, când pe mine începuse deja să mă doară șoldul drept și-abia
scăpam cu 2-3 aspirine pe zi?!” – seara, acasă, întrebată de maică-sa
dacă a fost și „Mihăiță, finuțul nostru” la bal, Violeta a răspuns în
batjocură: „Dă-l încolo de mototol! A stat într-un colț și privea ca vițelul
la poartă nouă”, iar nașa Zânica i-a povestit cumetrei-si, care se pare că,
de pe atunci, intrase la bănuieli că băiatul ei ar putea să fie un „de-ăla”.
„Un de-ăla sunt! – își zice acum, cu tristețe, Mihai. Un de-ăla,
care se culcă doar cu babe...”
După un timp, când își clătește privirea cu imaginea șirului de
cireși altoi tineri intrați pe rod în curtea c.a.p.-ului din satul învecinat
orașului, se simte împlinit de o bucurie profundă: „Vine Domnița mea
duminică – voi întoarce spatele tuturor babelor!...” – își zice, eliberându-
se printr-un oftat și ascultă iar, cu plăcere, zarva celor din jur – bancuri
cu Bulă, dar cu trimiteri voalate la șeful statului, sau eternele glume cu
Radio-Erevan, la care, de obicei, participa și el, în fiecare zi, cu plăcere.
Astăzi, nu. Telefonul primit i-a dat peste cap orice plan.
Alaltăieri, dulgherii care fac cofrajele pentru podul nou, din
beton, în locul celui din lemn, demolat, i-au adus masa din scândură de
brad negeluită; „n-avem cu ce, că noi nu geluim scândura pentru
cofraje”. I-a plăcut – e mare, un pic mai mare ca aceea luată înapoi de
administrația uzinei – „trebuie s-o avem la inventar, că-i perioada când,
o dată la câțiva ani, se fac casările”. Dulgherii i-au respectat schița dată:
are un placaj la perete, să se sprijine cărțile și un raft dedesubt, pe care
poate pune manuscrisele iar stinghia care întărește picioarele este la
înălțimea la care poate pune un picior sau pe amândouă când stă și scrie.
L-a costat o sticlă de un kilogram de vodcă românească, 26 de grade, 26
de lei. „Scaune cu spătar nu putem face”, i-au răspuns dulgherii.
Administrația uzinei îi luase și cele două scaune. Patul de fier și salteaua
i-au rămas, că a văzut în grădina din spatele spitalului un pat din fier și
mai multe saltele aruncate. A dat 10 lei unui căruțaș bătrân, care stă în
piață așteptând comenzi și a dus la biroul administrativ din oraș patul
adunat din grădina spitalului și una dintre saltele – „să fie la număr”, s-a
183
scuzat magazionerul, înjurându-l pe contabilul serviciului Administrativ,

„la casarea trecută mi-a lipsit o cană de porțelan și a trebuit s-o plătesc
de cinci ori”.
Mai demult, Mihai l-a rugat pe sudorul serviciului Cercetări să-i
facă un scăunel rotativ iar săptămâna trecută, cât s-a zugrăvit laboratorul
său, în care urma să fie montat cromatograful, a construit împreună cu
un mecanic toate părțile componente ale unui fotoliu pe schelet metalic,
proiectat de el în integralitate. După ce părțile componente au fost
scoase din uzină ascunse sub cabina unei mașini care aducea balastru
pentru fundația secției noi de acid cianhidric, iar el le-a montat,
mecanicul cu care s-a ajutat a dat din cap cu regret:
- Dacă știam, dom’ inginer, că iese un fotoliu așa fain, vă ceream
zece pachete de țigări, nu cinci. Da’-mi mai dați încă trei și o Săniuță
mică și vă îmbrac tot metalul în pastă de hârtie igienică înmuiată în clei
de oase, vopsesc totul cu baiț maron iar după ce se usucă, dau cu
nitrolac.
Acum are un fotoliu în care ar putea să și doarmă. La spate, sub
fund și la cotiere a pus tot buretele în care fusese ambalat cromatograful,
burete scos din uzină legal, cu chitanță de 20 de lei – „deșeu
nefolosibil”. Pentru tapițerie a cumpărat pânză de mobilă din cea mai
bună, de culoarea castanei coapte, să se asorteze cu acoperișul metalului
confecționat din pasta de hârtie igienică amestecată cu clei, frumos
zidită în jurul țevilor cu un șpaclu mic, de pictură, imitând scoarța unui
copac.
- Femeia care vinde duminica în piață sticle ori vase ornamentale
acoperite așa, cu pastă din asta, e soția mea, dom’ inginer; eu i le fac – i-
a mărturisit mecanicul. În trei duminici câștigă mai mult decât mine la
uzină într-o lună.
Mihai e foarte mândru de biroul său de scriitor. Masa a acoperit-o
ieri cu o foaie de sticlă de 4 milimetri grosime, cu marginile și colțurile
șlefuite cu grijă, cum sunt prelucrate oglinzile la atelierul central de
geamuri din piață; „am dat 80 de lei, dar face!” Întâi a acoperit fața
mesei cu hârtie de ambalaj bleu, ceea ce dă încăperii o lumină aparte,
odihnitoare. Cel mai greu i-a fost să aducă sticla acasă. A mobilizat trei
prieteni, s-o poată căra. Acum, o parte dintre pozele de pe perete, pe
care se odihnea privirea lui în clipele lungi de frământări asupra unei
replici sau a unei acțiuni, stau înșiruite sub sticlă – nici n-ar mai avea loc
pe perete, că ține la îndemână, pe masa de lucru, pe două rânduri
184
suprapuse, lipite de placaj, dicționare, culegeri de maxime și citate

celebre sau cărți pe care le răsfoiește când simte că nu mai poate scrie,
dar nici nu se întinde pe pat; îi place mult prea mult confortul fotoliului,
în care se complace mai ales în liniștea orelor dinspre ziuă ale nopților
de sâmbătă, când știe că duminica poate dormi până târziu – și-a dat
seama că poate să scrie paginile cele mai inspirate în tăcerea deplină a
singurătății dinspre ziuă – pentru el, timpul fertil al creației literare.
Uneori – un uneori tot mai des – cheamă inspirația cu câte un pahar de
vodcă bună. La al doilea, crede că muza îl ține în brațe deja. De la al
treilea încolo, mai ales când e obosit iar cafeaua nu mai are vreun efect,
își zice surâzând amar că muza îl cheamă în pat, „ca să dorm singur”,
oftează, blestemând vodca „și pe cei care au inventat-o”.
Astăzi, imediat după ce ajunge acasă, prima grijă a lui este să se
așeze în fotoliu, așa îmbrăcat în cămașa încă îmbibată de mirosul celor
care l-au înghesuit în autobuz, în special mirosul de benzen și anonă al
hainelor celor de la depozitele de materie primă, pantalonii gri și
pantofii perforați, de vară – printre ultimele amintiri ale afacerilor lui cu
nemții RFG-iști la nămol, în urmă cu doi ani; „ce vremuri! – gândește,
privind în gol, pentru ca imediat ce închide ochii, s-o revadă aievea pe
Domnița; să și-o reamintească în înșiruirea de ipostaze, una mai
frumoasă decât alta. „Sigur, doamna Tamara îmi va spune că fiica sa a
hotărât să se despartă. Prea era tristă la telefon – evident, Domnița lasă
un politician cu Volgă neagră la scară, cu vilă în Primăverii, pentru
mine, care locuiesc în Lenin, într-o garsonieră confort 5. M-am interesat,
știu că Primăverii e cartierul demnitarilor, lux, liniște, siguranță, dar
noaptea petrecută cu Domnița în patul din paie de ovăs m-a încredințat
că sufletul ei are alte valențe; departe de mine gândul de-a-i zice
bovarică; exaltată, da; îndrăgostită temeinic, fără putință de evadare din
chingile acestui sentiment – cu siguranță! O, Doamne, de-ar trece timpul
mai repede!”
- Vino, frumoaso cu ochi catifelați, vino mai repede, să fac din
tine soția fericită a unui dramaturg în devenire! Vino, să ne trăim din
plin tinerețea, iar din preaplinul trăirii să compunem opere durabile; eu –
piese de teatru; tu – simfonii pentru nai și orchestră! – ridică Mihai
vocea cu o octavă mai sus, răsunând până pe hol.
Mâna lui se plimbă prin aer, făcând un semn prietenesc rafturilor
cu cărți de deasupra caloriferului; biblioteca lui – „trei metri de
Cultură”, se laudă prietenilor –, de care este tare mândru. Încă din liceu,
185
când mergea la cenaclul literar de la Palatul Culturii din Iași, visa ca din
primele lui salarii să cumpere cărți, „să am casa plină de cărți – cea mai
mare bogăție”, așa îl învățase la gimnaziul din Târgu Frumos profesorul
Costin Merișca, la orele de Română. Ține strâns sticla cu vodcă rusească
luată de pe masă, de lângă aparatul de radio Neptun 1, cumpărat de
curând. Bea cu sete, apoi cuplează radioul la pick-up-ul cumpărat pe
aceeași formalitate de plată în rate și pune placa de vinil lăsată de
Liliana – Sonata lunii – la plecarea ei la Cluj, cu ochii în lacrimi: „Mă
amăgisem că duc cu mine... dar n-a fost să fie. Medicul mi-a spus că nici
n-o să mai fie. Iartă-mă că te-am chinuit cu fluturași și cu oțet. George
credea că hiba-i la el, de când a montat o sursă radioactivă la Măgurele.
Poate de-aceea – iartă-mă că-ți spun ce cred! – erai primit cu așa drag în
casa noastră. Sunt fapte de viață care exced... El nu știe subiectul piesei
tale de teatru, care, fie vorba-ntre noi, l-ai cam inspirat din... sau, cine
știe?!, măgar ce ești, c-ai stat cinci ani în București și mi-ai venit...
instruit, nu glumă!”
Acum, privind pick-ul-ul, trecând undeva, într-un ungher doar de
el știut durerea despărțirii de aceea care i-a înseninat copilăria, chiar și
când îl urechea pentru vreo boacănă, știe că vreo două luni îi va fi mai
greu; va trebui s-o roage pe librăreasă să-i rețină unele cărți; jumătate
din salariu i-l va lua serviciul Administrativ – „chiria pentru mobilierul
împrumutat: pat din fier cu plasă de sârmă, saltea, masă și două scaune
cu spătar”, așa scria pe decizia de reținere, plus rata la radio și la pick-
up; „când scap de ratele astea, fac altele pentru televizor părinților; mie
nu-mi trebuie, că-i cronofag”.
Înjură decizia de poprire a chiriei „pentru niște gioarse”, și mai
bea o înghițitură de vodcă rusească, Maskovskaia vodka, marcă la care a
trecut de curând.
- 50 de lei, da’ face! – se aude exclamând, apoi se rușinează: a
spart pentru o clipă universul de visare creat de Sonata lunii. A uitat tot;
și de durerea femeii pe care o știe de-o viață, dar abia la plecare i-a zărit
ochii înlăcrimați, și de banii ce-i vor fi reținuți din salariu – e-n al
nouălea cer: de câteva zile s-a încheiat Festivalul de Teatru pentru Copii
și Tineret, ediția a doua.
Întregul oraș a fost în sărbătoare.
În câteva rânduri, Mihai s-a aflat în centrul atenției. Când i-a
povestit doamnei Liliana-Varvara – cum îi place s-o necăjească la
telefon, „că tot n-ai cum să-mi mai rupi gâtul” –, aceasta i-a dat mereu
186
același sfat: „Acum trece un tren prin gara ta, copilul meu drag; urcă
urgent în el, chiar și pe scara ultimului vagon.”
Puțin înainte ca fiul ei Andrei să fi terminat anul școlar, dar cu
toate mediile încheiate, familia Lilianei a plecat la Cluj; apartament cu 4
camere în centru, „deschid fereastra și văd statuia lui Matei Corvin”, se
laudă Liliana; George, salariu ca șef de șantier de gradul zero, mașină la
scară; Liliana are deja post de profesoară de Română la liceu, „jumătate
de oră de acasă, pe jos” iar copii se bucură de vacanță în Maramureș, la
părinții lui George.
Mihai i-a răspuns ultima oară Lilianei că „am urcat în tren; mi-ar
fi plăcut să călătoresc și pe tampoane, dar cred că sunt deja la clasa
întâia”.
Liliana i-a șoptit că-l va suna la uzină, când e singură acasă; vrea
să știe amănunte „și să mă mai alint un pic, știi tu, ca atunci când mă
necăjeai cu vorbe frumos ticluite; mi-e dor chiar și de cele deocheate, la
care te îndemnam... știi tu, măgarul meu drag. Dar toate au un sfârșit,
afară de Timp.”
Pe timpul festivalului, Mihai și-a luat câteva zile de concediu, să
stea doar la teatru. Mai întâi, s-a întreținut, în pauza dintre două piese de
teatru aflate în concurs, cu Valeria Ducea, redactor de la revista Teatrul;
„sigur că-ți publicăm piesa într-un act, aceea cu fluieratul în timpul
Evangheliei; e curajoasă, atacă problema profesoarelor fără har, oploșite
la școli centrale doar pentru că-s soții de ștabi; o băgăm în numărul pe
septembrie, când încep școlile.” Criticii de teatru Mira Iosif și Margareta
Bărbuță, nedespărțite, ca două băbuțe silitoare, l-au felicitat:
- Piesa ta, trimisă cu recomandarea călduroasă a lui Nichita
Rappaport, secretarul literar de la Teatrul Mic, a circulat prin toată
Direcția. Toți au apreciat cum ai finisat-o, chiar și Virgil Munteanu,
care-i cel mai sever. Abia așteptăm să ne revedem la începutul de
octombrie, la premiera de la Arad. Ai semnat cu Dan Alecsandrescu
contractul pentru achiziția piesei?
- Nu. Ce contract? – a întrebat Mihai.
- Dacă vrea premieră absolută, plătește teatrul lor achiziția.
- În baza lui Alecsandrescu... – a intervenit Virgil Munteanu,
apropiindu-se, să-l poată lua de braț pe Mihai. Am propus să facem noi,
Direcția Teatrelor, achiziția; o și publicăm în revista noastră de uz
intern; am vorbit și cu Emil și-i de acord. Hai! – l-a tras pe Mihai după
el – hai să te prezint directorului general al Direcției Teatrelor din
187
Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă.

Acesta auzise de piesă – „ești un tânăr bătăios, așa cum se cere,
tovarășe Vlădeanu; chiar și tovarășul Stegăroiu, un teatrolog de bună
calitate, traducător din Shakespeare, mi te-a lăudat, apreciind că vei face
carieră de succes real, chiar așa s-a exprimat, succes real, nu notorietate
falsă, în teatru” – dar n-o citise încă; „oricum, tovarășul Emil Riman, cel
mai avizat dintre tovarășii din Direcție, mi-a adus ieri lista de achiziții
pe luna august și am acceptat-o. Teatrul din Arad poate ți-ar fi dat mai
mult, că Alecsandrescu e generos. De când a venit de la Iași director la
Arad, vrea să lanseze numai condeie tinere; este, de altfel, și dezideratul
politicii noastre culturale. Noi îți vom plăti piesa puțin peste medie,
fiind în trei acte, iar dumneavoastră debutant, un debutant valoros.”
Seara, la un pahar cu bere în clubul teatrului, Virgil Munteanu,
după ce i-a mai criticat actul trei, „care putea face din piesă o veritabilă
tragedie contemporană, dar, atunci, ți-ar fi fost aprobată mai greu, poate
deloc”, i-a șoptit: „Cred c-o să iei paisprezece mii de lei. Aradul ți-ar fi
dat mai mult, dar... Alecsandrescu, pe cât e de burtos, ca orice tip
bonom, are și gura la fel de mare. Trebuia să fi acceptat să ți-o
achiziționăm noi luna trecută. Iar șansa cu Cătălina, de la Iași, ai ratat-o;
fata asta va face furori în teatru. E drept, la studio, și achiziția ar fi fost
mai slabă, dar acum, deja, erai validat ca autor – ți-o spun pentru că,
într-un fel, suntem consăteni: mama-i din Crivești, mai jos de Strunga,
la doi pași de Sânzieni. Cât despre premiera absolută la Arad... Ăștia
care se dau grande, să lanseze ei tinerii autori, apoi uită cu lunile să facă
achizițiile, sunt ca bărbații de însurat care vor doar fete mari... Ca până
la urmă să ia babe divorțate de câteva ori...” – i-a șoptit cu obidă Virgil
Munteanu înainte de a părăsi barul. Iar a doua zi, la o bere pe terasa
hotelului din vecinătate, a arătat cu privirea spre clădirea teatrului: „pe
ăștia nu pune bază; dacă-ți vor monta piesa, o vor face ultimii, un fel de
post festum, și nu din altă pricină decât aceea eternă, biblică dacă vrei:
nimeni nu-i profet în satul lui; le-am văzut reacția când am adus vorba.
Le-am și spus-o: «N-o fi Vlădeanu dramaturg format, dar – lecția lui
Shakespeare! – fiecare dramaturg se dezvoltă pe scândura unei scene de
teatru: voi trebuia să fiți primii care... nu să așteptați piese recomandate
de București.» Au schimbat vorba”.
Toată rememorarea, acum, îi dă, întâi, o stare de nervozitate –
„trebuia să mă zbat, să rămân în București; acolo-i bătaia peștelui” –,
apoi, amintindu-și că directorul general al Direcției Teatrelor a mai
188
adăugat un „foarte bine că provii de-acolo, din uzină, din miezul

fierbinte al realității”, supărarea lui Mihai glisează ușor spre bucurie – o
bucurie profundă. Cu gândul la banii de pe achiziția piesei, Mihai mai
trage o dușcă. O savurează îndelung. Zilele trecute, când nu avea nici
masă și nici scaun, au fost cele mai negre zile din viața lui. A avut chef
de scris – tocmai începuse un roman, unul adevărat, nu însăilări,
povestiri abandonate pe la jumătate; l-a gândit în mare, ca pe un proiect
arhitectonic, și s-a apucat de scris; scrie romanul unei tinere doamne
ajunse în mrejele unui tânăr, despre care el, ca autor, bănuiește că va
evolua spre un veritabil escroc sentimental, dar unul de o altă factură, un
escroc galonat de patima pentru scris, un tip cartezian în amor, departe
de-alde Puiu, vecinul lui, „mușcă și fugi” – atitudine în amor care-i
repugnă; argumentul i l-a dat o carte: „închipuie-ți că ar păți la fel sora,
ori, și mai rău, fiica ta”. Își amintește replica ori de câte ori vrea să
seducă vreo fată doar pentru sex, una care, din capul locului, nu-i place
ca viitoare partidă. Asta – cu fetele. Cu nevestele sau cu cele divorțate –
„babe, la urma urmei”, cum le zice în momentele lui de supărare –, pe
care le simte bovarice – e cu totul altceva; se lasă cu plăcere folosit, deși
el gândește ca în maxima latină: do ut des1, pe care o interpretează în
felul său, ultima relație fiind cu Sanda, mama lui Remus, liceanul pe
care l-a salvat de corigență, poate chiar de repetenție. „Cu Liliana, însă,
doamna cu premolarul de aur, atât de dragă lui, a fost altceva”, își zice;
știe că a fost ca o serie de trăsnete a două spirite elevate,
complementare, prea pline de energie; „a fost puțin; și bine că, plecând
la Cluj, s-a terminat! Deși mi se plânge mereu că n-a putut și nici n-o să
mai poată prinde rod.” Iubirea sa pentru Sanda, însă, căci deja a început
să fie vorba de iubire, ia mereu alte proporții, o simte alunecoasă; i-ar
plăcea s-o știe pe Sanda, femeie divorțată, liberă la urma urmei, s-o știe
hotărâtă că renunță la „logodnicul sine die” de la Timișoara și-l vrea pe
el de soț, dar ea se mulțumește să-l folosească. Tot mai des și mai
posesiv. I-a și spus-o: „ne suntem utili. Tu n-ai timp să cauți și să alegi;
ba te și ferești, ca necuratul de tămâie, de complicații; eu nu vreau să mă
compromit până la transferul lui Valeriu aici. Dar nici să stau așa, ca o
schivnică; la anii mei, la firea mea, nu pot, că-mi ies din minți.
Meditațiile ce le dai lui Remus sunt cea mai bună acoperire”. Toate
astea i le-a spus după câteva păhărele cu vodcă.
1
Îți dau ca să-mi dai (lat.)
189
- In vodcam veritas! – exclamă Mihai cu glas sonor, citind

expresia scrisă pe un colț de hârtie, strecurat sub sticla groasă, ca un
nour alb, diform, pe cerul senin, populat cu figurile atâtor actrițe dragi
ce i-au înfierbântat sufletul de bărbat tânăr.
Ar vrea să caute prin dicționare ori prin manualele de Latină
cumpărate, să vadă dacă a scris corect, sau trebuia doar vodca; „la câtă
Latină am făcut eu în liceu...”
Nu-i pasă și, indiferent la sticla cu tărie ce-i lunecă din mână,
rostogolindu-se pe lăicerul așternut în mijlocul camerei, în spațiul dintre
masă și pat, se lasă adânc în fotoliu și închide ochii. Își închipuie că, pe
salteaua întinsă jos, lângă calorifer, asemeni altor nopți, doarme,
ostenită, Sanda. El, și mai ostenit de doamna care părea să-l devoreze –
femelă de păianjen imens, ce-și devorează partenerul în timpul
împreunării, nicidecum după –, treaz de câtă cafea a băut așteptând-o, s-
a ridicat încet și s-a așezat la masa de scris, limpede la cap și cu o forță
debordantă de-a se lupta cu personajele sale, rămase undeva, la mijlocul
unei scene, cum le-a lăsat când i-a fost deschisă ușa iar vocea Sandei,
atât de melodioasă în alte momente, a exclamat un acru și dojenitor
iar?!, făcându-l să împingă manuscrisul mai spre perete, să nu riște să
pună doamna din nou, peste vreo pagină, sufertașul în care i-a adus
ultima ei creație culinară – preocuparea sa preferată; „că de citit, am citit
în facultate pentru toată viața; legănam și citeam cursurile de Geografie
și lecturile geografice obligatorii; literatură, mai deloc”. „Pentru unii,
literatura este ca perla pentru o maimuță; poftim cultură!” – a bombănit
el iar Sanda i-a aruncat în față câteva sarmale, apoi, mândră de gestul ei,
s-a apucat de făcut curat, parcă anume să dovedească ce bună gospodină
știe să fie – „vezi să nu rămâi doar cu epitetul de gospodină, ca mai toate
târgovețele suficiente” – i-a replicat Mihai gestului făcut de Sanda să-și
prezinte cum a știut să curețe resturile sarmalelor aruncate. Nu mai ține
minte, dar crede că Sanda a ieșit trântind ușa. „Știi ce face maimuța
dacă-i dai o perlă? O duce la gură, să afle de-i bună de mâncat” – i-a
șoptit Mihai când trecea pe lângă el, strecurându-se să poată ieși pe ușă.
Mai stă un timp pe gânduri, apoi, surâzând, își amintește cum Sanda,
speriată de ropotul ploii începute, s-a întors vijelioasă și a început să se
dezbrace imediat ce a răsucit cheia pe dinăuntru: „Pe lângă că mănâncă
toată ziua, maimuțele se mai și împerechează pe apucate” – i-a făcut loc
lângă ea, pe salteaua aruncată cu tot cu lenjerie lângă calorifer. „Doar că
maimuțoii nu trebuie să-și pună un fluturaș, cum ai să faci tu acum!” – i-
190
a ordonat în timp ce și el se dezbrăca.

Iar Mihai acum se străduiește să uite și să adoarmă. Doarme și
visează. Nu! Nu visează lei. Nici măcar pești, că nu mai are timp de
pescuit. Formule care să-i poarte numele – nici atât. După vodca băută
deja, visează un sufertaș plin cu tocăniță de cartofi noi, cu cărniță de
vițel și mult mărar. Poate și o mămăliguță moale, sau o pâine neagră,
acrișoară și cu coajă grasă, de la brutăria veche, de dincolo de fabrica de
gheață.
Se trezește abia după miezul nopții. Iese pe balcon, bea jumătate
din sticla cu lapte dulce pusă în cutia din tablă de inox, în care, o dată la
două zile, sparge un calup de gheață cumpărat de la magazinul fabrici de
gheață; „frigiderul meu, mai bun ca Zil-ul”, se laudă colegilor invitați la
o cafea și o vodcă. Scoate apoi la aerisit pe balustrada balconului
lăicerul îmbibat cu vodcă, se ceartă în gând că a irosit atâția bani pe
sticla vărsată, știe că mai are una ascunsă în geamantan, dar o lasă uitată
acolo „pentru vremuri mai grele” și se culcă așa îmbrăcat peste pătura
așternută pe salteaua dată de vecinul său zilele trecute, când acesta
primise bani de acasă, de la taică-su – „ce-i pasă, fiu de mare ștab”, a
gândit cu oarece invidie Mihai – și și-a cumpărat o dormeză care l-a
costat 900 de lei.
„Câte-o să-mi cumpăr și eu când voi primi cei paisprezece mii de
lei!...” – se bucură Mihai, lunecând iarăși în somn.
Spre ziuă, când a cântat a doua oară cocoșul din curtea
lipoveanului, tresare – crede c-a visat-o pe Domnița. Stă în capul oaselor
minute în șir – speriat. Speriat și confuz. Nu-și amintește ce a visat, dar
primul lui gând i-a zburat la Domnița. I s-a părut că-i lângă el, culcată
cu tâmpla pe pieptul său. Cum l-a instruit – „că instrucție a fost; altfel,
tânărul rebel, mai degrabă sălbatic, ce eram la 19 ani, n-aș fi acceptat” –
doamna Vlada: „Niciodată, în prima clipă după, nu fugi la baie și, cu
atât mai mult, să nu întorci spatele; este un gest de umilință pentru
parteneră. Că te vreau cu partenere, Vlădene, nu cu slugi sexuale –
privește-mă atent, nu te fandosi, pui orgolios de țăran ce ești, că
priceperea ta la Fizică și Matematică nu te scutește de bătăturile ce le
mai am pe palme. Până și cocoșul mai cotcodăcește o dată pe lângă
găină, după ce a călcat-o. Întinzi brațul așa, pe sub umerii partenerei; o
apropii să-și poată pune obrazul drept pe pieptul tău, nu te ferești dacă te
cuprinde cu brațul peste mijloc, chiar dacă vrea să se mai joace cu
organul tău în adormire, poate că-și va îndoi și genunchiul stâng peste
191
genunchii tăi – e poziția ei cea mai comodă; accept-o!, că și ea te-a

suportat; pentru unele, s-ar putea să fie chiar dificil cu un Vlădeanu ca
tine... Iar ca bonus, dacă vrei să te mai accepte, îndoi brațul astfel, să-ți
poți plimba un minut, sau mai mult, cât simți că-i face plăcere doamnei,
un deget prin părul de pe creștetul capului – e ca o paranteză aurită în
care îi împachetezi momentul de iubire, să-l simtă profund.”
Acum, Mihai crede că toate acestea le-a trăit din nou, lângă el,
Domnița. Parcă-l și doare pieptul în partea stângă. Inima îi bate cu
putere. „Vodca, lua-o-ar naiba! Iar am întrecut măsura... Mai de curând,
și blestematele de fiole cu cofeină”, pe care, după ce le zgârie cu lama
de tăiat, le rupe și le pune pe limbă, sugându-le, să se simtă treaz de-a
binelea. Doar zilele trecute, farmacista cu ochii migdalați, nu chiar cât ai
doamnei de la mare, „Tamara, cică a zis c-o cheamă”, dar migdalați și
gura provocatoare când râde – „dar și ce soț frumos are farmacista!,
înalt, suplu, cu mașină nemțească” – își zice mereu, să-și tempereze
elanul –, i-a atras atenția că „mai vorbim la bătrânețe, Mișulică dragule,
când o să cauți cardiologi tot mai buni...” Întinde mâna sub raftul din
placaj, trage cutia de carton și răscolește medicamentele. Ia o tabletă de
Extraveral și o aspirină, pe care le mestecă îndelung, abia apoi bea un
pahar cu apă. Are impresia că se mai liniștește.
Pe masă, aparatul de radio scoate câte un sunet ciudat când și
când – l-a uitat deschis. Pick-up-ul s-a oprit singur. I-ar fi plăcut să audă
continuu Sonata lunii. „Am să mă consult cu Puiu, că tot are el niște idei
de invenții în domeniul său, să improvizăm un circuit care să repună
acul la începutul melodiei înainte de-a se închide.”
Se întinde la loc pe saltea, să mai doarmă până va suna ceasul
deșteptător. Un ceas de masă cu sonerie puternică, „să nu întârzii la
uzină”, i-a spus mama sa când i l-a pus în bagajul pregătit să vină unde
primise repartiție – 1 septembrie, anul trecut; primul lui contact cu
orașul acesta și cu uzina. „Se face acuși anul și eu tot nu le-am cumpărat
părinților alt ceas”, își amintește cu un vag sentiment de vinovăție. Un
75 de lei e mult și pentru el, care are salariu; pentru părinți, aproape un
sfert din câți bani vor lua la finele anului pentru cât au muncit tot anul la
colectiv. Produsele pe care le primesc pentru zilele-muncă efectuate nu
se îndură să le vândă, „că-n primăvară trebuie să ne împrumutăm de la
c.a.p., în contul altor zile-muncă, așa, ca pe vremuri, la boierul din sat”.
Nu poate dormi. Fără să vrea, se gândește doar la Domnița –
rememorează toată povestea lor de dragoste. Nici la uzină, în laborator,
192
sufocat în masca de gaze și cu privirea țintă pe cromatograf, nu poate

scăpa de amintirea doamnei care se copilărea în prezența sa ca o
adolescentă îndrăgostită întâia oară. Abia așteaptă s-o vadă intrând în
garsoniera lui – îi va servi o cafea; „poate și o vodcă, fără să insist, că
nu-i elegant” – și-i va povesti toate câte s-au întâmplat în vremea
festivalului de teatru. „Sigur, Domnița, cu sufletul ei de muziciană, mă
va asculta, va înțelege și se va bucura. Maică-sa nu s-a arătat interesată,
parcă o deranja fiecare început de discuție despre preocuparea mea
literară. Sau poate că nici nu și-o fi închipuit că ar putea să mă
pasioneze așa ceva... – literatură se face numai la București și numai de
către cei cu diplomă de Litere, atestați de profesorii lor, care, peste ani,
vor putea exclama: pe ăsta l-am debutat eu – vanități! S-o aștept pe
Domnița... Sigur mă va înțelege și stimula – mi-a și spus-o în noaptea
petrecută pe câmp. Se va bucura chiar mai mult decât Liliana, pentru că
ea va fi partenera mea de viață. Mă și văd la brațul ei, prin foaierul
Teatrului de Stat din Arad, la premiera absolută – autor Mihai
Vlădeanu. Restul contează prea puțin! Eu și Domnița. Sau Pușa... Sau
cum o fi chemând-o de-adevăratelea. Seara următoare, atunci, la Eforie,
mi-ar fi spus cum o cheamă. Îmi va spune duminică seara. Numai de nu
mi-ar crăpa obrazul de rușine. Cum de-am putut s-o uit și să încerc s-o
conving pe Sanda să-mi fie soție?! Sanda și Cultura sunt două mulțimi
disjuncte. N-am greșit și nici nu mi-am cerut scuze, deși riscam să dorm
singur, când i-am spus că pentru unii – o fi înțeles că intră și ea în acei
unii, dovadă că a aruncat în mine cu sarmale – literatura este ca perla
pentru o maimuță. Noroc de ploaia de afară.”
Oprește probele, deschide toate ferestrele, își scoate cu greu
masca de gaze, bombăne iar că i-au fost smulse câteva fire de păr la
tâmple și pleacă spre clădirea vecină; tabloul de comandă al instalației
de Sinteză e unul dintre puținele locuri din uzină unde telefonul are ton
de oraș.
- Alo, Sanda? Sărut mâinile! Mihai la telefon. Spune-i lui Remus
că nu mai pot face meditații cu el până marți-miercuri, când mă întorc
din delegație. Plec la noapte.
Nu-i pasă dacă Sanda l-ar putea vedea prin oraș; va ști să-i
îndruge o minciună; „m-o crede, bine; nu, treaba ei. Eu am fost cinstit,
am cerut-o de soție. Atunci. Acum...”
Până duminică, are timp să facă ordine în garsonieră. Întâi și întâi,
după-amiază, din cele 400 de lei împrumutați de la vecin cumpără un
193
bidon de petrosin și o cutie de ceară pentru parchet. La miezul nopții,

când termină de lustruit fiecare colțișor, parchetul din garsonieră sa
lucește mai ceva ca parchetul din apartamentul prietenului său Lie, în
urmă cu 3-4 ani, când voiau să-i facă o surpriză doamnei Lenuța, știind
că-n final vor fi răsplătiți cu o sticlă de zaibăr ca motorina de negru și
gros, la masa din bucătărie plină cu friptură de porc la cuptor, mujdei de
usturoi frecat cu ulei, cu smântână și cu frunze de pătrunjel și de mărar,
lângă o mămăliguță mare și moale, după un pahar de-un sfert, plin pe
jumătate cu țuică de prune dublu rafinată; niciodată mai mult, spre
supărarea lui Lie:
- Muiere, tot zgârcită rămași.
- Ba mânce-te franțu’, oltene, că nu-s zgârcită defel cu tine, roib
arab ce ești tu, dar în privința alcoolului, da, că nu vreau să vă am pe
conștiință. Oi mai da o sticlă de zaibăr pe la miezul nopții, că mâine-i
duminică și parcă văd că iar vă întindeți la vorbă, ca două babe.
Mihai deschide ușa și geamul dinspre balcon, să se aerisească,
apoi, pe la ora unu, se culcă. Tot cu gândul la Domnița. Un vis frumos –
reînviat! „Trebuia să fi urcat și eu atunci noaptea în ultimul vagon, să
mă țin de Tamara, să aflu unde stă, să dau de Domnița, că minunea
aceea de domniță, scăpată o noapte de sub teroarea maică-si și a unui
țigan – chiar ea s-a exprimat așa despre soțul ei, țiganul meu – din
Comitetul Central, era ca o pasăre cântătoare fugită dintr-o colivie –
poate o colivie aurită, că nu-s multe tinere de 30 de ani luate de la un
hotel de lux, al nomenclaturii, cu Volga neagră. De ce nu mi-oi fi
amintit mai de mult patima din ochii ei când m-a întrebat dacă aș avea
ce face în străinătate?! – oricum, mai mult decât să pun în funcțiune și
să fac probe pe un cromatograf inventat de alții... Aproape că mi-a fost
jenă să spun șefilor că termenul de trei luni pentru punerea în funcțiune
a aparatului e-o bătaie de joc, când mie mi-au trebuit trei zile; dar ce să
ceri unor ingineri ajunși șefi pe bază de dosar de Cadre – ce, uzina
noastră n-o fi având și ea o Doamna Mia?!, că și securiști o fi având
destui...”
Odată tirada încheiată, revine la Domnița, la orele petrecute în
mare, spre indiferența mamei, care îl implorase, doar cu câteva minute
mai devreme, s-o ajungă înainte de-a se arunca în vârtej – „astea două or
fi întregi la cap?!, că Tamara, după cum s-a purtat cu mine la gară...
Liliana avea dreptate: asta-i ca un comisar bolșevic; îi lipsește mantaua
kaki, cizmele și pistolul. Nici nu mai pot să cred că-i adevărat ceea ce-
194
mi amintesc despre ea în apa mării – mintea mea încinsă la soare,

obosită de nopțile nedormite cât am udat florile și stresată de restanța la
Electrodinamică, o fi luat-o razna – schizofrenie... paranoia... Cum să se
fi lăsat una ca Tamara în voia mea acolo, în apă?! Vorba lui Lie: pe una
ca asta n-o culci nici cu tunul. Pe fiica ei – cu o floare și o vorbă bună”.
Încearcă să mai doarmă puțin, dar gândurile nu-l slăbesc. Îi pare
rău că, atunci, după plecarea Tamarei, a doua zi dimineață, când Liliana
s-a cuibărit în patul amenajat pe salteaua pusă jos, i-a reproșat că i-a
asemuit viitoarea soacră cu Messalina – „între timp, am mai frunzărit și
eu cărțile despre epoca romană” –, dar Liliana a ținut-o pe a ei: „am vrut
doar să-ți atrag atenția că pare a fi una dintre Messalinele epocii
comuniste”, și s-ar mai fi contrat, dar violența îmbrățișării Lilianei
băgată deja în pat lângă el l-a redus la tăcere; „vorbim după ce-o cunosc
pe fiica ei, că doar n-o să trăiți împreună cu mamă-sa, ar fi un iad pentru
tine. Dar și pentru ea – femeile astea comisar vor să aibă întotdeauna
ultimul cuvânt și, ca soacră, ori vă desparte, ori o luați razna amândoi.
Tertium non datur!1” – a conchis Liliana, dar abia mult mai târziu, la a
doua cafea, a vrut să completeze răutăcioasă: „Ba ar mai exista și un
tertium, prea murdar pentru unul ca tine... că nu te cred în stare să te
culci cu soacra... deși, la cum arată... Vezi, nu degeaba am vrut să-ți rup
gâtul...”
Se trezește buimac. Și excitat la culme; abia își îmbracă pantalonii
– și-a amintit-o mereu pe Domnița; dojana ei că-i neîndemânatic îl mai
fascinează încă. „Dar ce mă fac până mâine seară, când o veni – și vine
cu maică-sa... Aveam planificată o întâlnire cu Sanda; o aveam de
miercuri, că-i în perioada când nu-mi cere nici fluturași, nici oțet”.
Deseară sau mâine, sau amândouă nopțile dacă și-ar fi putut păcăli tatăl
că doarme la prietena sa Jana-chelnerița, Sanda ar fi stat cu el. Ieri, la
telefon, a auzit-o din nou blestemându-și viața:
- Dacă știam, pregăteam și eu o delegație la București.
- Dar eu merg la Făgăraș, să aduc niște reactivi pentru aparatul ce-
l pun în funcțiune – a mințit Mihai.
Acum îi pare rău. „Măcar aseară sau deseară s-o fi chemat să vină
la mine...”
Oricât de dragi îi sunt amintirile cu Domnița, ceva îi spune că
relația lor scârțâie. În doi ani, Domnița n-a dat nici un semn. „Putea s-o
1
Cale de mijloc nu există (lat.)
195
facă măcar după ce mi-au aflat adresa și a fost mama ei pe la mine.

Măcar un telefon. «Ce mai faci?» «Bine. Tu?» «Bine.» Atât. Scurt.
Civilizat, că nu suntem câini, să trecem indiferenți unul pe lângă altul,
după ce ne-am iubit două-trei zile ca înainte de apocalipsă.”
Abia după ce bea pe nerăsuflate o cafea mare și tare, Mihai simte
că se mai înviorează. Vede pe masă paginile scrise cu creionul și nu se
poate abține să nu se așeze în fotoliu. Va pleca la uzină nebărbierit,
numai să-și încălzească sufletul recitind câteva pagini din ceea ce a scris
în ultimele zile – „și-mi mergea atât de bine!... Romanul chiar începuse
să prindă contur. Zilele astea, mai ales duminica toată, de dimineață, pe
nemâncate, doar cu o cafea mare, recitind în liniște de la început tot ceea
ce am scris, aș fi intrat în linie dreaptă; până după miezul nopții, când aș
fi picat de somn, fără strop de vodcă, doar cu câteva căni de cafea,
întărite de una-două cofeine, eventual cu o sticlă-două de lapte dulce
rece băut pe nerăsuflate înainte de culcare, sigur aș fi atins primul punct
conflictual – momentul de inflexiune – al sufletului personajului
feminin, personaj cu căderi mai adânci și cu înălțări mai mari decât mi
s-a relevat Sanda vreodată; aș fi adus în prim-plan disjuncția netă dintre
ea și Cultură, pentru ca apoi, în restul cărții, să pot construi acestei
femei, interesate doar de avantajele materiale, Golgota sacrificiului
pentru arta scrisului; un roman despre o femeie fără nici un fel de apetit
pentru literatură, ochi mari, negri, respectată de colegi pentru absența
oricăror bârfe, pozând în inabordabilă până intră singură în garsoniera
amantului ce-i meditează fiul, când se dezlănțuie, cu gesturi senzuale în
intimitatea patului, îmbolnăvită de morbul scrisului abia după ce se
desparte de amantul ei scriitor – l-a pierdut în real și-l va căuta obsesiv
în pagina scrisă. Acest roman, dacă va fi publicat – și va fi, că și eu voi
fi un autor jucat pe trei-patru scene mari ale țării odată – va fi plătit mai
bine decât o piesă de teatru în trei acte...”
- Paisprezece mii! – oftează, parcă vrând să umple încăperea cu o
parte din fericirea care-i fierbe în suflet.
Se visează purtând teancul de bancnote – „o sută patruzeci de câte
100!” – în buzunarul de la piept. Le va purta măcar câteva ore, până va
ajunge la primul CEC. „Apoi... voi scoate din ei, să cumpăr...” Începe
să-i pară rău. Cui?! Ce să cumpere?! „Voi mai strânge trei mii, să-mi iau
motocicletă cu ataș – un IJ rusesc, să pot să mă plimb, să văd țara; să-mi
plimb și părinții, întâi pe la mănăstirile din Bucovina, apoi pe Valea
Oltului și pe litoral” – e visul lui, să ofere părinților o vacanță; o vacanță
196
în sensul frumos al cuvântului, cu toată cheltuiala suportată de el, că și-i

știe ca pe niște robi permanenți ai pământului; mama sa, să se închine la
mănăstirile din Bucovina; tatăl său, să ajungă la mormântul eroilor din
Drăgășani, să aprindă o lumânare lui Petru, fratele lui mai mic, căzut pe
front...
„...iar eu mă străduiesc să-mi pun locuința la punct, s-o primesc
pe... pe una!... care să-mi spună că Statul, același care le-a luat părinților
mei tot pământul, 4 cai, oile și utilajele agricole, nu-și permite și să mă
întrebe dacă sunt membru de partid, să mai dau și acolo, ca prostul, în
fiecare lună, un 1,5-2 la sută din salariu, bani cu care aș putea să-mi mai
cumpăr o carte sau două, că visul meu e să am o bibliotecă mare, câteva
mii de cărți, să-mi umplu pereții cu rafturi – un vis mistuitor, tot așa
cum ingineri de valoare din uzină, unii ajunși mari inventatori, strâng
ban peste ban, să-și ia mașină și să-și construiască o vilă cu etaj.”
Pleacă în grabă spre stația de autobuz – nici nu-și mai aduce
aminte dacă a răsucit cheia în ușă; „oricum, vecinii mei au alte păcate,
nu hoția”. Vede cursa cu tăblița ULTIMA în parbriz și se grăbește s-o
prindă. Are noroc de un vecin mai în vârstă, care îl împinge până
reușește să pună ambele picioare pe scară și să se prindă cu o mână de
brațul unui tânăr care a urcat în stația anterioară. „Statul nu-și permite”
îi răsună mereu în urechi. „Uzina face investiții de milioane de dolari,
iar muncitorii vin și pleacă de la serviciu mai ceva ca sardelele, dar
acelea măcar au ceva ulei între ele”, a spus într-o zi un călător. Apoi a
aflat că a surzit de o ureche.
Coboară în fața uzinei – șifonat tot, transpirat și căcat pe bombeul
pantofilor de vară; „bine că nu-s noi”, gândește. Îi trebuie două-trei
minute să se dezmorțească și să nu șchiopăteze prea tare din cauza
artrozei de la șoldul drept; oricum, prăjeala lui la soare a dat roade atâția
ani, că medicii de la policlinica studențească, după ce-i vedeau
radiografia, îi dădeau rețete lungi conta durerilor, că nu-și închipuiau că
nu-l doare, iar el nu le spunea, cum nu le-a dat nici biletul de ieșire cu
nu este TBC, să mai beneficieze și aici în oraș, de la dispensarul TBC,
de câte un bilet de internare la Agigea; unul îl are chiar anul acesta în
luna august, că visa la nopțile petrecute cu Rica și serile în lanul de
porumb cu Ayșé – „acum, după vizita Tamarei și speranța că va veni
duminică și Domnița...” – nu mai visează! Se gândește cum să scape și
de Sanda.
Grăbește pasul, să ajungă la coada din fața intrării în uzină. Are
197
întotdeauna pregătită legitimația – 10.893 – , o va ține minte mai ceva

ca data nașterii – s-o prezinte portarului, în timp ce ochii lui o fură cu
privirea pe doamna aceea tânără, elegantă, cu un mers maiestuos, pe
care o aduce întotdeauna un Moskvici verde, cu geamuri fumurii. De-un
timp, intră cu directorii pe ușa oficială. O dată, pe când intra și ea pe
poartă, femeia a sesizat că el o privea cu interes și, departe de gestul-ifos
al doamnelor deranjate de așa ceva, i-a răspuns cu un zâmbet abia
schițat, mai degrabă ironic decât încurajator.
- Madam Te-Te – îi șoptește un prieten, dându-i discret cu cotul.
E inginerul Vlad, adjunctul inginerului Virgil Muraru, o somitate,
după cum se zvonește, mare chimist aflat în conflict permanent cu toți
directorii – „n-a dat șpagă niciunuia; s-a trecut singurul autor al celor 15
mari invenții brevetate”, i-a spus cândva prietenul său Vlad; „uite un
subiect bun pentru o piesă de teatru”, a gândit Mihai.
- Cum adică Te-Te?! – își întreabă prietenul.
- Teona Trifan, soția prim-vicepreședintelui Consiliului Popular
Județean, economistă; de curând, de când intră pe ușa aceea, șefa
serviciului Plan-Producție. Ia-ți gândul de la ea, că-l pune bărbat-său pe
tovarășul Dinu să te caute de gâlci.
- Dinu?! Cine-i?
- Securistul șef al uzinei. Are ăsta o palmă cât cazmaua. Unuia i-a
curs trei săptămâni sânge din ureche. Acum nu mai aude cu ea. Și-i bagă
săptămânal, pe sub ușă, colonelului Dinu, informări. De frică, să-i
rămână măcar cealaltă ureche.
Vreme de câteva ore, Mihai se simte obsedat de numele Teona –
„unde l-am mai auzit?!” Abia se mai poate concentra să pună câte o
probă în aparat. Când își amintește de întâlnirea de acum doi ani cu
profesoara de Istorie, se simte eliberat – stă în laborator până noaptea
târziu, când pleacă spre oraș cu schimbul doi, la ora 22; călătorește mai
lejer, că-s mai puțini care locuiesc în Cartierul Lenin. Și-i fericit că i-au
ieșit toate probele mai bine decât se aștepta; „gaz-cromatograful pare să
nu mai aibă secrete pentru mine. Păcat că mâine-i duminică iar clădirea
serviciului Cercetări e încuiată...”
Abia când intră în garsonieră și simte mirosul plăcut al
parchetului recent ceruit și lustruit, își amintește de vizita anunțată. Ar
vrea să mai facă ceva, ca pedeapsă că s-a putut gândi la alte femei, dar
nu mai are ce – deja e-aproape miezul nopții. Nici măcar la vecinul său
nu mai poate intra, să-l roage să-i suplimenteze împrumutul cu câteva
198
sute de lei; „dacă vin amândouă, poate-i plecat iarăși Puiu la cabană cu
vreuna dintre fetele de la bar și le culc pe dormeza lui, că lenjerii curate
mai am două, cusute de mama cu dantelă, când am fost acasă și i-am dus
un val de damasc, visul ei de demult, să-și reînnoiască lenjeria casei.
Dacă Puiu nu pleacă la cabană, îl invit pe el la mine iar ele amândouă
vor dormi pe dormeză”.
Nici prin cap nu-i trece că ar putea dormi toți trei în garsoniera sa,
Tamara pe pat, iar el și Domnița jos, pe saltea. „Sau ele amândouă, pe
saltea...”
Se frământă chiar și prin somn. Dimineață, îl doare capul. Nu
poate accepta amintirile de la mare – sunt peste puterea lui actuală de
înțelegere; întâmplările acelea și-au avut rostul lor acolo, în universul
acela de soare dogoritor, nisip încins, mare zbuciumată, cum era atunci,
că acum apa mării este mult mai calmă, după cum i-a spus la telefon
doamna Lenuța – „asistenta fluturaș”, cum o alinta el – când a felicitat-o
pe 21 mai, de ziua ei; marea, cu vârtejul distrus de furtuna din luna
martie, când valurile au mai mușcat un metru-doi din țărm; sanatoriul,
cu doamna Rica mândră și impunătoare, că părea să nu-l observe nici
dacă o saluta când se întâlneau, dar pe la geamul căreia trecea anul
trecut în fiecare seară, să vadă când stătea un prosop bleu pus la uscat,
semn că ușa îi va fi fost lăsată deschisă după ce se întuneca, sau
dimineața, la micul dejun, atent la farfuria lui, adusă de „cea mai
taciturnă turcoaică”, așteptând cele trei colțuri de pâine veche rumenită,
semn că la ora două, după masa de prânz, Rica îi va fi dat frumoasei
Ayșé cheia, „deși, parcă tot mai bine-i seara, în lanul de porumb” – îi
plăcea lui s-o necăjească; „visezi porumb, Mihai-vodă-cel-cumplit-cu-
mine, braga ta de flăcău moldovean! Colectivul a semănat anul acesta
numai grâu, gheaure! La anul va fi porumb din nou, ține minte!” – și se
tachinau îndelung, ca doi copii, ocrotiți de doamna Rica, doi pui jucăuși
vegheați de pantera neagră de la Administrativ: „Să nu mă dai de gol,
Mihai, că ne pierzi pe amândouă. Nu-s geloasă pe Ayșé, că-mi sunteți
dragi amândoi, tineri și plini de patimă; tu, mai ales, că m-ai întinerit cu
25 de ani, totuși… mai potolește-ți jăratecul doar cu turcoiaca asta
frumoasă… să răsuflu din când în când și eu. Vezi că i-am jurat că ești
băiatul fratelui meu mai mare, mort după război de tuberculoză la
sanatoriul de la voi din Moldova, de la Bisericani.”
Acum, gârbovit pe marginea patului, dând din picioare alene, ca
un copil încă somnoros, Mihai nu mai are chef de nimic – îl doare capul;
199
„ce prost! Sanda, cu apetitul ei, îmi era de ajuns, mai ales dacă mi-a
promis și prietena ei Jana-chelnerița, frumoasa roșcată planturoasă, mult
prea mulțumită de vizitele făcute, că-mi va mai face și alte vizite, doar
să-i spun când sunt liber, că vine și cu câteva sticle de vin bun. Mi-ar fi
rămas timp destul pentru scris... În august m-aș fi dus iar la Agigea...”
Umblă prin cameră bombănind ca un moșneag.
O cafea mare fiartă în cratiță îl mai înviorează. Bucuria că vine
Domnița îl trezește de-a binelea – „niciuna nu sărută ca ea!” Merge la
vecin să-i ceară bani, „să le primesc regește. E timpul să nu mai zbor din
floare în floare”. Găsește pe pat un bilet: „La cabană. Trufanda. Revin
marți. Învoiește-mă la șef. Pe 1 august, la armată, nouă luni. Ordin
primit azi. Regret că n-am și eu coxalgie. Aș fi scăpat de, vorba lui
Creangă, acest curat meșteșug de tâmpenie.”
Caută în geamantanul de sub pat, pe care îl descuie cu o agrafă.
Găsește doar 500 de lei. Îi lasă un bilet. Ia și ibricul lui Puiu – ibric
superb, din tablă de cupru, „l-am cumpărat de la un turc de pe insula
Ada Kaleh”. Aduce una din lenjeriile sale și un prosop curat, să
pregătească încăperea pentru cele două doamne.
De la alimentara din cartier cumpără un mușchi afumat, un salam
uscat, lapte, pâine, o sticlă cu Grasă de Cotnari, o vodcă rusească și
câteva borcane cu tocană de legume făcută la Tecuci. Se abate pe la
magazinul fabricii de gheață și cumpără o găleată cu resturi, „abia nu
mai trebuie să fac zgomot, sfărâmând eu gheața, astăzi, duminica”.
Mai greu îi este când ajunge la îmbrăcăminte. N-are ce face –
pantalonii de doc și bluza cu care umblase îmbrăcat în urmă cu doi ani,
la mare. Ba chiar și anul trecut. Mai uzate, dar încă bune. Bune pentru
interior. În oraș ori la uzină îmbracă altele, mai noi. Ar fi caraghios să le
aștepte îmbrăcat ca de oraș. De costum nici nu poate fi vorba; e un
început de vară la fel de torid ca la mare.
Privește parchetul frumos lustruit. Știe că nu poate sta în încăpere
încălțat cu pantofii de exterior. Are o pereche de papuci din piele, noi,
că nu i-a folosit, pentru că se simte mai bine în cei de plajă. Papuci noi,
din piele fină, făcuți cadou de Lie pe când el era student în anul întâi.
„Bă șoldovene, două perechi, să ai până te însori; însăși doamna Mia îmi
aprobă să ies cu ele pe poartă. «Dacă-s pentru Mișca, nu-i plătești, că
mi-a făcut bine și la timp traducerea aceea din rusă pentru aparatura
laboratorului de încercări fizico-mecanice.» Ia vezi, nu cumva dădu
norocul chior peste tine?, că una ca doamna Mia...”
200
Pregătit să-și întâmpine musafirele – „mama soacră și soția” –,

Mihai se așează în fotoliu cu o cafea alături, pusă într-o ceșcuță pe sticla
ce acoperă masa. Pentru prima oară în ultimul an, își amintește de
doamna Mia. „Muierea asta află că-s prieten cu un fost elev la Liceul
Internat din Iași, acum student la Fizică și mă rugă să-ți dau să-i traduci
documentația unor aparate aduse din Rusia – și zise să i-o duci personal.
E mare, bă Mihăiță, asta are toată fabrica la degetul ei mic – șefă de
Cadre, dar conduce și atelierul de Creație. Ăștia conduc – Cadrele. Când
terminași cu tabăra de la Eforie, directoarea îmi dădu numele ei, s-o caut
la fabrica de încălțăminte, să mă fac bucureștean. Mă răsplăti, așa cred,
Dumnezeu să-i dea sănătate; curvă-curvă doamna Filomena, dar cu
suflet bun, ca de oltean. Tovarășa Mia mă angajă imediat. Știam ceva
cizmărie din sat, de la un unchi, că și pe șantier, la Bumbești-Livezeni,
duminica ori noaptea reparași bocancii brigadierilor; ieșea un ban de-o
țuică tare. Când mă căsătorii, tot Mia îi dădu serviciu Nuțicăi –
magazioneră la vopsele. Ce director?! Ce inginer șef?! Tovarășa Mia
hotărăște totul!” Mai spre miezul nopții, după sticla a doua cu zaibăr,
dar și un pahar cu pălincă adusă pe furiș din lada de pe balcon, limba
prietenului deveni mai slobodă: „Curvele, bă Mihăiță! Curvele conduc
România. Bă Mihăiță prietenul meu drag, îți spui un secret, dar te
blestem de-l mai spui cuiva. Mânz tânăr ce eram ca administrator la
tabăra aceea, că ajunseși acolo cu recomandarea prim-secretarului UTM
al regiunii, că fuseși cel mai bun pe șantier, mânz tânăr zic, și singurul
bărbat, că mai era doar un moș, paznicul, unul chior și ghebos, dar ăla
dormea la subsol, singur și timid cum fusei și frumușel ca tine, numai
bun de gustat, ca un purcel de lapte la tavă, mă luară în primire, cu
rândul, două muieri tinere și frumoase de la bucătărie, că nu se putea
ieși din tabără, și alea turbau de călduri și de mâncare bună, până într-o
zi, când le trimise directoarea p-alea două la altă tabără iar din ziua
aceea, zi de zi, făcu directoarea din mine armăsarul ei, „bidiviul meu de
la ora 15, care mănâncă jăratec”, așa mă alinta; una mai tânără cu vreo
doi ani ca mine, dar mereu cu partidul în gură. Și-n plus... că nu de
pomană se zice la cartea sfântă că celui care are i se va mai da... Eah!...
Nu-ți spui, bă, nu-ți spui!... Mă bagă ăștia la Canal, să-l termin singur,
că tot se zice la Vocea Americii că-i eliberară pe deținuți...” Mihai
fusese mai interesat de sticla cu țuică, decât de amintirile prietenului
său, bărbat matur, la vreo 33 de ani, „și lăudăros cât încape”, gândește
acum Mihai, cu care se împrietenise pe când era elev de liceu, în primul
201
lui an la sanatoriul Agigea. Lie venise cu diagnostic de adenopatie

cervicală – doi-trei ganglioni mai umflați sub ureche, pe care i-a prăjit
îndelung la soare, ani la rând, până s-au resorbit.
Acum, Mihai, cufundat comod în fotoliul său, moțăie, căutând să-
și închipuie cum va fi reîntâlnirea cu Domnița; „Lie să fi fost cel care...?
Am s-o întreb... Nu! Exclus! Asta n-o mai pot discuta cu ea – mi s-a
destăinuit într-un moment astral; nu-l pot întina!” Rememorează tot ce-a
fost între ei doi; „tot ce-a fost mai frumos între mine și Domnița; cu
adevărat, nebunia a doi tineri!... Doi tineri care ne-am plăcut din prima
clipă. Nu chiar din prima – revine el asupra gândului –, ci imediat ce a
început schimbul de replici în apă. Nici o altă femeie – excepție face
doamna Vlada, plasatoarea de la Național – nu mi-ar fi oferit o așa
înălțime a dialogului. Chiar și când coboram spre vulgarul diurn,
simțeam aerul tare al înălțimii la care zburau sufletele noastre”. Știe că
Domnița, la cei 30 de ani, s-o fi cizelat de-a lungul vieții; primii ani, la
un fermier francez devotat Rezistenței, apoi, în România, liceul de artă,
Conservatorul, dar și familia, că mama sa a trăit doar în sferele înalte ale
Puterii, printre demnitari – nu oricine a avut șansa în viață să fi fost
medaliat de însuși De Gaule; pe când el, plecat de la țară, din Sânzieni,
doar cu doza de bun simț și spiritul binelui și dreptății înrădăcinat de
părinți, intrat într-un București străin și ostil, n-ar fi ajuns la cizelarea de
acum fără întâlnirea providențială cu plasatoarea din foaierul Teatrului
Național: „Vlădeanu?” „Da, doamnă.” „Din Sânzieni?” „Da, doamnă.”
Apoi luminile au început să se stingă. „Doamna aceea știe ceva despre
noi, Vlădenii.” A așteptat-o după spectacol. Mai mult de opt luni a
locuit cu ea în fosta cameră de mături de pe blocul Yanis din Parcul cu
Ciori al Bucureștiului. Ea a aflat totul despre el și l-a modelat cum a vrut
ea – mai bine nici nu se putea! El, despre ea, nimic. Nimic cert. A bănuit
că abia venise de la Canal, cu ultimul lot de politici eliberați. Noaptea,
uneori, o simțea ridicându-se de lângă el, din pat, să meargă în camera
vecină și să cânte la un clavecin stricat, pe care doar ea știa cum să-l
repare, punându-i la loc o anume piesă ascunsă printre lucrurile vechi,
din jur. La începutul verii, când el terminase anul întâi, doamna Vlada i-
a interzis să se mai vadă – și el i-a respectat dorința. Acum crede că
plasatoarea de la Teatrul Național simțise venind spre ea o altă sentință.
Învățase de la ea politică pentru toată viața – i se ținuseră lecții noaptea,
în pat, șoptite în ureche – „cred că-n camera asta de mături sunt mai
multe microfoane decât obiecte vechi” –, adevăratele lui lecții de Istorie.
202
La petrecerea de absolvire a facultății, un asistent universitar, un fel de

Bulă, cu care ei făcuseră orele de laborator la Electricitate, s-a așezat
lângă el, au ciocnit îndelung, apoi, beat criță, Bulă-electricul a început
să fredoneze ceva – era linia melodică pe care Mihai o auzea noaptea,
compusă la clavecin. „Păcat că nu-mi mai amintesc cuvintele! – s-a
lamentat asistentul. Ceva cu Parcul cu Ciori... de vrei ca să mori...
strivit până-n zori...” „Hai, domn Gheorghiu, ce dracu!... – ține minte
cum a făcut Mihai un gest larg, arătând spre chelnerița nurlie, cu care
schimbase deja niște promisiuni. Eu vreau să mor între cracii ăsteia, nu
printre ciori” – i-a dat un cot golănește asistentului, care, exclamând un
„țărănoiule!”, s-a ridicat și și-a văzut de petrecere, uitând s-o mai facă
pe beatul. Pentru Mihai fusese clipa când s-a ferit din calea glonțului; își
amintește că-ntr-o noapte, după o sticlă cu vin roșu, inspirat, compusese
niște versuri, pe care doamna Vlada le reținuse iar după vreo trei ani,
Mihai le auzise la Europa liberă comentate îndelung –„folclorul urban
bucureștean, despre biroul secret de anchete de la etajul doi al blocului
Yanis din Parcul cu Ciori”.
Dar atunci, la finele anului întâi, hotărârea doamnei Anastasia
Petropulos-Vlada fusese lege pentru el; nici prin apropierea blocului
Yanis n-a mai trecut. De altfel, tânăr și rebel cum era – „rebel mă
consider și acum, dar pretind că am mai multă minte” –, crede că,
orgolios, dar și înfuriat de fermitatea cu care plasatoarea îi hotărâse s-o
uite „și nici măcar pe strada asta să nu mai îndrăznești să treci
vreodată”, i-a priit libertatea – din floare în floare: mereu câte o
muncitoare de pe banda rulantă de la fabrica de încălțăminte, fabrică
mare, de pe Cheiul Dâmboviței. Vara la mare, „femei sezoniere” –
nimic durabil! „Să nu mă leg la cap!” Cu gândul la construcția viitorului
său – întâi, ca fizician, poate laureat Nobel până la 30 de ani; apoi,
scriitor, cu numele pe o carte, că mai purta în el versul arghezian: „Nu-ți
voi lăsa ca bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte” –
lăsase viața proprie pe-un plan secund; inventase chiar și o vorbă: un
stol de amante și nici o iubire. Deși... „am cam suferit pentru toate... –
dar m-au răsplătit!” Singura care l-a jucat pe degete a fost „tovarășa
Mia”; nici Lie nu avusese succes la ea – „și nici măcar nu-mi propuseși,
bă crai moldovenesc, fi-v-ar sămânța roditoare ca grâul, bă!... Vede-te-
aș plătind câteva pensii alimentare!... Chiar înțeleseși tu de la
măturătoarea din sala Naționalului...” „Plasatoare, oltene!” „Aș! Tot aia-
i, că după spectacol, rămâne să dea cu mătura. Înțeleseși de la ea că-i
203
adevărat: te tragi din Mușatini?” „O spune Spovedania de la Mănăstirea

Bunavestire.” „Te tragi!... Cum mă trag și eu din Vladimirescu ori din
Iancu Jianul. Lăudărosule! Ia nu te mai duce pe la cenaclul acela, că-i
asculți pe cei mai mari mincinoși, scriitorii, că nu degeaba rămăsei eu
corigent la seral, la Română...” „...și-mi mâncași, bă, toată șederea în
sanatoriu, vara aceea” – îi întorcea vorba Mihai și se despărțeau certați,
ca doi puști îmbufnați. Lie mergea în dormitor, să doarmă cu soția;
Mihai, pe canapeaua din sufragerie. Până dimineața, când îi chema
doamna Lenuța la masa de duminică, s-o înceapă cu paharul de țuică,
„mânce-vă franțu’ p-amândoi, că iar am găsit lada descuiată. Drace! –
arunca privirea spre Mihai – numai tu știi s-o descui cu clama de păr, că
nu degeaba au vrut să te ia la școala de spioni cei ce-au venit să vă dea
testul acela la Liceul Internat din Iași. Ia vezi, poate te racolează
tovarășa Mia, că toată ziua-i bot în bot cu tovarășul Apostol, fost
Lehrermann, colonel de Securitate. Lie mi-a povestit cum a zărit-o stând
în genunchi, cu capul în poala ăluia să-l facă fericit – spurcata!”
Din ziua aceea, îngrețoșat, Mihai a început s-o ocolească pe „cea
mai puternică femeie din fabrică”. A înțeles cu greu că femeia – „poate
pusă de cel ce mă testase în liceu” – îi întindea cursa „de porumbei
voiajori”, care să fure din străinătate pentru „hoții care i-au luat tatei
pământul și toată agoniseala, c-a ajuns rob la calicii satului”. Și fără nici
o jenă, amintindu-și sfatul dat de dirigintele său de la Liceul Internat,
„rezolvă celelalte teste anapoda, că ăștia vor să te ia la școala de spioni;
or să facă din tine un monstru; n-ai să mai ajungi fizician”, dar și
exasperat de promisiunile doamnei Mia, făcute la telefon, chiar și o
întâlnire la ea acasă, când n-a trecut mai departe de un sărut, „și-acela pe
jumătate, probabil recompensă pentru buchetul frumos – și scump! – de
flori”, i-a dat șefei de Cadre, în spiritul tinerilor furioși, „în siajul cărora
îmi place să înot”, un răspuns pregătit de mult: „Zău că mi-e imposibil
să mai stau de vorbă, chiar și la telefon. Doctorul Ieniștea, specialistul
nostru pentru studenți nebuni, mi-a prescris un pumn de pastile, c-am
avut gânduri suicidale și, în plus, de trei zile, din șase în șase ore, fac
penicilină, lua-le-ar naiba de boarfe de pe Calea Griviței, lângă gară,
unde m-a dus un prieten!...”, „...că tu mă joci pe degete, mă întărâți și
mă lași dat în clocot” – a adăugat cu ciudă, imediat însă i s-a pus un nod
în gât – „să n-o asmuți vreodată, că astea-s cățele turbate” – îl sfătuise
Lie.
Apoi a urmat vara de-acum trei ani, când a lucrat ca ajutor de
204
bucătar; au urmat zile, dar mai ales nopți, ce i-au rămas în amintire ca
cea mai plăcută lecție de iubire; el și „profesoara de Istorie, fugită de
soțul violent” au învățat împreună că purtăm în noi ceea ce se poate
descoperi doar în doi; o cucerise grație manierelor deprinse în camera de
mături de pe blocul Yanis din Parcul cu Ciori; o cucerise pe tânăra aceea
atât de elegantă în gesturi, de timidă în comportare – de fragilă în
esență. Atunci... că anul următor... când a reîntâlnit-o... Și culmea!, o
chema ca pe doamna de aici, de la noi, Serviciul Plan-Producție, care
intră pe ușa directorilor de un timp – Teona, frumos nume! O fi reușit
profesoara să urce pe vreun vapor?!...”
El s-a rugat la Dumnezeu s-o ajute. Seara, când se închina înainte
de culcare, se ruga și pentru ea, să reușească să iasă din apele teritoriale.
- Cine? Pentru cine te rogi să iasă cu bine în larg? – l-a întrebat
Rica într-o noapte, când au dormit împreună, noaptea de după ce
bătrânul recepționer de la hotelul de lux nu-l mai lăsase să urce la
Domnița, că după terminarea seriei a doua a filmului Donul liniștit, de la
cinematograful în aer liber al sanatoriului, doamna Rica i-a șoptit
„imediat ce sting lumina, urci”.
- Repet rugăciunea spusă de preoți la slujbă: „Și ne mai rugăm
pentru cei plecați pe mare...”
Adoarme în fotoliul confortabil, visând un vapor care pleacă în
larg.
A uitat de Tamara.
Și de Domnița...
Tresare și face ochii mari când aude pe sală pantofi de doamnă
pășind apăsat, apropiindu-se tot mai mult, ca o amenințare fermă.
„Naiba să mă ia! M-am complicat cu două... Mamă și fiică – ce
oroare!” – gândește speriat.
Sare în picioare abia după ce ușa camerei sale a fost închisă la loc
iar aerul s-a înmiresmat plăcut de parfumul purtat în amintirea sa de doi
ani, din noaptea când a sărutat mâna Tamarei, sugându-i câteva clipe
degetele, fără să-și fi dat seama ce gest scârbos făcuse.
În fața lui stă Tamara – o alta, fără măreția din aprilie. Ochii, la
fel de negri și de migdalați, ascund în adâncuri o tulburare profundă, nu
mai au nici o sclipire, „ca o mamă întoarsă de la înmormântarea
copilului”, gândește tânărul.
- Bună, Mihai!
- Sărut mâinile! – se înclină acesta, apoi, șarjând, să destindă
205
atmosfera tristă, fascinat de ochii negri, dar mai ales răscolit de conturul
senzual al gurii în clipa rostirii acelui „bună, Mihai!” abia șoptit – „știu
bine că mor dacă nu mă înfrupt două-trei secunde din sărutul acestei
guri, adevărată chemare de sirenă spre păcat – spre alt păcat, al doilea!...
deși, când voi scrie despre asta, e musai să folosesc cuvântul
împărtășanie, definește mai bine, omenește și religios, totul” –, se
strecoară pe lângă umărul doamnei și deschide ușa, să poată privi în
lungul holului pustiu; imediat, vocea lui se aude exprimând
dezamăgirea: Singură?
În mijlocul camerei, Tamara stă dreaptă, cu aerul unui ofițer
superior învins, măsurând cu o privire tristă, încărcată cu regrete,
reproșuri și păreri de rău, ca pe un câmp de luptă devastat încăperea în
care a intrat; n-a schițat nici un gest să-și ofere mâna lui Mihai, să-i fie
sărutată sau, măcar, s-o strângă pe a tânărului.
„Hopa! A venit soacra în control” – se sperie Mihai, fericit totuși
că telefonul primit cu două zile în urmă nu a fost o glumă, iar doamna
de care uitase deja a revenit în viața sa.
- Bine-ați venit, doamnă! – își înclină el privirea din nou, când
ochii doamnei, în rotirea lor, se opresc asupra sa.
- Bine te-am găsit, Mihai! – îi răspunde Tamara, simțind cum îi
înflorește zâmbetul pe buze fără voia sa; „Doamne, cum îi mai lucesc
ochii copilului ăsta, ca lui Tin-Tin al meu, când îi aduc o nouă jucărie”.
- Vă rog, doamnă, faceți-vă comodă – arată privirea lui Mihai
spre geanta mică de voiaj purtată de Tamara pe brațul stâng, ca pe o
poșetă.
Întreaga ființă a doamnei „de gheață” pare străbătută de un fior
cald, topind-o.
- Mihai, ai făcut deja schimbări... Pot lăsa geanta pe taburetul
acesta? – arată gestul grațios al doamnei scaunul rotativ. Ia uite, scaun
rotativ... Și... – își plimbă ea privirea între pat și salteaua așternută jos,
ambele frumos pregătite, cu câte un colț al păturii îndoit, să se vadă
lenjeria curată, cu dungi evidente, semn că abia a fost călcată – și două
paturi. Pentru tine – arată degetul ei patul din fier, într-un semn
categoric – și pentru voi! – privește ea, zâmbind cu subînțeles, salteaua
de lângă calorifer.
- Vecinul meu tocmai și-a cumpărat o dormeză și... mi-am zis
că... vin părinții mei pe la mine... – strânge Mihai din umeri, deja
timorat de acel voi cu subînțeles; „ce-o fi cu femeia asta?!” – se întreabă
206
cu groază, atent la gesturile ei devenite brusc ale unui gardian intrat în

control în vreo celulă; doar ținuta o dă de gol: pantofii eleganți, de vară,
cu tocuri, ciorapi fini, cum poartă doamnele vara și rochie din mătase de
calitate; asta a învățat-o de la Sanda, lângă care a stat într-o zi, după ce
terminase pregătirea la Chimie cu Remus și fusese solicitat să mai
rămână, „că mi-am pus în gând să-ți fac un bluzon de vară și o șapcă;
uite ce material fain mi-a trimis Valeriu de la Timișoara; și uite ce
mătăsuri, să-mi fac rochie, mie și prietenei mele Jana, că știu croitorie
de la mama”.
Tamara se preocupă de fotoliu, cercetându-l îndeaproape. Când se
așează, involuntar saltă piciorul drept pe stinghia de legătură dintre
picioarele din față ale mesei. Imediat, saltă și piciorul stâng, luând
poziția cuiva care vrea să scrie.
- Mihăiță puiul mamei, unde l-ai găsit? – întreabă ea pe un ton
blând, matern, trimițând spre tânăr, odată cu unda de parfum, un damf
suav de vodcă rusească.
Fața femeii s-a luminat; ochii au din nou scântei în adâncul lor.
Și-s mai migdalați – „Doamne, ce-aș mai săruta-o! O zi întreagă... Și ce
dacă-i mama Domniței?! Ăsta da păcat! Păcatul meu să fie!”
- Proiectul meu. L-am făcut în uzină – răspunde, abținându-se cu
greu să păstreze aerul distant, protocolar aproape; „sigur, Domnița va
apărea acuși! Vrea să-mi facă o surpriză. Și-au pus în gând amândouă să
mă testeze, să pară femei serioase, că prea s-au lăsat ușor la mare – alt
univers, și-or fi zis și ele. Aici e mâna Domniței – cel mai ludic spirit pe
care l-am întâlnit; ei îi datorez frumusețea jocului femeii din actele întâi
și doi ale piesei de teatru; am să i-o spun; îi dau și textul să-l citească;
părerea ei, chiar și proastă, nu mă poate răni; am să-i spun și părerea lui
Virgil Munteanu: „rău ai făcut, Mihăiță! Actul trei... Ai trecut pe lângă o
tragedie. Femeia trebuia să moară – nu ucisă; mai degrabă sinucisă, că
avea toate datele –, să rămână ei doi, să-i aștepte perspectiva creșterii
copilului. În teatru n-are ce căuta mila sau compasiunea pentru un
personaj! Asta e treaba spectatorului”.
- Și cât te-a costat, că-i tare comod? Ei, la ce te gândești?! – ridică
Tamara tonul, atenționându-l.
- Poftim? A! Puțin. Șoferul care mi-a scos părțile componente pe
poartă și mecanicul care mi l-a îmbrăcat cu pastă de hârtie, în lei, vreo
treizeci, plus o sticlă de vodcă românească.
Privirea Tamarei îl măsoară sever:
207
- Vrei să spui că... ilegal... fără acte, adică? De ce riști? – întreabă

Tamara când observă gestul lui afirmativ. Chiar și un cui poate atârna.
Furt din avutul obștesc! Știi cu cât se pedepsește?
Mihai a rămas înmărmurit. „Așa-mi trebuie! Puteam să-mi dau
seama de când a urcat în tren. O fi având și ea sarcină să mă testeze,
apoi să mă racoleze?!”
- Ce mă privești așa mirat?
Tonul Tamarei pare mai blând. Chiar și privirea.
Mihai schițează un zâmbet; „ce frumos stă în fotoliu!... Doamne,
ce coapse și ce sâni! În fața ei ar păli multe artiste. Testeze-mă cât vor!
Ele rămân cu testatul – eu, cu restul; și-ncă ce rest!... dacă mă uit bine la
cum arată doamna aceasta... face cât tot stolul de până acum; mai puțin
doamna Vlada!”
- Nu-mi răspunzi?
- Ce? – tresare Mihai.
- N-ai mai văzut o femeie stând în fotoliul tău? – îl fixează
Tamara cu privirea; tot frumoasă, dar cu o umbră de neliniște așternută
brusc în adâncuri; „o face mai accesibilă; merită un răspuns pe măsură”.
- O doamnă ca dumneavoastră, de unde?!
- Oi fi singura... – pufnește femeia ironică, surprinsă plăcut de
sinceritatea tonului și eleganța exprimării.
- Unica! – precizează Mihai, să-i întărească afirmația, apoi,
speriat de gafă, adaugă: Regina stă deja – o arată cu privirea; imediat,
ochii lui se mută spre ușă: Să sperăm că va veni și prințesa.
- Poftim?! – tresare Tamara.
„Am făcut-o de oaie! – gândește Mihai, speriat de reacția
musafirei. Dar nu vreau să cedez! Tare mă tem că, acum doi ani, am fost
mințit. Ele nu-s mamă și fiică. Asta ar explica și libertinajul relației...
Ce-i cu astea două?! Cine-s; ce caut eu în viața lor? –, că dacă stau bine
să mă gândesc, ele m-au acostat, nu eu pe ele, că nu-mi trebuiau; Rica și
Ayșé mi-erau de ajuns... Mai era și Lenuța-fluturaș...”
- Voiam să spun... – se aude vocea lui Mihai rostită timid; „sunt
obsedat; cum pot să gândesc așa?! Paranoia! Văd numai de-alde Mia în
jurul meu; securista dracului! Când voi avea vreo delegație în București,
o caut, strâng bani și o invit la un restaurant, apoi... – ce prost!, m-am
îngrețoșat de vorbele doamnei Lenuța.”
- Spune, Mihăiță... Ce te frământă?
- Aceeași întrebare: ce face Domnița?
208
- Stă – răspunde Tamara sec.

Tânărul observă cum pe fața frumoasă, zâmbitoare mai înainte,
trece un nour.
- Va veni și ea? – insistă Mihai.
- Niciodată. S-a dus... – oftează involuntar, ca o eliberare, femeia,
ocolind privirea tânărului.
- A divorțat și...?
- Amândoi. S-au dus... Adică...
Mihai simte că-i fuge pământul de sub picioare. Cu greu,
nimerește marginea patului și se așează. Timid. Câș. Doar cu o jumătate
de fesă pe rama din metal a plasei cu arcuri.
- Așadar... până la urmă...
- Până la urmă ce? – face ochii mari Tamara. Ce vrei să spui, ce
știi?!
- Și-a convins soțul și-au plecat împreună.
- Unde să plece?!
- În Vest. Visul ei.
- Ce tot spui acolo?!
- M-a testat și pe mine...
- Testat?!
- M-a întrebat dacă, în cazul că ne căsătorim și m-ar scoate în
Occident, aș fi de acord să rămânem definitiv acolo; ea, într-o orchestră
mare, că avea mai multe propuneri; eu, în vreun laborator.
- Ți-a spus ea asta?! Ți-a spus că avea propuneri?! Când? V-a
auzit cineva?
- Poate greierii.
- Nu glumesc, Mihai! – țipă isterică Tamara, apoi, brusc,
întunecându-se, cade pe gânduri: Asta ar explica... Da, ar explica...
- Zău, nu mai țin minte exact. Cred că era în noaptea când am
dormit pe câmp. Sau... poate... – se pierde cu firea Mihai în fața unei
asemenea reacții.
- Era cineva în jur? Amintește-ți! – îi ordonă.
- Doamnă, ce s-a întâmplat? – se sperie de-a binelea Mihai, mai
mult de figura de om îngrozit a doamnei stând chircită în fotoliu.
Doamnă... – îi atinge el brațul, hotărât s-o îmbuneze.
- Lasă-mă!! – se scutură Tamara de atingerea lui. De ce nu mi-ai
spus?! – cade ordinul ei mai mult țipat, răsunând straniu în camera cât o
celulă.
209
- Ceeee...? – își șoptește întrebarea Mihai, speriat de schimbul

acesta de replici, ca la vreuna din anchetele despre care vorbeau țăranii
în șoaptă sâmbăta noaptea, când stăteau adunați la vreo poartă și mâncau
semințe ori fumau, să umple golul dintre replicile pline de durere rostite
de vreunul dintre ei.
Lua parte tăcut, agățat cu degetele de poala surtucului tatălui său,
după care îl trimisese mama – „amintește-i că mâine dimineață are de
dus coliva la biserică” –, dar lui îi plăcea să asculte: GAZ-ul venit în sat,
arestări, bătăi, închisoare, stuful tăiat în apa înghețată sau înotând în
noroiul până mai sus de genunchi, prin care colcăiau șerpi... Rar de tot,
și numai iarna, de sărbători, când fiecare venea cu câte o sticlă sub braț,
se spuneau și glume – „ia mai fugiți, voi ăștia mici, de-aici!” și câte unul
dintre prietenii lui era plesnit peste căciulă cu vârful degetelor –, dar tot
auzea câte vreo glumă despre vădanele satului, fetele nemăritate, ori
târgovețele durdulii, „care te roagă să le duci sacul cu cartofi acasă”.
Acum, în fața lui, Tamara stă ca paralizată, cu privirea în gol, prin
peretele din fața sa, unde atârnă cele două rafturi agățate cu sârmă de
țeava caloriferului ce trece în camera vecinului, pe sus, aproape de tavan
– biblioteca lui.
- O fi vorbit despre fuga ei în Vest și acasă, cu soțul... Au și ei
tehnică... o au pusă... Și eu am... Toți avem... – dă femeia din cap mereu,
trădând efectul vodcii. S-o fi aflat că... El... O fi promis și el că... că-i de
acord... Mda... Asta-i! Trebuia să-mi spui că fiica mea are așa gânduri! –
se aruncă ochii negri ai Tamarei asemeni unor harpoane în privirea
confuză a lui Mihai. Trebuia!! – îi strigă cu ură.
- Când să vă spun, doamnă? – ripostează, ieșindu-și din fire; „fir-
ai a naibii de babă! Ai venit să mă regulezi tu pe mine?! Comisar
bolșevic ce ești! Ce cauți aici, că amor nu pari a vrea și nici mesaj de la
fiică-ta nu-mi aduci... Ți-am scos-o din depresie iar voi mi-ați dat o
masă la restaurant. Restul a fost do ut des. Ba tu nici nu m-ai răsplătit
pentru cât de bine te-am făcut să te simți în apă, fir-ai tu de femeie
frumoasă!... – simte Mihai că i se înmoaie sufletul, admirându-i ținuta,
mai ales pieptul ca un magnet pentru ochii lui, dar continuă pe același
ton de ceartă: Ați uitat că portarul nu m-a lăsat să mai urc? – ridică și el
mai mult tonul, speriat de gândul vulgar de mai înainte – „Doamne, ce
rău pot fi cu cei ce-mi sunt dragi!...”
- Rândul trecut, când te-am vizitat! – face palma doamnei un gest
categoric, amenințându-l. Cu așa ceva nu se glumește! Tăinuire! – se
210
zbate degetul ei arătător în aer. De-aceea, da!, de-aceea s-au dus! – trage
concluzia glasul ferm, sonor, că răsună încăperea.
- Duceți-vă după ei... – rostește Mihai simplu, să tempereze
discuția.
- Cum îți permiți?! – sare Tamara din fotoliu.
- ...doar aveți și cetățenie franceză, dreptul de-a ieși oricând din
țară – strânge Mihai din umeri, afișând un aer inocent.
În fața lui, ridicată în picioare, Tamara și-a subțiat din nou
privirea. Tremură toată. Se uită speriată în jur.
- Cred... cred că tu, aici în cameră, n-ai... Sau, cine știe, oi fi fost
urmărită, ți-or fi montat și ție... – șoptește ea, că Mihai abia înțelege ce
spune.
- Unde? Că alaltăieri, când am făcut curățenie generală... Nici un
semn. Și-apoi, ce reprezint eu pentru...?!
- Nu se pune problema așa, Mihăiță – îl dojenește Tamara,
devenită blândă și grijulie, cu glas de femeie îndrăgostită, trimițând spre
tânăr un alt damf de vodcă, mai puternic de data aceasta.
Încurajat de surâsul amar al doamnei, dar și conștient că vodca își
face treaba încet și sigur, tânărul îi prinde brațele, obligând-o să-și
înfrunte privirile:
- Și totuși... – insistă el, surâzându-i.
- Totuși, ce? – pare Tamara împietrită, cu gândul dus aiurea.
- Vreau să știu mai mult.
- Despre ce?
- Despre ce, despre cine – asta-i bună! – o scutură Mihai cu
aceeași violență tandră, ca atunci, în apă, când a tras-o de pe marginea
vârtejului. Despre Domnița.
- Nu există nici o Domnița! – vine răspunsul tăios.
- Despre Pușa, atunci – încearcă Mihai să mențină aerul de derută.
- Lasă-mă... – vrea Tamara să-și elibereze brațele.
- Nu! – continuă Mihai s-o strângă. Mereu mi-ați ascuns câte
ceva. Nici măcar cum vă cheamă... – se apropie tot mai mult de ea, gata
s-o strângă în brațe.
- Lasă-mă! – se zbate femeia.
Degetele tânărului se strâng tot mai tare pe brațele ei.
Când privirile lor se întâlnesc, Tamara înțelege că nu-l mai poate
vedea clar. Tânărul observă lacrimi rostogolite pe obrazul ei; „Doamne,
ce-am făcut?!”
211
- Lasă-mă dracului să mă ia! – țipă doamna, eliberându-și brațele,

ca imediat să se arunce pe salteaua așternută jos, zguduind caloriferul cu
lovitura unui genunchi, pentru ca imediat, chircindu-se pe-o parte, cu
genunchii adunați la piept și cu obrazul întors către stânga, să-l îngroape
adânc în albul pernei frumos brodate de jur împrejur.
Mihai o vede cum își îndeasă pumnii în obraz, chiar sub ochi și
plânge în hohote sacadate, înăbușite cu greu, să nu se audă pe sală.
Genunchii tânărului de îndoaie încet, până ating marginea saltelei
și îngenunchează plin de compasiune. Palma lui stângă alintă domol
spatele doamnei, de la un umăr la altul, iar cealaltă atinge când și când
brațul dezgolit de mâneca scurtă a rochiei, ridicată pe umăr.
Totul durează mult, peste un sfert de oră. Când și când, Mihai se
apleacă și sărută dosul palmei așezate pe genunchiul drept, îndesat cu
rotula în elemenții caloriferului.
- Un pahar cu apă? – o întreabă când suspinele încep să se
rărească.
- Mare și rece – aprobă doamna printre suspine.
- Am Borsec la rece.
- Ai frigider? – întreabă Tamara, continuând să stea cu obrazul
îndesat în pernă.
- Da. Ia priviți! – se bucură Mihai c-o simte ieșită din criză și
deschide larg ușa balconului.
Tamara a săltat puțin capul – mai mult curioasă. Vede o ladă mare
de carton, căreia Mihai i-a și ridicat capacul:
- Înăuntru are o cutie de tablă. Între ele, vată minerală. În cutia de
tablă, altă cutie, din inox. Între ele, gheață. O sută douăzeci de lei, cu
chitanță tăiată de administrația uzinei – minte Mihai, bucuros că vede pe
buzele doamnei, încă umede de lacrimi, înflorind involuntar un zâmbet.
Costiță afumată, mușchi de porc, pastramă, pâine, lapte, caș, vin, vodcă
rusească, apă minerală românească... – arată degetul lui spre interiorul
cutiei.
- Vodcă! – face Tamara un gest categoric, apoi se preocupă de
poala rochiei, ridicată mai sus de jumătatea coapselor; trage de ea până
îi acoperă genunchii.
Mihai pune sticla jos, lângă saltea și se grăbește la chiuvetă să
spele un pahar. Când se întoarce, Tamara tocmai dezlipește sticla de
buze – pare să fi băut un sfert de litru.
- În pahar, toarnă-mi, te rog, puțin Borsec.
212
Până să umple Mihai paharul cu apă, mai ales că s-a căznit să

desfunde sticla de Borsec folosind un cuțitaș, Tamara a mai dus o dată
vodca la gură.
- Gustă și tu, te rog! – îi întinde ea sticla, impunându-i s-o asculte.
Când îi ia paharul de apă gol din mână, Mihai ezită o clipă,
imediat însă capul lui se apleacă și sărută dosul mâinii ridicate deja
puțin – vodca băută i-a dat curaj.
- De ce-ai făcut-o, Mihai?
Tânărul nu înțelege întrebarea. Pune paharul gol pe colțul mesei și
se întoarce spre Tamara – o vede gustând din nou, de data aceasta
savurând îndelung vodca; „se pricepe. Sigur a avut pe drum o sticlă de
vodcă...”
- Ce-i asta? Tot rusească? Da – confirmă Tamara, privind eticheta
–, Kubanskaia; nu știam că există și sortimentul ăsta. Are gust de
portocale. Și-i mai slabă.
- Vi se pare. Tot 40 de grade. Scrie pe etichetă. Aici... scrie... – îi
arată.
- Știu foarte bine rusește, Mihai. Tu ce limbi știi?
- Ce-am învățat în școală: puțină rusă, puțină franceză, latină cât
să citez niște maxime, să par un om cult – se alintă el.
- Și germană – vrea Tamara să pună punct, atentă la surâsul timid
al tânărului.
- Deloc.
- Nu cred. Acum doi ani ne-ai citat din Muntele vrăjit.
- Am învățat pe de rost finalul, dacă tot aveam cartea, dată de un
neamț de la care cumpărasem pantalonul acesta...
- Escrocule! – îi alintă doamna obrazul cu vârful degetelor.
Mihai le sărută. Le sărută insistent. Aproape lasciv.
Tamara se uită fix în ochii lui. Degetele ei, tremurânde ca ale unui
alcoolic, se întorc pe buzele tânărului, ca un îndemn. Când gura
tânărului se deschide și cuprinde între buze vârful primelor trei degete,
pe care le suge insistent, mâna femeii se apasă, atenționându-l:
- Promite-mi că nu mă mai întrebi nimic. Nimic despre... Nimic
despre Domnița! – îi hotărăște.
- Promit!
- Jură.
- Jur!
Palma ei, moale și leneșă în mișcare, se plimbă pe obrazul
213
tânărului. Se plimbă îndelung. Pătimaș. Pătimaș și tandru. Ca pe obrazul

unui bebeluș.
Ochiul lor nu se slăbesc. Par să fi înțepenit. Ca într-o ședință de
hipnoză. Doar într-un târziu, când degetele doamnei sunt prinse din nou
între dinții tânărului și supte cu voluptate, mai mult și mai insistent ca în
noaptea de la mare, ochii femeii se umplu de lacrimi. Pe prima,
rostogolită pe obrazul stâng, și-o șterge singură. Și-o șterge apăsat,
plimbându-și vârful degetelor, aceleași care au fost supte îndelung; le
plimbă până sub ochiul stâng, s-o șteargă și pe următoarea.
Lacrima de pe obrazul drept o opresc buzele lui Mihai, care,
fierbinți și umede, rămân lipite de obrazul doamnei.
Stau amândoi nemișcați – statuia unor copii așezați pe o pătură;
ea, în capul oaselor, cu picioarele îndoite sub fese; el, în genunchi,
sărutându-o pe obraz.
Obosită, doamna se dezechilibrează și cade ușor pe spate,
îngropându-și ceafa în albul pernei mari, țărănești, din puf de gâscă.
Mâna ei, rămasă întinsă către obrazul lui, îl trage ușor.
Sărutul începe cu o atingere timidă a buzelor...
...Sfârșește târziu, spre miezul nopții, când tânărul, transpirat tot,
șters grijuliu de prosopul din mâna doamnei, se rostogolește pe spate,
alături, trecându-și brațul stâng pe sub umerii doamnei care, eliberată de
griji, golită de orice sentiment, senină ca un nou-născut sătul și fără
crampe, legănată de brațul protector, adoarme imediat. Adoarme cu
obrazul drept culcat pe pieptul încă fierbinte și transpirat al tânărului de
lângă ea. Doarme cu genunchiul stâng îndoit peste genunchii lui și cu
brațul stâng cuprinzându-i mijlocul – să și-l țină aproape...
...Și murmură mulțumită când degetul lui își începe plimbarea
prin părul ei de pe creștetul capului, răvășindu-i buclele...
- Mai vreau, te rog! E-așa bine... e-așa bine... Să mă lași să dorm
mult... mult... Vreau să nu mă mai trezesc...
După un timp, când părea să se fi cufundat în somn, Mihai o aude
completând amenințătoare:
- ...că, de mă trezesc, e vai de tine...
214
Capitolul 15
„Cred că e vai de ea” – gândește Mihai imediat ce se trezește în

zori, când o simte suspinând tot mai des și mai sonor prin somn, lângă
el.
Stă nemișcat, cu brațul drept peste ochi, obosit de lumina
puternică a becului din tavan; „să nu cumva să-l stingi! – l-a atenționat
Tamara aseară. Vreau să te privesc. Dacă ție nu-ți place ceea ce vezi, îți
poți închide ochii – ți-i cunosc, adorm cu ei în brațe; când mă trezesc,
îmi dau binețe; singurul meu sprijin, rațiunea de-a trăi. Pe tine-acum,
diavol bătrân, tânăr la chip, vreau să te văd, să-ți urmăresc fiecare gest,
fiecare surâs, orice grimasă a încordării, călău și victimă deopotrivă;
sărutul dulce care mă face vulcan și boabele sărate de transpirație pe
care le culeg cu buze obosite de sărut, să-mi fie și mai sete de tine...”
...Până s-a stins – a câta oară?! –, „de-acum, aștept. Și orice gest
sau vorbă-a ta va fi poruncă pentru mine, să te pot conduce-acolo unde-i
liniște deplină – țel ultim al iubirii noastre...” – o auzea în pauzele scurte
ale unui duel „pe viață și pe moarte! Omoară-mă, iubitule; cu moartea-n
suflet am venit la tine, să mor din nou, deși te simt umplându-mă de
viață. Și nu e drept! Păcătuim, să ne convingem că suntem vii – asta-i
esența vieții! Te simt. Deși m-ai omorât de-atâtea ori – satirule
înfometat cu chip de prunc ce-mi readuce viața-n sâni! – tot vie sunt. Mă
simți! Mă simți... – o văd în cenușiu-albastrul ochilor tăi tulburi,
pierduți în întunericul privirii mele-aprinse. Așa!... Așa... Credeai că am
picioarele de lut?! Grumazul tău e-aproape rupt; acum îți frâng mijlocul
– și simt că-ți place, diavole cu chip de înger!... De-ai vrea să fugi, nu
poți – aștept obolul!... Așa! Așa – de câte ori așa?!... Cinci. Șase... Nu
pot să cred... O, Hapi , zeu albastru, fiu lui Horus, poți fi gelos pe-așa o
revărsare...” – și după o clipă de cădere în abis, cu ochii larg deschiși, să
fie picurați de broboanele mari din sudoarea frunții tânărului, glasul
femeii, atât de înflăcărat mai înainte, s-a auzit ca un oftat, șoptind cu
infinită tandrețe:
215
- Este plăcerea mea să-ți răcoresc și fruntea... apoi umerii și

pieptul... – vorbea domol, plimbând cu dragoste maternă prosopul peste
trupul lui, după care, ocrotită de brațul stâng al bărbatului, a adormit,
sărutându-i mai întâi pectoralul stâng, pe care și-a culcat obrazul.
Acum, în zori de zi, la 4 dimineața, în vremea solstițiului de vară,
plânge.
Mihai îi simte trupul scuturat de suspine. Se preface că doarme
profund. Ca în nopțile când doamna Vlada se ridica de lângă el, își
încingea cordonul halatului gros, matlasat, și se furișa în cealaltă
cameră, a doua cameră de mături de pe blocul Yanis, iar după un timp,
în ciuda crivățului de afară, se auzeau acordurile a ceea ce, mai târziu,
avea să se cheme La Parcul cu Ciori; cântec pe versurile compuse de
el; compuse într-o seară, mai mult în joacă, după un pahar cu vin roșu
dintr-o damigeană dată de prietenul său Liuță:
Și croncăne-o cioară văzduhul umplându-l,
Palatul reginei e azi cuib de ciori.
În jilț de comandă stau corbi ce cu gândul
Croiesc un imperiu de nopți fără zori.
În nopți fără zori,
La Parcul cu Ciori,
E loc doar să mori
De vrei ca să zbori.
Te bagă la gherlă de vrei ca să zbori,
Paharul durerii să-l sorbi pân’ la fund
Te-obligă satrapii ce fața-și ascund
Sub boruri de fetru, dorindu-ți să mori.
Ți-e scris doar să mori
La Parcul cu Ciori
De vrei ca să zbori
În nopți fără zori.
Mi-e țara în beznă de nopți fără zori
Și-n jilțul prințesei stă frica-regină;
E coasa stindardul ce-l flutură-n mână
Și croncăne moartea la Parcul cu Ciori.
La Parcul cu Ciori
Nasc nopți fără zori
Și-i loc doar să mori
De vrei ca să zbori.
216
„În seara asta, doamna Tamara a fost altceva. A știut să mă țină

aprins continuu. Cine-i? Cine-i femeia asta – felină înfocată?!.... Ce-i cu
ea?! Domnița mi-a dat de înțeles că-i arhitectă. O fi și poetă? Ce păcat
că nu i-am putut nota vorbele!... Are în ea ceva de gheișă – te duce cu
vorba dincolo de tărâmul simțurilor. Și nimeni până la ea nu mi-a mai
elogiat momentul ultim, numărându-mi spasmele, ca zeitatea florile
depuse în brațele-i de marmoră. N-o pot lăsa să plângă – e sub puterea
mea de înțelegere! –, chiar de ar face-o ca pe o penitență. În fond, n-a
fost incest. La ce bun să ne scoatem ochii ?!”
Brațul lui Mihai se mișcă puțin, cum fac oamenii prin somn.
După un timp, palma lui apasă ușor sânul pe care pare că s-a
odihnit.
Femeia are un tremur scurt, ca un frison prin somn, să nu se dea
de gol că plânge.
Apăsarea palmei tânărului e mai prezentă. Mamelonul, întărit
deja, a nimerit între degetul mare și arătător. Li se alătură și mijlociul –
pare o gură care-l soarbe; „chiar ea mi-a spus că i-am readus viața în
sâni – abia aștept să-i sug din nou, apoi să-i mușc, să-i fac pe deplin
plăcerea”.
Suspinele au încetat, topite într-un geamăt scurt.
Mâna doamnei, trezită din odihna peste pieptul lui, începe să se
plimbe pe trupul tânăr înfierbântat deja, adunându-și degetele ca pe un
pumnal pe bărbăția cât un stâlp de telegraf – un telegraf al vieții, viața în
esența sa.
Picioarele fine, cu un semn sus pe coapsă, ca o mușcătură de
șarpe, leneșe în gesturi, ca o mișcare inconștientă a somnului, fac loc
genunchilor lui – nu mult, atât cât să-l întărâte, opunându-i rezistență
falsă, cedând într-un final printr-o chemare violentă; porți mari și grele
de cetate asediată, ce s-au deschis înainte de-a le fi forțat berbecul pornit
spre zdrobirea oricărei rezistențe.
- Mai dă-mi să beau! – i se ordonă tânărului, după primul sărut
lung, iar Mihai întinde mâna, să poată lua sticla cu ceva lichid pe fund.
Cât buzele doamnei savurează și ultimele picături cu gust de
portocale, mâna lui Mihai scoate cu precizie din geamantanul vechi, pitit
la capul lor, sub raftul de placaj, sticla de Stolichnaya, „ținută pentru
vremuri grele”, pe care degetele doamnei i-o smulg, deșurubând dopul
de metal prins între dinți, dop scuipat apoi într-o parte, ca bețivii în
cârciumă, să poată femeia ieșită pe jumătate de sub tânăr sorbi însetată.
217
Ultima gură plină o reține până își răstoarnă partenerul pe spate,

oferindu-i câte puțin, „așa, ca pajura ce-aduce apa vie-n cioc voinicului
ce-i va dărui cadavrul spânului drept hrană...”
...Și lupta continuă până la răsăritul soarelui, atenți doar să se
soarbă din priviri și să-și vâneze reciproc momentele abisale, să poată da
satisfacție deplină adversarului.
- Jură-mi că pe asta n-o știai! – îl obligă din când în când Tamara
la câte o supunere totală, când îl simte ostenit de-a binelea și-l răstoarnă
pe spate, să-și poată sprijini coatele pe pieptul lui, clătinându-se – beată
și ostenită.
În clipele de odihnă, ciulesc amândoi urechile, să-și asculte
inimile bătând, acompaniate de vocea unei cântărețe de muzică populară
ce umple întregul hol al etajului patru, poate tot blocul; cei din camera
96 chefuiesc și pun mereu de la început placa de vinil recent cumpărată.
Adorm amândoi îmbrățișați, legănați de vocea cântăreței redusă la
minim după înjurătura locatarului de la camera 99, că se aude ca un
murmur de mamă în camera unor copii răpuși de somn.
Și mult după răsăritul soarelui intrat prin ușa balconului larg
deschisă, abia spre prânz, în liniștea de luni dimineață a unui bloc din
care muncitorii au plecat la uzină iar alții, veniți din tura de noapte,
dorm duși, Tamara îl tot ține strâns pe Mihai culcat cu ceafa în poala ei.
- Și după cum îți spuneam, scumpul meu zeu tânăr, – își continuă
ea destăinuirea ca o revărsare a sufletului mult prea încărcat – la Paris
am fost finanțată de bunica. Tata era cu nemții; nu suporta că am fugit
din Berlin când am simțit ascensiunea lui Hitler – fusese peste puterea
mea de înțelegere; un bărbat hidos, cu mustața lui mică, urlând unei
mulțimi aduse la paroxism. Bunica, filofranceză declarată, deși n-a
cunoscut Parisul decât din cărți, s-a extaziat; a vândut mereu câte ceva,
numai să-mi poată alimenta conturile din băncile pariziene, în ciuda
tatei, care m-ar fi vrut întoarsă în România. Ocuparea Parisului m-a
prins încă minoră, cu copilul dat unor fermieri, prieteni ai tovarășilor
mei din Rezistență. Bunica le alimenta și fermierilor conturile; „numai
să-mi creșteți nepoata cu dragoste”. Tata nu-mi mai răspundea la
scrisori. Îl supărase orientarea mea socialistă. Îi reproșasem amintirea
din copilărie, dintr-o primăvară, când ne-am dus pentru Paște la bunica
și venise un țăran cu cinci copii să-i ceară păsuire, că nu mai avea decât
vaca, „le dă lapte copiilor și cu ea la un jug iar eu la celălalt, îmi ar
grădina să pun barabule”. Noaptea m-am trezit plângând. Aveam
218
camera mea, în care mă culca bunica, într-un pat mare, plin cu păpuși
din cârpe mirosind a levănțică, de pe vremea când fusese ea copilă. Îl
visasem pe cel de-al cincilea, cu mucii până în barbă, ținându-se de
coada vacii costelive. Plângea ca și atunci când își însoțise tatăl prima
oară. Muci groși, de copil cu plămânii bolnavi. Am răsuflat ușurată la
prânz, când a venit un evreu cu trăsura lui, era un mic angrosist de
cereale, să mă ia la el, să fac Paștele lor împreună cu o fată de vârsta
mea, nepoată de-a frumoasei Iva, soția sa, care făcea niște spume de
zmeură delicioase. Tata plecase de cu seară la gară; îl țin minte cu
obrazul stâng crăpat de la nuiaua de alun a bunicii. Mi-a zis – că el mă
lua mereu în brațe la despărțire; mă iubea foarte mult –, mi-a zis că se
duce să ia aprobare de la mitropolit s-o mute pe mama într-un cavou la
București, că-i și acum într-un colț de cimitir la Sinaia, unde-s îngropați
sinucigașii, în special cei care pierdeau la cazinou și nu aveau pe nimeni
să-i îngroape – o făcea primăria. Mama s-a spânzurat în noaptea în care
l-a văzut pe tata în casa unei femei ușoare, clientă a cazinoului, căreia îi
cumpărase tata o locuință pe aceeași stradă cu Elena Lupescu; știi cine a
fost asta? Amanta regelui Carol al doilea; avea vilă în stil maur, pe o
stradă laterală în Sinaia. În vacanța de vară, tata ne-a dus din nou la
bunica. Era mama lui, cu pământ mult, de la Hârlău până spre Botoșani.
Pe bunicii dinspre mamă nu i-am cunoscut. Tata se ferea mereu de ei;
mari producători de țuică de prune; duceau butoaie pline în străinătate. Îi
transmiseseră tatei că-l pun la fiert în cazanul de țuică dacă îl prind pe la
ei, că tata le luase fata fără voia lor. Tata era frumos, cu trecere la femei;
ten alb, păr des și negru și ochi ca ai mei. De-aceea mă iubea, că-i
semănam. În vacanța aceea, tata n-a stat decât o zi la bunica; au pus la
punct niște socoteli. Făceau afaceri cu produse nemțești, că tata avea și
magazine cu metalo-feroase în Pașcani, Roman, Focșani și Vaslui. Tot
grâul bunicii pleca în Germania; nu-i suporta pe nemți, dar banii lor îi
plăceau – poate și asta m-a făcut să mă dedic ideilor socialiste; păcat că
nu văd la tine-n casă nici o carte de socialism. Dar asta-i pentru mai
târziu!... Ce n-am reușit cu fiica mea rebelă... – clatină Tamara capul
amenințător, dar pierde teren văzând cu ochii, până se înfurie și înlătură
palma tânărului de pe trupul ei: Diavole! Nu mă face să cred că-mi va fi
mai greu, poate imposibil, cu tine... Bref! Ajunsesem la vara când m-am
dus din nou la bunica. După câteva zile, a venit la bunica frumoasa Iva,
cu nepoata ei și cu vizitiul trăsurii mari. M-au luat la ei, la Târgu
Frumos. De-acolo, într-o zi, ne-am dus la castel, la Miclăușeni; aflaseră
219
că visam să ajung arhitectă și m-au dus să-mi arate castelul familiei

Sturza. De-atunci mi-a rămas în cap numele Sânzieni... Te-am auzit la
mare spunând că ești din Sânzieni... Cred că domnul Haim și doamna
Iva ne-au dus într-o zi și-n satul tău – aveau ceva afaceri; stabilea prețul
grâului cu o țărancă tânără și aprigă, „știe să se tocmească”, o lăuda
domnul Haim; „cu prețul fixat de ea vinde tot satul”. Avea casă nouă,
acoperită cu stuf și mulți purici de la pisicile care intrau și ieșeau din
camera în care ne pusese la o masă pe mine și pe prietena mea Rașela.
În fața noastră, pe o tavă argintată, cum avea și doamna Iva pentru
cupele cu înghețată, era o cupă de cristal cu sirop de trandafir, lingurițe
de argint, pahare cu apă rece și două ceșcuțe. Rașela mai fusese pe
acolo, se împrietenise cu pisicile și nu o deranjau puricii. Eu, când m-a
pișcat primul, am sărit ca arsă și am spart cu cotul o ceșcuță. Rașela a
luat asupra ei... Se lăuda că țăranca e a doua mamă a ei, că venea la ea la
pere sau la cireșe. Țin minte numele satului, că-mi plăceau sânzienele
vara. La bunica, în camera în care dormeam, puneam mereu crini albi și
buchete cu sânziene. Bunica mă certa: „Așa a murit mămica ta, a
adormit într-o cameră cu multe flori.” Mă mințea, evident... Ani în șir
am crezut că mama mea... Îmi pare rău că te întristez povestindu-ți... Ce
faci, mă asculți?
Mihai continuă s-o țină cu capul pe brațele sale și să-și plimbe
degetele prin părul ei năclăit de transpirație, în care, periodic, își
îngroapă obrazul să inspire urmele parfumului, același de acum doi ani,
„violete și liliac, dragul meu; cumpărat din Londra”.
- Îmi mai dai sticla? – vede brațul gol al Tamarei ieșind de sub
colțul cearșafului tras într-o doară peste mijlocul ei când s-a întins pe
brațele lui, „să nu-ți vină vreo idee, dragul meu, că n-oi mai putea merge
și trebuie să facem deseară un drum la Telefoane, să văd ce-i prin
Bucureștiul rămas fără șef, că toată elita conducerii superioare e plecată
la prietenii din Asia, pe care ne-am putea bizui în caz de altă invazie,
deși la noi – români muncitori, popor cuminte – nu sunt deviații majore,
ca-n Praga”.
Tamara golește sticla de lapte, apoi cere ceașca de cafea, „așa
rece, că-mi place; m-ai fiert destul tu, satirule!” – și bea pe nerăsuflate
din sticla de lapte cu gât larg, că-și umezește pieptul, după care soarbe
cafeaua.
- Ia spune-mi, Mihai! – aruncă ea privirea de tăciune stins, dar cu
sclipiri de resturi de diamant în adâncuri, în ochii plini de zâmbet senin
220
ai tânărului. Spune-mi când a fost ultima oară la tine frumoasa aceea

bună de gură și cu premolar de aur?
A fost o întrebare ca un ordin.
- Tamara! – izbucnește Mihai în râs; un râs sincer, de tânăr pus pe
glume – verișoara mea s-a mutat de mult la Cluj.
- Aaa... – dă femeia din cap cu subînțeles, îndesându-și ceafa în
poala tânărului, pe care îl simte deja răscolit. Acum îmi explic de ce ai
fost așa flămând... No vot, ăta drugaia problema. Dalșe!1 Vorbeam de
Sânzieni. Chiar ești de-acolo?
- Sigur! Ce vrei să știi?
- Totul.
- E scump.
- Plătesc.
- Și vrei pe datorie?, că-mi tot înlături mâna...
- Dau și dobândă. Ca la bănci. Doamne! – oftează ea, dând ochii
peste cap – de-ai ști ce-i cu băncile astea în Occident!... Ce jaf... Oameni
care pierd totul... Nu visa Occidentul, Mihăiță; nu te-aș fi lăsat să pleci.
Zici că nu te mai pasionează Fizica. Scrisul a trecut în față. Ori tu nu
stăpânești decât limba română... Ce să faci doar cu Româna?!
- Să stau aici, să-l cânt pe bâlbâit...
- Taci naibii, zevzecule! – sare Tamara în capul oaselor, să-i poată
pune palma la gură. Vrei să te pierd și pe tine? – se uită ea speriată în
ochii tânărului.
Abia apoi, descoperindu-se goală, oftează prelung, clătinând
capul într-o parte și-n alta, a neputință:
- Ce mă fac cu tine?! Ești mai rău ca cel mic. Ești periculos.
- Credeam că el e mai periculos – îi surâde Mihai, coborând
pentru o clipă privirea.
Tamara nu gustă gluma. Dar nici nu încearcă să explice despre
care „cel mic” fusese vorba – se preface interesată de goliciune ei, pe
care și-o acoperă cu cearșaful înnodat pe șodul stâng.
- Te-ai lăudat că ai în frigider mâncare...
- Și cu leșul spânului învins cu ajutorul stropului de apă vie adus
cu gurița ta de pajură ce facem?
- Mă tem c-o să ajung pajură bătrână de tot, cu cap pleșuv și
trupul fără pene, iar spânul tău tot viu va fi – chicotește Tamara,
1
Dar asta-i altă problemă. Mai departe! (rus.)
221
preocupată de vodca rămasă în sticlă. Și ție, puțin – îi spune după ce-l

sărută, transferându-i un strop de băutură.
Fac împreună picnic pe salteaua așternută jos, pe parchetul încă
mirosind a ceară, în luciul căruia se mai oglindește puțin din soarele
intrat de dimineață pe ușa balconului larg deschisă.
- Mihai scumpule, știi la ce mă gândesc? – începe Tamara după ce
bea și al doilea pahar cu vin. A, nu! – începe ea să râdă, un râs frumos,
gâlgâitor, de doamnă ajunsă deja în brațele lui Bachus, cu capul lăsat pe
spate, să-și poată trimite privirea spre vârful muntelui împădurit din
coasta blocului. Nu-ți spun până nu-mi confirmi niște amintiri. Aveți un
lac sub pădurea de lângă sat?
- Noi îi spunem iaz; iazul Broscoi. De ce?
- Are vreo poveste?
- Sigur! Se zice că-n nopțile cu lună plină ies din apa lui cinci fete
frumoase, goale cum le-a făcut mama lor și-și caută hainele ascunse de
un hoț la drumul mare. Mai degrabă haiduc, așa mi-a spus... – „doamna
Vlada”, ar fi vrut să rostească Mihai, dar s-a oprit, simulând că s-a
înecat cu bucata de pastramă mușcată. Scuză-mă, te rog!
Bea un pahar cu apă minerală, inspiră profund o dată, apoi
continuă:
- Scrie și la Spovedanie, un document păstrat, se zice, la
Mănăstirea Bunavestire, ctitorie a familiei celor cinci fete, familia
Caraiorgu, boier vechi, cu înaintași împământeniți la noi de pe vremea
când grecii stăpâneau Marea Neagră. Vlad, tânărul revenit în țară pe la
1800, ar fi vizat tronul Moldovei. Se zice că boierul, acceptându-l de
ginere pentru una din fete, a dus galbeni și odoare cu carul tras de boi la
Iași, să cumpere conducerea agiei pentru Vlad. Ajuns șeful agiei, Vlad
ar fi luat tronul, dar vodă – unul fanariot, că de la ăștia și de la ruși ni se
trage...
- Iar o iei razna?! – îi șoptește cu ciudă Tamara. Continuă... – îl
alintă ea, făcând un gest mai degrabă matern, de împăciuire, decât
încărcat de eros, cum s-ar fi așteptat Mihai, pregătit să sfârșească
picnicul într-o îmbrățișare.
- În urma lui Vlad, au rămas patru copii – continuă el. Eu sunt
urmașul viței coborâtoare din Maria, cea mai violentă dintre ele; al
șaptelea în linie directă, bărbătească. Deși, după socoteala mea... parcă
al șaselea; mereu îmi spun să ajung la Arhive... Tata s-a lăudat mereu cu
asta, nu i-au suflat prea mulți în ciorbă. Una dintre cele cinci fete ale
222
boierului Caraiorgu, care n-a prins rod, s-a închis în mănăstire. Se zice
că ea, sperând să li se ierte păcatul de-a se fi iubit toate cinci cu același
bărbat, ar fi trudit nopți în șir scriind Spovedania, pe care stareța
mănăstirii a făcut-o pierdută, să nu i-o ia comuniștii, s-o distrugă.
- Cum poți gândi că cineva ar fi în stare să distrugă așa ceva?!
- Tamara... – o privește Mihai lung, insistent, enervat deja,
exteriorizând, mai degrabă, un orgoliu juvenil, vecin cu vanitatea.
Trezește-te! Suntem în anii ’70, nu ’50; Stalin a murit; Dej a dat și el
ortul popii. Oare l-or fi îngropat cu popă? Nu mai țin minte, că doar
eram la București. Sper să trăiesc, să-i văd crăpați și pe...
- Cum îți permiți?! – sare femeia în picioare, răsturnând sticla cu
Grasă de Cotnari.
Mihai salvează la timp vinul. Surâzând bonom, aproape cabotin –
„că nu mai înțeleg ce-i cu femeia asta” –, ridică sticla spre Tamara, ca
pe un trofeu la sfârșitul luptei:
- Ăsta-i cu tricolor, pentru export, vin vechi, de peste 20 de ani.
Cumnatul meu, care-i felcer igienist pe toată comuna Cotnari, primește
una, maxim două, să nu-i amendeze pe cei de la cramă. Oricând poate
invoca lipsa de igienă. Păcat să irosim vinul. Ia loc... până nu te iau eu în
brațe – încă nu știi ce bine-i în patul de fier...
Tamara îi aruncă o privire scurtă, un fel de oftat a neputință, și se
reașează cu grijă, cu picioarele sub ea, ca statuile lui Budha.
- Dacă tot ai salvat-o, ce faci, o ascunzi? – convertește ea
atmosfera tensionată într-o glumă.
Tăcut, Mihai toarnă din nou câte puțin în pahare, urmărind-o cu
privirea plină de zâmbet pe Tamara cum degustă vinul uleios, pentru ca
în final să-și plimbe îndelung și provocator vârful limbii pe buze, să
adune urmele băuturii.
- Te ajut eu – îi șoptește Mihai, sărutând-o.
- Brrr! – se scutură ea ca de friguri, dar fără prea multă
convingere. Lasă-mă, te-am rugat. Acuși trebuie să merg la Telefoane.
- Un drăguț? – o necăjește Mihai, alintând-o.
- Exact! – confirmă pe un ton grav doamna, tonul ei distonând cu
goliciunea trupului lăsat cu o plăcere voluptuoasă atingerii tânărului.
Dragul meu, – coboară tonul – trebuie să știu ce mai e pe la mine... pe
acasă... Apropo! – exclamă, căznindu-se să-și ascundă goliciunea cu
cearșaful înfășurat peste umeri. Știi ce voiam să-ți spun? – îl întreabă pe
un ton grav. Mă gândesc să-ți fac un fiu – spune ca un verdict dat pentru
223
a-și elibera sufletul. Ce zici? – îl întreabă ferm. Ar fi al șaptelea, în linie

dreaptă, bărbătească...
- Hm! – zâmbește hâtru Mihai. Data trecută, când ai glumit pe
tema asta, mă prinseseși pe picior greșit: nu aveam în casă decât o vodcă
vulgară. Acum am exact ceea ce trebuie ca să cinstim venirea pe lume a
celui de-al șaptelea bărbat, în linie dreaptă de la Vlad încoace. În sat la
noi sunt și celelalte două vițe Vlădeanu; suntem trei Vlădeanu – a patra
s-a pierdut prin lume, că a cincea a murit măicuță. Eu sunt ultimul în
linie dreaptă, bărbătească. Aștept feciorul ca pe o binecuvântare.
- Cum, ai fi de acord?! – face Tamara ochii mari.
- Ce crezi c-am făcut cât tu mi-ai recitat poemul erotic?
- Stai că nu înțeleg! – se precipită doamna din fața tânărului,
înfășurându-se mai bine în cearșaful mototolit și pătat de vodcă și de
cafea pe alocuri. Ce poem?!
- Vorbele care...
- Da?! Au sunat a poem? Mă vezi pe mine, la pozi...ți... la vârsta
mea! – rostește pe un ton aspru – scriind poezii?! Sunt femeie serioasă!
Vodca, iubitule...
- Înseamnă că maxima scrisă de mine se adeverește – arată el spre
notația de sub sticlă.
- Zău?! Chiar ți-a plăcut c-am vorbit așa mult? Vodca, iubitule!
Vodca... M-am temut, tânăr cum ești, să nu te fi dezgustat, crede-mă!,
nimic mai vulgar ca o femeie beată și guralivă în timpul actului iubirii.
- Nimic mai frumos decât cântecul unei păsări când semănătorul
aruncă boabele de grâu pe câmpul reavăn, de la care așteaptă rod...
Pentru că Tamara a rămas cu privirea mărită, parcă să înțeleagă
mai bine vorbele, Mihai se apropie de ea, să-i poată șopti, ca pe o taină:
- Ești a două femeie, în brațele căreia nu mi-am pus nici o clipă
problema s-o întreb dacă trebuie s-o protejez, au ba.
- Și prima? – întreabă Tamara când îl vede retras la locul lui, că-l
poate privi în ochi.
Tac amândoi clipe în șir. Doar se privesc. Abia după ce obrajii
Tamarei sunt brăzdați de cele două șiruri de lacrimi care se adună sub
bărbie, Mihai întinde brațele, o cuprinde și o ține mult timp la pieptul
său:
- Tamara, de fapt, ce s-a-ntâmplat?
- Chiar ai iubit-o conștient, așa cum spui, pe fiica mea?
- Da, am iubit-o! Domnița a fost...
224
- Exact! A fost... – frânge Tamara discuția. A fost, până a dat pe

gură, cu glas sonor, gândul ei de-a rămâne în... – și brusc, Tamara
oftează din adâncul sufletului. Cât de prost trebuie să fii, să vorbești cu
glas tare, într-o vilă din Primăverii, despre gândul tău intim, de tânără
exaltată. Și el, și ea – doi proști! Cu-așa ceva nu se glumește, Mihai!
- Așa ceva, ce? – întreabă hâtru Mihai, hotărât s-o conducă pe
Tamara spre o spovedanie completă, mizând pe gesturile lui de alintare
încărcate de erotism.
- Nu! – îl pune la punct vocea fermă a Tamarei și felul în care îi
înlătură mâinile. Ai jurat că nu mai întrebi. Nu-i momentul! Nu-ți dau
voie să mai dezgropăm... – face ea un gest evaziv, de om obosit, hotărât
să uite definitiv subiectul.
…Și nu mai spune nimic. Fața ei a devenit de piatră – ochi goi,
buze fără zâmbet. Se ridică militărește de pe saltea, face un gest rotund
peste masa întinsă, ca o mulțumire, îmbracă halatul alb, de laborator, al
lui Mihai, cu care a mai ieșit din cameră, bagă picioarele în papucii de
plajă găsiți sub pat, ia prosopul și săpunul și iese.
Când revine, ține prosopul pe cap, ca o glugă, semn că și-a spălat
și părul.
Mihai trage geamantanul nou de sub pat și-i oferă un alt prosop,
să se usuce.
- Mă duc să fac și eu un duș – spune.
- Tu, nu! – îl reține Tamara. Sumar, te poți spăla și aici – arată cu
privirea spre chiuvetă. Eu, da, trebuie să eman parfum – e datoria
florilor. Tu, nu! – îi hotărăște, luându-l cu brațul pe după gât, să-i poată
șopti cu buzele lipite de urechea lui: Vreau să inspir mirosul trudei
semănătorului!...
Când s-a depărtat suficient de el, să-i poată fixa privirea cu ochii
ei negri și scânteietori de lumina lor din adâncuri, îl întreabă:
- Ai fost sincer?
- Cum altfel?
- Și dacă la anii mei, totuși, am să-ți fac un copil?
- Știi la ce vârstă au rodit femeile din Biblie?
- Eu nu-s credincioasă, Mihai.
- Voi fi eu și pentru tine. Am să plătesc slujbe la mănăstirea din
apropiere, ctitorie de Mușatin, și-am să te țin aici până vei prinde rod.
- Asta nu-mi displace – se alintă femeia, înnodându-și mai strâns
cordonul halatului prea mare pentru ea, ca o provocare.
225
- Nici mie nu-mi displace să deznod cordoane – întinde tânărul

brațele spre ea.
- Ai deznodat multe?
- Două. Dimineață, când ai revenit de la baie și aseară, să scap de
rochia care ne încurca...
- Nu te las – îi înlătură Tamara mâinile de pe capetele cordonului.
Să mai rămână un cărbune aprins în vatra mea pentru viitorul foc de la
noapte, altfel, dacă ies cenușă din blocul ăsta, mi-e teamă c-am să vreau
să urc în tren din nou.... iar tu ai să mă lași! – cade reproșul doamnei ca
o palmă dată din senin, pentru ca imediat vocea ei să devină mai fermă:
N-am să ți-o iert niciodată c-am fost lăsată să plec așa!
- Tamara!... – șoptește Mihai, speriat de vehemența femeii; nu
poate înțelege ce-i reproșează.
- Violată de-aș fi fost de tine rândul trecut, și tot ar fi fost altfel,
mai bine, evident!
- Tamara, scumpa mea, – încearcă Mihai s-o cuprindă în brațe –
ce vrei să spui?
- Să mergem, Mihai, să mergem! – îl roagă vocea obosită a
femeii. Vreau să ne oprim în parc, să mai stăm de vorbă, la aer curat,
adică... la alt fel de aer. Aici... Aici a fost prea multă iubire. Nu, n-a fost
sex, dacă vrei să mă corectezi. Unul și-a potolit setea; altul, durerea –
dar prin iubire!; sexul ca expresia superioară, forma finală a iubirii,
leacul oricărei boli. Poate de-aceea am și venit, aveam nevoie, să nu
înnebunesc! – țipă cu ură, printre dinți, ca o explozie. Și-ți mulțumesc! –
șoptește istovită. În șirul lung sau scurt, ce importanță mai are?!, de
bărbați din viața mea, tu, un copil față de mine, ești singurul căruia, cu
sinceritate, îi mulțumesc pentru tot ce-a făcut cu mine în pat; n-a fost
iubire; mai degrabă, exorcizare – smulgerea mea din infern, infernul
meu! – se lovește ea cu degetul în piept, să fie mai convingătoare,
arătându-se. Totul, manifestat prin forma superioară de care ți-am
vorbit. Iar ăsta – arată degetul ei locul cu salteaua așternută jos, lângă
calorifer – va rămâne patul regal al vieții mele, eșafodul pe care am
decapitat disperarea, locul în care m-ai tras din nou dintr-un vârtej,
redându-mă vieții... Ne îmbrăcăm, dragul meu?
226
Capitolul 16
Din clădirea Telefoanelor, Tamara, – atât de taciturnă tot drumul,

de la plecarea din garsonieră până la intrarea pe ușa grea din fier și sticlă
–, iese radiind fericire. Abia așteaptă să ajungă în fața lui Mihai, care s-a
plimbat îngândurat mai la vale, pe lângă Farmacia 13. Îl prinde cu un
braț pe după cap și-l sărută pe gură scurt și apăsat:
- De-al naibii; să crape de ciudă farmacista care te place, că sigur
e vreuna de la care cumperi mereu aspirine. Am văzut sub sticla de pe
masa ta o însemnare: „De-un leu aspirine...”
- Da, mă gândisem să scriu un scenariu de teatru pentru radio, dar
mi-am zis că zborul e cam jos. Când știi că trei-patru teatre
profesioniste... – vrea el să înceapă discuția despre viitorul lui debut ca
dramaturg, dar vocea Tamarei îl domină:
- Zbor jos – asta-i bună! Îmi place cum gândești. Așa te vreau!
Mai visezi să te transferi în București; poate într-un loc mai bun decât
marele viitor IPRS-Băneasa?
- N-am buletin; capitala-i oraș închis, să locuiască și să
muncească în el doar... și odraslele lor, vorba unui șef de la
Sovromlemn-Bacău, când a văzut o adunare a muncitorilor: „Aici se
muncește! Politica se face la Moscova” – bombăne Mihai ursuz, spre
nepăsarea Tamarei, care căuta ceva în poșetă, pentru ca imediat,
euforică, să-l ia cu eleganță de braț, ceea ce face să-l ardă și mai tare pe
Mihai buzele sărutate apăsat, dar în sufletul lui să ofteze: „nici măcar de
cele două poezii publicate acum doi ani în Amfiteatru nu i-am vorbit...”
O fură cu coada ochiului – „încă-i amețită de vinul bun. După
cum îmi strânge ritmic brațul și-și lipește șoldul de al meu la fiecare doi
pași, cred că – în sfârșit! – mi-am găsit nașul; important e să rămân viu
după plecarea ei la București” – își surâde Mihai, atent să răspundă
fiecărei strângeri a brațului doamnei din stânga sa; „măcar să mă satur!”,
continuă el să surâdă, pentru ca imediat să se certe în gând – „ăsta chiar
că-i zborul de jos în iubire!... deși... dacă elimin din tinerețe momentele
227
de amor... Fariseii ăștia de comuniști, mai ales cei proști, au scos din
circuit toată literatura de dragoste... Am văzut cum mi-au judecat
primele două acte ale piesei de teatru cele două băbuțe din Direcția
Teatrelor, «tovarășe, prea ai privit la teatrul american, în care abundă
sexul ori aluzii la sex; păi nu așa vom edifica noi omul nou, spre care...»
– și imediat, când teatrologi mai de valoare, Virgil Munteanu, Emil
Riman, au elogiat primele două acte, am devenit obiectul elogiului celor
două băbuțe: «abia așteptăm premiera la Arad»... – încetinește Mihai
pasul. Tocmai mă gândeam să-i mai dau un telefon lui Virgil Munteanu
la Direcția Teatrelor, așa, de curtoazie, dar a venit telefonul de la
Tamara și... Dar de ce mă mai mir oare?! Oameni mari ai lumii au
pierdut imperii de dragul unor momente de iubire...”
- Hm! Buletinul... – o aude pe Tamara șoptind, iar vorbele ei,
rostite cu o întoarcere scurtă a capului ca o confirmare a prezenței sale
alături, îi trimite în nări adierea de liliac și violete, dominată de buchetul
inconfortabil al vinului uleios băut cu sete. Asta se va rezolva, Mihai
dragul meu – spune Tamara, făcându-i semn spre banca de sub un dud
pletos din mijlocul parcului.
Se așează cu grijă pe bancă, dându-i de înțeles să stea cât mai
aproape de ea, „că vreau să-ți vorbesc în șoaptă, dragul meu”.
Mâna doamnei caută pe dibuite în poșetă până găsește țigările și
bricheta. Aprinde odată două țigări ținute dezinvolt în colțul buzelor. Îi
duce una la gură:
- Măcar un fum, când și când, să nu am rețineri când îmi va fi dor
de un sărut...
Fumează amândoi în tăcere. Tamara, cu privirea în sus, către cer,
printre crengile dudului. Mihai, privind-o pe ea – o privire fixă pe
pieptul ei, parcă i-ar urmări respirația.
- Te rog să duci țigara la gură doar cu dreapta; stânga las-o aici,
pe coapsa mea, s-o simt. Mai mult decât in vino ori in vodcam, veritas-
ul stă în simțurile duse la incandescență. O știu! – oftează ca o laudă
exprimată cu greu. Am fost expertă... – șoptește cu durere. Să nu
profanezi actul iubirii, dragul meu, încercând să smulgi secrete sub
amenințarea că-ți lași partenera la paroxism – e mai urât decât violul.
Mâna lui Mihai îi alintă coapsa. I-o alintă cum știe el mai bine,
ducând-o e Tamara încet, ca o lunecare lentă, spre dăruire.
- Să-ți spun din nou că ești periculos? – îl întreabă Tamara,
acoperindu-i privirea o clipă cu fumul suflat în față. Chiar atât de mult
228
vrei? – simte nevoia să-l întrebe, mai mult ca o provocare, în timp ce

palma ei stângă pătrunde ostentativ prin deschizătura rochiei la piept.
Nu mult – îi șoptește –, că vreau să mai rămânem aici, să discutăm.
Ca într-un ritual, ori ca o revărsare a dorinței arzătoare, degetele
ei scot pe rând de sub sutien câte un sân, oferindu-l gurii lui Mihai, doar
să-l sărute și numai puțin să-l sugă:
- Trebuie să mă antrenez pentru când voi ține la piept pe fiul tău.
Ochii femeii se închid o clipă, trădând mai mult plăcere decât
oboseala beției. În amintirea lui Mihai revine imaginea sticlei din care,
înainte de plecare, Tamara a supt cu sete; „mai bine aș convinge-o să
mergem acasă, că n-am s-o mai pot duce... O fi rezistând la beție?!”
- Dragul meu, aici pot să-ți spun, ai dreptate, trebuie să mă
trezesc. Să fiu lucidă, adică. Aici putem vorbi. Încă, echipa lui Armoniu
– ăsta-i un dobitoc sinistru de abil și de inteligent, șarpele piton al
oricărei democrații, vezi cum vinul bun scoate veritas-ul din gura unei
păcătoase?! – își încleștează doamna degetele în coapsa lui, mai-mai să-i
rupă carnea, ca un gest disperat de a se face înțeleasă, forma abilă de
eliberare prin sădirea durerii sale în conștiința celuilalt. Ziceam... – își
reia doamna ideea – ziceam că acel șarpe n-a ajuns încă să pună
microfoane și-n dude.
- Copacul ăsta n-are dude, că n-a intrat pe rod – încearcă Mihai o
glumă, să alunge crisparea de pe chipul doamnei de alături.
Tamara își ia o pauză pentru câteva fumuri trimise către crengile
de deasupra capului.
- N-am glumit, Mihai. Ar fi grozav să-l creștem împreună pe fiul
tău.
Tânărul tace. Nu înțelege nimic; „e-atât de sigură că va rămâne
gravidă?” O privește lung. Siguranța cu care doamna de lângă el trimite
fumul în sus, printre crengile aplecate ale dudului îi reamintește gestul
cu sânul oferit – „atât cât să luam foc amândoi. Să-mi stăpânesc focul –
deși mi-e tare greu să mă abțin, să n-o necăjesc măcar cu un gest –, s-o
las pe ea să dea la iveală adevărul; adevărul pentru care a venit, că fuga
Domniței și a soțului ei în Occident... Oare or fi dat-o afară din serviciu
și pe Tamara? O fi având de gând să se mute la mine!... Deși... după
cum a apreciat grupul sanitar comun de pe etaj și plăcerea cu care a
făcut duș... Ar fi grozav să locuim împreună!... Dacă a făcut studii de
Arhitectură, domnul Tomiță are nevoie de desenatori tehnici la
Proiectări... Rămânerea fiicei sale în Occident n-ar atârna așa greu –
229
uzina înghite orice; cel mult, securiștii vor fi cu ochii pe noi...”

O fură iar cu privirea – nu-i vine a crede; „e mai frumoasă, mai
doamnă ca doamna aceea din Moskvici-ul verde care mi-a surâs ironic.
Întotdeauna am visat la o parteneră de talia ei... – visul tainic al oricărui
tânăr; de fapt – de ce n-aș recunoaște-o?! –, e trufia tinereții masculine
de-a se măsura cu feminitatea ajunsă la apogeu, iar Tamara e la apogeu.
Nici o alta n-ar fi rezistat cât ea de ieri până azi”.
- De ce taci, Mihai? Te văd îngândurat...
- Sunt ca motanul copilăriei mele, care privea cu jind spre oala cu
smântână pusă pe sobă.
- Ba mai degrabă, motanul sătul, ieșit la plimbare – pufnește în
râs Tamara eliberată brusc de crispare și-și culcă tâmpla pe umărul lui,
continuând să fumeze. Tu mai ții minte, Mihai, ce boli ai avut în
copilărie? – întreabă într-un târziu.
- Mama le știe; bolile copilăriei.
- Înțeleg că și tu erai plângăcios...
- Urlam. E mai corect spus. Și-acum îmi reproșează surorile; cea
mare, că nu putea dormi; cealaltă, că avea sarcină să mă legene.
- Și altele... ce mai știi?
- Tamara!... – izbucnește Mihai în râs. Hai mai bine să mai
muncim un pic, să-l facem.
- Te-am întrebat ceva! – se aude vocea Tamarei ca un ordin.
- Întreab-o pe mama – ripostează Mihai. Chiar așa! – se aprinde
el. Ce-ar fi să tragem o fugă până acasă? Încă mai sunt cireșe în copac, e
vremea lor; avem și crini albi în fața casei; pe drum, culegem și
sânziene... Poate stăm un pic și pe malul iazului... Putem rămâne și peste
noapte; nu garantez c-o să le vedem pe cele cinci fete ale boierului
Caraiorgu ieșind din apă, dar poate intrăm noi, că... după câte îmi
amintesc... nu ți-a displăcut în apă... – își stinge Mihai glasul tot mai
mult, contrariat de tăcerea suspectă a doamnei de lângă el. Am glumit;
scuză-mă! – șoptește.
- Ba deloc, Mihai. M-ar încânta un drum până la ai tăi. Să-i
cunosc. Spunem că ne ducem sau venim de la Iași. Nimic mai mult,
crede-mă. Sunt părinții tăi. Lumea satului este... Oricum, să nu-ți
închipui c-aș accepta, deocamdată, să bănuiască măcar că între noi doi...
Exclus! Voi trece ca o colegă de serviciu cu care ai fost în delegație.
Motivul va fi că le-ai cumpărat ceva. Ce crezi că-și doresc?
Mihai a rămas fără grai; lângă el stă o doamnă care îi vorbește
230
mai cumpătat și pe un ton mai grav ca inginera șefă a uzinei, Brândușa

Roman – „aceea da, femeie-comisar!” – se înfioară Mihai amintindu-și-
o; „nu spera, tovarășe Vlădeanu, ieșirea din stagiatură, inclusiv mărirea
salariului, înainte de încheierea unui an în uzină, dar nu înainte de
punerea în funcțiune și realizarea de probe comparabile cu cele de la
institut pe noul gaz-cromatograf achiziționat de noi”. Știe că va sta cu
salariul minim măcar până în septembrie.
- Te-am întrebat ceva, Mihai – insistă Tamara. Hai să intrăm în
magazinul universal – arată mâna ei spre geamurile luminate ale clădirii
de peste drum. Ne consultăm acolo. Cred că pentru mama ta, un
material frumos, să-și coase ea ceva; tatălui tău, o cămașă, pantofi, poate
și o pălărie, pentru mers duminica la biserică. Apoi, intrăm în alimentara
– vreo sticlă de băutură, ceva dulce pentru mama ta... Cheltuiala este
problema mea. Tu va trebui doar să minți că ai primit o primă. Știu eu?
O invenție... Nu! E ridicol, ce invenție să faci, când abia ai învățat
intrările în clădirea unde lucrezi?! Poți spune că ai pus la punct înainte
de termen laboratorul în care ai fost repartizat...
Mihai se simte redus la tăcere. Doamna de lângă el vorbește
continuu. Vorbește încet și cumpătat, cu gesturi precise, de militar pe
front. Nu poate decât să o aprobe din privire. I-a înghețat până și
zâmbetul. Se trezește cu trei pachete ambalate frumos în hârtie colorată
ținute cu greu în brațe.
Tamara se oprește la raionul cu articole sportive și cere o geantă
cum duc handbaliștii agățate de umăr – „o avere!”, gândește el când
vede bancnotele scoase de Tamara din poșetă.
Cu geanta sport dusă pe umăr prin fața vitrinelor, spre alimentara,
se simte plin de importanță – „chiar și când voi primi cele paisprezece
mii pentru piesa de teatru, n-aș da atâția bani pentru o geantă din asta;
cumpăram, desigur, un braț de cărți de valoare...” Apoi i se face jenă de
gândul avut: „sunt, totuși, un tânăr sărac, plecat dintr-o familie de țărani
gospodari, sărăciți de colectivizare. Evident că fiecare leu, pentru mine,
are valoarea unei sute. Alții, în locul meu, s-ar rușina să se afle că-n
vacanțe au muncit pe litoral la Spații Verzi ori într-o bucătărie, pentru
un ban grămadă. Ar trebui să mă simt umilit când văd câți bani
cheltuiește pentru mine doamna aceasta – și nu cred c-o face doar pentru
că a fost fericită în pat. «Cu moartea-n suflet am venit la tine» – ce-a
vrut să spună?! Ce-mi ascunde? – că beată nu-i tot timpul iar drogată…
cine știe?! Da’ cu ce să se drogheze, că cel mai bun și mai tare, tot
231
amorul; dacă-mi pun mintea, la foamea ei și la puțința mea, scot de la ea

orice adevăr!”
O fură mereu cu privirea – nu descoperă la doamna de alături
nimic să-i răspundă întrebării; „o femeie frumoasă, mândră,
impunătoare, care face culoar pe unde trece, grijulie, preocupată să
cumpere tot ce-i trebuie fiului ei, major, tânăr ce-o urmează – fiu docil –
, cărând geanta de umăr plină cu cumpărături – cum să n-o iubesc,
respectând-o?! Doamna Vlada m-a învățat că și iubirea carnală – forma
aceea de manifestare supremă a viului, despre care, de teama moralei
socialiste, se taie tot mai mult din orice operă literară dintr-o falsă
pudoare, ori se vorbește urât la beție, coborând-o în vulgar – e-o formă
supremă de respect reciproc în tinerețe, transformată în prietenie odată
cu trecerea anilor, ambele acoperite de noțiunea de iubire, pe care n-o
poți înțelege decât când ești parte a ei”.
După ce se plimbă de câteva ori prin fața galantarelor, Tamara, cu
aerul grav, dar grijuliu al unei mame, îl oprește mai într-o parte și-i
propune două sortimente de băutură și câteva cutii cu bomboane. Toate,
frumos ambalate. Aranjate de ea cu grijă în geanta tip sport, să nu-și
strice aspectul pe drum.
- Pentru noi, seara aceasta, de băut, nimic! – șoptește doamna spre
urechea tânărului. Cafea! Ia stai! Crezi că-i găsim acasă mâine?
- E marți – saltă Mihai cu un aer stingher din umeri. Ce-ar fi să
mergem în altă zi? – pare el că preia conducerea. Răspoimâine ar fi
ideal; e ajunul Sânzienelor. Mama va insista să rămânem peste noapte.
A doua zi, Sânzienele... sărbătoare... Se spun atâtea despre noaptea de
Sânziene...
Tamara s-a încruntat întâi, apoi, înseninată de un gând plăcut,
surâde:
- Uite o idee, scumpule! Dar să nu-ți treacă prin cap...! Colegi de
serviciu! Ba... chiar șefă a ta. Nu! Șefa unui proiect la care ai colaborat
și tu. Nici nu-s colegă de uzină cu tine. Voi spune că... lucrez la... la
ICECHIM, spre exemplu... De fapt, nici nu trebuie să știi prea multe
despre mine. Voi răspunde eu la eventuale întrebări... curioase, căci vor
fi; nu în fiecare zi mergi acasă însoțit de o doamnă...
În drum spre Cartierul Lenin, Tamara se oprește speriată:
- Nu! Imposibil! Mihai, joi trebuie să fiu în București. E 24.
Uitasem că-s și Sânzienele. Cred că nici nu mai țineam minte că
Sânzienele-s pe 24. Pe 24 e programată întoarcerea din China.
232
- China?! Ce întoarcere?
- Tu nu citești ziarele?!
- Ba da. Cele literare.
- Lasă gluma! Joi, pe 24, trebuie să fiu la serviciu. Plecăm mâine
acasă la tine. Aflăm unde-s părinții tăi la muncă, pe câmp, și mergem la
ei.
- Ba-i pot anunța să stea acasă – hotărăște Mihai, arătând cu
privirea în urmă. Dau un telefon la c.a.p. și-l rog pe paznicul de noapte
să-l anunțe pe tata.
La Telefoane merge doar Mihai. Tamara îl roagă s-o lase în parc,
să fumeze. „O doamnă așa frumoasă și singură...” – o necăjește el. „Ei,
hai! – îl privește ea, surâzându-i cu subînțeles. Cred că ești singurul
bărbat de care mă tem!” – conchide ca un oftat, luându-i geanta grea de
pe umăr s-o țină alături, pe bancă.
Își aprinde o țigară. Simte aerul înserării coborând înmiresmat de
pe munții din jur, trăgând după el întunericul nopții. „Mai bine plecam
acasă!” Lacrimile i-au umplut deja ochii. În singurătatea parcului pustiu,
poate plânge în voie. „Am venit... l-am revăzut... m-am liniștit! Singurul
care-mi mai alină dorul de Pușa mea; vorba, prezența, atingerea lui mi-o
redau, măcar parțial, pe biata fiică a mea – oare ea e tributul plătit de
mine?!... Să se fi aflat că au vrut s-o șteargă din țară – cum de n-am aflat
la timp?! Măcar el să mi-o fi spus la timp... Imposibil! Soțul ei îmi
spunea totul. În momentele lui de... îmi spunea! Mi-a spus chiar și de
banii aceia mulți ai lor, conturile lui și-ale colonelului Cireșciuc din
Elveția... Asta să-i fi pierdut?! Doamne, cum de mă mai ții pe
pământ!?... El îmi spunea totul; mai ales în ultima vreme, când Pușa nu-l
mai primea în pat... Ia stai! Inteligenți cum erau amândoi, nu cumva au
avut un scenariu bine pus la punct?!... Să fi aflat, totuși, Armoniu ceva?
– altfel, nu-mi explic... De ce n-oi fi acceptat, măcar o singură dată, să
mă văd cu Armoniu?! M-a invitat de atâtea ori să le vizitez biroul – el îi
zice centrala – de la Parcul cu Ciori; motiva că-s cea mai în măsură să-
mi spun părerea despre siguranța lor. Parcă eu nu știam că-mi poartă
sâmbetele, dar... În fond, nu-i chiar așa dezagreabil – și-apoi, el are
informația din toate dormitoarele; el poate manevra cum vrea Puterea...”
Plânge mai tare. Plânge cu suspine sonore. „Ce-am dorit de la
viață hotărând să revin în țară, și ce-am ajuns!...”
Bagă mâna în poșetă – „dar nu! Încă nu apelez la pastilă. Să-l
aștept pe puștiul ăsta – tatăl adevărat al lui Tin-Tin, singura mea rațiune
233
de-a mai fi. Când Tin-Tin e-n brațele mele, ori eu în brațele tatălui său,
mă simt curată, fără demonii ce-mi pângăresc sufletul. Nu Mihai este
păcatul meu. Eu sunt păcatul lui... El, puiul de țăran moldovean, crede în
păcat... Eu, nu! Pentru că eu sunt însuși păcatul!...”
Strivește cu talpa pantofului țigara fumată doar pe jumătate. Ar
vrea să plece și ea spre Telefoane – vrea să fie sigură că Tin-Tin al ei –
„de fapt, al nostru; oare când voi avea puterea să-i spun întregul adevăr
acestui tânăr?!” –, că Tin-Tin s-a bucurat auzind-o mai devreme la
telefon și nu va mai plânge toată noaptea, „c-a trebuit să-i pun comprese
reci, tovarășa, comprese cu gheață de la frigider, că prea i se umflaseră...
de-atâta plâns”.
Privește insistent spre Telefoane. Îl zărește pe Mihai ieșind în
grabă. „Oare și lui i se umflau când plângea?! O fi vreo boală? Am s-o
întreb pe maică-sa... Și-apoi...” Stă mult timp cu privirea în gol,
bucuroasă că Mihai a fost oprit în fața teatrului de un prieten, care îl ține
de vorbă. „Și-apoi, dacă tot îl cresc, vreau să știu ce cresc, să-i cunosc și
bunicii. De la Mihai n-am înțeles mare lucru, un taciturn pe plajă,
obsedat zile în șir de paginile lui pline cu formule; aer de savant tânăr,
mers de om preocupat doar de-ale lui, – mai degrabă bărbat istovit de
vreo mândră la care dormea noaptea, decât poza juvenilă a unui bărbat
făcând-o pe savantul; savant-savant, oricât de savant, la anii lui, pe-o
plajă ca aceea tot i-ar mai fi fugit ochii la vreuna din cele două doamne
singure ce-i invadaserăm teritoriul –, elegant, totuși, în gesturi, distant și
indiferent chiar și după ce i-am cerut să ne lase în locul lui lângă
cazemată; două cărți impunătoare cu care ne-a luat ochii: Muntele vrăjit
în germană și Electrodinamica lui Novacu. Și câteva pagini cu
formule... Paginile cu formule, care însemnau totul pentru el – chiar că
ne-a făcut să-l credem savant... să ne dea foc simțurilor... și, când colo,
un biet student restanțier...”
Tamara ar vrea să se înfurie, dar imediat îi taie pieptul amintirea
fiicei sale bolnave, amenințând mereu cu sinuciderea, însănătoșită
miraculos printr-o baie în mare, „ca un botez în Iordan, citește sau
recitește și tu Biblia, mămico; așa a fost întâlnirea mea cu Mihai; mai
mult decât un coup de foudre, mămico; botez e mai corect spus, că mi-a
sădit în suflet credința în iubire, izbăvindu-mă; dar ce-ți spun eu toate
astea ție, o necredincioasă înrăită, că atee frigidă ar fi prea puțin să te
definească; în sufletul tău ar trebui puse încărcături de explozibil mai
multe decât ai pus tu în Paris, poate reușesc să facă spărtura spre
234
credință”. „Biata mea fiică bolnavă! – oftează Tamara. Și groaza mea,

până atunci, la Agigea, că s-ar putea afla că am o fiică bolnavă de nervi;
imediat tovarășii m-ar fi trecut pe linie moartă, nimeni n-ar mai fi avut
încredere în mine; mi s-a spus, chiar și tovarășii din Rezistență mi-au
spus-o, când zăceam în camionul care mă ducea înnebunită de durerea
pierderii băiatului spre granița spaniolă: Curvele ne sunt de folos, uneori
prea de folos; bolnavii de nervi, dimpotrivă! Așa că liniștește-te.
Fumează să te liniștești.”
Lacrimile curg mai avan pe obraji. „Dar n-am crezut niciodată că
tovarășii de drum te pot elimina. Când am aflat că din Karl al meu
rămăseseră doar bucăți sub dărâmăturile imobilului în care stătea o parte
din comandamentul nazist, mi-am zis: asta-i, trebuia s-o fac! În ziua
când medicul acela adus de tovarășii din Rezistență a dat verdictul
stărilor mele de vomă – puse de toți pe seama faptului c-aș fi regretat
acțiunea – cu acel morocănos grosse1, m-am simțit pierdută; în mine
creștea rodul iubirilor – sincere, dar începute ca false, ce rost mai are?! –
, iubirile mele cu tânărul acela atât de stilat – nu era vina fătului că tatăl
lui crezuse în ideile naziste iar eu, tânără de nici 20 de ani, cu fetița dată
pe ascuns unor fermieri, eram deja o comunistă convinsă... Cât de plin
de viață explică Mihai ceva prietenului său!... E fericit că și-a anunțat
părinților vizita de mâine... Putea fi copilul meu... În ce calitate mă duc
mâine la ai lui?! – curvă prea de folos?!...”
Mâna Tamarei se agită să înlăture de pe obraz urmele lacrimilor.
„De ce n-oi fi fugit cât el era la telefon?! Am la mine actele; restul nu
mai contează. Oricum, nu va ști unde să mă caute. Sunt zile când nici eu
nu mă regăsesc – am început să fac jocuri de cuvinte... Chiar oi fi
improvizat un poem cât l-am incitat să fie mereu mai bun?! La vârsta lui
nici nu era nevoie; n-am vrut să cred aluziile fiicei mele, enervarea ei
când confundam momentele de iubire deplină cu vreo partidă de sex...
Și ce poetă mare vedea în mine profesorul de literatură germană! Dar a
trebuit să fug din Berlin. Și pentru atât și s-au meritat toate câte le-am
făcut naziștilor – mi-au deturnat viitorul.”
Își simte iar ochii plini de lacrimi. „E monstruos ce-am aflat
venind încoace: Pușa mea avea în gând mai demult să părăsească țara...
L-o fi convins și pe soțul ei?! Poate da – el s-a văzut trecut mai în spate;
nici prim-secretar la Timiș, nici în altă parte, credea că nici pe lista
1
Gravidă (fr.)
235
delegației în China și Coreea... Deși… se zvonise… chiar el îmi

spusese… ambasador în… Da! Bine c-am venit încoace. Păcatul – dar
eu nu cred în păcat! –, păcatul meu cu tatăl nepotului e nimic pe lângă
monstruozitatea ce mi s-a relevat – crimă! La crimele mele, Dumnezeu
– în care eu nu cred – îmi răspunde pe măsură... – pe amândoi deodată,
groaznic accident de mașină...”
Tremurând, mâna femeii caută febril în poșetă. Nu se mai poate
abține. Găsește ascunzătoarea, scoate o pastilă și începe s-o mestece;
„oricum, n-o să mai pun gura pe vodcă, să n-o iau razna”. Imediat suge
o bomboană mentolată. Un val de euforie pare să-i scalde întreaga ființă.
„Dacă aș fi avut o țigară!... Le-am consumat pe toate până a veni
încoace. Altele… când oi mai ieși din țară…” Îl vede pe Mihai cum îi
spune ceva prietenului, apoi îi întinde mâna; „doi tineri frumoși, care au
stat de vorbă civilizat. Cum să nu-l fi iubit fiica mea?!... Numai și pentru
o cafea și câteva tachinări, ca rândul trecut, și tot s-ar fi meritat
osteneala drumului meu până aici – aveam nevoie; altfel, oricâtă cânepă
aș fi fumat, tot aș fi înnebunit... De-acum – e-al meu!, s-a întâmplat
inevitabilul. Văd eu cum îl iau – sunt deja drogată, în lipsa momentelor
lui de iubire, voi intra în cel mai dureros sevraj, voi înnebuni! Ce rost
are să-l mai las aici, să lâncezească?! Prezența lui lângă mine face cât
toate țigările alea din lume – când oare o să-mi mai fac provizii?!... M-
am convins: Mihai nu va face o criză aflând că are deja un copil.
Restul... Restul e treaba mea!, va fi problema vieții mele. Voi fi mai
puternică decât fiica mea! Trebuie – de dragul lui Tin-Tin; ce frumos
îmi zâmbește și întinde mânuțele spre mine când îl strig Tin-Tin!... Voi
învinge orice obstacol! Îl voi lua pe Mihai la București! Eu nu-s labilă,
ca Pușa, suflet de poetă... muziciană abia ieșită din depresie; tot aia-i!
După toată nebunia în compania acestui tânăr – vis de adolescentă fără
adolescență, că nu mi-o amintesc decât copilă, apoi, venită din tabără, o
alta... De fapt, ce putea ieși din mine, parizianca?!... – o minoră beată,
de nici 16 ani, îmbătată într-un restaurant luxos pe Champs Èlysées,
trăind sublim momentul deflorării într-un lift și tot minoră încă născând
o frumusețe de fetiță în plin război, cu dușmanii la porțile Parisului...
Apoi... o fetiță speriată, de câțiva anișori, văzută în fugă înainte de-a
pleca în Spania, când eu jeleam băiatul aruncat din mine într-un spital
sordid din suburbie doar pentru că tatăl lui... Dar ce puteai cere unei fete
pline de idealul sacrificiului de sine pentru... Pentru ce?! În Primăverii
am respirat alt aer – aerul Puterii. Prin puștiul ăsta, care mi-a dăruit un
236
nepot, dincolo de iubirea ca un drog – un drog mai puternic decât tot ce-
am fumat –, simt în plămâni aerul greu al crimei – să fi fost lichidați
amândoi pentru că plănuiau rămânerea în Occident?!... Cum a fost
posibil?!... Dar cum de-a fost posibil ca, după o noapte sublimă, fiica
mea – o, Doamne, Pușa mea!, suspină femeia, căznindu-se să-și șteargă
iarăși lacrimile –, ostenită, sătulă până la sațietate – cum am fost și eu
azi –, cum de n-a avut putere să-l dea afară din camera de hotel pe soțul
ei, de care, în fața lui Dumnezeu – în care ea credea, parcă să-mi facă în
ciudă – se considera despărțită, dovadă că și-a aruncat verigheta?!… Iar
el, zile în șir înainte de fuga noastră la mare, turba că n-o mai putea duce
în pat și – ce oribil! – se răzbuna pe mine; nu că nu mi-ar fi plăcut, dar
ideea în sine era monstruoasă!... Erau zile când și cu mine și cu ea…
Oare există Dumnezeu?!... Cum de-am putut, reîntorcându-mă în
România, să accept un țigan tânăr și frumos aghiotant?!” – scrâșnește ea
măselele, molfăind între dinți filtrul țigării neaprinse, pe care o scuipă
imediat într-o parte.
- Lua-m-ar dracul de nimfomană!
- Ai spus ceva? – întreabă Mihai apropiindu-se. Mi s-a părut că...
– se explică el cu timiditate. Am avut noroc; tata era pe la sediul c.a.p.-
ului, în curte, tocmai terminaseră, mai mulți, de descărcat un camion cu
saci de azotat de amoniu. Mergem? Scuză-mă dacă a durat cam mult!
M-a mai ținut de vorbă Lazăr, un prieten; tocmai s-a întors din armată; e
referent literar la teatru; nu-i venea a crede că mai multe teatre din țară...
- Deci ai vorbit cu tatăl tău? – se interesează Tamara.
- Da. Ne vor aștepta. Te rog!... – își oferă el brațul doamnei. I-am
spus tatei că seara aceasta sunt în Iași. M-a întrebat dacă dorm la sora
lui. I-am răspuns că uzina are mai multe camere de oaspeți; că-s prea
obosit și nu mai pot ajunge tocmai în Țicău, la tanti Elena... Auzi,
Tamara, ce-ar fi să mergem într-o zi să vizităm Iașiul; acum ar fi grozav;
încă se mai simte mireasma teilor înfloriți...
- Mihai, mort-copt, poimâine trebuie să fiu în București. Altădată,
cu plăcere!
Ca o reacție la vocea gravă a femeii care ține pasul cu el cu atâta
eleganță, parcă ar pluti, Mihai rămâne în starea lui de bucurie profundă,
în care i-a plonjat sufletul când a auzit vocea tatălui – adevărat duș rece
în zi toridă, lăsându-i sufletul curat. Nu se poate abține să n-o tachineze
pe doamna de lângă el, al cărei mijloc i-l cuprinde o clipă cu brațul –
gest încărcat de eros, la adăpostul întunericului de sub sălciile de pe
237
malul pârâului:
- Cred că-n viitor, biologii vor descoperi că florile de tei, ca tot ce
încântă simțul olfactiv, stimulează fertilitatea doamnelor...
Când Tamara se întoarce prompt spre el, parcă ar vrea să se
convingă de adevărul celor auzite, adaugă în aceeași notă de tachinare:
- Și virilitatea domnilor, evident; condiție sine qua non.
- A unora nu-i cazul, jur! – oftează Tamara.
Imediat, ochii ei, întorși către tânărul de alături, par să
sfredelească seninul privirii acestuia, care nu se lasă deloc impresionat
de rigiditatea ei, ceea ce o răvășește și mai mult. „Doamne, ce-i cu
mine?! Am venit la copilul ăsta jurându-mi să las în urmă totul, să fiu
curată și senină, ca atunci când îl iau în brațe pe Tin-Tin – mi-aș da
jumătate din viața ce-o mai am să-l duc pe Mihăiță în patul meu
nepângărit de vreun bărbat și, după, că niciodată nu mă simt mai senină
ca după, – dovadă că diagnosticul pus demult e-adevărat, dar îl ascund
de 25 de ani, cu greu, dar îl ascund sau îl tratez cum pot –, după, să-l iau
în brațe pe Tin-Tin și să-l culc între noi, iar de-o plânge tare, până i se
umflă testiculele, să i-l pun în brațe: «Leagănă-l! Sămânță de urlători ce
sunteți amândoi!...» Ce frumos mă privește Mihai!... Curios! Suntem
chiar sub salcia de-atunci, din aprilie... Prostule! La închisoare dacă te
băgam pentru agresiune ori plină de păcat – dar nu mai mare ca cel din
camera de fugă de la subsolul vilei, – dacă m-aș fi întors acasă, la fiica
mea, oricum, bătută și violată de tine, era altceva, ca un semn în plus la
formula complicată a vieții – rezultatul ar fi fost cu totul altul; fetița
mea, mama lui Tin-Tin, ar fi fost în viață acum...”
- Îmi vine să te omor! – își sfârșește Tamara cu glas șoptit șirul
lung de gânduri.
- Omoară-mă! – îi surâde Mihai, lipindu-se tot mai mult cu
pieptul de ea, până o împinge cu spatele în scoarța groasă a salciei, în
timp ce-și lasă geanta grea la picioare.
- Nu fi nebun! Dacă ne vede cineva?! – se sperie fără convingere
Tamara, oferindu-i-se cu o plăcere bolnăvicioasă, de femeie viciată. Zău
că suntem nebuni! – îi șoptește ea cu drag când ies la lumină de sub
salcia pletoasă. Să-mi fie învățătură de minte! – face ea pe supărata. N-
am să mai vreau să ieșim amândoi din casă decât dacă suntem cenușă...
Zău! – se agață mai strâns de brațul lui – nu te supăra că miercuri
trebuie să fiu la ale mele... Îmi câștig și eu pâinea cumva, iubitule –
insistă Tamara să-l scoată din tăcerea în care s-a cufundat Mihai.
238
Ascultă! – îi pune un deget în piept imediat ce ajung în garsonieră – nu

te vreau mofluz după! Tocmai frumusețea comportării tale după...
- Ssst!... – îi pune Mihai degetul arătător pe buze. N-auzi? Stai să
aud mai bine – zice și o ia în brațe, așezând-o în patul ca o covată;
palma lui stângă, pornită de la genunchi, îi dezgolește încet coapsele și
așteaptă cât el sărută semnul ca o mușcătură sub șoldul drept, apoi îi
dezgolește pântecele, de care i se lipește strâns urechea: Aud! Aud cum
trupul tău a prins deja rod. S-a și ajuns la diviziunea a patra... Știam!
Puteam să jur că scoarța de răchită bătrână are puteri nebănuite. Până la
ziuă se va stabili și sexul copilului. Să-l ajutăm să fie băiat, al șaptelea
de la Vlad încoace.
Din spaima ce-o cuprinsese când s-a văzut așezată ritualic pe
patul strâmt și adânc, dar atât de confortabil, că pare modelat după
trupul său, Tamara, gâdilată de urechea plimbată pe pântecele ei
dezgolit, izbucnește într-un râs isteric, stăvilit cu greu de sărutul
tânărului, în gura căruia, într-un târziu, își revarsă dojana, înainte de a-i
ura somn ușor:
- Ești un nebun! Iar unui nebun ca tine trebuie să te opui atât cât
să-l înnebunești mai tare. Asta am vrut venind la tine, cu-așa ceva adorm
în brațe – nebunule! Și-s fericită că ești nebunul meu... Numai al meu!
Numai al meu... Și-am să te iau, să fii al meu cu acte. Știai că nebunia
ta-i molipsitoare? Vrei să știi cât de nebună sunt? Revin săptămâna
viitoare cu actul meu de naștere dar și cu analizele la zi – va trebui să le
faci și tu! – și ne vom întoarce în București căsătoriți. Totul – legal! Doi
oameni liberi, care se iubesc. Cine ce-ar putea avea cu noi?! În fața
șefului cel mare, dacă m-o bârfi careva, sigur va suna frumos că eu,
austera necăsătorită, mi-am luat tovarăș de viață pe unul care a terminat
Fizica la universitatea bucureșteană. Doar știi, fiii șefului cel mare fac și
ei tot Fizica; fiica face Matematica... Am să te iau... Te iau de soț! S-o
facem tacit, fără tam-tam. Odată actul semnat la Starea Civilă, gata, vom
fi soț și soție – legea asta e sfântă! Vin cât pot de repede și ne vom
căsători – să te pot duce legal în casa mea. Și-ți jur c-o fac! – îi șoptește.
N-o să-ți impun nimic – din nou mă jur! Te vreau să-mi fii bărbat și tată
iubitor – pentru un fiu ce-ți seamănă leit. Iar când n-o să-ți mai plac, ești
liber să-ți alegi. Sunt prea deșteaptă ca să pun căpăstru vântului. M-oi
mulțumi cu cât mi-a fost dat să navighez cu pânzele umflate, pe-o mare
ce-am crezut c-o țin în frâu, dar nimeni n-a făcut-o; nici chiar Ulise,
care-ar fi pierit sub valuri, învins de tridentul lui Poseidon, pe marea
239
căruia naviga, dacă n-ar fi fost ordin de la Zeus – convins de Atena, în

grațiile căreia era Ulise – să-l lase slobod, să-și împlinească destinul. Eu
nu mai cred să am așa ceva; doar viața ce mi-ai dat-o omorându-mă-n
iubire, căci am venit la tine plină de moarte. Nu mai țin minte ce aș fi
vrut să-ți cer – știam doar că trebuie să ajung aici, la tine, visând cu
ardoare să-mi dai tocmai ceea ce mi-ai dat, destinul meu, și-aș vrea să fii
iubirea mea – cât timp, nu știu – până și ospățul sardanapalic a avut
sfârșit. Și tu ești acum cenușă, după atâtea tăvi cu jăratec. Îmi place cum
dormi. Somn ușor! – că greul a trecut; m-am convins că n-am decât o
soluție: să te iau cu acte. Tu ai să faci din Tin un fiu iubit; din mine, o
femeie vie, care să se poată privi-n oglindă cu mândrie, iar eu, din tine,
strunindu-te cum știu s-o fac, un bărbat împlinit când iese din casă și
inteligent și educat cum ești, un demnitar demn de Primăverii... de-
orânduirea nouă căreia m-am sacrificat – să merite tot ce am făcut și mi
se pare odios... Mă vreau să am un viitor de trandafir zâmbind în soare,
cu rădăcinile-n gunoi fetid.
Înghesuită lângă trupul adormit al lui Mihai în covata strâmtă a
patului moale, mulat pe trupurile lor îmbrățișate, femeia reușește să-și
dezbrace rochia făcută sul sub brațe, apoi se apleacă și mângâie fruntea
tânărului cu atingerea buzelor, cum face cu nepotul său când îl găsește
dormind:
- Iubitule, tu nu ești de confort cinci. Te duc din Lenin direct în
Primăverii. Și jur să fac din tine un demnitar de rându-ntâi la marile
tribune!
Capitolul 17
„Știu cum s-o fac!!” – se bucură Tamara, lipindu-se mai strâns de

brațul tânărului așezat pe scaunul alăturat. Nu simte nici un impuls să-l
necăjească – îi ajunge tot ce-a fost. „Ce prostie diagnosticul de
nimfomană!... Chiar și Pușa l-a contestat pe-al său – poate și de-aceea
și-a primit soțul înapoi cu brațele deschise; «mămico, nu voiam să pierd
totul: vila, plecările în turneu și viața fără griji», până la maternitate,
când a luat copilul în brațe: «E-al... lui, mămico!... Doamne, ce-am
făcut?! Înnebunesc, mămico, iar – înnebunesc! Ajută-mă să-i dau de
240
urmă... Simt că mă violează-ntregul Comitet Central, ca o turmă de

mistrețo-armăsari, când îmi simt soțul că urcă în pat lângă mine...
Înainte suportam; acum simt că-mi pângărește tot ce am mai sfânt –
copilul!... Ajută-mă!» De ce n-oi fi ajutat-o la timp?! Oare o fi atârnat și
egoismul meu? – să continui să-l am pe ascuns trecând la el în vilă, pe la
subsol – ah, blestematul de subsol –, prin trecerea știută doar de noi doi,
la el în dormitor când Pușa mea era în turneu sau amândoi în camera de
fugă, adăpost antiatomic în care ne consumam exploziile nucleare,
nestingheriți de cei ce ne supraveghează veșnic? Să trec în societate
drept cea mai austeră tovarășă, cea mai de încredere, departe de orice
bănuială, să pot trece pentru că îl am pe el de peste cinsprezece ani, pe
el, frumosul brunet aghiotant – ce denumire pompoasă! De fapt, un
bărbat mai tânăr ca mine, ce-mi ducea mapa cu documente; dar mă și
supraveghea, apoi... când gluma s-a îngroșat – «chiar și cu fiica mea?!,
neghiob de Ferentari ce ești!» și i-am spart capul, umplându-mă cu
sângele lui cât l-am pansat – apoi, stând amândoi și cumpănind, l-am
convins s-o ia de soție, imediat ce Pușa a împlinit 18 ani; «dacă ieși din
cuvântul meu, te fac bucăți! Ajungi din nou în Ferentari, iar în centru
vei veni doar ca să vinzi semințe. Și-ai să fii al meu ca până acum! Ai
înțeles?!» Doamne!... Ce expresie bizară! Invoc ceva în care nu cred...
Ce gând pot avea!... Dar trebuia să-l am, să-mi repet ceea ce țineam atât
de ascuns în sufletul meu. Bine că s-a dus și el – amândoi într-un același
accident! De Pușa îmi pare rău; mă tem să nu înnebunesc imediat ce mă
voi depărta de Mihai; acum, îl simt lângă mine și știu că și fiica mea e
prezentă. Pentru el, fostul amant, apoi ginere dar și amant, sufăr mai
puțin decât pentru Karl – infinit mai puțin! Mereu, la fiecare ceartă, îmi
era groază că va spune fiicei mele ceva despre drumurile mele pe la
subsol, șederile împreună în adăpostul antiatomic; supărarea mea,
încărcată de ieșiri violente, stăpânite cu greu de el, uneori bruscându-
mă, când mi se lăuda că iar a mai avut o virgină. De fiecare dată, la
întoarcere, mai ales când era prea beat, ori prea violent, dedat
fanteziilor, mă juram că-i ultima oară. Ca drogații – până intram în
sevraj... Acum știu că taina mea, ungherul ascuns al sufletului meu, a
plecat odată cu el. Vestea morții lui a însemnat o ușurare – parcă aș fi
așteptat-o. Abia apoi, peste o clipă, am realizat că s-a stins și mama lui
Tin-Tin... s-a dus fiica mea... Acum taina mea va pleca și din sufletul
meu pentru totdeauna cu acest autobuz. Voi lăsa trecutul tenebros pe
acest scaun înainte de a coborî. Pentru Mihai, am și-așa prea multe
241
păcate...”
Stă pe scaunul din față, la fereastră și privește cu nesaț înainte –
își simte sufletul ușor; „m-am spovedit mie însămi. Iar spovedania, se
zice, are rolul de-a ne elibera, să ne putem continua viața – și eu vreau
să mi-o continui! Simt că Mihai mă acceptă așa cum sunt. Iar eu îl
vreau!! Îl vreau pentru Tin-Tin și pentru că știu ce pot face din el – va fi
opera mea”.
– Uite câte sânziene! – se entuziasmează ea, arătând spre
pâlcurile de flori galbene, parcă anume să alunge secretul spovedaniei
ce-l mai simte plutind în jurul său.
Apoi se cufundă iarăși în tăcerea de până acum. La plecarea din
autogară, Mihai i-a șoptit că poate pune tâmpla pe umărul său, să mai
doarmă, dar ea s-a mirat: „După un ibric de cafea?!”
- Ferice de tine că poți face drumul acesta când vrei – îi șoptește,
admirând peisajul.
- Când sunt liber și când am bani – răspunde Mihai, zâmbindu-i.
„Vei avea, că n-o să rămâi așa – îi spune Tamara în gând. Știu
cum să te... Cred că termenul exact este să te dresez... Armăsarul meu
drag! – îi aruncă ea o privire severă, parcă i-ar da de înțeles că nu va
avea de ales. În arenă, caii de circ fac tot ceea ce vor dresorii lor și se
aleg cu ceea ce le place mai mult: cubul de zahăr. Acum știu ce fel de
dulce îți place la nebunie, dragul meu!... Ești la fel ca toți cei pe care i-
am dresat, să-mi iasă perfect jocul din arenă. Doar pe el, țiganul frumos
și inteligent, tânăr ambițios, cam necioplit în trufia lui de mascul feroce,
violent în gesturi ca orice bătăuș din Ferentari – asta mi-a și plăcut la el
când, din senin, ajuns a nu știu câta oară în casa mea, și-a înfipt o mână
în părul meu la ceafă iar cu cealaltă... Nici prin gând nu mi-a trecut să
țip – doar i-am brăzdat șalele cu unghiile, să nu-l pierd prea repede.
Doar pe el nu l-am dresat cum trebuie; apăruse prea repede Pușa între
noi, tânăra venită din tabără total schimbată; crescuse, și eu nu
remarcasem. Apoi, pe pământ, devenisem soacra protectoare a
minunatului ei ginere, cum mi se șoptise odată, la o recepție. El urca
mereu. Mereu mai sus! Sub pământ, în camera de fugă a vilei, încăpere
blindată de pe vremea Războiului Rece, eu coboram tot mai jos în ochii
mei – începuse să-mi fie greață de mine însămi după. Doar până intram
în sevraj. Din nou și iar din nou. Ca atunci când mănânci în fugă, o
mâncare fără gust și verși imediat ce părăsești sala de mese. Cum să nu-
ți fie foame din nou?!”
242
- Cotul Șoselei! – strigă șoferul imediat ce intră pe dreapta într-o

parcare, apoi frânează.
- Nea Nicule, deseară mă întorc – îi spune Mihai. Poate mă iei tot
de aici, de la marginea șoselei...
- Să stai mai în drum, să te observ de departe, că n-am stație
obligatorie aici, doar știi! – răspunde șoferul, dând impresia că face o
mare concesie.
– Face pe nebunul chiar dacă i-ai dat bacșiș?! – se miră Tamara,
privind cu ciudă în urma autobuzului.
- Câți ca el! – face Mihai un gest a lehamite. Secretar de partid al
autobazei... El dictează. S-a urcat la volanul celui mai fain autobuz – l-a
denumit cursă rapidă; două-trei opriri tot drumul până la Iași. Stația de
autobuz e la vreo doi kilometri de aici... Economie de combustibil.
Poporul muncitor ori ba are picioare. Care nu costă bani. Pentru tine, de
bun venit în ținutul Vlădenilor! – îi oferă el un buchet de sânziene cules
dintr-o singură mișcare a brațului în tufa de flori galbene de pe marginea
cărării de-a lungul căreia au pornit-o.
Imediat ce inspiră parfumul florilor, Tamara uită de supărările ei
– gluma lui Mihai nu i-a picat deloc bine; „o remarcă din asta ar atârna
greu la dosarul lui de Cadre”.
- Dacă vrei, poți număra câte flori sunt în buchet, să știi cât
trebuie să-mi plătești – îi spune Mihai în timp ce adună un alt buchet.
Nu te speria că adun un buchet mai mare; pentru ăsta m-oi mulțumi cu o
singură îmbrățișare. Mamei îi plac tare mult sânzienele. În perioada asta,
când se duc la prășit, tata se întoarce cu amândouă sapele pe umăr, că
mama vine cu brațul plin de flori. Dacă tata pleacă singur, îi aduce el un
buchet. Se zice că haiducul de care ți-am vorbit, Vlad, le-a urmărit pe
cele cinci surori cum au intrat în apă, uite, pe-acolo – arată Mihai un loc
pe malul iazului, sub poala pădurii –, le-a urmărit și le-a ascuns hainele.
În loc, le-a pus câte un val din mătasea luată de la caravana ce trecea pe
aici spre Polonia; pentru fiecare fată, altă culoare și tuturor, deasupra,
câte un buchet de sânziene. Eu am mai prins în sat bătrâni care se jurau
că ei, în nopțile de vară cu lună plină, le-au văzut pe fete ieșind goale
din apă, dansând apoi pe malul apei înfășurate în mătăsuri colorate.
Mihai se abate de la cărare și, mergând prin iarba înaltă de pe
malul iazului, se oprește la umbra unui copac bătrân.
- Se zice că are vreo trei sute de ani. Cred că aici a stat și
strămoșul meu – spune el în timp ce-și dezbracă bluzonul și-l așterne pe
243
iarbă. Te rog! – o invită pe Tamara să ia loc. Pentru ceea ce crezi tu și

de care te temi – orice doamnă se teme: că va fi... că nu va fi... teama e
oricum – știu un loc mai bun, o răchită bătrână, crescută aiurea, ca un
pat, pe care stăteam eu în zilele de sărbătoare și citeam.
- A, și vrei să citești și azi?
- Oricum, aici e periculos – îi zâmbește Mihai privind insistent
spre cărarea din marginea pădurii.
- Cine-s? – aruncă prompt Tamara privirea spre cei care urcă
alene, pieptiș, cărarea.
- Au coborât din cursa de Iași; bătrânul din frunte e nașul meu,
Ion Vlădeanu; tânăra, fiica lui, Violeta, studentă la Iași; vine acasă în
vacanță.
- Te uiți cam cu jind după ea – îl necăjește Tamara. Ai și de ce...
- N-ai înțeles că-i și ea o Vlădeancă?! – pare ofensat Mihai.
Adevăru-i că m-a bârfit odată mamei și... de-atunci...
- Te rog! – îl oprește mâna femeii întinsă grațios spre gura lui, să-
și lipească vârful degetelor de buze. Crezi c-aș fi în stare să-ți fac scene?
- Chiar și după ce revii cu certificatul de naștere și cu analizele la
zi?
- Hoțule! – se repede Tamara cu pumnii asupra lui. Ai auzit ce ți-
am spus aseară; ai auzit... Credeam că dormi dus.
- Am ascultat cel mai frumos cântec de leagăn – o ține Mihai
strâns la pieptul său. Nu te teme, nu facem nimic. Te las așa, cu flăcări
în ochi – ești mai frumoasă. Ce-ai zice să te prezint astăzi părinților?
- Doamne, Mihai scumpule! – clatină Tamara capul a neputință.
Și doar ți-am spus că nu acum. Lasă-mă să mă obișnuiesc și eu cu
gândul ăsta... Nu, iubitul meu atât de tânăr, – ce rost are să n-o exprim?!
–, nu mă dezic de ceea ce am spus aseară; te vreau de soț! Vor fi numai
avantaje, iubitule. Și-apoi, vreau s-o știi de pe acum, de-aici, din locul
ăsta încărcat cu legendă – legenda voastră! –, vreau să știi că n-o să-ți
pun căpăstru. Dar în haremul tău de bărbat tânăr și plin de pofte – am
văzut ce privire ai aruncat acelei tinere din neamul vostru, al Vlădenilor;
sper că-i neam îndepărtat, de pe la 1800, că multe se iartă, nu și incestul,
care naște monștri... În haremul tău, chiar și virtual, iubitule, eu mă
vreau favorita, măcar vreo 10, poate 15 ani, până... – „până îl creștem
împreună pe Tin-Tin”, ar vrea să mai spună Tamara, dar se oprește și se
lasă pe spate, mimând lenea, ori, mai degrabă, oboseala, închizând ochii.
Plătesc bine, prețul pe care îl vrei, dacă-mi veghezi măcar jumătate de
244
oră somnul... Știu că nu-mi dai nimic pe datorie, dar știu că știi că-s
solvabilă...
- ...și bună platnică – o alintă Mihai ca pe un copil înainte de
culcare.
Nu-i vine a crede că trăiește momentul – el, sub copacul secular,
veghind somnul unei doamne care îl vrea de soț, „ba-mi pune și condiții,
garantându-mi atâtea libertăți... Cum aș putea s-o înșel?! Nici măcar cu
gândul... Voi locui în București, Mecca viselor oricărui tânăr scriitor. Ca
debutant, nu poți răzbi dacă nu tocești treptele redacțiilor literare, dacă
nu te cunosc redactorii, dacă nu ești activ la Cenaclul Labiș condus de
marele Eugen Barbu, scriitor uns cu toate alifiile comunismului, adulat
de unii, dezavuat de alții, dar, indiscutabil, mare talent. Și-apoi, se ridică
atâția tineri critici literari, viitori diagnosticieni, pe care să-i cultiv, să-
mi citească ceea ce scriu – că mă știu cu talent! –, ei să mă propună spre
lectură altora – așa se reușește! Din provincie, din Cartierul Lenin,
absolut nici o speranță!... Lazăr, în ciuda paharelor cu vodcă băute la
mine și a zilelor când i-am lăsat cheia, încă nu pare convins că merit să
debutez pe mai multe scene mari deodată – „n-am văzut un inginer
scriind teatru de calitate”. Dar țin la prietenia lui. În târgul ăsta, în care,
prin tradiție, nimeni nu-i profet, măcar am cu cine schimba o vorbă de
duh. Iar ideea de-a trimite piesa de teatru într-un plic simplu mai întâi pe
adresa secretariatului literar al Teatrului Mic, doar cu numele și adresa
mea pe plic, a fost valoroasă: «Tovarășe Mihai Vlădeanu, piesa de
teatru în trei acte adresată nouă v-a relevat ca pe un talent format cu un
simț acut al replicii de calitate; ați reușit o construcție dramatică solidă
(mai puțin acutul trei, care trebuie lucrat). De fapt, cine sunteți?, că în
mediul literar numele dv. nu este cunoscut. Dacă aveți drum prin
București, faceți-mi o vizită. Sunt zilnic în teatru între orele 8-16.
Secretar literar Nichita Rappaport».” Mihai își amintește că așa a
început ascensiunea. După ce a citit și piesa într-un act, secretarul literar
i-a telefonat Valeriei Ducea la Revista Teatrul: „Îți trimit o piesă numai
bună pentru revistă. O aduce autorul.”
Acum așează mai bine sânzienele culese în jurul capului Tamarei.
Îi observă obrazul cum i se relaxează, cu buzele înflorind pe ele surâsul,
pentru două-trei secunde, imediat ce a simțit parfumul discret al florilor.
E conștient că nu va însemna nici un compromis pentru el căsătoria cu o
doamnă ce i-ar putea fi mamă –„testul clinic a fost trecut cu succes”, își
zice, stăpânindu-se cu greu să se aplece și s-o sărute; doar o privește; o
245
privește plin de dragoste. Fără urmă de dorință – „în momentul acesta n-

o doresc – și nu înțeleg de ce!...” O vede încruntându-se prin somn.
Buzele ei frumoase prind un contur urât, schimonosit, trădând un chip
gata să plângă. Ochii i se strâng la refuz iar brațul ei drept se ridică și
acoperă ochii: „Trăiește prin somn o durere mare; cred că i-am mai
observat fața asta și-n orele cât am dormit împreună; chiar m-am
întrebat ce-o fi cu ea, când toate celelalte femei cu care am dormit
afișau, după, un somn angelic, un zâmbet discret în colțul gurii, pe care,
sărutându-l, reușeam adesea să suflu în tăciunii rămași aprinși, din care
izbucnea iarăși vâlvătaia. La Tamara mi-am zis c-oi fi exagerat eu și
simte o durere prin somn, dar acum sunt atâtea ore de când am făcut
ultima oară dragoste... Ce-o doare, de suferă atât?! Încă puțin și ar putea
plânge prin somn...” – se zbuciumă tot mai mult Mihai, alintând
îndelung obrazul femeii. Îndrăznește totuși s-o sărute în colțul gurii.
Abia când se retrage, observă zâmbetul lăsat în urmă de sărut. „Ce soție
minunată voi face din tine!... Și știu că și tu vei face un bărbat fericit din
mine – mai ai rezerve pentru încă 15-20 de ani, numai bine cât să
parcurg eu perioada de jăratec a bărbăției, că nimic nu macină mai mult
o căsnicie decât absența iubirii dintre cei doi; cum spune în cartea aceea
italiană, că certurile de peste zi dintre soți trebuie uitate seara, la urcarea
în pat – exact ceea ce a apreciat la primele două acte ale piesei mele
secretarul literar de la Teatrul Mic, apoi și Virgil Munteanu: privirea
superioară, lipsită de false pudori, acoperită de noblețea sufletească a
relației bărbat-femeie – «ai știut să scoți în prim-plan esența relației
sexuale dincolo de efemer: plăcerea», mi-a spus cu entuziasm Virgil
Munteanu; așa ochi critic mi-ar trebui în preajmă, nu unul cu ironii
descurajante la vreo greșeală de topica frazei – «ce să-ți fac, inginere?
Pentru asta, picam un examen» –, sau un simplu și anost „mda...” la
vreun schimb de replici reușit, ori la o indicației scenică de valoare, că
absolvenții de Filologie încep să-și dea talente imediat ce citesc o
lucrare a vreunui autor „ne-filolog”; ei sunt, ab initio, scriitori cu
diplome – este orgoliul castei, pe care reușesc să-l depășească doar cei
cu adevărat talentați. Câtă dreptate a avut Virgil Munteanu, primul care
a citit piesa trimisă de Teatrul Mic la Direcția Teatrelor spre aprobarea
de a intra în repertoriul curent, «că deja suntem restanțieri la piese
românești contemporane»: nicăieri mai mult ca în orașele mici, cu
ierarhii deja stabilite de mult, nimeni nu-i profet în satul lui. Mă tem că
nici pentru Lazăr nu voi fi vreodată mai mult decât: «a, amicul meu, cu
246
care beau o vodcă și mi-a lăsat cheia pe când locuiam la gazdă». Măcar
Tamara, căreia deși n-am apucat nici măcar să mă laud – ăsta-i
termenul, să mă laud – cu cele două parodii publicate acum doi ani în
Amfiteatru, îmi va fi soție; certificatul de căsătorie îmi va garanta
intrarea în București. Și nu trebuie să mă rușinez că voi fi făcut ceea ce
m-a dezgustat întotdeauna, căsătoria din interes. Tamara mi-e dragă,
poate mai dragă ca fiică-sa – e-o necuviință ceea ce gândesc, dar simt că
acesta-i adevărul. Cu această doamnă trăiesc deja o poveste de dragoste
puternică, așa cum am visat-o pe când scriam primele două acte ale
piesei de teatru. Până astăzi am crezut că amintirea clipelor petrecute cu
Domnița mi-au inspirat primele două acte, dar chipul, gesturile și
reacțiile femeii în cele două acte le-am construit după ceea ce-mi
inspirase Tamara. Hotărât lucru: între mamă și fiică, aleg mama! Este
mai pe structura mea. Nu știu cum m-ar mai putea ajuta la masa de scris
Tamara, dar dacă-mi va da o masă și un scaun, chiar și în camera de
mături a vilei...!... Fiica ei – fugara! – m-a ajutat, inspirându-mi jocul
iubirii din primele două acte ale piesei, dar numai jocul! Profunzimea lui
mi-a dat-o amintirea Tamarei, și nu în ultimul rând lumina stranie de foc
abia potolit din ochii ei, în noaptea când mi-a cerut un pahar cu apă și
șoapta ce mi-a pârjolit sufletul doi ani, acel perversule!, dojană de
sirenă, prevestind fără tăgadă limanul către care au navigat sufletele
noastre: căsătoria de săptămâna viitoare și promisiunea unui Vlad-al-
șaptelea... Ce păcat că n-am făcut din actul trei o tragedie!... Femeia al
cărei somn îl veghez acum mi-a dat destule indicii că trăiește la limita
tragediei – de-ar fi numai fața ei schimonosită prin somn!... ori
voluptatea cu care mi s-a dăruit; au fost câteva momente când am crezut
că mă va sfâșia... dar eu – vanitosul! – am pus totul pe seama
incandescenței virilității mele tinere, dar și a comportării deprinse cu
doamnele ce i-au precedat, în fruntea lor, la mare distanță de plutonul
din urmă, fiind, totuși, doamna Anastasia Petropulos-Vlada și camera ei
de mături de pe acoperișul blocului Yanis din Parcul cu Ciori; fără cele
opt luni petrecute cu doamna aceea enigmatică aș fi rămas «o gloabă
licențiată în Fizică; eu voi face din tine, dacă nu un inorog, măcar un
bidiviu care a mâncat jăratec», iar jăratecul din tava pe care trebuia să-l
accept, dacă voiam să dorm noapte de noapte în mansarda ei, intrând, ca
și ea, pe scara de serviciu, erau orele de lectură, concertele simfonice,
opera și teatrul – totul, după un program stabilit de ea; «nu-ți pot dărui
Cultură; ți-o vei face singur dacă eu îți dăruiesc setea de Cultură».
247
Reversul acelei doamne de la mansarda blocului Yanis – cum de nu mi-

am dat seama până astăzi?!... – este personajul feminin din piesa mea de
teatru, femeia care îl vrea pe tânăr doar pentru plăcerea ce i-o procură
când sunt împreună și, tacit, dar ca o mare și incontestabilă victorie
nedeclamată vreodată, pentru că i-a făcut pântecele să rodească. Păcat că
nu l-am ascultat pe Virgil Munteanu, să fi făcut din actul trei o
tragedie!... Dar... oare... Ce-o mai fi cu Virgil Munteanu?! Parcă l-am
auzit și pe Lazăr că ar fi auzit-o pe secretara teatrului că a fost rugată să
mă anunțe să sun la Direcția Teatrelor. La actul trei, deocamdată nu mai
umblu, că, tot refăcând, nu mai apuc să debutez!...”
Frământat de gânduri, Mihai stă numai cu ochii pe trupul Tamarei
întins cu spatele pe bluzonul său, restul, pe iarbă. Alungă din când în
când, vânturând palma, vreo muscă ce-ar vrea să se așeze pe picioarele
ei, că pe cap și pe piept i-a pus ca un cort ziarul Scînteia cumpărat de
Tamara de la vânzătorul ambulant din autogară. „Ai și România literară
ori Cronica?” – l-a întrebat Mihai, dar vânzătorul a săltat din umeri:
„Vând doar Scînteiile, bătrâna și tânăra, România liberă și Mincinosul”
– nume dat de orășeni ziarului local.
Minutele trec repede – „voi fi vreodată conștient de fericirea ce-o
trăiesc acum?!... O așa doamnă, căreia îi veghez somnul în același loc
unde am stat cu cărțile de povești în mână, apoi cu cărțile de aventuri ori
de dragoste – aici am citit Patul lui Procust întâia oară –, păzind cele
două vaci cu lapte ziua; noaptea, ascultând caii cum pasc pe malul
iazului ce era al nostru pe vremea aceea, înainte de-a ni-l lua statul –
Statul nu-și permite, aruncă Mihai un zâmbet ziarului Scînteia, sub care
știe că-i capul Tamarei –; ei lasă, frumoaso, că te dresez eu! Știu ce-ți
place la nebunie și-am să-ți dau doar dacă mă vei asculta. Chiar dacă n-
ai să-mi faci un copil, vom adopta unul – ori poate plătim o tânără să-mi
facă unul, că se poartă –, și, cu copil sau fără, voi ști să te dezbrac de
mantaua de femeie-comisar bolșevic... Ce poate fi mai măreț pentru o
doamnă ca tine decât soție de tânăr scriitor debutat furtunos pe trei-patru
scene profesioniste odată?! Când ai să guști din plăcerea plimbării la
brațul autorului prin foaierul vreunui Național, nu cred c-ai să mai vrei
să cobori în vulgara efemeră atmosferă a Puterii, chiar cu riscul de-a
părăsi Cartierul Primăverii…”
- Va fi o probă de foc a iubirii – simte Mihai cum izbucnește din
pieptul său șoapta.
- Ai spus ceva, dragul meu? – înlătură Tamara ziarul de pe față.
248
- Mi-e dor de un sărut.

- Și cine te oprește?!
- El! – arată degetul tânărului chipul lui Ceaușescu de pe prima
pagină. Bine că l-ai dat deoparte – spune, înainte de a se revărsa într-o
îmbrățișare lungă, fără accente erotice, ca doi adolescenți nedați încă
amorului.
- O, ce blestem! – clatină Tamara capul cu îndârjire. Și chiar vrei
să mă lași așa?!
- Te vreau cu ochii plini de flăcări; ești mai frumoasă. Și-apoi, la
întoarcere, cred c-o să ne oprim la salcia de care ți-am vorbit. Când m-
am întors de la Agigea, până la data restanței, am stat doar pe ea zi-
lumină; m-am amăgit că învăț...
- ...și-abia ai luat un 5, știu! Așa ți-am dat de urmă. Valeriu
Novacu, autorul cursului, a fost ambasador, știai? Ne-am cunoscut la o
întrunire la Externe și, din vorbă-n vorbă, am ajuns la secretariatul
facultății. Te-am recunoscut după poza de pe cotorul diplomei de licență
– urâtă poză; pari încruntat. O fi fost pentru c-ai luat doar 5? – întreabă
Tamara.
- Ei, încruntat... Oricum, cu cinci-ul ăla am stat un semestru fără
bursă. Fără banii de la Spații Verzi, riscam să abandonez facultatea, că
preventoriul TBC, în care-mi pusesem nădejdea, era prea plin de
tebeciști adevărați.
Palma Tamarei se plimbă îndelung pe obrazul tânărului – „oare
fac bine legându-mă la cap cu el?!” Continuă să-l alinte, reținându-și cu
greu un surâs trist. Sfârșește prin a-și mușca buza de jos pe dinăuntru.
„Dacă nu cu el, cu cine?!... Un soț tânăr și frumos – și absolvent de
Fizică pe deasupra! – va atârna mai puțin greu decât vreo bârfă că a
venit la mine vreun bărbat, ori eu voi fi fost văzută intrând în locuința
unui bărbat... Cu cei de pe vremea lui Dej ar fi mers – chiar mi-au ajuns
la urechi ceva clevetiri despre mine și câțiva miniștri, în frunte cu
chelbosul acela care m-a dus la restaurant în ajun de Crăciun, ca pe un
porc la sacrificat, deși mi-a plăcut, al naibii mi-a plăcut!, iar asta m-a
convins să las definitiv Franța – mă simțeam plină de importanță,
vanitoasa de mine!, să mă știu amanta puternicilor zilei din țara mea, de
fapt, cum aveam să-mi dau seama mai târziu, cârpa în care ei își suflau
nasul – „dar o cârpă pe post de batistă de lux la butonieră...” Apoi, când
mi s-a propus să am aghiotant... De fapt, mi se dăduse o umbră... Dar
clevetiri or fi fost și cu umbra... clevetiri de care nu am avut știință;
249
oricum, înăbușite brusc odată cu căsătoria fiicei mele; „a știut ce ginere

să-și aleagă” –, dar acum, cu echipa lui Ceaușescu... mai ales că
nevastă-sa ține tot mai strâns hățurile... nimeni nu mai îndrăznește!
- Ascultă, Mihai iubitule, tu ai fost coleg de an cu Valentin... Ați
fost prieteni?
- Fiul… lui ăsta?! – arată el poza de pe prima pagină a ziarului
Scînteia. Era în altă serie. Ne salutam pe holuri. Apoi a plecat să-și
continue studiile în Anglia. De ce? L-ai cunoscut?
- Nici nu cred că ne-am salutat vreodată... Și nici nu cred c-ar fi
îndrăznit să-mi caute vorbă. În Primăverii... Lasă, am să te instruiesc eu
cum va trebui să te comporți... Vorba bunicii, care mă învăța cum să trec
printre băieții de țărani din sat, care îmi aruncau vorbe: „Cu tăcerea le
rupi pielea.”
Tamara simte o fericire stranie umplându-i trupul: și-l amintește
pe Mihai în primele zile la Agigea, când încă nu se împrieteniseră;
„chiar că tăcerea lui, aerul său distant, când vrea, poate rupe pielea celor
din jur!... Și-apoi, de voi fi bârfită soților Ceaușescu, faptul că Mihai e
absolvent al aceleiași facultăți ca băieții lor, că și Nicușor face tot
Fizica, iar Zoe, fiica lor, Matematica, va fi un argument pentru mine.
Oricum, nu pot, după atâția ani de tovarășa de piatră – pentru unii
bărbați, tovarășa de piatră acră –, voi da de înțeles că am și eu dreptul
la un soț cu care să mă înțeleg bine – că voi avea grijă s-o arăt – și care,
când voi fi bătrână de tot, să aibă grijă de nepotul meu – că, grație
camerei de fugă de la subsol, secretul meu și al ginerelui s-a dus odată
cu mașina făcută zob... Pe Pușa abia am recunoscut-o în sicriu...
Impactul cu capul acela de pod din beton a făcut mașina armonică. Nu
poate fi doar viteza; sigur li s-a tăiat frâna. Trebuie să-l trag de limbă pe
Armoniu; el a făcut parte din comisia de anchetă. De ce oare?! Doar el îi
cu tehnica de ascultare... Crimă! Ce oroare!... N-am vrut să cred
niciodată șoaptele tovarășilor francezi, spanioli sau italieni, care, după
vreo recepție, aduceau vorba despre crimele comunismului din URSS.
De m-aș căsători mai repede!... Să mă retrag acum în Franța –
imposibil! Am avut acces la atâtea proiecte strategice... Ce mi-o fi
trebuit să revin în România?! Ba să accept un sector așa greu...
Blestemul acelei seri de Ajun, când am petrecut cu ministrul acela
chelos și curvar...”
Tamara simte că are ochii umezi. Nici la crematoriu, când au
intrat în foc cele două trupuri, n-a plâns. Mulți au privit-o straniu.
250
„Chiar că-i de piatră” – ar fi auzit la serviciu. Acum, răscolită de

apăsarea tânărului care o alintă îndelung, se cutremură la gândul că nu l-
ar putea lua de soț; „nici doctorului Ieniștea nu i-aș putea spune... Mi-ar
pune diagnosticul știut, pus de profesorul din Franța, crize de
nimfomanie, și mi-ar da o rețetă mai amplă decât Pușei mele, dar dacă
m-ar întreba cum de-am rezistat până acum, ce i-aș putea răspunde?! S-
ar putea afla de camera de fugă de la subsol; nu poți deveni nimfomană
dintr-o dată, la anii mei, și-n urma unei tragedii de familie.... Depresivă,
sărită de pe fix, violentă – da; nimfomană – nu! Parcă și intuiesc: femeia
de piatră acră a devenit dulceață fierbinte, cum i se spune secretarei de
la Capitală, pe care o întinde care cum vrea – ce oroare!”
- Scumpule!! – șoptește Tamara disperată, sărutându-se până la
epuizare cu Mihai. Scumpul meu... – repetă mai blând, bucuroasă că
îmbrățișarea i-a mai stins jarul ce risca s-o ardă cu flăcări.
„Merg și-n fața plutonului, să-l știu alături de mine pe frumosul
ăsta măcar câteva zile, cu micuțul Tin-Tin între noi. Copilul Pușei și-al
lui, rod al unei iubiri atât de frumoase, ne va șterge păcatele... Dar ce
păcate?! – gata, au plecat... Le-a dus autobuzul acela ciudat, ca un
monstru – de pe unde l-or fi achiziționat?! – și-o să le verse pe drum, în
câmp pustiu, să le împrăștie vântul...”
- Iubitul meu, ai dreptate: să mergem. De azi încolo voi asculta de
tine; mă vreau soție supusă. Și-apoi, orice eminență cenușie trebuie să
stea în umbră... – îi șoptește ca un punct pus discuției, în timp ce ies din
pădure pe drumul de țarină ce taie un lan în două, spre satul din
apropiere. Căci asta voi fi, dragul meu drag, – adaugă – asta voi fi... Am
atâta experiență!...
Lângă stejarul din colțul dinspre drum al pădurii, Tamara se
reazemă cu spatele de trunchiul gros, cu scoarța bătrână și-i face semn
lui Mihai să se apropie.
- Ți-am spus că te las așa, că-mi placi mai mult cu jăratec în ochi
– o necăjește tânărul, plimbându-și palmele pe sub poala rochiei în sus,
până pe șolduri.
- Abține-te! – îi ordonă Tamara. Vrei să fiu soția ta? – îl întreabă
cu glasul tremurat de dorință, dar învinsă de fermitatea ce-o lasă cu greu
să se observe.
- Te mai cer o dată de soție și aici. Vrei să fii soția mea pentru tot
restul vieții?
- Vreau!
251
- Jură!
- Jur!
- Când vei vrea să mă părăsești, te voi aduce aici, sub stejar, să te
dezleg de jurământ, sau să te leg mai tare – o amenință Mihai, lăsându-și
indexul mâinii drepte înfipt în sânul stâng al femeii, în dreptul inimii.
- Voi veni. Jur! Dar tu vrei, cu adevărat, să fii soțul meu?
- Cu tot ce decurge din asta. Jur!
- Atunci, trebuie să faci unele concesii: mai ții minte discuțiile
noastre de data trecută, de când mi-ai spus că nici cotizația la UTC n-ai
mai plătit-o? Acum sunt lucidă, dragul meu drag, sunt lucidă! Și vreau
să te duc în cartierul meu, în casa mea ca soț și-n patul meu ca pe
bărbatul de care am nevoie, să-ți fiu femeia de care ai tu nevoie! Ai
priceput cred, de care ai tu nevoie! – îi repetă apăsat, ca un ordin. Nu
doar în pat. Patul, dacă-mi dai voie să mă exprim așa, este superior –
mult superior!, dar nu diferit – micului dejun, un mic dejun îndestulător,
să putem avea o zi plină de realizări, sau delicatesa de după cină, să
putem avea un somn reconfortant, revigorant; asta e patul. Pentru
realizări, ne trebuie o pregătire temeinică și multe ausweis-uri.
Metaforic vorbind, nu poți intra în Cartierul Primăverii fără ausweis-ul
de bază; în patul meu, da!; ai făcut-o deja; în cartier, nu! Mâine sau
poimâine, la uzină, te duci la secretarul PCR al organizației de bază al
secției unde lucrezi și-i înaintezi cererea de intrare în partid. Fără
comentarii! Și să nu-mi replici că-i un compromis, ai înțeles? Concesie
spiritului tău rebel, da!
Ochii Tamarei rămân ațintiți în ai lui Mihai – nici măcar nu
clipesc. Doar când buzele tânărului se alungesc spre stânga, încrețind
colțul gurii, zâmbește și ea, mai mult ca o chemare:
- Vrei să pecetluim jurămintele? – îl întreabă, apăsându-și spatele
mai cu putere în trunchiul stejarului, ca un gest feminin înainte de-a se
dărui; ochi plini de scântei și zâmbet cald – atributele esențiale ale
oricărei femei îndrăgostite, ajunse la paroxism, gata de-a se întinde pe
patul pregătit deja, din timp, când abia înmugurise gândul dorinței.
Mihai se apropie și-și lipește trupul de al femeii, până o simte că-i
gata să preia conducerea jocului.
- Am spus că te vreau cu ochii plini de jăratec – îi surâde cinic
tânărul, retrăgându-se. Și-apoi, un aspirant la carnetul roșu de partid
trebuie să dea dovadă de o moralitate fără... fără... noduri, ca trestia din
coada iazului – arată privirea lui în vale stufărișul pe lângă care au
252
trecut.
Înfuriată – „fir-ai tu să fii!, că trestia e plină de noduri” –, femeia
se aruncă asupra lui cu pumnii strânși, dar înainte de a-l lovi, i se agață
cu brațele de gât, șoptindu-i:
- Ai să mi-o plătești... Oare ce-o fi avut în vedere cel ce-a rostit
primul expresia „cu vârf și îndesat”? – devine ea gravă.
Râd amândoi. Mai degrabă chicotesc, aruncându-și priviri
complice. După câțiva pași, când pare să-și fi recăpătat calmul, Tamara
îl atenționează printr-un gest:
- Să nu ne dăm de gol, Mihai, te rog! Nu-s pregătită sufletește.
Iubirea dintre noi o lăsăm aici, la ieșirea din pădure, s-o luăm la
întoarcere – e-a noastră, poate lucrul cel mai de preț; trebuie s-o finisăm
bine, să revenim cu ea aurită, să bucure sufletul părinților tăi. De-acord
s-o lăsăm aici?
- Ca pe timpuri, țăranii, opincile la barieră...
- Nu înțeleg – se oprește Tamara în troscotul de pe marginea
drumului de țară, drum pe care îl evită, din cauza prafului gros de o
palmă.
- Eu zic să facem invers; mergem cu pantofii în mână și ne-om
spăla pe picioare la fântâna de la intrarea în sat. Pe vremuri – începe
Mihai când o vede pe Tamara cu câtă plăcere își târăște picioarele
desculțe prin colbul gros de pe drum, cum făcea și el când se juca în
drum cu prietenii din sat –, când țăranii, dar mai ales țărăncile, care sunt
mai fudule, mergeau la oraș, descălțau opincile ori papucii din cârpă la
barieră și intrau în oraș cu pantofii; chiar și pe mama o țin minte, că
după război pantofii erau tare scumpi. Tata nu, că el umblă și vara cu
ciubote mari; are pulpele picioarelor pline de schije.
- De care? – întreabă Tamara.
- Rusești, la Cotul Donului; nemțești, la Oarba de Mureș. Să nu-l
întrebi, că nu-i place să vorbească de război; „am fost mințiți; și-ncolo,
și-ncoace”, asta-i tot ce spune străinilor despre război. Zice că
adevăratul război – unul civil – a început odată cu executarea
Mareșalului și alungarea regelui Mihai.
- Mihai! – strigă speriată Tamara, oprindu-se în mijlocul unui nor
de colb.
- Tata spune că el, ca soldat, a jurat credință regelui și
Mareșalului, chit că știa că el, Mareșalul, care abia începuse să
avanseze, a comandat plutonul care a tras în țăranii din Galați în 1907…
253
– își continuă Mihai nestingherit ideea.

- Și tu, Mihai, tu? – devine tot mai speriată doamna ieșită încet la
lumină din vârtejul de praf, ca o zeitate din spuma mării.
- ...Dar când îi puroiază prea tare picioarele, tata îi înjură crunt pe
amândoi.
- Totuși... nu e bine cum vorbești...
- Eu, Tamara, am învățat Fizică, n-am studiat Istoria – ți-am mai
spus-o. Las altora plăcerea de-a descoperi trecutul.
- Parcă ziceai că vrei să fii și scriitor.
- Întâmplări, povești de dragoste – și ură, desigur – și caractere.
- Într-un context istoric, iubitule!
- Dar nu contextul oficial, iubito. Ai auzit de Oarba de Mureș?
Dacă-mi voi duce personajele pe acolo, n-am de unde mă informa. Îmi
ajunge, însă, ceea ce am ascultat odată, la Sfântul Neculai. Începuse
necazul cu coxalgia și stăteam în pat, cu ghips până la piept. Era hramul
bisericii din sat; la toți gospodarii veneau prieteni, cunoscuți sau
cerșetori – așa-i rânduiala. În fața porții a oprit o căruță cu un cal mânat
de un om fără picioare. Tata a băgat căruța în ogradă, a pus o traistă de
ovăz calului în cap și l-a adus pe bărbat în casă pe brațe. Făcuseră
frontul împreună, amândoi, soldați. Ce-am înțeles din vorbele lor, nu
scrie în cărțile de Istorie. După întoarcerea armelor, pe români îi
preluase un general rus, care le-a ordonat atac frontal, pentru cucerirea
Dealului Sângeorgiu, adevărată redută. Până și soldații au vociferat și-au
zis să atace prin învăluire. Se zice că la Oarba de Mureș au murit peste
zece mii de români. Era prin toamnă, după mărețul 23 August 1944, o
sărbătoare pe care tata o sărbătorește înjurând toată ziua. La un moment
dat, tata povestea cum și-a simțit pulpele picioarelor străpunse din nou.
„Ioane, scoate-mi cureaua și leagă-mă strâns sub genunchi la dreptul” –
povestea musafirul că i-a spus tata. În apropierea cazematelor nemțești
au renunțat la arme, că nu mai aveau cartușe. Au smuls câte un par din
viile din jur și s-au aruncat în tranșeele nemțești cu parul. „N-am crezut
niciodată că poți ucide oameni așa ușor cu parul – l-am auzit pe tata.
Când a explodat grenada aceea, eram la al patrulea. Atunci m-ai strigat,
Ioane: «Du-te singur, Neculai, că nu-mi mai simt picioarele.» M-am
întors și te-am acoperit cu trupurile celor uciși cu parul, să nu te împuște
careva. Până azi, am crezut c-ai murit, Ioane, sufocat sub copii ăia tineri
uciși de români; te-am trecut mereu în pomelnicele familiei la cei
morți…”
254
După un timp, continuând să stea cu labele picioarelor în colbul

gros, ca într-o apă caldă, Mihai o face atentă pe Tamara ieșită la
marginea drumului, să stea cu tălpile goale pe stratul gros de troscot
verde:
- Asta-i ce știu despre războiul tatei, despre ultima bătălie la care
a luat parte, că după Oarba de Mureș a stat un timp în spital, un medic
evreu din Târgu Frumos l-a salvat de septicemie și l-a lăsat să-și poarte
toată viața decorațiile în pulpele picioarelor.
- Cu schije în picioare de la Cotul Donului și de la Oarba de
Mureș? – întreabă Tamara privind într-o parte, mai mult ca o încercare
de-a se auzi pe sine. Curios! Sunt cele două mari bătălii, după cum spui
tu, în care au murit mulți români.
- Contextul istoric – rostește Mihai ironic, afișând un zâmbet trist.
- Sper că nu mă socoți vinovată și pentru așa ceva – îl măsoară
Tamara cu un aer sever. Fiecare cu războiul lui, Mihai! De ce mi-ai spus
toate acestea?
- Să nu crezi cumva că-s ușor de înregimentat.
Tamara tresare. Face doi pași în lateral, cu spatele la soare, să-l
poată privi mai bine pe tânărul din fața sa; „deci a reținut ce i-am spus
aseară, dar dacă mă cert cu el aici, nu-i mai cunosc părinții, bunicii lui
Tin-Tin; măcar cu atât să mă aleg din acest drum, că Mihai e tot mai
incontrolabil, un pește prea viu, pe care îl țin lejer în mână, crezându-l
mort și-mi scapă când nu mă aștept...”
- Știu de rândul trecut, dragul meu – își îndulcește Tamara brusc
tonul. Mi-ai vorbit de tinerii furioși – m-am documentat, e-un curent
literar englez, cam apus deja –, în siajul căruia îți place...
- Îmi place de tine. Îmi place să te sărut, să te țin în brațe –
precizează Mihai cu zâmbetul pe buze, accentuând cuvântul place. A te
simți atras de siajul unui curent literar este cu totul altceva; face parte
din structura ta, din ceea ce-și permite Statul să facă din tine – rostește
Mihai apăsat, ca un om gata să pornească un scandal.
- Așa-i. Cred că m-am exprimat greșit – se grăbește Tamara să
stingă disputa cu un zâmbet larg. Îmi mențin promisiunile făcute aseară,
dragul meu. Cu o condiție! – face degetul ei arătător un semn categoric
spre pieptul tânărului.
- Care? – întreabă Mihai ușor timorat.
- Imediat ce plec eu la București, începi analizele. Dar, și mai
important, începi intrarea în partid. Cei din uzină te cunosc, sper să-ți
255
dea recomandări bune.

- Ba s-au ținut și de capul meu – încearcă Mihai un surâs,
amintindu-și-o pe Angelica „Marchiza Stagiarilor”, o tânără care, sub
pretextul întocmirii dosarului de intrare în partid, își încearcă norocul
căsniciei cu fiecare tânăr inginer stagiar venit în uzină, și pe care are
sarcină să-l convingă.
- De ce zâmbești? – întreabă pe tonul ei sever Tamara.
- Aaa... va fi ușor; poate chiar voi fi primit în ședința de partid de
joia viitoare. Validarea se va face mai apoi, la municipiu, când îmi vor
da carnetul – se precipită Mihai, dând de înțeles că trebuie să-și continue
drumul.
Și-a amintit criza de nervi făcută recent de Angelica înainte de a
ieși din garsoniera lui; văzuse prezervativul aruncat în coșul de gunoi de
sub chiuvetă. Mihai știa de la colegi că fata încercase și cu alți stagiari
să rămână gravidă.
- Cred că ai înțeles?! – îi hotărăște Tamara. Când revin, intrarea în
partid și analizele! Măcar începute. Că te vreau mai repede la... casa
noastră! – spune apăsat, dintr-o suflare; „cu soț și cu copil, voi rămâne
cu toată vila”, gândește Tamara ca o concluzie.
- „Casa noastră”, ce frumos sună! – se apropie Mihai de ea,
arătând cu privirea lanul nesfârșit de porumb din jurul lor. Ce păcat că
porumbul ăsta nu-i măcar de un metru!... Dar tot te amăgesc eu odată
într-un lan de porumb în lapte, cam pe la jumătatea lui august, când
simți un parfum aparte și auzi foșnetul frunzelor deasupra ta – o
splendoare!
- Mi-nchipui... – oftează Tamara ca o eliberare a nodului ce i se
pusese în piept; „ăsta-i mai nebun ca Pușa; dar e nebun din dorința
permanentă de joc; până și erotismul lui exagerat este, mai degrabă,
expresia ludicului nestăpânit... Iar ludicul lor, al lui și-al bietei mele
Pușa, mi l-a dat pe Tin-Tin, încoronarea existenței mele. Fără minunea
aceea de băiat, care mă face să-mi trăiesc maternitatea de care n-am avut
parte, cred că m-aș fi sinucis... ori aș fi dezertat din sistem, ducând cu
mine secretele atâtor amplasări strategice, ca apoi să fiu vânată – stat
criminal, care mi-a ucis fiica și... – horribile dictu! – amantul; amant ce
mă dezgusta de fiecare dată, ca lingurița de sirop amar și urât mirositor,
pe care trebuie s-o înghiți când nu mai poți respira. Există totuși
Dumnezeu: mi-a luat fiica și băutura dezgustătoare care mă făcea să n-o
iau razna și mi l-a lăsat pe Tin-Tin și mi l-a dat pe Mihai, dulceața asta
256
de tânăr, care, în numai două zile, a stins în mine tot veninul demonilor
ce mă chinuiesc încă din adolescență, când mă și vedeam a doua Sapho,
retrasă pe moșia bunicii împreună cu cele trei colege de cameră de la
internatul din Berlin. În liftul din Paris, tânărul aviator m-a înălțat în alte
sfere... apoi.... Ce fericită sunt acum!...” – își mai zice, înainte ca brațul
drept al tânărului să-i cuprindă mijlocul, să se poată săruta până la
epuizare.
- Întrevăd că n-o să stăm prea mult la ai mei – spune Mihai în
timp ce se apropie de intrarea în sat.
- Așa aș vrea să-ți fac în ciudă, rămânând peste noapte în casa ta,
dar nu în cameră cu tine... – se alintă ca o adolescentă îndrăgostită
Tamara; „m-am speriat de pomană; uitasem că, la un tânăr ca el,
simțurile au întâietate în fața rațiunii. N-o fi cum gândeam eu, dar nici
n-am să-l las s-o ia razna; este tatăl nepotului meu! Îi voi permite să fie
rebel atât cât să nu intre în conflict grav cu politica țării – aș înnebuni
sau m-aș sinucide să știu că-l pierd și pe el... Unde naiba am mai auzit
eu rostite cele două fronturi, Cotul Donului și Oarba de Mureș, care au
umplut trupul unui soldat prost – tot de atunci știu termenul – cu schije
purtate ca niște medalii?!”
Brațul lui Mihai o apropie din nou, pentru un sărut scurt.
- Gata! Intri în rolul inginerei de la ICECHIM, șefă de proiect, la
care am avut cinstea să muncesc și eu – hotărăște Mihai.
Tamara râde. Râde și când Mihai o invită să ridice cât mai sus
poala rochiei, să toarne găleata cu apă rece încet pe coapsele ei, ca să-i
spele picioarele de colb.
- Chiar c-ai muncit, nu glumă, la proiectul cu care am venit la tine
– pare să ofteze ca o eliberare Tamara când pășește încet, dar cu
eleganță, pe cărarea necolbuită de pe marginea drumului, semn că a
plouat puțin zilele trecute. Ascultă, Mihai, – se oprește ea o clipă,
arătând cu privirea în jur – am așa o senzație, cum spunem noi,
francezii; pardon!, cum spun francezii, că uneori mă cred mai
franțuzoaică decât româncă, poate și de aici apetitul pentru ceea ce tu
apreciezi așa mult – îi surâde ea cu subînțeles. Voiam să spun că am
senzația lui déjà vu... Ba nu-i deloc déjà vu; este amintire: uite răscrucea
drumului, unde s-au speriat caii de un câine ieșit de colo furios, gata să
sară la botul lor... Uite și...
- Casa mea – arată Mihai în dreapta. Sigur, mama e-n bucătăria de
vară, face mâncare, că simt miros de fum de la soba în care ard tulpinile
257
de floarea soarelui ori cocenii de porumb tăiați cu bărdița. E unul dintre

mirosurile fascinante ale copilăriei; mă umple de-o bucurie deplină; era
mirosul sfârșitului unei zile grele de muncă, după cum miroase și
atmosfera din jur, dar și sânzienele din mâna mea; era vremea când
veneam de la prășit, dar mai mult de la cosit fânul sau de la întors
brazdele de fân să se usuce, unde eram întotdeauna mâna dreaptă a tatei.
Uite-o pe mama! – șoptește Mihai, arătând cu privirea spre bucătăria de
vară în ușa căreia a ieșit o țărancă trecută de 60 de ani, imediat ce a auzit
lătratul scurt, urmat de un hămăit plin de dragoste al câinelui legat cu un
lanț de un țăruș înfipt în pământ lângă cușca din capătul grajdului.
Tamara asistă la o scenă care o emoționează profund, răsplătin-
du-i strădania de a fi venit încoace, mai mult dintr-un capriciu al ei de a-
i cunoaște pe bunicii adevărați ai lui Tin-Tin: de lângă ea s-a desprins un
tânăr aducând mai degrabă a adolescent, care lasă încet jos, pe un petic
de iarbă, geanta grea de voiaj, să aibă brațele libere, să-și poată
îmbrățișa mama, pentru ca după îmbrățișarea destul de lungă, să-i ia
mâna să i-o sărute, oferindu-i în final buchetul de flori:
- Sânziene!... N-ai uitat... – aude Tamara glasul domol al bătrânei
care se ridică pe vârfuri să poată săruta fruntea oferită de tânăr printr-o
aplecare a capului.
- Mamă, doamna este ingineră la un institut din București. A avut
de rezolvat un proiect la Iași, proiect la care am participat și eu. Am zis
să trec să vă văd și am invitat-o și pe doamna ingineră. Știu că mai sunt
cireșe în grădină... că... așa că... am coborât din cursa de Iași la Cotul
Șoselei.
- Fii binevenită, dragă doamnă, în casa mea! – se înclină mama
lui Mihai în fața Tamarei, care face și ea o reverență, șoptind vorbe de
bun găsit, dar cu jumătate de glas, că ochii ei caută cu nesaț în jur.
Curios! – continuă bătrâna, privindu-și fiul – naș-tu Ion nu mi-a spus să
vă fi văzut în cursă, că a adus-o în vacanță pe Violeta.
- Noi am venit cu cursa a doua, care merge la Brașov – minte cu
seninătate Mihai. Tata? E-n grădină?
- Nu. La câmp. Împrăștie azotatul. Vine și el acuși. O jumate de
zi-muncă e totuși ceva... se-adună... că de prășit, au adus prășitoare trase
de tractor; la cosit fânul nu-l las anul ăsta, că... picioarele... La cald,
puroiază iar... Și dacă n-ai zile-muncă, la iarnă... De-ale noastre! – pune
bătrâna punct, aruncând privirea spre Tamara. Mergeți în casă la
răcoare, că vin și eu, doar să sting focul, că fierbeam un ceaun de
258
barabule pentru porci. Ne lasă să creștem mai mulți dacă dăm și la

contact – se explică ea Tamarei cum stă treaba cu porcii. Putem tăia
unul de Crăciun. Creștem și vițel, dar numai pentru contract; vite n-
avem voie să tăiem. Taică-tu a uitat aseară să te roage să aduci un chil
de scoabe pentru reparat sârma de la gard – se adresează lui Mihai.
Scoabe sunt, e drept, și la magazinul sătesc, dar tot ce-i fero-metal se dă
pe ouă, pui vii de peste un kilogram, alte păsări... se caută gâștele, dar
sunt greu de crescut, curcile, nici nu mai vorbesc. Magazinul are plan de
achiziții, să aprovizioneze orașul. Hai, mergeți în casă. Mihăiță, mergi în
camera asta, că-i mai răcoare – arată privirea ei fereastra din apropiere.
Mihai înșfacă din mers geanta de voiaj, face doi-trei pași în
direcția câinelui, cărui îi aruncă bucata de salam rămasă de la gustarea
de dimineață, apoi o invită pe Tamara să intre înaintea sa în casă.
- Nu pot să cred! – rămâne Tamara în pragul camerei, cu privirea
țintă spre tabloul de pe peretele din față. Un ceas m-am certat cu Rașela:
ea zicea că-i o prințesă, pentru că are manșon; eu, un prinț, că-mi plăcea
zâmbetul... Uite și cele două paturi!... Și masa, la care am servit siropul
de trandafiri... Doamne, Mihai dragul meu drag, – șoptește Tamara –
parcă a fost ieri. Dar te rog să nu-i spui mamei tale, c-o să-și dea seama
cam ce vârstă am și...
- Mama te place, am observat după cum te-a privit, dar nu-i spun
– se apleacă Mihai să-i poată șopti la ureche –, nu-i spun, pentru că
emoția ar fi prea mare să mă știe căsătorit cu o doamnă ca tine. Ar
insista să rămâi până mâine; poate până de Sânziene... și fii sigură că ne-
ar pregăti camera asta, să dormim împreună...
- Doamne, ce blestem că trebuie să fiu la București!... –
răbufnește ciuda din sufletul Tamarei.
- Când ai zis Doamne, involuntar te-ai uitat spre colțul cu icoane.
Îmi place. Devii credincioasă. Aceea mică se zice că-i de Grigorescu,
cumpărată dintr-un târg de-un străbunic de-al tatei, s-o lase acasă, că el
pleca peste Dunăre, la Rahova. Acum, urmașii lui sunt duși pe Calea
Rahovei1... Ssst! Vine mama – șoptește Mihai când se aude scârțâitul
portiței de la intrarea în pridvorul casei.
- Vă rog să vă faceți comozi, că-ți fi obosiți de drum – spune
bătrâna oprită în prag. Necaz mare, că nu plouă mult și bine. Colb mult
pe drum, nu, Mihăiță? Aduc imediat o dulceață și apă rece...
1
Pe Calea Rahovei era sediul de anchete al Securității.
259
- Mamă, stai! – o oprește Mihai, dându-i de înțeles să se apropie.

Uite, Taaa... – începe el în timp ce deschide geanta de voiaj – doamna
ingineră m-a ajutat să aleg ceva pentru matale – scoate el pachetul cu
stofa cumpărată de Tamara.
Bătrâna desface capătul cuponului de stofă, admirând:
- Ce calitate!... Ia uite și ce multă... Îmi iese o fustă și o haină...
Mulțumesc, dragul mamei! Mulțumesc, domniță, că l-ai sfătuit bine! Se
cunoaște că te pricepi...
- Aici, pentru tata – se grăbește Mihai să arate spre geantă. Să
ducem totul dincolo – pornește el spre altă cameră.
Deșartă întreaga geantă pe un pat, aranjând pachetele în ordine.
- Uite și o bluză de vară pentru matale, luată tot de... tot deodată
cu stofa – rectifică Mihai.
- Ce frumoasă! Treb’ să fie scumpă...
- Am luat o primă de la uzină... Pachetul ăsta ascunde-l – șoptește
Mihai. I-am adus tatei piele de-aceea bună, să-și facă alte cizme.
- De la prietenul tău Iliuță?
- Nu, mamă. Din uzină. Se folosește pentru anumite etanșări unde
cauciucul ori alt material nu ține. Vezi la ce cizmar o dați, să n-avem
necazuri.
- Ia-o, dragul mamei, și-arunc-o în iaz! – se sperie bătrâna. Cum
poți să faci asta?!
- Dar ei cum au putut să ne sărăcească? Mai dă-i dracului de
comuniști, că ne-au luat totul. Las-o aici – aruncă Mihai pielea sub pat –
, c-o să-i spun eu tatei. Ia cutiile astea cu bomboane, să vă mai îndulciți.
Sticlele... Uite și salam uscat...
- Mihăiță, e post mare, postul sfinților Petru și Pavel...
- Se termină acuși. S-aveți, că din cartofi și fasole de anul trecut
nu mai ieșiți... Uite și conserve... Să n-aud că postiți și de pește! Chiar și
preotul a zis că după 60 de ani aveți dezlegare, ca și copii mici... Uite și
două sute de lei, să dea tata cizmarului – ăla din târg, prietenul lui, că ăla
din fruntea țării... vă ia totul.
- Chiar că ne ia. Geaba facem noi mii de tone la hectar de când cu
îngrășămintele astea, că noi tot cu hambarele goale, oricâte zile-muncă
am face. Tat-tu a dărâmat coșerul din spatele casei și l-am pus pe foc
astă-iarnă, că ce primim de la colectivă încape și-n pod. Asta-i aici, în
sat: mămăligă și fasole. Bine că măcar tu ai o bucată de pâine acolo, la
oraș; să ții cu dinții de ea!
260
Mihai simte că amețește – și-a reamintit prompt una dintre cele

mai triste discuții cu mama sa. Era anul trecut, în august, spre sfârșit.
Venise de ceva timp de la facultate; venise cu 10 la licență, dar cu
durerea-n suflet: repartiția într-un institut din București, ce i s-ar fi
cuvenit lui după ordinea mediilor, i-a suflat-o o absolventă de la Fizica
din Cluj, care primise jumătate de punct din oficiu pentru „implicarea în
munca de partid din organizația studențească” și astfel a sărit înaintea
multora. „S-a implicat! – a vociferat un tânăr tot din Cluj, care venise să
susțină moralul prietenei sale, pentru care visa un post de profesoară la o
școală dintr-o comună apropiată Clujului. Era trimisă în tabere la
Izvorul Rece ori la mare – a continuat tânărul înfuriat la culme –, să aibă
ce regula organizatorii.” Doi tip dubioși, care erau numai ochi și urechi,
au și tăbărât pe tânăr. „Haidem după ea în sală, să ne spună de ce a făcut
două chiuretaje clandestine. La unul eram eu de gardă când a adus-o pe
șest un tip de la partid.” A urmat un moment de consternare. Cei doi l-au
luat pe tânăr mai într-o parte și au început să discute în șoaptă. Mihai nu
mai știe ce s-a întâmplat; îi venise rândul să intre în sala de repartizare; a
ales uzina asta, singura care a promis „locuință confortabilă, complet
mobilată, fără plata chiriei un an”. De la Cluj a venit direct acasă și s-a
culcat; a dormit continuu câteva zile; abia se trezea la masă, seara târziu,
când veneau părinții lui de la câmp; ziua, când se trezea puțin, mergea în
camera de alimente și mai trăgea o dușcă din damigeana cu vișinată,
făcută din vișine altoi, din copacul de după casă și țuică de prune –
adevăratele prune moldovenești, din cei câțiva pruni de lângă gardul
dinspre uliță, care scăpaseră de topor în ultimii ani geroși, de când nici
un ocol silvic nu mai aprobă tăierea vreunui copac din pădurile care au
fost cândva ale țăranilor. Salvarea au rămas tufele cu spini de pe imașul
satului, cocenii de porumb și tulpinile de floarea soarelui, dar nici
acestea în cantități suficiente; cocenii sunt tocați, amestecați cu cereale
măcinate și dați vitelor din șeptelul colectivei iar tulpinile de floarea
soarelui se depozitează anual la saivanele cu oi, să se facă perdele de
protecție iarna. De vreo trei ani s-a mai găsit o rezolvare: în secret, să nu
afle milițianul din comună ori vreunul dintre turnătorii satului, care
punea mereu la cutia poștală plicuri, multe făcute din hârtie de ambalaj,
cusută la mașina de cusut, Vlădenii făceau rost de cărbuni. Vara trecută,
în câteva nopți, „supărat pe viață”, cum îi plăcea să se considere, Mihai
a pus la cutia poștală din fața magazinului sătesc scrisori către foști
colegi de facultate; le punea cu o mână iar cu cealaltă manevra șperaclul
261
făcut dintr-o sârmă groasă și scotea din cutie plicurile cusute la mașină.
S-a temut să i le arate tatălui său – s-ar fi lăsat cu bătaie în sat.
„Cetățenii Neculai, Vasîle cel care a ieșît închisoare pentru că a vîrît
furca în toarșul venit cu colectivizarea și Ion Vlădeanu ard iarna în
sobă cărbuni de locomotivă. Vă rog să urmăriți cine le vinde cărbuni
din aceia cu care merg locomotivele patriei noastre. Trăiască Republica
Socialistă România! Gheorghiță D.” Mihai a bănuit mai mulți
concetățeni: Dumitriu, Dragu, Dănion, chiar și pe Damian-Prigoreanu,
președintele c.a.p.-ului. De la tatăl său n-a putut afla ceva – „tu vezi-ți
de-ale tale, că necazurile din sat ni le rezolvăm singuri” –, dar într-o
seară, nașul Ion a venit la ei: „Vasile nu poate merge, că iar are dureri de
spate. Mihăiță finule, nu mergi tu cu noi?” Tatăl lui a refuzat, „nu-mi
băga băiatul în treaba noastră!”, dar după un timp de cumpătare, a
acceptat, așa că au plecat toți trei cu căruța spre Târgu Frumos. Doar că,
pe după miezul nopții, au oprit căruța cu cai pe un drum lateral, dincolo
de calea ferată care urcă spre Pașcani. Încărcat cu cereale pentru URSS,
cu trecerea vămii în Nord, la Siret, marfarul a pufăit din greu, încetinind
mersul. Tatăl lui Mihai s-a apropiat de locomotivă și a întins
mecanicului banii. După câteva minute, din locomotivă au fost aruncați
sacii cu cărbune. În drum spre casă, căruța a oprit în coada unui iaz, cei
doi bărbați, Neculai și Ion, au scos coasele care stătuseră agățate ca de
obicei de coșul căruței, au tras câteva brazde în rogozul și papura din
mlaștină, au încărcat căruța și s-au întors în sat. Cu rogozul și papura, de
care „Statul” nu avea nevoie, au acoperit cotețele porcilor. Sacii cu
cărbuni i-au împărțit în trei, și fiecare și i-a ascuns pe ai săi cum a știut
el mai bine. Nici Mihai n-a aflat de unde scotea tatăl său câte o găleată
de cărbuni iarna. Peste câteva zile, a plecat la Agigea cu bilet de
internare dat tot de policlinica TBC a studenților. În București, a făcut o
întrerupere de trei zile – maximul cât îi aproba șeful gării. Liuță plecase
cu familia în concediu, la țară, în satul său din Gorj. Mihai a luat cheia
lăsată de Liuță vecinului, să aibă unde dormi. Voia neapărat să mai
treacă pe la medicul Octavian Ieniștea, care-l simpatizase de la primul
consult, în anul doi de studenție: „Moldovene, îmi amintești de familia
din Vaslui la care ne-am refugiat când au ocupat ungurii Ardealul de
Nord.” De la cumnatul său, Ionel, igienistul comunei Cotnari, Mihai
făcuse rost de două sticle cu tricolor. Medicul l-a primit acasă la el, un
apartament modest în Balta Albă:
- Majoritatea faceți depresie după repartiție, măi moldovene. Cei
262
mai mulți fac și în anul întâi, la contactul cu lumea zbuciumată a

capitalei. Tu ai făcut în anul doi, că-n anul întâi te-a binecuvântat
Dumnezeu cu doamna aceea de care mi-ai vorbit, plasatoarea de la
Teatrul Național. Nemții au o vorbă: Dragostea poate multe, banii pot
totul. La noi, banii nu prea pot, că ești întrebat imediat de unde-i ai. De
dragoste, oricât de multă, ăștia nu te întreabă, încă, de unde o ai. Așa că
eu mizez pe ea. Omnia vincit amor... – a făcut medicul un gest categoric
cu indexul ridicat socratic în aer, pentru ca imediat să-l coboare,
îndreptându-l imperativ spre pieptul lui Mihai.
- ...et nos cedamus amori1 – a completat tânărul, zâmbind
satisfăcut de dialog.
- Bravo, moldovene! – a pocnit medicul din degete. Se cunoaște
c-ai trecut prin Liceul Internat din Iași. Dar să știi că maxima nemțească
are corespondent și-n latină: sed nummus vincit amorem, adică: dar
banul învinge iubirea. Asta-i. Când o să ajungi la vârsta mea, îmi vei da
dreptate, moldovene. Acum... s-o luăm metodic.
În fața unei cești cu cafea, Mihai i-a povestit pe îndelete gândurile
suicidale care l-au încercat săptămânile trecute:
- Într-o zi, spre seară, când se îngână ziua cu noaptea, stăteam pe
banca din fața bucătărie de vară și-mi așteptam părinții să vină de la
câmp, să mâncăm împreună. Dintr-o dată mi s-a făcut teamă. Priveam
fântâna de la poartă și m-a cuprins frica; o frică teribilă că aș putea să
mă duc și să mă arunc în fântână.
- Aveai vreun motiv?
- Niciunul. Pur și simplu, a început să mă obsedeze gândul ăsta.
- Parcă așa ai venit și prima dată la mine.
- Da, mi-amintesc. Învățam la etajul șase al Căminului Carpați,
într-o sală de lectură aproape goală, că studenții de la Istorie și Drept
stăteau mai mult prin crâșme, și m-a apucat teama că m-aș putea arunca
de la etaj. Tot așa, din senin.
- Nu chiar din senin – l-a contrazis medicul. Erai după despărțirea
de doamna aceea. Ai recunoscut cu greu că primul tău gând, când ai
revenit din vacanța de vară a fost să treci pe la ea, într-un gest
inconștient, animalic aș zice, ca lupul flămând care trece pe unde a mai
mâncat cândva o oaie. Dispăruse orice urmă, ușa de la scara de serviciu,
1
Dragostea învinge totul, iar noi să ne lăsăm învinși de ea (lat.) Vergiliu,
Bucolice.
263
blocată. Capac stării tale de spirit a pus șirul lung de zile când ai vrut să
dai de capătul unor formule din cursul de Matematici Speciale... – a
surâs medicul. Știi că titularul cursului a fost găsit incompetent și pus pe
liber? Tocmai l-am ajutat de curând să se pensioneze pe caz de boală. A
recunoscut că preda cursuri plagiate, compilații din reviste străine. Ce
vrei, l-au ținut pentru că activase în ilegalitate. Da’ ia spune-mi, în ziua
aceea, sau în cele de dinainte, la țară, ce-ai făcut?
Mihai a ezitat un timp, apoi i-a mărturisit cum l-a frământat vreo
trei zile ideea piesei de teatru; l-a frământat până la obsesie, că ajunsese
să-și dea singur replicile personajelor, și cum două zile a scris până
noaptea târziu o bună bucată din actul întâi, în timp ce i se cristalizase în
minte întreaga acțiune a piesei. A povestit în detaliu cum s-a bucurat la
scenele de iubire, începute ca un schimb alert de replici între tânăr și
doamnă, cum avea obsesiv în minte „imaginea unei doamne cunoscute
anul trecut la mare, o domniță de vreo 30 de ani, dedată jocului ca o
adolescentă ce descoperă fascinația iubirii sub cele mai luminoase
aspecte, parcă să dea dreptate maximei citate de dumneavoastră, dom’
doctor, acea jumătate care spune că dragostea învinge totul... deși tare
mă tem că jumătatea ultimă spusă de dumneavoastră a prevalat...
Oricum, mi-a dat prilejul să fructific tot ceea ce deprinsesem la
mansarda blocului acela în anul întâi.” Stătea întins pe o canapea, cu
ochii în tavan, doctorul Ieniștea, undeva într-un colț al camerei,
nemișcat pe un scaun, și-l impulsiona să „se descarce”, să spună tot ce-și
amintește. Apoi l-a rugat să ia loc din nou la masă și să-și termine
cafeaua.
Discuția cu medicul a durat mult, până spre miezul nopții.
Bucuros de sfaturile primite de la acesta – „câți ca tine au venit la
mine!” –, Mihai a mers pe jos până la blocul în care locuiește Iliuță.
Dimineața, a plecat spre Agigea. Seara, deja, la geamul știut era un
prosop verde pus la uscat. Spre ziuă, când a căzut lat pe jumătatea de pat
de lângă pantera neagră, lunecată deja vertiginos către un somn profund,
Mihai s-a simți vindecat și absolvit de chinul celor patru picături de
două ori pe zi prescrise de doctorul Ieniștea. Ziua următoare nici n-a
trecut prin fața sălii de mese; a dormit continuu, dar imediat ce l-a răpus
foamea, a început să primească în farfurie colțuri de pâine veche prăjită
în cuptor; noroc de dantura lui sănătoasă, dar mai ales de dorința lui
nesățioasă, pe care, cu cât o alimenta mai mult, părea să-l înfierbânte și
mai tare; un război continuu cu sine însuși, cu bătălii pierdute uneori
264
doar în serile în care doamna Lenuța, asistenta medicală ca un fluturaș,

era de noapte – pe la ora unu intra în salon și se apleca spre el, șoptindu-
i, cum făcuse mai devreme și cu alți bolnavi ce aveau tratament: „la
injecție!”, doar că în cabinet, primele dăți, după ce răsucea cheia în ușă
iar ochii ei verzi și zglobii se mai aruncau o dată spre fereastră, să fie
sigură că draperia este trasă, îl lua cu brațele pe după gât și-l săruta cu
sete, pentru ca în final să se depărteze violent de el: „Stai cuminte! Atât!
Altfel, îți fac un copil și nu vreau. Mi-ajung cei doi pe care îi am cu
soțul meu; fostul meu soț, că tot nu vrea să renunțe la țiganca aceea
bătrână cu care s-a încurcat. Frumoasă și bogată țiganca; plasează
mărfuri aduse de vaporeni, dar... când ai doi copii așa frumoși ca ai
mei...” – și începea să plângă.
Ca niciodată în anii precedenți, mulți!, de când merge la mare,
Mihai s-a plictisit repede – și de doamna Rica, și de Ayșé, și de Lenuța-
ca-un-fluturaș, care prea îi plângea pe umăr în fiecare noapte când era
de gardă; îi plângea mai avan în nopțile în care făceau dragoste; „n-aș fi
vrut să-l înșel, că-l mai iubesc, dar nu pot sta așa, că și el, cu țiganca
lui...” Nesațul lui ajunsese la sațietate – i se aplecase. Și, într-o zi, pe
nepusă masă, și-a cerut externarea; „am fost anunțat să mă prezint la
România liberă, că mă angajează reporter; le-au plăcut cele două
reportaje ale mele, unul despre ignorarea Fizicii în munca de cercetare
chimică, după cum mi-au spus fizicienii angajați la ICECHIM și celălalt
despre nedreptatea de la repartizarea în producție”. De fapt, aștepta
răspunsul acelui șef de la România liberă, căruia îi plăcuseră cele două
reportaje ale sale, ba șeful acela le și dăduse secretarei să le
dactilografieze anume, pentru a fi trimise în tipografie la cules și
paginat. Nimic. Chemarea întârzia să se audă. Mihai renunțase chiar să
mai cumpere zilnic ziarul, să-l răsfoiască febril, sperând să-și vadă
vreunul dintre reportaje publicat. Muncea de zor la piesa de teatru,
intrase în linie dreaptă; o avea în cap; trebuia doar s-o coboare în pagina
albă. La Agigea nu putuse – îi lipsise liniștea. Stătea adesea pe plajă, în
pauza dintre doamna Rica, Ayșé și doamna Lenuța, întotdeauna
întrebându-se cu groază dacă nu a luat-o razna; îi era tot mai greu să
accepte că tocmai el trăise anul trecut aventura cu... cu aceea pe care o
numea Domnița. Apoi, într-o zi, stând cu Ayșé undeva în liziera de
salcâmi de pe șoseaua spre Mangalia, că doamna Rica avea musafiri, a
simțit cum îmbrățișarea tinerei turcoaice, vorbele șoptite cu cuvinte
stâlcite uneori, câte o expresie în limba ei, ca o tachinare, și ochii
265
alungiți aruncând scântei în ai lui l-au vindecat. Se săturase până și de

dragoste. Îl ardea dorul de-a se iubi cu pagina albă, dar nu-și găsea
liniștea. Abia acasă, în camera copilăriei sale din Sânzieni, noaptea
târziu, ori în zilele când părinții erau la câmp, avea spor – scria sau
finisa continuu. Până într-o zi, când mama lui l-a întrebat:
- Da’ tu ce mai aștepți; de ce nu te duci la uzină, unde ai fost
repartizat? Că de odihnit... te-ai odihnit toată vara...
Nu-și mai amintește ce a răspuns el, dar îl doare și acum glasul
mamei:
- Du-te, dragul mamei, că, de vine chemarea de la ziar, ți-o
aducem noi urgent... Din partea mea, poți să stai, dar mi-e tare greu...
mi-e greu să ți-o spun... Chiar nu mai știu ce să-ți las de mâncare
dimineața... Noi trăim cu buruieni; ba cartofi noi, ba păstăi, ba alte
buruieni... Chisăliță de gorgoaze cu mămăligă... Dar tu... Du-te la uzină;
acolo este cantină; mănânci măcar la amiază iar în magazine, la oraș, se
mai găsește...
Căzuse cerul pe el...
Pe 1 septembrie, intra prima oară pe poarta uzinei.
- Auzi, dragul mamei, să ții cu dinții de ea! – aude el glasul cu
inflexiuni de rugă al mamei.
- Chiar îți place, mamă? – se bucură Mihai.
- Ce să-mi placă?! – se miră bătrâna.
Mihai se pierde o clipă – se gândea că mama sa îi vorbise de
Tamara; îl bucurase nespus că bătrâna le descoperise secretul, dar
imediat și-a dat seama că bătrâna îi repetase rugămintea să țină cu dinții
de bucata de pâine de la uzină; căzuse cerul din nou pe el.
- Bluza, mamă, bluza – arată el cu privirea. Chiar îți place?
Își zâmbesc – fiecare, fericit în felul său, apoi se întorc amândoi
în camera de curat. Așezată pe un scaun, picior peste picior, cu poala
rochiei din mătase naturală acoperindu-i genunchiul de deasupra și puțin
din celălalt, cu unduirea fascinantă a mătăsii peste piept și cu valul făcut
ca o culme de deal înflorată peste coapsa de deasupra, Tamara privește
visătoare tabloul de pe peretele de la capătul patului. „Mama – gândește
Mihai – e mulțumită, ba chiar fericită, că am evadat din sat, am părăsit
colbul de-o palmă și noroaiele de-un cot după ploaie, ajungând să
muncesc într-o uzină, chit că stau uneori cu masca de gaze pe față. Oare
cum ar primi vestea că am reușit mai mult iar peste câteva săptămâni voi
primi paisprezece mii de lei de la Direcția Teatrelor?!... Asta da răsplată
266
pentru truda mea! – căci trudă a fost să citesc, să merg la spectacole și,
mai ales!, să scriu... Cu asta mă voi putea mândri! – mă voi mândri cu
adevărat. Iar mama va putea fi mândră de mine – fiul ei, scriitor! Ea și
tata – singurii care se vor bucura sincer. O simt! – dar am și citit-o în
confesiunile unor scriitori ajunși la ceasul bilanțului. Restul... de fațadă.
Confrații – invidie. Sau gelozie. Prietenii – indiferență; cel mult, o
apreciere de complezență. Copiii – dac-oi avea copii –, ciudă că n-am
făcut ceva „productiv”, să le las avere, s-o ducă ei mai bine, legea de aur
a oricărui părinte: „pentru copii mei!”; sigur îmi vor da cu tifla când vor
înțelege că, respectând versul arghezian, le-aș spune înainte de-a pleca:
Nu-ți voi lăsa ca bunuri după moarte/ Decât un nume adunat pe-o carte
și tare mă tem că nici nu vor avea raft de bibliotecă pentru cărțile mele...
O știu! O știu prea bine din ceea ce-am citit. Femeile?! Iubitele?!
Amantele?! – aici e-o problemă... Sanda, când i-am spus c-aș dori-o de
soție, înainte de a-mi reaminti că-și așteaptă viitorul soț să vină prin
transfer de la Timișoara și să se căsătorească, mi-a reproșat că am dat
unor colegi toate meditațiile la Fizică și Matematică de care îmi făcuse
rost, prin fiul său Remus, pe care îl meditez, «numai să poți sta la masa
asta răpciugoasă și să visezi cai verzi!», iar eu i-am întors un dos de
palmă de-a bușit-o sângele pe nas. Noaptea, după ce ne-am împăcat,
bucuroși că-mi mai amintisem că am o sticlă de vodcă pe balcon, la
rece, Sanda a început să-mi care pumni la întâmplare, pumni dați încet,
ca o atenționare: «Bătăușule! Stele verzi am văzut de la copita ce mi-ai
tras-o, măgarule!» «Ba cal – am contrazis-o. Doar caii verzi scapără din
copite stele verzi.» Singura pe care am simțit-o bucurându-se sincer a
fost Liliana, poate și pentru că a văzut în mine un frate mai mic, gata să-
i sară mereu în ajutor când mergeam cu toții în pădure după ciuperci ori
la adunat melci de prin tufele de pe islaz, iar băieții o necăjeau.” Mihai
își amintește cum și ea îi necăjea adesea pe băieți, apoi îl striga s-o
apere. Ultima oară au mers după melci când Mihai abia intrase de doi
ani la gimnaziu și era zi de vară, se prășea porumbul a doua oară, dar el
stătea acasă, tocmai scoseseră cloștile puii de rață, pe care el îi hrănea cu
făină de porumb muiată în zer și amestecată cu mătreață adunată de pe
iaz.
- Ast’ noapte a plouat, Mihăiță. Cred că-s mulți melci pe islaz...
Hai că te ajut și eu să închizi rățuștele în țarc...
Și-o amintește pe Liliana, studentă deja la București – „eu vreau
să fiu profesoară de Română”, se lăuda ea surorilor lui când venea pe la
267
ei duminica –, și-o amintește cum vântura trăistuța colorată, în care

adunase ani în șir melcii. Surorile lui Mihai erau luate de părinți la
câmp. „Eu mi-am lăsat un examen pe toamnă, stau acasă și învăț” –
părea că se lăuda Liliana. „Umple-mi și mie trăistuța”, l-a rugat când au
ajuns pe malul unui șanț antitanc, pe fundul căruia se mai zăreau obuze,
iar pe mal erau tufe de spini și iarbă grasă, în care ieșiseră melcii la
păscut. Trăistuțele s-au umplut repede. Mihai ar fi vrut să se întoarcă
acasă, temător că vreun uliu s-ar fi abătut asupra rățuștelor. N-o putea
striga pe Liliana să nu-l simtă câinii de la stânele de dincolo de șanț. A
căutat-o mult, răscolind cu privirea tufele de spini. Doar după gardul din
trandafiri pentru dulceață din capătul unei fânețe, i s-a părut că zărește
ceva: ceafa unui cap blond la rădăcina unei tufe de trandafir. Tocmai se
pregătea să țipe când capul fetei s-a răsucit, aruncând spre el o privire
senină, din ochi irizați de plăcere, măriți continuu pe măsură ce-l privea.
Mihai s-a speriat și a rupt-o la fugă printre tufele de spini de pe islaz. A
luat ambele trăistuțe și a plecat spre sat. Liliana l-a ajuns aproape de
casa lui. Nu și-au spus nimic. Fata doar a luat trăistuța din mâna lui,
șoptindu-i un „mulțumesc, Mihăiță!” El a uitat-o – nici n-ar fi putut să
jure că a văzut-o culcată pe spate sau doar ghemuită pe călcâie, să n-o
fluiere careva. Nici prin sat drumurile lor nu s-au mai intersectat. Și nici
n-a întrebat de ea. Doar după ce s-a mutat în garsoniera 93 din blocul
D1, într-o seară, i-a bătut cineva la ușă. A deschis ușa larg. Doamna a
intrat. Nici n-a apucat s-o întrebe ce sau pe cine caută.
- Nașa mi-a zis că lucrezi aici, la uzină și c-ai primit de curând „o
cămăruță în Lenin...”
- Libelulă! – a exclamat Mihai, uitând cum o cheamă, dar
amintindu-și cum o porecliseră băieții când Liliana fugea printre ei,
încurcându-i la fotbal.
Nu mai ține minte decât ochii femeii măsurându-l de sus în jos și
de jos în sus, ca în final să-l fixeze, plină de zâmbet:
- Ah, privirea voastră, a Vlădenilor!...
- Bine-ai venit! – i-a șoptit Mihai, recăpătându-și stăpânirea de
sine.
Ar fi vrut să ia și să sărute mâna care tocmai se eliberase din
mănușa îmblănită, dar când a simțit palma așezată pe umăr, și-a insinuat
brațele amândouă pe sub paltonul doamnei, încercuindu-i mijlocul.
- Nu știu cui ar trebui să-i mulțumesc pentru postludiul cu care
mă amețești de atâta timp, c-aș sta aici până mâine, dar să știi că-mi ești
268
dator cu multe clipe din acestea, pentru cât te-am legănat și ți-am pus
comprese cu apă rece... aici, ca să taci și să adormi, să mă pot juca și eu
cu păpușile surorilor tale – i-a șoptit Liliana înainte de-a se hotărî să se
îmbrace.
Acum, Mihai mai stă încă în prag, la spatele mamei sale, care o
admiră pe Tamara – simte că o admiră; „întotdeauna ai admirat
frumosul. Și mie îmi place de ea, mamă. Cât de curând va fi soția mea.
Cu acte!...”
Tamara o observă pe bătrână, întoarce puțin capul și-i surâde.
„Oare de ce n-am puterea s-o iau în brațe și s-o sărut?!... Ea... ea
cum va reacționa când va înțelege că pasiunea mea este scrisul?!”
Mihai simte că i se înmoaie genunchii...
Noroc cu mâna mamei așezată părintește pe umărul Tamarei:
- Și mie îmi place să-l privesc – o vede pe mama sa arătând spre
tablou. Mai ales duminica după-amiaza; mergem la biserică dimineața,
venim acasă, mâncăm, omul meu stă pe prispă și citește ziarul iar eu
stau culcată aici. Până să adorm, privesc tabloul ăsta. Îmi amintește de
când eram tânără. Mersesem prima dată la târg cu căruța flăcăului care
mă ceruse de nevastă la mama, că tată n-am avut, murise înainte de
Oituz. Atunci l-am cumpărat de la un bătrân care vindea lucruri vechi.
Am dat cât luasem pe un caș mare de oi. Tatăl lui Mihăiță s-a uitat
curios la mine. I-am și spus-o apoi – surâde bătrâna –, dacă m-ar fi
certat, stricam logodna; ar fi însemnat că nu-i place frumosul... Eah!, de-
ale vieții... – face ea un gest evaziv. Hai să vă las... Ba nu! – se întoarce
ea când ajunge la ușă. Mihăiță, du-te tu în beci, adu-mi un borcan de
dulceață; n-am făcut anul ăsta decât de cireșe amare de la moș-tu
Haralamb, că tufele de trandafiri au dispărut odată cu haturile, ba au
scos și cireșii la umbra cărora stăteam de amiază; câmpul e chel de tot.
Apoi, Mihăiță, tot tu ai să-mi aduci o găleată cu apă rece de la fântâna
de la poarta lui naș-tu Ion, că a noastră a făcut parte din primul lot în
care Sanepidul a turnat var clorurat, și încă mai are gust de clor. Ne
iertați, domniță, că vă lăsăm singură câteva clipe.
Când se întoarce cu găleata plină cu apă rece, Mihai înțelege din
semnul mamei că trebuie să intre în bucătăria de vară:
- Așa repede?!
- Să aduc apa...
- Am scos eu sifonul din beci. Am servit-o... și-am mai vorbit de
una, de alta... ca femeile. E tare necăjită că o prietenă a ei are copil mic,
269
mic și plângăcios, ea i-a zis urlător și eu am râs. I-am spus că și tu urlai

uneori; plângeai până ți se umflau boașele, că-ți puneam comprese reci
și – slavă Domnului! – n-ai pățit nimic. S-a bucurat. S-a bucurat pentru
prietena ei. Ei... vorbe... ca-ntre femei. Frumoasă femeie! Da’ tu...?
- Eu, ce, mamă? – pare Mihai descumpănit de privirea mamei.
- Credeam c-o să intri pe la naș-ta, să-i săruți mâna, că mereu
întreabă de tine... Ai fi schimbat o vorbă și cu Violeta... Nu mai sta
umflat pentru ce-a zis de Crăciun... S-o vezi ce mândră s-a făcut de când
e studentă!... Mai e și Viorica de pe vale, a lui Apostol. Cu mamă-sa fac
pereche la colectiv, la muncă... Viorica o să termine acuși facultatea...
Studiază plante, animale...
- Biologia, mamă.
- I-a zis maică-si odată că ea visează să ajungă mare savantă.
Credeam că vii singur acasă...
- Și-ai fi vrut să trec pe la... Scufița Verde?
Bătrâna râde:
- Și acum își mai amintește cum ai strigat-o atunci când trecea în
sat, la bunică-sa. Mereu întreabă de tine: „Ce mai face Mihai-lupul?”
Zice că erai în drum la poartă, stăteai de vorbă cu Costică, Gică, Grigore
a lui Dănion și Aurel. „A fost singurul care m-a băgat în seamă. «Unde
te duci tu, Scufiță Verde?» Purtam o beretă verde și o rochiță înflorată.
«La bunicuța» – i-am răspuns, iar el mi-a strigat: «Vezi să nu te pape
lupul…»” S-o vezi ce frumos povestește!... Își amintește și cum vă
certați, când venea pe la tine colegul tău de clasă, Cătălin Păduraru, că
voiați și voi să vă dați huța în ciutura fântânii de la poarta ei. Vino,
Mihăiță, mai des pe acasă, că trebuie să-ți iei fată din lumea ta, de aici,
să îmbătrâniți împreună, să aveți aceleași rădăcini. În nici un caz, fată
din vreun târg – alea se cred mari doamne doar pentru că n-au păscut o
vacă în viața lor. Să te ferească Dumnezeu!... Da’ ia spune-mi, ce-i cu
doamna asta? – arată privirea bătrânei spre casă.
- De ce? – șoptește Mihai, simțind un nod în gât.
- Tare-i frumoasă! Păcat că nu-i oleacă mai tânără, să poată avea
copii. Una ca asta te-ar trage în sus – mi-am dat seama dintr-o ochire că
are stofă... Ce le spun oamenilor, c-or să mă întrebe?
- Mamă... – începe Mihai să râdă. Am lucrat la un proiect al ei...
am fost la Iași... am invitat-o să trecem împreună prin sat... A auzit că
avem un cireș altoi timpuriu și...
- Mda?! – aruncă bătrâna o privire bănuitoare fiului. Mda... –
270
clatină ea capul în semn de acceptare. Du-te la ea; ți-am pus și ție

dulceață... Da’... – ridică ea tonul, semn că mai are ceva de spus – ia
stai: veniți de pe drum... veți fi fiind flămânzi... Cum să n-o pun la masă,
dacă a venit la noi?! Nu pot să pun pe masă conservele de pește și
salamul adus de tine, că nu-i frumos... Dacă știam, tăiam una din găinile
astea ouătoare, că puii îs prea mici, cât pumnul. Am ouă, jumări... ar mai
trebui niște brânză. Fugi la naș-tu Ion și cere-i o strachină cu brânză de
putină, că el mai are, a ținut-o naș-ta Zânica pentru Violeta. Fac o
mămăliguță moale...
- Aici ce ai? – arată privirea lui Mihai spre cratița mare din rolă.
- Tocăniță de culbeci. A plouat puțin alaltăieri și-am adunat un
sac din tufele de pe islaz.
- Melci?! – se bucură Mihai, trăgând cratița din rolă, să-și poată
înmuia degetele, să guste, cum făcea în copilărie. Mamă, ești o
comoară! – își sărută el mama pe obraz. Pune imediat ceaunul cu apă;
vin eu să mestec mămăliguța.
- Cum să dau așa ceva unei doamne?!
- Mamă, în Iași, doamna tocmai a întrebat dacă vreun restaurant
servește așa ceva. Știe că-n Moldova se mănâncă melci. Hai, pune
ceaunul cu apă și întețește focul...
În camera de curat, așezată mai comod pe scaun, dar tot elegant,
și tot picior peste picior, Tamara gustă mereu din dulceața de cireșe.
- Încă puțin și treceam la dulceața ta – arată ea spre cealaltă
farfurie.
- Ia să văd: chiar așa bună e? – întreabă Mihai și, ajuns la spatele
Tamarei, îi ia capul între palme, i-l dă puțin pe spate și o sărută lung.
- Brrr!... – se scutură Tamara ca de friguri, apoi își revine și ia cu
lingurița din porția lui Mihai. Parcă-i mai gustoasă așa.
- Ca tot ce-i de furat.
- Peste vreo săptămână-două, n-o să mai fie de furat – îi surâde cu
subînțeles Tamara. Cred că testul față de mama ta l-am trecut, mi-am dat
seama după cum mă privește.
- Adevăratul test ar fi să dormi aici și, când e liniștea mai
profundă, câinii au obosit să mai latre... – își tărăgănează Mihai vorbele,
alintând cu palma stângă, pe sub masă, coapsa femeii, cu degetele
insinuate pe sub poala rochiei, încet, tot mai încet, pe măsură ce ochii lui
calmi – „Doamne, niciodată tânărul ăsta n-a avut privirea așa de
senină!” – se adâncesc tot mai mult în ai femeii, ca într-o mină de
271
diamante iar glasul lui, tot mai domol, pare să-i dezmierde auzul:
...vântul s-a potolit și el prin frunzele prunului din fața ferestrei...
iasomia dormitează, dar stratul de regina-nopții din jurul prunului umple
plămânii tăi, curățându-i de nicotina de peste zi... într-un cuvânt, vorba
poetului, și apele dorm duse, și morile au stat... adevăratul test ar fi
sfâșierea tăcerii acestei case cu țipătul tău de plăcere, scăpat din sărutul
meu, culminând cu zgomotul produs de scândurile rupte ale patului
acesta...
Unghiile Tamarei se înfig în brațul lui Mihai:
- Te omor! Hai mai repede acasă, că-s în stare să dărâm și blocul
în care stai. Patul ăsta ne mai trebuie, pentru când vom reveni. Blocul,
nu, că scapi de el în două-trei săptămâni.
După o pauză, când Mihai i-a luat mâna și-i sărută unghiile cu
urme din pielea sa sub ele, Tamara adaugă încet, ca un blestem, cu ochii
injectați de ură:
- În noaptea de dinaintea plecării noastre în Franța, că nu mai
vreau să rămânem în țara asta, voi deschide toate geamurile vilei din
Primăverii, țipătul meu de plăcere să spună tuturor cine am fost eu cu
adevărat... să fie ca un țipăt de cucuvea, prevestindu-le vecinilor
moartea, căci într-acolo merge orice dictatură...
Păstrându-și o urmă de zâmbet pe buze, Mihai se încruntă,
obligând-o din privire pe doamna din fața sa să se explice:
- Dragul meu, când eu am mai fost în casa asta, eram doar o
puștoaică plină de vise... Casa era acoperită în grabă cu stuf; în curte
însă era o căruță nouă făcută la cel mai iscusit fierar, din Târgu Frumos,
domnul Fripis, la care își repara bunica trăsura; doi cai roibi mâncau fân
din coșul căruței; câțiva tineri montau cerdacul; un bătrân stătea colo
sub nuc pe un scaun și dădea indicații meseriașilor, că venise din primul
război cu picioarele zdrobite, iar peste toți trona imaginea unei femei
tinere, frumoase și pline de viață, care, după ce ne-am așezat la masa
asta, s-a retras în camera cealaltă cu domnul Haim, unchiul prietenei
mele Rașela, și au stabilit prețul grâului ce dădea în pârg.
Ochii Tamarei par că scânteiază. L-au fixat pe Mihai și-l țin
captiv, să-i poată șopti cu durere:
- N-a evoluat satul românesc, dragul meu iubit tânăr... Nu așa am
visat eu socialismul din țara mea, pentru care... pentru care... Dracul să
mă ia! – șoptește cu ură. Trăim într-o minciună, la care am contribuit și
eu... Ssst! Lasă-mi mâna, că aud pași...
272
Mihai înțelege că-l așteaptă ceaunul în care să mestece mămăliga.

- Doamnă ingineră, – se ridică el domol de pe scaun, înclinând
capul ca o reverență în fața doamnei cu care s-a întreținut – vă las în
compania mamei, că eu vreau să iasă mămăliguța cum îmi place mie...
- Mihai, cum adică...?! – ridică Tamara privirea prompt, apoi
continuă pe un ton ferm, ca la telefon: Tovarășe fizician Mihai
Vlădeanu, ce-ați vrut să spuneți? Ce mămăliguță?
- Lăsați, tovarășa ingineră; că vă explică mama – rostește Mihai
abia stăpânindu-se să nu izbucnească în râs; „de ce naiba nu m-oi fi
aplecat spre ea s-o sărut până aș fi simțit-o vlăguită total, apoi s-o arăt
mamei: «Ce zici de-o așa noră? – se întreabă el în timp ce coboară cele
trei trepte ale pridvorului. Ei, mamă, tot te mai temi c-oi fi un de-
ăla?...».”
Își dă toată silința să iasă o mămăliguță moale, cum făcea vara,
când își aștepta părinții să vină de la câmp.
Mama lui îl anunță că a pus pe masă tot ce trebuie, „chiar și o
sticlă cu rachiu de pere, din producția de anul trecut a lui naș-tu Ion, dar
mi-a fost rușine să-i spun că va mânca culbeci...”
Mihai scoate dintr-un raft un ștergar curat, din cânepă, cu care ia
între palme cratița cu tocăniță și pleacă în casă.
- Ia să văd, treci și testul ăsta? – șoptește Tamarei.
O invită cu privirea să guste. Imediat însă, o oprește, mereu cu
ochii pe fereastră, să vadă când vine mama sa:
- Ia mai întâi o gură! – îi pune el sticla în mână, după ce îi scoate
pluta.
Intrată prompt și cu plăcere în joc, Tamara bea o înghițitură
zdravănă de țuică, sâsâind de plăcerea papilelor pârjolite de tărie, apoi
bagă lingura în cratiță, o umple, gustă, o depărtează de gură și rămâne
cu ea în aer, privind-o cu ochii irizați de plăcere:
- Imposibil! Melci... De unde?! Am mai mâncat în Franța.
- Până s-o ștergem noi doi, sau trei! – precizează apăsat, arătând
cu privirea mijlocul ei – în Franța, a venit Franța la noi – îi întoarce
Mihai vorba.
Apoi îi povestește că melcii și ciupercile sunt „hrana Domnului”
vara, la fel ca urzicile primăvara, „asemenea manei cerești din Biblie”, a
adăugat el, dar imediat a schimbat vorba, înțelegând că Tamara și Biblia
„sunt două mulțimi care nu s-au intersectat și nici n-o vor face
vreodată”, gândește el zâmbind și, pentru a evita explicația cerută de
273
privirea întrebătoare a doamnei, o sărută apăsat pe creștet:

- Închipuie-ți că mama ar fi vrut să ne facă ceva de mâncare... ca
la oraș...
Bătrâna aduce mămăliguța răsturnată pe un fund de lemn, apoi,
îmbrăcată cu bluza primită de la Mihai și cu fusta schimbată cu una
curată, vine să se așeze la masă. Tamara, ușor amețită de țuica suptă cu
sete din sticlă, elogiază tocănița, mulțumind pentru surpriza făcută. Dar
nu spune nimic de Franța. Și nici că a mai fost în casa asta. Ochii lui
Mihai o fură când și când, mai ales când mama lui e preocupată de
mâncare. Descoperă cu plăcere o Tamara cum n-a mai cunoscut-o: o
ținută maiestuoasă, de adevărată femeie diplomat în misiune, ajunsă la
vreun dineu de gală.
- Domniță dragă, – începe mama lui Mihai după ce-și roagă fiul
din privire să mai umple o dată păhărelele cu țuică – eu mă tot uit la
dumneata și mă întreb unde te-am mai văzut...
Brusc, ochii negri ai Tamarei se aruncă în albastrul privirii
tânărului din fața sa, implorându-i ajutorul. Mihai clipește aprobator.
- Hm!... – surâde Tamara. Eu am mai fost aici și tot în camera
asta, cu prietena mea Rașela și cu domnul Haim Hecht, din Târgu
Frumos; eram o copilă...
- Ooo... Rașelica! – se bucură bătrâna. Mereu venea la mine cu
câte o prietenă. Săraca! Am auzit c-a nimerit tare prost; a luat-o un...
unul tot de-al lor, dar... Domnul Haim n-a vrut să-mi spună decât: „Rău
de ea! O duce foarte bine, dar el vânează mereu și Dumnezeu vede...”
Târziu am aflat că ăla, după război, când ajunsese ceva mare, umbla prin
munți și împușca oameni... Eah, vremuri... Nu toți erau ca domnu’
Haim!... – face bătrâna un gest larg, de preamărire. Eu nu te țin minte
când ai fost matale pe la mine, da’ înainte de război, am făcut afaceri
bune cu domnul Haim. Și m-a ajutat. Nu găseam tablă pentru casă,
Nicușor al meu tocmai fusese luat în concentrare iar tablă era doar la
depozitul unui escroc din Pașcani. „Îți aduc eu din port, de la Brăila –
mi-a spus domnul Haim. Pune în grabă stuf pe casă, că vin ploile lui
Sfântul Ilie al vostru. La Pașcani nu te duci, că ești nevastă frumoasă și
se lasă cu moarte de om și cu ocnă pe viață. Ăla, bărbat frumos, cu
vorbă dulce care încântă auzul, trage de toate nevestele care merg la el
după marfă și dacă-ți ies vorbe, când vine Niculăeș al tău de la cătănie,
se duce la el cu bărdița ce-o poartă la spate, sub haină...” Mai rar om ca
domnul Haim!... Tu îl mai ții minte, Mihăiță? – se întoarce bătrâna o
274
clipă spre fiul ei. Doamna Iva îți dădea mereu înghețată cu spumă de
zmeură când mergeam pe la ei. În timpul pogromului de la Iași au fugit
noaptea din târg; când cântau cocoșii de ziuă, erau la noi acasă, veniți
de-a dreptul, peste dealuri, pe jos. Bărbatul meu le-a cerut cheile, l-a luat
pe văru-său Ion și s-au dus cu căruțele cu cai de-au adus tot ce-au găsit
în casa lor, să nu distrugă sumănarii ăia care luau numele Domnului în
deșert, chiar și când ucideau. Apoi... când roata s-a întors... La nunta
nașei lui Mihăiță; mai ții minte, Mihai? – aruncă o clipă privirea spre
tânăr – erai în ghips până la piept... Nuntă mare, nașă-ta, fiică de
chiabur, chiabur adevărat, domniță... Mai toarnă un păhărel, Mihăiță...
Chiaburul adevărat era omul de frunte al satului, cel dintâi gospodar, nu
ce spun ăștia, care au băgat în pământ chiaburii. Boierii erau altceva;
urmași de alți boieri... Iar boierii nu se umpleau de sângele țăranilor pe
mâini; îi aveau pe vechili, iar vechilii boierilor au trecut imediat în
partidul care conduce... Boierii veneau rar prin sat, și numai să-și ia
partea, să aibă cu ce juca la vreun cazino sau să-și plătească locul în
politică, cei care se voiau în fruntea țării. Cu chiaburii era altceva... Un
chiabur știa ce-i munca din greu; zorii îl prindeau pe câmp, la muncă, de
unde pleca după ce se înnopta. Duminica ieșea din biserică imediat ce
spunea părintele Crezul și pleca iar la muncă. Și pe ăștia i-au lovit cel
mai crunt comuniștii. Ăsta din sat de la noi, bătrânul Drăgulin,
adevăratul naș al lui Mihăiță, că fiica lor, Zânica, doar l-a ținut în brațe
în biserică, pentru că nu era încă măritată... Cumătru Drăgulin a pornit
de la lingură de lemn și opinci din piele de cal, care se întindeau și
cădeau din picioare când ploua. Nici măcar piele de porc nu avea pentru
opinci. La nunta fiicei lor cu vărul nostru Ion, nuntă mare, de om
chiabur, a venit un ofițer cu stele mari pe umăr, adus de-alde Dănion,
turnătorul satului, fost șef de cuib, a venit cu niște gealați de-ai lor, să
confiște salba de aur a miresei. Și cine era ofițerul acela? Tocmai un
nepot de frate al domnului Haim, iar domnul Haim era și el nuntaș. S-au
certat pe limba lor. La ziuă, i-am găsit pe bătrânul Haim și băbuța lui,
doamna Iva, stând ghemuiți într-o magazie. Plângeau. Parcă le aud și
acum tânguirea: „Ce rușine pe casa lui Haim, ce rușine!...” Peste un
timp, am aflat că au plecat din țară. În casele lor, unde era depozitul,
acum e un centru de achiziții. Dacă zici că ai fost pe aici cu Rașela, ce
mai știi de ea?
- Nimic. A plecat și ea. De mult.
- Am auzit că avea o fată frumoasă, Monica, mai frumoasă ca
275
maică-sa și mai zglobie. Îmi povestea doctorul Șvarț, că n-a vrut să

plece; a murit anul trecut și a cerut să fie înmormântat lângă ai lui. Bun
doctor. „Măi creștinilor, – spunea el țăranilor la vreo petrecere, că-i
plăcea să meargă la nunțile noastre – n-ați tăiat voi toți la un loc porci cu
cuțitul de Crăciun câți oameni am salvat eu, de unul singur, cu
bisturiul...” S-a umplut târgul de oameni veniți din toate satele din jur
să-l conducă pe ultimul drum. Oameni mulți, ca la moartea lui Dej, dar
care plângeau sincer. Mormântul lui stă acoperit și acum cu flori iar
mulți îl pun în pomelnicele lor la biserică. Tare-mi place să ascult cum
citește părintele pomelnicele, că rostește mereu cu evlavie doctorul
Șvarț și-și face cruce, apoi cădelnițează de câteva ori, că și pe el l-a
tratat când a ieșit din închisoare. Dumnezeu e-același pentru toți. Ești
credincioasă, domniță?
Tamara tresare. Întrebarea bătrânei a luat-o prin surprindere; stă
cu lingura plină cu tocăniță lipită de buza de jos, privindu-l pe Mihai
speriată.
- Să fii, domniță, să fii! – continuă bătrâna. Știu că-i greu, mai
ales dacă ai o funcție mare, că ăștia vor să ne despartă de Dumnezeu, dar
dacă ai credință, le treci pe toate. Iaca vine și omul meu – arată ea cu
privirea spre pridvorul casei, unde se aud pași apăsați.
Mihai s-a și ridicat de pe scaun. În cadrul ușii deschise larg a
apărut un bărbat înalt, aplecat de spate, să nu dea cu fruntea în pragul de
sus.
- Bună ziua și poftă mare!
- Poftim de stai cu noi – îl invită bătrâna.
- Sărut mâna, tată! – face Mihai un pas spre el; ia mâna bărbatului
– o mână mare, arsă de soare, cu crăpături evidente – și o sărută; apoi
cei doi se sărută pe obraz.
- Bine-ai venit, băiete! – se așează o clipă palmele mari ale
bătrânului pe umerii tânărului.
- Doamna Tamara, ingineră la ICECHIM București – vede
Tamara palma lui Mihai rotită elegant către ea.
Schițând instinctiv un gest de ridicare de pe scaun, femeia tresare
când întâlnește privirea bărbatului; un frison, ca de friguri, îi scutură
trupul. „Ce mult seamănă cu Tin-Tin al meu!... Tare i-aș mai săruta și eu
mâna!...”
- Mă iertați că nu mă apropii mai mult, dar sunt plin tot de
azotat... – o oprește bătrânul.
276
- Schimbă-te, Nicule, să stai cu noi la masă – îl îndeamnă bătrână.

- Mulțumesc, Marie, dar nu stau. Nici n-aș putea, c-am băut cam
mult lapte crud. Agronomul cel tânăr a adus un bidon de la grajd; zice
că-i obligatoriu să bem lapte când umblăm cu îngrășăminte chimice. Da’
un pahar tot cinstesc cu voi. Apoi am să mă întorc pe câmp; Toader a
mai adus un camion de azotat.
Bătrâna umple paharele. Tatăl lui Mihai se apropie totuși de masă
și ciocnește paharul său cu al tuturor. În fața Tamarei se înclină înainte
de a ciocni. Tamara simte din nou un tremur. „Ar trebui să-i spun că are
un nepot care-i seamănă leit. Fie ce-o fi! După paharul ăsta, le spun.
Acum, ori niciodată!”
- Și zi-i așa, Mihăiță; te-ai dat ori nu cu ăștia? – aude Tamara
vocea bătrânului, mult mai clară și mai sonoră ca a fiului. Lili, finuța
noastră, a trecut pe acasă și ne-a spus că ți-au acceptat o piesă de teatru.
„Haturile!... Haturile care...” – face bătrânul un gest de preamărire.
- Tată!... – râde Mihai, apoi o fixează pe Tamara cu privirea,
explicând: Când eram elev aici, într-a patra, am jucat într-o piesă la
căminul cultural. Marele conflict al piesei era surplusul de pământ găsit
după colectivizare. „Haturile!... Haturile care nu s-au pus la socoteală.”
- Ei, – intervine bătrânul, după ce dă de dușcă și el al doilea pahar
umplut de soția sa – mai erau și niște versuri despre chiaburii, care „Se
ascund prin șuri/ Și privesc ca niște furi,/ Spume fac la guri...” Ai grijă
ce scrii! – devine el grav. Să nu ne râdă satul și... nici... – ridică el un
deget în sus – că ăștia pot începe oricând alt canal... Moș-tu Vasile iar
stă la pat... Spatele...
Bătrânul ridică paharul gol în semn de mulțumire, apoi îl scutură
și-l pune cu gura în jos pe masa mașinii de cusut, semn hotărât că nu
mai bea.
- Doamnă, – își înclină el capul militărește, alăturându-și tocurile
cizmelor negre, ofițerești, dar cam jerpelite – vă mulțumesc pentru vizita
făcută și sunt sigur că fiul meu vă va răsplăti ocolul prin satul nostru cu
o zăbavă la cireșul altoi, adus de el cu mama lui din pădure și altoit tot
de ei amândoi în anul următor. Când ne-or da pământul înapoi, vom
avea loc și de livadă; cireși de tot felul, pentru nepoți, dar și pentru
copiii satului, că asta-i bucuria bătrânilor, să privească la șirul de copii
intrați prin gard la furat cireșe... Mihăiță, vezi c-am pus scara cea mare
la cireș; controlează-i tu toate treptele. Cu bine!
- Tată, o clipă! – îl vede Tamara pe Mihai grăbit să-și ajungă tatăl
pe sală.
277
Îl ia de braț, intră în camera unde a dus geanta de voiaj, stă acolo

un timp, nu aude ce-și spun cei doi, că bătrâna povestește ceva despre
copacii din jumătatea grădinii luată de colectiv și dată „unui calic din
sat” ca lot de folosință, – „păcat!, acolo aveam cei mai mulți pomi și
vreo sută de butuci de vie” –, apoi zărește cum Mihai iese din casă la
braț cu tatăl său – „dacă-i seamănă așa bine, oare Tin-Tin al meu va
crește tot așa de înalt ca bunică-său?!” – și abia într-un târziu, când
bătrâna i-a mai umplut o dată păhărelul cu țuică – „eu nu mai beau; când
beau, nu beau mai mult de două păhărele”, a șoptit ea –, Mihai s-a
reîntors:
- Vă rog să mă scuzați! – se înclină în fața Tamarei. L-am condus
pe tata până la poartă. L-am întrebat dacă a găsit piedica – se explică el
bătrânei.
- Ce să faci cu fiarele alea ruginite, dragul mamei?!
- Mamă... – surâde cu urme de amar în glas tânărul, odihnindu-și
o mână pe spătarul scaunului, numai bine s-o apese ușor pe Tamara pe
spate, ca un semn că i se adresează. Fără piedica aceea, cred că
rămâneam la coada sapei...
- Vremuri, dragul mamei; așa erau vremurile. Dar nu-ți mai fă
gânduri negre, că nu te lăsam noi fără carte... Piedica am pus-o la cotețul
porcilor, să nu ni-i fure careva ziua, când suntem la câmp. Doar n-ai de
gând s-o iei acum.
- La uzină avem un atelier de galvanizare. Aș pune-o în
bibliotecă, lângă cărți...
Bătrâna râde încetișor, ca de o amintire plăcută. O întreabă pe
Tamara din privire și-i umple din nou paharul cu țuică. Nu se poate
abține și începe:
- Ehei, domniță, Mihăiță al meu ține minte ce i-am povestit
demult. Când începuse să-l supere piciorul, am dus înainte de Paște un
curcan mare, îndopat toată iarna de Mihăiță, unui doctor din Iași. M-a
primit în casă și m-a omenit cu o gustare și cu un ceai fierbinte; om de
treabă, cu o soție frumoasă, care legăna mereu o fetiță de câteva luni. În
biblioteca mare, cu cărți multe, pe un perete întreg, doctorul avea așa, ca
o vitrină pe toată înălțimea, capitonată în pluș mov, în care era un șorț
din piele, un calapod de cizmărie, un ciocan și clește; toate vechi, uzate,
dar aranjate frumos. „Cu astea, mi-a arătat doctorul la plecare, tata, care
venise din primul război mondial fără un picior, a ținut în școală trei
copii; doi suntem doctori iar sora noastră e profesoară.” Atunci i-am
278
spus lui Niculăeș al meu că noi, din munca noastră la câmp, o să dăm la
școală toții copiii. Hai să vă mai las, să mâncați în voie, că eu mă duc să
termin de fiert mâncarea la porci, c-or începe acuși să țipe de foame.
Mihai se reașează pe scaun, privind-o pe sub sprâncene pe
Tamara cum rotește la nesfârșit paharul încă plin cu țuică, semn că mai
are ceva pe suflet.
- Ascultă, Mihai, ce-ai vrut să spui cu piedica aceea, de mi-a
povestit mama despre doctorul din Iași?
Pe Mihai îl străbate un fior plăcut, ca o căldură – Tamara rostise
mama cu o dragoste profundă. S-ar ridica de pe scaun s-o sărute mult,
până ar reveni mama lui, să-i găsească îmbrățișați, să afle adevărul
relației lor, dar mâna Tamarei a lăsat paharul și s-a întins peste masă,
așezându-și palma pe degetele lui, ca un îndemn:
- Îmi spui?
- Terminasem clasa a patra. Cel mai apropiat gimnaziu era la oraș,
dar trebuiau bani mulți pentru cărți, pentru haine și pentru internat. Ai
mei nu mai erau trecuți la chiaburi, dar și așa cotele erau mari, impozit
pe pământ, grâu nu se făcuse destul și trebuiau date alte produse... Era la
început de septembrie. Tocmai scoseserăm din pământ o căruță cu vârf
de cartofi mari, frumoși, de pe un ogor pe care cărasem cu tata toată
iarna gunoi de grajd putrezit de mult undeva, în fundul grădinii. Mama,
tata și surorile erau pe câmp, tăiau porumbul. Eu eram cu caii la păscut,
că a doua zi trebuia dusă căruța cu cartofi la târg. „Vezi c-au venit
colectorii în sat”, a strigat la mine un sătean, galopând cu calul lui în
spume, „mă duc să-i spun și lui bădia Neculai”, a mai adăugat, gonind
spre lanul cu porumb. Eu am încălecat și-am zburat spre casă. În curte
erau vreo patru, care se căzneau să scoată din balama o poartă, să le dea
pe amândouă într-o parte și să scoată căruța din ogradă. Se chinuiseră
deja vreo jumătate de ceas să desfacă piedica pusă pe cele două porți
mari, acolo unde acum e-un cârlig de formă – arată Mihai cu privirea
spre fereastră. Dacă apucau să scoată căruța din ogradă, bună scoasă! O
duceau la Sfatul Popular și se considera sechestrul pus. Primul meu
gând când am descălecat a fost să dau drumul la câine, să-i rupă, dar
unul dintre ei îmi luase câinele de lanț și-l dusese departe, în fundul
grădinii. „Desfă lanțurile astea!”, mi-a strigat altul, înhățându-mă din
poartă de gulerul hainei să mă arunce spre îmbinarea porților mari, unde
era piedica. Înconjurat de colectori, am stat în genunchi și-am început să
manevrez inelele. E-o piedică specială, se desface numai din mișcarea
279
inelelor într-o anumită ordine. Tata o avea de la tatăl lui. O învățase

doar pe mama cum s-o folosească. De la mama, am învățat și eu. De
obicei, o puneam numai la copitele din față ale iepei. Întotdeauna,
părinții mei țineau un armăsar și o iapă. Dacă împiedicai iapa, armăsarul
nu se depărta de ea – asta-i știut. În timpul războiului, nemții n-au luat
caii românilor de pe imaș, dar când au ajuns rușii, mama n-a mai apucat
să aducă acasă caii, ca să fugă cu ei în refugiu, până trece frontul. Rușii
au prins armăsarul și l-au luat, dar piedica de la picioarele iepei n-au
putut s-o desfacă și, de ciudă, au împușcat iapa. La întoarcerea mamei, a
bunicii și cu surorile mele din refugiu, că eu nu mă născusem, a venit
cineva și i-a spus mamei că armăsarul nostru este pe imaș, paște de
câteva zile în jurul iepei care începuse deja să putrezească... „Stalin și
poporul rus fericire ne-au adus”, bombăne Mihai, umplând paharele cu
țuică. Bine-ai revenit, doamnă, în satul moldovenesc, pornit pe calea
progresului, după modelul din Răsărit! – ridică el paharul, să împrăștie
aerul încărcat cu tristețe.
- Și...? – întreabă Tamara în șoaptă, privind adânc în păhărelul său
plin.
- Și... asta-i! – pufnește Mihai hâtru.
- Voiam... voiam să știu cum s-a terminat cu căruța plină cu
cartofi.
- A, da! Am tot rotit inelele acelea, așteptând să vină tata. „Nu
mai fă pe prostul că nu știi, șchiopul dracului! – a strigat la mine unul
din sat de la noi care lucra pe la sfatul popular și mi-a șters o palmă
peste ceafă. Doar te duci și tu noaptea cu caii la păscut; te-am văzut de-
atâtea ori punând iepei piedica.” Un altul a fost de părere să mă urce în
GAZ-ul care aștepta în drum și să mă ducă la Miliție. Le-am spus că, din
grabă, am făcut o manevră greșită și trebuie să aduc cleștele, să îndoi
puțin un inel – pe naiba!, toate inelele-s din oțel călit, nici dalta de fier
nu le zgârie. Dar am putut să scap din încercuirea celor patru și am fugit
în grădină. Cred c-am bătut orice record la alergări, deși începuse să mă
doară șoldul. Am desfăcut cureaua de la gâtul câinelui și l-am asmuțit.
Când am ajuns eu în ogradă, cei patru parcă jucau sârba, așa săreau în
sus, să nu-i rupă câinele și se tot retrăgeau spre portiță, să iasă în drum,
unde câinele știa că nu are voie să sară la oameni. „Venim mâine cu
milițianul și-ți împușcăm câinele, șchiopule, iar pe tine te ducem la
școala de corecție”, mi-a strigat unul, despre care se spunea că-i
procuror la Podul Iloaiei. M-ar mai fi amenințat, dar l-a împins
280
consăteanul nostru în mașină, să poată fugi, că dinspre marginea satului

se auzea galopul unui cal. Atunci am văzut ceea ce mai vezi în filme:
din goana calului, tata a aruncat securea spre GAZ și cred c-ar fi lovit
capota, dacă cel de la volan n-ar fi mers în zig-zag...
- Și...? – se aude șoapta femeii, care pare chircită în scaunul pe
care, mai înainte, stătuse ca o prințesă.
- Și! – saltă Mihai umerii a nepăsare, hotărât să înveselească
atmosfera. A doua zi dimineața, când m-am trezit, piedica era tot pe
poartă, dar ograda era goală. Tata plecase noaptea la Roman, să vândă
cartofii unui speculant, care i-a cumpărat pe toți odată. Peste câteva zile,
dar după ce se făcuse ziuă și răsărise soarele, am pus valiza aceea de
lemn, pe care ai văzut-o în camera mea, în coșul căruței, sub fân, iar eu,
alături de tata în scaunul cel nou al căruței acoperit cu cel mai frumos
lăicer de lână țesut de mama în 24 de ițe, am plecat pe drumul principal,
prin fața Sfatului Popular și a Miliției, spre Târgu Frumos, să încep clasa
a cincea; „Neculai al Vlădenilor își duce feciorul la școală mai departe”,
se șoptea în urma noastră; „mai departe” însemna să-ți continui studiile.
Fusese o plecare triumfală, ca la război, și tot spre Est. „Așa mândru am
mai fost – mi-a spus tata –, când am plecat din Roman spre Prut cu tot
regimentul, după ce Mareșalul, ieșind de la închinăciune din biserica lui
Ștefan cel Mare din Piatra Neamț, a spus la radio: Vă ordon: treceți
Prutul!” Asta-i! – surâde Mihai amar, ocolind privirea insistentă,
aproape dojenitoare, a doamnei din fața sa rămasă descumpănită de cele
ce aude.
- Și eu unde am fost în timpul ăsta?! – i se aude șoapta plină de
durere.
- Ce-ai spus? – pare să revină la realitate Mihai.
- Vorbeam cu mine însămi, dragul meu drag...
- Cred că-i cel mai profund dialog – îi întoarce Mihai vorba și-i
mai toarnă un strop de țuică în paharul aproape plin, ca un îndemn să
bea. Asta-i, doamna mea – pare s-o încurajeze surâsul tânărului. Fiecare
„cartier”, cu... poveștile sale, sunt sigur! – ar fi vrut să spună durerile în
loc de poveștile, ca o ironie amară, vecină cu batjocura, apropo de
Cartierul Primăverii, dar s-a abținut la timp.
- Că multă dreptate mai ai! – dă îndelung din cap în mod
afirmativ Tamara, privind cum degetele ei delicate rotesc la nesfârșit
paharul plin iar în mintea lui Mihai, ca o obsesie, „ba eu cred că-i
blestem, să-mi amintesc asta”, revine doar amintirea acelorași degete
281
jucându-se cu bărbăția lui, ca un intermezzo, în nopțile trecute și tot în

aburi de alcool, când se odihneau.
După un timp, se aude oftatul tânărului, ca un corolar:
- Sunt sigur că fără banii de pe căruța cu cartofi, n-aș mai fi avut
cu ce merge la școală în anul acela, iar când pierzi un an... în anul
următor... Hai, mergi să-ți arăt? Bea-ți mai întâi paharul.
- Poftim? Ce-ai spus?! – tresare Tamara, ruptă din visarea ei, cu
privirea pierdută în adâncul paharului cu țuică. A, da, să-mi arăți... Dar...
– trage ea de timp cu eleganță, recăpătându-și aerul de mare doamnă, în
timp ce gustă, parcă ar savura-o, băutura din pahar. Doamne, dragul
meu drag, tot ce mi-ai povestit... e ca dintr-un sat medieval...
- Afară de stâlpii de electricitate și două-trei antene de televizor în
tot satul, vezi altceva modern?
- Totuși... nu-mi iese din cap... câinele... securea... Și te cred pe
cuvânt! Au fost consecințe?
- Și antecedente. Era prin ’50-’51, oricum, înainte de-a muri
Stalin, când ai mei erau trecuți la chiaburi; eu eram cu piciorul în ghips
iar perceptorii, după ce luaseră ce-au mai găsit prin casă, că mama
dusese aproape totul la cumetrele ei, care nu erau trecute la chiaburi,
unul a tras de sub mine covorul acela, pe care îl vezi pe perete. Am
căzut din pat și-am început să plâng. Nu știu unde fusese tata, dar când a
intrat în cameră, l-a luat pe ăla de piept și l-a dus așa până la portița de
ieșire din curte, pe care a rupt-o cu el, că perceptorul, trecând prin
scândurile portiței rupte, a căzut în noroiul din marginea drumului.
„Până la copii!” – i-a strigat tata, înjurându-l... așa cum înjură țăranii
când le ajunge cuțitul la os. „Mulțumește lui Dumnezeu că n-am avut
securea la mine...” – l-am mai auzit pe tata strigându-i, apoi a intrat în
casă și m-a luat în brațe să mă culce pe patul așternut între timp de
mama. Dar... – pare hotărât să mai spună ceva tânărul, privind-o senin
pe doamna din fața sa, parcă i-ar povesti o întâmplare veselă, fără să-i
pese de ochii irizați de dezgust ai Tamarei; continuă pe un ton cu vagi
inflexiuni cinice: M-ai întrebat de consecințe... La internatul
gimnaziului, surorile n-au fost primite – părinții erau trecuți la chiaburi,
dușmani ai poporului. Când sora mai mare a terminat prima, cu diplomă
de merit, școala de asistente medicale, i s-a trimis acasă un plic cu
recomandarea să intre fără examen și cu bursă de merit la Medicină. Doi
ani a stat plicul în sertarul președintelui Sfatului Popular al Comunei
Strunga, unde era oficiul poștal, până a aflat mama și s-a dus să-l ceară.
282
La Târgu Frumos, imediat ce am terminat clasa a șaptea, s-a făcut liceu

și am dat admitere. Dimineața următoare examenului de admitere s-a
afișat lista cu cei admiși: eu, primul; următorii trei, copii de preot: Bariz
Carmen, prima mea mare iubire adolescentină, Preotu Adrian și Băițan
și nu mai știu cum. La prânz a venit la școală mai marele partidului de la
raionul Târgu Frumos. Lista a început cu al cincilea, fiu de colectivist.
Am intrat în toamnă – tata și-a dat la întovărășire o jumătate de hectar
din pământul său, un ogor de lângă pădure, pe care îl devastau toamna
bursucii și porcii mistreți. Un an am făcut liceul la Târgu Frumos, apoi
m-au primit la Liceul Internat din Iași, când au văzut că luasem locul
întâi la Olimpiada de Matematică. Până în ’62, când Dej a declarat
colectivizarea încheiată, cei de la comună, în fiecare toamnă, pe
adeverința de stare materială ce trebuia s-o prezint la înscrierea în noul
an, era scris un ultim rând: „Vă informăm că numitul Neculai Vlădeanu
este potrivnic agriculturii socialiste.” Seara, la un pahar de țuică bună,
secretarul Sfatului Popular, care copilărise cu tata, ștergea cu var
clorurat potrivnic și scria favorabil. Vrei să-ți mai povestesc?...
Glasul lui Mihai a fost de-a dreptul cinic. Tamara a tresărit și a
sorbit într-o clipă țuica din pahar... Ochii ei, încețoșați de durere, privesc
în gol. Revin brusc la realitate doar când paharul este lăsat cu zgomot pe
masă; îl privesc lung pe tânărul din față:
- Doamne, Mihai, ce-mi povestești!...
- Și-ncă n-am terminat! – pare hotărât tânărul s-o fiarbă în
continuare pe doamna din fața sa. Odată, când vom pleca... am să-ți
povestesc ce-a făcut elevul eminent al Liceului Internat; cum a scos el
de la arhivă adeverințele modificate de fostul secretar al Sfatului
Popular, ajuns alcoolic în ultimul hal, că s-a lăudat la cârciumă: „Fără
falsul meu, băiatul lui Neculai nu mai era acum faima liceului” iar
procurorul de la Podul Iloaiei începuse urmărirea tatei pentru fals în acte
publice...
- Te rog, Mihai iubitule, nu-mi mai povesti! Ziua de azi m-a
convins că... Oribil! Credeam... – și trebuie să ți-o mărturisesc! – eu
credeam că cea mai de neiertat greșeală a mea va fi, până la sfârșitul
vieții – chiar dacă nu sunt credincioasă –, va fi că am trăit în păcat,
păcatul în forma lui pur umană... Dar nu! Nu, dragul meu drag! Greșeala
mea este că, încă!, mai trăiesc în minciună.
Ridică brusc privirea și, cu ochii tulburi de durere, îl fixează
îndelung pe Mihai:
283
- Am nevoie de tine, scumpul meu copil; am nevoie de voi

amândoi, copii mei, cel drag și cel iubit! – șoptește ca un țipăt înăbușit
de durere. Vreau să ies din universul minciunii. Acolo, în cartierul meu,
atât de cinic numit Primăverii, – șoptește Tamara cu durere –, până și
iubirea are fața mânjită cu sânge iar momentele care ar trebui să-ți
aureoleze intimitatea au gust amar. Căsătoria de săptămâna viitoare
vreau să fie cel mai mare secret al nostru – până semnăm actul! Ai
înțeles? Mai departe, e treaba mea – promit să fac din tine un bărbat
împlinit! Odată ajunși în Franța... Hm!... Important e să te iau de soț... –
închide Tamara ochii și rămâne așa, clipe în șir, visătoare. Te rog!... –
deschide ea ochii mari, plini de zâmbet și ridică paharul gol, pe care
Mihai i-l umple imediat. Îmi plac paharele astea vechi, țărănești, –
surâde ea, îmbătată de zâmbetul tânărului din fața sa – sunt mici, anume
pentru discuții lungi... Noroc! – zice și soarbe rachiul, apoi scutură
paharul și-l pune cu gura în jos. Mi-a plăcut gestul tatălui tău... Francezii
au pahare mari pentru coniac, dar tot așa puțin se toarnă în ele, să poți
mirosi și degusta îndelung... Ai să vezi! Jur! – se aruncă privirea ei spre
icoane, apoi, ca să fie mai convingătoare, se ridică de pe scaun și-și face
cruce: Jur pe ce am mai sfânt! Nu, nu e bine... Jur pe ceea ce am mai
drag! – și-și face iarăși semnul crucii. M-ai convins, dragul meu drag,
nu mai merită să mai rămânem nici o clipă aici... Îmi arăți? – întreabă
Tamara, devenind dintr-o dată stăpână pe sine, ridicată deja în picioare.
- Ce?! – tresare Mihai, încă amețit de comportarea femeii.
- Piedica aceea de metal – rostește Tamara cu calm, pornind spre
ușă.
La cotețul porcilor, Mihai îi arată piedica ruginită, cu cele două
brățări laterale, ca de cătușe, prinse de ușa groasă din stejar și de stâlpul
colțului de grajd:
- Vezi, când mergeam cu prietenii din sat cu caii la păscut,
puneam pariu cu ei că, dacă le arăt, nu vor mai putea face ca mine. Ce
zici, doamnă arhitectă? – o privește el provocator. Uite, eu o desfac și-o
pun la loc – începe el să se joace cu inelele, trecându-le pe cele din
capete prin brățări, apoi prin veriga alăturată, până le scoate de pe stâlpi
și-i arată Tamarei două bucăți de lanț gros. Acum le pun la loc – zice și
se grăbește să treacă inelul mare prin celelalte, cu o iuțeală de
prestidigitator, până reface legătura ușii cu stâlpul. Încerci? – ridică
privirea spre Tamara, care a surâs tot timpul, parcă și-ar fi amintit ceva
drag ei.
284
- Ce-mi ceri dacă nu reușesc? – îl iscodește.

- Să stai aici până de Sânziene.
- Și dacă reușesc, ce-mi dai?
Mihai îi spune ceva la ureche.
- Porcule! – se alintă femeia, lipindu-se provocator de el.
- M-ai coborât la nivel de porc – face Mihai pe supăratul.
- O, da; am uitat: măgarule! Măgarul meu drag!... – își șoptește
doamna cuvintele. După ce-o galvanizezi, o luăm la București; să mă
împiedici cu ea, metaforic vorbind, armăsarul meu iubit! – îi suflă în
ureche, sărutându-l scurt și umed pe gât, sub maxilar. Poate uiți ce mi-ai
promis!... – zice ca o amenințare și se apleacă spre piedica plină de
rugină; palmele ei țin câteva inele, parcă le-ar cântări.
- Mihăiță dragul mamei, cum de-o lași pe doamna să-și
murdărească mâinile?! – se aude vocea bătrânei, ajunse cu ceaunul
mare, plin cu lături aduse porcilor; se întinde peste gard și umple troaca
spre care se reped cei trei porci, apoi pleacă, șoptindu-le din mers: Vă
pun apă la încălzit, să vă spălați pe mâini.
Tamara începe să miște inelele încet. Cu precizie. Indiferentă la
rugina care îi murdărește degetele.
- Poftim! – îi arată ea cele două părți ale piedicii desfăcute. La
formule nu m-oi pricepe ca tine, dar la tehnică... Altfel, crezi c-aș mai fi
rezistat în funcția de supervizor al unor lucrări speciale? Sau tu ai văzut
în mine doar o activistă bună de gură? Ce-ai rămas așa? Când îmi dai ce
mi-ai șoptit la ureche?
- Acum. Urcăm amândoi în podul șurei – arată privirea lui Mihai
scara rezemată de un perete.
- În fân?! Ar fi grozav! – se bucură Tamara.
- Păcat că podu-i gol – face Mihai un semn cu palma. Cred că la
iarnă vor pune pe foc și grajdul, că vite... de unde și cu ce? Rămâne
salteaua din camera mea.
- Parcă ziceai ceva de-o răchită – îl provoacă Tamara, apoi reface
piedica așa cum era. Hai să ne spălăm pe mâini. Și nu-i spune mamei, să
nu creadă c-am venit cu alte gânduri aici. Meseria mea, dragul meu
drag, ca și Fizica ta, este dincolo de politică. De ce mă privești cu
răutate? Știu ce vrei să spui: că servesc politica. Poate. Dar când verific
o construcție și constat că-i bună, îmi spun că-i pentru țară, abia apoi...
Gata! – hotărăște imediat ce dau cotul pe lângă colțul cerdacului.
Discutăm altă dată.
285
Bătrâna le oferă o coajă de săpun de rufe fiert cu plante aromate și

le toarnă apă caldă pe mâini. După ce se șterg îndelung cu un prosop
aspru de cânepă – „avea și bunica așa ceva”, șoptește Tamara –, se
reîntorc în casă, la masa pe care îi așteaptă mâncarea răcită deja și
paharele cu țuică umplute din nou. Imediat ce Tamara își reia locul pe
scaun, Mihai se apleacă asupra ei și o sărută lung.
- Mihai scumpule, – se sperie Tamara, fără să-l respingă – dacă
vine mama?!
- Mama, cum frumos rostești tu cuvântul, e încă în beci, că am
auzit oblonul deschis. Ce zici, frumoasa mea doamnă, te prezint
părinților? De ce faci ochii mari la mine? Nu mai ai ce înghiți, că-s al
tău cu totul. Știi ce mi-a zis tata la despărțire? „N-am văzut verighetă pe
degetul acestei doamne. Să înțeleg că tu calci mai apăsat decât toți
Vlădenii pe urmele strămoșului nostru Vlad?”
Tamara se uită speriată în ochii lui Mihai. Într-un târziu, când
reușește să-și stăpânească tremurul mâinilor, șoptește:
- Nu pot să cred!
- Ce nu poți să crezi, domniță? – întreabă mama lui Mihai,
apărută în ușă cu un borcan în mână. Mihăiță, cu ce ai speriat-o pe
doamna?
- Ei, de-ale noastre, din uzină, mamă – se revarsă într-un râs
alintat Tamara.
Bătrâna se oprește în fața ei:
- Domniță, ai înseninat casa asta cu râsul dumitale. Eu ți-am adus
borcanul ăsta – îi oferă borcanul cu dulceață –, să guste și cei dragi
dumitale din ce mai avem și noi dulce în viață.
- Mamă dragă, – se ridică Tamara de pe scaun s-o îmbrățișeze pe
bătrână – ai altele mai dulci în viață, pe Mihai în primul rând... Așa
tânăr și frumos, – îl arată, stăpânindu-se să nu se clatine prea tare din
cauza țuicii – sigur o să-ți aducă aici un pui de Vlădeanu cu ochi tot
albaștri, poate mai frumoși ca ai lui, dar mai urlător ca el, cu siguranță!
Entuziasmată, încurajată și de zâmbetul echivoc al fiului, a cărui
privire a stat o clip pe mijlocul Tamarei, ca un semn discret că viitorul
prunc cu ochi albaștri crește deja acolo, bătrâna întoarce obrazul către
colțul cu icoane și-și face de trei ori semnul crucii:
- Să te audă bunul Dumnezeu, domniță! Mai toarnă un rând,
Mihăiță – arată privirea ei spre sticlă. Și mie, să dau noroc. Eu o să-mi
las paharul pentru altă zi, dar voi, care sunteți așa tineri... Și să te duci,
286
Mihăiță, să verifici scara, că eu o să caut să-i dau domniței un pantalon

și o bluză de laborator de-ale tale, de la facultate, să poată urca în cireș.
Mihai trece prin camerele din spate, ia lădița cu scule și întărește
cu câte un cui în plus toate treptele scării de la cireșul din mijlocul
grădinii. Merge apoi în casă și o însoțește pe doamna în alb –„doctorița
trebuia să te faci, că bine îți mai stă!”, îi șoptește în timp ce o conduce
pe cărarea îngustă dintre cuiburile de cartofi recent prășite a doua oară.
- Promit să-mi fac un costum alb, pentru interior, dar cu mai mulți
nasturi decât bluza asta a ta, să obosești descheind... – șoptește Tamara,
atentă să nu-i cadă din picioare papucii dați de mama lui Mihai, „că-i
păcat de pantofiorii ăștia frumoși, ca de prințesă”.
Mâna lui Mihai o ajută să urce primele trepte ale scării, apoi,
surprins de siguranța cu care femeia se grăbește să ajungă mai repede la
crengile încărcate cu cireșe, în clipa în care fesele ei strânse ispititor în
pânza albă a pantalonilor trec prin fața ochilor săi, ridică palma și o
lovește încet, ca o mângâiere, de câteva ori, așa cum făcea tatăl său când
lovea cu toată palma crupa iepei înainte de a deshăma caii de la căruța
încărcată cu de-ale câmpului, adusă cu greu acasă și întotdeauna Mihai
sesiza un tremur scurt al întregului trup al iepei, însoțit de un fornăit și o
scuturătură a capului, semne de mulțumire pentru alint; imediat, urma
aceeași reacție a armăsarului înhămat întotdeauna în dreapta, „pe
brazdă”, locul celui mai puternic, fie că era vorba de cai sau boi.
Sub loviturile primite, Tamara încremenește două-trei secunde,
are și ea un tremur scurt, după care mai face o mișcare la fel de sigură,
urcă încă o treaptă, rupe de pe prima creangă un mănunchi de cireșe
mari, coapte, mănâncă una, apoi se întoarce către tânărul rămas jos, la
baza scării și începe să-l bată cu cireșe. Râd amândoi. Când Tamara urcă
tot mai sus, până în locul în care tulpina groasă, de 20 de ani, se bifurcă
în două, Mihai își face cu greu loc și el printre crengile dese, încărcate
cu ciorchini de fructe.
- Lasă-mă! – se sperie Tamara când este luată în brațe. Dacă ne
vede mama ta sau altcineva?!
- Nimeni, de nicăieri, nu ne poate zări aici; cunosc bine cireșul;
era ascunzătoarea mea.
- Ești nebun?! Dacă pătăm pantalonul?!
- Oricum, îl iau la uzină, să-l am în laborator.
- Și cu salcia aceea bătrână, ca un pat, cum rămâne? – îl necăjește
Tamara când stau amândoi alături pe o creangă, să-și tragă sufletul.
287
- Fii fără grijă; eu îmi țin mereu promisiunile – îi strânge Mihai cu

putere brațul. Deși, cu-atâta rod în jur, chiar dacă n-ai rod, e imposibil să
nu-l fi prins acum; copacul care ne-a ascuns mi-e dator, e sădit și altoit
de mâna mea de copil; ba chiar udat cu sângele meu, c-am scăpat vârful
briceagului în palmă, uite, aici, când am cioplit altoiul să-l pun în
despicătura tulpinii. Nu-i așa, cireșule? – bate Mihai cu palma în
trunchiul gros. Imediat ce va prinde a merge, îmi voi aduce băiatul aici,
să-l învăț să urce în tine, să se bucure de rodul tău, cireșule, iar eu și
doamna aceasta frumoasă, încoronată cu coroană de sânziene, culcată de
mine pe vreo brazdă de lucernă proaspăt cosită, că n-o să-mi mai las
părinții să umple grădina cu cartofi, c-oi avea eu bani să le cumpăr 10-
15 saci de cartofi toamna, se va strădui să prindă alt rod, că ce-i mai
frumos lângă un băiețel obraznic și o fetiță blondă, cu ochii verzi, sau
brunetă cu ochii de tăciune scânteietor, ca mamă-sa?!
Agățată strâns de brațul lui Mihai, Tamara oftează prelung:
- Doamne!... Până la urma, tot va trebui să mă creștinez și eu – la
naiba cu marxism-leninismul ăsta sterp, care a statuat definitiv
inegalitatea socială! –, să mă creștinez, că nu voi ști cui se cuvine să-i
mulțumesc pentru vârtejul în care am intrat într-un moment de cumpănă
al vieții. Dragul meu drag, îți mărturisesc durerea că am avut clipe de
blestem pentru păcatul din apă și pentru... pentru tot, Mihai, pentru tot!
Dar acum, în prezența ta, mă simt în siguranța brațului care mă scoate
din vârtejul ce m-ar fi tras către iadul din adâncuri; tu faci din vârtej
spirală de taifun, taifun din acela cum am văzut în America, și mă tragi
după tine în vârtejul îndreptat spre înalturi iar asta îmi întărește gândul
că păcatul pălește și se pierde pe măsură ce crește rodul iubirii. Oricare
ar fi fost iubirea. Chiar al iubirii ca păcat. Dar oare tu, ca bun creștin, nu
crezi că iubirea transcende păcatul? – că mulți rezumă păcatul la sex...
Cine poate delimita hotarul dintre iubirea dumnezeiască și păcatul
originar? Și ce caută sintagma păcatul originar în viața oamenilor?!
Însuși marele apărător al ortodoxiei a spus – ba nu!, spune, așa-i corect;
așa m-au învățat profesorii de Germană la Berlin: „Goethe spune”,
pentru că el, fiind viu prin opera sa, spune așa cum fac toți marii scriitori
–, deci Tolstoi, marele credincios, spune că omul s-a născut ca să fie
fericit; o spune prin vocea lui Pierre Bezuhov. Sper c-ai citit măcar o
dată, dacă nu de două ori Război și pace. Până a fugi din Berlin,
fusesem nevoită să-l citesc de două ori: prima dată, în franceză, de
plăcere, într-o vară, la bunica, probabil atunci când am venit aici, pe la
288
mama ta, că mereu spuneam că tabloul de pe perete e-al prințului

Andrei, și a doua oară la Berlin, în germană, ca temă pentru acasă în
timpul sărbătorilor de iarnă, Război și pace și Casa Buddenbrock;
lectură și analiză literară comparată. Să nu crezi că ai în fața ta doar o
simplă cu... rrr..., mă rog!, o simplă cumătră, cum se spune în literatura
franceză medievală femeilor mai... Omul trebuie să fie fericit! –
decretează printr-un gest larg Tamara. Iar fericirea are diferite fețe; aș
zice forme, dar e mai corect fețe, că fondul care generează formele
rămâne același: sufletul îndestulat, iar îndestularea e dată tocmai de
fețele luminoase ale iubirii. Mai înainte, când te-am simțit fericit și pe
tine, la doar câteva clipe după apogeul fericirii mele, dacă m-ai fi scăpat
din brațe și aș fi murit căzând de la înălțimea asta, muream fericită. Iată
forma supremă a fericirii. Napoleon a întârziat prea mult în brațele
contesei Walewska și l-a prins iarna în Rusia. Și Cezar și Antoniu și-au
dat viața pentru dragostea Cleopatrei...
- Hm!... – încearcă Mihai un surâs, iar când zărește privirea
întrebătoare a Tamarei, spune: Și unii și alții puteau să rămână în brațele
celuilalt și să trăiască fericiți până la adânci bătrânețe, ca-n basmele
noastre eterne, ori ca în unele scrieri medievale, sau anterioare. Ăștia –
ca și mulți alții – au vrut mai mult, atingerea unui ideal concretizat în
Putere. Puterea asupra celorlalți. Iubirea, la ei, a fost doar capcana în
care au căzut.
Brațul Tamarei îl strânge mai tare, dar nu ca să stea în siguranță
pe creanga groasă, ci ca o încuviințare:
- Vezi, dragul meu drag? De-aceea trebuie să fim împreună. Să
umplem cu inteligența noastră – inteligența ta și experiența mea – golul
abisal de după momentul de fericire astrală. Sunt atâtea capcane dincolo
de iubire!... Uneori, iubirea e doar momeala pusă între colții din fier ai
capcanei. Ca soție, jur să-ți dau atâta iubire, încât să nici să nu gândești
să fii momeala din vreo capcană. Poate că și asta l-a salvat pe el –
murmură, privind în gol spre o crenguță încărcată cu rod. Escapadele cu
vreo virgină erau modul lui cinic și parșiv – activist țigan îmbătat de
putere – de-a-și satisface orgoliul, poate de-a se răzbuna; în nici un caz,
momeală în vreo capcană. Abia iubirea pentru Pușa mea, – din
momentele lor astrale, că el era înnebunit după ea, mai ales după... mă
rog, după! – face Tamara un gest evaziv –, acceptarea cu glas tare în
casa plină de tehnică, acceptarea să plece împreună, ca semn al iubirii,
le-a fost fatală.
289
- Vorbești de Domnița și de...?

- Nu! – tremură vizibil Tamara ca trezită din somn. Nu mai vreau
să vorbesc iar tu mi-ai promis că n-o să mai întrebi!... Hai mai bine să-ți
povestesc ceva – devine glasul ei mieros, dar ușor sacadat, obosit de
țuică. Aici putem discuta, pentru că tehnica țiganului Armoniu – auzi,
râde ea sonor, îl cheamă și Cireșciuc, parcă anume să-i rostesc numele
mușcând cu poftă din cireșele astea... Ce-aș mai mușca din cireșele lui –
spurcăciunea! Ăsta pune tehnică în casele tuturor – obsedatul! Cred că
tehnica lui n-a ajuns și aici, în cireșe... Sunt prietenă cu o doamnă –
schimbă prompt tonul, începând să povestească, domol, vizibil afectată.
De curând ne-am împrietenit, când m-a căutat și m-a rugat s-o ajut să
primească apartament cu trei camere la unul dintre blocurile noi, din
centru. Ne știam de mult. Cam de vârsta mea, cred. Gloria ei – n-are nici
o meserie; doar gura-i de ea, activistă – a fost pe vremea ceferistului Dej
și a celorlalți chelboși curvari; o, și ce curvari! Aici pot să le zic așa, că
nu ne ascultă nimeni. Acum e pe undeva, pe la o bibliotecă, doamna
aceea, dar a fost mare. Îi eram datoare, deși nu suport situația. Datori
suntem doar cauzei. Când ești dator unei persoane, te simți umilit în
prezența ei. Dar am ajutat-o cu plăcere când i-am aflat povestea: femeie
devotată doar cauzei, s-a trezit c-o paște bătrânețea fără rude, fără copii;
asta, acum doi ani jumate, când tocmai fusese trecută pe linie moartă. Și
fusese o activistă de frunte, corectă, inteligentă, de-o moralitate
exagerată – ce mai, un exemplu. Pe vremea chelboșilor curvari, a fost și
în diplomație. Dar înainte fusese și directoarea taberei Comitetului
Central din Eforie; o acceptase pe Pușa mea doar pentru c-o rugaseră
părinții Monicăi, colegă de clasă cu fiica mea, să plece fetele împreună
că erau colege și bune prietene. Când s-a descoperit că fiica mea făcea
alergie la soare, nu mi-a trimis-o acasă, cum se proceda, însoțită de vreo
asistentă. Biata mea copilă îmi povestea că fusese vacanță ei cea mai
frumoasă, chit că tabăra avea un regim sever, nu se putea intra și nici
ieși, de teama contagiunii cu vreo boală. Deci, acum doi ani jumate, la o
vârstă cam ca a mea acum, doamna și-a propus să aibă un copil. Nimeni
nu i-a dat vreo șansă. Doar un medic bătrân – sfaturi. Doamna Filomena
locuia pe Calea Victoriei, deasupra cofetăriei. Alături, într-o cămăruță,
stătea cu chirie un student. Simțise că tânărul o plăcea; frumos, elegant,
manierat, dar timid ca o adolescentă. Când mi l-a descris, m-am gândit
imediat la tine; la tine, cel de la mare. Dacă nu l-aș fi cunoscut, aș fi
jurat că ai fost tu. Exact ce-i recomandase medicul acela bătrân și hâtru:
290
„lovituri de katiușă; obuze puternice, la intervale regulate, cu speranța

că va exista o țintă, măcar una!, care nu va avea scăpare.” Un an de zile,
seară de seară, la aceeași oră, fără nici o abatere, tânărul era al ei. Zilnic,
îi pregătea ea masa; preponderent, fudulii marinate de taur, de armăsar,
de berbec ori de porc – ce-i puteau oferi măcelarii pe care îi plătea
regește. Ea – altă listă de alimente și ceaiuri; o am acasă. Și tânărul, zi
de zi, la aceeași oră, chiar și-n zilele delicate... După treisprezece luni,
doamna n-a mai avut zi delicată, deși ceaiurile o făcuseră să aibă ciclu
bogat, ca în adolescență. Se speriase; credea că se instalase definitiv
menopauza. Bătrânul medic a felicitat-o. De curând a născut o fetiță.
Înainte de-a naște, tânărul care visa buletin de București, a insistat să-și
legalizeze relația. Ea a ezitat îndelung – „cine-am fost și ce-am ajuns...”,
își repeta mereu. Mi-a vorbit un ceas, enumerându-mi argumentele ce și
le-a găsit singură, înainte de-a merge la Starea Civilă. O inteligență
brici! Cu minunea aceea de fetiță în brațele soțului și ea lipită de brațul
tânărului, pare că stăpânește universul când iese la plimbarea prin
centrul capitalei. Deși, dacă te pricepi la oameni și stai de vorbă cu ei
amândoi, poți jura că-s mama cu fiul și nepoțica. Dar ce contează,
dragul meu drag?! Diferența din exterior e pentru vulgul bârfitor, dacă
în suflet domnește armonia egalității... că nimic nu egalează existența
unui copilaș între doi care s-au iubit frenetic – poate ca noi, acum.
Tâmpla Tamarei se lasă pe umărul lui Mihai. Tăcere. O liniște
spartă arar de fâlfâitul aripilor unor grauri veniți la cireșele din vârf. Și
cântecul mierlei în nucul din fundul grădinii.
- Ce frumos visează tatăl tău o livadă prin gardul căreia să intre
copiii satului în șir indian la furat cireșe!... – se aude șoapta femeii.
Și din nou, tăcere. Doar fâlfâit de aripi, trilurile tot mai rare ale
mierlei și, în final, oftatul Tamarei:
- Ciudat bărbat tatăl tău!... Nici nu m-a privit. Doar m-a furat o
dată cu coada ochiului. Colțul stâng al gurii i-a tresărit. Atât. Ceea ce ți-
a spus la despărțire o iau ca pe o binecuvântare a relației noastre. ...Leul
sătul și obosit de viață, care lasă puiului său gazela ajunsă în teritoriul
lor... Deși... dragul meu... trebuie să-ți mărturisesc ceea ce am pe
suflet... Ți-am spus că-n adolescență mă visam poetă. Cred că mai am
ascuns pe undeva caietul cu versuri scrise în nemțește. Nu mai știe
nimeni. Nici Pușa nu știa. Cum aș fi fost privită să se fi aflat că am un
caiet cu versuri?! Mai toate, licențioase, pline de-o iubire... greu de
definit, că doar stătusem într-un pension de fete, înțelegi tu... Mă și
291
vedeam o a doua Sapho. În câteva poezii glorificam spiritul german –

mă fascinase ordinea și corectitudinea prusacă. Păcat că ceea ce am băut
nu era vodcă! Dar o pot asimila. Și pot exclama in vodcam veritas! De
aceea-ți și spun, apropo de tatăl tău: am fost de curând la Național;
Patima de sub ulmi. Tatăl, fermier, își ia soție tânără, care-i face un
copil, apoi soția îl înșală cu feciorul său. Eu... care... m-am visat poetă...
– tot scriitoare! E doar un exercițiu de gândire... ca un castel în centrul
unui vârtej – doar sunt arhitectă!... Pe naiba! La serviciul meu,
supervizez sisteme de... – am rămas cu rigoarea germană din gimnaziu...
Dar vorbeam de teatru... Un teatru așa cum îl văd eu acum. O piesă
demnă de un teatru din Paris.
- De ce neapărat din Paris, și nu vreun Național de la noi?! –
începe Mihai, vrând să aducă în discuție apropiatul său debut pe cele
patru scene mari ale țării.
- La noi?! – tresare Tamara. Scumpule!... Măcar de fațadă
revizuiește-ți morala. Uiți că ești cu un picior – ca să nu zic mai pe șleau
cum ești, știi tu!, – îi dă Tamara un ghiont – în Primăverii?! Acuși vei fi
cu totul acolo. Până vom șterge-o. Dar până atunci, fermoar de metal! –
face ea un gest cu degetele la buze. Ți-o spun – că-mi cunosc tovarășii;
le respir aerul, le-am... le-am... – se bâlbâie ea. Le-am… – dracul să-i ia!
Important este că știu ce se impune. Cum crezi că ar aproba o... patimă?!
Nici măcar o frântură din vreuna dintre scenele de iubire trăite de noi
doi n-ar putea să apară în vreun roman. Pe ecran sau pe scenă, nici
pomeneală! În intimitate, e altceva; toți… – după gustul fiecăruia… cât
vom mai avea intimitate...
- Și piesa văzută de tine?
- E-a unui american, dragule – decăderea din capitalism! La noi,
unde socialismul...
- Tu vorbești serios?! – o lovește Mihai încet cu cotul, mai mult
ca o tachinare.
- Prostule! – îl privește lung Tamara. Toți ne înfrățim cu dracul la
un moment dat...
Râde. Râde încet, savurând câteva cireșe.
- Eu, dragul meu drag, mă gândesc acum la... Așa, ca un exercițiu
de construcție dramatică... Fiul tânăr, căsătorit cu o doamnă, vine acasă
la părinți. Tatăl lui, bărbat încă frumos, fură gândurile doamnei. Ca și în
cazul tragediei lui O’Neill, există și un copil mic... Ce, crezi că eu nu
știu ce-ar trebui să exploreze dramaturgii noștri?! Tatăl tău are dreptate:
292
haturile! Aici am rămas, la haturi și la glumițe. Piesele actuale de

teatru... Mă rog!... Ca și construcțiile civile, cu care se laudă arhitecții
români: blocuri de confort redus. Culmea meschinăriei arhitecturii
noastre o constituie grupurile sanitare, în care, când intri, ștergi cu
poalele pardesiului mizeria de pe veceuri… Cultură și arhitectură de
confort redus... – asta se face în România! Aici o pot spune cu toată
gura; Cireșciuc-țiganul – ți-am spus că Ceaușescu i-a alungat pe evrei și
s-a înconjurat de țigani? De ce?! Poate că țiganul ajuns mare, întâi îl
spânzură pe tat’su. Cireșciuc, deși se zvonește că-l chema altfel, nepotul
tejghetarului Cerish din Piața Sudului, dar s-a vrut ucrainean, numai că
funcționarul cu actele i-a scris c în loc de k, așa că acest individ
slugarnic, dar feroce n-a ajuns cu tehnica lui și-n cireșul ăsta, sunt
sigură! N-am să te las, dragul meu drag, să te compromiți. Nici n-o să ai
timp. Oricum, aici, în socialismul ăsta criminal, n-ai să poți face decât
literatură de confort redus – dac-ai să ții cu tot dinadinsul să-ți petreci
zilele și nopțile la masa de scris. Te voi scoate din țara asta de criminali
și-am să te duc în Orașul Luminilor, iar acolo...
- Acolo au fugit și ei? – întreabă Mihai cu glasul șoptit, din cauza
gurii pline cu cireșe, preocupat s-o țină strâns de braț pe Tamara, care
pare beată de-a binelea.
- Dar câți nu fug anual într-acolo!... – face femeia un gest larg.
Hait! Cât pe ce să cad...
- Nici o grijă! Nu dau eu drumul așa ușor acestui mijloc – îi spune
Mihai, în timp ce o ajută să coboare pe scară.
- Ține-l strâns – îi întoarce Tamara vorba, atentă la ultimele trepte
ale scării înalte –, că acolo o fi început să crească o fetiță... Scumpule, –
rămâne ea în picioare la baza scării – vezi-mi pantalonii, să nu fie prea
pătați... Și te mai rog ceva: spune-i mamei că am o migrenă și trebuie să
dorm un pic; știi doar că astă noapte... și-acum, țuica prea multă... Ce-o
să creadă mama ta? Tigroaică. Așa-s mamele. Cu fiicele lor, e știut. Dar
când au fii... Crezi că nu-mi dau seama? Voi sfâșia-o pe-aceea, care...
Ca femeie, uneori, cu fiicele, dacă diferența de ani e mică, ajungi chiar
să te concurezi cu ele; fără voia ta, apare gelozia... invidia... regretul
pentru ceea ce tu, ca femeie, n-ai trăit... Înțelegi, sper. Doamne, bine că
nu-s bigotă!... – se scutură ea ca de friguri, apoi, trăgând aer în piept,
spune cu mândrie: Dar când ai un băiat, ca mamă care l-ai crescut, nu
poți să fii decât tigroaică – așa simt că voi fi eu pentru micuțul…
- Mai întâi, să-l facem – îi întrerupe Mihai tirada.
293
- Poftim?! A, da!... – râde Tamara. La cât ai muncit, ai muncit în

mod conștient și cu program, cum stă bine omului nou, trâmbițat de
vecinii mei din Primăverii, tu ai merita să ai doi-trei copii, nu unul – i se
agață ea strâns de braț. Găsește-mi un loc unde să trag un pui de somn,
te implor! Mi-e rușine să dau ochii cu mama așa... că-s prea beată. Că-s
iubită bine de fiul ei, se vede de la o poștă; cred c-ar accepta, c-am
observat că mă place. Orice mamă își adoră nora, când simte că fiul ei
este fericit – iar eu te simt fericit. Restul... – ducă-se naibii! Cred că s-a
și dus – cu autobuzul acela straniu, condus de-un șofer secretar de partid
al autobazei; ăștia-s șoferii autobuzului-România... secretarii de partid,
orgoliul, prostia și setea de putere întruchipate. Ce faci, de ce intrăm în
casă pe aici?
- Intrăm pe ușa din spate, direct în camera în care stau părinții mei
iarna, că-i mai mică; vara-i mai răcoare, iarna se încălzește mai repede.
Ajunsă în casă, Tamara abia mai are putere să scape de hainele
albe și să îmbrace doar o cămașă de-a lui Mihai. Tânărul o învelește cu
o cuvertură din lână și o sărută apăsat și umed pe frunte, privind-o cum
lunecă în somn. Un somn adânc, de copil sătul și fericit. Buzele ei
continuă să păstreze pe ele zâmbetul – „frumoase și atrăgătoare ca o
căpșună coaptă, primăvara; nu te poți abține să nu muști din ea; aș spune
că-i păcatul însuși, dacă n-aș fi auzit-o și pe ea respingând sintagma
păcatul originar; mai degrabă, izbăvirea de păcat prin împărtășania
sărutului; sărutul ca formă supremă a comunicării; până și trădarea lui
Iuda s-a făcut printr-un sărut”, conchide Mihai așezat deja pe marginea
patului. Se apleacă și cuprinde gura Tamarei cu buzele sale. Simte
sărutul femeii ca un reflex, apoi îi aude șoapta:
- Dacă vrei, cu mare drag, iubitul meu, cu mare drag. Numai să
încui ușa, să nu intre mama… Ar fi jenant...
- Lasă, avem timp; acum dormi – o alintă Mihai.
Când o vede respirând adânc, se ridică domol de pe marginea
patului și iese în curte. Mama lui tocmai intră pe poartă cu un coș din
papură în mână; coș mic, dar rupt în câteva locuri de cât a fost purtat la
câmp; un coș care aduce vijelios în amintirea tânărului imaginea
domniței cu pielea incredibil de albă, ieșită înaintea sa din mare. Apoi,
aceeași domniță, „devenită Domnița mea”, urcând maiestuos treptele din
piatră cioplită spre hotelul de lux al nomenclaturii comuniste. „Cât de
naiv am putut fi! Puștan naiv, incendiat de hormoni – asta am fost! Și
mai sunt... așa se pare. Domnița s-a întors la soțul ei – o mare iubire; așa
294
de mare, că el a refuzat Puterea și a acceptat propunerea soției, fuga în

Vest. Asta am înțeles din tot zbuciumul Tamarei. Și-atunci...?!... –
rămâne Mihai cu gura căscată, privind în gol. Ceva nu se leagă... Da-da!
Tot zbuciumul acestei femei – și nu oricare; una care a luptat în
Rezistență... Cum?! Cum a luptat?... Important e că a ieșit teafără și
medaliată – înseamnă că nu degeaba. Dar dacă...? O, nu! Ar fi cumplit!
Dar plauzibil... «Cu moartea-n suflet am venit la tine...» Să fi fost
executați amândoi?! S-ar fi vorbit la Europa liberă… Ea, ca ea; dar el
făcea parte din Comitetul Central; ar fi vuit străinătatea. Așa, s-a trecut
sub tăcere fuga lor, să nu dea idei și altora. Când sunt în garsonieră nu-
mi scapă nici un program de știri. Ba eu cred că Tamara s-o fi dezis de
fiica sa, deviaționista, cum i-au numit bolșevicii pe ăștia; se poartă:
copiii să se dezică de părinți; de ce nu s-ar dezice și părinții de copiii
care s-au trezit deja?! Că Domnița mea era trezită bine când am
cunoscut-o eu, ura profund orânduirea de la noi, poate mai mult și mai
profund ca mine; cunoscuse Vestul și putea face comparație. Am s-o
provoc pe Tamara... În cireș trebuia s-o fac – era beată. Dar nu-i cinstit.
Voi fi soțul ei; nu-i frumos s-o trag de limbă; nu pot începe căsnicia cu
stângul. Cât despre mine... Hm!... Domnița... Sau Pușa... Sau cum o fi
chemând-o... Când Tamara mă va scoate din țară, sigur o vom căuta și
ne vom întâlni... Cum o voi privi în ochi dacă eu și mama ei vom avea
un copil?! Trebuie să stau pe îndelete de vorbă cu Tamara! Prea umplem
tot timpul cu momente de iubire! Eu, ca eu, sunt tânăr; încă 4-5 ani, sau
măcar 2-3, voi lua foc mereu; toate cărțile de specialitate citite de mine
o spun; la vârsta asta, hormonii dau în clocot iar eu sunt unul dintre
bărbații cu un libido exagerat, chiar și cu doctorul Ieniștea am vorbit un
ceas anul trecut despre asta; dar ea?! La anii ei... Pe Domnița am înțeles-
o – tânără, fără griji, la mare era fără bărbat de multe zile, dar ea?!
Tamara... La vârsta ei... Nu cumva e nimfomană?... Tot comportamentul
ei...”
- Ce-i Mihăiță, ce te tot încrunți? – îl întreabă șoptit mama,
apropiindu-se. Te-am văzut îngândurat... – își continuă bătrâna ideea
când intră în bucătărie. Ce face doamna?
- Doarme în camera mică.
- Dragul mamei! – se sperie bătrâna. Cum s-o lași acolo?! I-ai pus
măcar lenjerie nouă?
- Lasă, mamă, m-am descurcat.
- Sigur, dragul mamei, sigur! – îi surâde bătrâna. Mare bucurie
295
mi-ai mai făcut azi, mare!

- Mamă, dacă tot am luat o primă de serviciu...
- Ei, nu!... Nu cumpărăturile... Ca mamă de băiat așa tânăr și
frumos, frumos cum era și tat’tu... La anii tăi, noi aveam deja copii...
Chiar mă gândeam... Nici nu i-am spus lui tat’tu ce gândeam... Noroc de
finuța noastră Liliana că m-a mai liniștit... Zicea că ieși mereu la film cu
o doamnă frumoasă, care-i funcționară la autobaza de unde închiria
șantierul lui George mașini... Când a trecut pe aici în drum spre Iași,
Liliana apucase să-mi spună ceva... că i-ai prezentat o viitoare soacră...
- Mamă... – încearcă Mihai să spună ceva.
- Ei, lasă, nu te rușina; e omenește, doar ești sămânță de
Vlădeanu... Un lucru să-ți fie sfânt! – face bătrâna un gest autoritar. Cu
demnitate!... Băiete, să nu rănești sufletele femeilor cu care umbli, că
Dumnezeu vede...
- Mamă... știi... doamna aceasta... – reușește cu greu să șoptească
Mihai.
- Puiul mamei, nu poți să-mi spui mai mult decât mi-a spus gestul
tău... Dac-o fi să fie a ta, după datina noastră, să te porți frumos și să n-o
lași s-o ia razna. Tu... nici ochii să nu-i arunci după fete mai tinere!
Peste 20-30 de ani, doamna asta atât de... doamnă, parcă-i o zână când
merge și împărăteasă pe tron când stă, tot cu cireșe să arunce în tine, nu
cu cratița de mâncare sau cu ce-o nimeri. Hai, lasă, nu roși; am văzut eu
cum vă ard ochii la amândoi... Și să nu-i cauți gâlceavă c-o fi mai mare
ca tine, poate trecută prin vreo căsnicie. Și eu am fost cu cinci ani mai
mare ca tatăl tău, dar l-am lăsat să crească mai repede ca mine, c-așa-i
stă bine unei familii Vlădeanu, să aibă un cap care poartă pălărie ce nu
se scoate chiar în fața oricărui neisprăvit. Gata, că știu că nu-ți place să
fii cicălit. Ia uite-aici, în coș: un burduf cu brânză de-ast’ toamnă, de-
aceea iute, cum îți place ție, numai bună să faceți o tochitură, că niște
carne sau cârnați afumați veți găsi voi la alimentara, și o sticlă cu țuică
de la naș-tu Ion. Dar ia seama! L-ai văzut pe tat’tu: după al doilea, când
e în lume, pune paharul cu gura-n jos, c-așa stă bine unui Vlădeanu, să
nu-și bea mințile și sănătatea. Voi doi, acum... că sunteți mai tineri...
flămânzi... veniți de pe drum... Vezi c-am vorbit cu Toader, pleacă după
al treilea transport de îngrășământ; a obținut trei, că i-a dat președintele
și patru gâște tăiate și jumulite înainte de-a pleca aseară. Vă duce
Toader cu mașina, c-a zis că trece pe lângă blocul tău, din Cartierul
Lenin. Va fi peste un ceas și jumătate la poartă. Mașină nouă, camion
296
Carpați, abia adus de la Brașov, din fabrică. O să-i dau să aștearnă un

lăicer curat pe bancheta din cabină, că-i păcat de rochia atât de frumoasă
și scumpă a domniței tale. Cum ai zis c-o cheamă? A, da Tamara, ca pe
bătrâna din târg, fugită de bolșevici din Crimeea acum 50 de ani. Hai,
du-te și tu și trage un pui de somn, că-i fi obosit; vă trezesc eu când o fi
vremea. Și nu uita ce ți-am spus: tu hotărăști. La anii tăi, nu mă mai bag,
decât cu vreun sfat... Dar, după cum ai ajutat-o să urce scara, orice sfat
al meu... Hai. Du-te și te odihnește un pic...
Capitolul 18
- Dragul meu drag, vino și stai lângă mine – aude Mihai chemarea
Tamarei.
Când s-a întors și el de la duș, a găsit-o dormind profund,
cufundată în patul de metal, cu plasa din arcuri întărită cu fâșii de
cauciuc, pat rotunjit ca o covată sub greutatea trupului ei înfășurat într-
un cearșaf nou, scos de Mihai din valiza de sub pat. A lăsat-o să se
odihnească. El s-a culcat jos, pe saltea.
- Scuză-mă că am adormit imediat și-ți rămân datoare pentru că
m-ai lăsat să dorm – stă Tamara cu brațele întinse, chemându-l insistent.
De fapt, am atâtea datorii de achitat!... – îi șoptește când îi face loc lângă
ea, reluându-și poziția preferată, cu tâmpla pe pieptul lui, cum a dormit
și noaptea trecută. Așa mi-ar plăcea să fiu singură, tânără, prostuță cum
eram în Paris, nu ca acum… și să-mi încep viața alături de tine într-o
cămăruță ca asta!... Paturile late, elegante și confortabile, când ești
singură, îți accentuează depresia. Nu știu ce-ai să crezi despre mine, dar
în vila mea din Primăverii, în camera mai mică, aceea cu fereastra spre
rondul de flori din coasta vilei, voi pune o saltea jos, cum ai tu aici, în
garsonieră. Poate vom duce și patul ăsta de metal jos, în camera de la
subsol – va fi refugiul nostru, doar al nostru, înțelegi tu, când ne vor
crește copii, să-și merite numele de cameră de fugă. Multe vile au așa
ceva, de teama unui atac atomic, adăposturi construite pe vremea
Războiului Rece. Patul acesta îmi va aminti de cele mai frumoase clipe:
începutul iubirii noastre – moment unic!... Nimic nu-i mai înălțător
decât să scoți o doamnă din gheara lacrimilor de disperare și s-o treci
297
direct în extazul iubirii – pentru asta te las, de azi înainte, să-mi ceri ce
vrei... Iar dacă-ți voi reproșa ceva vreodată, va fi același reproș, că-n
aprilie, la prima mea vizită, m-ai lăsat să ies cum am intrat, că o doamnă
frumoasă și singură, când intră în camera unui tânăr ca tine, trebuie să
știe că undeva, deasupra ușii, scrie ca-n Dante: lăsați orice speranță,
deși, să fiu cinstită, orice doamnă singură, ca mine, când ajunge la un
tânăr ca tine, are o speranță… La tine a trebuit să vin a doua oară… – îi
șoptește Tamara cu ciudă, lipindu-și buzele de urechea lui, ca un început
de preludiu.
- Nu crezi că mi-am răscumpărat greșeala? – intră Mihai în joc,
ridicând-o pe palme, s-o așeze peste el. Mai răscumpărăm puțin? – o
întreabă.
Tamara roșește toată, retrăgându-se încet spre bucățica ei de pat,
în timp ce se înfășoară mai strâns în cearșaf:
- Dragul meu drag... vreau să-ți dau o veste: și proastă și bună...
Zău, nu te întrista! – îl alintă ea îndelung. Mi s-a declanșat ciclul. Mai
violent ca niciodată. Poate alcoolul, care-i vasodilatator. Poate gropile
de pe șosea... Poate... Dar nu poate; sigur! Ceaiurile pe care le beau de
vreo câteva săptămâni. Și nici eu nu știu de ce am început să beau...
Oricum... – susură începutul unui râs tandru și răsfățat la urechea
tânărului – oricum, nu m-am gândit la stimularea producerii de ovule...
Nu! Am citit că au un efect revigorant... Dar și... Asta e sigur! – devine
ea gravă. Îți dau o stare de apatie; vorbesc de dorința erotică. Poate că
acțiunea lor circulă pe alte canale, ca și în cazul medicamentelor de
nervi, acelea ale reconstrucției organismului în datele lui esențiale.
Înainte de-a veni la tine, câteva zile, am uitat să mai beau. Poate și de-
aceea... A fost ca un sevraj, crede-mă! Asta nu știrbește cu nimic
importanța ta în tot ceea ce s-a întâmplat. Am vrut să revin la tine!
Aveam un singur gând: să-ți spun. Și-acum îl mai am!
- Tamara, ce gând? – se saltă Mihai într-un cot, s-o poată privi în
ochi. Simt că mai ai ceva să-mi spui.
„Doamne, nu acum, că-l pot speria – tresare Tamara. Cum să-i
spun că are un copil, când el mai este sub imperiul gândului din aprilie,
să stea celibatar până la 35 de ani măcar, să se realizeze ca... naiba mai
știe ce-o fi în vreun ungher al capului ăsta atât de drag mie... Îl las să
ajungă la mine, să-și țină întâi copilul în brațe, apoi îi voi spune e-al tău
și, sigur!, după cum îl cunosc, nu-l va mai lăsa din brațe.”
- Oricum, – surâde ea plină de fericire, sărutând obrajii alintați cu
298
gesturi de mamă grijulie – vestea bună este că ceaiurile și-au făcut

efectul. Nutresc speranța că trupul meu va mai avea ovulație. Trebuie să
fii al meu zi de zi, să vânăm clipa, să obținem ceea ce-i mult mai
important decât plăcerea. Plăcerea este doar momeala perpetuării speciei
– un adevăr valabil pentru tot ceea ce-i viu pe Pământ. La anii mei, sau
mai târziu, vei avea desigur amintiri despre plăcerile de acum, dar, ți-o
jur!, nici una nu va egala fericirea deplină a momentului de dincolo de
plăcere, când vei lua în brațe copilul plângăcios iar el, ca trezit din
somn, privindu-te fix, cu ochi mari și albaștri, va tăcea și te va răsplăti
cu o privire senină, în care vei avea impresia că te botezi întru bucuria
perpetuă. La o adică, plăcerea de-o clipă o poți obține... cumpăra...
fura... dar nu și fericirea de dincolo de plăcere; aceea este unică, face
parte din esența vieții.
- Vrei să-ți arăt ce-am notat pe-o hârtie pusă sub sticla de pe
masă? Am sintetizat o idee prinsă din zbor acum doi ani, de la tine sau,
mai degrabă, de la Domnița – întinde Mihai brațul –, doar că hârtia pe
care am scris este mai spre perete, să nu fie accesibilă oricărui musafir,
că mai am și din ăștia, care vin la o vorbă și o vodcă, musafir pentru
care Literatura e ca perla pentru o maimuță.
Tamara izbucnește în râs. Ca să și-l înăbușe, să nu se audă pe
sală, mușcă îndelung din pectoralul pe care i s-a odihnit obrazul drept.
Apoi transformă mușcătura într-un sărut insistent, așternut de-a lungul
trupului tânărului, până jos, la degetele picioarelor, pe care de învăluie
voluptuos, apoi le mușcă pe rând, ca într-un ritual. Abia la întoarcere,
sărutul ei, oprit pe mijlocul lui, smulge sunete de extaz, un extaz vecin
cu chinul durerii, din pieptul tânărului care a înțepenit cu degetele
încleștate în umerii goi ai doamnei de deasupra sa. Prăbușit în plăcerea
vecină cu inconștiența, Mihai a întors fața spre perete și mușcă până
perforează broderia olandeză de pe colțul pernei, să guste în tăcere
chinul plăcerilor rafinate cărora li s-a lăsat pradă doamna.
- Ce-ai crezut? – întreabă Tamara ușor ironică, dar cu un aer vădit
superior, de învingătoare, după un timp lung de respiro, când îl observă
pe Mihai că s-a mai liniștit și el, iar ea, cu o mișcare de felină, a ajuns cu
coatele pe pieptul lui, sprijinindu-și bărbia în podul palmelor – credeai
că n-am citit ce scrie pe petecul de hârtie de sub foile alea scrise cu
creionul, pline de tăieturi și ștersături cu radiera, ca ale unui elev leneș,
ascunse spre perete? Dragul meu drag, – își îndulcește ea tonul, când
observă un fior rece străbătând privirea tânărului neplăcut impresionat
299
de comparația cu un elev leneș – nu numai că am citit, dar maimuța din

mine, că-n definitiv toți suntem maimuțe la un moment dat, maimuța din
mine, zic, a și dus perla la gură și și-a hrănit sufletul cu ea. „Esența
sexului nu-i plăcerea, atât de efemeră, ci copiii, care fac să ne simțim
nemuritori.” Aici ar trebui eterni, sună mai bine decât nemuritori. Și:
„Esența sexului poate fi și numai plăcerea, dacă aceasta ne
descătușează energiile pozitive, pe care le credeam pierdute definitiv.”
Îmi place cum ai formulat! Și nu țin minte ca eu, sau fiica mea să fi
exprimat așa ceva; poate am sugerat. Ba da, ba da! – exclamă
bucuroasă. Cred că am gândit așa ceva când te-am vizitat în aprilie.
Totuși să ții cont, am făcut o corectură: am scris doar înainte de
plăcerea, la prima, iar la a doua am scris ceva definitoriu pentru
momentele de iubire: după aceasta, am scris alungă diavolii din noi și...
restul rămâne așa. Ai înțeles perfect descătușarea energiilor pozitive,
dovadă stă mulțimea poemelor de dragoste, dar și a actelor eroice
generate de iubire. Dar nici povestea cu diavolii alungați nu-i de
ignorat...
Mihai zâmbește fericit deja; a uitat de mult comparația cu un elev
leneș, care născuse pe buzele lui întrebarea pentru a cărei rostire
violentă se pregătea: „Ascultă, cucoană, atât ai de comentat despre
paginile scrise de mine cu creionul?! Ia fă-ți timp, cât o pauză între
amoruri, și citește-le!, că-mi ajunge Sanda, care mă ia peste picior că
scriu”, dar imediat își amintește că Sanda i-a refuzat cererea în căsătorie,
„pe când doamna din brațele mele....” și, sub greutatea Tamarei, care îl
îmbată cu privirea ei plină de luminițe, se saltă anevoie și-i fură un
sărut.
- N-am terminat! – îl amenință doamna, ca o tachinare,
sprijinindu-și cu toată puterea coatele pe pieptul său. Nu-mi plac
poeziile publicate de tine în Amfiteatru, că le-am citit; mi-a atras atenția
revista aceea ferfeniță, așezată la loc de cinste printre cărți: „Am deschis
un muzeu cu fostele mele sentimente / Iar acum caut o căpățână de cal
mort/ Care să surâdă vizitatorilor la intrare.” Scuză-mă! Sună ca o
blasfemie, o exacerbare a urâtului din noi, similar cu ridicarea poalelor
pe scenă, când n-ai talent să smulgi vreun hohot de râs ori un ropot de
aplauze. Nu acesta ești tu! Nu m-am îndrăgostit de un miștocar
zeflemitor, chit că parodia parodiază parodiile lui Marin Sorescu. Parcă
mi-ar fi plăcut mai mult să te știu în siajul tinerilor furioși, e mai pe
structura ta, deși la noi e exclus să fie așa ceva.
300
- Și dacă vreo patru teatre mari „de la noi!” – accentuează Mihai

cuvintele – vor monta o piesă de acest gen, cu un tânăr navigând între
furia socială și patima carnală?
- Dragul meu, ce-mi aud urechile!... – face Tamara un gest
disperat. Eu îmi cunosc vecinii care conduc „la noi” – accentuează și ea
cuvintele –, cu cât îs mai decăzuți în intimitatea lor, mai desfrânați și
mai absenți la problemele sociale, cu atât pozează mai mult, iar la voi,
cei din Cartierul Lenin, ajunge doar poza frumoasă a Cartierului
Primăverii! – șoptește ea cu ură. Îmi pare rău că n-am putut gusta
parodiile tale...
- Poate n-ai înțeles, iubita mea doamnă, că parodia trebuie să
respecte spiritul poeziei parodiate – îi surâde amar tânărul, vădit
dezumflat, căznindu-se evident, ca o încercare de conciliere, să sărute
pumnii pe care se sprijină acum bărbia doamnei.
- Mda... – îi întoarce Tamara surâsul, ușor forțat, ca o concesie
făcută tristeții tânărului. Dar nu asta este important – schimbă ea tonul,
devenind fermă. Am văzut acolo mai multe însemnări; toate se referă la
notele luate de un anume Remus; 8, Chimie; 7, Fizică; un 6 și un 9 la
Matematică; ceva cuvinte abreviate; cred că-i vorba de culegeri de
exerciții la Matematică, program de meditații săptămânale și nelipsita
literă S, cu zile și semne, notații ca: teatru, cinema, plimbare, iar undeva,
cuvântul întreg: Sanda. Cred că-i mama lui Remus. Și mai cred că multe
însemnări se referă la zilele când te plătește. Sigur te-a plătit „cu
maimuță”, ca să-l citez pe Mateiu Caragiale. Nu-i o vulgaritate, dragul
meu drag. Pirgu, unul dintre craii lui Mateiu, umbla cu o maimuță pe
umăr, cu ale cărei giumbușlucuri își plătea unele datorii – asta o știu de
la Pușa mea, care a avut la Conservator două ore de curs despre opera
lui Mateiu Caragiale și mi-a mâncat sufletul vorbindu-mi de Craii de
Curte Veche, roman de care era îndrăgostită și pe care începuse să-l
transforme în libretul unei viitoare opere muzicale, cu naiul ca
instrument principal – și ce n-ar fi putut face un nai în mâna unei
virtuoase ca ea!... Dar... – se pierde vocea ei într-o tristețe care îi
schimonosește fața; imediat însă ridică tonul, devenind fermă: Deci! Să
ne fie clar amândurora: aș spune că te rog, dar e mai corect să-ți impun:
vezi bine că te las făcut praf, cenușă. Nici o Sanda și nici o altă doamnă
până revin eu! Îți amintești primul nostru moment de iubire, când zici că
ți-am improvizat un poem? Eu mai rețin concurența făcută revărsării
Nilului, semn că erai stătut de câteva zile, măcar. Așa te vreau! Chiar
301
dacă-ți vine să te cațări pe pereți sau îți intră noaptea în cameră vreo
zână din Codrii Neamțului. Pe lângă condiția ca trupul meu să mai
producă vreun ovul – ceea ce cred că se va întâmpla, grație ceaiurilor
din rețeta prietenei mele Filomena –, mai este și vitalitatea deplină a
obuzelor tale; cu cât mai bine hrănite și maturate pe deplin, cu atât
succesul, mai garantat! Katiușă, cum spunea doctorul – ce mai! Ia stai! –
îl atenționează ferm. În fața Telefoanelor, am zărit firma unei măcelării.
Te duci la șef, îi pui în palmă o bancnotă de-o sută și-i ceri fudulii – de
care-or fi: bivol, armăsar, berbec, ce-o avea. Marinate, fierte, prăjite...
Dar, cel mai bine, marinate. Îl întrebi cum se marinează. Și mănânci pe
săturate, clar?!
Obosită, după o privire insistentă, ca un ordin, adâncită în ochii
tânărului de sub ea, Tamara lunecă ușor într-o parte, făcându-și loc
lângă trupul lui Mihai, cu gura lipită de urechea lui:
- N-am vrut să fiu posesivă, dragul meu drag, ci numai fermă.
Pentru mine ești deja soțul meu. Actele ne vor da niște drepturi, inclusiv
acela de-a te scoate legal din țară. Nu va avea nimeni de suferit; părinții
tăi, în nici un caz! Chiar dacă eu voi pleca înainte, jur că-n scurt timp vă
vor da și vouă pașaport.
- Dar părinții mei nu vor vrea să plece – pare Mihai contrariat.
- Taci și ascultă-mă! – îi șoptește Tamara. Nu-ți spun mai mult.
Vei ști totul și vom fi liberi să ieșim în societate împreună când vom
avea în buzunar certificatul de căsătorie; nimeni nu va mai putea să ne
pună piedici. Sunt niște legi pe care chiar și statul nostru, despre care
mi-am schimbat radical părerea, va trebui să le respecte. Cu tăcerea le
rupi pielea, spunea bunica. Iar când nu știi, tăcerea-i deplină. Și mai am
un sfat – susură vorbele ei în urechea tânărului. Ți-am văzut pe masă,
sub cărți, teza ta de Licență în Fizică. La urmă, am găsit între pagini
copia referatului profesorului-îndrumător și originalul Licenței.
Felicitări pentru 10! Recitește referatul profesorului și gândește-te serios
la viitor – Parisul are destule laboratoare sau institute de Fizică. CERN -
ul din Elveția e la doi pași... Dar asta-i de viitor. Acum, prioritare sunt
analizele medicale și intrarea ta în partid. Pot să-ți las vreo 1.800 de lei,
că nu-mi rețin decât banii de tren și de taxi. Când mergi cu cererea la
secretarul organizației de bază PCR, îi duci ceva: băutură fină, cafea,
bomboane scumpe dacă are copii... De sute de ani, la noi, peșcheșul
rezolvă totul – țara sfîntului peșcheș îi zice Panait Istrati. Și-acum, lasă-
mă să cobor și să mă îmbrac. Stop! Tu, nu. Vei rămâne aici, în cameră.
302
Nu vreau să risc ieșind împreună; porcul de prim-secretar de la județ,

recent numit, mă cunoaște. Și, în fiecare dimineață, înainte de ora 8, te
voi suna în laborator; mort-copt să fii lângă telefon. Te voi suna din
oraș, de la un telefon public interurban și mă voi uita la ceas; după două,
maxim trei minute, voi închide. Dacă cineva mă urmărește sau îți
urmărește telefonul, am aflat că-i trebuie mai mult de 5 minute să
descopere cine și unde, sau de unde sună. Câteva zile, până ne căsătorim
trec repede, dragul meu drag – își încheie Tamara șoapta, înecând
ultimul cuvânt în sărutul lung, din care se desprinde greu.
Coboară din pat și începe să se pregătească de plecare.
- O cafea mi-ar prinde bine, dragul meu drag – se întoarce o clipă
spre Mihai, care s-a îmbrăcat deja cu costumul bun, scos din sacul de
plastic agățat de umeraș.
Cafeaua fierbe încet, umplând interiorul cu aroma îmbătătoare de
boabe recent râșnite și adiere de scorțișoară. Tamara stă mult în fața
oglinzii, să-și aranjeze buclele părului, apoi, ageră în mișcări,
provocatoare prin felul în care își vântură poala rochiei pe lângă capul
lui Mihai care stă aplecat asupra reșoului să prindă momentul când să
ridice ibricul cu spuma abia formată în strat gros, trece spre fotoliul de
la masă, ia loc printr-o rotire ca de balerină, își așează gentuța de voiaj
pe genunchiul ridicat deasupra celuilalt și caută îndelung înăuntru, până
scoate un capăt de țigară, pe care și-l aprinde cu grijă.
- Azi chiar n-am fumat deloc – răspunde ea privirii tânărului
aruncată o clipă spre degetele ei, care țin cu greu bucățica de țigară.
Mulțumesc, scumpule! – șoptește când i se pune în față ceșcuța cu un
strat gros de caimac. Ce-i, dragul meu drag? – pare ea să se mire când
observă că Mihai inspiră de câteva ori la rând aerul din încăpere,
sfârșind prin a se lumina de zâmbet:
- Pentru o clipă, am avut senzația că-s acasă, copil, înainte de
Crăciun, când sarcina mea era să zdrobesc în piuă câteva străchini cu
sămânță de cânepă, să aibă din ce prepara mama julfa pentru prăjitura
noastră tradițională de Ajun.
Tamara nu spune nimic; soarbe cu zgomot caimacul cafelei și
continuă să-și chinuiască degetele, să poată fuma cât mai mult din
chiștocul țigării. Când crede că s-a ars destul la degete, merge la
chiuvetă, are grijă ca restul de țigară să plece pe conducta de scurgere,
se spală îndelung pe mâini, apoi pe gură cu periuța lui Mihai, aerisește
un timp camera și, în sfârșit, își reia locul în fotoliu, să savureze cafeaua
răcită deja.
303
- Mi-e greu, Mihai, mi-e foarte greu, și nu mai trebuie să mai

apelez la alcool, dacă vreau o fetiță sănătoasă, de-aceea-ți și las sticla de
țuică dată de mama, dar să nu mai bei nici tu; cafea, puțină, iar alcool și
medicamente, deloc! Iau cu bucurie brânza asta atât de gustoasă și
borcanul cu dulceață de cireșe amare. Să nu arunci nimic din camera
aceasta; când te vei muta la mine, vom lua totul, inclusiv fotoliul, dar
mai ales masa aceasta de brad atât de comodă – e-un univers în care mă
voi regăsi mereu. În camera mică am și eu un calorifer, tot ca ăsta, din
fontă. Salteaua o vom pune tot lângă calorifer. Să nu spui nimănui
niciodată de țigară – șoptește, arătând cu privirea spre chiuvetă. Ești
băiat inteligent, cred că poți înțelege că mă chinuiesc uneori niște
demoni... Tamara cea adevărată s-a confruntat cu un singur demon, și-
acela măreț, însetat de iubire; eu, cu destui, și-aceia mici, meschini, plini
de ură... Pe cei din ființa mea, plini de patimi, îi alung cel mai bine așa
cum atât de frumos spui tu în maxima a doua, mai ales dacă vei însera
cele câteva cuvinte scrise de mine, „alungă diavolii din noi” – surâde ea
tristă, cu ochii irizați de plăcerea unui gând fugar, ce-i face buzele
luminoase, „ca un Iordan ce te cheamă la botezul suprem”, gândește
Mihai, care se lasă pe călcâie și-i ridică puțin poala rochiei, să-i poată
săruta genunchiul.
- Nu, Mihai... – își răsfiră Tamara degetele prin părul lui, sfârșind
prin a-l trage în sus, ca semn că trebuie să se ridice în picioare. Și te mai
rog ceva, dragul meu drag: nu lăsa scrise cele două maxime ca expresii
separate!... Trebuie o conjuncție între ele. Momentele de iubire, vorbesc
de iubirea adevărată, fac totul odată, nu sau-sau. Chestia cu copiii este
suverană și, ca orice suveran, care-i unic, are la bază piramida celorlalte
fapte.
Degetele ei împing ușor, pe nesimțite, parcă anume să nu-i
observe Mihai gestul, cele 18 bancnote de câte 100 trase dintr-un
buzunar interior al genții de voiaj.
- E timpul, dragul meu drag! – zice și se ridică din fotoliu cu
aceeași unduire a corpului ca o balerină, „lipsesc acordurile muzicii lui
Ceaikovski”, gândește Mihai, pregătit de îmbrățișarea finală. Fără să mă
strângi prea tare în brațe, iubitule, – îi șoptește Tamara, rupându-se o
clipă din îmbrățișare – că deja ai suflat prea tare în cărbunii mei încă
arzând și mi-e teamă că dau dracului totul și rămân aici.
- Atunci, să mergem până la capăt! – hotărăște Mihai plin de un
zâmbet provocator, căruia Tamara ezită să i se opună iar Mihai își dă
304
drumul setei de iubire, alintând cu atingerea palmelor, ca într-un ritual

păgân, trupul tot mai abandonat al doamnei, abandon contrastând cu
vitalitatea buzelor cerșind tânărului, iar și iar, continuarea sărutului,
până ce se regăsesc amândoi istoviți, privindu-se lung, de aproape, la o
lungime de braț agățat de trupul celuilalt.
- Mă lași?... – întreabă cu glas stins Tamara.
- ...pentru ca data viitoare să ai două reproșuri a-mi face? – o
privește Mihai șăgalnic. Ajunge cel pentru luna aprilie, când te-am lăsat
să pleci neagresată...
- Doamne! – scrâșnește din măsele Tamara, întorcându-se violent
spre capătul patului, încleștându-și degetele în rotundul țevii de metal,
pentru ca imediat să-și izbească fruntea de dosul palmelor. Cu ce-am
greșit așa de mult, că nu pot rămâne?!... Cu ce?! Și de ce nu am putere?!
Când palma lui Mihai începe să-i alinte spatele, ridică încet capul,
dezgolind un obraz brăzdat de durere și de lacrimile rostogolite din ochii
ei negri, plini de întuneric:
- Îmi ești drag, Mihai, dragul meu drag! Prin tine vreau să
recompun potirul iubirii sparte de vremuri, să-l recompun ca să mai sorb
un an, doi, ori mai mulți dulceața plăcerii odată cu bucuria infinită a
ținerii în brațe a păcatului sublim, pe care nu-l voi măsura vreodată cu
dimensiunea procustiană a patului în care s-a zămislit, ci cu imensitatea
seninului din ochii lui. Nu-mi cere să rămân, dragul meu drag! Și tu și el
aveți în față un viitor de care vreau să mă îngrijesc eu, pentru că știu
cum s-o fac, pentru c-am prins vremuri când un act semnat era suveran.
După căsătorie, odată cu buletinul de București, vei avea și dreptul la
jumătatea vilei în care stau. Nu mă reține aici, dragul meu drag, – se
roagă Tamara de el, sărutându-i îndelung palmele care au alintat-o –, nu
mă reține aici, că nu vreau să sfârșim amândoi înglodați în Cartierul
Lenin – nu vreau! Merităm mai mult! Un intermezzo în Cartierul
Primăverii, apoi o viață întreagă în Montparnasse, ori în vreo vilișoară
din Staten Island, la distanță de un pod de Manhattan, lângă căsuța uneia
dintre familiile mele prietene, din vremea războiului, care a înțeles mai
devreme că... Lasă-mă, Mihai! – respinge ea brațul tânărului pornit
domol spre mijlocul ei. Era în ’52 și-am mai acceptat o misiune a
tovarășilor mei din Rezistență, fracțiunea comunistă, membri de vază ai
P.C.F.-ului . Era sfârșitul anului; P.C.F.-ul, Partidul Comunist Francez,
avea nevoie de un răspuns ferm din România. Chiar în zilele acelea,
prietenii mei plecau cu vaporul spre America. Împachetasem și eu, îmi
305
adusesem și fetița în Paris... mă gândeam la vaporul următor, vorbisem

deja la Marsilia...
Ochii Tamarei, alungiți fascinant, rămași ca două fante negre, dar
cu urme de lacrimi în ei, aruncând lucirile de diamant în ai lui Mihai,
par să-l hipnotizeze pe tânărul din fața sa, și asta doar pentru a-l face să-
i simtă durerea din glasul șoptit ca un suspin:
- ...dar eu am deviat definitiv spre Est. Vaporul cu prietenii mei
cred că abia începea traversarea Atlanticului când eu, încă tânără,
indecent de tânără și de... vrăjită de cina oferită de... – oftează ea,
aruncând privirea spre ceasul de la mână, să poată schimba tonul –, dar
mai ales beată de dorința să fiu vrăjită din nou de locurile unde am
copilărit, poate și cu sufletul plin cu amintirea plimbărilor făcute cu
familia Hecht la castelul de la Miclăușeni, la casa mamei tale unde
admirasem tabloul prințului Andrei, eu, plină de vanitatea importanței
ce mi se dădea, visându-mă egala chelboșilor curvari din tribuna întâia,
protejată de lozincile bărboșilor din efigiile de care, slavă Domnului!, au
scăpat pereții clădirilor, m-am reîntors în România definitiv... I-am urât
visceral pe naziști, ei au destrămat idealurile unei adolescente talentate
și muncitoare, i-am urât până la crimă, dragul meu drag!, dar eu am
numit crimă înlăturarea dușmanului – se aude șoapta femeii încărcată de
durerea ce pare să i se fi oprit în gât, sufocând-o. Uite-te în ochii mei,
copilul meu drag, uite-te și vezi durerea tinereții pierdute, de-aceea
vreau ca tu să nu ți-o irosești. Dac-aș putea, te-aș înfia, să ai viața ta, dar
știu că te-aș trage în păcat – un păcat plăcut, dragul meu drag, de care,
pentru prima oară în viața mea, aș fi nespus de mândră. Îmi ajung două
decenii de mocirlă și minciună! A trebuit să ajung pe nisipul încins al
plajei din Agigea, să fiu exasperată de indiferența unui bărbat tânăr, cu
aer de savant, pe care, vanitoasă cum eram, clocotind la focul ce-l
aprinsese în mine fiecare gest al tău, de la eleganța cu care ne-ai oferit
locul lângă cazemată, la bunăvoința cu care ai cărat sticlele cu apă de la
robinetul gării și până la simplitatea scuzei când ți-a căzut slipul, anume
parcă să întărești ideea din capul meu că arzi și tu ca orice bărbat tânăr,
dar ți-ai impus să ne ignori, m-am străduit să te duc până la marginea
vârtejului – „să-l ia marea, dacă nu poate fi al meu!”, a fost ultimul meu
gând criminal, și zău că nu te-aș fi scos dacă nu știai să înoți! Dar soarta
a făcut ca toți să fim victimele vârtejului. Jur că voi face totul ca noi doi
și copilul nostru să ne salvăm!
După o tăcere lungă, în care doar ochii celor doi și-au îmbrățișat
306
privirea, vocea sonoră a Tamarei cade ca un fulger ce orbește

încăperea:
- Îți jur! Îți jur, dragul meu drag, că astăzi e ziua când sunt fericită
pe deplin că m-am reîntors în România – am un ideal măreț, de dincolo
de politica asta criminală, care elimină tot ce mișcă în front. Dumnezeu,
în care eu nu cred, m-a răsplătit. Iar tu, pe lângă îndatorirea de soț al
meu, îndatorire fără nici o constrângere, ca să fii al meu așa cum te știu,
va trebui să-mi conduci pașii spre credința în Dumnezeu; după fiecare
moment important al vieții, să am cui mulțumi. Iar pentru momentele de
azi, de ieri și de alaltăieri, quisquis amasti1, vorba lui Ovidiu, că văd că-i
ai volumele – arată privirea ei spre raftul cu cărți –, te rog să tragi o fugă
mâine la Mănăstirea Brădet și să plătești o slujbă de mulțumire și să te
rogi să ne căsătorim mai repede. Iei niște bani de colo – arată teancul de
bancnote. Plec! – ar vrea doamna să-i întindă mâna.
- E miezul nopții, Tamara; lasă-mă să te conduc.
- Ți-o repet, dragul meu drag, – îi zâmbește doamna – singurul de
care mă tem acum cu adevărat ești tu.
Întinde brațul liber pe după gâtul lui și-l sărută apăsat pe gură.
- Păstrează rujul meu, sau măcar gustul lui până ne-om reîntâlni.
Cu bine, dragul meu drag!
Răsucește cheia o dată cu atenție, simte că a descuiat, deschide
ușa cu mâna liberă, balansează ușor geanta de voiaj din mâna stângă în
semn de rămas bun și iese. Pașii ei abia se aud pe holul lung.
La câteva minute în urma Tamarei, iese și Mihai. O urmărește de
departe, gata să intervină dacă vreun bețiv s-ar agăța de ea. La gară,
după ce observă că Tamara a urcat în tren, se gândește să cumpere și el
bilet, tot la clasa întâia. S-ar așeza pe un loc liber, în același
compartiment cu ea, fără să spună nimic mai mult decât un bună seara!,
urmat de îmi permiteți să stau și eu?, „doar cât să ne privim lung, vreme
de câteva stații și, chiar de-am fi singuri, nu i-aș vorbi; doar aș privi-o;
poate aș acoperi-o cu haina mea spre ziuă, dacă ar adormi”, dar nu mai
are curaj – simte că este o limită în toate.
Stă înmărmurit în semiîntunericul de sub paltinul din capătul
peronului.
Abia după ce trenul se pierde în zare, spre București, are și el
puterea să se răsucească pe călcâie și să pornească încet, alene, înapoi
1
Dacă ai iubit vreodată (lat.) (Traducere liberă)
307
spre marginea cealaltă a orașului, către locuința sa din Cartierul Lenin.

Fără să-i pese de nimic. Indiferent la toate. Chiar și la perechea care se
hârjonește în parcul orașului, pe banca de sub dudul pletos. Doar când
trece pe lângă răchita bătrână de pe malul pârâului, se oprește o clipă, s-
o certe:
- Puteai s-o faci să prindă rod!... Vede-te-aș tăiată! Dacă nu, am
să te tai eu când voi conduce orașul ăsta.
Zâmbește amuzat de propriile-i vorbe; „mai bine șomer cerșetor,
decât prim-secretar în orașul ăsta!” Zâmbește continuu până ajunge în
cămăruța sa, care i se pare salonul de primire al unui palat regal. Inspiră
îndelung, dornic să retrăiască sentimentul apropierii Crăciunului, dar nu
reușește. În mintea sa revine doar amintirea dimineții când s-a trezit
singur în camera mirosind a slănină prăjită pe jăratec – marea lui plăcere
și bucuria tatălui când, așezat pe scăunel în fața vetrei, i-o pregătea pe
cărbunii încinși, trași cu vătraiul pe prichiciul lat, în timp ce-i povestea
din nou despre cum Păcală, ajuns la Moara Dracilor, îl pocnise peste
ochi pe dracul cel prost, cu halca lui de slănină prăjită pe cărbunii
încinși; îl pocnise pentru că-i spurcase mâncarea cu stropi săriți din
broasca pe care dracul și-o pusese la prăjit alături. Și, ca în fiecare
dimineață de Crăciun, Mihai s-a ridicat în capul oaselor să poată
cotrobăi cu palma pe sub pernă. Moșul îi adusese un pachet de biscuiți,
frumos ambalat în celofan sclipitor. Pe masa din mijlocul camerei îl
aștepta strachina smălțuită, cumpărată de la Ilie Străchinaru, meșterul
din capătul satului, o strachină pe care aburea bucata mare de slănină
friptă pe jăratec, așezată peste felia de mămăligă rece. Când a ieșit afară,
mama lui tocmai spăla ușa grajdului, folosită ca față de masă pentru
tranșat porcul. Mai la deal, în grădină, omătul era pătat cu sângele
porcului. Nu se vedea nici urmă de paie fumegânde, rămase de la
pârlitul porcului, ca în alți ani.
- Și șoriciul?! – își amintește că a scâncit el când mama lui l-a luat
în brațe să-l sărute.
- Anul ăsta l-am belit, să avem piele pentru opinci. Hai, nu mai
scânci, c-a promis naș’tu Ion că-ți aduce o bucată de șoric din porcul lor.
- Unde-ai fost ieri? – crede că a mai întrebat el, pentru că ține
minte bucuria din ochii mamei:
- La București, să ne scoată de la chiaburi. De-aceea n-am mai
făcut turte cu julfă. Păstrăm cânepa zdrobită de tine pentru ajunul
Bobotezei.
308
Mihai își amintește cum părintele Mihai, când a intrat în casă cu

Ajunul, cântând atât de melodios „Nașterea Ta, Hristoase...”, a privit ca
de obicei spre masa pe care era doar fuiorul alb de tort, oferit preotesei,
după datină. Lipsea farfuria încărcată cu turte cu julfă, pe care, de
fiecare dată, o punea dascălul în coșul lui mare din papură, șoptind „iar
o să se bucure coana preoteasă”. Abia acum înțelege Mihai privirea
schimbată de tatăl său cu bătrânul preot: „S-a dus, totuși?” „S-a dus,
părinte...”
- Și ne mai rugăm, Doamne, pentru reușita celor plecați la drum
lung și anevoios! – ține minte Mihai cum preotul, înainte de a ieși din
cameră, s-a închinat îndelung în fața iconiței cumpărate din târg de
străbunic înainte de plecarea la Rahova.
„Poate trag o fugă sâmbătă acasă și-i fac o vizită părintelui Mihai,
să-i plătesc o slujbă pentru mine și pentru... Oare cum o fi chemând-o cu
adevărat pe...?! «Pentru mine și pentru viitoarea mea soție, părinte», îl
voi ruga.”
Stă ca trăsnit în mijlocul camerei. „Și dacă mă întreabă cine-i, cu
ce se ocupă și... o, Doamne!, de unde-i?! Cum să-i spun părintelui Mihai
că-i din Cartierul Primăverii?!...”
Dezumflat, se trântește în fotoliul de la masa de scris și rămâne cu
privirea în gol. „Dar nu voi sta decât puțin în vizuina fiarelor, că asta a
fost promisiunea ultimă a Tamarei – până și ea s-a lecuit de socialismul
victorios...”, își surâde Mihai cu amărăciune, visând la ziua plecării spre
Franța, apoi, cu vaporul... Se și vede pe puntea unui transatlantic,
compunând în gând noi capitole la un viitor roman, altfel decât romanul
la care lucrează acum, povestea iubirii cu o femeie trecută prin ciur și
prin dârmon, ca Sanda, mama lui Remus. Bea cu plăcere cafeaua turnată
din ibric în ceașca din care a băut Tamara. „Și buzele mele pe buza
ciuturii de lemn de brad,/ din care-or fi băut și mândrele lui Vlad”, își
amintește că spunea într-un poem trimis în iarnă mai multor reviste
literare, nemenționat doar la rubrica „mai trimiteți”.
Răscolește masa până adună paginile scrise cu creionul, cu
ștersături – „ca ale unui elev leneș”, îi revine vijelios în amintire. Se
străduiește să le pună în ordinea numerelor din colțul drept de sus.
Ultima e scrisă doar pe un sfert – s-a oprit la jumătatea unui cuvânt când
a auzit pașii fermi de pe sală, apoi s-a trezit cu Tamara în cameră. De
fapt, moțăind în fotoliul comod, uitase de venirea Tamarei și tocmai se
hotărâse să continue munca la roman.
309
Își face un ibric de cafea – „o să-l rog pe Puiu să-mi vândă ibricul
mie” – și începe să recitească cele aproape 300 de pagini de manuscris.
Taie jumătăți de pagină ori pagini întregi, notează alte coli albe cu bis și
modifică sau extinde textul. Femeia din roman capătă tot mai mult
atributele Tamarei. Pornise cu un personaj anost, gândit pe structura
Sandei – o doamnă de vreo 35 de ani, divorțată, cu băiat în prag de
admitere la liceu. „Și-atunci, pentru ce tânărul meu personaj, dedulcit în
facultate la grațiile unor doamne de soi, mai pierde vremea cu una ca
ea?! Doar pentru momentele de amor?!” I se pare că-și coboară prea
mult personajul central, tânărul. Începe să-i dea personajului feminin
multe din atributele Tamarei – pornește chiar cu felul în care tânărul o
vede stând pe scaun în sala Telefoanelor, când cei doi se cunosc; pe
tânăr îl fascinează aerul ei dezinvolt și surâsul ei larg când îl vede
intrând ud tot de la burnița de afară. Chiar și primele ei reacții, când îl
descoperă că „pierde timpul” scriind literatură, le rescrie – le dă o
anume ambiguitate; doamna intervine mereu, făcându-l să rateze
momentele când ar fi putut să se laude cu scrisorile elogioase primite de
la secretariatele literare ale teatrelor către care și-a trimis piesele de
teatru. „În fond, și cu Tamara am ratat orice moment. Stai, cucoană, să-
ți arăt cu cine ai de-a face! Nu mă lua doar ca pe un armăsar arab
pursânge. Așa ar fi trebuit să o întrerup, să afle ce și cum...”
Se lasă adânc în fotoliu, cu capul pe spate, privind în neștire becul
din tavan. I se pare o injurie că i-a spus Tamarei – chiar și în gând –
cucoană, dar nu-i pare rău că s-a comparat cu un armăsar; „cam așa
ceva sunt, din păcate!”
Mai bea o gură de cafea și se întoarce asupra paginii albe.
Dimineața îl prinde la masa de scris, cu alt ibric de cafea pe
terminate. Și tot îmbrăcat în costumul cel bun, cu care a fost la gară.
Nici măcar haina nu a dezbrăcat-o, că a deschis ușa la balcon spre ziuă,
să audă cum se trezesc păsărelele în copacii de la poala muntelui și se
făcuse răcoare în cameră.
Pleacă la uzină cu primele curse. În clădirea serviciului Cercetări
este doar femeia de serviciu, spală cu teul holul de la intrare.
- Ieri m-a trimis tovarășa ingineră Brândușa Roman de două ori să
vă caut; a văzut că n-ați semnat condica de prezență nici alaltăieri.
Oftează. Va minți că i-a fost rău; „indigestie cu grețuri și vărsături
și nici n-am avut pe cine trimite să dea un telefon, să anunțe”.
Stă ca pe ace și visează la ziua când va veni să-și ia transferul.
310
„Cu siguranță că Tamara are relații, să-mi poată găsi un loc!” După un
moment de bucurie, se întristează: „Ce să mai fac eu într-un institut?!
Vreau într-o uzină, muncă de rutină. Cercetarea te solicită tot timpul; n-
o să mai pot scrie.” Se bucură; știe că locuri în uzine sunt mai multe
decât în cercetare; „aici, voi începe să umblu din secție în secție, să
învăț munca de uzină”.
- Și dacă plecăm la Paris?! – tresare el când își aude vocea
răsunând în încăpere.
Saltă din umeri, hotărât să nu se mai gândească – „orice, numai să
scap de-aici, să fiu în București, Mecca oricărui scriitor în prag de
debut! Pe urmă, oi mai vedea. Am s-o conving să mai stăm în țară,
măcar până după premiera piesei mele la cele patru teatre. În fond, piesa
mea nu-i deloc dramaturgie de confort redus – Tamara n-are dreptate!
Se poate scrie și-n România. Odată debutat pe patru scene mari, editura
îmi va accepta și romanul, în care îmi topesc nu neapărat iubirea –
eternă și condiție sine qua non a oricărui roman –, cât, mai ales, strigătul
unui tână furios român. Apoi, următorul... Cu poezia, n-are rost să mai
pierd vremea; căpățână de cal mort care să zâmbească vizitatorilor
veniți la vreun muzeu”.
La 7 și 35 sună telefonul:
- Te sărut, dragul meu drag, mult prea drag! Ce gest frumos să mă
urmărești până la gară – m-am simțit așa bine!... Dar după ce a plecat
trenul, am început să plâng. Poate și pentru că, până la Focșani, am fost
singură în compartiment. Mi-au dat lacrimile când am auzit în difuzoare
melodia „A plecat un tren din gară” – va fi melodia noastră. Mi-ar fi
plăcut să urci și tu în tren, să iei loc în fața mea și doar să ne privim...
Deja mi-e dor de tine. Ai grijă de ceea ce ai de făcut: cererea de intrare
în partid și analizele medicale. Deja a trecut timpul. Te sărut! Mult,
mult...
Mihai își revine cu greu; abia înțelege ce-i cu el. Urcă la
secretariat și face o cerere de învoire fără plată pentru trei zile – „când
vreți să lipsiți, cerere fără plată, nu zile din concediu, să fie clar!”, ține
minte că a hotărât „tovarășa ingineră șefă Brândușa Roman”, cum îi
place șefei să i te adresezi. Fuge la atelierul mecanic și-l caută pe
maistrul Cornea.
- Să nu-mi spuneți că v-ați și hotărât! – îl ia în primire secretarul
de partid al organizației de bază a serviciului Cercetări. Marchiza v-a
făcut o caracterizare bunișoară. Fiți sincer, dom’ inginer: de câte ori...?
311
Hai-hai, un viitor membru de partid trebuie să fie sincer, c-așa ne

învață... – arată maistrul cu capul spre tabloul lui Ceaușescu atârnat pe
peretele halei, în spatele polizorului, că toate scânteile îl lovesc din plin.
Dar! – face degetul maistrului un semn categoric – vă plătiți cotizația
restantă la UTC, că de recomandarea lui Richard al III-ea mă ocup eu.
Și studiați dosarul ăsta – îi pune în mână un vraf de hârtii pătate pe
alocuri de vaselină. Statutul PCR și ultimele directive ale conducerii
superioare de partid, că mâine, sigur vine cineva și de la municipiu; mai
sunt două cereri de intrare în partid; doi care vor să concureze la postul
de șefi de atelier; inginerul Vulpescu, finul directorului tehnic, că s-a
umplut uzina de nași și de fini, și inginera de la laboratorul coloristic,
am uitat cum o cheamă, nora unui secretar de la județ. Pe lângă ăștia
doi, bag în discuție și cererea dumneavoastră, că directiva e clară:
procentul intelectualilor, cât mai mic. Dumneavoastră de ce vreți să
intrați în partid?, că parcă ziceați... Chiar așa bună muncă de lămurire a
dus Marchiza cu dumneavoastră? – devine curios maistrul.
- A promis că vine acasă la mine în fiecare lună să încaseze
cotizația – îi face Mihai cu ochiul.
- Mare pezevenghi! – devine maistrul dintr-o dată apropiat,
luându-l de braț. Și eu care te credeam un constipat... Ești de-al meu,
dragă Vlădene! Chiar îmi placi că intri în partid, să am pe cine pune să
ia cuvântul când avem vreo inspecție, că-i plină organizația de tolomaci.
Până anul ăsta n-am avut voie să fac membri decât muncitori și maiștri.
Să citești cu atenție statutul, c-or să te întrebe. Mulți au fost amânați pe
chestia asta. Nu i-a respins, că erau muncitori; unii, foști plutași pe
Bistrița; ăștia-s mândria uzinei noastre când vine Televiziunea: din
plutaș, operator chimist! Dar dacă-i întrebi formula apei... Au învățat și
ei să învârtă două ventile sau se ocupă de curățenia pe secție. Cu de-
astea, Ionică Țapu a luat și Ordinul Muncii Clasa Întâia. Ce?! Trebuie să
avem și noi eroii noștri... Hai, la revedere! Pe mâine, că mâine-i zi grea
și pentru mine: trei ingineri...
Mihai se grăbește să prindă prima cursă către oraș. Coboară în
fața policlinicii, ia un bilet de ordine și-și așteaptă rândul la recoltarea
sângelui.
- Să fie într-un ceas bun! – îi șoptește asistenta medicală. Mâine...
nu, dar poimâine, pe la prânz, veniți după rezultat. După cum vă văd de
curățel și de timid, sigur n-ați avut de unde lua sifilis, așa că... gata
burlăcia! Măcar iei una frumoasă și tânără așa, ca tine? Te-ntreb, că am
312
și eu un băiat student în ultimul an la Chimie... La Sfatul Popular ai fost,

să reții un loc la Starea Civilă?, că se termină postul sfinților Petru și
Pavel și se fac multe nunți... Deja au venit la analize vreo șase perechi.
Mihai se grăbește spre Sfatul Popular Municipal; îl cunoaște pe
secretar; s-a întreținut cu el ore în șir la seratele culturale organizate în
foaierul teatrului – om cult, cu mare apetență pentru teatru. În iarnă,
când s-a dat blocul D1 în folosință, inginerul Puiu, cu care împărțea o
cămăruță la mansarda uneia dintre vilele construite la începuturile uzinei
pentru specialiștii germani veniți să acorde asistență tehnică, l-a luat cu
el: „tata mi-a spus la telefon să-l caut pe secretarul primăriei; se cunosc,
c-au fost colegi la Drept”. Mihai și Puiu primiseră repartiție amândoi
pentru garsoniera 92.
- Unul, la 92; altul, la 93! – a hotărât secretarul primăriei. Vorbesc
eu la uzină cu „două auricule și două testicule”, directorul administrativ.
De ce zâmbiți? Nu știți poanta? Ăsta a dat liceul la fără frecvență acum
doi ani. Nevastă-mea, care-i de Biologie, l-a auzit răspunzând așa la
întrebarea câte camere are inima.
De atunci, Mihai caută tovărășia secretarului când se organizează
seratele literare.
- Și cine-i fericita? – îl întreabă secretarul, când îi află scopul
vizitei.
- O prietenă din București.
- Bravo! Te faci cu buletin de capitală. S-o ștergi urgent, c-acolo-i
locul tău. Dimineață am trecut pe la teatru. Felicitări! Să-mi dai și mie
textul piesei să-l citesc. Pe cinci scene mari de-odată...
- Doar patru – intervine Mihai.
- Cinci. Paul, secretarul literar, tocmai primise textul de la
Direcția Teatrelor; indicație fermă să-l pună în scenă și aici, stagiunea
viitoare. I l-aș fi cerut să-l citesc, dar îl dăduse lui Lazăr, să-i facă referat
de susținere, să-l dea la aprobat la Comitetul de Cultură, apoi la județ,
secretarului cu Propaganda. Bravo! Știam că ai vână. Piesa aceea într-un
act, pe care mi-ai dat s-o citesc n-ar fi mers aici, la noi; toate soțiile
șefilor de la județ, chiar și de pe la noi, la municipiu, sunt profesoare;
multe, fără har – ca-n piesa ta. Gata! Să fie într-un ceas bun! Poimâine
vii cu actul de naștere și cu analizele. Cum le aduce și domnișoara, a
doua zi vă căsătoresc – nici o problemă!
Strângerea de mână a secretarului primăriei îi dă aripi lui Mihai.
Se oprește la teatru, să-l caute pe Lazăr, dar află că tocmai a plecat la
313
pescuit cu scenograful teatrului; „zicea și el ieri c-o să vă caute; nu știu

ce voia să vă transmită, ceva urgent de la Direcția Teatrelor”, l-a
informat secretara teatrului, o babă plictisită și apatică, singura care nu
se grăbise să-și înceapă concediul de vară.
Mihai intră în alimentara de peste drum de parc, alege din privire
o sticlă de brandy chinezesc – știe că-i foarte bun, că-i duce uneori
tatălui său –, mai cere și un rom cubanez, le împachetează într-o pungă
de hârtie și se grăbește să prindă cursele de schimbul doi spre uzină.
Maistrul Cornea muncește de zor cu mecanicii din subordine la montajul
unui microreactor de sinteză adus de la atelierul mecanic central.
- Dragă Vlădene, ce te-a apucat?! – face el ochii mari când
observă ce-i în punga de hârtie primită.
- Hai, dom’ maistru, ce naiba! Mi-ai contrasemnat bonul ăla de
materiale...
- Aaa... pielea pentru garnituri antiacid. M-am bucurat să-l
semnez. Din bătrânul meu n-au venit din Răsărit nici măcar schijele.
Doar o hârtie și pacostea pe capul meu că tata a luptat împotriva rușilor;
când au aflat cei de la facultate, m-au dat afară după doi ani de studiu.
A întors capul și a lăsat să-i zboare printre dinții încleștați o
înjurătură cu puternice accente ardelenești, cum îi place maistrului să se
exprime, ca în satul lui din Ardeal când e furios.
Mihai se gândește să stea la el în laborator până la sfârșitul
programului, dar își amintește de cotizația la UTC. Angelica nu-i; „face
teren; azi strânge cotizațiile”, șoptește batjocoritor secretarul, un tânăr
ghebos, cu piciorul stâng anchilozat la genunchi și cu un ochi mai mult
închis; mulți l-au poreclit Richard al III-lea. Mihai îi vorbește tot timpul
cu respect; au jucat șah în fiecare seară pe veranda Sanatoriului TBC din
Eforie Sud; și-l amintește ca pe un tânăr inteligent, care a făcut
gimnaziul și câteva clase de liceu stând întins pe burtă în carapacea de
ghips pe paturile sanatoriului.
- Mihai, deja, i-am trimis lui Cornea caracterizarea și
recomandarea mea – îi spune în timp ce socotește valoarea cotizației
restante. Zău că n-am cum să te scutesc! – strânge din umeri când
primește cele câteva sute de lei. Și-așa, Marchiza a sărit în sus când a
aflat că mă ocup de caracterizarea ta. Ce dracul i-ai făcut?! Să nu-mi
spui c-ai folosit și tu prezervativul... Inginerul electronist de la
Polimerizare nici acum n-a primit confirmarea, și vrea să se transfere
acasă, la Iași, la Institutul „Petru Poni”, ai grijă! În institutele de
314
cercetări, inginerii așteaptă cu anii să fie făcuți membri de partid. Hai,

salut! Vino într-o duminică pe la mine; poate-mi povestești unde-ți
petreceai nopțile acum trei ani, că trebuia mereu să te acopăr, să-i spun
asistentei de gardă că te plimbi pe malul mării, să poți scrie poezii. De
ce nu mai publici vreuna, că mi-a mers la suflet aceea cu căpățâna de cal
mort; asta-i și senzația mea când mă gândesc la amintirile din copilărie...
„...iar eu mă grăbesc spre laborator, poate-mi telefonează una care
e-n stare să mestece perla cu tot cu scoica ce-a crescut-o...”, gândește
Mihai pășind alene spre clădirea impunătoare a serviciului Cercetări. Se
așează la biroul său elegant, din pal melaminat alb, cu opt sertare –
patru, în stânga și patru, în dreapta –, lampă de birou, ventilator pentru
viitoarele zile călduroase, mai ales că ferestrele mari sunt spre sud, și
telefonul strident de negru pe suportul rabatabil din dreapta. A găsit
Revista de Cromatografie băgată pe sub ușă, semn că trebuie s-o
studieze și iar se blestemă în gând că n-a continuat orele de Germană și
Engleză la Casa Studenților, cum începuse în forță în anul întâi de
facultate. „Lenea se plătește!”, își zice în timp ce se chinuiește cu
dicționarul să înțeleagă primul articol din revistă. „Măcar de-ar fi fost în
Rusă ori Franceză!”, rotește el revista ca un elev leneș cartea la
începutul unei lecturi obligatorii; a înțeles de prin anul doi de facultate
că locul întâi din sufletul său fusese ocupat de patima pentru literatură.
- Dragul meu drag!... – aude în receptor imediat ce smulge
telefonul din furcă înainte de-a se fi terminat primul sunet. Ce mă bucur
că te găsesc!...
- Am făcut analizele; sunt gata poimâine. Mâine, la ședința
organizației de bază, se pune în discuție cererea mea de intrare în partid.
Am vorbit și la primărie; secretarul mi-e prieten.
- Doamne, ce mă bucur!... Să nu uiți de măcelărie. Poate ajungi și
la Brădet. Eu am trecut mai înainte pe la magazinul Muzica; am găsit
placa de vinil cu melodia aceea, care se auzea noaptea din camera celor
doi; abia aștept s-o ascultăm împreună. Și Tin-Tin doarme mai liniștit
când aude muzică bună. Hai, pa, te sărut!
- Cine-i Tin-Tin? – întreabă Mihai, dar în receptor a venit deja
sunetul prelung al tonului de centrală, semn că a fost închis celălalt
telefon.
„Tamara o fi având vreun câine de companie?!”, face Mihai ochii
mari, înfuriat brusc – și-a amintit de doamna cunoscută în foaierul
Operei, în pauză la Flautul fermecat. O chema tot Tamara; Tamara
315
Iutkievici, văduva unui general de armată. Într-o noapte, când s-a întors
de la baie, a uitat ușa dormitorului deschisă și s-a trezit că a sărit pe pat,
între ei, Pufi, cățelușul de odaie al doamnei.
Începe să râdă zgomotos, că se aude pe sală.
- Mai rămâneți după program? – bagă capul pe ușă femeia de
serviciu din schimbul doi, vizibil precipitată. Dacă da, să dați drumul la
yala de intrare când plecați, că eu merg la Sinteză; m-a rugat domn
inginer Vlad să-l ajut să curețe, că iar i-au lăsat poamele alea de
laborante niște ventile deschise; bine că n-au sărit în aer!
Mihai se grăbește să plece; urcă din mers în ultimul autobuz spre
oraș; ar mai fi stat dacă ar fi înțeles că Tamara îl va mai suna. Dar nu
riscă; „e mai important să merg la măcelărie”.
Șefului de magazin îi lucesc ochii când vede în palma sa bancnota
de 100.
- Am de la doi tăurași castrați dimineață; mi le-a adus veterinarul
fermei. Și mai am la frigider două fudulii de armăsar. Comandă
specială, dar... – îi face cu ochiul complice. Tovarășul n-are decât să
mănânce un chil de ciocolată, dacă vrea... Tu ce faci? Ai vreun ritual la
noapte, că-i noaptea de Sânziene?
- O lipsă de hormoni – îngână Mihai, roșind. Medicul mi-a zis să
mănânc... Oare cum se marinează? – arată el spre fuduliile primite.
- Nu te complica! – îl cuprinde măcelarul cu brațul pe după umeri,
să-i poată șopti. Temperatura ucide substanțele benefice. Speli fuduliile
bine, le ștergi cu oțet, apoi le înmoi într-un mujdei de usturoi și le
înghiți. Pe sănătatea mea! – își face el cruce imediat ce bagă banii în
buzunar. Mâine se castrează tăurașii de la Ferma Izvoarele. Câte fudulii
mai vrei? Douăzeci ți-ajung?, că vreau să-l servesc și pe... Lasă, nu-ți
spun; e mahăr barosan și-și trimite șoferul deși, la cât de frumoasă-i
nevastă-sa, eu, și flămând de-o lună... Ia stai așa: ai grijă! – se precipită
măcelarul imediat ce face un pas înapoi spre galantar. Să nu te pună
necuratul să ai de-a face cu vreo fată în timp ce mănânci de-astea, că-ți
face sămânța mult prea vie și stă la pândă în fată până se coace ovulul și
te alegi cu o pensie alimentară pentru următorii 18 ani, sau vreo 25, dacă
progenitura ta mai merge și la facultate.
- Douăzeci, douăzeci și două, sau și patru... – îl strânge Mihai de braț
după ce-i arată buzunarul în care i-a strecurat încă o bancnotă de 100.
- Plus patru de armăsar, că mâine se reînnoiește herghelia. Am să-
i dau telefon veterinarului, poate cei de la saivanele ceapeului castrează
316
berbeceii bătrâni pe care vor să-i facă pastramă la toamnă; castrați, nu le

mai miroase carnea. Vii mâine, tot pe la ora asta.
Mihai e-n al nouălea cer; abia așteaptă să ajungă acasă. Și-a
amintit de zilele în care venea veterinarul comunei și se instala pe
maidanul din sat să castreze armăsarii tineri destinați muncii câmpului
ori tăurașii pentru boi de povară. Câte unul mai curajos – „ăsta are
datorii mari către nevastă-sa”, șopteau țăranii –, lua două-trei fudulii din
găleata veterinarului, le spăla bine de sânge, punea puțină sare pe ele și
le înghițea. Imediat se repezea la masa din mijlocul maidanului și-și
umplea un pahar cu vin. O singură dată l-a văzut pe un altul fugind mai
departe de mormintele nemților împușcați în satul lor de ruși când a
trecut frontul prin Sânzieni, iar la întoarcerea din refugiu, țăranii i-au
îngropat creștinește pe maidan, ca răsplată că se purtaseră frumos cu cei
ce nu se refugiaseră în pădurile de pe malul Siretului. Cel care a fugit, s-
a rezemat de gardul din scândură al mormintelor, să poată vărsa,
acompaniat de râsul în hohote al țăranilor prezenți. Nici Mihai acum nu
se sfiește să înghită jumătate din ceea ce a cumpărat. Dar a avut grijă
mai întâi să spele fuduliile îndelung, să le curețe de pieliță și să le țină
două ore într-o baie de oțet, vin de masă și mirodenii, peste care a turnat
un pumn de sare. Târziu, spre miezul nopții, când să se ridice de la masa
de scris, a scos din cratiță restul de fudulii, le-a spălat din nou, să nu fie
prea sărate, și le-a aruncat pe gât, apoi a băut o gură de vin. A adormit
imediat ce s-a întins pe salteaua de lângă calorifer. Noroc de Puiu că i-a
bătut în ușă înainte de-a pleca la serviciu:
- Am scăpat de cătănie; a aranjat babacul. Dar la toamnă trebuie
să mă transfer acasă, inginer electro la fabrica de hârtie. Babacul vrea să
pună șaua pe mine, c-a aflat de la gealații lui de pe aici c-am luat la rând
toate filatoarele din holul hotelului. Știe chiar și de brunețica aceea din
luna martie, pentru care am dat cinci mii la ginecolog. M-a dat în gât
ginecologul când a fost prins luna trecută. Băieții de-aici, când au aflat
cine-i tata, să se pișe pe ei. Dar l-au informat, totuși, pe babac-meu, să
nu se spună că n-au luat măsuri, la o adică, mai ales c-a venit prim-
secretar nou la județ. Ieri a fost babacu’ pe-aici. Când a văzut ce curată-i
camera mea și ce lenjerie elegantă am pe pat, s-a înmuiat: „Bine măcar
că te-ai făcut ordonat. Mamă-ta o să se bucure.” Îți las și banii și ibricul;
tu-mi lași lenjeria și perna; poate vine mama la mine; a auzit de icoana
făcătoare de minuni de la Brădet.
Până la uzină tac amândoi, înghesuiți, împreună cu alți doi
317
ingineri, pe bancheta din spate a unei Dacii 1100. Coloana autobuzelor

trecuse de mult; noroc de cunoscuții care opresc mașina lor și o umplu
la refuz. Ajung tocmai când începe să sune alarma de închidere a porții.
Întârziaților li se va reține legitimația de serviciu, să fie penalizați cu 5%
din salariu. Câțiva forțează intrarea, fără să mai predea legitimația.
Printre ei, și Mihai, care fuge cât poate de tare pe aleea dintre poarta
uzinei și intrarea în serviciul Cercetări. Din laborator se aude sunetul
strident al telefonului.
- A mai sunat o dată – îl informează secretara, când telefonul tace.
Semnați! – îi întinde condica de prezență pe care tocmai o ridicase.
Tovarășa ingineră șefă Brândușa Roman mi-a hotărât s-o ridic la șapte și
jumătate fix.
Cât timp Mihai așează condica pe măsuța din hol și caută pagina
unde să semneze, secretara se apleacă spre urechea lui:
- Am auzit că tovarășul Roman a început să cumpere fudulii de
taur; îl trimite pe văr-meu, care-i șoferul lui.
- Degeaba! – îi surâde Mihai complice. Fără strădania lui Vlad,
adjunctul inginerului Muraru de la Sinteză...
- De unde știi?! – se sperie secretara.
- In vodcam veritas!
- Ce-i asta?
- Un principiu care dezleagă limba prietenilor.
- Ai înnebunit?! Ține-ți gura!
- Dumneavoastră mi-ați dat de înțeles cine l-a propus pentru
garsoniera aceea de lux din blocul cu intrarea comună la trei magazine.
Eu doar am săpat mai adânc...
- Să-ți ții gura! – îl lovește bătrâna secretară cu condica de
prezență în spate. Ești băiat tânăr și fără nici o proptea; or să te sfâșie
alde tovarășa Roman. Vezi c-a venit Angelica mai demult pe la
secretariat; s-a interesat unde locuiesc părinții tăi.
- O fi vrut să afle ce origine am, să nu-i stric dosarul de cadre
dacă pune laba pe mine.
- Ia uite! – îl privește bătrâna lung. Și eu care te credeam sfios ca
o fată mare. Poate de-aceea nu te are la suflet tovarășa Roman.
- Pardon! M-am purtat mereu respectuos cu tovarășa ingineră șefă
Brândușa Roman – spune Mihai ritos.
- Tocmai! La ce ochi frumoși ai... – zâmbește scurt bătrâna,
urcând încet treptele spre secretariat.
318
Mihai intră în laborator, pune o probă în cromotograf, îl pornește,

apoi se așează pe scaunul de la birou și răsfoiește continuu dicționarul
german-român și cursul de limba germană pentru începători, să termine
de înțeles primul articol din revista primită ieri. Își reproșează iar că a
abandonat cursurile de Germană și Engleză începute la Casa Studenților
și-și blestemă în gând orgoliul de-a fi fost premiant și la Liceul Internat
după ce s-a transferat acolo de la liceul din Târgu Frumos; „mereu
trimitea după mine profesorul Colibaba, să fac cinste cu meritele mele la
Olimpiadă clasei la care preda el Matematica, dar eu – nu și nu!... De
fapt, acolo se făcea Engleza iar eu nu știam o boabă; Târgu Frumos avea
doar Rusa și Franceza; aș fi avut mereu media prea mică pentru
pretențiile mele...” Sfârșește prin a înjura cu glas tare.
- Toți decretau că Rusa va fi limba principală în știință... –
bombăne el foindu-se nervos pe scaun.
Zărește prin fereastră silueta inginerei șefe trecând țanțoșă spre
intrarea în clădirea Cercetărilor – „parcă a înghițit o trestie”, gândește
amuzat, dar și ușor răscolit de nurii atât de proeminenți ai doamnei. Deși
încearcă mereu să recheme amintirea nopților cu Tamara, în gândul lui
stăruie doar noaptea când prietenul său Vlad, amețit de vodcă, a hotărât să
doarmă la el. „Bătrâne, cine-i aia care-și aduce mereu băiatul să i-l
meditezi? Să nu te pună dracul să te încurci cu ea! Astea trecute prin ciur
și prin dârmon, apropiate sau trecute de 40, sunt mai rele ca șarpele Boa;
când te-au înlănțuit, te și halesc! Eu nici la film nu mă mai pot duce cu
vreo fată, c-ar fi vremea să mă strâng la casa mea. Dușa m-a văzut odată
cu Silvia la film. A doua zi, după ce mi-a intrat în garsonieră, jumătate de
oră m-a bătut cu poșeta și cu palmele, până am reușit s-o imobilizez și s-o
întind jos, pe linoleum. Timp de-o oră după, m-a alintat și m-a
dezmierdat, rugându-mă s-o iert și s-o înțeleg c-a făcut-o din prea multă
dragoste. Cred c-am să fug din uzină din cauza Brândușei. Anul trecut,
când a fost circul pe aici, foștii colegi m-au rugat să mă întorc la Zidul
Morții; n-au reușit să formeze un motociclist la fel de bun și de nebun ca
mine. Chimia, atât de dragă mie în liceu, s-a dovedit un fiasco. Imediat
ce-am devenit amantul ei, Dușa m-a convins să cer transferul la Sinteză,
instalația lui Virgil Muraru, să fiu calul ei troian din universul lui Muraru.
Ăsta-i un chimist de geniu, dar căpos cât toți ardelenii lui la un loc: n-a
vrut să treacă nici un șef coautor la cele cincisprezece invenții ale sale,
câteva medaliate cu aur la târgurile internaționale. Securiștii, de când
Muraru a luat «blestematele alea de premii și medalii de tinichea suflată
319
cu aur», cum le zice el, se țin scai de coada lui – «mai bine mort, decât să
scape vreun secret străinilor», s-ar fi exprimat unul către Brândușa –, iar
secția Sinteze ni s-a umplut de turnători și de foste pușcăriașe pentru
prostituție. La circ, măcar, am să mă joc singur cu moartea mea și-am să
scap și de lipitoarea asta, după care alți bărbați ar merge și-n limbă. Să te
ferească Dumnezeu de una ca asta!”
Abia după ora 8, telefonul sună din nou.
- Iartă-mă! – se grăbește Mihai să spună. Am ajuns la ușă când
telefonul tău a tăcut.
- Dragul meu drag! – se bucură Tamara. Nu-i nevoie de scuze.
Sunt așa fericită că te aud!... Aș fi putut să vin la tine și mâine, după ce
voi avea analizele gata, dar trebuie să mai stau până sâmbătă; înțelege,
te rog, că vine astăzi tovarășul din China și trebuie să stăm pe poziții;
oricând putem fi chemați la ce-ce. Dar las’ că de săptămâna viitoare
vom fi împreună... Aseară mi-am făcut o mămăliguță moale, cum am
învățat de la bunica, și-am mâncat cu brânză de burduf – o bunătatea! I-
am dat și lui Tin-Tin să guste; „asta-i de la ai tăi, mânca-v-aș eu
ochișorii albaștri!”, i-am zis iar el a gustat cu plăcere. Apoi l-am lăsat în
pat lângă mine și-am ascultat împreună melodia aceea de pe placa de
vinil, care se auzea noaptea din garsoniera 96. Doamne!... Am adormit
cu obrazul drept pe coperta plăcii de vinil, închipuindu-mi că-i pieptul
tău. Dragul meu drag!... Sper să nu înnebunesc de dorul tău până
duminică. Ai grijă la ceea ce te-am rugat. Abia aștept să fiu din nou a ta,
să-l faci invidios pe Horus, zeul albastru, după ce brațele și picioarele
mele, patru șerpi Boa, te vor fi sugrumat, să-ți stoarcă esența, de care
mi-e atât de dor s-o simt rodind, ca bobul mitic de grâu după revărsarea
Nilului... Timpul! – se aude vocea speriată a doamnei. O fi trecut?, că nu
m-am uitat la ceas...
- Tamara, o clipă, te rog!... – strigă Mihai.
- Te sărut, dragul meu drag! – șoptește vocea din telefon cu
aceeași nuanță de extaz ca în clipele de apogeu ale momentelor de
iubire.
- Cine-i Tin-Tin? – insistă Mihai, dar nu-i răspunde decât sunetul
ascuțit al legăturii întrerupte.
Dezumflat ca un balon înțepat cu acul – „ori ca prezervativele pe
care Sanda le ciupește cu unghiile după ce le umflă când se îmbată” –,
Mihai cade într-o apatie totală, din care îl scoate cu greu maistrul
Cornea, venit să-l însoțească la ședința de partid.
320
- Azi ținem ședința în sala mare de la Protecția Muncii. Am fost

anunțat că vine de la județ un activist, unul Matei, care se ocupă de
Agricultură, un trepăduș bătrân, care a bătut toate coclaurile în tinerețe,
însoțit de un securist și de un procuror, alteori și de milițianul comunei,
să lămurească țăranii să intre în colectivă. Ce-s părinții tăi?
- Țărani.
- Colectiviști?
- Colectiviști.
- Na beleaua! Ăsta da bai, nu glumă! Vezi că trepădușul o să te
descoase. Dă-mi nume de oameni cu greutate din comuna ta.
- Toma Neculai, secretarul de partid al comunei; mulți ani a fost
președintele Sfatului Popular Sânzieni... Dat dracului, da’ l-a dus boala
sau moartea departe....
- Mai încet, să-mi pot nota – îl roagă maistrul Cornea.
- Dănion, secretarul de partid al colectivei; Prigoreanu, zis
Berbec, că-i plăcea să fure berbeci când era tânăr, președintele
colectivei, cel care trage toate sforile; Gicuță Dumitriu, cel mai vechi
membru de partid din sat; Damian Mogâldea, secretarul sfatului
popular...
- Ajunge! – își închide maistrul Cornea agenda cu zgomot. Te-ai
pregătit temeinic?
Mihai se preface ocupat de găurile de pe poala halatului de doc
albastru făcute azi când a scăpat din pipetă câteva picături de acid
azotic. Îi vine să-și dea cu pumnii în cap; a uitat de foile primite de la
Cornea. „Mai bine l-aș ruga să mă scuze că-s bolnav...”
- Hai, intră! – îl împinge maistrul în sala mare de la Protecția
Muncii. Stai acolo – îi arată un loc mai pe la mijloc.
Imediat își face apariția și un bărbat în vârstă, elegant, cu o
servietă din piele în mâna dreaptă și cu pălăria de soare în stânga.
Cornea îi iese în întâmpinare și-l conduce la masa prezidiului. Deschide
apoi ședința, impulsionat și de vociferarea unor mecanici din subordine:
„hai odată, dom’ maistru, că mai avem și treabă pe acasă”.
Mihai asistă cu zâmbetul pe buze la derularea ședinței, de la
alegerea prin vot a prezidiului și până la citirea ordinii de zi, „pe care vă
rog s-o notați întocmai”, face Cornea un semn laborantei care a fost
propusă pentru scrierea dării de seamă. „Oare întotdeauna se țin
ședințele astea de partid în această notă de zeflemea?!”, pare să se mire
Mihai.
321
Continuarea îi întărește convingerea căpătată după expedierea în

derizoriu a primului punct de pe ordinea de zi, „aplicarea cu
consecvență în munca de cercetare a înaltelor percepte științifice
enunțate de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului,
cu ocazia vizitei de lucru efectuate la Uzinele Grivița”, la care s-a ridicat
sudorul și a decretat plin de emfază, mușcându-și din când în când buza
de jos, să nu izbucnească în râs și să poată citi tare și răspicat ceea ce
avea notat pe o foaie de hârtie:
- Fără lectura aprofundată, făcută la orele de învățământ politic și
ideologic, a sarcinilor trasate, grupa de mecanici condusă de tovarășul
secretar al organizației de bază, maistrul emerit – cum, dom’ maistru
Cornea, nu te-au făcut emerit?!, vezi dacă n-ai fost plutaș?... –, fără
însușirea acestora, noi, cei prezenți aici, nici n-am fi terminat montajul
microreactorului pentru cercetarea polimerizării... polimerizării... Mă
rog, polimerizării unei substanțe de o importanță capitală.
- Stați jos. Trecem la punctul următor – face maistrul Cornea un
semn sălii, trăgând fericit cu coada ochiului la activistul bătrân, cufundat
în lectura unor pagini scoase din servietă.
- Polimerizării anionice! – spune dintr-o suflare sudorul, bucuros
că a descifrat ce scria pe hârtia din mâna sa, spre hazul celui de alături,
care îi dă un ghiont și-l trage de mâneca hainei, să ia loc.
Sunt expediate încă două puncte din ordinea de zi, „calitatea
muncii la atelierul de sticlărie, unde se impune recomandarea pentru
premierea semestrială a meșterului sticlar Vornicu pentru calitatea
ireproșabilă a instalației din sticlă destinată cercetării polimerizării
anionice” și „recomandarea tovarășei Anca Ulmu, laborantă, pentru a fi
înscrisă la recent înființata Academie de Învățământ Social-Politic
Ștefan Gheorghiu, fosta Universitate Muncitorească a P.C.R.”. Nici nu
se termină lectura punctelor, că sala votează în unanimitate, iar câțiva
întreabă „putem pleca? Nu mai avem curse în sat până diseară”.
- Dumneavoastră nu trebuie să votați – se adresează Cornea
inginerului Vulpescu și inginerei de la laboratorul coloristic, pe care
Mihai o cunoaște: Emilia Zavate; apoi maistrul face un semn discret cu
degetul la obraz celor care au întrebat dacă pot pleca.
Se așteaptă ca laboranta din colțul mesei prezidiului, care scrie de
zor, să termine de notat în darea de seamă tot ce s-a discutat.
Secretarul de partid trage îndelung aer în piept și începe să facă o
prezentare amplă a însemnătății ultimului punct din ordinea de zi:
322
„primirea de noi membri în rândurile partidului”.

Emilia Zavate se bâlbâie ca o școlăriță în prag de corigență; abia
poate răspunde la întrebarea „ce anume v-a mobilizat să vă pregătiți
pentru intrarea în partid?”, pusă de o subalternă de-a ei.
Activistul bătrân o felicită pentru inițiativa de-a activa în
rândurile membrilor de partid și dă de înțeles că se declară de acord cu
acceptarea cererii ei de intrare în partid. Sala a și votat în unanimitate.
Inginerul Vulpescu e mai stăpân pe sine; promite că va milita
pentru ridicarea pe o treaptă superioară calitatea muncii în sectorul de
cercetare din care face parte. Enumeră cu aplomb toți secretarii
Comitetului Central și elogiază munca ministrului Industriei Chimice,
ca răspuns la întrebarea pusă „din sală” de operatorul chimist cu care
merge zi de zi în secția de fosgenare a gazului metan să recolteze probe
pentru determinarea gradului de fosgenare.
- Și-acum, ultimul aspirant la carnetul roșu de membru de partid:
tovarășul inginer Mihai Vlădeanu – intervine activistul bătrân.
- Fizician – îl corectează în șoaptă Cornea.
- A, tehnician... – înțelege activistul. E bine. E bine și nu prea... –
se uită el atent în hârtiile citite. Informațiile pe care le am eu la dosar îmi
spun că tatăl dumneavoastră, Nicolae Vlădeanu, fost țăran chiabur, s-a
opus cu îndârjire...
- Aaa... – începe Mihai să râdă; „acum, ori niciodată!”, își zice,
adăugând în gândul său o înjurătură grosolană la adresa Marchizei
Stagiarilor, care s-a ocupat de întocmirea dosarului. Greșiți, tovarășe! –
devine el ferm. Pe tatăl meu îl cheamă Neculai Vlădeanu; vă pot arăta
certificatul meu de naștere, că-l am la mine – zice și trage din
portmoneu actul, pe care îl dă din mână în mână spre prezidiu. Acel
Nicolae, despre care scrie acolo, este un cetățean din satul nostru, aflat
acum în mina de cărbuni de la Lupeni, știți, acolo unde este colectivul
cel mai impregnat de spiritul luptei de clasă, dovadă că acel loc de
muncă, tocmai prin înalta conștiință muncitorească, a inspirat filmul
Lupeni ’29, o operă profund proletară, ancorată în idealurile noastre, ale
celor ce muncim, regizată de Mircea Drăgan și interpretată de marile
figuri ale cinematografiei române: Răutu, Ilarion Ciobanu, Calboreanu,
Ciubotărașu – ni-l amintim, desigur, pe Ștefan Ciubotărașu cu rolul
magnific făcut în pelicula Elisabetei Bostan, Amintiri din copilărie, film
care va înfrunta timpul necruțător cu operele slabe. Amintiri... va rămâne
pentru totdeauna icoana sfântă a copilului moldovean, dar, prin extensie,
323
a copilului universal. Când spunem Nică a lui Ștefan a Petrei, spunem

copilăria noastră și nu putem privi un cireș încărcat de rod, mai ales că
acum e vremea cireșelor, fără să nu zâmbim la amintirea postatei de
cânepă din jurul cireșului, încurcată de picioarele mătușii Mărioara,
zgârcita satului. Iată de ce, noi, cei de aici, la câțiva pași de „Ozana cea
lin curgătoare”, trebuie să dăm tributul nostru de recunoștință marelui
Creangă și să acceptăm că poporul român trăiește sub imperiul rostirii
marelui humuleștean: „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”, așa
cum oamenii muncitori știu să se adune acolo unde este ceva bun și
folositor de făcut. Nu mă voi lepăda de acea rudă îndepărtată din
seminția Vlădeanu din Sânzieni, ca Petru de Învățător înainte de-a fi
cântat cocoșul a doua oară. Sau întâia?! Iaca aici mă simt descoperit și
va trebui să aprofundez studiul, pentru că, tovarăși, – face Mihai un gest
larg spre întreaga sală, descoperindu-se plin de elocință – înainte de
toate, lectura unei cărți mari, din care s-au inspirat toate geniile lumii, de
la scriitori la muzicieni și pictori, dar și sculptori, este un act de
culturalizare și, după cum a spus tovarășul Nicolae Ceaușescu la ultimul
congres, culturalizarea clasei muncitoare este esențială devenirii noastre.
Stimate tovarășe, – se adresează el reverențios activistului bătrân, pe un
ton crescendo – acel Nicolae Vlădeanu a ajuns deja șef de abataj la mina
centrală din Lupeni iar anul trecut în noiembrie a primit Ordinul Muncii
Clasa a Treia, evident, după ce cu trei ani în urmă fusese primit în
rândurile membrilor de partid. A avut cinstea chiar să fie delegat la
Congresul al X-lea al P.C.R. din august 1969.
- Hm!... – pufnește bătrânul activist, privindu-l cu ciudă pe sub
sprâncene pe Mihai.
- Tovarășe Matei. – intervine prompt maistrul Cornea –
săptămâna trecută, dar și zilele care s-au scurs din prezenta am adunat
personal informații despre tovarășul Vlădeanu. Personal am discutat cu
tovarășul Toma Neculai...
- Ai reușit să vorbești cu tovarășul Toma?! – tresare activistul.
Unde?, că știam...
- Desigur! L-am căutat telefonic și l-am găsit. Din aproape în
aproape. El mi-a vorbit foarte frumos de Neculai Vlădeanu. Dar nu m-
am rezumat doar la o informație. Am mai vorbit cu Dănion, secretarul
de partid al gospodăriei agricole colective; cu tovarășul... stați să-mi
amintesc – face Cornea o grimasă –, a, da, unul Berbec, președintele
ceapeului; am vorbit și cu cel mai vechi membru de partid din comună,
324
Gicuță Dumitriu...
- Fără ăsta! – face bătrânul activist un gest de respingere. Sper că
n-ai vorbit și cu fostul secretar de sfat, un bețiv adunat de-ai lui de prin
șanțuri.
- Nu, tovarășe Matei, n-am vorbit – își menține tonul ferm
Cornea. Mi-au ajuns vorbele elogioase ale primilor trei. Ba pot întări
afirmațiile tovarășului Mihai Vlădeanu, că am fost întrebat de mai multe
ori dacă sunt sigur că vreau referințe despre Neculai, pentru că și
Nicolae are copii, dar sunt cu el la mină.
- Bine, bine! – face un semn de potolire activistul. Ce ne poți
spune despre statutul partidului, tovarășe Vlădeanu?
- Stimate tovarășe, stimate colege și dragi colegi de muncă, –
începe Mihai privind fix peste capetele celor din prezidiu, parcă s-ar
adresa tabloului secretarului general ce se zărește undeva, pe peretele de
deasupra scenei sălii mari de ședințe – există un adagiu pe care l-am
auzit la marii noștri creatori de literatură: cărțile din cărți se scriu. Știm
foarte bine că marea literatură sovietică, iar eu nu vă enumăr decât
tetralogia Donul liniștit a marelui Șolohov, deja răsplătit cu Premiul
Nobel pentru Literatură, în care Grigori Melehov, luptătorul pentru
neatârnare, concept măreț afirmat de tovarășul Nicolae Ceaușescu la
cuvântarea din august 1968, moment de vârf în devenirea noastră și sunt
sigur că veți fi de acord cu mine, tovarășe Matei, – „tare ți-aș mai boți
mutra de șobolan bătrân și ți-aș da apoi un șut în fund, să te duci
dracului după activistul stalinist Toma!” –, că atunci, în august ’68, la
invazia de tristă amintire a țării prietene Cehoslovacia, a fost momentul
astral al inflexiunii, acea cotitură politică esențială, când mândria
noastră națională a irumpt pentru totdeauna. Dar să revin, că timpu-i
scurt. Voi avea timp altădată să vorbesc viitorilor mei colegi de
organizație de bază. M-ați întrebat de statul partidului. Deci! Așa cum
literatura sovietică își trage vigoarea din marea literatură rusă, vorbim
de Dostoievski, Tolstoi, Cehov, la rândul ei, literatura rusă, afirmă cei
mai mari oameni de cultură în amfiteatrele Universității din București,
la ale căror cursuri am participat ca intrus întru perfecționarea
instrucției, deci așa cum literatura rusă se trage din Mantaua lui Gogol,
tot așa statutul partidelor comuniste din lumea întreagă își trage seva din
gândirea lui Marx și Engels concretizată în Manifestul Partidului
Comunist sau Manifestul comunist, publicat la mijlocul secolului 19,
mai precis, 1848. Dar eu cred, tovarășe Matei, că mult mai important
325
pentru membrii de partid ai acestei organizații de bază este să-i

informăm despre măreția zilei de astăzi...
- Tovarășe, sper că nu deraiezi spre misticism, vorbindu-ne de
sărbătoarea de astăzi! – se supără activistul, lovind masa cu palma.
- Ce sărbătoare?! – se miră Mihai.
- Sânzienele – se aud voci din sală.
- Îmi pare rău că vă dezamăgesc. N-am talentul lui Sadoveanu și
nici... – „oare se mai vorbește la noi de Mircea Eliade?!” –, nici talentul
rapsozilor populari care au alimentat etosul nostru referitor la
fenomenele paranormale din noaptea de Sânziene. Suntem la o ședință
de partid și trebuie să evocăm întoarcerea triumfală a delegației
superioare de partid și de stat, condusă de tovarășul Nicolae Ceaușescu
în Coreea de Nord, în Mongolia, dar mai ales în China. Evident, și în
Vietnam. Dacă mă gândesc la bogăția ideilor cu care se va fi întors
delegația noastră din țările Soarelui Răsare, îl pot cita pe marele
Sadoveanu, fără temere că greșesc: Lumina vine de la Răsărit. Da,
tovarăși, astăzi, lumina vine de la Răsărit. Cred că la ora aceasta avionul
a aterizat. Sunt încredințat că Televiziunea va difuza diseară, la
telejurnal, acest moment deosebit.
Privirii insistente ațintite asupra sa, un fel de „vezi, bătrâne, că te
pot domina”, activistul răspunde cu mutarea privirii într-o parte, ca o
cedare, apoi își drege glasul înainte de a rosti încet, vădit încurcat:
- Felicit organizația de bază pentru primirea în rândurile sale a
tovarășului tehnician Vlădeanu!
- Fi-zi... – ar vrea Cornea să-l corecteze, dar se corectează el
însuși prompt: Fiii-rește că suntem mândri. Cine-i de acord? Împotrivă?
Se abține careva? Deci, în unanimitate...
Sala s-a ridicat deja în picioare, acoperind vorbele maistrului:
scaune date cu zgomot într-o parte, mese mișcate nervos și scrâșnite pe
mozaicul de pe jos, îngrămădeală la ușă, înjurături șoptite că a plecat
coloana de autobuze spre satele din jur, culminând cu „ne-am pricopsit
cu unul care bate câmpii cu grație”, șoapta unei laborante, despre care
Mihai a aflat c-ar fi fost profesoară, până a fost prinsă de directoare
sărutându-se cu un elev de-a XII-lea, care, de curând, i-a devenit soț,
imediat ce ea a născut o fetiță; pentru scandalul făcut și defăimarea
profesoarei, directoarea a fost mutată disciplinar la o școală îndepărtată
iar profesoarei plecate de bună voie în uzină ca tehniciană i s-a transmis
în scris că se poate întoarce oricând la postul avut; „grija partidului
326
nostru pentru soarta mamei și copilului”, se spunea în preambulul

scrisorii.
Cornea îl mai reține pe activist să-i prezinte succesul echipei de
mecanici care a reușit montarea microreactorului de sinteză; „vom
produce cantități suficiente de arome pentru industria noastră
alimentară; pe micropiloții din sticlă s-au obținut deja câte 50-100
grame din fiecare aromă, de la cea de trandafir, la cea de măr, păr, ori
cais și se crede că este posibilă și aroma de fum, atât de necesară
conservării preparatelor din carne – vom cruța pădurile de foioase ale
țării! Este o temă de cercetare cu care câteva tovarășe inginere vor să-și
dea doctoratul...”
- Dar de îmbunătățirea producției de bază a uzinei se mai ocupă
cineva afară de chimistul Muraru? – se aude întrebarea activistului.
- Eu zic să mergem împreună la tovarășa Roman, poate îi alocă
fonduri mai multe pe semestrul doi, că m-am săturat să-i execut tot felul
de lucrări și să le decontez pe alte sectoare. Știți, domnul inginer
Muraru... – îl aude Mihai pe secretarul de partid începând o prezentare
elogioasă a Sintezei, dar zgomotul îmbulzelii de la ușa de ieșire acoperă
discuția celor doi.
Ajuns în laboratorul său, Mihai aprinde becul de gaz din nișa
pentru probe și-și fierbe o cafea într-un pahar Berzelius de jumătate de
kilogram. Este tot mai absorbit de cele întâmplate la ședința de partid.
Nu-și poate da seama de unde a avut tăria să mintă cu atâta seninătate.
După vreo oră de privit în gol, incapabil să-și închege vreun gând,
exclamă extaziat:
- Tamara!...
Înțelege că a simțit tot timpul undeva, alături de el, puterea
poziției sociale și politice a Tamarei – „de-aceea și reușesc odraslele
demnitarilor; își iau puterea (sau obrăznicia impertinenței lor) din umbra
părinților ce și-o simt protejându-i”. Se și vede ajuns mare. „Întâi – să
debutez pe cinci scene odată! Apoi...” Nu știe ce mai poate face cu
capitalul de imagine ce-l va fi căpătat. „Mi-ar prii un loc în vreo
redacție, să bat țara în lung și-n lat ca ziarist...” Știe că în redacția
vreunei reviste literare ar duce-o mai bine – salariu foarte bun, ca de
inginer șef, timp liber berechet, „dar... mă vor lua mereu peste picior
poeții de doi lei că n-am făcut Facultatea de Filologie; am văzut cum
până și Lazăr, dedulcit la vodca mea, își lua un aer superior, după ce-și
arunca ochii pe vreun text scris de mine, «că de citit cu atenție îl citesc
327
doar pe Shakespeare și, eventual pe Caragiale, ori pe alți români; dacă-i

ordin de sus să le montăm vreo piesă»”.
Adoarme cu fruntea pe brațe, ca în pauza mare de la liceu, când
recupera din somnul pierdut noaptea cu rezolvarea problemelor de
Fizică pentru Olimpiadă. După un timp, cu spatele înțepenit din cauza
poziției, se târăște până la ușă, să deblocheze yala, să nu mai bage capul
femeia de serviciu, apoi pune trei scaune la rând în spatele
cromatografului, să nu fie văzut pe fereastră, și se întinde cât e de lung,
cu ceafa pe cele câteva dicționare groase împrumutate de la biblioteca
tehnică a uzinei.
Doarme profund – somnul de după-amiază din zilele călduroase
de vară. Simte că-l chinuie un vis, dar nu înțelege despre ce-i vorba –
pare că a poposit în alt univers, unul străin, straniu și sufocant.
Sare în sus transpirat tot.
Abia la al doilea sunet strident înțelege că trebuie să ridice
receptorul telefonului.
- Ce bine c-ai rămas peste program, să te pot suna!... – aude vocea
precipitată a Tamarei. Spune-mi, te-a întrebat cineva ceva?
- Da, activistul venit de la județ despre tata, despre statut, despre...
- Ce?! – țipă în telefon Tamara. Ce tot bâigui acolo?!
- La ședința de partid – răspunde scurt Mihai, luat prin
surprindere. Până la urmă am fost primit cu felicitări.
- Aaa... primirea... – se aude vocea doamnei scăzând ca un balon
dezumflat brusc. Dar despre mine te-a întrebat cineva ceva?
- Despre... tine?! – se miră vocea tânărului, care, intimidat de
tonul aspru, ca de anchetă, a ezitat o clipă între a rosti dumneavoastră
ori tine.
- Da! Fii atent: dacă aduce cineva vorba de mine, de fiica mea,
de... înțelegi tu... Nu știi nimic! Dar nimic!! Absolut nimic!! Nici măcar
nu m-ai văzut vreodată. Ai înțeles?! – țipă isteric vocea ca un ordin.
- Da, doamnă! – confirmă scurt și sec Mihai.
- Bine. Te mai sun eu... – sfârșește într-un suspin, ca o eliberare a
nodului pus în gât, vocea Tamarei, după care se aude în receptor țiuitul
strident al tonului de centrală.
Mihai a rămas perplex – „ce-i asta?!” – și nici măcar să ia loc pe
scaunul de la birou nu mai îndrăznește – l-a paralizat un sentiment ciudat
de frică, asemeni celor din înserările când, părăsind internatul școlii din
Târgu Frumos ca să lase patul liber activiștilor chemați la vreo prelucrare
328
duminicală de raionul de partid trecea prin pădure și auzea urletul vreunui

lup tocmai pe coasta celuilalt deal. „Am timp să ajung la bordeiul
țiganului de sub deal”, își zicea atunci și, luându-și inima în dinți, grăbea
pasul. Câinii țiganului îl simțeau de departe și-i ieșeau înainte în marginea
pădurii, gudurându-se la el – toți cei care veneau pe jos de la târg aveau în
buzunar ceva bun pentru ei, măcar o coajă de pâine, un biscuite sau câteva
praline din suta de grame cumpărată pentru copii.
- Ce-a fost asta?! – își repetă Mihai întrebarea cu glas sonor, după
care, enervat de țiuitul tonului centralei, lasă receptorul greu și negru,
vechi, din ebonită, să cadă la loc în furca aparatului; „am să-l rog pe
administrator să-mi facă și mie rost de un telefon alb, din plastic”.
Abia după ce se spală îndelung pe obraz cu apă rece și săpun
frumos mirositor a flori de salcâm și se șterge cu prosopul proaspăt
spălat, adus de dimineață de la spălătoria uzinei de femeia de serviciu,
Mihai se dezmeticește de-a binele. Nu mai înțelege nimic din discuția
purtată la telefon cu Tamara; ba chiar i se pare că a visat – „un vis urât,
poate cel mai urât din viața mea...”
Pleacă acasă pe înserate, grijuliu să încuie corect ușa de intrare în
clădirea rămasă pustie la ora aceasta; cercetătorii care mai fac probe își
au instalațiile undeva într-un colț al uzinei, numit Piloții Metalici, locul
în care Sinteza ridicată după proiectul inginerului Muraru lucrează la foc
continuu, chiar și duminica.
Peronul din fața porții numărul 1 a uzinei este gol; au plecat spre
oraș și cursele de la ora 18, cu schimbul de 6 ore, care lucrează în
secțiile foarte toxice: Acid Cianhidric, Fosgen și piloții din sticlă pentru
studiul izocianaților.
Vântul, venit dinspre munte, o adiere la finele zilei toride, rotește
agale, ca într-un vis obsesiv, o pungă goală de hârtie. Enervat, Mihai ar
vrea să-i dea un șut, s-o scoată din vârtej, dar se teme să nu fie văzut,
așa că o oprește cu vârful pantofului când trece prin fața sa și o duce la
coșul mare de gunoi agățat de un stâlp de iluminat.
Microbuzul uzinei, plecat din partea cealaltă a clădirii
administrative, de la ieșirea de serviciu, oprește chiar în fașa sa; șoferul,
cu care se cunoaște bine, pentru că locuiește la parterul blocului vecin,
se apleacă și-i deschide portiera din față:
- Ore suplimentare, Mihai?
- Am avut de terminat o probă la cromatograf – răspunde
șoferului.
329
- Și când mergeți la București cu probele făcute, să comparați

rezultatele, să putem declara investiția încheiată?
Vocea e-a unei femei așezate pe unul din scaunele din spate ale
microbuzului gol, singurul pasager, de altfel, – o voce mult prea
feminină, calmă și blândă în rostirea ei cu ușoare accente ardelenești;
„Doamne, ca a profesoarei de Istorie de la Cantina 3 din Eforie Sud!...”,
se sperie Mihai, rotindu-se brusc.
- Sărut mâinile! – își pleacă el privirea în fața „doamnei Te-Te”,
Teona Trifan, șefa serviciului Plan-Producție.
- Chiar astăzi am fost întrebată de la minister dacă am reușit să
punem în funcțiune cromatograful. În caz contrar, tovarășul ministru
Florescu ar vrea să-l transferăm Institutului „Petru Poni”, secția din
București.
- O, nu! – face Mihai un gest categoric de respingere. Deja am
făcut peste 50 de probe doar pentru Sinteza domnului Muraru, plus încă
vreo 80 pentru alte teme de cercetare.
- Zăăău?! – face ochii mari Teona; „o, Doamne, că frumoasă mai
ești!”, o privește Mihai cu calm. Și eu de ce n-am fost informată?! – se
supără doamna care a pierdut subit aerul suveran, de prințesă, cu care
stătea pe scaunul frumos tapițat, ca pe un fotoliu de lux.
„Doamnă dragă, – scapără un surâs în colțul gurii lui Mihai,
născând o paranteză discretă în stânga – ce mă privești așa? Oare tu nu
știi că eu aparțin Tamarei?!”
Sub privirea tânărului, fața Teonei se întunecă; ochii i se subțiază,
în timp ce genunchii par să se fi apropiat mai cu putere, să nu fi scăpat
vreo imagine indecentă privirii ochilor albaștri ce par s-o soarbă
continuu.
- Ți-a dat ordin de serviciu doamna Roman să-i faci probe lui
Muraru? Știam că Sinteza nu mai are fonduri decât pentru salarii; mă și
mir de ce-i mai salarizează dacă nu le-a programat vreun fond de
cercetări...
- Le-am făcut în timpul meu liber; chiar și astăzi, după-amiază, i-
am făcut una, adusă de inginerul Vlad.
Conversația isprăvește la fel de abrupt, cum a început. O tăcere
apăsătoare umple interiorul microbuzului – doar motorul mai toarce
continuu pe întinsul șoselei pustii la ora asta.
- Nu te duc în Lenin? – întreabă șoferul când îl vede pe Mihai că
deschide portiera imediat ce microbuzul a frânat lângă intrarea în blocul
330
ștabilor, poreclit 4001, pentru că toți locatarii au salarii mai mari de

4000 de lei.
- Nu, mulțumesc! Vreau să trec pe la librărie – răspunde Mihai,
oferind grațios, dar nu ostentativ, mâna, să se sprijine Teona când
pășește pe cele două trepte incomode ale microbuzului.
Ochii ei se uită speriați în ai tânărului.
- Atenție la tocuri! Se pot agăța și rupe – îi șoptește Mihai. Vasile,
să lipești un linoleum pe scara asta – se adresează șoferului.
Teona continuă să se uite fix în ochii lui și-și încolțește buzele
într-un surâs ironic – același de demult, când intra pe poarta uzinei:
- Mulțumesc!
Mihai simte cum palma femeii se retrage încet, ca o lunecare, de
pe palma lui, de care s-a sprijinit. El pornește aiurea pe stradă, numai să
se depărteze de doamna care, făcând câțiva pași în sens invers, a intrat
în scara blocului. Nici când ajunge dincolo de biserica lipovenească,
Mihai nu îndrăznește să întoarcă privirea – s-a descoperit timid,
incapabil de vreun gest ori vreo inițiativă; odată cu ultima convorbire
telefonică purtată cu Tamara, a fost trimis înapoi, „unde-mi este locul...”
Chiar și-n Farmacia 13, intrat să cumpere 10 aspirine de un leu, nu mai
adresează obișnuitele cuvinte de curtoazie Adrianei, frumoasa
farmacistă cu care se tachinează de mult, de prin iarnă, când femeia l-a
întrebat dacă îi place să de dea cu sania.
- Mergem mai mulți cu mașinile, sus în munte; avem un loc liber.
Transportul îl plătești trăgând la deal sania cu Coco-Belle a mea, o
alintătură de 4 ani, ai s-o îndrăgești, sunt sigură. La vale, ai s-o ții în
brațe iar eu, la spate, mă țin de tine, că soțul meu preferă cabana, să bea
ceai cu rom.
Nu mai știe cum s-a scuzat. Îl speriase aerul dezinvolt al
Adrianei; tinerețea ei exuberantă i s-a părut frivolă. „Prea au fost toate
femeile din viața mea niște babe!” – își zice acum și simte cum îl doare
profund gândul ăsta – „n-am fost obișnuit cu asemenea explozie de
tinerețe”. Abia reușește să-i mulțumească Adrianei pentru paharul cu
apă oferit să înghită o aspirină, să mai poată ajunge fără durere până
acasă. I-a fost teamă chiar și s-o privească în ochi. De fapt, își dă seama
că s-a răcit față de ea când a aflat că fetița ei este din flori, a unui inginer
fugit în R.F.G., iar cel căruia ea îi spune soț și pe care l-a primit să
locuiască împreună cu ea și cu fetița, nici măcar n-a terminat divorțul de
prima nevastă.
331
Măcelarul îl întâmpină cu o pungă mare de hârtie:

- Credeam că nu mai vii, și-mi părea rău că nu l-am făcut fericit
pe...
- Pe nevastă-sa, frumoasa Brândușa, oricum, o fericește un tânăr.
- De unde știi?!
- Orașu-i mic... – șoptește când iese din măcelărie.
Acasă, Mihai înghite câteva fudulii imediat ce le spală – îi era
foarte foame. Se drege cu două pahare mari de vin și se culcă. Doarme
mai mult și mai profund decât în laborator – doarme tot jos, pe salteaua
de lângă calorifer; încă mai simte adierea parfumului scump folosit de
Tamara, „sau cum o fi chemând-o cu adevărat”.
Spre ziuă, imediat după ora 4, se trezește și, oricât își îndeasă
ceafa ori tâmpla în pernă, nu mai poate adormi. Se pregătește de plecare
și prinde coloana de ora 5 și un sfert, care duce schimbul întâi la uzină.
Are noroc – femeia de serviciu din schimbul de dimineață sosește în
urma sa și descuie ușa de la intrare.
Așteaptă în zadar să sune telefonul. Nici când secretara îi
telefonează să urce la inginera șefă nu părăsește laboratorul; preferă să
stea cu masca pe figură, decât să iasă la aer curat cât aerisește încăperea.
Se teme că n-ar putea auzi telefonul – afară se sparge cu picamerul un
colț din aleea centrală.
- Ce-ai așteptat, tovarășe fizician Mihai Vlădeanu?! – strigă la el
Brândușa imediat ce intră aruncând în lături ușa, să nu se înece în
atmosfera încărcată cu vapori toxici eliberați de cromatograf. Ai așteptat
să vin eu aici, la dumneata?!
Mihai își scoate cu greu masca de gaze:
- Veneam peste două-trei minute, doamnă, imediat ce se termina
proba – arată el spre tamburul înregistratorului, de pe care curge încet
diagrama.
- Sper că nu-i altă probă pentru Muraru. Cine crezi c-o să-ți
deconteze cele 50 de probe făcute deja? Sinteza abia are buget pentru
salarii. Ia să văd... – se apropie Brândușa, ridicând pe palme diagrama
lungă, scursă în cutia de carton de sub masa de laborator. Aaa... este
pentru inginerul Vulpescu. Da, este bine. Săptămâna viitoare te duci în
delegație la București; omologarea rezultatelor la ICECHIM și la
Institutul Central de Chimie Fizică.
- Da, – intervine Mihai – și tovarășa Trifan spunea...
- Ce-i cu tovarășa Trifan?! – întoarce, din mersul ei grăbit spre
332
ușă, inginera șefă privirea mirată. Ce? Când ai vorbit cu ea?! Ce-mi pasă
ce spune ea?! Eu nu-mi conduc munca de cercetare după ceea ce spune
o mimoză! – hotărăște, imediat însă schimbă tonul: Vezi când pleci, că
ai de stat mult, măcar 10-12 zile. Faci delegație pe două săptămâni. Spui
secretarei data plecării; de rest se ocupă ea.
Mihai a amețit – privește ca hipnotizat picioarele cu pulpe pline,
ca de fotbalist ale femeii depărtându-se în grabă spre scara centrală, în
timp ce tușește de câteva ori. Imediat fuge și el până la ușa
laboratorului, s-o închidă, să nu umple clădirea cu vapori de fosgen. Iese
apoi afară, pe aleea cu trandafiri și așteaptă să se aerisească încăperea
prin geamurile mari lăsate deschise, pe lângă care se plimbă, să asculte
dacă nu cumva sună telefonul. Ordinul inginerei șefe, să plece în
delegație, îl apasă pe creștet, copleșindu-l.
„Mâine mă duc la Policlinica TBC, la doctorul Ciobanu și-i spun
că vreau să merg la Iași, la doctorul Berneagă, care m-a operat când
eram copil. Medicul Ciobanu, un mare domn, îmi va da concediul
medical maxim trei luni, dacă-i solicit – am biletul de ieșire de la
Agigea, pe care scrie că sufăr de TBC osteoarticular, diagnostic ce nu
poate fi contestat de cineva de aici. Doctorul Constantin Ciobanu este
specialist în TBC pulmonar; când e vorba de oase, merge pe verdictul
celor din sanatoriu.” De altfel, Mihai simte că el și medicul se prețuiesc
reciproc și se respectă – nici el nu știe de ce; „cred că structural ne
asemănăm”. A aflat și de drama medicului: nu a plăcut unor politruci
locali, care l-au hărțuit un an de zile; Mincinosul a scris mereu despre
copilul medicului care, nereușind la Medicină, a stat un an acasă să
învețe, în loc să se ducă „în câmpul muncii”, la o cooperativă de reparat
încălțăminte, cum suna repartiția primită la finele liceului. În plus, pe
baza legii ilicitului, procurorii și milițienii i-au întors casa pe dos timp
de opt zile, fără să poată dovedi nimic. „De-atunci, în loc să se fi înrăit,
medicul Ciobanu a devenit mai uman – i-a mărturisit amicul său Vlad
când a dormit la el. Șeful meu, marele Virgil Muraru, îl apreciază în
mod deosebit; fără grija doctorului Ciobanu, ar fi stat mult și bine în
sanatoriul TBC pulmonar din munte.”
Mihai se simte protejat – într-un fel! Își amintește grija cu care a
fost luat în evidență pe baza biletului de ieșire de la Agigea și
bunăvoința cu care i s-a oferit bilet de internare în Sanatoriul TBC
Agigea la vară, în august, pentru plajă. Răsuflă ușurat. Bagă capul pe
fereastră și se convinge că s-a aerisit încăperea. Intră în laborator, mai
333
pune o probă în aparat, una care nu elimină gaze toxice, și-și face o
cafea.
Rămâne peste program, așteptând să sune telefonul.
„Nu! Nu mă pot duce la doctorul Ciobanu! Trebuie să fiu zilnic la
serviciu; numai aici mă poate anunța Tamara când vine. Abia aștept să
scap de-aici, din uzină!...”
Privește indiferent mulțimea care se îndreaptă spre poartă la
sfârșitul programului. Vrea să mai stea până la ora 18, poate îi
telefonează Tamara – „sau cum o fi chemând-o; ce puține știu despre
ea!...” După o clipă de cumpătare, consimte: „De fapt, știu esențialul:
mă iubește și o iubesc; ce-mi trebuie mai mult?! Felul cum ne înțelegem
în pat...” – dar imediat rămâne cu privirea în gol: „Va veni o vârstă – ori
o boală! – când patul nu va mai fi alfa și omega căsniciei...” Și iarăși stă
clipe în șir cu privirea pierdută dincolo de peretele din fața sa – „da!,
poate vor fi copiii... dar eu nu vreau să mă rezum doar la perpetuarea
speciei; nu pentru așa ceva am muncit până la vârsta aceasta!, nu mă pot
rezuma doar la îndemnul biblic și vă înmulțiți, că, slavă Domnului!,
lumea-i, și-așa, plină de somoni gonind contra curentului, spre Nord, să-
și depună icrele și să moară. Anul acesta, bătălia mea este pentru
succesul premierei piesei mele de teatru, despre care Tamara – sau cum
o fi chemând-o! – nu s-a pronunțat în nici un fel. Cel puțin, Sanda s-a
declarat împotriva patimii mele pentru scris și m-a certat că nu-mi
folosesc timpul dând meditații, să fac rost de bani, „bani mulți, prostule!
3-400 de lei pe zi, să ai să dai avans pentru un apartament, să-ți iei
mașină... Tu nici măcar pentru o mașină de scris n-ai!...”
- Mada... Trebuia s-o provoc pe Tamara... M-am lăsat pradă
jocului erotic cu o doamnă poate mai nesătulă ca mine... – își ascultă cu
atenție vorbele rostite clar, ca o sentință.
„Ea o fi îngrozită de lunecarea pe panta descendentă a vieții, și-a
trăit traiul, cum se zice, are și o fiică mai mare ca mine, fugită în Vest,
evident, dar o are!, pe când eu, la nici 26 de ani...”
Ajuns în fața oglinzii de la chiuveta din laborator, se privește
îngrozit – abia se recunoaște.
- Să fiu lucid, ce naiba! – își hotărăște.
„Știu că mă iubește – am simțit-o! Și ce dacă-i pe panta
descendentă a vieții?! Am nevoie de ea, de tovărășia ei, de iubirea ei, să
nu mai alerg după altele, să pot avea timp să scriu, și – mai ales! – să fiu
în București, să mă afirm literar!...”
334
Mai fierbe o cafea și, dacă tot stă, pune altă probă în aparat – tot
una netoxică; „e bine să nu mai inhalez grupări cianice tocmai acum
când vreau să am un copil”; a citit printre rândurile unei reviste franceze
că multe femei din industria petrochimică au născut copii cu
malformații; „iar boul ăsta de director general, un stalinist întârziat, a
declarat într-un interviu că așteptăm cu interes deschiderea investiției la
instalația de fabricare a clorurii de cianuril, singura din partea asta a
Europei!...” A citit într-o revistă străină că în jurul instalației, pe o rază
de zeci de metri, pământul devine deșert.
Ora 18 îl prinde privind curgerea domoală a diagramei în cutia de
carton.
Caută în fișet și găsește pachetul de biscuiți cumpărat mai demult
de la chioșcul din interiorul uzinei. Săptămâna trecută a uitat să-și
reînnoiască abonamentul pentru masa de prânz la cantina de la poarta
uzinei; „sper să nu mai fie nevoie s-o fac săptămâna viitoare!...”
Visează la fuduliile puse la macerat în cutia lui frigorifică.
Termină proba, face notațiile pe diagramă, scrie o pagină de concluzii;
capsează pagina de capătul diagramei, apoi se schimbă și pleacă spre
halta CFR din apropiere – știe că este un personal după ora 20. Tot
drumul până în oraș, parcă-i somnambul – nici nu vede pe unde merge
când coboară din tren; doar se trezește ajuns acasă. Își amintește ca prin
vis că l-a oprit un băiat să se laude că va lua o mențiune la serbarea de
sfârșit de an școlar. „Hm!, Remus...” – își zice, apoi, în timp ce înghite
una după alta fuduliile spălate îndelung cu apă, să le desăreze, răscolit
de tensiunea sexuală crescută brusc, până dincolo de limita durerii, se
gândește la Sanda. „În fond, am petrecut cu ea și clipe frumoase –
noaptea în care am plecat la braț din restaurantul de pe vârful muntelui;
începuseră să înflorească salcâmii și am stat până spre ziuă într-o
poiană, culcați pe pardesiul meu cel nou – singura dată când nu am
folosit prezervativul, apoi, trei săptămâni, până a venit fericită la mine
că i s-a declanșat ciclul, am trăit amândoi într-o spaimă terifiantă; eu...
parcă mă consolasem cu ideea c-o să am un copil cu ea, c-o s-o iau de
soție... c-am s-o fac să iubească literatura... – vise!” Vise de tânăr naiv,
încă tributar dogmelor vremii, furios la masa de scris, dar acceptând în
viața reală „construcția din mers a omului nou” –, dar ea, femeia de 35
de ani, „nu și nu! Abia aștept să vină Valeriu de la Timișoara, să-și
termine divorțul, să ne căsătorim. Cu tine, în nici un caz! Chiar și zilele
trecute, Valeriu mi-a trimis prin Dorian, prietenul său, câteva cutii cu
335
cadouri cumpărate în Austria, unde a fost în delegație. Și nu-l mai bârfi

pe Dorian că are mutră de fotbalist, este un foarte bun inginer mecanic;
poate va pleca la Moscova, la specializare”.
Preocupat doar de tensiunea lui crescândă, Mihai își privește
ceasul – încă nu este miezul nopții; „sigur că la ora asta Sanda coase
ceva, să aibă la mare; zicea că va merge cu Valeriu, viitorul soț, și cu
Remus, la Eforie. Aș putea coborî la telefonul de la intrarea în blocul
vecin, s-o felicit că Remus a scăpat de corigențe; ba va lua și mențiune...
Și... din vorbă-n vorbă... că-i place să stea de vorbă cu mine la telefon...
Tuturor babelor din vremea studenției le plăcea să mă asculte vorbindu-
le la telefon seara... Mai ales doamnei Mia, șefa de Cadre de la fabrica
de încălțăminte – ce prost am fost! Mă scârbiseră vorbele doamnei
Nuțica – puști orgolios! De fapt, am vrut s-o fac pe grozavul în fața lui
Liuță. Doamna Mia ar fi putut să-mi aranjeze să rămân în București...”
Începe să se îmbrace. Înainte de-a se încălța, aruncă privirea în
oglindă și rămâne gânditor – „Tamara!...”
- Mare idiot mai sunt! Mereu o uit...
Vocea lui a răsunat straniu în încăperea cât o celulă de închisoare.
„Nu, nu-s idiot – se consolează în gând, privind fix cotorul Poeticii lui
Aristotel, cumpărată de curând de la anticariat. Risc să am una din
trăsăturile personajului tragic: consecvent în inconsecvență...” Își
dezbracă în fugă pantalonii și se aruncă pe salteaua de lângă calorifer,
fără să-i pese că-și șifonează bluza de vară elegantă, abia despachetată
din celofanul în care a cumpărat-o săptămâna trecută. Adierea
parfumului folosit de Tamara îl face să strângă cu putere perna în brațe,
inspirând adânc, minute în șir, până lunecă într-un somn ușor, prin care
aude zgomotul plăcut al nopții venit dinspre pădurea de pe muntele
apropiat prin ușa lăsată deschisă la balcon. Sare din așternut imediat ce
aude cântând a doua oară cocoșul din curtea lipoveanului.
Până la ziuă, se amăgește că recitește ultimele pagini din romanul
la care lucrează – nu înțelege nimic. Doar îl înfurie noul chip al
personajului feminin – prea elegant în gesturi, maiestuos chiar,
semănând mai mult cu „doamna Te-Te”, decât cu atât de adesea vulgara
Sanda; „mă voiam în siajul tinerilor furioși englezi!” Caută în coșul de
gunoi de sub masa de scris paginile în care fosta lui eroină de prim-plan,
obsedată să nu rămână gravidă, spală prezervativul folosit, apoi îl umflă
– mult, mai mult și tot mai mult, până explodează cu zgomot asurzitor,
că imediat se aud ciocăniturile în ușă ale vecinului.
336
- Bătrâne, ești bine?

- Da. Dar nu-s acasă.
- Am înțeles. Fir întins!
Lui Mihai îi plac paginile. Crede că i-au reușit glumele celor doi
vecini. De la Puiu, mare pescar, a învățat o serie de expresii. „Bătrâne,
la pescari e de prost augur să le urezi succes!; ei își spun fir întins!”
Netezește cu grijă paginile mototolite și le pune sub stiva cu cărți
necitite încă; știe de la amicul său Lazăr că nu trebuie să pui în
bibliotecă o carte imediat ce o aduci de la librărie; „este ca și cum ai
arunca-o; eu am acasă teancul de cărți necitite; dacă-i prea mare, nu mai
cumpăr altele, că mor îngropat în cărți necitite; asta e lecția cea mai
bună care s-a prins de mine în facultate. Alături de jocul de pocher, cu
care mi-am belit toți colegii, ba chiar și pe unii profesori. Unuia, nu-ți
spun care, i-am câștigat-o și pe madam; potul era mare și se juca în
draci; toți, afară de mine, plusau mereu; eu rămăsesem lefter. Când m-
am întors de la baie, m-am prefăcut că încurc ușile vilei. Simțisem că
madam, care băuse cot la cot cu noi toată seara, e flămândă rău. Cred că
în noaptea aceea pusesem pe masă și ceasul de buzunar dat de tata la
majorat; ceas de aur. Aveam 22 de ani, dar asta nu l-a oprit pe tata, popă
de modă veche, să mă altoiască de câteva ori cu cureaua – aflase de la
un coleg consătean, care se spovedea oricui, mai ales băieților cu ochi
albaștri, cum că tot ce pierdusem mai de valoare, pierdusem pe-o mână
proastă, cum se zice, deși eu, ca-n opera lui Pușkin, preferam să dau
vina pe damele de pică, în grațiile cărora picam ori de câte ori câștigam
prea mult”.
Mihai pleacă la uzină tot cu cursele schimbului de dimineață și stă
în laborator până la ora de plecare; stă ca un vânător aflat la pândă, să
smulgă din furcă receptorul telefonului imediat ce ar fi scos primul sunet
înfundat, semn al contactului cu centrala. A scăpat și de probele cele mai
ușoare, toate de la micropilotul de sticlă, pe care s-au repetat parametrii
pentru prelucrarea hexenei și obținerea unor intensificatori de arome
similare celor din flori sau de fructe. Mirosurile combinate din laborator l-
au ținut într-o stare perpetuă de euforie, ca în duminicile în care, după o
săptămână de mers la câmp să prășească porumbul a treia oară sau să
adune fânul cosit, putea pleca de cu noapte în marginea pădurii, pe malul
iazului Broscoi; punea piedica pe picioarele iepei iar apoi așternea șuba
tatălui în mijlocul unui pâlc de sânziene și se lungea cu fața în sus,
închipuindu-se erou de basm, vegheat de vreo fată frumoasă.
337
Doar din când în când, în laboratorul mirosind a flori și fructe

coapte, așteptând să audă soneria cromatografului și declicul tamburului
de înregistrare, se trezea scriind pe coala albă din fața sa dragul meu
drag – i-a rămas în amintire frumusețea tonului cu care Tamara îi șoptea
aceste trei cuvinte; o amintire mai răscolitoare decât cele mai fierbinți
momente de iubire. „Asta-i! – își zice – s-a întors Ceaușescu din China
și or fi cu toții în ședințe interminabile. Nebunul ăsta o fi văzut Marele
Zid și i-o fi venit ideea unuia la fel, care să înconjoare România și cum
Tamara este arhitectă...”
Tremură ca în zilele în care l-a încercat gripa – „nici în gând nu
trebuie să-mi spun așa ceva! Gândurile rele atrag realitatea răului”.
După un timp de cumpătare, mângâind cu infinit drag paginile
umplute cu cele trei cuvinte scrise de zeci de ori, atent să rememoreze
exact melodicitatea tonului Tamarei, conchide că „doamna care nu se
mai satură de mine și m-ar fi luat ascuns în sân ori măcar în poșetă dacă
ar fi putut, numai să nu mă piardă, o fi vrând să-mi facă vreo surpriză:
sigur își mai amână venirea, să poată face schimbări în locuința sa, să
fiu primit ca un adevărat prinț consort al reginei ce pare a fi ea – vrea să-
și ia prin surprindere toți cunoscuții: Acesta este soțul meu. Legal! E
dreptul meu!...”
Surâzându-și fericit, Mihai iese pe poarta uzinei odată cu ultimii
salariați din schimbul de zi și se lasă înghițit de îmbulzeala de la ușa din
spate a celui mai răblăgit autobuz. Până în oraș, stă iarăși îngrămădit –
„una din miile de sardele”, cum îl aude pe un bătrân bodogănind –,
suportă vecinătatea celor mirosind a tot felul de substanțe chimice și
privește cu indiferență casele înșirate de-a lungul șoselei care leagă
uzina de oraș – „le voi duce, totuși, dorul; chiar și diminețile de iarnă,
când autobuzul mergea ca un melc din cauza ceții groase, îmi vor lipsi.
Și cine știe dacă la București, dimineața, la intrarea în institut ori în vreo
uzină, voi mai căuta în jur, să întâlnesc o privire ca a doamnei Te-Te, –
mimoza, cum i-a zis inginera șefă –, să-mi surâdă ironic, să-mi ajungă
pe toată ziua?!”
- Seara aceasta te mai duci la televizor, la clubul teatrului? – îl
întreabă Puiu când se întâlnesc pe aleea dintre blocuri.
- Nu știu. De ce?
- Poate mergem să bem ceva la hotel. Ce fel de scriitor vrei să
ajungi dacă tu nu frecventezi cârciumile?! De femei nu spun nimic.
Asta, căreia îi meditezi băiatul, o fi cum o fi, pâine mare intermediară,
338
cred că te satură repede, dar doamna aceea care a făcut de planton trei
ore în fața ușii tale în aprilie... Zău că nu merită s-o spurci cu ceva
microbi de la filatoarele din holul hotelului!
Își dau întâlnire peste două ore, după ce se vor fi odihnit puțin.
Mihai simte că-i de datoria lui să pregătească un ibric de cafea și
să umple paharele cu vodcă rusească imediat ce sună ceasul deșteptător
fixat pentru ora 19. Puiu vine legănându-se:
- Am mai avut ceva rom Jamaica pe fundul unei sticle, rămas de-
aseară, când a venit la mine un prieten pescar însoțit de două știuci.
Îmbrăcați amândoi elegant, poposesc în barul de la parterul
hotelului central. Mihai – o cafea și o sticlă de apă minerală; Puiu – un
coniac dublu, „neapărat franțuzesc!” și un pachet de Kent lung. Câteva
fete, așezate comod pe canapeaua din hol, „anume să vadă cine intră și
iese”, trimit bezele discrete lui Puiu.
- Mircea, băiat discret, – îl atenționează Puiu pe barman – du-le
câte un wizichi mare din partea mea – le arată el pe fete, apoi se reazemă
de umărul lui Mihai, parcă s-ar odihni, să poată vorbi în șoaptă: Le vezi?
După ce vor trece prin arest pentru că n-au servit patria cum va fi vrut
vreun galonat cu ochi albaștri, vor fi repartizate în câmpul muncii la
Sinteză, să facă zid în jurul lui Muraru, să nu-i perceapă dușmanul de
clasă vreun pârț de geniu. Ai apucat să-l cunoști?
- I-am făcut niște probe; le-a adus Vlad. Șefa a zis că nu le
decontează.
- Bine că nu ți le impută – ar fi în stare. Ea și cu adjunctul ei,
Matache Măcelaru, că ăsta măcelărește totul, turbează; Muraru nu i-a
trecut coautori la nici o invenție. Pe Hidroxilamină, când va intra în
producție – dacă va intra cu așa șefi!... –, se crede că recompensa va fi
de milioane.
- Și totuși, ce-i cu acest Cornel Constantin Rotaru?!, parcă așa e
numele lui adevărat, dar de când a pus la punct moara cu bile pentru
obținerea microparticolelor, îi spun toți Muraru.
- Moara-i bagatelă; a inventat-o colo, la masa aceea, după jumate
de coniac – știu toți povestea. Nasoleala lui a început după ce a primit
Medalia de Aur la Bruxelles pentru reactorul dublu planetar, pe care i l-
au aplicat toate fabricile de unt, margarină sau produse mai sofisticate,
produse care cer un amestec perfect, dar nu i-au dat un sfanț. Ia să-l fi
luat coautor pe vreunul dintre directori!... Mircică, mă lași să mă
ofilesc?! – arată paharul gol chelnerului, apoi, când foiala din bar se
339
liniștește iar fetele și-au mutat privirea doar spre lift și spre ușa de
intrare în hotel, savurându-și wizichi-ul, Puiu începe iar să șoptească,
ținând paharul lipit de buze: Într-o zi, la o discuție cu specialiștii RFG-
iști, Wolenberg, șeful ălora, i-ar fi spus lui Muraru – pe vremea când îl
chema Rotaru – „domnule, unul ca dumneata, la noi, ar avea și
helicopter la dispoziție”. Translatoarea, o săsoaică blondă și proastă la
pat, doar o știu, că, pe când locuiam împreună la mansardă, te-am exilat
de câteva ori să dormi pe bancheta din bucătărie, a și raportat întocmai
colonelului chel, cel care pare prietenos și zâmbește tuturor, dar bate de
rupe la anchete. De-atunci, bietul Muraru nici la veceu nu rămâne
nesupravegheat... Eh, bătrâne! – oftează Puiu într-un târziu, când părea
că a adormit cu tâmpla pe umărul prietenului – ți-aș da adresa de acasă,
din Banat, ca să-mi trimiți romanul la care lucrezi acum. Dacă ți-l
publică, vei fi primul furios român, în scris, evident, că-n viață, cu aia
de-a făcut planton în aprilie, ai trăit deja ceva din Drumul spre înalta
societate; cu mama adolescentului pe care l-ai meditat, măcar un
crâmpei din Sâmbătă seara, duminică dimineață; vezi să nu abandonezi
înainte de finiș, ca cel din Singurătatea alergătorului de cursă lungă1.
De privit înapoi cu mânie ai privit destul în piesa ce mi-ai dat-o s-o
citesc – ce mișto sugerezi tu amorul tânărului cu soția ăluia în apele de
la Portofino!... „La Portofino lângă mare...” – începe Puiu să cânte în
surdină. Să scrii proză, bătrâne, că-n teatru sunt prea multe furci
caudine. Proza depinde doar de unu-doi specialiști de la editură...
Face semn barmanului să se apropie și mai cere un coniac; „unul
mic, de data aceasta”.
- ...dar nu cred să mă găsească poștașul. Corespondez cu o
săsoaică, Melita Kapesius, stabilită deja la rude în R.F.G., electronistă în
Frankfurt, urâta școlii; ea m-a deflorat: urâtă, dar de nota 10 și cu minte
brici. La toamnă, când revine în țară, ne căsătorim, altfel mor punând
prize și schimbând becurile într-o fabrică de hârtie igienică, sufocat de
bigotismul mamei și de limba de lemn a tatei, care n-o să mă ierte în
veci că n-am făcut și eu Dreptul sau măcar școala de ofițeri cu ochi
albaștri...
Orele trec din nou în tăcerea punctată de apa minerală băută de
cei doi cu sete; unul, să dilueze tăria cafelei, celălalt, să mai stingă
1
Romane de: John Braine, primul; de Alan Sillitoe, următoarele două,
emblematice pentru curentul tinerilor furioși englezi.
340
flăcările coniacului.
Spre miezul nopții, Puiu se ridică primul, arătând chelnerului
bancnota lăsată sub paharul gol. În fața liftului, face o rotire bruscă spre
stânga, poticnindu-se, prins la timp de Mihai:
- Numai până sus la bar, bătrâne, să vedem ce păsări mai sunt pe-
acolo. Și-apoi, valea!, acasă; în vastele noastre apartamente. Poate-o
găsesc pe-aia de mi-a șutit ceasul și bricheta. Hait!... Mersi! – altfel mă
adunai de pe jos – îi mulțumește lui Mihai când este ținut strâns de braț.
Da’ mi-a dat în schimb o... de toată frumusețea. Mamă!... dac-o prind,
ce scuturătură-i trag! Nici n-am știut cum o cheamă, să-i spun
doctorului. Așa c-am plătit penicilina. Hai, că scăpăm liftul – zice și-l
trage de braț pe Mihai, intrând în urma unei perechi, un el și o ea, care
au așteptat cuminți chiar în fața liftului, ținându-se de braț. ’Nă seara!
Noi mergem sus... – mai spune cu jumătate de gură Puiu înainte de-a se
fi rezemat de colțul cu butoanele de comandă ale cuștii metalice, cu
capul dat la refuz pe spate și ochii închiși strâns.
Mihai se preface preocupat să-și sprijine prietenul. Într-un târziu,
ochii lui privesc lung spre cei doi, fără măcar să clipească, iar când liftul
oprește la un etaj, el schițează un gest de retragere, să poată trece
doamna dusă de braț de prietenul cu obraz colțuros, de om plin de sine
și cu un mers de fotbalist în plină glorie; „deci ăsta-i Dorian, prietenul
viitorului soț”, gândește Mihai.
- Spune-mi, – devine Puiu curios când se așează amândoi alături
pe o canapea din barul de la etajul 12 – doamna din lift nu era mama
elevului pe care l-ai meditat? Arată trăsnet, mai mișto decât tot ce-am
pescuit eu. Chiar i-ai luat bani sau te-a plătit...?
- ...cu maimuță – răspunde Mihai, privind lung poza stațiunii
Portofino, luată de șeful barului dintr-o revistă străină și înrămată ca un
tablou scump. Ce păcat că n-o să poți veni aici la premiera piesei mele!
Poate vii măcar la Arad.
- Sigur, bătrâne! Jur! Ai telefonul meu de-acasă și mă anunți. Îi
iau și pe-ai mei. Mamei o să-i placă la nebunie, că tot amorul din actul
unu și doi duce la un copil, în trei – finis coronat opus1. Altfel, toată
joaca din primele două acte ar fi fost gratuită; frumoasă și gratuită. Aia
de-a făcut în aprilie de planton la ușa ta timp de trei ore nu cumva e
actrița care-o s-o joace pe Virginia? Fii sincer! Se poartă. Actrițele
1
Sfârșitul încoronează opera (lat.), Ovidiu, Heroides.
341
plătesc și ele „cu maimuță” autorului sau regizorului câte vreun rol de
excepție. Când am văzut-o pe hol, la ușa ta, mi s-a părut c-o știu. De
unde?! Din piesă! Așa mi-am închipuit-o pe Virginia când am citit
manuscrisul. Dar pe babacul meu nu cred că-l iau la teatru; va strâmba
din nas, în cel mai bun caz, la actul trei, când tipul spune că a dat un
interviu – la Europe liberă, se subînțelege – și și-a asigurat rămânerea în
Vest. Ah!... Abia aștept să ajung și eu în Germania!... Cred că Vestul e-o
minunăție – ca-n filme! Ai ieșit din țară vreodată? Nici la ruși?! Eu am
fost cu ai mei de două ori la iugoslavi – să vezi ce Occident a știut să
facă Tito din țara lui!... Când eu și mama admiram mai tare satele
iugoslave prin care treceam cu mașina – vile mari, curți generoase,
mașini nemțești, chiar și tractoare în unele curți –, babacul meu a
început să ne țină prelegeri despre deviația lui Tito de la adevăratul
socialism. Măcar de nu m-ar lua acasă la toamnă!... Mai bine mă lăsa să
fac armata ca toți colegii. Ce să fac într-o făbricuță de cartoane și hârtie
igienică?! Aici uzina se extinde – ai posibilități de afirmare; se face un
sector electro-energetic pentru toată petrochimia românească. Dacă și
lui Muraru îi reușește Hidroxilamina, îi punem în fund pe cei de la Du
Pont și de la Rhône-Poulenc, boșii petrochimiei mondiale – asta o știu
chiar de la Muraru, pe care l-am secondat mereu la câte un coniac,
înainte de-a se îmbolnăvi de plămâni, că pe-ăsta, când îl apucă, stă câte
7-8 zile doar în instalație – și-a cumpărat și o saltea de plajă, pe care
doarme când pică de somn. Dar eu fac pe dracu-n patru, să plec în
R.F.G. – nu vreau soarta lui Muraru; chiar și pe mine m-au agățat cei de
la Secu’, să le raportez ce gânduri are Muraru la beție... Bătrâne, fac pe
dacu’ și-o șterg! În Germania, cu Melita mea, care-i o minunăție în
intimitate, o să am o viață tihnită și plină; poate-i torn și 3-4 copii, și-o
chem pe mama să-i crească – așa-și dorește mama doi-trei nepoți!... În
Germania, poate prind fonduri să-mi dezvolt ideile din lucrarea de
licență, poate-mi dau și doctoratul cu ideea declanșatoarelor de
închidere sau de deschidere a unor circuite de la distanță, fără fir, doar
prin unde ultrascurte. Ca și Fizica, și Electrotehnica îți oferă un câmp
vast de afirmare!... Dar... Auzi! – ridică brațul spre chelnerul care trece
prin apropiere – doar câte un pahar mare cu apă minerală rece. Dar... –
își reia discursul, de om obosit – mi-e groază c-am să eșuez în
automatizarea liniei de tăiat suluri de hârtie igienică... Să fi avut și eu
talent literar!... Să-ți duci o dată personajele în Paris, ori în Italia; nu!, că
le-ai dus pe astea din piesă la Portofino; dar să le duci pe plaja din
342
Copacabana, unde cântă așa mișto în filmul Samba nurlia Sara Montiel;
să povestești o baie în marea cristalină din Caraibe!... cei doi să se
zbenguiască în apă – mi-a rămas sufletul la scena din Noaptea iguanei,
când superba Maxine, interpretată de Ava Gardner, se juca în apă cu cei
doi tineri... Am auzit că-n apa mării e-o grozăvie... Ai făcut-o vreodată?
Ceremonios, atent la bancnota așezată vizibil pe colțul mesei,
chelnerul oferă cele două pahare mari cu apă minerală, în care plutesc
cuburi de gheață. Puiu îl soarbe imediat pe al său și se ridică primul de
pe canapea. Înainte de a intra în blocul D1, rupe tăcerea în care au mers
tot drumul, ca doi oameni cufundați în gândurile lor:
- Și chiar ți-au dat toate aprobările să se joace piesa pe patru scene
odată?!
- Cinci, c-au recomandat-o și teatrului de aici.
- Curios! Or fi fost înțepați de vreo streche venită din Vest. Eu
știu ce dogmatici ne conduc. Babacul meu e unul dintre ei. De ce crezi
c-am fugit la București, să fac Politehnica, și n-am rămas acasă, la
Timișoara?! Cumpără și tu câteva sticle de bere, că eu aduc vodca și
micii și fă-ți timp să mă inviți la o plimbare noaptea în pădure, să stăm
culcați pe iarbă, departe de microfoane, să ne îmbătăm și să-ți povestesc
ce viață de rahat mă așteaptă. Anul ăsta, cu coniacul franțuzesc și
filatoarele de la hotel, va rămâne – mă tem! – paradisul pierdut al meu,
că babacul mi-a interzis să mai corespondez cu aia din R.F.G. – îi stric
dosarul. Somn ușor!...
După ce-și descuie ușa, Puiu vine grabnic după Mihai în
garsonieră:
- Zilele trecute, mi s-a părut c-o zăresc venind de la duș pe
doamna de-a făcut în aprilie de planton la ușa ta... Arăta superb în
pijamaua ta, cu capotul aruncat pe umeri – actriță mare, ce mai! Apropo!
Apropo de Noaptea iguanei: știi că doamna ta are ceva din privirea
fascinantă a Avei Gardner? Norocosule...
- Vrei o vodcă? – arată Mihai sticla de pe masă.
- Norocosule! – îi arde Puiu o palmă peste umăr și se întoarce să
plece, oftând prelung: Nu mai beau, că-n zori plec la pescuit, pe malul
Siretului, cred că la Stânca Costești, că trage peștele în draci.
Mihai încuie ușa în urma lui și trece la ținuta de lucru: desculț,
pantalonii de vară vechi, dar răcoroși, numai buni pentru noaptea toridă
și bluza din silon verde, îmbrăcată direct pe piele. Își face o cafea mare
și se așează la masa de scris. Oftatul lui Puiu l-a uns pe suflet – „într-
343
adevăr, sunt norocos!” Retrăiește la amănunt întreaga zi când a făcut

baie în mare în preajma vârtejului – „restul a fost o poveste, povestea
mea de dragoste. Ba nu! Povestea de dragoste a două doamne – mamă și
fiică –, povestea lor cu un tânăr. Și, spre norocul meu, tânărul sunt eu.
Mâine merg din nou la uzină, chiar dacă-i duminică, am lăsat fereastra
întredeschisă, doar prinsă cu o sârmă, să pot intra. Poate mă sună
Tamara – sau cum o fi chemând-o.”
Surâde. Îl amuză faptul că nu este sigur de numele Tamarei – și-a
amintit ezitarea ei când l-a căutat prima oară la telefon. „Nici numele de
botez al Domniței nu-l știu. De la Tamara am aflat că o alintă Pușa. I se
potrivește. Are ceva de felină în ea, o pisică de Angora. Tamara, tot o
felină, seamănă, mai degrabă, cu o panteră – o panteră în călduri!” După
o clipă de reflexie, Mihai se cerată: „Cum pot gândi așa despre o
doamnă ca ea, al cărei comportament a fost întotdeauna rezultanta
abilității mele de-a ști să suflu în scânteia rămasă îngropată în
cenușă?!...” Se simte măgulit – n-a ratat nici o cucerire. „E drept, am
bătut întotdeauna la uși întredeschise... De-aceea, mai la bătrânețe sau la
maturitate, că-n stilul de viață de acum, nu știu până la ce vârstă ajung,
voi scrie ceva care să se cheme Poeme pentru minte, inimă și sex.” Apoi
își blestemă din nou zborul din floare în floare – „adesea am bătut la uși
deschise...”
Adevărul acesta îl indispune. „O cucerire, într-adevăr!, ar fi
Teona, șefa serviciului Plan-Producție, nu Teona mea, de la cantina din
Eforie Sud – ce-o mai fi cu ea?! Poate că-n viitor, din Teona mea și din
mimoză – ce ochi dat naibii are Brândușa! – voi face un personaj de
roman – timiditatea și finețea mimozei, în care simți clocotind patima,
grefate pe un trecut tragic al unei foste pușcăriașe politice – cine dracul
să-mi publice așa ceva?! –, un personaj feminin dus până la adânci
bătrânețe, când revine în țară, ca voinicul din Tinerețe fără bătrânețe...,
să se arunce în puțul aurifer din care străbunii ei au scos pepite de aur,
să ridice școli pentru copii ținutului ori lăcașuri de închinăciune – ăsta
da, roman!... Trebuie să ies din siajul tinerilor furioși englezi!”
Sare brusc din fotoliu; inima a început să-i bată cu putere – i s-a
părut că a auzit un ciocănit discret în ușă. Abia poate face un pas până la
chiuvetă, să-și arunce privirea în oglindă – îi place cum arată: „Un tânăr
scriitor la masa de lucru!...”
Inima pare să-i spargă pieptul iar simțurile îi dau în clocot; abia se
mișcă de excitat ce-i. „O voi lua în brațe și-o voi săruta mult!... Nici nu-i
344
voi da răgaz să-și tragă sufletul. După! – îi voi șopti și-am s-o culc pe
saltea – știu că și ea își dorește asta; am simțit-o vorbind despre copil ca
și cum l-am avea deja; imposibil să nu rămână gravidă de data asta!
Fuduliile mâncate m-au umplut de hormoni.”
Bătaia din ușă se repetă, altfel decât ar face-o Tamara – „și dacă
nu e ea?!”
- Cine-i? – întreabă Mihai, ușor descumpănit.
- Eu sunt...
Cerul întreg se prăbușește pe capul tânărului. Găsește totuși
puterea să murmure un imediat – o voce rece, impersonală, în timp ce
răsucește cu precizie cheia în broască, deschizând ușa larg, dând-o la
refuz, spre chiuvetă.
Sanda, aceeași din lift, dar mult mai sigură pe sine, sfidătoare
chiar, pășește până în mijlocul încăperii.
- Ia loc, Sanda.
- Mulțumesc, nu stau.
- Cum vrei.
Mihai simte plutind în aer scandalul; ultima oară când a mai intrat
așa, Sanda a sărit la el cu unghiile: „îți scot ochii, mitocane! Să nu-mi
mai cerți băiatul!” „Băiatul tău a avut de rezolvat cinci probleme, nu să
stea pe stadion toată duminica.” S-a ales cu câteva palme, până a reușit
să-i prindă brațele, să i le întoarcă la spate; „ce să-ți fac acum?” „Ce știi
mai bine”, i-a surâs atunci Sanda. „Să dau meditații la Fizică. Treci la
masă și pune mâna pe creion!” Sanda a început să se dezbrace.
Acum, Mihai se așează încet pe marginea de metal a patului, cu
perna lui mare pusă sub fund; vrea să scape grabnic de femeia din fața
sa – îi este frică să nu cadă în păcat; „nu mă pot complace la infinit în
inconsecvență; la vârsta mea, alții au familie, copii, eu o am pe Tamara
– mă iubește, o iubesc, vrea copii cu mine, mă vrea soț, voi avea buletin
de București, poate vom reuși să plecăm în Vest; legal, să mai pot reveni
în țară; altfel, nu mă văd... Aș retrăi drama tânărului din finalul piesei
mele de teatru; am citit că mulți scriitori au descris o întâmplare, ca mai
târziu s-o trăiască de adevăratelea”.
- Te ascult, Sanda.
- Ce să asculți?!
- Ce vrei să spui. Cred că ai ceva să-mi spui de vreme ce-ai venit
la ora asta...
Sanda pufnește nervoasă, „ca un cal nărăvaș” – îi aruncă Mihai o
345
privire fugară; „s-o termin mai repede cu ea; altfel, ori cad în păcat și-o
să-mi fie rușine de mine însumi când voi da ochii cu Tamara, ori mă
înfurii și o dau afară, ceea ce ar fi umilitor – pentru amândoi! Nu-s eu
omul să murdăresc în așa hal o fostă prietenie; atât cât a fost relația mea
cu Sanda...”
- Am venit să-ți spun că între noi doi s-a terminat totul, absolut
totul. Îmi vine să-mi dau palme când mă gândesc la tot ce-a fost între
noi. Și...
Mihai simte că s-a blocat – nu mai percepe nimic din șirul lung și
nesfârșit de vorbe furioase ale Sandei – „iar eu, care voiam să
abandonez literatura tinerilor furioși...” Înțelege că femeia din fața sa are
un chef nebun de scandal – „sigur s-a certat cu fotbalistul ei; o fi refuzat
să mai intre în camera lui de hotel. Întâlnirea cu mine în lift i-o fi
declanșat vreun resort interior – «chiar cu prietenul viitorului soț?!», că
la Valeriu nu poate renunța; prea și-a făcut planuri de-un viitor fără
griji!...”
Când Sanda tace un moment și pare că-și trage sufletul, Mihai dă
vreo replică anostă discursului ei lung, plin de acuzații; în esență, „vezi,
din cauza ta l-am dat naibii pe Dorian și am venit la tine, chit că nu
meriți, că, pentru mine, ai fost și rămâi un escroc sentimental”. La toate
acuzațiile doamnei din fața sa, tânărul răspunde cu câte un surâs ironic,
înnourat brusc de tristețe. Ar exploda și el, dar se teme – se teme să n-o
ia de piept pe Sanda și s-o arunce pe salteaua de jos, de lângă calorifer;
„aș murdări începutul căsniciei mele cu Tamara; Puiu, care a luat la rând
toate boarfele orașului, mi-a dat clasă vorbindu-mi atât de frumos de
urâta școlii, căreia îi poartă respect și și-o dorește de soție pentru
aceleași beneficii: o viață tihnită, plină de realizări, undeva în Vest,
departe de dogmaticii de aici. Eu nu pot să-i fac asta Tamarei; oricum,
îmi ajunge că voi purta viața întreagă povara păcatului că, în aceeași zi,
mamă și fiică... În fond, nici Oedip n-a știut că frumoasa Iocasta este
mama lui... Chiar și Tamara s-a referit de câteva ori, en passant, e drept,
la păcatul nostru, dovadă că prea se aruncă în brațele alcoolului; ba chiar
și al cânepei nebune... Nu-i prea mult pentru un simplu amor în apa
mării, înaintea fiicei, pe care, altfel spus, mai că mi-a aruncat-o în brațe,
numai să i-o scot din depresie?!... În ce dracul am intrat?! Și de ce ar fi
trebuit să mă fi întrebat cineva de relația mea cu Tamara?! E drept,
faptul că ea se învârte în sferele Puterii... chiar faptul că locuiește în
Cartierul Primăverii... Oare nu m-am complicat prea tare?!... Am eu
346
armură pentru o așa bătălie? La o adică, pe cine mă pot sprijini?!...”

- Ai un scris mizerabil – vede Mihai una din paginile
manuscrisului de pe masă fluturând în mâna Sandei; asta îl face s-o uite
pe doamna din Cartierul Primăverii; „e vremea să-mi închei socotelile
de aici, în Cartierul Lenin...”
- Începi să debitezi banalități vulgare, Sanda; lasă deoparte poza
asta de mare doamnă îngâmfată, arțăgoasă, ia loc și... să discutăm...
Se miră și el cum nu-și poate ieși deloc din pepeni; mereu îi revin
în amintire, obsesiv, întâmplări cu Tamara în prim-plan – îi este tot mai
greu să accepte că a trăit el, în realitate, toate câte și le amintește; „de-ar
fi numai prezența doamnei stând cu atâta eleganță picior peste picior
lângă masa din camera de curat a casei mele părintești!... Iar acum, să
mă cobor la o ceartă de mahala cu această muierușcă în călduri?!, care
ar fi fericită să fie trântită pe salteaua de lângă calorifer, spre care a
privit cu jind de mai multe ori, să se elibereze de demoni printr-un
orgasm de o violență rară, la finele căruia mă aleg întotdeauna cu
zgârieturi pe spate, câțiva pumni dați în creștet și degetele mâinii mele
stângi căutate cu disperare, să fie mușcate până la sânge uneori, să-și
poată înăbuși țipătul de eliberare – superb moment de altfel, dacă nu m-
ar arunca cu violență de pe ea în clipa în care se liniștește, iar când n-o
face, dovadă că n-a putut sau, mofturoasă, n-a vrut să se bucure deplin,
scâncește un lasă-mă naibii odată! și întotdeauna controlează
integritatea prezervativului, că de fiecare dată mă juram să n-o mai
primesc la mine, dar idiot cum sunt... de fapt, eram! Acum, nu visez
decât la momentul în care Tamara îmi primește postludiul – singura în
compania căreia îmi simt răsplătită vanitatea maestrului, fost cândva, în
camera de mături de pe blocul Yanis, ucenicul ascultător al doamnei
Anastasia Petropulos-Vlada, adevăratul mentor al meu în de toate!... Din
respect pentru așa amintiri, trebuie s-o văd plecată odată din camera mea
pe Sanda, această pâine intermediară. Păcatul meu să fie că gândesc așa
urât despre ea – despre această... micuță mahalagioaică. Numai de nu ar
începe să se dea în stambă, să mă facă de rușine față de vecini...”
- Știi ce: așa cum sunt, mă apreciază lumea! – strigă Sanda, parcă
să-i facă în ciudă... Tu n-ai decât să stai în chilia ta și să scrii... prostiile
astea – flutură mâna femeii coala de hârtie –, pe care le numești teatru
și la care nici câinii nu se uită. Poftim unde stă marele dramaturg! Stă cu
fundul pe pernă. Marele furios și-a pus o pernă sub fund. Hai, spune
ceva. Nu semeni deloc cu personajele tale atât de... furioase. M-ai văzut
347
în lift cu bărbatul acela, știai că mă duc la el în cameră. Acum sunt la

tine în cameră; și n-a trecut decât o oră, maxim două. O adevărată
acțiune dramatică. Personajele tale furioase ar răsturna blocul; tu stai și
mă privești ca un vițel. Gândește-te că ai fi unul dintre personajele tale.
Ce mi-ai spune acum?
Mihai nu mai poate rezista; face un pas, întinde brațul și-i atinge
bărbia cu vârful unui deget, parcă ar vrea s-o privească mai bine în ochi.
- Ce-i, păpușico, ai și venit?! Probabil că nenea fotbalistul stă
prost cu virilitatea și-ai venit să termin eu ceea ce-a început el. Te temi
să nu te doară căpșorul, ori poate să nu ai vreo criză de nervi. Glandele
tale produc prea multă foliculină.
Palma Sandei, abătută furtunos asupra obrazului tânărului din fața
sa, este prinsă din zbor și reținută cu fermitate:
- De ce să mă lovești, Sanda? Ți-am spus o replică din teatrul
meu; teatrul meu despre care tu ți-ai spus părerea acum.
Grimasa de durere a femeii îl face pe tânăr să-și continue replica
mai cumpătat, pe un ton aproape șoptit, dar apăsat, cu accente de plăcere
cinică, în timp ce palma ce-ar fi trebuit să-i înroșească obrazul este
captiva unei încleștări dureroase:
- Nici tu nu crezi ce-ai spus; ai citit doar scrisorile de la teatrele
unde mi-am trimis manuscrisele. Și, sper, oamenii aceia sunt mai
pricepuți decât tine în materie de teatru...
...Și vorbele lui Mihai continuă să curgă la fel de cumpătate, fără
jigniri, ori stridențe de care să-i fie rușine mai târziu. Chiar și când
slăbește strânsoarea palmei care ar fi vrut să-l lovească, o face într-un
anume fel, parcă ar fi mângâiat-o. Propune chiar un pahar de vin și
umple două cu Grasă de Cotnari din sticla adusă de pe balcon.
- Să ne despărțim onest...
- Onest! – scrâșnesc dinții femeii, în timp ce mâna ei face un gest
violent, aruncând spre masa de scris paharul plin, care lovește peretele,
împrăștiind câțiva stropi, după care se rostogolește peste cărți, sărind în
mijlocul saltelei de lângă calorifer, pe cearșaful căreia, întins perfect
când Mihai a fost trezit de ceasul deșteptător pus să sune la ora 19, naște
o pată mare, dizgrațioasă.
Urmează o tăcere grea, ca de plumb, în care cei doi se privesc
lung – lung și inexpresiv. Primul gest îl face Sanda: întinde mâna,
deschide ușa larg și iese – un mers sigur, apăsat, cu pași fermi, ce se
pierd în jos pe scările din centrul clădirii.
348
Răsuflând apăsat, ca atunci când te eliberezi de o povară, Mihai

răsucește cheia în ușă, îmbracă pijamaua cea nouă, pe care a mai
îmbrăcat-o doar Tamara când s-a dus la baie, adună paharul de pe jos,
mulțumește cerului că nu s-a spart, să mai piardă vremea adunând
cioburile, lasă pe saltea cearșaful așa pătat de vin – „abia mai pot respira
parfumul Tamarei” – și se culcă. Adoarme imediat, fără să se mai
gândească la ceva anume.
Capitolul 19
„E semn bun; încep să mă maturizez”, își zice a doua zi spre

prânz, când se trezește. Lenevește întins pe saltea – plăcerea lui de
duminică, de când lucrează la uzină –, lenevește ore în șir și nici măcar
mâna pe-o carte nu pune; radioul nu-l deschide; s-a săturat să asculte
mereu aceleași minciuni. Îi este lene să și mănânce – ar însemna să iasă
pe balcon, să umble la cutia frigorifică, să aleagă ceva ce-ar crede că i-ar
plăcea. Se mulțumește să-și astâmpere foamea cu vinul de Cotnari
rămas în sticlă, uitând că și-a impus să nu mai pună gura pe alcool. Apoi
adoarme iar – de data aceasta, rememorând adevărata aventură a vieții
lui; „pe lângă aceasta, amorul cu cele două doamne necunoscute, venite
de aiurea, e-o glumă bună; puteam, cel mult, la Agigea să mă aleg cu
penicilină făcută din 6 în 6 ore, câteva zile la rând. Vlad mi-a povestit că
el a fost îmbolnăvit de o doamnă pentru care ar fi băgat mâna în foc iar
aia, când a aflat, a spart toată vesela din casă în capul soțului, sursa
bolii”.
Era prin anii ’50, așa crede; poate mai înainte, prin ’49 – să fi
avut Mihai vreo 4 ani... Poate 5... Costică, vecinul lui, avea un cărucior
cu roți din bidinele stricate. Se trăgeau amândoi, cu rândul, toată ziua pe
ulița pe care își are casa Costică. Mai lua parte la joaca lor și Aurel, un
văr de-al doilea de-al lui Mihai, mai mare cu doi ani ca ei. După cum își
aduce aminte acum Mihai, crede că Aurel – un fel de capul răutăților –
venise cu ideea să facă un lucru util, să aducă bunicii fânul abia cosit în
poiana de dincolo de pădure. Nu-și mai amintește cum au plecat, dovadă
că era prea mic, doar printre imaginile rămase în amintirea lui Mihai
stăruie aceea a celor trei copii desculți, îmbrăcați doar în cămăși lungi
349
din pânză de cânepă, trăgând căruciorul pe șoseaua de țară, dincolo de

Cele Două Fântâni, unde se termină satul. De departe, dinspre oraș, au
văzut un GAZ gonind spre sat – „ne arestează!”, au strigat în cor și s-au
aruncat în șanțul de pe marginea drumului, răsturnând căruțul peste ei,
să se ascundă. Mai departe, nu-și mai amintește decât chinul lor de-a
obliga cele câteva pale din fânul bunicii să stea pe platforma
căruciorului pe care abia încăpea un copil stând în fund. Următoarea
amintire este a celor trei băieți trăgând pe rând căruțul la deal pe drumul
din pădure, pe când începea să se însereze. Și mai ține minte huruitul
unei căruțe de un cal venind dinspre târg. Măncășoaia, cum îi spuneau
toți sătenii unei vecine, Elena Mancaș, cu gura mare, dar cu un suflet pe
măsură, că-n fiecare sâmbătă cocea pâine, dar și câțiva cozonăcei, pe
care și-i dădea singură de pomană copiilor din sat, a strigat la ei să iasă
din tufele în care se ascunseseră și i-a urcat în căruță, oferindu-le din
bomboanele cumpărate să orneze coliva de sâmbătă. Mai departe, Mihai
se regăsește doar stând pe un scăunel în fața sobei din bucătăria de vară,
scâncind. Crede că a fost luat în brațe de mama sa și dus pe patul din
casă. De la Costică a aflat că stătuse ascuns în cotețul găinilor până i-a
auzit pe părinții săi, bucuroși, aducând căruțul cu roțile scârțiind, găsit
ascuns într-un cotlon al uliței, printre urzici – „e și Costache al nostru
ascuns pe-aici, pe undeva”. De la Aurel aflase că el s-a ascuns direct în
podul șurei, să se culce în fân – ai lui îl lăsau în pace; nu-i luau în seamă
boacănele. Mai știe, din auzite, că toată seara, Duduța, sora mai mare a
lui Mihai, mama lui Costică și mama lui Aurel au stat până noaptea
târziu pe lângă pădure – aflaseră de la un țăran că se zăriseră niște copii
plecând cu căruțul spre pădure – și au tot strigat din răsputeri pe rând:
Aurel, Costică, Fănică!... – la vremea aceea, pe Mihai îl alintau Fănică,
în amintirea logodnicului mătușii Elena-Tamara, mort pe front. „Asta
da, aventură!” – își spune acum, speriat, ca și în alte dăți, când ajunge la
întrebarea crucială: Ce s-ar fi întâmplat dacă...?! Niciodată n-a avut
tăria să treacă dincolo de acest dacă. Restul întâmplărilor din viața lui se
înscriu în alt registru. Chiar și aceea a zilei toride de vară, – să fi avut
vreo 7 ani, că începuse boala la picior – când tatăl său l-a luat la ogorul
de dincolo de pădure, unde avea de cosit câteva prăjini de mohor. Mihai
era în ghips perpedios – de la vârful piciorului bolnav, până sub brațe.
Fusese culcat sub căruță, la umbră, dar soarele, înălțându-se pe boltă, a
început să-l dogorească. Apa i se terminase, sau răsturnase el găleata. Își
amintește că a plâns mult și a țipat de sete. Tatăl lui, preocupat să
350
termine la timp cositul, nu-i auzea strigătele – vântul bătea dinspre locul
unde cosea tatăl său. Căldura și setea l-au amețit. Crede că s-a târât pe
coate la vale, până dincolo de drumul târgului, la ochiurile de apă de pe
șes. Mai ține minte oftatul plin de durere al tatălui când l-a luat în brațe:
Puiul tatei!...
În fața acestor amintiri, pălesc toate aventurile lui de mai târziu –
ba chiar se ceartă în gând că le pune la suflet prea mult pe unele dintre
ele. A uitat de Sanda – ca și cum n-ar fi fost! Poate doar amintirea lui
Remus – adolescent în ușoară degringoladă – îi mai încălzește sufletul,
ca o străfulgerare, când își amintește că l-a făcut să îndrăgească
Matematica și Fizica – „ușoară consolare de savant ratat, că nu mi-am
propus niciodată să fiu un dascăl; mănânce-și alții viața cu odraslele
needucate corect de părinți!...”
Adoarme iar, visând la Tamara, al cărei parfum îl respiră cu
obrazul îndesat în pernă.
Sare în picioare ca un resort când aude ciocănitul puternic în ușă
– „dacă-i tot Sanda...!...” Încă nu s-a hotărât cum va reacționa; se teme
c-o va lua în brațe, să se împace – dulcea reîmpăcare de după un
scandal...
- Fratele meu cu solzi de aur, ce bine că te-am găsit acasă!
Prietenul său Lazăr simulează o îmbrățișare fugară, imediat ce
intră în cameră.
- Urgent, îmbrăcarea, că ai bilet la film de la ora 3; 15, ca să fiu
mai precis. Și pentru că-i film celebru, îl vezi și de la ora 17 – îi arată
Lazăr cele două bilete.
Mihai îi aruncă o privire galeșă, își vede prietenul precipitat și nu
mai spune nimic – doar se îmbracă.
- Văd că te-ai învrednicit să cumperi ibric... Ia să văd – pune
Lazăr mâna pe cutia cu cafea –, da, ai și rezerve. Ast’ noapte, la pocher,
am pierdut banii pe concediul de vară dați de teatru. Ca să nu rămân și
fără ceasul ăsta – ce zici?, își arată mâna stângă, se cunoaște c-am făcut
la grăniceri; pe granița de Vest; la liberare, nici nu mi-am luat rămas bun
de la maiorul Voinea, băiat fin, singurul care ținea la cacialma, dar i-am
tras-o!... Ceasul, șase cămăși de nylon, Nyltest Hanova, toate în țiplă,
apărat electric de ras Brown, briceag multifuncțional, că tot vreau să mă
dedic pescuitului... – cam tot ce confiscase el de la nemții veniți cu
mașina în concediu în România. Și ca să nu rămân și fără ceasul ăsta
acum, seara asta, le-am zis că plec acasă, la o pomenire de 7 ani pentru
351
bunica. Cei din Iași au aflat c-am venit din armată și mi-au trimis veste.
Au un cuib aici – tot una și una, personalități! „Nu spui ține” – vorba lui
nenea Iancu. Ce naiba faci?! Nu te mai spăla pe dinți; n-am chef să dea
peste tine madam.
- Poate greșește și ea ușa, ca tine, noaptea la vilă, și intră la
vecinul meu – îl provoacă Mihai.
- Nțț!... Exclus! I-am dat adresa exactă, ba i-am și explicat. Acum,
cică, de la ora 3, când încep a împărți cărțile, ea vizitează orașul... N-am
riscat la mine acasă, că m-am temut să nu fiu căutat când începe să
lâncezească jocul. Hai, valea! Poate intri și pe la club, să vezi ceva la
televizor. Oricum, revino după ce se întunecă. Am de lucru, nu glumă!
- Fir întins! – îi urează Mihai când iese. Arunci cheia pe sub ușă
când pleci.
- Poate n-ai înțeles: dorm la tine, că-s la praznicul bunicii până
mâine.
Mihai merge agale spre cinematograf. Filmul a început deja.
Plasatoarea îl conduce spre unul dintre locurile rezervate oficialităților.
Adoarme în timpul filmului. Norocul lui că nu sforăie. La ieșirea din
sală, este prins de braț:
- Am luat mențiune. Azi a fost serbarea de sfârșit de an...
Stă un timp de vorbă cu Remus – bucuria puștiului răsplătește
strădania lui.
- Deseară, după ora nouă, îi dau telefon și mamei să-i spun. Abia
atunci ajunge la Valeriu, la Timișoara, c-a plecat ast’ noapte. Ce faceți,
mai vreți să vedeți o dată porcăria asta de film?! – se miră puștiul când îl
vede că intră pe holul dinspre ușa cinematografului.
De data asta, Mihai nu mai adoarme. Dar nici nu-i atent la film –
rar i s-a întâmplat să privească ecranul fără să înțeleagă ceva. După film,
merge la teatru. Portarul îi spune că nu-i nimeni la club; toți au plecat în
concediu, „iar Lazăr e acasă, c-ai lui au dezgropat-o pe bunică-sa;
praznic de 7 ani”. Se plimbă aiurea prin centru. Niciodată n-a trecut
timpul mai greu. Așteaptă pe banca din parc până de înnoptează.
Recheamă amintirea Tamarei – „sau cum o fi chemând-o!” – stând
lângă el, dar degeaba; repetă de nenumărate ori, obsesiv, aceleași vorbe:
„Sau cum o fi chemând-o!” Se teme să nu înceapă să le spună cu glas
sonor, să râdă de el cei care încă se mai plimbă pe alei. Vede în stația
din centru autobuzul care duce schimbul trei la uzină. Urcă și el. Din
fața uzinei ia primul autobuz înapoi, spre oraș. Ajunge acasă aproape de
miezul nopții.
- Ceva bun la televizor?
352
- Clubul era închis. M-am plimbat.

Lazăr stă cocoțat în vârful patului, ca o mireasă pe carul cu zestre.
Ține aparatul de radio pe brațe, chinuindu-se să prindă Europa Liberă:
- Era preocuparea noastră de fiecare seară în armată. Un coleg
avea un Philips micuț – o bijuterie! De câte ori ni-l confisca maiorul
Voinea, îl aduceam eu înapoi după o seară de pocher. Bun filmul?
- Am adormit. Vrei ceva de mâncare? – întreabă Mihai
deschizând ușa de la balcon; abia acum observă că salteaua de jos, de
lângă calorifer stă doar acoperită cu pătura desfățată, iar perna, rămasă
și ea fără fața albă, pusă deasupra, rezemată de calorifer.
Afară, într-un colț al balconului, stă toată lenjeria adunată
bocceluță.
- Am mâncat pe săturate – răspunde Lazăr, preocupat nevoie mare
de Albatros-ul din brațele sale.
- Leagă-i sârma asta de antenă – îi arată Mihai.
- Vreau să aud ce mai spun ăștia despre vizita în China... Ne-am
dat dracului dacă luăm ceva de la Mao!...
Mihai se preface că nu observă bocceluța de pe balcon; se ferește
întotdeauna de lucrurile discrete ale vieții.
- Nu-i ce crezi – îl liniștește Lazăr. Cine-a dormit înainte?
- De ce?
- Nu-i nevoie să-mi spui... „nu spui ține – e persoană importantă”
– eternul Caragiale. Prima jumătate de oră am fost regulat de mi-au
mers fulgii: „Măgarule, ai adus-o aici și pe Evelina, prietena mea!...
Doar ea folosește parfum de-ăsta; i l-a cumpărat soțul din New York.” A
trebuit să mă jur de 10-15 ori – „habar n-am cine-i Evelina!” Abia am
potolit-o pe madam. Dar, nedormit de la pocherul de ast’ noapte, m-am
potolit și eu... Ți-ai găsit! Madam n-a vrut să accepte că venise degeaba;
m-a trezit ea – are o tehnică!... La pauză, a apucat-o foamea. Atunci mi-
am amintit că ai frigider. M-a pus dracul să-i arăt lada madamei...
Scandal din nou – „mâncare și băutură pe alese! Măgarule! Pentru
cine?!” Mă rugam în gând să te aducă naiba acasă. I-am arătat ce scrie
pe ușă; ți-am răscolit cărțile, i-am explicat că-i garsoniera ta, nicidecum
a mea; ți-a văzut și teza de licență, a răsfoit și corespondența cu
secretariatele literare ale teatrelor – s-a liniștit! Dar tot i-a rămas gândul
la parfum: să te întreb și să-i scriu la Iași, la Post-restant, de unde l-a
cumpărat prietena ta; poate se găsește și pe-aici, prin Europa.
- Am s-o întreb – încuviințează Mihai în timp ce mănâncă.
353
- Stai blând. Sper să nu fie cazul.

Mihai mai scoate de undeva, dintr-o valiză, ultima sticlă cu
tricolor din cele date de mama lui, lăsate de cumnatul Ionel „anume
pentru Mihăiță al nostru”. Umple paharele mari, de apă, cu Grasă de
Cotnari veche de mulți ani – o păstra pentru venirea Tamarei, măcar să
cinstească invitații la Starea Civilă.
- Lenjeria ți-o duc eu mâine la Nufărul – spune Lazăr într-un
târziu, când termină sticla de vin. Chiar așa lume bună vine la tine?! –
arată el cu privirea spre bocceluța de pe balcon.
- Poate-ai s-o cunoști, că m-aș bucura să ne fii martor la Starea
Civilă.
- Ei, na, că m-ai dat naibii! – sare Lazăr de pe pat și se trântește
pe saltea. Sper că nu-i Evelina!
- Ce Evelină?!
- Păi madam a mea zicea că doar amica sa Evelina are parfum de-
ăsta, adus de la capitaliștii decăzuți, de peste ocean. Parfum scump, o
sută-două de dolari. Am insistat totuși să aflu cine-i Evelina... Și ce crezi
c-am aflat? Sigur nu mai ai o sticlă cu tricolor? Păcat! „Soția unuia care
și-o dă pe la buci cu bărbată-meu.” Atât. Atât mi-a răspuns și a început
să mă trezească pentru runda a doua. Mâncase bine, băuse, toată
dimineața dormise... Eu m-am prins mai greu. Dar și când m-am prins...
Ce vrei?! Băiat de la țară, fiu de popă... Subit, mi-a venit să vărs – mi s-
a părut că doamna de lângă mine e plină de urmele excrementelor aduse
de soțul ei de la cei cu care...
Lazăr sare de pe saltea, iese așa desculț pe ușă, lipsește un timp
iar când revine, se spală îndelung pe obraz și pe tălpi.
- Vrei un medicament? – îl întreabă Mihai.
- Mi-a adus și ea. Închipuie-ți! Când m-a văzut ce criză fac – i-am
zis că am probleme cu fierea –, a fugit în centru, la farmacia non-stop.
Ce-ai pus aici? – face Lazăr ochii mari spre paharul din mâna sa.
- Picături Davilla. Conțin opiu. Beau când am vreo criză de colită
– ne-au dat o dată la cantina studențească mâncare stricată...
Lazăr bea paharul pe nerăsuflate. Mai cere unul.
- Mai încolo – îl refuză Mihai, privind fără să vrea bocceluța de
pe balcon.
- Prima reacție a mea, când am văzut-o plecată, a fost să strâng tot
ce atinsese. Paharele ți le-am spălat cu săpunul de rufe, apoi am făcut
duș – de două ori! Mișto picăturile astea, mi-au tăiat greața. Mai dă-mi
câteva.
354
Bea pe nerăsuflate paharul în care Mihai a răsturnat puțin din

flaconul cumpărat mai demult de la farmacie.
- Poți cumpăra și tu; câțiva lei; se cheamă Picături Anticolerin – îi
arată Mihai sticluța. Se dau fără rețetă. Auzi, dormi tu pe pat, că eu m-
am învățat jos, pe saltea.
Abia are putere să treacă la pijama. Se trântește pe pătura de pe
saltea și adoarme imediat. Îl trezesc spre ziuă pocniturile surde ale
aparatului de radio uitat deschis pe ultrascurte. Prietenul său doarme dus
– are ceva de flăcău de la țară, adormit mofluz, cu Albatros-ul în brațe.
- Lenjeria las-o pe balcon – îi spune când îl vede că deschide
ochii, inspirând cu poftă aroma cafelei din ibricul de pe reșou. Pentru 5-
10 lei mi-o spală și mi-o calcă soția fochistului de la centrala termică.
Mi-ai citit piesa?! I-ai făcut referat?
- Ce piesă?! Aaa.. da! Ai și aflat... Mi-a dat-o Paul – sarcină de
sus... Până la toamnă, când se deschide stagiunea, este timp.
- Cine trebuie s-o aprobe aici?
- Dacă vine de sus în jos, președintele Comitetului de Cultură
vrea referat, să-l dea la județ, secretarului cu Propaganda – formalități!
Dar parcă văd că tovarășul Vocativ – așa-i zicem președintelui, că, pe
când era profesor, striga la fiecare început de an: „Tovarăși elevi, țineți
minte că-ntotdeauna vocativul se pune între virgule!” Ăsta, când o să-i
duc referatul, mă... aia la cap din nou, vreo oră-două, cu mărețul lui
subiect de teatru: cică anii trecuți, un tractorist de la CAP Lunca a
câștigat potul cel mare la loto. Cu toți banii în buzunar, tractoristul s-a
instalat într-o cameră la ultimul etaj de la hotel și stătea toată ziua în bar
sau în restaurant. Oricui accepta, îi oferea: un wiziki de la mine! În ziua
când a terminat banii, s-a reîntors la CAP și și-a reluat în primire
tractorul – „ăsta personaj de piesă de teatru pentru tineret!”, îmi va
reaminti tovarășul Vocativ. Hai, du-te la uzină, construiește socialismul
cu sârg, că eu mai vreau să dorm un ceas, două, trei... Fericitule!... Tu n-
ai slujit patria ca soldat: „sus, jos, sus, jos; pe burtă, pe coate... pornirea
înainte, spre frontieră, să prindeți momentul când pășește dușmanul
poporului pe tărâmul patriei... Lazăre, nu chicoti! Mâine și poimâine
speli grupurile sanitare!” „Să trăiți, tovarășe maior; am înțeles; servesc
patria!” „Servești patria este răspunsul pentru când ți se recunoaște o
faptă bună; încă o zi! Trei zile, grupul sanitar, răcan biped!” „Ba
patruped, tovarășe maior, că stau pe burtă, în patru labe.” „Aici ai
dreptate!” „Servesc patria!” „Patru zile la closet!” „Dar m-ați lăudat...”
355
Ei, fratele meu cu solzi de aur, – oftează Lazăr, gustând cu plăcere din
ceașca aburindă oferită de Mihai – așa dialog aș vrea să văd pe scenă...
Mihai nu mai zice nimic; toarnă puțină apă rece peste cafeaua sa,
o soarbe în fugă și iese, făcând un semn de rămas bun prietenului. Este
nerăbdător să ajungă în laborator; prima lui grijă – să verifice telefonul,
să se convingă că are ton; de când cu lărgirea aleilor, se mai taie câte un
cablu telefonic. Pornește cromatograful, apoi începe pregătirea dosarului
și a coletului cu probe-martor, cu care va merge în delegație la
București. Măcar o dată pe oră, prinde cu grijă receptorul telefonului și-l
ridică puțin, să se asigure că are ton.
Doar târziu, după sfârșitul programului, că Pobeda lui arată ora
17, telefonul începe să sune – des și enervant de tare, semn că este
apelat din afara uzinei.
- Ce bine că te-am găsit! Ascultă-mă cu atenție: indiferent cine te
întreabă ceva despre mine sau Pușa, nu ne-ai văzut în viața ta!
Niciodată, niciunde, nicicând!...
- Doamnă... – încearcă Mihai o întrebare, dar vocea femeii îl
domină:
- Este și spre binele tău, crede-mă! Ești tânăr, Mihai, ai viața
înainte – prețuiește-o! În actualele condiții, n-ai nevoie de complicații,
de... Zău! Tu trebuie să-ți faci un viitor – uită-mă! Uită-ne!! – își
accentuează Tamara ordinul. Este sfatul cel mai bun ce ți-l pot da. Mi-ai
spus că la ședința de joi ai fost primit în partid – felicitări! Numai proștii
și nebunii înoată împotriva curentului. Cu bine, dragul meu drag!
- Somonii înoată mii de kilometri împotriva... – începe Mihai să
spună dezumflat brusc, trecut într-o stare de apatie în care n-ar putea
decât să fie batjocoritor, anulând tot ce-ar fi fost frumos pentru Tamara,
prin trimiterea la goana somonilor mii de kilometri împotriva curentului
pentru momentul astral al vieții lor când, printr-o zbatere ultimă,
comparabilă cu oricare orgasm din regnul animal, își depun icrele, apoi,
ca o ultimă blasfemie, să-i recite versul eminescian despre instinctul atât
de van/ Ce le-abate și la păsări de vreo două ori pe an, „căci ce altceva
merită o femeie care mă părăsește în felul acesta, după toate câte au fost
între noi?!”, dar, ca și-n apa mării, când valul i-a lovit în plin, se trezește
perplex, enervat de țiuitul strident al tonului de centrală, care îl face să
trântească receptorul de birou.
Nici măcar să înjure nu mai are putere – și nici să se mai întrebe,
ca prostul, „ce-a fost asta?!”
356
- A fost!... – conchide cu glas tare, începând să măsoare lungimea

laboratorului cu pași rari, de om pierdut în gânduri fără contur.
Abia după ora 21, când se aud pe alee vocile celor veniți pentru
schimbul de noapte, se oprește din plimbarea sa și începe să se
pregătească de plecarea acasă cu autobuzele schimbului doi.
„Mâine dimineață îmi fac formele de delegație.”
Nici măcar nu-și pune problema că-n București ar putea-o întâlni,
întâmplător, pe Tamara – „sau cum o fi chemând-o”.
„Asta se întâmplă doar în romane.”
Capitolul 20
Marți a plecat cu trenul de noapte. Miercuri și joi a stat doar în

Institutul de Chimie Fizică, împreună cu specialiștii mai vechi în
cromatografie.
- Până săptămâna viitoare, – i-a șoptit un fizician în vârstă – lasă-
ne să mai răsuflăm, că avem și noi temele noastre de studiu. Oricum,
omologarea cu care ai venit este ca și făcută.
Vineri, Mihai pleacă spre Casa Scînteii, la Direcția Teatrelor – cu
toată timiditatea ce și-o recunoaște când e vorba să-și ceară un drept al
său, ar vrea să întrebe, sau măcar să aducă vorba despre cei paisprezece
mii de lei pentru achiziția piesei de teatru. Suma aceasta de bani, pentru
el, este ca legătura de fân din fața măgarului înhămat la o căruță grea –
ultimele zile n-a visat decât la banii aceștia, au fost rațiunea lui de-a
exista; adormea visând paisprezece mii de lei. Poate că și asta l-a făcut
să nu sufere după telefonul Tamarei. Într-un fel, s-a refugiat într-un
univers necunoscut lui, dar visat adesea – să aibă bani destui, „vorba
proverbului nemțesc, să-mi pot permite totul”. Își amintește că, la un
moment dat, pe când călătorea cu trenul spre București, înainte de a
adormi întins pe bancheta de clasa întâia, ar fi conchis: „m-am lămurit și
cu dragostea! Important e ce-i dincolo de ea: copii, literatură, muzică,
pictură – creație, în ultimă instanță”.
Când intră în Casa Scînteii are sentimentul straniu că viitorul lui
va fi legat de birourile din această clădire sinistră, cu însemne proletare
pe toți pereții, străjuită în față de statuia uriașă a lui Lenin: „eu, păzit de
357
cânii turbați, sau numai vagabonzi, de prin tufișuri, sunt și voi fi calea
adevărul și lumina; puteți veni plini de speranțe, că-mi place să vă
distrug...” – pare să se adreseze Lenin prin mâna de bronz întinsă celor
ce vin spre clădirea al cărei fronton are săpat în piatra lui – nevăzute, dar
atât de evidente – cuvintele de la intrarea în Infernul lui Dante: „Lăsați
orice speranță, voi care intrați!” Mihai știe că aici, în Casa Scînteii, se
aprobă cultura de care are parte întreaga țară – nu mai trebuia să i-o
repete Europa Liberă, uneori și Vocea Americii; o citise el printre
rândurile a tot ceea ce se publicase în ultima vreme, chiar cu toată
liberalizarea de la venirea lui Ceaușescu la putere; vorbele profesoarei
de Istorie șoptite în cele câteva minute cât au stat de vorbă în fața
cantinei îi ard amintirea. „Faptul că piesa mea se va juca pe 4-5 scene
mari deodată poate însemna ori excepția de la regulă, ori că m-am
îmbătat eu cu apă rece și am scris o piesă în sprijinul Decretului: o
doamnă își înșală soțul (cu acordul tacit al acestuia) de dragul creșterii
natalității – înșelați-vă soții, numai înmulțiți-vă, să ajungem la 25 de
milioane de locuitori!”
- Îmi vine să te arunc de la etaj” – îi strigă Virgil Munteanu lui
Mihai imediat ce-l vede pășind sfios în biroul său.
- De ce? – simte Mihai că intră în pământ sub privirea înfocată a
teatrologului, omul în care a simțit mereu un prieten.
- Cum de ce?! – face Virgil Munteanu ochii lui mari și albaștri și
mai mari către cel care s-a așezat cu timiditate pe scaunul oferit cu
ospitalitate, dar și cu un dram de ciudă, semn că l-a săltat puțin și l-a
trântit, imediat ce i l-a oferit. De lunea trecută aștept un semn de la tine
– sunt 12 zile; ajungeai pe jos, nu numai cu trenul! De două ori am
vorbit la telefon cu Lazăr, referentul de la teatru, că ceilalți au și fugit în
concediu, și l-am rugat să te anunțe urgent să mă cauți.
- De ce? – repetă Mihai întrebarea cu timiditate.
- Îmi trebuia o poză a ta – indiferent, poză să fi fost! – și câteva
date biografice. Am ținut revista Teatrul în loc până alaltăieri dimineață.
Piesa ta a fost culeasă, paginată – tot dichisul! Mai trebuia pagina de
titlu: poza și câteva date despre tine, să respectăm cutuma. Le-am zis și
celor din redacție: dacă tot a plecat Popescu prin lume, că ăsta vara se
plimbă pe unde poftește, deh!, fost ilegalist – șoptește Virgil Munteanu
cu dispreț –, măcar să publicați și voi piesa unui debutant, să rupem gura
târgului cu ceva bun, o piesă de debut, departe de tiparele proletcultiste.
Actul trei rămâne așa: gata, ne-am hotărât; am vorbit și cu Dan
358
Alecsandrescu – uitase de piesă; ți-am spus doar că-i gargaragiu, dar și-a
revenit, ține morțiș să scoată premiera absolută, mai ales că achiziția
textului o face Direcția; îi surâde și lui finalul deschis, așa cum e scris
acum, are mai multă teatralitate. Pentru Virginia are o doamnă de
calibru mare, frumoasă și talentată, soția unui ștab de la județ iar pentru
tânăr, a reușit să-l ia pe Boris Olinescu de la Iași – numai bun pentru
tânărul amorez în prima parte și omul ros de incertitudini din final. Ăștia
doi au șarm, vor umple scena, cum se spune. De altfel, pe actriță ai
cunoscut-o; Dan mi-a spus c-ați făcut o lectură colectivă în primăvară.
- Da, am fost la Arad câteva zile – aprobă Mihai cu timiditate.
- Și tot luna viitoare – își continuă teatrologul informația, parcă ar
vrea să termina ce avea de spus, ca să se întoarcă la ale sale – mai pe la
început, până prin 10-12 iulie, publicăm și noi piesa în revista noastră de
uz intern. Vezi c-am trimis o copie a textului și la teatrul vostru, lui
Paul, secretarul literar, să ia acceptul Comitetului de Cultură, să scoată
și ei premiera până în Crăciun. În literatură, în teatru mai ales, debutul e
totul – ai un start bun, te menții în frunte! Degeaba vei continua să scrii
bine, dacă nu te va juca nimeni – contactul cu scândura scenei te face să
dai tot mai mult și mai bine. Lecția lui Shakespeare! În absența
Teatrului Globus, tânărul William n-ar mai fi ajuns marele William
Shakespeare. Săptămâna trecută, parcă luni, când am hotărât să te
propunem numărului ăsta al revistei Teatrul am discutat cu Emil, dar și
cu Rappaport, secretarul literar de la Teatrul Mic, cel care ne-a semnalat
textul. Am căzut de acord că toate patru teatrele, poate și cel de la voi,
trebuie să scoată premiera în prima parte a stagiunii – să te impunem, că
ai forță. Mai trebuie ceva meșteșug, dar ăsta se deprinde – ai grijă cu ce
secretari literari discuți!... Mulți trag în jos autorii dramaturgi; au în ei
temeri proletcultiste, țin cu dinții de scaun. Mai era la discuție și tânărul
Stegăroiu, care, la început, ți-a lăudat textul, dar s-a codit când a venit
vorba de impunerea ta – ăștia coborâți din Ardeal vor să se impună ei în
de ei; ar vrea ca noi, moldovenii, să venim în capitală și să stăm pe tușă,
să le facem lor galerie. Hai, așează-te la masa de colo, că Emil Riman e
chemat la partid – acum, cu întoarcerea tovarășului din China, se
trasează mereu noi sarcini –, așează-te și scrie ceva biografie: data și
locul nașterii, părinții – nu te sfii să spui că ești copil de țărani din
Sânzieni; și eu îs din Cucova, Strunga, la doi pași de tine; știi că mama
i-a cunoscut pe-ai tăi? Să vii într-o zi pe la noi, c-am luat-o și pe mama
în București, că nu mai are pe nimeni în sat. Zice că tata și tatăl tău, în
359
tinerețe, au făcut cărăușie împreună cu căruțele de doi cai, duceau cireșe

de la Cotnari unui evreu în Roman, care ținea o parte din piață. Hai,
scrie! Vezi, când ajungi la gimnaziu, știu că l-ai făcut în Târgu Frumos,
amintește-l pe profesorul de Română, Merișca, merită, dar nu-i da
prenumele, Costin, să nu se prindă cenzorii cine-i; a făcut pușcărie
politică la Pitești – poveste lungă; e mai bine să n-o clamăm, chiar dacă
se zice că s-a mai slobozit... Draci! Eu, care eram cam de vârsta ta pe
vremea lui Dej...
Mihai bea cafeaua oferită de teatrolog și recitește cu atenție cele
câteva rânduri scrise pe coala albă.
- Și poză, neapărat o poză! – îi hotărăște Virgil Munteanu în final,
când se ridică să-l conducă până la lift. Cât mai stai în București?
- Mult; măcar zece zile.
- Ce bine! Miercuri, săptămâna viitoare, poți merge la Fondul
Literar, că-i zi de plată, să-ți iei banii pe piesă, paisprezece mii. Meritai
mai mult, măcar optsprezece-douăzeci, dar dacă nu ești vreun activist de
partid – ăstora li se plătește mereu la maxim orice text scremut de ei –,
vreun redactor, vreun ziarist sau măcar ceva la vreun comitet de
cultură... Lasă, mai vorbim; poate bem o bere diseară. Ne întâlnim în
centru, la ora cinci, la pomul cu vrăbii.
Lui Mihai îi este jenă să-și mai rețină prietenul – a simțit că are de
terminat un referat, pe care îl tot recitea –, să-l întrebe ce-i pomul cu
vrăbii. Când coboară din autobuz la Universitate, cineva îi arată un
copac:
- Să te ferești să stai noaptea sub el; se adună pe crengile lui sute
de vrăbiuțe.
Cu gândul la șansa ratată, de-a fi avut în zilele următoare piesa
publicată în revista Teatrul, – „odată debutat, mai ales în revista centrală
de profil, se cheamă c-ai intrat în rândul autorilor dramaturgi” i-a spus
Virgil Munteanu –, merge la magazinul Victoria, urcă la etajul 3, unde
știe că este un automat, bagă în el 6 lei, intră după cortină și apasă
butonul de declanșare, mișcându-se după fiecare flash, astfel că-n final
primește fâșia cu 4 fotografii față și profil, după cum a stat, fâșie pe care
o tot scoate din buzunar, să se admire; îi place o poză din profil, are
părul bogat, ondulat la spate, iar linia nasului dreaptă pare să ducă
atenția spre conturul frumos al buzelor încrețite ușor în surâsul din
colțul gurii; „mă înnebunești cu surâsul ăsta – i-a spus cândva
profesoara de Istorie de la cantina din Eforie. Fără el, mă-ndoiesc să-ți fi
360
cedat așa ușor; mi-am dorit mereu să-l sărut – are atâta curățenie!...”
Nici el nu știe cum să-și mai umple timpul – intră în Librăria Eminescu
și răsfoiește cărțile apărute recent. Pune deoparte câteva, să le cumpere
înainte de-a pleca spre hotel. Acum nu poate, că se întâlnește cu Virgil
Munteanu și beau o bere la Restaurantul Dunărea.
- Fugi de-aici cu pozele astea! – îi respinge prietenul fâșia
obținută la automat. Mâine dimineață te duci la redacția Teatrul, vis-a-
vis de Teatrul Mic, și o cauți pe doamna Ileana Muncaciu, să-ți facă ea
un set de poze, să le ai, c-or să-ți trebuiască. Tot așa îmbrăcat să te duci;
îmi plac hainele tale de vară, pariez că-s cumpărate la mare, de la nemți.
Și eu fac cumpărături la nămol.
Stau până târziu, vorbind ba de una, ba de alta – amintiri din
lumea satului. Nimic despre teatru. Nu mai au ce-și spune – „de-acum, e
treaba regizorilor. Tu să nu te bagi; nu-ți da cu părerea la vizionare;
tocmai în asta constă frumusețea spectacolului; de obicei, regizorii
îmbogățesc textul. La prima montare, vei avea un șoc; autorii debutanți
au o viziune despre textul lor, viziune care duce, mai degrabă, spre
film”.
Se despart pe înserate, cu promisiunea revederii a doua zi, tot la o
bere.
Bine dispus de discuția purtată, euforizat de cele câteva beri, în
drumul său către Hotel Tranzit – undeva pe Cheiul Dâmboviței, lângă
Operetă –, Mihai caută un telefon public mai retras. Îl găsește cu greu
lângă Piața Unirii, la intrarea în Spitalul Brâncovenesc; sunt o mulțime
de cabine telefonice. Știe că-l va ține ocupat mult timp și nu vrea să fie
deranjat. Au trecut aproape 5 ani, dar numărul de telefon al doamnei
Mia Cetățeanu i-a rămas viu în amintire, dar și întrebarea de început, ca
un consemn al lor, mai ales pentru serile în care ar fi răspuns soțul ei –
foarte rar, dar se mai întâmpla să răspundă și el la telefon.
- Bună seara! Vă rog... familia Benjamin Cernăuțeanu? –
întreabă; același consemn de demult.
- Mișca, moi liubimâi maladeț – se entuziasmează doamna Mia
când înțelege cine o caută.
Se schimbă vorbe de început, pline de curtoazie – Mihai se
descoperă același spirit impetuos, mult mai cumpătat și cu un arsenal
mai vast de vorbe frumoase, gata să doboare și cea mai rece femeie, „cu
condiția să fie ceva de capul ei, altfel, dai mărgăritare porcilor” – l-a
atenționat doamna Anastasia Petropulos-Vlada în nopțile geroase de
361
iarnă, când îi ținea adevărate prelegeri sub stiva de pături amestecate cu

blănuri vechi, de pe patul lat din camera de mături, o construcție bizară,
de două camere, cocoțată pe terasa de sus a blocului Yanis, lângă
motorul liftului. „Mi-au dat să locuiesc aici nu pentru că-i blocul meu,
construit de tata, marele arhitect Yannis Petropulos, ci pentru că sunt
mereu sub ochii lor. Să nu îndrăznești vreodată să deschizi ușa
principală, că te duc la etajul doi, unde au un sediu secret de anchete și
alte operațiuni – e mai bine să nu știi! Deocamdată...” – a fost una dintre
puținele șoapte ale plasatoarei de la Teatrul Național care l-a marcat
profund și l-a făcut, la despărțire, să asculte ordinul doamnei Sia – cum
îi spunea el în intimitate – de-a nu mai călca vreodată prin Parcul cu
Ciori, „și nici măcar pe locul viran din spate, unde-i ghena de gunoi
menajer și ușița pentru intrarea mea pe scara de serviciu; e-un loc
blestemat, a murit un torționar, căzut de pe terasa de-aici de sus, în seara
în care eu urma să debutez cu o sonată pentru pian la Ateneu...”
- Maladeț liubimâi1, maladeț liubimâi!... – se alintă în telefon
vocea doamnei Mia, apoi urmează șirul de întrebări voite de
complezență: „ce mai face și pe unde a mai umblat în toți acești ani
tânărul meu prieten?”
Mihai simte nevoia să braveze: „pe departe, scumpă doamnă; pe
departe, cu probleme... cred că înțelegeți dumneavoastră...” „Ai ceva
pentru mine? Ceva bun pentru mine?” „Altfel, cum aș fi îndrăznit să vă
deranjez?!, deși, de-atâta timp, îmi doresc să vă aud... Mai ales să vă
văd.”
- Liubimâi maladeț, ce păcat! Cum să te invit la mine așa târziu,
că s-ar putea să vină acasă Cetățeanul meu?! Știi doar că el e cu
documentele secrete ale marilor construcții și tocmai acum, când țara
toată așteaptă roadele măreței vizite în țările frățești, a apucat-o pe una
de sus de tot să-l cheme la C. C., la control. Cât mai stai în țară?
- O zi, două – răspunde Mihai, ferm convins că doamna Mia îl
crede recrutat de pe când era student și trimis în misiuni externe;
„așadar, Lie și doamna Nuțica, soția lui, au intuit bine: Mia mă testa,
nicidecum nu-mi accepta curtea asiduă”.
Și iarăși Mihai are sentimentul sulfuros al înșelatului în iubire –
„căci eu te-am iubit sincer, doamnă Mia; mi-ai populat săptămâni în șir
visele de tânăr abia ieșit din adolescență; ce bine că doamna Nuțica m-a
1
Tinere iubit! (rus.)
362
îngrețoșat povestindu-mi cum ai fost văzută de Lie cu capul în poala

unui mare ofițer de Securitate iar asta m-a făcut s-o rup brutal...”
- Numai o zi?! – se miră vocea atât de plăcută din telefon – „poate
că și asta m-a făcut să stau de vorbă cu ea ore în șir în fiecare seară, să-i
vorbesc la telefonul acela din spatele Spitalului Colțea... Are o voce!...”
- Da, doamnă. O zi, poate două. Nu garantez pentru mai multe.
De altfel, sunt în capitală de vreo trei zile; am rezolvat aproape toate
problemele.
- Aproape? – îl provoacă vocea melodioasă. Fac și eu parte dintre
problemele nerezolvate?
- Evident, evident! Știu că stăpâniți bine rusa, franceza, vorbiți și
germana... – aruncă Mihai o nadă.
- Ai uitat poloneza, liubimâi. Sunt fiica bijutierului Kowalski,
refugiat în România de teama nemților. Când tu te nășteai, eu eram o
tânără balerină de 14 ani. Mai ții tu minte cum te tachinam la telefon?
Ce vremuri!...
- Mâine ce faci, scumpă doamnă? – întreabă Mihai prompt, pe un
ton sobru. Să zicem... ora unsprezece.
- Excelent! Mai ții minte unde m-ai așteptat atunci?
- Aveam în mână paginile cu documentația tehnică a unor
dinamometre pentru piele și cauciuc.
- Liubimâi, liubimâi!... – se alintă iar vocea doamnei Mia.
„Dacă-mi scapi și de data asta, înseamnă că-s un mare idiot!” – își
spune în gând, cu ciudă, tânărul, grăbindu-se către hotel. Simte că-i într-
o competiție cu sine însuși – nici un pic de regret pentru singura dorință
care îl animă; nici măcar nu știe dacă doamna pe care o va întâlni mâine
mai are ceva din farmecul de acum șase ani, „ce importanță are?! O
vreau! O vreau pentru că, odată ajuns în București, la facultate, a fost
prima femeie curtată. Curtată fără succes! Nici măcar curtată! Lie îmi
spusese într-o zi «măi șoldovene, una de-i mare sculă la noi în fabrică
întrebă de tine; vru să-i traduci o documentație». Sigur, cei care mă
testaseră în liceu îmi luaseră urma. Prea mă descurcasem bine la prima
probă – cea eliminatorie și cea mai dificilă dintre toate; nu și pentru
mine, care mă antrenasem toată copilăria cu piedica de fier pentru
copitele iepei, punctul central al probei, că restul a fost o chestiune de
îndemânare. Doar Tamara, când a deschis și a închis la loc piedica de
metal mi-a dat impresia că mă poate concura...”
- Tamara!.. – bombăne tânărul înainte de-a începe să se
363
pregătească de culcare, nervos că și-a amintit-o.

O uită imediat pe doamna cu ochii negri, atât de plini de steluțe în
anumite momente – reține în auz doar tonul ei ca un ordin dat s-o uite –
„mai greu mi-ar fi fost să-mi fi cerut să n-o uit...”
Doarme agitat; cantitatea mare de fudulii mâncate, la vârsta lui, l-
a dat peste cap – se trezește de două ori strângând cu disperare între
genunchi pătura făcută sul. Ultimele trei ore din noapte le poate dormi
abia după ce stă sub dușul rece un sfert de oră. Dimineața vine ca o
binecuvântare: își prepară un pahar mare cu cafea solubilă, apoi intră în
baie să se dichisească – știe s-o facă; își dă seama dintr-o privire cum îi
stă mai bine; a pozat de puține ori în viață; „poate doar la Agigea, când,
deși epuizat de Rica, Ayșé, uneori și de Lenuța-ca-un-fluturaș, mă
simțeam vânat cu privirea și, instinctiv, răspundeam pozând în savantul
sobru și absent în prezența celor două...” – nu poate să le definească; le-
ar spune doamne, dar nu vrea; le acuză că l-au folosit și s-au debarasat
brusc de el; orgoliul său și-l simte rănit; să le numească, pur și simplu,
curve i se pare degradant, „nu mă pot coborî să insult strugurii, atât de
gustoși, de altfel, când nu mai am acces la ei. Sincer, n-am ce le reproșa.
Tot așa cum și eu gândesc că doamnele cu care am avut vreo relație n-au
ce-mi reproșa. Ce bărbat ar recunoaște că a fost mitocan cu vreo
doamnă, pe când aceasta era amanta sa?!”
Afară, e-o dimineață răcoroasă de vară; se bucură că și-a pus în
bagaj o jachetă modernă, elegantă, cu buzunare mari și o etichetă color
pe brațul stâng – marfă nemțească.
Trece încet prin dreptul geamurilor mari ale unor magazine,
oglindindu-se cu atenție – simte că-i lipsește ceva, un ceva care să-i dea
aerul de tânăr abia întors dintr-o misiune externă.
- Aveați în iarnă o geantă diplomat – spune vânzătorului unei
consignații de pe Lipscani.
- Aceea s-a dat. Vă țin minte; n-ați avut bani destui. Acum avem
alta, mai scumpă, șapte sute de lei.
Mihai lasă vânzătorului actul de identitate și iese în stradă să se
privească în oglinda geamului mare al magazinului de peste drum. „În
fond, am banii lăsați de Tamara... sau cum o fi chemând-o” – își
zâmbește amuzat, schimbând geanta diplomat din stânga în dreapta și
invers. O cumpără. Dar, în timp ce merge spre cinematograful
Luceafărul, unde a mai așteptat-o și-n urmă cu șase ani pe doamna Mia,
simte cum, sub vântul puternic de vară prevestind ploaie, geanta îi
364
flutură în mână. Privește ceasul, vede că are timp destul și face un ocol
pe la Librăria Eminescu, să cumpere cărțile puse deoparte ieri. „Altă
viață!” – își zice când greutatea genții din mâna sa îl obligă la un mers
cumpătat, cu spatele drept, capul lăsat ușor pe spate și privirea înainte –
mers de ofițer superior; până și durerea șoldului pare să-l fi lăsat, grație
celor două aspirine înghițite înainte de ieșirea din hotel. La primul
magazin de profil, hotărăște să mai sacrifice o bancnotă de 100 – „peste
câteva zile, voi primi de la Fondul Literar un teanc de 140!...” – și-și
cumpără ochelari de soare – și-i dorea de mult, încă din studenție. Nu-i
vine a crede ce mult s-a schimbat. Observă cum două tinere de pe
trotuarul celălalt, din fața bisericii rusești, își dau coate – el nici nu
îndrăznește să arunce privirea după ele; merge la fel de cumpătat,
încărcat de o anume importanță, care trezește interesul doamnei din fața
casei de bilete a cinematografului Luceafărul – de altfel, singura
persoană de acolo, că-i unsprezece și zece minute iar filmul a început
deja.
- Să nu-mi spui că ești tu, Mișca liubimâi!... – îl întâmpină
doamna printr-un gest grațios; doar a făcut un pas, cât să-i fluture
fulgarinul lăsat descheiat iar poala fustei să se onduleze pe rotunjirea
unui genunchi.
Mâna oferită discret de doamna Mia este luată grațios de stânga
lui Mihai, ridicată să și-o lipească domol de buze, apoi este reținută într-
un gest de chemare.
Pornesc amândoi alături, în tăcere, dau colțul clădirii, trec prin
fața bisericii rusești; apoi pe strada Doamnei, în jos, pe lângă Miliția
Capitalei, spre podul de metal de peste Dâmbovița. Merg tăcuți, ca doi
funcționari de rang înalt, plecați în vreo misiune grea – aerul sobru al lui
Mihai a obligat-o și pe doamna de lângă el la o reacție pe măsură. Doar
în câteva rânduri, când brațul tânărului a făcut un gest de protecție la
traversarea străzii, ochii doamnei i-au căutat o clipă privirea, surâzându-
i; „ce-a îmbătrânit!... Așa o fi fost și atunci?! La ochii ei, apune soarele
în zeci de raze iar buzele i se închid în câte două-trei paranteze
rotunde... Și doar n-are decât vreo 40, dac-o fi adevărat că-n ’45, când
m-am născut eu, avea în jur de 14...”
Și totuși, Mihai inspiră cu plăcere, să surprindă adierea
parfumului din urmă cu șase ani, când i-a dus flori și a fost răsplătit cu
un sărut lung, dar nu destul, să-i înmoaie doamnei genunchii, să cadă pe
spate pe covorul persan – asta l-a amărât mult timp. Mai fusese înaintea
365
doamnei Mia doar Margareta, zglobia și mămoasa femeie de serviciu de

la liceu, care îi șoptea la plecarea acasă că mai pusese câteva lemne în
soba din cutare clasă, „anume să ai unde sta tu noaptea, să te pregătești
pentru Olimpiadă”, până în vinerea în care, trimis acasă de la Iași de
către activistul regional venit să controleze care-s elevii cu părinți
necolectivizați „legal”, el și prietenul său Cătălin Andrei Păduraru au
hotărât s-o caute prin râpele Țicăului pe femeia de serviciu, să doarmă la
ea, că linia ferată spre Târgu Frumos era înzăpezită și nu mai voiau să
doarmă în gara Iașului, chinuiți pe câte o bancă. I-a primit tânăra mamă
a celor doi țânci – „averea mea; i-am adus de la Bârnova, de la mama,
că aveau niște măseluțe stricate... Ia luați săniuța și fugiți toți patru mai
la deal de Bojdeuca lui Creangă, până vă chem eu la masă”. Și de
atunci, sâmbăta cereau bilet de voie pedagogului – „mergem la părinți,
să ducem muncă de lămurire cu ei, să se treacă legal la colectiv”. „Ce
colectiv, mincinoșilor, că s-a încheiat colectivizarea în primăvara lui
’62” – îi lua la rost pedagogul, absolvent de Universitate, rămas asistent,
dar cazat la Liceul Internat, unde primea masă și casă, în schimbul
ajutorului dat elevilor interni la Fizică, Matematică și Chimie. „Da, dar
tata nici acum n-a semnat cererea de intrare în colectiv iar tovarășul
activist... L-ați auzit doar...” – și pedagogul le semna biletul de voie; știa
că se alege și el cu o bucată de cârnați afumat. Bucuroși, Mihai și
Cătălin luau servieta cu cărțile și caietele pentru luni, coborau treptele
din fața liceului spre gară, să fie văzuți că pleacă acasă, apoi, pe la
Fundație, grăbeau pasul spre Țicău. Până într-o noapte, după Anul Nou,
când Mihai s-a simțit sufocat de palma Margaretei apăsată puternic pe
gura lui: „Sst! Coboară încet și vino...” Împlinise în toamnă, de Sfântul
Dumitru, 18 ani – Margareta le cumpărase prăjituri și câteva sticle cu
suc. Ei, de acasă, când reveneau din vacanța de iarnă, ori din drumurile
făcute la ordinele regiunii de partid, îi aduceau din toate cele ce găseau
prin podurile caselor părintești: nuci, mere uscate, hribi întinși pe sfoară
la uscat, vreo bucată de picior de porc afumat, un metru-doi de cârnați și
nelipsita slănină afumată; „mai na și niște borcane cu dulceață și unul cu
miere de albine, dacă zici că aveți unde le ține, în dulapurile de la
subsolul internatului”, îl încărca mama înainte de a-l urca în coșul saniei
trase de doi cai, sanie împrumutată de la CAP, cu care tatăl său îl ducea
până în gara din Târgu Frumos și aștepta să-l vadă în tren. În halta
Budăi urca și Cătălin și amândoi, încărcați cu traistele pline, ajungeau în
Țicău spre miezul nopții, unde stăteau până luni dimineață, când își luau
366
mapa cu cărți și plecau la liceu, unde nu-i mai întreba nimeni nimic –
doar pe activist îl mai apuca dorul de control vineri la prânz ori sâmbăta
dimineața. „Dacă scapi o vorbă lui Cătălin, te omor! – i-a șoptit
Margareta în noaptea aceea. Tu ești major; cel mult, eu pierd serviciul
iar pe tine te dau afară din școală... De el nu mă ating, că-i minor și fac
închisoare – ce știți voi?! De altfel, pe el nici nu-l interesează; e cam
feteleu; ție îți ard ochii când mă privești...”
Cătălin a rămas în Iași, la Politehnică. Un coleg de-al lor i-a spus
că-i inginer mecanic la Nicolina. Crede că-i supărat – Cătălin trecuse și
proba a doua (nu-și ascultase dirigintele, să facă totul pe dos), dar nu-l
selectaseră, din cauza unor reclamații venite de la secretarul de partid
din sat – îl bătuse pe unul de la Sfatul Popular pentru că-i sechestrase
porumbeii voiajori sub pretext că mâncau grâul CAP-ului. Și-apoi, la
faima lui de învingător și la proba a doua, Cătălin devenise primul
suspect când fuseseră vandalizate fișetele cu documentele secretariatului
școlii.
- Mihai, – l-a luat Cătălin de braț și s-au retras la coada trenului,
când terminaseră liceul și plecau acasă – Margareta a fost bătută de
pomană de ofițerul acela; nu dăduse nimănui cheia de la camera cu
fișete; am fost la ea la spital și s-a jurat. Este mai bine; s-a dat jos din
pat; vede bine doar cu un ochi. Singurul care se pricepe la încuietori ești
tu. Era înainte ca tu să pleci la București la Olimpiada de Fizică și nu s-
au legat de tine; te-au lăsat să aduci glorie liceului. Tata venise mai
demult să-mi spună că-l ancheta un procuror; se aflase că falsificase prin
’61-’62 adeverințele de stare materială date la Sfatul Popular. Mituise pe
secretar să-i dea alta, fără ultimul rând: Numitul Păduraru este ferm
împotriva colectivizării agriculturii. Mi-ai spus că și tatălui tău îi
modificase secretarul adeverința... Cel care a vandalizat fișetele nu a
căutat dosarele selecției pentru școala specială de spioni, cum s-a spus.
Au dispărut, de fapt, toate adeverințele date de sfaturile populare... Ce
zici de asta?
Mihai a săltat umerii a indiferență.
Înainte de a coborî din tren în halta Budăi, Cătălin i-a spus plin de
tristețe:
- Să știi că eu aș fi vrut al naibii de mult să mă duc la școala
aceea. Săptămâna trecută am fost la București, la colonelul Apostol-
Lehrermann, am fost cu tata, că tata îl știe, e nepotul de frate al
bătrânului Hecht Haim din târg. Nici n-a vrut să stea de vorbă cu noi:
367
„Afară din biroul meu, jigodii de moldoveni bătăuși ce sunteți!...”

Mihai doar i-a întins mâna, dar fostul lui prieten s-a întors, grăbit
să coboare din tren. Aflase că Margareta e mai bine, dar tot internată în
spital, secția Maxilo-Faciale, la Sfântul Spiridon. De fapt, el o dusese
acolo, după ce femeia scăpase de colonelul Apostol...
...Tocmai se întorsese victorios de la Olimpiadă și visa la
adevăratul premiu – „învingător sau nu, de la gară vii direct la mine”, îi
hotărâse Margareta înainte de-a pleca. A găsit-o plină de sânge, legată
cu cătușele de capătul patului de fier. Mihai a căutat o sârmă și i-a
desfăcut cătușele. Margareta s-a grăbit să-și spele fața de sânge – îi era
greață și scuipa mereu.
- A venit unul cu haină de piele să-i spun cui i-am dat cheia de la
camera cu fișete. S-a dat la mine. Am vrut să-l zgârii pe obraz și mi-a
legat mâinile de pat. Pofta lui era să mă batjocorească. L-am mușcat fără
milă, că mi-a rămas în gură bucățica aceea, de colo – i-a arătat
Margareta spre colțul cămăruței. A ieșit fugind... cred că la spital, că-i
curgea sângele din vârful sculei ca la gâtul porcului tăiat.
După un timp, s-a auzit portița dinspre drum scârțiind.
- Vine iar! – s-a speriat femeia. Cred că vrea să-și recupereze
cătușele. Repede, sub pat! – l-a împins pe Mihai peste lemnele de foc
aduse la uscat.
Au urmat înjurături, loviturile cătușelor unde se nimerea – în
capul femeii ori în obiectele din jur –, trupul femeii căzut lângă pat și
cizmele negre lovindu-i burta și pieptul fără milă. Brațul drept al
Margaretei căzuse în lateral, cu palma sub pat, chiar în fața lui Mihai –
zvâcnea când și când, la loviturile mai zgomotoase. Mihai a luat un
lemn și i l-a pus femeii în palmă. Lemnul a ieșit vijelios de sub poala
lăicerului care acoperea patul și a lovit o cizmă. Apoi – pe cealaltă.
Lovituri date cu sete. A treia a fost într-un genunchi. A patra nu l-a mai
atins pe agresor. Lemnul a zburat prin ușa deschisă în spatele hainei
negre din piele a bărbatului grăbit spre portița de la stradă, mergând
legănat și crăcănat din cauza bandajului din pantaloni.
- Ia-ți și bucățica de socoteală, criminalule! – a țipat femeia în
urma ofițerului, apoi s-a așezat pe marginea patului – era desfigurată.
Mihai a stat până noaptea târziu la spital, în camera de așteptare a
secției Maxilo-Faciale.
- Un ochi nu i l-am mai putut salva – i-a spus doctorița când a
ieșit din sala de operații.
368
- Fugi, Mihăiță, fugi cât mai departe și nu te mai uita înapoi – i-a
șoptit Margareta când l-a simțit alături de patul în care fusese adusă din
sala de operații.
El n-a fugit – doar și-a văzut de drum, dar, ca în poveste, omul
spân i-a ieșit mereu în cale. Sau, măcar o dată, în anul întâi, că apoi, se
pare, după câte intuiește acum Mihai, între el și securistul „fără o
bucățică de cap” s-a interpus doamna Anastasia Petropulos-Vlada.
- Bă Mihăiță prietenul meu bun, – i-a spus Lie într-o noapte, în
urmă cu 5-6 ani, când stăteau în bucătărie cu paharele pline în față – nu
văzuși în viața mea sculă mai urâtă ca aceea pe care o dezmierdă
doamna Mia, când o zăriși cu capul în poala ofițerului ăla – ascuțită la
vârf, ca una de porc sau ca un sfredel de lemn și butucănoasă în rest.
Dar să nu afle ceva Nuțica mea, că nu ne mai lasă la un pahar, că iar
zice că numai la prostii ne stă gândul și mă ceartă mai abitir pe mine, că
zice că-s mai bătrân și trebuie să te educ.
Mihai n-a zis nimic – de frică! Începuse deja să aibă scurte căderi
în depresie, când i se rupea filmul realității și se simțea prăbușit într-un
univers străin, moment în care îi reveneau în amintire întâmplări bizare,
netrăite vreodată – scânteieri care îi anunțau viitoarea depresie, cu
obsesia c-ar putea să se sinucidă aruncându-se de la etaj. Doamna Sia,
după opt luni de mamă grijulie, instructor sever de bune maniere,
profesoară intransigentă cu orice abatere de la orele de cultură impuse,
parteneră de dans după melodiile gramofonului vechi și amantă înfocată
în intimitatea căldurii patului lat, sub stiva de pături și blănuri scumpe
cândva, îi ordonase deja să nu mai treacă prin apropierea Parcului cu
Ciori – fusese ca o izgonire din Rai. Cu doamna Mia o terminase de
mult, ex abrupto, dinainte de-a o fi cunoscut pe doamna Vlada, din seara
când, înfuriat, i-a spus la telefon că face penicilină din cauza uneia de pe
Calea Griviței. Acum îi este rușine – „doamna Mia știe că am fost
bolnav...” Inspiră profund de mai multe ori, încetinind pasul – „oare fac
bine?!” Privește înapoi, spre barul pe lângă care au trecut și-i pare rău că
nu a invitat-o să bea o cafea – atât! O clipă, s-a speriat că tot ceea ce și-a
amintit l-ar fi îngrețoșat, dar adierea parfumului de acum 6 ani, cu
obsesia sărutului până la sufocare, rămas cu o aură de întâmplare fastă
în viața lui, îi răscolește simțurile, trimițându-l înapoi, în anii când s-ar
fi sacrificat pentru o îmbrățișare.
- Scumpa mea doamnă Mia, te rog mult, așteaptă-mă o clipă! – îi
șoptește pe un ton plin de dragoste și, fără să mai ia aminte la reacția
369
femeii, face un pas în lateral și deschide ușa alimentarei în fața căreia s-

au oprit.
Merge direct la raftul cu băuturi, scoate din buzunar o bancnotă
de 100 de lei și-i arată vânzătorului două cutii cu fursecuri și sticla cu
lichior de cireșe amare – știe cât este de plăcut la gust, dar și înșelător...
Înghesuie cumpărăturile în geanta diplomat, peste cărți și iese.
- Te rog să mă ierți! – atinge cu degetele mâinii stângi cotul
doamnei, apoi își oferă brațul, de care femeia se sprijină cu un înalt simț
el eleganței.
- Boje moi, liubimâi1, ce mi-ar plăcea să mergem așa seara pe
cheiul Senei, prin Piața Roșie, poate pe Broadway, dacă am face echipă
și am fi trimiși în vreo misiune. Acum... – zice renunțând la brațul
tânărului – să fim sobri. La Tranzit?! – întreabă în șoaptă, făcând un gest
discret în direcția intrării în hotel.
- Unul de lux ar fi bătut la ochi.
- Mmm... bine! – acceptă femeia, lăsându-l pe el să intre primul.
În camera de hotel, Mihai se oferă să-i ia de pe umeri fulgarinul
ușor, de vară, întârziind o clipă în plus privirea pe eticheta de la guler.
- Din Galeriile Emanuel, Milano, astă toamnă – răspunde doamna
Mia privirii tânărului. Asta? – atinge ea cu un deget geanta diplomat.
Japoneză? Doar ei au așa ceva.
- Madrid – arată Mihai urma unei etichete, pe care n-a putut s-o
dezlipească în întregime.
- Vor face și-ai mei, la fabrică, modelul acesta, dar din piele, că
nu deținem tehnologia materialului; nu-i carton presat, cum s-ar crede,
este un plastic armat cu fibră de sticlă.
Mihai a început deja să spele minuțios cele două pahare de pe
etajera din baie. Pune fursecurile pe măsuța rotundă de lângă fotoliul pe
care a luat loc doamna Mia și umple paharele cu lichior. Le ia pe
amândouă în mâini și, rămânând două-trei clipe în picioare, chiar lângă
genunchii doamnei, ciocnește paharele între ele, apoi se lasă pe călcâie,
atingând fundul fiecărui pahar de câte un genunchi al doamnei.
- Za vașe zdarove, liubimaia maia Mia!2
Femeia alege un pahar. Mihai se apleacă și sărută genunchiul pe
care a stat paharul. Sărutul lui se prelungește, lunecând abia perceptibil
1
Dumnezeul meu, iubitule (rus.)
2
În sănătatea dumneavoastră, draga mea Mia! (rus.)
370
în sus, pe coapsă, câțiva centimetri, împingând totodată poala fustei de

vară, mulată ispititor pe coapsele doamnei, pe care femeia le lasă așa,
dezgolite pe jumătate.
- Liubimâi, liubimâi!... – o aude pe doamna Mia.
Duce și el paharul la buze, sorbind încet, dar cu privirea numai în
ochii frumoși ai femeii – „ce minunat îi sclipesc și ce farmec îi dau
razele de la coada ochilor!” –, până o vede că golește paharul. I-l ia din
mână și, ținând ambele pahare goale, continuând să stea așezat în
genunchi în fața ei, se întinde spre ea și-și lipește gura de buzele rămase
întredeschise:
- Încă-s însetate – constată în timp ce se retrage domol și se
preocupă să umple din nou paharele.
Doamna Mia alege paharul de pe celălalt genunchi. Buzele
tânărului sărută mai mult piciorul, până la jumătatea coapsei. Când
paharele sunt golite, le ia și le așează cu grijă pe măsuță, lângă sticla de
un litru rămasă pe jumătate. Prezintă doamnei cele două cutii cu
fursecuri, dar este refuzat cu un zâmbet ce-i accentuează parantezele din
colțul stâng al gurii.
- Mereu am visat la sărutul acesta – spune Mihai privind fix colțul
gurii, de care își apropie buzele, sărutându-l.
Doamna Mia îi primește sărutul cu o bucurie greu de stăpânit,
manifestată într-un sărut nesfârșit de lung, fără nici un accent erotic –
doar plăcerea comunicării prin sărut; puțin, foarte puțin și prin jocul
degetelor ei fine prin părul bogat la spate al tânărului, joc prelungit și pe
umeri. Când Mihai se ridică din genunchi și o ia în brațe, i se agață de
gât, fără să renunțe la sărut. Doar când degetele abile ale tânărului se
preocupă de șirul nasturilor mici ai bluzei, la piept, vocea femeii susură,
într-o revărsare domoală și răscolitoare, ca la telefon, în serile de
demult:
- Și crezi că eu am să șomez, lăsându-te doar pe tine să
muncești?! Ia fii atent aici! – îi șoptește și se dezlănțuie încet, cu gesturi
largi și domoale la început, nervoase pe parcurs, într-un joc lung, cu
pauze în care consumă amândoi, înfometați, fursecurile și, tot mai
însetați, sorb și ultimele picături din sticla cu cireșată.
Ațipesc împreună, în câteva reprize de 10-20 de minute, să-și
răcorească trupurile încinse de efort, ascultând cu o reală plăcere
zgomotul apei de ploaie în burlanele de tablă de afară, de lângă
fereastră.
371
- Auzi! – îl face atent doamna Mia la un moment dat, reținându-i

mâna care îi mângâia coapsele. Un crâmpei din a cincea... Seamănă cu
finalul – la-la-la-la... Îți vine să crezi? – îi șoptește abia perceptibil în
ureche – l-am însoțit pe... de-ale noastre!... toată Săptămâna Beethoven
la Munchen, luam foc doar când îl priveam – nu mai spun când îmi
oferea brațul! – și n-am avut voie să-i cedez nici măcar după ce mi-a
spus... Cred că ți s-a întâmplat și ție. Ssst! Nu-mi răspunde, că ai glasul
sonor și... – se rotește palma ei în aer, semn că ar putea fi microfoane. Ia
zi, dar jură-mi! Chiar te îmbolnăvise o fată de pe Calea Griviței?
Măgarule! – îi dă un ghiont când îi observă surâsul. Puteai să mă
respingi mai elegant... De ce crezi că scot untul din tine acum? Așa-ți
trebuie!...
La pauza următoare, după ultima picătură de cireșată, doamna
Mia, toropită de tot, își lipește iar buzele de urechea lui:
- M-am bucurat când am aflat că mă respinseseși pentru doamna
de la mansarda blocului Yanis. În copilărie, luasem lecții de pian și de
balet cu ea; tata o plătise regește, că domnișoara Vlada, preferata Casei
Regale când era vorba de pian, nu pierdea vremea cu oricine. Fii sincer,
colonelul Vicențiu Apostol te-a băgat în patul ei?, că muziciana venise
cu tura a doua de la Canal, stătută rău și trebuia supravegheată. Fii
sincer! – se precipită doamna Mia – sigur a trebuit s-o tragi de limbă, să-
ți confirme că ea l-a aruncat de pe bloc pe Inochentie Apostol-
Lehrermann, tatăl lui Vicențiu...
- Poftim?! – tresare Mihai, speriat de ceea ce aude, apoi
convertește totul într-o glumă, căutând o poziție mai bună lângă trupul
gol al doamnei Mia.
- Joci tare! – îl necăjește femeia, atentă la reacția lui. Eu sunt
sigură că știi... Vicențiu – își șoptește ea vorbele în urechea lui Mihai ca
pe o taină desăvârșită –, încă din adolescență, trăiește cu obsesia acestei
femei. Întâi, taică-su o chema zilnic la etajul doi, la anchete – înțelegi
tu... Fata abia venise din prima detenție, de după fuga regelui; se pare că
și ea ar fi trebuit să plece cu trenul regal, sau cu următorul – mă rog!...
Într-o seară, Inochentie a fost găsit lat lângă bloc, în spate, la intrarea pe
scara de serviciu. Nu putea cădea decât de pe terasa unde erau camerele
de mături. Doamna Vlada a avut alibi: toți de la Ateneu au depus
mărturie că ea, în seara aceea, debutase cu prima ei compoziție. Vicențiu
n-a fost convins. Tatăl lui fusese găsit cu pantalonii pe vine și cu sexul
murdar de ruj. Vezi? Ce zici de asta? Ești băiat inteligent... Un ruj
372
scump, cum avea cuconetul în timpul războiului... Singura care n-a

suferit a fost doamna Liuba, mama lui Vicențiu, care bănuia ce anchete
făcea soțul ei. Nici eu nu l-am putut suferi pe generalul Inochentie; un
bătrân bădăran, cu apucături cazone, crescut în Viena interbelică, dar
venit în țară pe tancurile rusești. Fiu-său, Vicențiu, e altceva... un finuț...
l-ai cunoscut, nu? Taci! Nu-mi răspunde, că tu nu prea știi să vorbești în
șoaptă. El te știe, că l-ai uimit la prima probă de la liceu...
- Mia dragă, – se ridică Mihai prompt în capul oaselor – cât o
privește pe doamna Vlada – vrea el să se jure că n-a trăit cu ea; „ne-am
descoperit rude și m-a găzduit opt luni, că n-am avut bani de cămin”, ar
vrea să încâlcească discuția, dar palma femeii, ridicată brusc de pe
mijlocul lui, unde-i plăcea să-l necăjească, îi astupă gura:
- Taci! Lasă-mă să cred că și eu și tu am învățat dansul de la ea;
mă măgulește să știu cui datorez după-amiaza acestui faun, ca jocul să
ne fie de spuza zilei plin1, șoptește ea ca un ecou întârziat, apoi cere: Un
time out, please, să mai pot lăsa cenușa să se așeze, că prea m-ai forjat,
parcă ai fi vrut să te răzbuni pe toate femeile care ți-au scăpat,
chintesență a vanității masculine ce ești!... Dar ți-ai găsit nașa!...
Când se înserează, doamna Mia, defilând goală prin cameră,
anume parcă să prezinte măreția unui trup feminin abia trecut de 40 de
ani, își prepară cu apă rece un pahar cu cafea solubilă, pe care o împarte
frățește cu Mihai.
- My sweet boy frend2, – începe ea un monolog lung în engleză,
din care Mihai înțelege doar cuvântul telefon și numele Benjamin
Cernăuțeanu.
- Yes, my lady, yes! – confirmă el cu aplomb, să nu se trădeze că
habar n-are de engleză și se dezlănțuie într-o îmbrățișare plină de
patimă, ca un corolar a tot ceea ce a fost, la finele căreia, deși îi oferă
brațul stâng să-și culce trupul ostenit, doamna Mia sare sprintenă din pat
și fuge în baie să facă duș.
- Gata, s-a înnoptat, ce vrei?! Toate au o limită. Să lăsăm spuza
zilei să se așeze. Cred c-ai înțeles ce ți-am spus, că vorbesc engleza
continentală, inteligibilă: cum simți că ai nevoie de-o pereche, îmi
telefonezi, să văd ce sfori pot trage să facem echipă. Dacă-ți răspunde
soțul la telefon, spui același nume și voi ști că trebuie să vin urgent la
1
După-amiaza unui faun de Stephane Mallarme
2
Dragul meu amant (engl.)
373
cinematograf, indiferent de oră. Nu! – îl reține printr-un gest categoric

să nu mai continue să se îmbrace și el. Vreau să cobor singură. Știu că
aici, la recepție cred, lucrează una de-a noastră...
Acceptă cu aceeași reală plăcere să-i țină Mihai fulgarinul, apoi,
după ce se convinge în fața oglinzii înalte de lângă ușa băii că s-a
îmbrăcat corect, se întoarce să-și ofere mâna:
- Pe cât mai curând, liubimâi!
- Mulțumesc! Mulțumesc pentru tot! – îi șoptește Mihai după ce-i
sărută mâna, dar încă i-o mai reține, ca o întărire a celor spuse.
- Ce să facem, liubimâi? Înclin să cred că-i mai corect să gândim
că servim patria; știi bine, e deviza noastră supremă. Bine c-a stat
ploaia... Alta, în locul meu, ar blestema cei 5-6 ani pierduți, dar nu-i
corect; abia acum s-a copt relația. Ia să văd... – ia sticla goală de pe
măsuța rotundă și o privește cu atenție – da, mă opresc și eu la
alimentara să cumpăr una, să-l cinstesc pe Cetățeanul meu; de-ai ști ce
moșulică de treabă am!... Ce-i asta?! – ridică doamna Mia de pe jos
banda cu cele patru poze făcute la automat. A, domnul Narcis a vrut să
fie sigur că-i frumos... – râde ea, privind îndelung pozele. Uite, asta,
prima, unde ești pozat din față, îmi place cel mai mult; așa erai și acum
șase ani – zâmbetul ăsta de adolescent!... Cum crezi că m-aș fi iubit cu
tine atunci?! Chiar corupătoare de minori nu eram – râde ea, întinzând
un braț pe după gâtul lui Mihai, să și-l poată apropia, să-și șoptească
vorbele ca pe un verdict: Când știi ce vrei de la viață, lași mărul să dea
în pârg, cireșele să se coacă, vinul să se așeze, țuica să îmbătrânească în
butoi de dud iar pe bărbat, dacă-i prea tânăr, să-l ia alta să-l învețe. Să-ți
faci altele! – îi arată banda de hârtie cu cele patru poze. Pe astea le iau
eu, să am la ce privi... Ce? Tu nu obișnuiești să privești poze din
revistele Cinema? Ei lasă, vă știu eu!... Hai, pa! – se alintă, sărutându-l
în fugă. Nu mai mult, că-mi strici rujul. Și nu uita ce ți-am spus: pe cât
mai curând!
Iese din camera de hotel fără nici o reținere, închizând cu calm
ușa în urma sa. Pașii ei se aud rari și fermi până departe, la scara
centrală.
Mihai are un moment de mare bucurie și se aruncă pe pat cât e de
lung, sărutând de mai multe ori perna folosită de doamna Mia pentru
cele mai bizare poziții pe care le propunea în timpul jocului, „că, slava
374
Bogu!1, am și eu cu ce și cu cine – se alinta ea, pentru ca, în câteva

rânduri, să-i reamintească: Știi că n-am avut niciodată un partener sub
30 de ani, ca tine?”, iar Mihai se simțea măgulit. Acum, după minute
lungi de rememorare a întregii lui după-amiezi de faun – „mai degrabă,
de satir” –, se simte golit ușor-ușor de orice sentiment, chiar și perna pe
care o ține în brațe i se pare străină, fără vreo urmă de amintire; „n-am
fost satir, nici faun – doar un biet corăbier ce-am tras la vâsle, ajuns porc
sub licoarea doamnei Mia-Circe... Ulise de-aș fi fost, i-aș fi făcut un fiu
acestei nimfe, un fiu care să mă caute, să mă ucidă și să-mi ia soția,
dar...” – și rămâne cu privirea în gol, înfricoșat de descoperirea
asemănării doamnei Mia – „obsesia mea latentă” – cu zeița Circe –
„adevărul acestei după-amiezi, când, istovit de-amor, risc să devin un
animal în grajdurile acestei vrăjitoare moderne...”
Aruncă perna cât colo, dar nu din greață, ca Lazăr lenjeria făcută
bocceluță – de frică! I s-au încordat mușchii spatelui și are impresia că
fiecare zgomot de pe sală se va apropia de ușa lui, care, în clipa
următoare, va fi spartă de cizma unui bărbat în haină din piele neagră,
apoi bărbatul fără chip se va năpusti asupra sa cu pumnii și cu
picioarele, desfigurându-l. I se face frică – o frică teribilă, de animal
hăituit – să mai rămână în hotel. Grămădește în fugă tot bagajul său,
inclusiv geanta diplomat, în geanta de voiaj cumpărată de Tamara – „o
fi fost și Tamara o Circe?!” – desfăcută la capacitate maximă, și coboară
în fugă la recepție.
- Vă rog, doamnă, cu ce anume ajung mai repede la Băneasa, la
aeroport? – întreabă când doamna de la recepție îi dă restul și chitanța
de cazare.
Mulțumește, deși n-a înțeles nimic din ce i-a explicat
recepționera, strânge chitanța de cazare și iese în grabă, cotind spre
dreapta, parcă ar fi fost interesat de autobuzul spre aeroport, dar pleacă
pe jos până la Sfânta Vineri, de unde ia tramvaiul către cartierul în care
locuiește Lie. Știe că prietenul său nu-i acasă – „mă mutași, mă
șoldovene, administrator la o cantină școlară la mine în cartier, unde
învață și băieții mei și o luai pe Nuțica, la contabilitate. În luna iulie
vom fi acasă la mine, în Gorj, mai jos de Novaci, să cosim fânul și să-l
adunăm”, i-a scris la începutul lui iunie.
Vecinul îl cunoaște bine pe Mihai și-i oferă cheia de la
1
Slavă Domnului! (rus.)
375
apartamentul lui Lie. Tânărul încuie toate ușile, mai ales aceea de la
dormitor, pe care o ține blocată cu cheia răsucită în broască. Adoarme
greu, gata să sară în sus la cel mai mic zgomot. Abia când soarele
dimineții bate prin fereastră, orbindu-l, simte că s-a luminat și el – „ce
naiba a fost cu mine?!”
Rămâne totuși în pat până la prânz – dar cu ușa de la dormitor
lăsată deschisă larg când s-a întors de la baie.
„De-aș ajunge mai repede înapoi în garsoniera mea, să mă pot
ridica din pat și așeza imediat la masa mea de scris – doar acolo sunt eu
însumi!”
Frigiderul lui Lie este lăsat deschis, fără nimic în el. Doar pe un
raft, în cămara improvizată pe holul de la intrare, Mihai găsește câteva
cutii cu conserve de crap în sos de tomate. Le răstoarnă într-un castron,
taie mărunt câteva cepe, zdrobește și câțiva căței de usturoi – „abia nu
voi îndrăzni să telefonez doamnei Mia, dacă...” – și se așează la masă,
ascultând colecția de cântece populare a lui Lie, că prietenul său a
cumpărat toate discurile de vinil cu cele trei Marii – Tănase, Lătărețu și
Ciobanu, plus altele, în vogă.
Seara de duminică îl prinde întins pe canapeaua din sufragerie, cu
aparatul de radio Darclée așezat pe noptiera de la cap, să poată el
schimba discurile fără prea mult deranj. Plutește în alt univers, – flori,
cântec de păsări, imagini cu fete frumoase ieșite la hora duminicală din
sat –, departe de angoasele de ast’ noapte –, „angoasele capitalei
dominate de brațul de bronz al lui Lenin, ideologul Infernului”, își zice.
Uneori, îngrețoșat, zâmbește când își aduce aminte cum tremura de frică
noaptea trecută, ghemuit sub cearșaful de pe patul din dormitor, sufocat
de căldura începutului de iulie, neîndrăznind să deschidă fereastra sau să
facă doi-trei pași până sub dușul cu apă rece al băii mici, de apartament
muncitoresc, dar finisat și mobilat după gustul de ardeleancă aprigă al
doamnei Nuțica.
Adoarme cu fereastra dinspre parc și ușa de la balcon larg
deschise. Indiferent la zgomotul liniei de tramvai din apropiere, dar
plăcut impresionat de ciripitul păsărelelor spre ziuă în copacii de sub
fereastră.
Dimineața de luni îl prinde revigorat, cu sufletul plin de-o bucurie
stranie, că-i vine să deschidă brațele larg, să strângă lumea la piept, „sau
măcar pe doamna Mia, dacă... Mai bine nu!” – își hotărăște și continuă
să se pregătească de ieșit în oraș. Se îmbracă elegant, ca pentru o zi
376
călduroasă, când își amintește că va fi fotografiat de profesionista

revistei Teatrul.
- Virgil m-a anunțat de săptămâna trecută c-ai să mă cauți – îi
spune Ileana Muncaciu când merg pe strada Constantin Mille în sus,
către esplanada Casei Armatei.
După o ședință foto de două ore, Mihai o invită la restaurantul
Berlin pe doamna încărcată cu tot felul de aparate foto japoneze.
Comandă câte o friptură și bere nemțească – „vin aici cu tot felul de
ștabi, pe care trebuie să-i pozez pentru vreun ziar sau vreun interviu la
vreo revistă”, se explică doamna, când este tratată de chelneri ca pe o
cunoștință veche.
- Pe la trei-patru, vino la redacție să-ți dau pozele – îi spune la
despărțire.
Mihai nu mai știe cum să-și umple timpul – se simte ca într-un
pustiu; nici măcar prin clădirea Facultății de Fizică n-are chef să mai
intre; este prima dată, de când și-a luat licența și trece prin București,
când n-o face; se teme să nu dea ochii cu Bulă-Electricul, cel care ar fi
vrut să aibă confirmarea lui că el este autorul versurilor cântecului La
Parcul cu Ciori.
Se plimbă alene pe Magheru. Are buzunarul plin cu fise de
telefon, dar nu știe pe cine să sune – „pe aia, în nici un caz!”, clatină
capul cu îndârjire când se gândește la doamna Mia; „trebuie s-o uit!”,
simte el hotărârea. „Din cauza ei am ratat întâlnirea cu Virgil
Munteanu”, își zice, ca un prim argument al refuzului, deși adevărul este
altul – îl strânge din nou în spate, „Doamne, în ce-am intrat!...”
- Pe furtuna aceea de sâmbătă seara mi-am închipuit că nu mă
așteptai; a fost potop; m-am dus direct acasă – îi spune prietenul imediat
ce se salută la telefon. Acum, nu veni la mine, că-i nebunie aici. La
cinci, tot acolo.
Mihai își continuă plimbarea. Stă un timp în Librăria Sadoveanu,
regretă că nu și-a luat geanta diplomat, s-o umple cu cărți. Dă librăresei
un acont, cum obișnuiește să facă la el în oraș, pune deoparte pachetul
cu cărți alese – jumătate din ele pentru băieții lui Lie –, apoi se grăbește
spre Scala – un film cu Alain Delon și Charles Bronson, Adio, prietene!
Coadă imensă, îngrămădeală în fața casei de bilete și nelipsiții bișnițari
fluturând bilete. Mihai se hotărăște greu să plătească triplu un bilet la un
capăt de rând – o face de dragul lui Alain Delon, cu care câteva doamne
l-au comparat în momentele lor de tandrețe.
377
Iese din sală răvășit: acțiune, joc, replici – totul de cea mai bună
calitate, plus vigoarea celor doi interpreți. Ar mai intra să revadă și
spectacolul următor – a făcut-o adesea cu filmele de calitate –, dar se
teme să nu întârzie la întâlnirea cu Virgil Munteanu, ba mai trebuie să
treacă și pe la revista Teatrul, să-și primească pozele.
- Hai la o bere în fugă, că-s frânt – îi spune prietenul când se
revăd în stația de la pomul cu vrăbii. Fierbe Casa Scînteii; a dat strechea
în toți. Directorul general – îl știi, că ți-am făcut cunoștință cu el la
festival – ne-a impus să revizuim lista pieselor din viitorul repertoriu;
așteaptă o comisie din partea Comitetului Central. Nu te uita speriat la
mine – ai rămas! Și-ncă elogiat! „Așa ne trebuie: să promovăm tineri
combativi, care să ridice probleme etern-umane, ca dragostea, ca
fidelitatea și infidelitatea versus iubirea pentru copii, dragostea de țară
concentrată în iubirea locurilor natale....” Costin al tău e cel mai potrivit:
se va reîntoarce în țară sau nu? – final deschis! Plus că are acea replică,
citat din Miron Costin: „Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu.” O
replică-antiteză la interviul dat de soțul Virginiei pentru Europa liberă.
Și-apoi, copilul din pântecele doamnei, rod al unei iubiri la care am fost
părtași în primele două acte, pune în actul trei dragostea de locurile
natale pe celălalt taler al balanței. Azi m-am felicitat că n-am insistat să
glisezi spre tragedie – ar fi dispărut miza; asta înseamnă să mergi pe
mâna autorului; valoarea e așa cum o simte el în actul creației. M-am
săturat de găselnițe cu iz proletcultist – opere făcute, nu născute!
Mihai îi arată plicul cu fotografii dat de Ileana Muncaciu.
- Vezi ce înseamnă o profesionistă? – lovește nervos teatrologul
cu vârful unui deget în pozele din fața sa. Deși... – devine el gânditor –
aveai zilele trecute una... cred că prima; o față de tânăr abia ieșit din
adolescență...
- Le-am rupt – minte Mihai.
- Păcat! Prima ar fi fost cea mai bună; cititorul piesei s-ar fi uitat
mereu la ea; tânărul acela se apropie cel mai mult de personajul tău. Pe
unul ca acela îl crezi că poate stârni pasiunea unei doamne, și nu atât cea
carnală, care nu-i deloc de neglijat, ci cealaltă, izvorâtă din dorința
tainică a unei femei de 40 de ani de-a avea copii. Data trecută, la
plecare, mi-ai spus expresia aceea despre sex...
- Esența sexului... – rectifică Mihai.
- Da, dar eu îți propun să renunți la cuvântul sex; la noi e prohibit
– și de-ai ști ce curvăsăreală este mai sus!... M-am gândit la expresie;
378
merge s-o pui ca moto în caietul-program al spectacolului, dar nu cu

esența sexului, nu ți-o aprobă nimeni; deși-i mai la obiect. O să-i spui
esența iubirii. Repet-o.
- Poftim?! – tresare Mihai, revenit brusc din tărâmul unei amintiri
în care Tamara stătea cu coatele pe pieptul lui și cu bărbia sprijinită în
pumnii alăturați – berea de calitate a început să-l răscolească, „un fel de
memento vivere”, își zice, regretând o clipă că nu știe unde s-o caute,
„măcar să-i duc un buchet de flori, că merită!”
- Repetă expresia – îl îndeamnă prietenul.
- Esența sexului, pardon!, a iubirii nu-i doar plăcerea, atât de
efemeră; sunt copiii, care fac să ne simțim eterni; dar poate fi și numai
plăcerea, dacă aceasta alungă diavolii din noi și ne descătușează
energiile pozitive, pe care le credeam pierdute definitiv.
Virgil Munteanu rămâne tăcut, cu privirea adâncită în paharul gol
din fața sa.
- Știți... – ar vrea Mihai să mai spună ceva, dar degetul arătător al
prietenului, ridicat brusc, în semn de atenționare, îl face să-și înghețe
vorbele pe buze.
- Mda... – clatină într-un târziu teatrologul capul afirmativ două-
trei secunde, dând impresia unui manechin stricat. Frumoasă. De fapt,
frumoasă prin adevărul exprimat. Din păcate, nici eu nu am copii și abia
la anii ăștia resimt durerea că nu am, de-aceea și accept la un nivel
superior toată joaca Virginiei cu Costin – dincolo de sex, este patima cu
care pământul așteaptă sămânța, să triumfe în fața Naturii, „vezi, îmi
îndeplinesc destinul, dau rod.” Este etern-umanul din noi manifestat prin
ceea ce-i mai plăcut, frumusețea jocului Naturii pregătind creația. Atât!
– nu vei scrie în caietul-program decât expresia asta: să fie cuvântul
autorului – scurt și la obiect! Dar nu cred că vor aproba partea a doua.
Cât privește caietul-program, ești la cheremul comitetelor de cultură
locale, unde pudibonderia unor profesori ratați este la ea acasă; cum
adică, facem amor ca să ne exorcizăm dracii din noi?! Facem amor doar
ca să procreăm – Decretul lu’... ăsta, spune teatrologul în șoaptă, cu
dezgust vădit, e mai ceva decât Codul lui Hammurabi. Vom vedea...
Mai ales acum, când ăștia au fost în țările lui Mao și-a lui Kim, unde
femeile umblă legate la piept, să nu se observe că au sâni. Iar noi să
propovăduim amorul ca formă a bucuriei supreme?! Munca, Mihăiță,
munca pentru cincinalul înainte de termen e bucuria noastră supremă...
Hai să mă duc acasă, lua-m-ar dracul să mă ia! Când am fost într-un
379
turneu prin Europa cu Naționalul, puteam rămâne, dar... Poate și de-

aceea mi-a mers la suflet piesa ta.
Stabilesc să se întâlnească și a doua zi.
Mihai are din nou sentimentul pustietății. Ajunge acasă la Lie
încărcat cu o pungă mare de hârtie cerată plină cu cumpărături. Stă
singur la masa din bucătărie, cinstindu-se mai întâi cu două păhărele de
țuică de prune din damigeana de 10 litri găsită în lada de pe balcon,
descuiată ca de obicei cu o clamă de păr. Refuză să se atingă de
căpățânile de usturoi și-și încheie masa de seară cu două pahare din
vinul negru lăsat de Lie într-un colț al cămării. Mai vede două sticle
neîncepute și râde:
- Oare ne vor ajunge? – se întreabă. Pe cât mai curând! – își
repetă când iese de sub duș, grăbit să se îmbrace.
Știe o cabină telefonică în fața blocului vecin. Formează numărul
doamnei Mia.
- Da, vă rog, spuneți... – aude vocea calmă și guturală, de om
bătrân.
I se face teamă; soțul doamnei Mia a fost unul dintre politrucii
Diviziei Tudor Vladimirescu – o știe de la Lie; „e mare, bă Mihăiță,
frumoasa asta, și nu pentru că-l dezmiardă pe colonelul Apostol fost
Lehrermann; acolo-i altceva, îmi spune nasul meu de oltean din Gorj,
oltean de-al lui Vladimirescu și Brâncuși, la doi pași de satul Mariei
Lătărețu, doar o văzuși c-o aplaudară o juma de oră mii de spectatori...
Bă șoldovene, Mia joacă în multe echipe. Directoarea taberei, Filomena,
de care nu mai știu nimic de când a fost trimisă în diplomație, mă
trimise la ea la sigur, apoi tot Mia mi-o angajă pe Nuțica. Cei bătrâni,
trecuți la munca de jos, la o bere, când se descarcă și ei, spun că Mia,
după ce născu gemenele – a?!, nu știi că are două fete mari la Cluj; i le
crescu o familie –, fete făcute de puștoaica frumoasă, aciuată între
damele de la un hotel după moartea tatălui, făcute cu generalul rus ce-o
câștigă la pocher, deci, după ce scapă de fete, tatăl colonelului Apostol-
cel-dezmierdat, generalul Inochente Lehrermann-Apostol, îl sfătui pe
politrucul Cetățeanu s-o ia de soție. Cei cu care băui o bere iar de
Crăciun le vând țuică de aia bună îmi șoptiră că Mia, dincolo de
frumusețea ei de poloneză sadea, e deșteaptă foc. Dacă-i, într-adevăr,
curvă sau nu, jur că nu fui în stare s-o aflu...”
Acum, la telefon, amețit bine de paharele băute, Mihai nu se
îndură să închidă; își confirmă iar că dorința lui de „armăsar tânăr,
380
nepus la ham”, cum îl tachinează Lie, care-i dă mereu sfaturi să se

„adune la casa lui”, este mai puternică decât rațiunea – așa că așteaptă,
„poate va lua doamna Mia receptorul, să-i șoptesc unde o aștept”.
- V-ascult. Spuneți... – aude vocea iritată a soțului.
- Familia domnului Benjamin Cernăuțeanu? – întreabă,
accentuând j-ul, cum e consemnul cu doamna Mia, căznindu-se să fie
calm, deși abia se ține pe picioare de oboseală și, mai ales, de vinul
negru, peste care a mai turnat înainte de-a ieși din casă un păhărel de
țuică, „să fiu în vervă!”
- Nu, tovarășele; e altă familie, nu Cernăuțeanu și nici Benj-j-j-
amin, deși corect se pronunță Beniamin – devine vocea din telefon
ironică, apoi se aude o șoaptă: Unul, draga mea, a băgat degetul greșit...
căuta familia Cernău... – și legătura se întrerupe.
Mihai părăsește cabina, auzind cum bătrâna intrată în grabă după
el comunică celor de la Salvare o adresă. Așteaptă până o vede pe
bătrână părăsind precipitată cabina.
- Vă pot ajuta, doamnă?
- Mulțumesc, tinere! Au rămas copiii mei acasă cu el... – și fuge
spre intrarea din capătul celălalt al blocului lung, cu cinci intrări.
„Memento mori!”, își repetă Mihai în gând până târziu în noapte,
când adoarme tot în sufragerie și tot cu ușa de la balcon deschisă, dar
fără muzică populară. Aseară a descoperit o placă de vinil nouă, cu
melodia pe care au ascultat-o el și Tamara în ultima lor noapte, dar n-a
mai pus-o pe pick-up-ul aparatului Darclée; înfuriat, a ascuns-o printre
plăcile vechi ale lui Lie. Seara aceasta nici atât nu vrea s-o asculte – i-ar
perpetua durerea lui memento mori!, gând ce și-l repetă obsesiv.
- Măcar de-aș ajunge să-mi văd piesa ridicată pe două-trei dintre
cele cinci scene... – își zice înainte de a adormi – să las ceva în urma
mea în caz că mor... – obsesia lui, că ar putea muri, „fără copii, fără
numele meu pe vreo carte ori pe vreun afiș de teatru” – a citit undeva că
aceasta este obsesia tuturor creatorilor la început de drum, „fără de care
n-ar mai exista creația, care cere întotdeauna prețul suprem”.
A doua zi, la ora opt și jumătate, este la Institutul de Chimie
Fizică.
- Uite referatul de omologare – îi pune fizicianul mai în vârstă un
dosar în mână. La toamnă, îți facem o vizită, că avem o temă de
cercetare și ne trebuie un aparat performant, ca al tău. Ce înseamnă să
lucrezi într-o uzină așa mare!... Bravo vouă c-ați avut fonduri pentru un
381
aparat de ultimă generație!...

Mihai acceptă cu plăcere cafeaua celor din laborator, schimbă
adrese și numere de telefon, pentru întâlnirea de la toamnă, apoi pleacă
pe jos spre centru. Nu vrea să uite cărțile pentru care a dat un acont, le
cumpără, le leagă cu o sfoară în cruce și se grăbește să intre alături, la
Cinematograful Scala, să se mai delecteze două ore cu jocul celor doi
actori mari. Plătește 4 lei, primește un bilet pe alese și intră în sală,
condus pe întuneric de o plasatoare care îi șoptește „stați unde vreți, că
sunt locuri berechet”.
Pe ecran, scene din Neamul Șoimăreștilor. Așteaptă cu stoicism
să înceapă Adio, prietene!, dar așteaptă degeaba – revede Neamul
Șoimăreștilor cu oarecare plăcere, deși l-a mai văzut de două ori. Nu
înțelege ce s-a întâmplat. Chiar și pe panourile de la intrare este afișul cu
Neamul Șoimăreștilor; nici urmă de Adio, prietene!
- Am primit ordin să-l înlocuim cu un film românesc – îi șoptește
casierița. Au fost scoase toate filmele străine.
La Casa Scînteii, la Direcția Teatrelor, telefonul din biroul lui
Virgil Munteanu sună în gol toată ziua. La ora cinci, găinățat deja de
câteva ori când a trecut pe sub pomul în care au început să se adune
vrăbiuțele – „asta o să-mi poarte noroc”, își zice –, Mihai privește cu
nesaț autobuzele care vin dinspre Casa Scînteii; autobuz după autobuz –
degeaba!... Către miezul nopții, pleacă pe jos spre marginea orașului,
unde locuiește Lie. Numai după câțiva pași, cotește la stânga, străbate
un bulevard cunoscut și, cu gândurile rătăcite într-un univers pustiu, ca
un deșert imens, răscolit de zgomotul nocturn al unui oraș străin, se
trezește în fața blocului Yanis, la câțiva pași de soldatul care patrulează
prin fața ușii mari, încărcate cu arabescuri din fier forjat și frânturi de
vitralii care lasă să se reverse pe trotuar jocul feeric al becurilor din
holul vast de intrare. Își amintește că a mai avut totuși curaj o dată să
vină pe aici, într-o seară – era student în anul patru; fusese la o bere cu
toată grupa de colegi; în mediul studențesc se simțea aerul unei
destinderi, Ceaușescu părea să fi cucerit inimile unor studenți – poate și
pentru că fiul mai mare al lui era student la Fizică, iar fiica, la
Matematică, departe de comportamentul altor fii de politruci, clienți
permanenți ai Barului Melody, scandalagii recunoscuți. Bine dispus de
berea băută, Mihai își luase inima în dinți – „fie ce-o fi!” – și a vrut s-o
caute pe doamna Vlada. Ușa de lângă ghena de gunoi era blocată. În
față, când a intrat în holul vast, impresionat de acel SALVE scris cu
382
marmură albă în mozaicul multicolor, sub numele YANIS din marmură

de Rușchița, cu fire aurii, ca niște vase sanguine prin care s-ar fi scurs
aurul dacilor, a fost oprit și legitimat de soldatul ieșit vijelios din ghereta
de după ficusul imens.
- Te duci mâine pe Calea Rahovei să-ți primești actul – i-a
ordonat soldatul când s-a reîntors din ghereta în care intrase cu buletinul
lui Mihai în mână să-și sune superiorul.
A doua zi, plin de-un curaj ce-l capeți doar când te simți plin de
furia debordantă a vârstei, dar mai ales a incertitudinii viitorului de după
finele facultății, a intrat în clădirea de pe Calea Rahovei, într-un birou în
care i-a vorbit un bărbat ce îndreptase către ochii lui becul puternic al
lămpii folosite la anchete.
- Ce să caut?! – i-a răspuns Mihai plin de-o insolență ce nu și-o
poate explica nici acum. Ca orice lup tânăr care a mâncat cândva o oaie,
am mai trecut pe acolo...
Înțelesese desigur că cel din spatele lămpii de anchetă știa de cele
opt luni cât urcase pe scara de serviciu spre mansarda blocului. Era în
vremea când Ceaușescu tocmai criticase abuzurile Securității lui Dej –
mulți dintre români, mai ales studenți, chiar luaseră de bune vorbele lui
și începuseră să aibă apucături democratice, dar lampa de anchetă
îndreptată spre ochii lui Mihai fusese prima palmă serioasă primită.
Ofițerul i-a aruncat buletinul în față, pe luciul biroului lung, l-a înjurat
grosolan și i-a strigat să iasă afară. Vocea i s-a părut aceeași cu a celui
care o desfigurase pe Margareta, femeia de serviciu de la Liceul Internat
– aceeași înjurătură urâtă, rostită cu vocea graseiată, aceeași voce cu
care îl felicitase când terminase primul proba întâi a selecției pentru
recrutarea la școala de spioni.
A înghițit în sec – el, care nu suporta să fie înjurat –, și-a
recuperat buletinul și a părăsit încăperea spunând, totuși, din obișnuință,
sau din dorința de-a-l îmbuna pe anchetator, un bună ziua! sonor. Pe
culoarul lung a privit cu teamă în jur: printr-o ușă deschisă, a zărit într-
un birou o doamnă tânără și frumoasă, picior peste picior, pe un scaun
tapițat, la masa joasă de discuții, lângă care se zăreau pantofii unui
bărbat – era prea absorbită de ceea ce i se spunea și nu l-a privit. El a
făcut-o – cu interes chiar! –, era femeia pe care, impetuosul din anul
întâi, fostul olimpic al celui mai mare liceu din Iași, intrat printre primii
la o facultate cu o concurență atât de mare, o curtase asiduu, până în
ziua în care doamna Nuțica l-a îngrețoșat, povestindu-i ceea ce văzuse
383
Lie. În seara în care, la un pahar din țuica scoasă pe șest din lada de pe
balcon, i-a povestit prietenului cum îi furase o sărutare lungă și
profundă, gata s-o culce pe covorul persan din cameră, doamnei Mia –
la beție, își povesteau totul –, acesta i-a râs în nas: „Bă șoldovene, te
spurcași, fie-ar cățeaua ei dă viață! Dacă ziseși c-o pupași pe gură,
pupași, bă, jumătate din Securitatea română în...” – și se porni pe râs.
Acum, după Hotel Tranzit, are certitudinea – și îl apucă scârba. Apoi îl
apucă frica!
Intră urgent în Parcul cu Ciori, pe aleea cea mai apropiată, înainte
de a-i atrage atenția soldatul cu pușca în bandulieră că trebuie să
ocolească.
Bucuros că n-a mai fost legitimat, grăbește pasul către marginea
orașului. Tot mai speriat de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla, ajunge
gâfâind acasă la Lie – se simte încărcat de găinațul tuturor ciorilor din
copacii care împodobesc intrarea în blocul Yanis – „când răposatul meu
tată a văzut că meseriașul îi scrisese numele de pe mozaicul de la intrare
cu un singur n, a spus că era cazul să se strecoare o greșeală; atunci mi-a
explicat că toți marii constructori medievali strecurau câte o greșeală în
opera lor, să nu-l supere pe Dumnezeu, singurul care nu poate greși”, i-a
vorbit odată doamna Vlada despre blocul în care intrase pe ușa din spate
și cum ea, copilă, când scăpa de orele de pian, juca șotron în holul de la
intrare, mângâiată pe creștet de miniștri, magistrați și profesori
universitari ce locuiau în bloc, „până au dispărut cu toții într-o noapte”.
Mai mult, Mihai nu vrea să-și amintească. Merge în dormitor așa
flămând și se culcă. A doua zi, pe la ora 10, îmbătat de gândul că va
purta în buzunarul de la piept cele 140 de bancnote de câte 100, ajunge
la Fondul Literar – câțiva tineri fac scandal. Abia se poate impune vocea
unui bărbat în vârstă ieșit dintr-un birou:
- S-a sistat orice plată. Așteptăm noile dispoziții.
Tinerii înjură – unii grosolan, alții „poetic”; câțiva se ceartă: „Să
fii al naibii!, că tu m-ai împins în august ’68 să intru în partid, să mă f...
la cap alde...”, și Mihai aude nume cunoscute din revistele literare.
Înțelege că-i în zadar să mai stea aici. Pleacă. La autoservirea de lângă
Sala Palatului, profitând de banii lăsați de Tamara – „altă Circe!” –, își
umple tava cu mâncare din cea mai bună. Sătul, cum nu-și amintește să
fi fost vreodată în studenție, se plimbă îndelung pe aleile din Cișmigiu.
Abia spre seară îi răspunde Virgil Munteanu la telefon – parcă i-ar
transmite condoleanțe. După vreo oră, intră amândoi tăcuți, ca după o
384
înmormântare, într-o braserie de pe lângă Teatrul de Revistă Boema.

- Mihăiță, ai fost printre primii scoși din repertoriu. Cele două
băbuțe, din Direcție, geloase pe succesul în sferele înalte a articolului
scris de Nicolae Dragoș în Scînteia de zilele trecute – l-ai citit? Nu?!
Bine faci! Nici să nu citești așa ceva că te lași de scris. Urâtul ăsta s-a
apucat să desființeze piesa lui Naghiu, iar băbuțele, geloase pe
aprecierea organelor, dar și cu morcovul în fund că n-au sesizat ele întâi
„ideile subversive” din text, s-au și apucat să scrie darea de seamă ce va
fi publicată în numărul din august al revistei Teatrul – cenușă, măcar o
tonă, în cap! Am tras cu ochiul pe paginile scrise: ești în compania unor
nume deja afirmate: Marin Sorescu, A treia țeapă; Fănuș Neagu, Echipa
de zgomote; a fost scoasă de pe scenă și Gluga pe ochi a lui Naghiu; nici
nu se putea altfel după articolul lui Nicolae Dragoș!... Piesa ta este
caracterizată ca fiind crudă. Rappaport, care a tras și el cu ochiul peste
raport, le-a spus: „Ce vă legați de el?! Nici măcar n-a debutat”, dar alea
două vor sânge, dacă ar putea, execuții publice – să te ferească
Dumnezeu! Două staliniste ieșite din amorțire; mai bine zis, evadând
din coaja în care se retrăseseră după dezgheț; ba mai aveau tupeul să
umble, când și când, în compania unor doamne ale teatrului românesc,
unele chiar ostracizate o vreme; o vreme în care ele triumfau. Așa că,
Mihăiță, vezi-ți de ingineria ta. Teatrul a încasat-o zdravăn. Azi am
văzut și eu cine conduce comisia care a venit să reguleze teatrul cu mai
multă îndârjire decât se lăuda Jupân Dumitrache că „a regulat
compania”. „E prima, domnule, poci sa zic” – se va lăuda și asta peste
ani ca celebrul personaj. Uffff! Să te să te ferească Dumnezeu de
frigide! Unei frigide frumoase, prefer o curvă de mahala – măcar are
suflet. Asta, venită de la C.C.... Mai ții minte cum arăta în momentele
importante doamna Irina Răchițeanu-Șirianu în rolul Femeii-comisar din
Tragedia optimistă? Știu c-ai văzut piesa, că te-am zărit, erai cu o
doamnă blondă, cu un premolar de aur. Asta, de-a condus comisia, arăta
mai bine ca doamna Irina în rol – dar a tăiat în carne vie; doar lozinci și
citate din Scînteia; nimic concret. Se zice că-i o frigidă. Apocalipsa,
Mihăiță, Apocalipsa! – Cultura intrată pe mâna frigidelor. Destinul
teatrului românesc, dar nu numai a teatrului, că a trimis câteva săgeți
otrăvite și-n direcția filmelor, la mâna unei frigide. Măcar de-ar fi fost
urâtă, dar îți sar nasturii de la pantaloni când o vezi, așa-i de frumoasă.
Până deschide gura să-ți vorbească de sarcinile ce se impun în munca
ideologică... Ne-așteaptă vremuri grele, că superiorii au venit din Asia
385
gripați zdravăn; Mao-ismul și cultul personalității lui Kim vor distruge

mai mult ca gripa spaniolă...
După câteva beri băute în tăcere, ca la priveghi, Mihai oftează:
- Într-adevăr, lumina vine de la Răsărit... Ce idiot am fost să
rostesc așa ceva!...
Prietenul său nici nu zâmbește – este mai afectat decât Mihai.
Abia la despărțire, murmură:
- Ăștia au băgat deja toată Cultura sub pulpana ideologiei de
partid. Va trebui să scriu iar cronici la piesele de teatru proletcultiste.
Fugi! Fugi înapoi în provincie... Citește, muncește, iubește – trăiește! Iar
când vei simți că nu mai poți ține totul în tine, revarsă-te pe pagina albă.
Și uită-te bine în jur, să nu tragă cineva cu coada ochiului, apoi să te
toarne, că nu s-a terminat Canalul… Și mai ține cont: tu ai un mare
avantaj, nu trăiești din scris – n-are rost să faci concesii, să te
prostituezi. Dar, când vei mai scrie, nu folosi tușa groasă, vindicativă.
Fii tu însuți, ca-n piesa care a picat. Și ferește-te să aderi la vreun grup –
te poți compromite, chiar dacă vei fi ajutat să devii notoriu – e-o
vanitate! Mulți dintre notorii dintr-o epocă din aceasta, pe care o vom
traversa, vor fi nomina odiosa după dezgheț. Opera contează! Să nu-ți
fie numele mai sonor ca opera!...
Își strâng mâna prietenește. Mihai merge din nou pe jos până la
blocul în care locuiește Lie. Dacă ar ști exact cum poate ajunge la Lie în
sat, i-ar face o surpriză – „măcar câteva zile să cosim împreună fânul,
apoi să-l adunăm în căpițe, s-o așteptăm pe mama Polina cu mâncarea
caldă și cu ulciorul plin cu țuică iar seara să stăm de vorbă cu băieții tăi,
Lie, până târziu, apoi să rămânem noi doi în fața unui pahar cu țuică de-
aceea bună... să mă spovedesc ție cum m-am spurcat o după-amiază
întreagă, într-un hotel sordid, Tranzit, pe vreme de ploaie, cu una dintre
cele mai frumoase doamne ale capitalei, iar tu să-mi tot umpli paharul,
poate ajung să vărs, să mă simt curat...”
Nu crede că va putea dormi – prea îl frământă gânduri de tot felul.
Simte că trebuie să fugă din București. Își face bagajul, aranjează totul
cum era în apartament, lasă un bilet de mulțumire sub cărțile pentru
băieți, încuie, predă cheia vecinului și urcă în tramvaiul care îl duce la
gară. Până la plecarea trenului, găsește un magazin alimentar deschis și
cumpără de 300 de lei specialități din carne și câteva cutii cu bomboane.
Călătoria de noapte cu trenul îi face bine – poate rememora amintiri din
copilărie. Asta îl ajută să respingă orice gând legat de șansele ratate;
386
„nici măcar ratate, că eu am făcut tot ce-am putut ca să le împlinesc...”

La ziuă, epuizat de copilăria retrăită, simte golul din stomac, asemeni
căderii în gol, ca-n primele secunde ale saltului cu parașuta din turnul de
antrenament din Parcul Copou – se visase un timp pilot pe avioane
supersonice, dar antrenorul de parașutism i-a tăiat orice elan: „Exclus!
Accidentul de la picior este argument sigur de respingere.” Golul din
stomac l-a lovit când se luminase de ziuă – pierduse definitiv speranța
celor 140 de bancnote de câte 100. Acum își zice că le-ar fi pus
părinților în mână câteva mii de lei – „faceți-vă bătrânețea mai
suportabilă”, apoi i se face rușine; gândise mereu să păstreze toți banii,
să mai adune 3-4 mii, să-și poată cumpăra o motocicletă cu ataș – „m-
am înscris și eu rândul copiilor care ar lua de la părinți și ultima bucată
de slănină de pe afumătoarea din pod...” Golul din stomac i se mărește;
din lecturile lui vaste știe că abia după moartea părinților, copiii regretă
zgârcenia lor, din timpul vieții celor care le-au dat mereu, „până la
ultima suflare...” Se bucură că și-a umplut geanta cu specialitățile din
carne cheltuind 300 de lei fără să-i pese; „cred că mi-am amintit gestul
Tamarei de-a umple geanta de voiaj cu cadouri pentru părinții mei – ce
multe aș fi avut de învățat de la doamna aceea!... Nu trebuia s-o las să-
mi scape! Ce piesă de teatru aș putea scrie cu o femeie demnitar,
„sechestrată” în iubire, la cel cu care își propusese să petreacă doar o zi-
două. Un gest de reținere ferm al meu, violent chiar; Tamara ar fi fost
acum dată afară din postul ce-l ocupă – dar ce post ocupă?! – și aș fi
găsit pentru ea o slujbă în uzină…”
- Vise de poet! – se aude exclamând.
Privește trist pe geamul vagonului de tren – „doamna aceea...” Îl
strânge în spate. Simte că a pierdut-o pentru totdeauna. Este sigur că
Tamara – „sau cum o fi chemând-o... că a fost prevăzătoare – nu și-a
spus numele, să n-am cum o căuta. Cred că, la fel ca fiică-sa la mare, a
pornit totul dintr-o manifestare bovarică, să vadă și cum e cu un tânăr...
că de babalâci o fi îngrețoșată – doar n-am să pot accepta că o fire
flămândă ca ea, frumoasă cum alta-i greu de găsit, stă și rabdă la
nesfârșit!...”
Se cutremură de iureșul gândului ajuns în zone atât de intime,
numite de mulți vulgare. Cu greu, se întoarce la începutul gândului de
mai înainte: este tot mai sigur că doamna care s-a recomandat Tamara –
„îmi amintesc cum a tras cu ochiul spre cotorul poemului lui
387
Lermontov” –, odată reîntoarsă în sferele înalte din capitală, poate și

stigmatizată de fuga în străinătate a fiicei împreună cu ginerele – mare
sculă prin C.C. al P.C.R. –, și-a reluat viața de „tovarășă exemplară”,
cum sunt atâtea „tovarășe cu coc și cu fundul mare” promovate de
Ceaușescu, „el însuși în plină ascensiune”, că ceea ce Mihai a citit
printre rândurile articolelor din Scînteia de ieri, cumpărată în gară, să
aibă cu ce ambala salamul, l-a speriat și abia acum înțelege starea de
lehamite a lui Virgil Munteanu. Își zice că i-ar fi plăcut s-o reîntâlnească
măcar o dată pe Tamara. „Nici măcar să mă plimb zile în șir prin
cartierul ei, până aș întâlni-o, nu pot. Cine are curajul să se plimbe prin
Cartierul Primăverii?! O dată, dacă nu ai fost legitimat și luat la
întrebări, înseamnă că ai avut noroc. A doua oară – sigur sfârșești în
arestul de pe Calea Rahovei...”
Înțelege că trebuie s-o treacă la capitolul uitate definitiv. Alături
de doamna Mia, pe care ar putea-o reîntâlni oricând – „pe cât mai
curând” –, dar îi este frică – teribil de frică! Greața i-a trecut – „săruta
atât de bine!...” Mai mult nu vrea să rememoreze, „că-n Roman am
imediat un tren care ajunge în București spre seară, numai bine să...” –
și se cutremură. Geme în el mânia: „trebuia, după telefonul acela, să fug
în centru și s-o aștept în fața cinematografului. Dacă n-ar fi venit,
trebuia s-o sun a doua zi, s-o fi ținut în apartamentul lui Lie până
terminam damigeana cu țuică – m-aș fi răzbunat pe sistem”, apoi se
simte dezgustat, dar nu se poate abține să nu-și surâdă: „stricându-i una
dintre unelte…”
Când trenul intră în gara din Roman, are, totuși, o revelație: „dacă
piesa mea, așa crudă cum au definit-o băbuțele obediente ce-și toarnă
acum tona de cenușă în cap a trezit interesul atâtor oameni importanți de
teatru, înseamnă că am ceva... un sâmbure de talent!”
Se luminează brusc, lăsând în urmă orice părere de rău – parcă ar
fi dezbrăcat niște haine grele, urât mirositoare.
Coboară din tren același tânăr senin, plin de fericire, ca în urmă
cu șase ani, când ducea acasă vestea că intrase printre primii la
Facultatea de Fizică a Universității București.
Face autostopul cu un camion răblăgit până în dreptul iazului
Broscoi. Apoi, peste deal, acasă. Va sta până săptămâna viitoare, cât are
ordin de deplasare. Atunci, va merge la gară și va face rost de un bilet
de tren, să-și justifice șederea în București.
Pe la mijlocul cărării care urcă dealul pieptiș se oprește și privește
388
lung copacul sub care a vegheat cândva somnul unei doamne – „este și
ea din batalionul celor din Cartierul Primăverii...”
Nici măcar nu mai pierde vremea să-și amintească ceva frumos –
„ori urât, mi-e totuna!” – despre ea. O trimite iarăși în uitare. „Alături de
doamna Mia.” Nu înțelege de ce, dar simte că locul celor două doamne e
în uitare. „Definitiv!”, își zice, privind cu nesaț ciutura fântânii de pe
valea din capătul satului balansând puternic prin aer – „ca pe vremuri”,
își surâde, atent la picioarele fetei care stă în ciutura mare ca într-un
cuib; i se zărește doar cartea pe care o citește.
- Ce faci, Scufiță Verde? – o întreabă când ajunge lângă fântână
iar fata pare a-l fi observat.
- Aștept să treacă lupul pe aici – vine răspunsul, odată cu bătaia
scurtă a aerului cu picioarele fine, ca de adolescentă, să poată opri
balansul cumpenei mari.
- Lupul a venit.
- Zău?! Eu văd doar un motan mare, obosit de drum.
- Și nu mă ameninți că țipi la mămica ta?
- Numai când veneai cu celălalt mototol, Cătălin Andrei Păduraru,
și voiați să vă dați și voi huța. Dacă vrei, acum îți cedez locul. Ajută-mă
să cobor. Hai, ia-mă în brațe, că n-am decât 47, cu tot cu cartea asta de
două kilograme...
- Genetica... – traduce Mihai titlul cărții, ocolind privirea fetei;
„Doamne, ce copilă frumoasă! Frumoasă și firavă...”
- Introducere în știința Geneticii moderne – îl corectează tânăra.
Se cunoaște că habar n-ai de engleză... Și mai vrei să iei Premiul Nobel
pentru Fizică!...
- Am zis eu asta?!
- Dar stăteai toată vara călare pe trunchiul unui salcâm și rezolvai
probleme. Când oboseai, făceai exerciții de haltere cu cele două roți de
tanchetă.
- De unde știi?
- Din cireș. Aveam creanga mea, pe care citeam Mizerabilii. În
zilele foarte călduroase aveam răchita ca un pat, din partea de grădină
luată de ce-a-pe, să vă rămână lot de folosință cât scrie la lege. Și nouă
ne-au luat trei sferturi de grădină, unde aveam meri și cireși. Calicul
care o stăpânește a pus astă iarnă toți pomii pe foc... Duminică am fost
la voi, s-o chem pe mămica la masă, că la ieșirea de la biserică a invitat-
o tanti Maria la o dulceață. M-am dus pe la cireș. N-am găsit una bună
389
de mâncat. Pe cine ai urcat în cireș de s-au mănat toate?

Mihai are impresia că intră în pământ de rușine. Găsește scăpare
în aranjarea cu grijă a genții de voiaj pe capacul din scândura groasă de
stejar cu care stă acoperită fântâna.
- Tanti Maria a fost de două ori cu Toader cu camionul la tine, la
garsonieră. I-a povestit mamei – știi doar că ele sunt bune prietene și fac
echipă la muncă la colectiv –, i-a povestit mamei c-ai fost pe acasă cu
o... cred că artistă, că prea zicea că-i frumoasă. O fi jucând în piesa ta.
Că doamna profesoară Liliana s-a lăudat în sat c-o să avem un scriitor –
am să-ți rup gâtul dacă copiii mei or să trebuiască să facă rezumate la
cărțile tale!... Doamna Liliana zicea că ai scris o piesă de teatru care se
va juca pe mai multe scene, inclusiv la Naționalul din Iași, așa c-am să
vin la premieră. Dar să nu aștepți flori de la mine...
Cât timp a vorbit cu Viorica, privind-o gesticulând cu degetele ei
fine, cu unghiile frumos lăcuite, semn al eleganței afișate în permanență
de această copilă, Mihai a privit-o cu coada ochiului, incapabil să mai
spună ceva. Îl podidește amintirea tuturor babelor cu care s-a iubit și se
teme că următoarele cuvinte ale făpturii grațioase din fața sa ar putea fi
reproșul că n-a mai rămas nimic virgin în sufletul său.
- Eu am să iau Premiul Nobel pentru Genetică! – gesticulează
plină de zâmbet Viorica. Am să-l iau pentru Medicină, că nu se acordă
pentru Genetică – se oprește ea din fâțâiala continuă, că poalele largi ale
rochiei verzi cu buline galbene nu mai descriu clopote mari și cad
molatice pe lângă picioarele subțiri. Știi că și Violeta lui moș Ion
Vlădeanu candidează la Premiul Nobel? Pentru Economie. E foarte
bucuroasă că urmează Științele Economice. Abia aștept să se coacă
perele lui moș Ion, să stau cu Violeta toată ziua în păr!... E-adevărat că
voi, Vlădenii, vă trageți din Mușatini? Când am să ajung savantă mare,
am să vin la tine să-mi dai sânge ori un fragment de os, să fac analize –
trebuie să existe analize pe care să le compar cu analiza vreunui os ori a
firului de păr de la vreun Mușatin adevărat, chit c-am să profanez vreun
mormânt... Mămica a fost de Înălțare la Mănăstirea Bunavestire; a stat
două nopți acolo, la slujbele de noapte. S-a împrietenit cu stareța, care i-
a șoptit că ea a citit Spovedania scrisă de una din cele cinci fete ale
boierului Caraiorgu, aceea fără urmași. Se zice că celelalte trei vițe
sunteți voi: tu, moș Ion și moș Vasile. A patra, crede stareța, ar fi pe
undeva prin lume, urmașa aceleia care avea talent la pictură și cântece
bisericești. Singurul care coboară în linie dreaptă, bărbătească, din
390
haiducul Vlad ești tu, că ceilalți Vlădeni au doar fete. Mămica mi-a zis
într-o zi... Da’ te rog s-o iei ca pe o glumă! – devine Viorica gravă. Mi-a
zis că i-ar plăcea să aibă nepot din vița Mușatinilor, dar... de când a aflat
că ai fost pe acasă cu o babă... Toader, care v-a dus cu mașina, povestea
că doamna aceea a stat în cabină doar la brațul tău și a dormit cu tâmpla
pe umărul tău.
- E-o ingineră de la ICECHIM, cu care am colaborat la o temă de
cercetare – încearcă Mihai să se explice.
- Crezi că mă interesează?!
- Zău, Viorica! Noi am ieșit din sat; nu putem cantona în
cutumele satului medieval; dacă eu stau de vorbă cu tine la fântână,
automat...
- Hai, Mihai, fii serios! – râde Viorica. Nici măcar ce-a spus
doamna profesoară Liliana, că i-ai prezentat odată, la gară, o doamnă
frumoasă, frumoasă și cazonă, „îi lipseau cizmele și mantaua kaki, să fie
Femeia-comisar”, a murmurat ea cu ciudă la un moment dat, i-ai
prezentat-o ca fiind viitoarea soacră, nu mă interesează. Eu știu că
doamna Liliana, care ține la tine ca la un frate mai mic, nu știe cum să te
mai laude, să-ți facă faimă în sat, că toți știu că ea te-a legănat cel mai
mult când ai fost mic și stăteai în covată. Dar ia spune-mi – devine
tânăra interesată, luând un aer sever –, e-adevărat că ai o piesă de
teatru...?...
- Am avut o... – începe Mihai cu jumătate de glas. Eah! S-a dus...
– face el un gest de renunțare.
- Chiar m-aș fi mirat să fii atât de fraier să fi dat Fizica pe... o...
himeră. Te știam om serios, nu belfer oarecare, netuns, murdar de
cerneală pe degete, pozând în geniu neînțeles... Sunt sătulă de geniile
din Iași, care se laudă ei în de ei...
Râsul fetei îl pocnește pe Mihai în moalele capului mai puternic
decât pumnul oricărui dușman. Tocmai se îmbătase de aerul tineresc,
furase cu privirea mijlocul mlădios, pieptul abia ghicit sub rochie,
privirea verde, plină de senin a fetei și gura ei modelată provocator la
fiecare început de zâmbet – toate îl aduseseră pe culmea dorinței de-a o
revedea, să stea mai mult de vorbă cu ea, să-i propună să se întâlnească
și a doua zi, poate chiar și diseară, tot aici la fântână, să-i smulgă
acceptul s-o caute la Iași, s-o invite la o plimbare și la teatru... Mintea
lui făcuse un adevărat plan de viitor – ajunsese, într-o clipă, să-și
închipuie că ar putea s-o ceară de soție; slăbăturile astea, ca niște trestii,
391
n-au fost niciodată pe gustul lui; s-a ferit întotdeauna să aibă de-a face
cu una atât de firavă – „moare dracului în brațele mele”, și-a zis mereu,
plin de trufia vârstei, dar mai ales îngrețoșat de amintirea nopții în
compania „frumuseții filiforme” din Corul Operei – două zile l-a durut
burta de la apăsarea șoldurilor, ca două topoare din os, și senzația de
vânătaie lăsată de picioarele descărnate, încolăcite ritmic pe șalele lui.
Acum, în prezența privirii verzi, de-o limpezime cuceritoare și a
zâmbetului răscolitor prin conturul buzelor pline, Mihai simte cum toată
scara lui de valori s-a inversat iar optimul absolut i se pare întruchipat
de tânăra care stă în fața lui, „cu aerul Scufiței așteptându-și lupul s-o
sfâșie”. Ultimele cuvinte, rostite cu aplomb – „ce bine-ar fi fost să fi
simțit ironia în vocea ei!” – l-au lovit în plin, din păcate; „alta pentru
care Literatura e ca perla pentru o maimuță…”
Devine grav, atinge ca din treacăt cartea de genetică așezată pe
capacul fântânii lângă geanta lui de voiaj, urează Vioricăi succes, își dă
cu părerea că Genetica este mai de viitor decât Fizica, transmite
părinților fetei urările sale de bine, își ia geanta de voiaj cu aerul că a
stat prea mult și pleacă.
Nu înțelege nici el cum de-a putut fi atât de stăpân pe sine. „S-au
adunat prea multe. Bine că nu m-am dat în petec!” Se felicită că a putut
stăpâni atât de bine furiosul din el. „Dar la ce bun să mai fiu furios?!”
Gata! Odată lumina de la Răsărit revărsată și peste România – a
frunzărit cu groază Scânteia de ieri și a înțeles mai mult și mai dureros
decât i-a spus Virgil Munteanu –, simte că, într-adevăr, a dat Fizica pe o
himeră. Asta l-a durut profund – vorbele Vioricăi atinseseră adevărata
lui rană.
Până acasă, merge ca un somnambul. Retrăiește viața lui
amoroasă din ultimii ani – i se pare totul omenește, „în limitele
păcatelor bărbaților tineri…”
- Doar… – se aude rostindu-și, rămas cu privirea în zare, ca în
fața unei vedenii.
„…și mai spun că sunt crescut în credința creștină ortodoxă!... Și
cu mama și cu fiica, în aceeași zi, în apa cristalină a mării; apoi, cu fiica,
două-trei zile, ca doi tineri căsătoriți, iar după doi ani, tot două-trei zile,
cu mama ei…”
Pășește încet, abătut. Ochii lui – tot în zare, fără să mai înțeleagă
de ce. Până realizează că privește clopotul mare, din construcția suplă și
înaltă din lemn de stejar, în care îi plăcea să urce și să asiste fascinat de
392
măiestria clopotarului și de jocul ciocănelelor din lemn pe toaca ce se

auzea până hăt departe, anunțând sărbătoarea de a doua zi, ori minunea
privită adesea, în zilele cu norii de furtună risipiți de dangătul într-o
dungă al clopotului.
Tresare și face ochii mari, ca un copil trezit brusc din somn, când
aude hămăitul ca o alintătură al câinelui zornăind lanțul cu care este
legat.
- Mihăiță dragul mamei! – îl întâmpină bătrâna cu brațele
desfăcute. Simțeam c-ai să vii; toată dimineața mi s-a zbătut ochiul
drept. Ți-a spus vecinul de la camera 92 că te-am căutat?
- Nu, mamă, că vin direct de la București. Am fost în delegație, cu
treburi de serviciu.
- Și domnița aceea?
- Ce domniță?! – tresare tânărul.
- Cu care ai fost pe-acasă...
- Aaa... doamna Tamara... Ce-i cu ea?
- Te-am căutat, dragul mamei... Dar haidem în casă. Ce să-ți dea
mama? Un păhărel de țuică? Masa e gata acuși.
- Săru’ mâna! Nu. Sunt obosit. Am venit să dorm câteva zile la
rând. Ce-i cu doamna Tamara? De ce m-ai căutat? Ce-ai vrut să-mi
spui?
- Dragul mamei, odihnește-te...
- M-ai făcut curios. A zis ceva tata?
- Îl știi... – surâde bătrâna. Ce ai de gând cu ea?
- Nimic, mamă. A plecat în drumul ei. Zău că nu mai știu nimic
de ea!
- Ai zis zău... Să nu juri strâmb, dragul mamei.
- Ce-a zis tata?
- O glumă de-a lui, după un pahar... „dacă feciorul meu intră sub
poalele ăsteia, nu-l mai scoți nici cu cârligul de tras paiele din stog”. Și
ține cont că nu i-am spus lui taică-tu ce-am văzut de departe... cum ai
bătut-o ușor cu palma peste fund, cum bate tată-tu caii când vrea să-i
mângâie. Ai bătut-o când urca în cireș... Mihăiță dragul mamei, s-o fi
zicând în lume că găina bătrână face zama bună, dar ține cont că găinile
bătrâne nu mai fac ouă și nici nu mai cad cloști. De asta te-am căutat pe
la garsonieră – să-ți spun! Faci cum vrei, dar datoria mea era să-ți spun.
Eu mi-am amintit unde am mai văzut-o; era ea, Mihăiță, ochiul meu de
croitoreasă bună ce-am fost nu mă înșală. Era ea, mai tânără, mult mai
393
tânără și la fel de frumoasă. Ții minte că înainte de Ajunul Crăciunului

din 1952 m-am dus la București, să reclam că ne trecuseră iar la chiaburi
și ne luaseră tot de prin casă? Porcul de tăiat îl țineam ascuns la cumătra
Aneta, în marginea satului; cam atât ne mai rămăsese. Am dormit două
nopți în Gara de Nord. La Ministerul Agriculturii am găsit un portar de
treabă. L-am omenit cu una din sticluțele cu țuică pe care le luasem cu
mine, să nu îngheț pe drum sau să le dau foc dacă-mi iese vreun lup în
cale. În dimineața de Ajun mi-a promis că mă ajută să stau de vorbă cu
un om mare, ministru, sau mai mare, unul dintre bolfoșii chelboși care
erau pozați la începutul cărților de școală ale surorilor tale. Ca să scape
de gura portarului, chelbosul m-a primit într-un birou luxos. Pe un
fotoliu, picior peste picior, stătea o tânără – nici în reviste nu văzusem
așa splendoare. I-am povestit ministrului greutățile noastre, ura celor de
la comună, care ne trecuseră la chiaburi și dăduserăm la cote și ultimul
bob de cereale; „munca noastră a plecat toată cu trenul de marfă la deal,
spre Pașcani și mai departe, în...” „Tovărășico, ia seama cum vorbești! –
a strigat la mine tânăra aceea, cu aceeași voce frumoasă cu care mi-a
mulțumit aici, acasă, pentru masă. Ia spune-mi, soțul dumitale a fost pe
front?” „Da, – i-am răspuns eu – și-ncolo, și-ncoace. Ba a venit și cu
medalii; și de la Cotu Don și de la Oarba de Mureș; le poartă în pulpele
picioarelor.” „Și nu trebuie să plătească pentru distrugerile făcute
poporului frate sovietic până la Cotul Donului?” „El a fost soldat prost,
domniță, a executat ordinul primit.” Cât m-am contrat cu tânăra aceea –
mai că-mi venea să sar la ea și să-mi înfig ghearele în buclele părului ei
negru, superb –, ministrul chelos a privit spre noi cu zâmbetul pe buze;
cred că și asta mi-a dat curaj, nu numai disperarea cu care intrasem la el
în birou. În plus, îl observasem cu coada ochiului cum o privea pe tânăra
aceea – avea în el ceva de câine în călduri; numai că nu-i ieșise limba
din gură. „Și de unde zici că ești?” – m-a întrebat chelbosul, vrând să
termine vizita mea. „Din Sânzieni.” „Lângă Târgu Frumos?” – s-a mirat
tânăra aceea frumoasă. „Da, din raionul Târgu Frumos” – am răspuns
eu, fără să mă pierd în vreun fel; simțeam că cei doi abia așteptau să
scape de mine; tânăra aceea atingea mereu cu degetele ei fine hârtiile
din fața sa, pe care zărisem însemne și semnături. „Bine, tovărășico,
bine! – a hotărât tânăra, parcă ea ar fi fost șefa. Comunismul înseamnă
grija față de om iar în grija asta intră și dreptatea” – apoi s-a adresat
ministrului într-o limbă străină, cred că era nemțește, că semănau
cuvintele cu cele auzite la nemții încartiruiți în casa noastră înainte de-a
394
se rupe frontul. „Mergi acasă, tovarășa! – mi s-a adresat ministrul. Cine-

i mai mare la voi în comună?” „Mai tare e unul Dănion” – am răspuns
eu, că Dănion tăia și spânzura. „A, răspopitul... – l-am văzut pe ministru
zâmbind. Ăsta n-a fost șef de cuib?” Am înlemnit. Deci se știa până sus
că Dănion fusese legionar. „Hai, hai, du-te acasă” – mi-a arătat ministrul
ușa. Restul, Mihăiță, îl știi. De Crăciun, dimineața, când te-ai trezit, că
surorile tale erau la târg, la școală, noi tăiaserăm deja porcul adus
noaptea de la cumătra Aneta. Seara, în Ajun, pe înnoptate, venise
paznicul de la sfatul popular să-i șoptească lui tată-tu că se primise ordin
să fim scoși de la chiaburi. Noi aveam opt hectare de pământ, iar la
chiaburi erau cei cu peste zece hectare – e bine să ții minte. Nu pot să
jur – m-ar bate Dumnezeu – că domnița aceea, care a fost la noi la
cireșe, e-aceeași cu tânăra din biroul ministrului, poate mama ei sau o
soră mai mare, dar dacă o întâlnești, poți s-o întrebi. Eu cred că ea a
fost... poziția pe scaun, gesturile... doar că atunci era tânără, plină de
avânt comunist, voia să fie apreciată de ministrul acela cu care se sorbea
din ochi, ca fetele de măritat cu flăcăul iubit, la horă...
- Mamă, m-am jurat doar: nu mai știu nimic de ea...
- Nici asta nu-mi place, dragul mamei. Prea vă scânteiau ochii la
amândoi când ați mâncat culbeci aici în casă și cine știe ce-o mai fi
văzut cireșul nostru, ca să-mi spui acum că s-a stins totul ca un foc de
paie. Nu stă în caracterul Vlădenilor; al Munceleneștilor-Crâșmăruc,
strămoșii mei, nici atât. Iubește și lasă e un mare păcat în fața lui
Dumnezeu și durere adâncă pentru cel lăsat... Hai, dragul mamei, culcă-
te; văd că ți se închid ochii. Când vine tată-tu acasă de la câmp, te
trezesc, să stăm cu toții la masă. Abia termin și eu de făcut mâncarea...
Ast’noapte a pus tată-tu câteva pripoane în iaz, că paznicul e bolnav, și a
scos în zori patru crapi cât brațul... I-am curățat, îi prăjesc, mămăliguță
moale, mujdei din fire de usturoi verde, cu o lingură-două de smântână,
câteva frunze de mărar și pătrunjel din grădină. Păcat că nu mai sunt
cireșe!... A venit joi o ploaie, noaptea s-au umplut de apă, au crăpat,
până seara le-a bătut musca iar sâmbătă erau putrede toate – ca un
blestem. Bine măcar c-am lăsat copiii din sat să urce în copac în zilele
de dinainte de-a ploua. De Sânziene am dus și la biserică un coș plin și-
am dat de pomană... Mâine, când ai să fii mai odihnit, să mergem la
cimitir, să știi unde stau ai noștri. E bine să știi, că... cine știe?!...
Rămas singur, Mihai își amintește de cumpărăturile făcute în
magazinul de lângă Gara de Nord. Lasă geanta de voiaj așa, pe mijlocul
395
mesei rotunde – n-are nici un chef să tragă fermoarul; se teme că

vederea genții diplomat – „șapte sute de lei dați aiurea!” – l-ar
indispune.
Descalță pantofii, îi duce pe holul de la intrare, se întoarce în
cameră și se întinde pe pat așa îmbrăcat, cum a venit pe drum. Este prea
obosit. Mai are putere să tragă peste el colțul unui lăicer, să simtă că-i
acoperit, să poată avea un somn liniștit.
Adoarme imediat, fără nici un gând, fără vreun vis anume.
Doarme profund, respirând cu nesaț parfumul inconfundabil al
casei părintești.
Doar când aude prin somn vocea tatălui său – „Gata masa, Marie?
Uite, ți-am adus florile tale dragi...” – se trezește și rămâne un timp cu
privirea pironită în scândurile tavanului, ca-n copilărie, în zilele lungi de
așteptare, imobilizat în ghips, până când era luat în brațe de mama sa și
scos afară la soare, ori lăsat dimineața pe patul de vară, din capătul
șurei, în compania celor cinci căței, cu care împărțea mâncarea. În
toamna când a împlinit 7 ani, doctorul i-a scos ghipsul înainte de
Crăciun. După Anul Nou, a fost primit în clasa întâia de învățătorul
Neculai Tarsichi – pictor cu cariera întreruptă de cei câțiva ani de
închisoare, pentru că într-o seară, împreună cu Mihai Constantin, preotul
satului, și cu tatăl lui Gică Vasiliu, prietenul său de joacă în zilele lungi
de vară cât stătea singur acasă culcat pe patul improvizat în camera din
capătul grajdului, ar fi ascultat la radio un post străin, sperând să audă că
americanii se țin, totuși, de cuvânt și vin. Spre Paște, după o discuție cu
învățătorul, mama lui Mihai i-a spus seara, înainte de culcare, soțului:
- Nicule, de mâine, băiatul nostru o să stea acasă. O să-l dăm la
toamnă într-a-ntâia, s-o ia de la capăt ca lumea...
...Și a fost premiant până a terminat liceul... – „până la facultate,
când, respectând programul sever impus de doamna Sia – o fi ea cea de
a cincea ramură pierdută în lume, talentată la pictură și la cântece
bisericești?!, că-n seara când privirile noastre s-au intersectat în foaierul
Teatrului Național, s-a apropiat de mine și m-a luat la sigur:
«Vlădeanu?», «Da, doamnă.» «Din Sânzieni?» «Da, doamnă.» și
luminile foaierului au început să se stingă. Apoi, când m-a acceptat, mi-
a pus condiții; de fapt, mi-a impus un program strict pentru timpul liber:
lecturi recomandate de ea, spectacole de teatru, operă, balet și concertele
de la Ateneu sau de la Sala Radio, «că restul, oricum, se va prinde de
tine». Așa, încet-încet, m-a prins boala scrisului. Dar după experiența
396
din ultimul timp, sper să mă vindec!” – își zice Mihai, oftând ca o

eliberare de nodul din piept.
Acum, înainte de-a se ridica din pat, să iasă în curte, să-și
îmbrățișeze tatăl, mai aruncă o privire semnelor de pe scândurile
tavanului, în care a văzut adesea domnițe, feți-frumoși, cai năzdrăvani și
zmei, își amintește cum a luat startul în clasa întâia, după cele câteva
luni de mers aiurea la școală, și-și hotărăște: „Săptămâna viitoare, după
ce mă satur de somn, mă întorc în cămăruța mea de confort 5 și o iau de
la capăt – o iau ca lumea!...”
397
Partea a III-a
Cartierul Primăverii
Capitolul 21
- Doamna blondă nu-i de serviciu? – o întreabă Tamara pe

casieriță, după ce îi întinde o bancnotă de 100 de lei și-i cere un bilet
a-ntâia, București.
- Nu. Doamna Liliana a plecat la Cluj, profesoară; soțul ei a fost
numit director general al unui trust de construcții – răspunde casierița.
Tamarei i-ar fi plăcut să schimbe două vorbe cu Liliana – tot ce a
atins Mihai i se pare încărcat de personalitatea tânărului, „face parte din
el; femeia aceea mi-e dragă; i-aș fi spus-o; «știu că te-ai iubit cu Mihai
al meu, pot jura!, și-ți mulțumesc! Toate care ați fost înaintea mea ați
făcut din el ceea ce este acum, un adevărat prinț al iubirii – eu culeg
roadele»; așa i-aș fi spus”, gândește pășind ferm, plină de importanța
momentului, spre scara vagonului. Abia când ia loc lângă fereastră în
compartimentul gol, pe canapeaua moale, plușată cu roșu, îi pare rău că
nu a făcut doi-trei pași în lateral, pe lângă clădirea gării, să-l scoată pe
Mihai din umbra copacului, unde se oprise și să-l ia de mână, să-l urce
în tren – „aș fi plătit eu conductorului, să mi-l lase pe bancheta din față,
doar să ne privim și să ne vorbim din tăceri, că mai am atâtea să-i spun!
Spre ziuă l-aș fi lăsat să coboare, să ia primul tren înapoi...”
Își dă seama că plânge – n-a mai făcut-o de mult. „Nici el n-a avut
curajul să urce în tren – măcar pentru o îmbrățișare!...”
Melodia A plecat un tren din gară... o rupe în două de durere;
bate de câteva ori cu palma în geam, doar-doar o va observa Mihai, iar
când trenul începe să prindă viteză, sare din scaun să tragă semnalul de
alarmă – „fie ce-o fi!” –, dar se oprește în ultima clipă – „s-ar putea auzi
la mine la serviciu…” – și se reașază în scaunul moale, murmurând
printre ultimele lacrimi:
- …și cu el, iubirea mea…
Apoi se liniștește; stă cufundată în scaunul de clasa întâia și
privește în neștire prin fereastră întunericul de afară. Nici în visele sale
cele mai roz n-ar fi crezut că noul ei drum la tatăl nepotului său îi va
401
schimba într-atât viața – venise să aibă un umăr pe care, la atâtea zile de

la accident, să plângă moartea fiicei sale; „voiam să prind un moment
când să-i spun că – totuși! – are un copil. «Tinere, natura își are legile
ei; nu-ți cer nimic; nici n-aș îndrăzni; copilul are tot ce-i trebuie, doar e
copilul unei familii din Primăverii. Atât doar, că-i lipsește esențialul:
originea! Când va fi mare, trebuie să știe cine-i sunt înaintașii după tată
iar acum, eu nu vreau decât să-mi astâmpăr disperarea: e vreo boală că
plânge până i se umflă testiculele?»”
Zâmbește. Zâmbește printre lacrimi. Mama lui Mihai a asigurat-o
că nu-i nimic grav, „doar că le enerva pe surorile lui, în grija cărora
rămânea ziua”, i-a spus cât a ajutat-o să îmbrace costumul de laborator
al lui Mihai, să poată urca în cireș.
A fost confuză – o recunoaște cu greu, dar o recunoaște. Pornise
spre Mihai dintr-un impuls de moment – simțea că înnebunește dacă n-o
face; „voi vedea ce și cum, după ce voi intra în camera lui!” O obseda să
se întoarcă în încăperea aceea de confort 5, în care băuse cea mai bună
cafea pregătită într-o crăticioară pe un reșou și stătuse atât de aproape de
tânărul de la Agigea, bănuit că-i un savant. Și-l amintea în compania
fiicei sale; și-o amintea pe Pușa ei scoasă vertiginos din depresie și se
cutremura la gândul că, înaintea fiicei, ea fusese a bărbatului care o
oprise pe malul vârtejului, iar ea i se dăruise ca într-un ritual de sectă
păgână. Amețea de fiecare dată când rememora clipele cât a stat în
brațele lui în apă, rememorate în orele târzii ale nopților fără somn și se
temea îngrozitor că a doua zi ar fi putut să se oprească la prima biserică
ieșită în cale, să caute un preot bătrân, să se spovedească, să i se ierte
păcatul, „dar la ce bun?! Oricum, Dumnezeu – în care eu nu cred! – mi-
a luat-o deja pe Pușa”. Apoi se certa că ar putea s-o ia pe calea
bisericilor și-și mușca cele trei degete ale mâinii drepte, aceleași pe care
tânărul i le-a sărutat și supt o clipă-două în noaptea de la mare.
„Perversul!”, conchidea de fiecare dată și, simțind cum crește în ea
dorința, se ridica din pat, îl lua pe Tin-Tin în brațe, să-i poată săruta
obrăjorii, apoi, înainte de a-l culca la loc, îi șoptea:
- Pui de savant ce ești, lumina vieții mele plină de întuneric, iartă-
mă! Trebuia să am curajul să-ți ajut mămica să plece și să-ți aducă acasă
adevăratul tătic, să fiți fericiți toți trei... – i-o spunea în șoaptă, ca pe o
taină, cu gura lipită de urechea nepotului – iar eu să rămân cu țiganul
meu, pe care am pus ochii de cum mi-a fost repartizat ca aghiotant…
În fiecare noapte se chinuia mai mult ca în precedenta – și-i era
402
ciudă, o ciudă bolnăvicioasă, mai ales că nu și-l amintea pe Mihai decât

îmbrăcat elegant, prezentând-o casieriței de la gară ca fiind soacra lui „și
sigur că-n zilele următoare blonda cu dintele de aur s-a bucurat de
dezmierdările lui, aceleași dezmierdări care mi-au însănătoșit fiica, au
lăsat-o gravidă iar eu, acum, ca-n poveștile spuse cândva de bunica,
trebuie să încalț opinci din fier și să-l găsesc pe acel Făt-Frumos...” Asta
o înfuria – nu putea concepe că tatăl adevărat al lui Tin-Tin stă departe
de copilul său și, profitând de șarmul său, „dar mai ales de felul în care
știe să te învăluie în vorbe, doar e născut de Sfântul Dumitru, se
delectează în compania blondei cu premolarul de aur, dar și a altora,
desigur! La vârsta lui, la cât e de viril…”
Hotărâtă brusc, a pornit la drum – „oi vedea la destinație ce și
cum; important este să-l am în față, să-mi alin dorul de Pușa mea, altfel
simt că înnebunesc!” Privirea atât de senină a lui Tin-Tin, pe care îl
luase în brațe să-l ducă până la portiță, i-a dat curaj să-l sărute îndelung
în holul de intrare când, profitând de plecarea bonei să spună șoferului
de taxi să mai aștepte, i-a jurat:
- Pe fericirea mea c-o să-ți aduc tăticul adevărat, cu care să te
mândrești!...
A plecat la gară sigură pe sine, cum a fost în atâtea alte situații
mult mai periculoase – „acum ce mi se poate întâmpla?! Doar am mai
fost în garsoniera lui Mihai – un puști, la urma urmei...” Și totuși, pe
parcurs, când o încercau îndoielile, și-a luat plusul de curaj din sticla de
vodcă rusească, pe care o cumpărase din restaurantul Gării de Nord.
Acum se felicită – „peste câteva zile voi fi doamna Vlădeanu. Trebuie
să-l iau cât mai repede, să-i dau tot ce i-am promis – viitorul lui! –; de la
el vreau doar să fie tatăl lui Tin-Tin; nepotul meu să se mândrească
mereu cu un așa tată, nu cu un țigan ajuns în Comitetul Central, ucis,
desigur, de oamenii lui Armoniu – deja, încă sub imperiul vizitei la
Sânzieni, mi-e rușine mie că fac parte din sferele Puterii”.
Și, amintindu-și ultimele ore în patul de fier ca o covată, zbaterea
lui Mihai sub dezmierdările ei, „arsenalul meu de deprinderi scos pe
frontul ultimei zile de război cu cel ce avusese puterea să mă transforme
din posibilă soacră în amantă înfocată, pe cale să-i devin soție”, extazul
în care l-a aruncat pe tânăr la finele bătăliei „pe viață și pe… preaplinul
de viață”, cum i-a plăcut să-și spună în gând când l-a lăsat în pace,
simțea obsesia aceluiași gând: „Ori femeia lui până la moarte, cu acte
sau fără, nu importă, ori a nimănui – niciodată! Mă jur! Mă jur pe…” –
403
și ar fi vrut să recite măcar câteva versuri din jurământul Demonului lui

Lermontov, dar își dă seama că nu știe nimic mai mult decât Печальный
Демон, дух изгнанья1, primul vers în original din poemul pe care îl
învățase în întregime imediat după război, când voia să se impună în
fața comuniștilor francezi prosovietici.
Lacrimi tot mai mari îi brăzdează obrajii – „bine că nu-i nimeni în
compartiment!” Simte cum plânsul o răcorește. Moartea ginerelui,
dincolo de tragedia întâmplării, mai ales acum, când a aflat că fiica sa
intenționase să fugă în străinătate, și nu atât moartea ginerelui, cât
absența acestuia, pe care îl chema imperativ în camera de fugă doar
când avea ea chef, dar un chef generator de o aceeași neliniște, ca atunci
când alergi cu disperare la sertarele pe care le răscolești în căutarea
pastilei care să te scoată din criză, și o făcea tot mai des în ultima vreme
– „sindromul apropierii menopauzei, similar andropauzei, când bărbații
o iau razna, părăsindu-și nevestele plictisite, devenite indiferente la
trebuințele firești ale soților, pentru puștoaice pline de pasiune”, i-a spus
un medic din Paris –, a aruncat-o pradă crizelor acute de nimfomanie, o
flacără ce-i mistuia mijlocul și-i provoca întotdeauna cârcei dureroși în
picioarele pregătite să încopcieze un trup de bărbat în extaz – „poate și
de-aceea am hotărât să merg din nou la Mihai; mă obseda amintirea
slipului căzând ușor de-a lungul coapsei stângi, lăsând în urmă imaginea
halucinantă a bărbăției în toată splendoarea ei, nici măcar obraznică, ci
doar pulsând de viață, și simplitatea scuzei tânărului trezit de mine poate
dintr-o reverie, urmată de grija lui încărcată de o tandrețe virilă când și-a
zis că mă salvează de la înec, provocându-l imediat să ne fim ofrandă
momentului din apă, din vecinătatea vârtejului; ajunsesem să cred că a
fost doar un vis erotic al meu; un cotlon în tainița gândurilor mele
bolnave de iubire, de fapt de sex, tot mai dese, în care evadam din
durerea pierderii fiicei – poate și a soțului ei, țiganul tot mai voilent și
mai încrezător că va sta tot mai în față, «poate chiar singurul – a spus o
dată la subsol, pe când era criță –, că bâlbâitul are ceva cadavre lăsate în
urmă iar tovarășii sovietici stau cu ochii pe el », deși la ultima întâlnire
mă lovise, dar de câte ori nu mă mai bruscase?! –, voiam să mă conving
că momentul de la mare fusese real...”
Legănată de „glasul roților de tren” și cu sufletul sângerându-i la
repetarea continuă a versului „și cu el, iubirea mea”, adoarme puțin
1
Tristul Demon, suflet izgonit (rus.)
404
către ziuă și se trezește abia când trenul intră în Gara de Nord. Dacă n-ar
trebui să fie mâine în București, la sosirea delegației din China, Coreea
de Nord, Mongolia și Vietnam, răscolită de demoni cum este acum – „și
nu-i deloc vorba de sex, ci de iubire!, abia acum simt ce-i iubirea…” –,
s-ar urca în primul tren care s-o ducă înapoi, „după-amiază aș fi în
brațele lui Mihai; mi-e așa dor de el, că l-aș săruta…!...”
Merge agale pe lângă tren, spre telefoanele interurbane din
interiorul gării. „Oare el ce ar zice dacă ar descoperi crizele mele de
nimfomanie?!...”
Își amintește toate câte s-au întâmplat între ei doi. Zâmbește. N-a
mai făcut-o vreodată în public – „tovarășa cu fața de piatră acră”. Acum,
puțin îi pasă că ar vedea-o cineva zâmbind; „la vârsta lui, crizele mele i
s-ar părea insuficiente; mă tem c-o să-i cer tot mai des câte un timp de
respiro, iar dacă rămân gravidă... o, Doamne!...” Un val de căldură îi
inundă sufletul – nici în prima tinerețe nu a avut așa momente
înălțătoare de fericire – „din nou gravidă cu un bărbat cu adevărat drag,
care să-mi fie alături până nasc și după… până...”
Formează numărul de telefon al uzinei și cere interior 256. Îi vine
să înghită receptorul telefonului de bucurie – vocea lui Mihai îi alină
orice dorință; se simte ca după o partidă completă de iubire. Abia acum
înțelege că puținele cuvinte pe care tânărul mai are timp să le rostească
printre declarațiile ei de dragoste, chiar simpla lui respirație în receptor,
amintindu-i de răsuflarea apăsată când cădea cu obrazul în pernă, lângă
urechea ei, are efectul înălțător pe care nu l-a mai simțit vreodată cu
vreunul dintre nenumărații parteneri. Îi pare rău că ceasul de la mână îi
întrerupe momentul sublim de iubire – se simte curată, „mai curată ca
înainte de liftul parizian”, amintindu-și cum a lăsat trecutul ei să plece
cu autobuzul acela în care a stat cu capul pe umărul bărbatului pe care îl
știa atât de bine, „de-o viață, de când am început să caut iubirea”, deși se
cunoscuseră profund, „cum însăși Natura a lăsat să se cunoască
femininul cu masculinul”, abia de două zile, când el nici măcar n-a
încercat s-o seducă – „doar s-a lăsat în genunchi pe salteaua de lângă
calorifer și m-a luat în brațe, să mă scoată din disperarea în care
căzusem din nou, mai profund chiar și decât în ziua în care fusesem
dusă la morgă să le recunosc trupurile”. Primul care i-a fost arătat a fost
a ginerele făcut bucăți, tocmai se certaseră în camera de fugă, după
momentul de fugă, cum porecliseră întâlnirile lor secrete; el era furios la
culme pe comportarea soției, refugiată de atâta timp la mama ei; îi
405
refuzase invitația să-l însoțească la recepția de la ambasadă – și tocmai

ambasada țării în care el urma să fie numit ambasador. Tamara,
conciliantă ca de obicei, îl sfătuise să se poarte cu duhul blândeții cu
fiica sa, dar el, tot mai nervos, mai ales că avusese o zi grea și numai de
camera de fugă nu avusese chef, a amenințat-o: „Dacă și la noapte dorm
singur și nu ești în stare să mi-o trimiți acasă, chiar fără copil, jur că,
imediat ce pleacă bona, vin peste voi amândouă și vă iau la întâmplare,
curvele dracului!” Tamara s-a repezit să-l pălmuiască; unghia degetului
mijlociu de la mâna dreaptă i-a atins obrazul în coada ochiului stâng,
zgâriindu-l. El s-a retras, înjurând-o, apucând să-i plesnească obrazul cu
toată palma lui grea. Tamara s-a înfuriat mai tare și s-a repezit să-l
lovească, dar s-a împiedicat în fusta pe care nu reușise s-o îmbrace bine
și a căzut peste măsuța din mijlocul încăperii, răsturnând sticlele cu rom
cubanez și vodcă rusească și, lovindu-se la coate și la genunchi, în timp
ce ginerele ei, furios, a lovit-o cu bombeul pantofului în coastele drepte,
ieșind apoi triumfător pe ușa dinspre apartamentul său, ușă grea, de zid,
trântind-o nervos în urma sa. „N-ai să mai intri aici, măgar bătăuș ce
ești, decât când te voi chema eu! Și știu bine că trec din nou la pumnul
de pastile dat de medicul din Paris, decât să te mai suport, porc de
Ferentari ce ești!” – i-a strigat Tamara, mergând strâmb din cauza
durerii coastelor, pipăindu-și genunchii îndurerați de căzătură și a armat
pe interior ușa ginerelui; apoi, după o lungă cumpătare, s-a hotărât să
urce în apartamentul său, s-o convingă pe fiica sa că trebuie să-și
însoțească soțul, apoi s-o ajute să se îmbrace cât mai elegant pentru
recepția la care era musai să participe; „tovarășul ambasador ține
neapărat să vă cunoască”.
- Înțelege, Pușa mea scumpă, că i s-a promis azi-dimineață postul
de ambasador; de-aceea nici n-a fost numit prim-secretar; tovarășul
Ceaușescu are gânduri mari cu el.
- De unde știi; te-ai întâlnit cu soțul meu azi?! – a întors fiica
privirea mirată spre ea, căznindu-se să-și pună cerceii noi primiți de
curând. Ai obrazul plin de sânge! – a țipat Pușa. Ce-ai pățit?
- Ei, crengile astea de iasomie, de lângă portiță… – a făcut
Tamara un gest evaziv.
- Și mergi strâmb, mămico. Te-ai lovit la coaste? Văd că duci mereu
palma sub brațul drept… – s-a speriat Pușa, cuprinzând-o în brațe. Stau cu
tine, să mergem la doctor! Dă-l naibii de ambasador! Oricum, vreau să-l
dau dracului pe țigan – mi-ajunge, mămico, mi-ajunge!...
406
- Scumpa mamei, scumpa mamei! – a cuprins-o Tamara cu

brațele pe după umeri, lipindu-și-o de piept, cum de puține ori o făcuse.
Măcar azi du-te, te implor! Îți jur! – i-a strigat, lipindu-și apoi gura de
urechea ei: Îți jur că te ajut să-l găsești pe tatăl lui Tin-Tin… Știu unde;
am aflat unde locuiește… Și tu ai să știi exact… dar… încă mai trebuie
să fim… Hai, scumpo, îmbracă-te; e o zi măreață… ai să vezi… du-te,
prefă-te că totu-i bine… voi avea eu grijă… Promit! – i-a mai șoptit
Tamara și a schimbat urgent vorba, grăbindu-se să-l ia pe Tin-Tin din
pătucul în care îl culcase bona înainte de a pleca după cumpărături la
magazinul mixt din capătul străzii.
Acum îi pare rău că s-a bucurat în prima clipă când și-a văzut
ginerele mort; „l-am folosit, totuși, atâția ani; fără el, n-aș mai fi avut
același statut de tovarășă integră, cum sunt văzută de peste 15 ani
încoace”, își zice după ce urcă în unul dintre taxiurile din fața gării.
Pe strada sa, forfota e mai mare ca de obicei; înțelege că toți sunt
preocupați să întâmpine întoarcerea delegației din țările comuniste din
Estul Asiei. „Oare cu ce va veni bun de acolo tovarășul?, că prietenia cu
țări așa de mari…”, își zice Tamara cu mândrie când întârzie cu mâna pe
portița de intrare în jumătatea sa de vilă – cealaltă jumătate stă încuiată;
îi este teamă să se ducă acolo singură; merge întotdeauna însoțită de
bonă, care îl duce pe Tin-Tin în brațe. Copilul se bucură nespus când se
vede în casa în care a deschis el ochii și mereu își rotește privirea – „își
caută părinții”, a spus cândva bona, dar privirea dojenitoare a Tamarei a
făcut-o să nu mai scoată vreo vorbă când revin în locuința fiicei.
În apartamentul ei, Tin-Tin tocmai a terminat masa de dimineață
și se leagănă pe căluțul din lemn, în mijlocul camerei mari.
- Ma... ma... mami! – țipă copilul, ridicând mânuțele spre Tamara,
care se repede și-l ia în brațe.
- Un sărut de la tăticul tău! – îi spune în șoaptă și-și lipește buzele
de gurița copilului.
Bona vine în fugă din bucătărie și așteaptă cuminte până ce
Tamara își șterge ochii înlăcrimați.
- Să vă fac o cafea, tovarășa?
- Da, Elisaveto, te rog! Cum te-am învățat eu, cu un praf de
scorțișoară.
Își bea cafeaua ținându-și nepotul în brațe, să-l poată săruta pe
obrăjorul drept după fiecare gură de cafea. Cât bona fuge până la
alimentara din apropiere să facă unele cumpărături – „abia nu mai
407
trebuie să ies cu copilul în brațe” –, Tamara se alintă cu Tin-Tin, care o

privește mai senin ca niciodată. Bucuria de pe chipul femeii pare să fi
inundat vila – niciodată n-a fost atâta soare în camera de zi. Grădina din
față – și a ei și a jumătății celeilalte a vilei – pare să fi înflorit mai mult
în cele trei zile cât a lipsit, deși de la moartea Pușei n-a mai plivit nici o
buruiană și nici n-a mai udat florile.
Lasă nepotul în grija bonei, anunță mașina să vină s-o ia peste o
jumătate de oră și intră în baie. Se spală sumar, mai mult pe obraz,
hotărâtă să păstreze pe sine toate urmele iubirii cu viitorul soț legal, că
în fața lui Dumnezeu – „în care trebuie să încep a crede!” –, ea se
consideră de mult; „mai de demult decât din după-amiaza de duminică;
Dumnezeu a vrut să ne cunoaștem atunci, în preajma vârtejului, să fiu a
lui deplină, chiar dacă valul acela ne-a derutat și nu s-a întâmplat ca el
să fie al meu deplin... și eram în perioada fertilă, mai tânără cu doi ani –
să fi rămas și eu gravidă în aceeași zi cu fiica mea; asta da întâmplare,
ba chiar minune pentru o păcătoasă ca mine!...”, își zice într-un moment
de profundă sinceritate, amețită prompt de bucuria stranie că-n casă ar fi
putut fi doi copii – „la naiba!, cu un asemenea păcat mi-aș fi
răscumpărat toate păcatele; doi copii de la acel tânăr care ne-a luat
mințile într-o binecuvântată zi de vară ar fi fost darul suprem oferit de
Dumnezeu iar creșterea lor, penitența meritată, să intru cu fruntea sus,
senină, în senectute…”
Iese din baie extaziată, fredonând linia melodică a cântecului
popular pus mereu la pick-up-ul din camera celor doi bărbați și a copilei
mirosind a oțet. Începe să se îmbrace cu ceea ce are mai frumos – o
rochie de vară din aceeași gamă cu aceea cu care a fost la Mihai –, dar
imediat își dă seama de gafă – „trebuie să merg la partid, la țoapele alea
de la Capitală, să-mi aprobe fonduri” –, și-și caută costumul cenușiu, din
două piese și bluza sobră, cu șiragul de chihlimbar sintetic, să mai
mascheze frumusețea sânilor. Mai întâi, face un ocol pe la policlinica cu
plată a oamenilor de cultură, plătește și-și face setul de analize necesare
la Starea Civilă, fără să spună pentru ce le solicită.
La serviciu nu dă socoteală nimănui pentru cele două zile – luni și
marți – absente; șeful ei direct, mare secretar al C.C., este și el în
delegația din Est. Secretara sa, o bătrână cu vechi state în partid, îi aduce
mapa: are de verificat un proiect și semnează câteva acte. I se
reamintește restanța la controlul periodic al siguranței documentelor
secrete ale marilor obiective strategice și hotărăște o întâlnire cu
408
bătrânul Cetățeanu, săptămâna viitoare, „nu știu când; voi mai vedea” –
că și-a amintit în ultima clipă că va lipsi din nou, „ca să mă întorc o alta,
purtând numele Vlădeanu; Aimée Vlădeanu” – își repetă în gând, parcă
se și vede intrând mândră în birou după ce se va fi aflat de căsătoria ei;
„se cunoaște că a venit din Paris cu apucături de franțuzoaică: soț mai
tânăr. Și frumos!” – va gândi că se va șopti în urma sa. „Îl voi ruga pe
Mihai să umble îmbrăcat cum era în noaptea când m-a condus la gară –
eleganța întruchipată! Păcat că, privit de aproape, costumul său se
trădează că-i dintr-o stofă comună, ieftină. Îi voi cumpăra eu din Italia
sau din Franța costume scumpe.”
Intrând în biroul mare, privirea ei a rămas la fel de plină de
lumină, cu obrazul încărcat de zâmbet – observă cu o plăcere profundă
ochii subalternilor urmărind-o mirați – și încearcă să nu lase nici un
gând s-o înnoureze vreo clipă; zâmbește chiar și când își zice că bărbații
ar putea să-și dea coate, cum i-a surprins odată, când au văzut o colegă
de-a lor, tot timpul plouată, venind la serviciu radiind fericire.
„Proștilor! – îi ceartă cu drag. Veți înțelege săptămâna viitoare că-s,
într-adevăr, o femeia iubită bine, cum ziceți voi, o ziceți mai vulgar,
evident, dar eu vă spun că termenul exact este ăsta: iubită – înglobează
în el imens de mult, c-am învățat să nu mai reduc totul la sex. Mihai al
meu vă poate da clasă când e vorba de iubire...”
Adjunctul ei, arhitectul Pârjoleanu, – „bun arhitect!, păcat că… –
își mușcă Tamara buza de jos – păcat că nu am fost fermă când mi l-au
propus adjunct, că prea mă simt învăluită în privirea lui și nu-mi pot da
seama dacă e doar dorința unui bărbat trecut de 50, sau protecția născută
dintr-un vechi sentiment de dragoste și din întâmplarea aceea bizară,
când a dormit cu mine la Sinaia” – o anunță că a fost ieri la Capitală și li
s-au aprobat banii de care aveau nevoie. Îi pare rău că a venit îmbrăcată
așa – „diseară va trebui să-mi calc hainele astea, să le pot lua și mâine,
la aeroport”; e singura ținută care o face să pară o activistă oarecare,
abia venită din vreo uzină, unde a fost tehniciană ori pontatoare, iar
acum încearcă să-și dea importanță – dar tot țoapă rămâne, „ca toate
activistele promovate în ultima vreme”.
Pleacă printre primii de la serviciu și ia magazinele din centrul
capitalei la rând, mereu nemulțumită de ceea ce vede la raft sau, uneori,
probează. Vrea să lase impresia că-și caută pantofi de vară. Când ajunge
în spatele Telefoanelor, pare să-și fi amintit ceva și intră urgent într-o
cabină telefonică interurbană:
409
- Dragul meu drag!... – strigă cu vocea sugrumată de emoție. Ce

mă bucur că te găsesc!...
Trage aer în piept, să mai spună ceva, să se elibereze prin vorbe
de toate tensiunile care-i macină ființa, cum făcea în pat când țipa
înăbușit, cu dinții încleștați pe degetele mâinii stângi ale tânărului, care
o tachina, șoptindu-i canibalo, dar acum, șirul vorbelor încărcate de
fericire ale lui Mihai, care i se laudă cu analizele medicale făcute, cu
ședința de partid de mâine și cu prietenia sa cu secretarul primăriei,
care-i va căsători au un efect devastator pentru ea: se simte răcorită pe
deplin – „ce dreptate avea savantul acela german care spunea că poți
atinge apogeul plăcerii erotice doar ascultând vorbele bărbatului
iubit!...” – și o face să cadă molatic într-o parte, până se sprijină cu
umărul de geamul cabinei telefonice, șoptind iubitului sfaturile pe care
și le-a repetat în gând cât a stat în scaunul de la birou: să nu uite de
măcelărie, să meargă la Mănăstirea Brădet să se roage pentru ei, să i se
laude că tocmai a găsit la Magazinul Muzica placa de vinil cu melodia
ce se auzea din camera „aceea” și să-i promită că abia așteaptă s-o
asculte împreună, „că și Tin-Tin doarme mai liniștit când aude muzică
bună”.
Rostirea numelui copilului o trezește la realitate; se teme că a
depășit cele 5 minute de libertate a convorbirii, își amintește ca într-o
străfulgerare chipul de buhai al colonelului Cireșciuc devorând-o cu
privirea și strigă lui Mihai un „hai, pa, te sărut!”, după care închide și
pune în aparat alte fise, cât să o întrebe pe bonă ce mai face Tin-Tin.
Reia drumul pe la magazine, la fel ca înaintea telefonului. Doar în
Magazinul Muzica mai cumpără câteva plăci cu muzică populară. Una
dintre ele, pusă la aparatul de probă, îi oferă momente de fericire,
comparabile doar cu amintirile copilăriei pe moșia bunicii sale, „ori
drumul la Sânzieni cu trăsura cea mare a familiei Hecht, când mama lui
Mihai, pe atunci o tânără țărancă frumoasă și plină de energie, viitoarea
mea mamă-soacră – ah, cu ce plăcere îi voi spune mamă! –, ne-a oferit,
mie și Rașelei, dulceață și pahare cu apă rece...”
Stă în fotoliul moale din piele, cu căștile stereo la urechi și ascultă
melodiile de pe placa de vinil – aceleași care se auzeau din camera
„aceea”, la primul ei contact cu blocul în care intrase să dea de urma
tatălui adevărat al nepotului său. Toată întâmplarea cu fata aproape
adolescentă, ieșită în halatul din doc albastru, cu buzunarul drept umflat
din cauza irigatorului din metal, are în capul ei alte rezonanțe acum. Stă
410
mai mult de jumătatea de oră și ascultă iar și iar placa de vinil, până
rememorează toată povestea garsonierei 93. „Mă duc la el cu trenul de
noapte!” Știe că la ora 5 dimineața poate fi la ușa lui; „voi intra în pat,
lângă el, așa îmbrăcată; cred că i-ar face plăcere să-l las să-mi smulgă
hainele”.
Plătește plăcile de vinil alese și se grăbește spre cabinele
telefonice din spatele Palatului Telefoanelor. La interior 256 nu
răspunde nimeni. Privește ceasul și-și dă seama că nici trenul de noapte
nu-l poate prinde – mai trebuie să ajungă și pe acasă; nu se poate duce la
Mihai îmbrăcată ca o „tovarășă activistă”. Formează iar numărul de
acasă – „la derută” – și o anunță pe bonă ca va veni imediat.
Ajunsă în Cartierul Primăverii, pierde subit dorința de a pleca la
drum noaptea; își amintește că mâine este ziua cea mare – 24 iunie,
întoarcerea delegației –, iar astăzi, la birou, a primit de la Comitetul
Central, prin soldatul de la curieratul secret, programul amănunțit: ora
plecării spre aeroport, cu ce mașină anume, cu ce tovarășe, locul din
rândul doi și alte indicații, ca de obicei. Înainte, ar fi citit de nenumărate
ori hârtia – acum a mototolit-o și i-a dat drumul în poșeta cu care merge
la serviciu, mai degrabă geantă de mers la alimentara, s-o poți agăța de
umărul stâng, decât accesoriu al ținutei unei arhitecte ca ea; de la
venirea lui Ceaușescu la putere și mai ales în ultimii ani, când este tot
mai în prim-plan soția lui, pe care a ghicit-o plină de ranchiună, îi place
să nu iasă deloc în evidență – până și ideile ei privind proiectele mari ale
țării par a fi „rodul colectivului pe care îl conduc”, asta i-a asigurat un
anume confort; „cine-i cu adevărat deștept și interesat de roadele muncii
mele va ști să mă aprecieze; dar nu eu trebuie să fiu vedeta, că nu-s la
cinema – își zicea înainte –, important cu adevărat este țelul; în fața mea
stă cauza!...” Acum, amintindu-și involuntar expresia, are o senzație
ciudată, un început de vomă încercat prima dată în Sânzieni, „alături de
dragul meu drag”, când și-a dat seama că satul românesc n-a evoluat în
esența lui de dinainte de război încoace, în ciuda colectivizării pentru
care și ea însăși a militat; poate și din cauza amintirii copilului acela cu
căciulă mare, ca un stog, dintr-o bucată de piele de oaie și cu mucii
galbeni, plini de puroi, curgându-i până în barbă, agățat cu disperare de
coada vacii costelive – „cum să nu fi militat, când eram așa de pregătită
de comuniștii francezi, amețită până la extaz de fațada prezentată cu
ocazia delegațiilor în URSS (când mă târa după el câte unul dintre
chelboșii mai bolnavi de satirism decât pot fi eu bănuită de
411
nimfomanie), dar îngrețoșată alaltăieri în Sânzieni, sat despre care

mătușa Iva îmi povestea că-i de pe vremea marilor domnitori, «care au
îngăduit și ne-au dat drepturi nouă, evreilor rătăcitori, alungați de
popoarele inospitaliere din jur». Zilele petrecute cu tânărul meu iubit au
răsturnat în mine totul – s-a dus dracului cauza! Ăștia mi-au ucis fiica și
pe... cum Dumnezeu să-i spun?!... Trebuie să mă creștinez cu adevărat,
să am dreptul să invoc numele Atotputernicului. Odată cu fiica, ăștia mi-
au ucis și ginerele. Sau, mai precis, odată cu el – ginerele și amantul
meu de taină, unul din păcatele mele –, mi-au ucis și fiica...”
Îi dă liber bonei până mâine dimineață – știe că bona se va duce
în camera sa din jumătatea cealaltă a vilei – iar ea rămâne cu micuțul
Constantin, să se poată drăgăli în voie, „să visez cum va fi când tatăl lui
adevărat va veni să stea la noi”. Uită să-și mai calce hainele pentru a
doua zi. Are poftă de-o mămăliguță moale cu brânză de burduf. Tin-Tin
gustă și el cu plăcere, dând de înțeles că mai vrea.
- Asta-i de la ai tăi, mânca-v-aș eu ochișorii albaștri! – îi spune
Tamara, lăcrimând de bucurie.
Face baie copilului, apoi îl culcă lângă ea, mărginit de pernele
mari din puf, să nu se rostogolească spre marginea patului, unde a pus
trei scaune, pentru siguranță. „De săptămâna viitoare, acolo va dormi
tăticul tău”, îi spune în gând, ascultând și ea și copilul muzica de pe
placa de vinil.
Dimineață, lasă totul în grija bonei și pleacă spre stația de autobuz
cea mai apropiată, fără să-i pese că nu și-a mai călcat hainele. Are grijă
să-și anunțe șoferul că nu mai trebuie să vină s-o ia, ca de obicei. Merge
direct, – tot la derută – până în fața Teatrului Mic. Pare interesată de
programul spectacolelor și-l notează cu atenție, apoi, în drum spre
serviciu, intră brusc într-o cabină din spatele Palatului Telefoanelor.
Interiorul 256 sună în gol. Disperată, stăpânindu-se totuși cu greu,
vorbește ceva cu bona, apoi se întoarce la Teatrul Mic și verifică
îndelung ceea ce și-a notat. Peste jumătate de oră, Mihai răspunde
prompt, cerându-și scuze că a ajuns lângă telefon după ce ea închisese –
are aceeași senzație de zbor, în înalturi, pe deasupra Bucureștiului.
Vorbește mai mult ea, speriată de gândul că Mihai ar putea să-i spună
că-i este și lui dor și ar rosti chemarea căreia nu i-ar rezista – știe că are
un tren spre prânz; „diseară aș fi în brațele lui!...”
Tremură și vorbește. Pierde noțiunea timpului, iar când, speriată,
privește ceasul de la mână, abia mai are putere să șoptească „te sărut,
412
dragul meu drag!” și aruncă receptorul în furcă, auzind clar întrebarea

„cine-i Tin-Tin?”
Rămâne cu fruntea îndesată în cutia de metal a telefonului, cu
mâna dreaptă încă agățată de receptorul pus în furcă – altfel se teme c-ar
putea să se prăbușească; de la genunchi în jos, picioarele i se par de
ceară, iar lenjeria intimă îi dă de înțeles că trebuie să facă un ocol pe
acasă; „n-aș fi crezut vreodată că pot păți ceea ce li se întâmplă uneori
adolescenților prin somn... Oricum, imediat ce ajung la el, îi spun cine
este Tin-Tin; îi spun totul!, și-i las timp să hotărască dacă ne mai
căsătorim. Dar îi voi prezenta toate avantajele dacă ar spune da”. Iese
încet din cabină, dar numai după un pas își amintește că trebuie s-o sune
pe bonă, „poate am fost urmărită; e bine ca de la postul acesta să fie un
apel la telefonul meu de acasă...”
Ia un taxi. Ajunsă acasă, prima grijă este să-și cheme mașina;
„vino când poți, cam în jumătate de oră, că abia m-am trezit”, spune cu
glas sonor, să se audă în microfoanele din casă că n-a plecat încă –
„trebuie să mă întorc la comportarea din Rezistență: totul, la derută”. Își
calcă hainele, apoi, așezată cu ochii închiși într-un fotoliu, încă sub
imperiul exploziei din cabina telefonică – „oare pot să rezist fără el până
săptămâna viitoare?!” –, savurează îndelung cafeaua cu aromă de
scorțișoară, închipuindu-se în fotoliul de la masa din scândură de brad a
lui Mihai – „îi voi aduce și masa aici, c-o să primim și jumătatea de vilă
a fiicei mele; lui Mihai îi refac interiorul garsonierei în camera cu
vedere laterală și-am să mă îngrijesc de stratul de regină-nopții de sub
fereastră...”
În mașină, tot drumul până la birou, stă cu ochii închiși, visând
cum îi va aranja camera; „nu pot renunța nici la patul din fier! Ultima
oară am dormit în el – poate cea mai frumoasă amintire; am făcut ce-am
vrut din Mihai; jocul a fost în totalitate al meu; păcat că n-a urcat în
vagon după mine!, mai aveam multe să-i arăt...” Spre seară, sau mâine
dimineață, când îl va prinde la telefon, îi va povesti ce i s-a întâmplat azi
– „doar când iubești ca o nebună și ți-e dor cumplit de iubitul tău ți se
poate întâmpla așa ceva; ce dovadă de iubire și de dorință mai mare îți
pot da?!”
Iar pășește printre colegi cu privirea plină de licurici și cu același
mers ca de pe altă lume, ca ieri, bucuroasă că privirea bătrânului arhitect
Pârjoleanu o învăluie și azi, protectoare. Și nici nu știe când trece timpul
– a tras mereu cu coada ochiului spre telefon, abținându-se cu greu să nu
413
formeze numărul centralei uzinei. A oprit-o amintirea privirii de buhai

înfuriat a colonelului Armoniu Cireșciuc – „aceeași ca a taurului din
curtea conacului bunicii, singura mea spaimă în copilărie...”
Pleacă spre aeroport abia când secretara îi amintește că deja a
venit mașina cu cele două tovarășe de la secția Propagandă. Înainte de-a
se alinia pentru întâmpinare, colonelul Cireșciuc trece, însoțit de alți
ofițeri în civil, cât mai aproape de ea, salutând-o respectuos. Îl înjură din
nou în gând, mai avan ca înainte. De când Mihai i-a spus de intenția
Pușei de a rămâne în străinătate, este sigură că moartea celor doi a fost
pusă la cale de Securitate. „Mă voi înfrăți și mai mult cu dracul – ba nu!,
mă voi abține să fiu aceeași de până acum –, până voi semna actul de
căsătorie, apoi... La o adică, sunt și cetățean francez – și-ncă unul
medaliat! Să-ncerce Securitatea să nu dea pașaport soțului și
nepotului!...”
Se simte caraghioasă așteptând să coboare din avion membrii
delegației. În alte rânduri, se temea să nu pocnească de importanța ce și-
o dădea. Acum, numai după trei zile în compania lui Mihai, se simte
deja complicele unui regim criminal – niciodată nu a crezut că-și va
blestema sacrificiul pentru orânduirea în care nu mai crede. „Nu mă
interesează decât să-mi scot soțul și nepotul din țara asta.” Nu găsește
cuvântul care să caracterizeze țara asta și conchide: „care mi i-a dat pe
Tin-Tin și pe Mihai” iar obrazul i se umple de zâmbet, tocmai când
delegația începe să treacă prin fața sa. Nici nu bagă de seamă dacă Elena
Ceaușescu i-a aruncat vreo privire – o cunoaște bine, din anii trecuți,
când i-a pus la punct toate sistemele de siguranță și de protecție din
ICECHIM, unde ea fusese deja numită director general: „acum i-aș pune
o bombă care s-o facă bucăți!”
Odată primele mașini pornite spre oraș, pleacă și ea alături de cele
două tovarășe de la Propagandă, ignorându-l pe colonelul Cireșciuc,
venit spre ea s-o salute și să-i spună ceva; „de la tine, boule, nu mai
aștept nimic, doar să mă anunți că ai cancer și-mi soliciți vreun
medicament din Franța, că tu, cu microfoanele tale, ai aflat că Pușa și
soțul ei ar fi vrut s-o șteargă și i-ați eliminat – criminalilor!”
La birou, tremurând de ciudă, caută țigara ascunsă bine, cum în
timpul Rezistenței ținuse o vreme ascunsă cianura, până când se
îndrăgostise de Karl și era sigură că nu i se poate întâmpla nimic. „Pe
toți i-am plătit cu maimuță” – își zice cu durere, când revine din baia
privată, în care, încuiată pe dinăuntru, cu dușul dat la maxim pe apă
414
clocotită, a stat pe veceu și, cu ventilatorul pornit, a tras câteva fumuri.

„Jur să renunț când voi fi soția lui Mihai! Copilul acela n-are ce căuta
aici, în lumea mea perversă. Trebuie să-l duc în Franța – poate chiar în
America – și să-i spun ca unui porumbel eliberat din colivie: dragul meu
drag, ești liber. Poți rămâne la brațul meu, sau poți zbura unde vrei. Știu
că-l adori pe Tin-Tin, că vrei să te îngrijești de viitorul lui – chiar mama
ta s-a lăudat că voi, Vlădenii, chiar de călcați pe alături, sunteți mari
familiști – și-mi ajunge. Eu, pentru tine, am fost pajura din povestea
bunicii mele, care te-a scos din lumea de dincolo, infernul comunist,
pentru care m-am sacrificat. Unde-am greșit, când? Cum... – o știu! M-
am lăsat încântată de ce mi se oferise când am venit cu misiunea
încredințată de tovarășii din P.C.F. Mă și vedeam în fruntea țării mele,
pe tablourile de pe pereți, poate înaintea Anei Pauker...”
Abia așteaptă să se apropie ora plecării acasă – îi este frică să iasă
din clădire înaintea tuturor, să nu dea de gândit –, să-și facă iar drum pe
la magazine, să-i telefoneze lui Mihai: știe c-o așteaptă; „dragul meu
drag, primul lucru pe care-am să-l fac, după ce-am să intru în camera ta,
ori poate al doilea, că primul... știi tu ce va fi; îți plâng de milă știindu-te
îndopat cu hormoni de la fuduliile mâncate... Îți voi spune pe îndelete
cine-i Tin-Tin, dar să nu-ți închipui că te las să hotărăști singur!... Am
convins eu oameni pe care nu-i iubeam deloc; dimpotrivă! Mi-am
dovedit că pot fi mai bună ca-n tinerețe!” – își zice cu mândrie Tamara
și-și caută pachetul cu țigări ascuns într-un sertar pentru zilele când ar fi
uitat să-și cumpere dimineața cele doua pachete.
- Dar am promis că mă las! – exclamă în timp ce aruncă pachetul
la coșul de gunoi.
- Cui? – aude la spatele său.
Tresare și face o întoarcere de militar. În fața ei stă colonelul
Cireșciuc. Secretara a rămas în cadrul ușii deschise.
- A intrat fără... – încearcă bătrâna o scuză.
- Bine. Lasă-ne. Ce-i, tovarășe colonel? – îl privește Tamara de
sus.
- Nimic în mod deosebit – răspunde calm bărbatul. V-am căutat și
zilele trecute... luni... marți... Ieri nici nu mi-ați răspuns la salut. Azi, pe
aeroport, nici atât.
- Azi, nu pe dumneata trebuia să te salut. Mi-ai adus vreo noutate
despre accident.
- Exact cum ați spus: accident.
415
- Zău?! – îl privește Tamara cu același aer superior.

- Zău! V-am spus doar că am o copie a raportului final al
anchetatorilor. Câteva pagini sunt în franceză, ale specialiștilor veniți de
la Paris. De la ora 18 sunt de serviciu la sediul nostru din blocul Yanis...
- Tovarășu’!... – îl privește lung și dojenitor, pe sub sprâncene,
Tamara.
- Mă gândeam că, în sediul nostru, după ce veți fi verificat
sistemele de siguranță...
- Sunt verificate periodic de colegii mei.
- Da, dar cu ei nu pot discuta despre tânărul savant cu ochi
albaștri...
Tamara simte că a primit un pumn în plex; se abține totuși să nu
se manifeste în vreun fel.
- Ce savant, tovarășe colonel?! – se miră ea, bucuroasă că nu s-a
dat de gol.
- Știu eu... – surâde zeflemitor colonelul, coborând tonul până la
șoaptă. Un savant... unul cu ochii albaștri...
- Fără șarade, tovarășe! Ce ochi albaștri?!
- Tocmai, că dumneavoastră îi aveți negri... – își păstrează terenul
câștigat colonelul. Puteți afla mai multe... fără să afle și alții... – își
rotește el degetul prin aer, sugerând prezența microfoanelor. Sunt acolo
până mâine seară – adaugă în șoaptă și se înclină respectuos.
Părăsește biroul militărește.
Secretara intră imediat, vrând să se scuze din nou, dar Tamara îi
dă de înțeles că nu-i nici o problemă și-i face semn să plece.
Scoate din coșul de gunoi pachetul de țigări, îl desface și fumează
câteva țigări la rând. În capul ei nu stăruie decât imaginea lui Mihai –
„tânărul savant” venind agale la plajă, meticulos în a-și așterne cearșaful
mare pe nisip, fără să le acorde vreo privire. „Ne-a întărâtat – pe mine și
pe Pușa mea – indiferența lui de leu bătrân și sătul, nepăsător la gazelele
din apropiere...”
Nu reușește să recheme nici o altă amintire. Se provoacă în zadar,
impunându-și rememorarea atâtor alte scene – dar e-n van. Zâmbetul
colonelului a înfuriat-o; „face parte din acel știm noi! al securiștilor”,
dar pe măsură ce timpul trece, Tamara înțelege că-i tot mai speriată –
„ce s-o fi întâmplat cu Mihai?!”
Nici în timpul Rezistenței, când a avut de-a face cu gestapoviștii,
n-a fost atât de speriată – „atunci, tânără plină de entuziasm, mă
416
expuneam pe mine, era o onoare să mă sacrific; acum, e vorba de

bărbatul pe care îl iubesc, tatăl lui Tin-Tin; la câte mi-am dat seama
despre securiști, mă tem că dragul meu drag este deja arestat...”
Îi tremură mâna când scoate din buzunar pumnul de fise – a venit
pe jos spre Palatul Telefoanelor fără să-i pese de oamenii cu care s-a
ciocnit pe stradă în graba ei. „Dă, Doamne Dumnezeule, să-mi
răspundă!” – se roagă în gând când cere interior 256.
Un sunet prelung și strident al interiorului. Apoi, al doilea – la
fel...
- Doamne, ajută-mă! – se roagă cu glas pierdut.
„Copilul ăsta nu are vreo vină. A făcut ceea ce însuți Tu,
Doamne, ai binecuvântat: unirea bărbatului cu femeia. Vinovata sunt
eu... de păcate mai mari... Bunica îmi spunea, când i-am mărturisit din
Paris, la telefon, că voi avea un copil, că orice copil, indiferent cum a
venit, este un dar de la Dumnezeu... Mihai a fost doar instrumentul Tău,
Doamne, prin care mi l-ai dăruit pe Tin-Tin, lumina senină a ochilor mei
întunecați, plini de păcat... Știu, Doamne, că trecutul mă ajunge din
urmă, dar nu-l pedepsi pe tânărul acela care n-a greșit cu ceva în fața
Ta!...”
- Ce bine c-ai rămas peste program, să te pot suna!... – se trezește
strigând în telefon Tamara când simte că Mihai a ridicat receptorul.
Spune-mi, te-a întrebat cineva ceva? – pare că-l ia la rost pe tânăr și se
sprijină cu umărul de sticla cabinei telefonice, speriată că ar putea cădea
din picioare de bucurie că-l aude pe Mihai; „deci nu-i atât de grav;
altfel, Mihai al meu ar fi fost deja săltat”.
Aude ceva în telefon, ceva ce pare a veni din altă lume, una
senină, în care tânărul povestește cum un activist venit de la județ l-a
întrebat despre tatăl său, despre statut, despre.... „Ce?! – țipă Tamara. Ce
tot bâigui acolo?!” – îl ceartă, vrând să-l aducă la problema ei. „Dar
despre mine te-a întrebat cineva ceva?” – ridică ea din nou glasul și,
speriată de propria-i voce, ascultă nedumerirea lui Mihai exprimată atât
de candid: „Despre... tine?!”, în inflexiunea căreia descoperă
nesiguranța tânărului înaintea rostirii ușor sacadate a cuvântului tine, ca
o ezitare de moment a unui adolescent care își zice că ar fi trebuit să
spună dumneavoastră.
Nu găsește alt mod de-a comunica lui Mihai gândul ei decât
ordonându-i cu glas cazon: „Fii atent: dacă aduce cineva vorba de mine,
de fiica mea, de... înțelegi tu... Nu știi nimic! Dar nimic!! Absolut
417
nimic!! Nici măcar nu ne-am văzut vreodată. Ai înțeles?!”

Țipătul ei a fost ca o explozie de isterie, pe care n-a mai încercat-
o de mult, poate de când îl punea la punct pe ginerele ei în camera de
fugă, după ce i se plângea Pușa că iar a umilit-o lăudându-i-se că vine de
la vreo fecioară; „și-acum, de ce țip la copilul ăsta, care s-a purtat atât de
frumos cu noi?!” Chiar și confirmarea „da, doamnă!”, spusă cu atâta
blândețe de vocea lui Mihai o face să regrete vârtejul în care l-a atras
când i-a luat foile dintre paginile cursului de Electrodinamică; „mă
intrigase indiferența lui, într-o perioadă în care, despărțită de atâtea zile
de Bucureștiul cu camera de fugă, simțeam din nou că-mi ies din minți –
de ce n-oi fi continuat tratamentul dat de medicul din Paris, chit că mă
blegea de tot?!” – se ceartă în gând, speriată că, în zilele următoare, i s-
ar putea, totuși, întâmpla ceva rău „singurului bărbat pe care merită să-l
iubesc până mor”.
- Bine. Te mai sun eu... – este tot ce-i mai poate spune lui Mihai
înainte de a închide.
Nu uită că trebuie să-și sune bona și o ține de vorbă, întrebând-o
ce are de gând să-i dea de mâncare lui Tin-Tin, „că eu, astăzi, voi
întârzia”.
Începe să se plimbe prin magazinele de pe Calea Victoriei, fără
un scop anume. O obsedează ceea ce i-a spus bonei, că va întârzia.
„Trebuie să aflu ce știe Armoniu!” – își zice când se apropie de blocul
Yanis. Caută legitimația de serviciu, s-o arate soldatului de la intrare,
dar acesta i-o ia înainte, invitând-o la liftul care așteptă cu ușa deschisă:
- Etajul doi...
Cunoaște blocul, că i-a studiat proiectul arhitectonic întocmit de
colegi când a avizat sistemul de siguranță.
Pe birou, în fața colonelului Cireșciuc, vede un buchet mare de
flori – este singurul lucru pe care îl rețin ochii ei irizați de furia care o
face să fie mai inexpresivă ca în momentele ei de supărare maximă.
- Sărut mâinile! Este prima dată când în acest birou a fost adus un
buchet de flori pentru... o floare – vede Tamara cum colonelul o
întâmpină, ieșindu-i înainte, spre mijlocul biroului vast, cu buchetul
ținut cu eleganță în mână.
- Florile n-au nici o vină, colonele. De ce le-aș refuza? – spune
Tamara, primind buchetul, pe care îl pune imediat pe colțul cel mai
îndepărtat al biroului. Mersi! Am învățat că florile nu se refuză, deși... e
de dorit să nu dai prilejul să ți se ofere, atunci când ai îndoieli de
418
frumusețea sinceră a gestului. Te ascult! – spune ca un ordin, luând loc

pe singurul scaun din fața biroului. Aceea-i lampa pentru anchete? –
arată spre veioza cu abajur din tablă de pe birou. Așa aveau și
gestapoviștii din Paris.
- Voi propune tovarășului colonel Apostol s-o schimbăm cu una
cu abajur din mătase cu franjuri, cum au cucoanele pe noptieră.
- Credeam că atunci când intri în casa cuiva ești atent doar la
locurile cât mai discrete, unde să-ți montezi microfoanele.
- Hm!... – pufnește ironic Armoniu și se așează în fotoliul de
dincolo de birou, începând să se joace cu stiloul.
După un timp îndelungat, în care Tamara pare de piatră – sau, mai
degrabă, femeie singură într-o sală de așteptare –, colonelul Cireșciuc
lasă încet stiloul pe luciul biroului și se ridică prompt din fotoliu.
- Servim o cafea? – o întreabă și, fără să aștepte reacția femeii,
deschide ușa din spatele său, lăsând-o deschisă, apoi și pe următoarele,
de unde se întoarce cu tava pe care stau două cești cu cafea aburindă.
Acum am luat-o de pe foc – spune după ce oferă una Tamarei.
- Ce-ai pus în ea? – întreabă doamna cu calm.
- Poftim?!
- M-am înșelat... – vine surâsul ironic al Tamarei. Flori știe să
ofere unei doamne tot mârlanul, nu și cafeaua. Se oferă tava, să-și
aleagă doamna întâi, altfel, poate crede că i s-a pus doamnei fie
cantaridă1, fie otravă.
- De ce te-aș ucide?
- Dar pe fiică și pe ginere?
- De câte ori să-ți repet c-a fost accident?
- Ce-ai căutat în comisia de anchetă?
Armoniu tresare; se uită pieziș spre Tamara, tocmai când pune în
fața ei și cealaltă cafea, să-și aleagă.
- El era prietenul meu.
- De-aceea i-ai pus microfoane?
- Ce microfoane?! – tresare iarăși colonelul. De câte ori să-ți spun
că a intrat cu viteză foarte mare în capul acela de pod din beton?! – se
înfurie el. Ai ajuns să mă exasperezi, nu numai că mă insulți cu orice
ocazie...
- Până azi te-am mai insultat vreodată?
1
Cantaridă – afrodiziac destinat animalelor.
419
- Privirea ta de mare cucoană a făcut-o mereu. De ce?!

- Uiți că la beție, te-ai jurat ginerelui meu că n-ai să mori până nu
mă vei face armonică la marginea patului? – îl întreabă Tamara înfuriată
prompt, gata să-i arunce cafeaua între ochi.
- Pe atunci nu știam că ești proprietatea lui – îi întoarce colonelul
vorba cu aceeași violență, ca într-un duel.
Tamara zvâcnește în picioare, măturând cu dosul pumnului drept
farfurioara și ceșcuța plină cu cafea. Tremură toată în timp ce-i strigă
bărbatului rămas calm în fața sa, chiar dacă stropi din cafeaua fierbinte
i-au atins fața.
- Cum îți permiți, măgarule?!
Armoniu stă neclintit, măsurând-o lung cu privirea; abia după un
moment de cumpănire, face un gest elegant, ca o invitație între iubiți:
- Ascultă, frumoaso: ce-ar fi să ne retragem în camera de...
odihnă, ca să nu spun de fugă, a acestui loc, să ne bem cafelele în tihnă,
poate gustăm și un strop de rom cubanez, deși și eu, ca și... defunctul,
prefer vodca rusească și, finalmente, să te poți convinge că merit să fiu
alintat măgar?
Tamara nu se mai poate abține; îi este imposibil să-și dea seama
de ce – nici când, copilă încă minoră, de curând infiltrată în anturajul
ofițerilor nemți petrecăreți, supusă ritualului de cunoaștere biblică
profundă, cum auzise la celelalte parizience din încăpere, nu încercase
un asemenea dezgust; știa că-i datoria ei să le intre ofițerilor în grații. Și
acum simte că datoria ei este respingerea violentă a celor spuse de
Armoniu. Înșfacă buchetul de flori, se întinde peste birou și-l lovește în
cap pe colonel de mai multe ori, până nu-l mai poate atinge, pentru că
bărbatul a reușit să se retragă cu tot cu fotoliu.
- Bou bătrân ce ești! – îi strigă. Drept cine mă iei?! Cârpă adunată
de pe trotuar, în care tu să-ți sufli nasul? Află că mâine dimineață voi
cere audiență la tovarășul secretar general Nicolae Ceaușescu!
- Zăăău?! Și ce să-i spui?
- Că v-au crescut la loc coarnele de pe vremea lui Dej.
- Ha-ha-ha!... – se dezlănțuie colonelul. Timpito! – îi strigă cu
dezgust. Faptul c-a pus cu botul pe labe câțiva galonați ce-și luaseră
nasul la purtare, crezi, ca tot românul prost, că ne-a pus botniță?! Sau
mai trăiești în atmosfera creată de boul de ginere al tău, ce te avea în
dotare: „Partidul e-n toate,/ E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor
420
râde la soare1” cânta idiotul – că idiot trebuie să fi fost să se fi închipuit

în locul tovarășului; așa de mult i se urcase la cap politica.
- Pentru că era foarte bun! – spune apăsat Tamara.
- Ha-ha! – mimează colonelul un început de râs. Și doar i-am spus
de atâtea ori că, deja se prefigurează schimbarea, adevărata schimbare:
„Securitatea e-n toate,/ E-n cele ce sunt/ Și-n cele ce mâine vor râde la
soare”; vor râdea dacă le vom da voie noi! – accentuează colonelul,
lovindu-se cu indexul mâinii drepte în piept. Puterea stă pe umerii
noștri, tâmpito! Du-te! Du-te la el și spune-i! Dar să nu uiți să-i spui că
statul nostru îți plătește o pensie alimentară babană pentru un bastard,
nicidecum urmaș al unui fost membru de vază al Comitetului Central
decedat într-un accident stupid.
- Cum îți permiți?!
- Presupun doar – saltă din umeri cu o nepăsare cinică Armoniu.
Mama, ochi căprui; tatăl – cel din acte – negri, ca orice țigan, evident, că
asta era, pentru ginerele ei, eticheta unei nepoate de moșieriță cuplată cu
un soldat rus dezertor de la Plevna și fiică de afacerist filogerman în
timpul războiului; tu, ochi negri... Cui s-o fi aruncat micuțul
Constantin?!
- Soțului meu, aviator francez, mort în primul atac aviatic asupra
invadatorului nazist – îi răspunde Tamara cu un calm desăvârșit.
Bunicul lui Constantin a avut cei mai albaștri ochi pe care i-am văzut iar
toate studiile spun că nepoții, în cea mai mare parte a lor, seamănă
bunicilor materni – interesează-te! Și să-ți fie rușine că pângărești tot ce
atingi! Vai de ziua când se va adeveri versul lui Lesnea adaptat de
tine!...
- Ha-ha! E adaptat de mult; acum se aplică deja – râde colonelul.
Tamara înșfacă poșeta și se îndreaptă cu pas hotărât către ușă. Dar
ușa este încuiată – ea însăși a hotărât anii trecuți sistemul acesta de
blocare, de la butonul de sub birou, în dreapta fotoliului.
- Poftim... – aude voce lui Armoniu însoțită de declicul sistemului
de deblocare. Mergi acasă și reflectează... poate înțelege și arhitecta din
tine cine-i stâlpul de rezistență a politicii...
Menținându-și aerul superior, de certă dominare a celui rămas
dincolo de birou, un bărbat elegant, cu haine de vară făcute pe comandă,
pline pe umeri și pe piept de petalele florilor distruse, Tamara iese
1
George Lesnea
421
trântind cu ură ușa în urma sa – „deci colonelul nu a prins nici un fir; a

mers la cacialma – ochii!, ochii mult prea albaștri ai nepotului meu... Ce
bine că mi-am amintit de Karl, Dumnezeu să-l odihnească! Voi merge la
o biserică să-i aprind o lumânare. El mi-a spus că studiile sale arată că
majoritatea datelor genetice se transmit de la bunici la nepoți, prin
mamă și de la bunici la nepoate, prin tată. Ce savant mare ar fi ajuns
Karl al meu dacă n-ar fi fost războiul!” Calcă mereu în gol, ca un
somnambul trezit brusc – „sau dacă l-aș fi scos și pe el din clădire când
am părăsit-o... Poate, în vreun fel, ar fi supraviețuit războiului...”
Abia mai vede pe unde să meargă din cauza lacrimilor. Când
încetinește pasul și-și scoate batista din poșetă, își dă seama că hainele
ei sunt murdare de la găinațul ciorilor din salcâmii pe sub care a trecut.
- Într-adevăr, – suspină – La Parcul cu Ciori,/ E loc doar să mori/
De vrei ca să zbori...
Știe versurile de mult timp, ba chiar o apucă furia că-i stăruie în
memorie o sală plină de oglinzi și capetele plecate ale unor bătrâni
chemați de ea, dar tot nu poate localiza exact întâmplarea, până îi trece
prin gând beția cu acel român stabilit în Franța, care i-a vorbit de Balada
ciorilor într-o seară, la restaurant, când ea venise cu ordin să-l convingă
să facă o campanie de presă favorabilă regimului de la București, „și nu
degeaba...” S-a speriat auzind cântecul în întregime; „la noi, printre
românii adevărați din Franța, că avem și de cei în misiune, se știe ce
hram poartă etajul doi din blocul Yanis. Am auzit că doamna Vlada,
compozitoarea, a fost arestată a treia oară. Campanie de presă voi face,
dar pentru eliberarea acestei mari muziciene. Știi ce cânta Maria
Tănase? Ține-ți, neică, plata ta,/ Că mie-mi place dragostea – asta
apropo de noaptea trecută... Întoarce-te, femeie frumoasă ce ești,
prințesă coborâtă din arealul care i-a dat pe Eminescu, Enescu,
Porumbescu și-atâția alții; întoarce-te și spune-le satrapilor ce față-și
ascund sub pălării scumpe de fetru că am refuzat să mă întâlnesc cu tine.
Și-așa, să știi că plec de aici cu inima rănită – ești dată naibii! Și tu o știi
și te lași exploatată, în loc să să-ți iei un soț ce mănâncă jăratec, să-l faci
fericit de două-trei ori pe zi, că poți, apoi să vă umpleți casa de copii
frumoși ca tine și inteligenți tot ca tine, dar aprigi ca el, că nu te văd
soție de mototol – România are nevoie de tineri care să ia foc dintr-o
scânteie, nu să aplaude ca maimuțele la vederea bananelor. Banii
promiși mi-ar fi asigurat confortul visat, dar... Spune-mi, frumoaso, cum
aș mai trăi eu cu mirajul că sunt un nemuritor al condeiului, când aș
422
ceda propunerii tale?! Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o
sărutare1... Boem beat cum sunt acum, aș fi dispus să-ți înapoiez toate
sărutările de-ast’ noapte. Ce zici? Mergem?” Tamara își amintește
eleganța cu care s-a ridicat de la masă, l-a căutat din privire pe chelner, a
trecut pe lângă el strecurându-i bancnota de 200 de franci – „masa trei;
mai du-i o sticlă de vin domnului” – și s-a pierdut în imensitatea
Parisului, înregistrând primul eșec al ei, prima sarcină de partid ratată –
dar la care se întorcea mereu cu gândul; și-l amintea mereu pe scriitorul
acela boem, din noaptea petrecută în compania lui; și-l amintea de
fiecare dată când voia să-i și placă momentul de fugă de la subsol, nu
numai să-i tihnească.
- Un bilet a-ntâia, Piatra Neamț – spune casieriței în timp ce-i
strecoară prin deschizătura ghișeului bancnota de 100 de lei.
- Acceleratul a plecat de opt minute. Doriți la rapidul de la miezul
nopții? Avem locuri și la vagonul de dormit...
Degetele Tamarei trag înapoi bancnota. Nu-și dă seama cum de
nu i-a trecut prin cap să facă semn unui taxi – a venit pe jos atâta
distanță!... „Dar ce minunate clipe!...” – a retrăit până la extaz amintirea
pariziană. „Cred că Mihai, la întâlnirea din aprilie, a avut ceva din
frumusețea acelui boem bătrân, care m-a jucat pe degete, obligându-mă
să amân mereu propunerea cu care venisem de la București; și-o
închipuise, dovadă că m-a fiert tot timpul cu versuri ale autorilor
români. La miezul nopții, într-un moment de acalmie, când am devenit
serioasă, vrând să-i fac propunerea, el, cu gesturi largi, de cabotin, sau
de adolescent îndrăgostit, dar și gelos ca un imberb cultivat totuși, s-a
repezit asupra mea: Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine.../ Dar fiindcă
azi mi te dai toată... Știi cum se cheamă poezia? Celei care minte2. Iar
finalul e scris anume pentru noi: Și mâine s-o sfârșim în zori!, dar am
sfârșit-o abia a doua zi la prânz, pe Champs Élysée...!”
Înlăcrimată, abia zărind pe unde calcă, speriată de gândul că ar
putea pleca de-a lungul căii ferate spre Ploiești, să facă un pas în lateral
când vreun tren ar fi prins viteză – „aș scăpa de toate; ce păcat că n-am
lăsat un bilet de adio, să se știe că m-am umplut de scârbă” –, Tamara se
oprește în fața unui post telefonic interurban.
- Doi-cinci-șase, vă rog!
1
Eminescu, Luceafărul.
2
Ion Minulescu
423
- Eu vă dau, doamnă, dar să știți că serviciul Cercetări este închis

noaptea; nu văd nici o fereastră luminată...
O voce frumoasă, melodioasă – „ah, moldovencele astea!...” –, de
mult n-a mai auzit cuvinte rostite atât de clar – „ca un desen bine
conturat, plin de lumină; casierița cu premolarul din aur mai vorbea
așa... Oare... dacă eu n-am să mai pot merge la el, dragul meu drag se va
duce la Cluj?!... Mi-ar părea atât de bine s-o poată face!... Nu-l vreau
coborât în brațele vreuneia adunată de prin holul hotelului, pe care alde
Armoniu o plătește cu câte 30-50 de lei pentru fiecare turnătorie pe care
o primește în scris și, imediat ce fata semnează chitanța, el mai adaugă
un zero...” – așa l-a bârfit ginerele ei pe Armoniu când i-a povestit
râzând cum Cireșciuc îi pusese gând rău; „te omor dacă te-ncurci cu
ăsta! Nu mai fac nici doi bani femeile cu care se culcă el; e ca un
hipopotam”. „Mi-ajunge măgarul meu” – își amintește cum a chicotit ea
amețită de romul cubanez. Era mai demult, într-o noapte albă
antiatomică – așa-și botezaseră întâlnirile mai lungi, când Pușa era în
turneu în străinătate și știa că soțul ei umblă prin județe, în control, iar
mama, la vreun obiectiv strategic din munți, „unde tocmai am pus la
punct sistemul de protecție”.
Străzile Bucureștiului, noaptea, sunt pustii, mai ales cele înguste,
pe care umbra unei femei roasă de gânduri se strecoară către Răsărit,
spre Cartierul Primăverii – merge agale, cu tocurile pantofilor de
„tovarășă activistă” pocnind ritmic pe asfalt.
„Mai bine m-aș întoarce la gară!... Ba nu! Aș putea merge de-a
dreptul spre Podul Grand, acolo trenurile încep să prindă viteză...”
Un câine ieșit dintr-o curte de pe lângă Radiodifuziunea Română
o latră, arătându-și colții – „parcă-i rânjetul colonelului Apostol-
Lehrermann, superiorul lui Cireșciuc...” A auzit că ăsta era pe lista de
generali înaintată lui Ceaușescu de 1 Mai, dar secretarul general ar fi
respins-o indignat: Prea mulți generali! – s-a aflat imediat de la cei ce-i
păzesc anticamera. „Ce mă fac dacă intru pe mâna lor?!... De ce n-oi
fi...?!...” – Armoniu i s-a părut mai elegant ca oricând – „față de cei din
tinerețea mea... Trebuie să mă salvez în vreun fel!”
Își aprinde o țigară, încetinind pasul – parcă s-ar plimba. „Și dacă
mă recunoaște cineva?!”
Înțelege că se poate salva imediat doar într-un singur fel, „ca
Anna Karenina…” – și face stânga-împrejur, mărind pasul.
A trecut deja, de mult, de Gara de Nord. Din stânga ei, de dincolo
424
de clădirile afumate, se aude cum un tren prinde viteză spre Ploiești.

„Tin-Tin va fi luat de stat și băgat într-o casă de copii... Măcar de i-aș fi
spus lui Mihai... să-l caute... copilul să știe că are un tată... Pușa mea și-a
zdruncinat nervii în copilărie când a fost luată de la fermierii care o
crescuseră” – fusese izgonirea mea din Rai, i s-a confesat odată fiica,
adormită pe jumătate de picăturile luate de trei ori pe zi.
I se face dor de Tin-Tin – „să-l simt dormind lângă mine iar
mâine dimineață, înainte de-a pleca la serviciu, să mă scald în privirea
lui senină... Apoi... Apoi... voi hotărî! De-acum, cunosc drumul”.
Iese în mijlocul străzii și face semne disperate primului taxi.
Acasă, după ce îmbracă în grabă ținuta de noapte, îl ia pe Tin-Tin
în pat lângă ea – „tu rămâi să dormi aici, în camera copilului!”, șoptește
bonei.
Adoarme cu capul copilului pe pieptul său – „trebuie să susțin –
să mă conving și pe mine însămi! – că Tin-Tin seamănă leit cu bunicul
său, aviatorul care...”
Abia-și mai amintește cum arăta – „oricum, era tare chipeș!
Aviatorii tineri, prin excelență, sunt chipeși...”
Dimineață, savurând aroma cafelei amestecate cu praf de
scorțișoară, și-l amintește pe Mihai, Mihai-cel-din-aprilie, boemul tânăr,
„că boemul cel bătrân, parizianul, a murit astă iarnă; s-au scris câteva
rânduri și în revistele literare din România” – între timp aflase că mai
fusese trimisă o femeie frumoasă cu aceeași misiune, „o curvă de
origine poloneză, dar l-a găsit în spital, cancer; ce să mai scrie, că nici
nu putea ține paharul cu apă în mână” – i-a șoptit ginerele odată, când
discutau despre „diaspora ostilă regimului de la București”, dar ea a
schimbat urgent subiectul, speriată să nu bănuiască ginerele că, înaintea
frumoasei poloneze, fusese ea cu aceeași misiune – „dar cei de la
Externe au păstrat secretul...” – nu și trupul ei!... Peste câteva săptămâni,
stupoare!, rămăsese gravidă... Ultima dată mai fusese în timpul
războiului, cu Karl... Acum, în România, o noapte întreagă a întors
situația pe toate fețele. Să-i spună ginerelui – exclus!, tocmai le intrase
în rutină folosirea prezervativelor aduse de ea din străinătate, modele
noi, cu forme „practice” și gusturi dintre cele mai plăcute. Dacă ar fi
spus celor de la Externe că marele boem a acceptat întâlnirea cu ea, dar
a refuzat să-și ajute țara, tovarășii i-ar fi rezolvat problema acum – i s-a
și sugerat să-și pună la bătaie tot arsenalul de farmece; „știm că te-ai
descurcat de minune în timpul războiului și-n atâtea alte împrejurări...”
425
A apelat la secretarul de partid al unei maternități; când au rămas singuri

în birou, i-a strecurat medicului, în ziarul Scînteia îndoit în patru, plicul.
- Dacă tot ați venit să mă anunțați de plenara la care trebuie să
particip, haideți să vă consult, să văd ce-i cu durerile ce le acuzați...
La ieșirea din sala de consultații, medicul a condus-o plin de
deferență, ca pe un organ venit în control, până la poartă. În lift, s-a
aplecat spre urechea ei și i-a șoptit:
- Ți-am pus o sondă. Mâine noapte o scoți și o distrugi. Pur și
simplu o distrugi, nu o arunci la gunoi, că se poate merge pe urma ei;
procurorii și milițienii au și ei nevoie să fie avansați. Poimâine
dimineață te prezinți la mine; vei avea hemoragie. Doamne ferește de
vreun procuror prin preajmă, susții sus și tare c-ai avut o partidă înfocată
cu un bărbat. Ține și plicul. Mi-l dai după, când ai să vii la control.
Acum, sfârșind cafeaua, până la venirea mașinii, Tamara se
întinde pe pat așa îmbrăcată elegant – mai elegantă ca de obicei, „măcar
să arăt că nu-mi pasă” –, cu Tin-Tin culcat pe pieptul său „ca o broscuță
pe trunchiul gros al unei răchite prăbușite de vânt... Oare cum o fi
arătând răchita-pat, cu care m-a tot amenințat dragul meu drag?!...”
- Eu nu; am să mor în picioare! – își zice și se ridică să privească
pe fereastră.
La portița vilei, șoferul a coborât deja de la volan, ocolește cu pas
rar și apăsat mașina prin spate, cum cere protocolul, și așteaptă lângă
portiera din dreapta, să i-o deschidă.
„Cum să renunț eu la asemenea fast?!” – gândește Tamara,
luminată de soarele dimineții, pășind cu mândrie spre limuzina care o
așteaptă cu portiera deschisă ceremonios de șoferul îmbrăcat la costum,
cum cere regulamentul.
…Dimineața unei zile de vineri, 25 iunie 1971...
426
Capitolul 22
În toate structurile partidului, dar mai ales în Comitetul Central,

pe la prânz, începe să se simtă tensiunea; toți sunt în așteptare; muncesc
– mai mult ca de obicei –, dar au mereu întrebarea în ochi: „ce va fi?!”
S-a zvonit deja că, după vizita în China, dar și după fastul manifestărilor
populare din Coreea de Nord – milioane de oameni preamărindu-și
conducătorul –, secretarul general a dat de înțeles că va face schimbări
radicale.
Tamara, supărată pentru felul în care a strigat la Mihai aseară,
pare absentă la tot ce se întâmplă în jurul său. Regretă că nu i-a reproșat
lui Armoniu tot ce știe despre el – ginerele, speriat de obsesia
colonelului pentru soacra-amantă, o informa mereu cu toate „abaterile”
acestuia; uneori, după ce se îmbăta criță, golind sticlele de vodcă din
adăpost, o punea la punct chiar și cu escapadele lor amoroase; „ți le
spun, ca să nu crezi că mă ții în lesă cum îți închipui; eu te-am vrut pe
tine de soție, nu pe mucoasa de fii-ta, care nici măcar nu era fecioară” –
și începea scandalul: „Măgarule, erai tu prea beat sau prea plin de tine
ca să-ți fi dat seama când ai abuzat de o minoră găsită singură acasă;
trebuia să te denunț atunci”, și se sfârșea totul cu o criză de violență a
femeii, criză stinsă de fiecare dată cu aceeași manifestare a forței
bărbatului antrenat să-i răsucească brațele la spate și s-o arunce pe pat
într-o scenă de viol convertit imediat într-o împreunare plină de patimă,
cu scuze șoptite și jurăminte de iubire, „numai nu-mi mai face copila să
sufere, că strici tot echilibrul; te acopăr mereu și te ajut să avansezi,
numai fii bun și blând...” „Și nu mă mai solicita, mai ales când n-am
chef de tine!”, i-o întorcea ginerele în zilele când era prea obosit și cu
capsa pusă, dar zâmbetul echivoc al soacrei îi reamintea amenințarea
mai veche a femeii pe vremea când îi era doar amant, nu și ginere: „Te
fac s-ajungi înapoi în Ferentari! În centru ai să vii doar ca să vinzi
semințe prăjite!” „Ale mele sunt vii, dovadă că i-am mai plătit unei foste
virgine cinci mii, să scape”, i-a replicat ginerele o dată și și-a smuls
427
prezervativul iar Tamara a stat cu frica în sân câteva săptămâni. Acum

rememorează cu oroare totul – „oare aș fi putut să trăiesc alături de
Mihai până la adânci bătrânețe, fără să-i fi mărturisit viața mea
subterană?!...”
Nu mai înțelege ce se întâmplă cu ea. Dimineață s-a trezit plină de
curaj; toată noaptea și-a închipuit că pe jumătatea cealaltă a patului
doarme Mihai. La un moment dat, când a simțit o atingere pe burtă, a
oftat cu părere de rău: „la ziuă, dragul meu drag, la ziuă”, dar imediat i
s-a făcut rușine – o apăsase piciorușul lui Tin-Tin. Asta a făcut-o să-l ia
pe copil în brațe și să-i sărute îndelung năsucul, până l-a simțit că se
trezește. Iar când copilul s-a trezit de-a binelea, era deja calare pe
pieptul Tamarei, care zvâcnea ritmic în sus, șoptind di-di-di, spre
amuzamentul nepotului, al cărui râs ca un clopoțel a umplut încăperile,
până a ostenit și, cu palmele lui mici și fierbinți, sprijinite pe moliciunea
sânilor Tamarei, și-a cufundat obrăjorul în scobitura dintre sânii
dezgoliți de cămașa din mătase lunecată spre brâu, sărutând îndelung
pielea bunicii mirosind ademenitor de la săpunul dușului de mai înainte.
„Doamne, ia-mi totul, că mă sufoc în mizeria din jur și dă-mi cămăruța
de confort 5, să mă drăgălesc cu acest prințișor până la istovire, pentru
ca apoi, istovită, să fiu a prințului iubirii, a cărui luptă cu demonii din
mine mă va ucide, pentru ca-n zori, cu pruncul-nepot în brațe, să renasc
și, ingenuă ca-n diminețile de la pensionul din Berlin, să ascult de la
Mihai poemul pe care i l-aș fi șoptit în clipele incandescente, aflând că i-
aș fi spus iar că revărsarea lui îl poate face invidios chiar și pe Horus,
Zeul albastru al revărsării Nilului...”
În timp ce se îmbracă alene, indiferentă c-ar putea întârzia – „într-
o zi trebuie să am curajul să-i dau dracului pe toți, începând cu fața-de-
buhai-Armoniu” –, își bea tacticoasă cafeaua, la distanță de jumătate de
oră de ceaiurile recomandate cândva de Filomela, ceaiuri pe care n-a
încetat să le consume cu sfințenie; „trebuie să mă lupt să-mi fac
pântecele să rodească iar, dar numai ca să nasc un frățior de tată lui Tin-
Tin. Deja ultimul ciclu mi-a dat de înțeles că aș mai avea ovulație, că
sămânță vie, slavă Domnului!, prințul iubirii mele are – un Nil uman ce-
ar face să rodească deșertul trupului meu secătuit de-atâtea lupte...”
Își ia o pauză de drăgăleală cu Tin-Tin care, în final, adoarme cu
gurița lipită de pieptul ei. I-l dă bonei cu mare grijă să nu-l trezească și
iese tiptil din cameră cu pașii încărcați de tristețea că nu poate sta toată
ziua cu Tin-Tin în brațe – „după ce-l aduc pe dragul meu drag, va trebui
428
să-l împart cu el; ba nu, îl voi culca între mine și Mihai”.

În drum spre serviciu, se abate pe la policlinica cu plată și-și ia
analizele, apoi mai controlează o dată poșeta, să aibă certificatul de
naștere între paginile buletinului de identitate, unde-l pusese imediat ce
s-a întors acasă. Până și hainele și le-a ales anume pe cele mai elegante;
„Mihai mi-a spus că secretarul Sfatului Popular Municipal, care va
oficia căsătoria, îi este prieten – trebuie să arăt bine!”
Acum ezită; chiar și pe jos ar ajunge la timp la gară, „dar cum să-l
mai privesc în ochi?! În fața mamei lui aș intra în pământ de rușine.
Singur, tatăl lui – cotoi bătrân! – mi-a aruncat un colț de privire, parcă
anume să-mi spună că știe câte parale face o femeie ca mine, dar... – mi-
e groază s-o recunosc! – de la înălțimea vârstei lui, bătrânul o fi gândit
ca orice leu ce privește de departe cum puiul lui învăță...” Sufocată de
veninul răbufnit din sufletul său, amintindu-și murdăria întâlnirii de ieri
din blocul Yanis, Tamara își frânge gândul, apoi, oftând prelung,
conchide: „...învață să se descurce în junglă... uneori hrănindu-se chiar
cu hoituri ucise de corbii timpului și mozolite de șacalii vremii...”
Renunță să mai plece la gară; pe lângă teroarea rușinii la
amintirea trecutului său – „ce naivitate să cred că aș fi putut lăsa
amintirile urâte să plece cu autobuzul acela bizar, în care am stat cu
tâmpla pe umărul tânărului atât de drag mie – un vis frumos al unei
dimineți din preajma Sânzienilor!... –, se mai adaugă frica animalică de
surâsul batjocoritor al lui Armoniu, acel știm noi! Ce credeți, că
Ceaușescu ne-a pus căluș?! Proștilor! E de-al nostru. Tacit, ne-a dat
puteri sporite...” – o știe prea bine Tamara, toți încep s-o simtă în ultima
vreme, iar anul trecut ginerele său i-a pus în vedere să nu mai scoată o
vorbă nelalocul ei în locuință; „Armoniu mi s-a lăudat că au primit
fonduri nesperate pentru tehnică; a încheiat deja contracte cu cele mai
mari firme din Japonia. Mi s-a propus să conduc comisia care va
superviza achiziția tehnică. M-am ales și eu cu un cont... acolo...
baban… prin Elveția... dar voi apela la tine... că, spre deosebire de mine,
poți ieși oricând din țară, mai ales acum, că rămânem noi trei, fii-ta,
nepotul și eu, ginerele, gaj în țară...”
Moleșită de romul cubanez, dar tot mai aprinsă de strădania
ginerelui de-a o ține pe culmea extazului, Tamara n-a înțeles prea bine
atunci – nici n-o interesa; cauza era ținta ei; „cauza, care mă dezgustă
acum; niște criminali!; iată pentru cine m-am sacrificat...” – oftează și
continuă să-și rezolve problemele de serviciu, „poate, totuși, voi lipsi
429
câteva zile; dacă n-o fac acum, n-o voi mai face-o vreodată; voi
îmbătrâni singură și, la ce bun, când, la o adică, și eu și copiii mei – Tin-
Tin și dragul meu drag – avem bani destui în Elveția?!” – un gând bizar,
născut din ura că i-a fost ucisă fiica, „dar și pe el... scutul meu, la o
adică... și dacă tot i-am pierdut, cum mi-am cheltuit și tinerețea, măcar
să mă aleg cu ceva... Chiar de n-oi rămâne gravidă, îl avem pe Tin-Tin
și vom petrece un sejur în Portofino, cum povestea Mihai subiectul acela
în aprilie... Ce frumos va fi!...”
Peste un minut-două, Tamara se simte pradă unor neliniști: „ce-a
fost cu povestea aceea spusă cu atâta drag de Mihai… cu familia aceea
ajunsă în Italia?!... Ciudată poveste; ar fi trebuit să mă trezesc din beția
reîntâlnirii cu el și să aflu amănunte; dacă face o traducere, să-l ajut, sau
măcar să-i promit că-l ajut, așa face o femeie îndrăgostită… În amintirea
unui om drag care scrie trebuie să-ți lași amprente adânci... și-apoi, nu
sexul contează, ci drumul până la sex, sau până la refuzarea sexului în
ultima clipă, așa am învățat, de-aceea am fost atât de bună, doar nu
aveam să mă murdăresc cu toți care urma să-i trimit pe lumea cealaltă,
ori să le smulg vreu secret... Hm!... – oftează Tamara cu oarece tristețe –
doar specialistului acela din Jena m-am dat ca o gâscă, mult prea repede,
că se grăbea acasă și m-am temut că nu mai aflu secretul lunetei de la
mândria trăgătorilor noștri, secretul P.S.A.L.1-ului – zeci de transfugi,
viitori trădători de țară au rămas pentru vecie în țara, cu fața în fâșia de
graniță, pe când voiau s-o părăsească...” – simte cum i se umflă de
mândrie pieptul, cutremurată de fiorul unei slabe dureri a sânului mușcat
mai tare, „altfel țip de-ți trezesc toți vecinii” și începe să zâmbească
amintirii care o răscolește cum nu-și amintește să fi fost de multă vreme,
visând la tânărul așezat câteva clipe în scaunul atât de comod. „Stai! – i-
a strigat și i s-a așezat în brațe, împingând cu dosul palmei paginile
scrise cu creionul până la perete, sub poza Anitei Ekberg bălăcindu-se în
Fontana di Trevi. „Am să te pun să mi-i sugi, să-mi crească mai mari ca
ai ei” a lovit cu dosul pamei în poză, spre graba lui Mihai să mai salveze
paginile șifonate de ea, adunate în grabă, să le așeze pe raftul de jos,
„să-mi rămână mâinile libere” s-a scuzat tânărul începând să se ocupe
de halatul de baie de pe ea, care îi încurca, „până am căzut lați de
oboseală amândoi pe lăicerul așternut pe parchetul proaspăt lustruit,
amețindu-mă cu mirosul de ceară frecată îndelung cu o cârpă de lână”.
1
P.S.A.L. = pușcă semiautomată cu lunetă.
430
- Așa am să-l pun să lustruiască și parchetul din dormitorul

nostru... ba voi munci și eu cot la cot cu el, să cădem istoviți amândoi,
apoi... – se aude spunându-și cu glas tare, și, brusc, rămâne pe gânduri,
cu imaginea paginilor scrise cu creionul stăruindu-i în amintire. „Să fi
scris el ceva?!... Imposibil! Un autor tânăr, visând gloria scrisului,
vorbește întâi despre asta, chiar înaintea oricărui gest de curtoazie; ori
Mihai nu mi-a spus nimic.”
Cu greu, reușește să se întoarcă la ale ei – mai hotărâtă și cu mai
mult elan, spre deruta subalternilor, care o privesc bănuitori.
Înainte de ora plecării acasă, acaparată de mulțimea problemelor
de serviciu, își hotărăște să nu mai dea nici un semn lui Mihai – „amân
telefonul pe mâine; e mai bine așa. Sigur, mâine se vor transmite noi
ordine, poate chiar vreo chemare la o consfătuire. O delegație oficială în
țările lui Mao și Kim nu poate rămâne fără urmări”.
De fapt, își dă seama că trage de timp – nu-i place deloc
încurcătura în care a intrat, „alături de un puști ce-mi poate fi copil”.
Când îl vede pe colonelul Armoniu intrând în biroul său, mult mai
rezervat ca ieri, afișând totuși o oarecare stăpânire de sine, dar fără aerul
că ar mai fi supărat pentru incidentul de aseară, simte un fior de bucurie,
ca atunci când cineva îți sare în ajutor în ultima clipă; „la Mihai pot
pleca și mâine seară; duminică, cel târziu”.
- Tovarășă arhitectă...
- Da, tovarășe colonel.
- Secretara dumneavoastră cred că era în vestiar, să se schimbe de
plecare...
- Dacă ați intrat, luați loc! – face Tamara un gest scurt către unul
dintre fotoliile din fața biroului său.
- Nu, că nu e ceva... Am venit cu mașina, să vă conduc acasă.
Pe șira spinării, Tamara simte lunecând un sloi de gheață –
„același ton ca al gestapoviștilor când te invitau la vreo anchetă...”
- Te pomenești c-ai obținut vreun ordin de percheziție – atacă
Tamara direct, observând cum mâna stângă a colonelului încearcă să
țină o hârtie, fără s-o șifoneze.
- Ei, nu; nici chiar așa! – se aude râsul dezinvolt al colonelului.
Perchezițiile sunt în atribuțiile altora, nu a mea, vorba românului, un
uliu nu prinde muște.
431
- Acvila non capit muscas1.

- Poftim?
- Nimic. Parcă ziceai că ești de serviciu până diseară.
- Voiai să-ți reînnoiești vizita? – o privește colonelul de sus, cu
oarecare batjocură în privire. A trebuit să plec mai repede; ochiul drept
s-a înroșit deja. De la flori! – completează el cu un zâmbet forțat.
Mergem?
- Am și eu mașină. Șoferul o fi în secretariat.
- I-am spus să plece. Vreau să-mi iau locuința în primire – spune
colonelul apăsat, punând hârtia din mâna sa în fața Tamarei.
Ochii femeii par s-o devoreze:
- Cum și-au permis?!
- Fiica ta și soțul ei sunt decedați de vreo două luni. Tovarășii de
la Gospodăria de Partid primiseră de mult solicitarea mea. Aveai în
vedere un alt vecin? Mă îndoiesc... Soția mea e-o bună gospodină; a
copilărit la casă cu curte, în văile din Glina, familie de zarzavagii; va
avea grijă de florile din fața vilei. Fetițele mele de trei și cinci ani sunt
dulci de tot, ai să le îndrăgești. Abia o să aibă Tin-Tin al tău cu cine se
juca. Gata, mergem?
Tamara nu mai poate nici să respire; nodul din gât o sufocă;
„oricum, bine că nu a venit cu ordin de percheziție sau de arestare!...”
Abia în mașina lui Armoniu, când intră pe strada sa din Cartierul
Primăverii, începe să înțeleagă rostul hârtiei cu care a rămas în mână. Ca
în transă, merge înaintea colonelului, descuind întâi portița din fier
forjat, apoi intrarea în jumătatea vilei în care a locuit fiica sa.
- Dacă te muți aici, sper să-ți recuperezi microfoanele, că le-i fi
având pe inventar, câteva zeci de dolari, sau yeni, dacă-s din Japonia,
bucata – încearcă ea să pară indiferentă.
Colonelul se mulțumește doar să surâdă îngăduitor.
- Vă luați de aici tot ce vreți; abia voi avea eu unde să-mi aduc
mobila. Mda... – își rotește el privirea – trăiam cu impresia că-i mai mult
spațiu. M-am înșelat.
- Poți da repartiția înapoi.
- Visezi la un alt vecin? Sper că nu unul cu ochi albaștri...
Tamara îl privește lung. A rămas de piatră, cum s-a antrenat în
prima tinerețe, și-l pătrunde cu privirea ei fixă pe bărbatul din fața sa:
1
Vulturul nu prinde muște (lat.)
432
- Începe să-mi fie greață, colonele. Drept cine mă iei?

- Vreau să văd și garajul – arată mâna colonelului o ușă. Mda,
scara este bine construită, generoasă, nu ca la blocuri, unde vajnicii
noștri arhitecți se întrec în meschinării. Ai fost în vreun bloc de confort
2 sau în unul de confort – ha-ha, confort! – 3?
- Dar tu ai fost în...? – ar vrea să-l întrebe Tamara dacă a intrat în
vreun bloc de confort 5, dar se abține la timp.
- Sigur c-am fost! Toți ăștia de-o fac pe dizidenții stau în confort
3 și 4. Când sunt deja notorii – nume cunoscute și în exterior –, facem
recomandarea să fie evacuați sub un motiv anume – reparații, spre
exemplu – și mutați în confort unu, sau de lux.
- Și ține? – pare Tamara curioasă.
- În cele mai multe cazuri, da. Primim și felicitări când semnează
articole pentru pagina întâia. Da... – se rotește colonelul prin spațiul vast
al garajului. Garajul tău este alături? De ce nu-ți cumperi mașină? În
timpul războiului ai condus de toate, chiar și avioane.
- Alea se pilotează – rectifică Tamara, ocolind privirea bărbatului
de lângă ea. Soțul meu era un instructor excelent – minte ea.
- Soțul tău?! Aud prima oară că ai fi fost căsătorită.
- La catolici, este – sau era! – mult mai importantă căsătoria
religioasă. Pot să mă retrag? Nepotul meu...
- Nepotul tău se plimbă cu bona; i-am zărit în parcul din capătul
străzii. Vreau să văd adăpostul.
- Ce adăpost?!
- Vila are un adăpost antiatomic. Îmi deschizi?
- Pe-acolo... Ușa aceea... – arată palma femeii; „l-aș putea bloca
în interior; să vin peste câteva zile, să-i car hoitul undeva, dar cum?! Și-
apoi... mașina lui este la poartă...”
- Nu înțeleg; ce-i aici?! – se aude vocea severă a colonelului. Nu-i
nici o intrare.
- Privește mai atent peretele – îi face un semn Tamara, dar
imediat își amintește că intrarea s-a blocat la ieșirea furtunoasă a
ginerelui; „abia o să se lase colonelul păgubaș, să am eu timp să fac
ordine, că nu mai țin minte ce-am lăsat în urmă...”
- Cred că trebuie să intrăm pe la tine – o ia Armoniu de mână. Hai
mai repede!
„Fie ce-o fi! – oftează Tamara. Ăsta trebuie să moară de mâna
mea...”
433
Trec amândoi în garajul alăturat, plin de resturile unei mașini

vechi, cumpărată de Pușa pe când era studentă.
Tamara deschide o ușă, dincolo de care se vede scara inundată de
lumina albă a unor tuburi de neon aprinse automat. Jos, în capul scării,
manevrează ceva în spatele unui hidrant de incendiu și mișcă o porțiune
de zid pe care stau agățate de formă unelte necesare pompierilor.
- O-o, apartament în toată regula! – exclamă colonelul intrând în
forță pe lângă doamna care ar fi vrut să-i bareze trecerea. Ia să vedem...
– se rotește el prin mijlocul primei încăperi în dezordine, rămase așa din
ziua morții celor doi. A, dar aici a fost război atomic. Uite și focoasele –
culege el de pe jos cele două sticle –, unul rusesc și unul cubanez. Nu te
întreb cine a învins... Vezi, vecino, încerc să fiu spiritual, nu ca tine,
„față de piatră acră”.
- Colonele, – îl privește Tamara de sus – încerc și eu să mă abțin,
că, dacă ies trântind ușa aceea, ai să supraviețuiești cu cele două focoase
și cu apă. De foame se moare abia peste vreo 3-4 săptămâni. Ce zici?
Vin să te car la gunoi peste o lună-două?
- Zic să stai blândă. Când plec în vreo acțiune, las întotdeauna un
bilet într-un sertar încuiat. Înainte de-a fi dat dispărut, mi se va deschide
sertarul. Bem un pahar? – arată spre romul împărțit în cele două pahare
mari, de apă. N-are rost să negi; știu că-ți place.
- Colonele! – strigă Tamara ca un început de isterie. Nu înțeleg
unde bați. Ce vrei să insinuezi? Știam mai de mult că asta este camera
de fugă a fiicei mele cu soțul ei, când voiau să le tihnească, într-adevăr,
intimitatea, să nu-i ascultați voi cum fac dragoste, că, mai nou, așa
apărați voi țara, ascultând ce fac demnitarii în pat cu soțiile lor. Crezi c-
aș fi deschis cu atâta seninătate dacă aș fi avut ceva de ascuns?! Poftim!
Le-ai invadat și intimitatea, așa cum o faci cu microfoanele tale și cu
intimitățile demnitarilor țării. Chiar tu i-ai dat de înțeles ginerelui meu
când erai beat criță. Vrei dovada? I-ai spus că rana de la umăr nu și-a
făcut-o singur, în grădină, tovarășul Panaite, când ar fi căzut peste
uneltele uitate în iarbă, ci soția, cu cuțitul de tăiat pâine, după scandalul
din dormitor. Luată la întrebări, soția ar putea recunoaște. Vrei să
încercăm? Poate ne spui și de ce Valerică a fost trimis secretar-doi la
dracu-n praznic; Aglăița, ajunsă la munca de jos; Miruna, săltată de pe
stradă și dusă la ginecolog, să nu se trezească un tovarăș general cu un
nepot în plus... Ce zici?
Colonelul continuă să se plimbe, sorbind mereu, când dintr-un
434
pahar, când din celălalt.

- Vezi, poți bea din care vrei – pune el paharele pe măsuța de la
oglindă. Ce să zic? Mă întreb în ce context ți-o fi povestit ginerele... Dar
să lăsăm morții în pace. Mi-ajunge că ți-a mărturisit dragostea mea
pentru tine. Prietenii, când se consideră sinceri, își mai fac unele
confidențe, ca între bărbați. Iar eu și ginerele tău ne știam de copii, când
împărțeam un colț de pâine furat de pe taraba grecului. Și zău! Ce bărbat
normal, bărbat-bărbat, nu poponar, că avem și din ăștia, chiar printre
noi, cunoscându-te, nu ți-ar pune gând rău?! Vorba vine, că gândul rău,
știi tu cât e de bun... Cred că sunt singurul din România care știe că
„femeia cu fața de piatră acră” este, de fapt... turtă dulce, ca-n basmele
copilăriei, s-o tot mănânci!... Zău! Ia loc și gustă și tu... Avem de
discutat! – flutură colonelul hârtia scoasă din buzunar. Aici sunt sigur că
nu ne aude nimeni. Vreau să știi că nu pot fi luat de prost cu una, cu
două...
- Dar nici nu-ți permit să crezi că poți face din mine cârpa în care
să-ți sufli nasul.
- William Gibson – completează sec vocea colonelului.
- Poftim?! – se nedumerește Tamara.
- Citat din Doi pe-un balansoar, Teatrul Mic.
- Ia te uită, ești cult, nu glumă!...
- Tovarășa... – surâde ironic Armoniu, ridicând paharul din care a
sorbit mai mult – s-o lăsăm mai moale cu cultura; eu sunt băiat de
Ferentari. Poate tu, cu studii la Berlin... experiență în Paris...
- Poate-ți învinețesc și celălalt ochi! – îl amenință Tamara.
- Sper că nu vrei să mă țin de cuvânt, să mor seara asta, că eu,
oricum, armonică te fac...
- Porcule! – îi strigă Tamara, dar nu mai apucă să se rotească pe
călcâie și să iasă, că Armoniu i-a și prins brațul, i l-a răsucit la spate și a
aruncat-o pe pat.
- Stai și ascultă! – o amenință cu degetul vânturat spre ea.
Vorbeam de cultură... Ai citit Scînteia din 22? Nu!, că erai plecată... Să-i
aduci, probabil, lui Tin-Tin adevăratul tătic. Așa i-ai promis. Pe 22,
tovarășul Nicolae Dragoș a arătat cum o piesă de teatru – e vorba de
Întunericul sau Gluga pe ochi de Iosif Naghiu – induce o stare de
revoltă în sufletul spectatorului, prezentând intelectualul ca fiind
desconsiderat, supus unor forțe brutale. De asta merg eu – se bate
colonelul cu degetul în piept – la teatru: să sesizez din timp ceea ce
435
scriitorii ăștia, mai ales nebunaticii tineri, vor să sădească în sufletele

celor din sală. Și mă mir că dumneata, care ai fost de atâtea ori la teatru,
n-ai sesizat măcar o dată vreun derapaj!... Stai cuminte și ascultă! –
flutură mâna colonelului hârtia ca pe un manifest. „Pui de savant ce ești,
– citește el cu glas sonor, încercând să imite vocea Tamarei – lumina
vieții mele plină de întuneric, iartă-mă! Trebuia să am curajul să-ți ajut
mămica să-ți aducă acasă adevăratul tătic, să fiți fericiți toți trei” – într-o
noapte, după moartea fiicei tale. Mai departe; duminică, 20 iunie, la
plecare: „Pe fericirea mea c-o să-ți aduc tăticul adevărat, cu care să te
mândrești!...” Miercuri, 23 iunie, pe șoptite; „Un sărut de la tăticul
tău!”, și tot miercuri, dar seara: „Asta-i de la ai tăi, mâca-v-aș eu
ochișorii albaștri!”
Colonelul aruncă hârtia într-o parte și se retrage spre cel mai
îndepărtat fotoliu, s-o poată privi în voie pe Tamara, care și-a împietrit
expresia feței, lăsându-și doar ochii mobili, să-i poată urmări mișcările
bărbatului din fața sa.
- Da, și ce-i cu asta?!
- Tot n-ai înțeles?
- Nu. Tu n-ai înțeles. Când cumpăr ceva pentru nepotul meu,
cumpăr doar de la vânzătorii cu ochi albaștri. Din cărțile de filozofie
orientală, care nu au ajuns încă în Ferentari, știu că oamenii cu ochii
limpezi transmit bucurie și sănătate când oferă ceva. Sigur că Tin-Tin
este pui de savant; dacă n-ar fi fost ucis, ginerele meu ar fi revoluționat
știința politicii. Întreabă la cabinetul tovarășului secretar general și-ai să
afli că era propus să plece în diplomație, pentru început, și nu în orice
țară, închipuie-ți! De oameni ca el avea nevoie partidul, nu de criminali
ca voi, care l-ați eliminat! – țipă amenințătoare Tamara.
- Pe ce vrei să mă jur c-a fost accident?
- Pe banii puși într-un cont elvețian de cei cu care ai perfectat
contractul pentru tehnică.
Paharul scapă din mâna lui Armoniu, rostogolindu-se pe parchetul
frumos lustruit, dar acoperit cu praf.
- Poate și pe tăcerea doctorului Pompiliu, care te-a scos din necaz
de patru ori; o dată, soția; de trei ori, niște fete... I-ai înlesnit plecarea în
excursie cu tot cu soție și, sigur!, o să-l ajuți să-și primească și copiii.
Cum de porți un ceas așa scump? Dar soția cu ce aur și-a făcut dantura?
Eu cred că numai povestea cu banii din cont îți poate aduce câteva
gloanțe. Gloanțe, nu galoane! Apropo: câți trăgători sunt într-un pluton
de execuție?
436
- Ce bine că ți-ai incinerat ginerele! Aș fi plecat în grabă, să merg

la mormântul lui, să mă piș pe el.
- Vorbești, totuși, cu o doamnă... – îi surâde ironic Tamara. Nici
nu mă aștept la mai mult de la unul ca tine; Monel Cireș, parcă așa te
numeai pe vremea când erai doar un golănaș, care și-a pierdut urma în
Armoniu Cireșciuc, că prea se știa de golănașul ce șterpelea cizmele
soldaților. De ce n-ai fost inspirat, să-ți scrii numele cu k, să fie chiar
rusesc, mă rog, mai mult ucrainean, în ton cu vremurile. Poftim, mai ai
ceva de spus?
- Unde ai fost în zilele cât ai lipsit?
- M-am plimbat.
- Zău?!
- Sunt unul dintre experții care trebuie să hotărască viitoarele
amplasamente ale centralelor nucleare. Afară de apa necesară răcirii,
mai trebuie stabilit și un subsol din piatră și mai ales un loc între dealuri,
eventuala explozie să nu radă tot ce-i în jur. Eu văd în țara mea viitorul,
modernizare, independență energetică, ba chiar excedent, să vindem
altora, văd armate de tineri absolvenți ai unor facultăți serioase, văd
oameni de știință, nu batalioane de soldați cu creierul spălat, care să
lupte cu dușmanii inexistenți inventați de voi, care să aducă stele în plus
pe umerii și-așa galonați că au exterminat oameni nevinovați și nici nu
caut fete care să-mi facă turnătorii plătite cu 30 de lei, că restul, până la
300 sau 3000, să-l bage în buzunar... știi tu cine. Hai să verificăm: cât s-
a decontat și cât declară sursele că au primit – doar țineți evidența.
- Chiar că regret că ginerele tău n-are mormânt!
- Ai apucat să-i deschizi și lui un cont în Elveția, așa mi-a spus.
Ca tutore al lui Tin-Tin, moștenitorul tatălui său, aș putea găsi contul...
- Și dacă eu dau, totuși!, de urma unui savant tânăr, cu ochi
albaștri și Tin-Tin nu va mai fi moștenitorul lui?
- Ai o idee fixă!
- Am indicii serioase.
- Zău?! Insinuezi că fiica mea ar fi fost o... infidelă?! Nu ți-e
rușine?! Pentru Pușa mea, căsnicia era sacră, măgarule! Chiar dacă
armăsarul acela umbla nechezând după virgine, obsedatul! Bine că n-are
mormânt!
- Eu aș zice păcat... – surâde Armoniu. I-ai fi dus flori, că merită...
Fără el...
- Refuz să te mai ascult! – sare Tamara de pe pat, dar rămâne în
437
picioare în fața colonelului.

- N-o să ieși... Ai avea prea multe de pierdut... Cazi mai jos decât
ajunseseși în anii ’50, rezistento. Oare de ce ți se zicea așa?!
- Pentru că luptasem în Rezistență! Nu mi-a scăpat nimic din ceea
ce a trebuit să arunc în aer ori să elimin – răspunde cu mândrie Tamara.
Așa că ia aminte, colonele! – îi șoptește ea cu gura încleștată de furie.
- Ha-ha! – îi râde Armoniu în nas. Ia loc... – devine el curtenitor.
Nu mai am nevoie de-un accident și la ochiul stâng... Zici că Pușa ta era
o sfântă. Da, așa se zicea – oricât ar fi fost plecată în turneu, n-a vorbit-o
unul, unul măcar!, de rău. Atunci... dacă nu-i infidelitate... e viol!
- Poftim?!
- Vom vedea. După numai câteva zile de odihnă în Katanga, știi
ce-i asta?, o celulă de doi pe trei la subsolul arestului, fără ferestre, doar
cu un tub de aerisire prin tavan, până afară. Nimeni n-a rezistat mai mult
de șase zile. Va declara tot!
- Tot, ce? – întreabă Tamara cu calm.
- Cum de ți-a violat fiica. Și eu înclin să cred, cunoscând
castitatea soției prietenului meu, că a fost ceva murdar la mijloc. Dar să
nu anticipăm. Promit să te țin la curent! Oricum, vom hotărî împreună
dacă e mai bine ca Tin-Tin să fie fiul unui savant... tânăr și cu ochi
albaștri, dar fără pensie alimentară așa mare, plus alte avantaje, cum are
acum, ca fiu al unui fost membru marcant al Comitetului Central –
accentuează colonelul. Important este să-i dăm de urmă… savantului!
- Să-i dăm?! Noi doi?
- Noi... toți. Fiica ta a fost, totuși, soția prietenului meu, deși nu
mă putea suporta.
- Știi bine de ce.
- Atunci, ne rezumăm doar la faptul că a fost soția unui demnitar
comunist de mare viitor. Violul a fost cel care a dus la moartea celor
doi... că bărbații, o știm cu toții, mai greșesc și ei – de la Adam citire!
Dar când ea s-a jurat că Tin-Tin e-al unui…
- Ginerele meu și-a recunoscut întotdeauna fiul, dovadă că-l iubea
nebunește. Se lăuda că-l va face aviator, ca bunică-său, eroul francez.
- Până a aflat că-i fiul unui tânăr cu ochi albaștri.
- Exclus! Ai o idee fixă, de copoi turbat.
- Eu, turbat?! Ha-ha! Dar fiică-ta, curva, care și-a recunoscut
infidelitatea?!
- Obsedatule! Toți copoii sunt obsedați, întotdeauna cu idei fixe.
438
- Nu mă face să te conving cu argumente! – se înfurie colonelul.

Când mă jur pe ce am mai sfânt că a fost accident, un accident din cauza
copilului, trebuie să mă crezi. Jur pe copiii mei! Spre deosebire de tine,
eu mai merg și la biserică; pe ascuns, dar merg.
- Dus cu forța de soție – așa te-ai plâns ginerelui meu, că te târâie
pe la mănăstiri iar de Crăciun faceți brad în camera de mături, ca să-l
mutați în sufragerie în ajunul Anului Nou; vă știu eu, prefăcuților!
Sunteți primii care l-ați vinde pe tovarășul Ceaușescu, mai ales că v-a
mai tăiat din aripi; vouă să vă fie bine! Dovadă că ți-ai tras un cont în
Elveția din avuția țării. Spre binele tău! Eu, colonele, am pus-o pe
bunica să-și dea toată averea unor fermieri care mi-au crescut fiica, să
fiu liberă, să lupt contra naziștilor invadatori – eu m-am sacrificat pentru
cauza socialismului!
- O, și-ncă ce sacrificiu! Cred că te mai dor și acum picioarele.
- N-am fugit niciodată de luptă!
- Hm! Care luptă? – șoptește colonelul, privind-o pe sub
sprâncene în timp ce mai soarbe din pahar, pentru ca imediat să
precizeze grav: Nu la fugă m-am referit.
- Stai, că nu-nțeleg! – se supără Tamara.
- Stai tu și gustă... – devine Armoniu mai curtenitor în timp ce se
ridică dezinvolt din fotoliu, punând în mâna Tamarei paharul mai plin.
Te rog, să ne tihnească... – o conduce el spre marginea patului. O țigară?
– arată pachetul găsit început pe noptieră. Avem și o brichetă aurită –
răsfăț, nu glumă! Curaj! – oferă pachetul din care, cu un gest reflex,
Tamara a și scos o țigară. Sunt țigările tale preferate... dovadă că tu ai
mai fumat aici.
Se lasă pe călcâie în fața doamnei și-i aprinde țigara cu un gest
elegant, cum a văzut în filme.
- Am susținut întotdeauna să dăm pe marile ecrane filme de la
care mârlanul român are ce învăța. Ai văzut filmul de la Scala?
Violență, violență, violență... Le-am și spus, prea ne dăm pe mâna celor
din Vest, care încet-încet, ne inoculează deja decadența lor. Decadență
și consum! Ai, n-ai nevoie – consumi! Consum și violență! Văd că ai și
o poză a lui Alain Delon pe perete... Să înțeleg...? – se uită colonelul
iscoditor către doamna din fața sa. Așa-i! – îi surâde. Văd c-ai schițat un
zâmbet... Te rog!... – pune el vârful indexului pe fundul paharului,
ajutând-o să-l soarbă în întregime. Se zice că și noi, bărbații, mai privim
câte o poză din revista Cinema când... Sau Delon era feblețea fiicei tale?
439
– se simte nuanța de batjocură în glasul bărbatului. Trebuie să caut un

savant tânăr, care seamănă cu Alain Delon. Doamne, ce mai plac
cucoanelor tinerii ăștia cu fețe de copii, când cucoanele se satură de soții
lor ca niște statui vii, ce țin pe umerii lor destinele țării!... Trebuie
pedalat mai mult pe morala socialistă! Etică și echitate – cum zici tu! Ce
zici, n-am dreptate?
Tamara a rămas cu paharul gol în mână, în timp ce țigara aprinsă
de flacăra brichetei sale aurite arde singură, până ce scrumul cade pe
lângă genunchii săi. Trage imediat un fum lung, știind că-i dă un
sentiment de plăcere de demult, când tot pe patul acesta, fuma prima
țigară după paharul mare de rom cubanez băut să-și refacă forțele, să
ajungă acasă, în dormitor și să n-o mai doară brațele sucite la spate de
ginere, poziție în care îi plăcea să stea, până o rotea ginerele la fel de
violent peste el, ordonându-i „treci și muncește!” – „singurul ordin care-
mi place”, se alinta ea, dezmorțindu-și o clipă coatele îndurerate. Ochii
ei caută acum, ca și în alte dăți, spre poza lui Alain Delon – „candoarea
masculină, mai degrabă adolescentină, din Rocco și frații săi; și Pușa
mea îl adora; s-a supărat când a văzut că-i lipsește poza din revista
Cinema; am umblat tot Bucureștiul să găsesc altă revistă...”
Amintirile îi fac bine – se simte deconectată de la prezent;
retrăiește crâmpeie din fericirea de demult; „cred că Armoniu, fără să
vrea, a spus un mare adevăr: Mihai e cauza morții celor doi; lua-l-ar
naiba de pui de țărănoi!, căci asta este în esență – un pui de țărănoi! Și
maică-sa... – pufnește Tamara înciudată, hotărâtă să nege amintirea
frumoasă a bătrânei care a primit-o în casa lor –, cine-i, de fapt, maică-
sa?! Dacă îi pui în mână o traistă vărgată...” – și imediat se oprește,
speriată de gândul avut; nu înțelege de ce și-o închipuie pe mama lui
Mihai cu traista în mână, ținută de nodul făcut baierelor.
Amintirea aceasta, din care s-a născut ideea bătrânei cu traista
vărgată în mână, a stârnit în ea sentimentul unei mari bucurii, parcă este
în pragul unei speranțe și, răscolită de hormonii tinereții aprinși deja în
trupul ei, își impune să nu se dea de gol, dar nici să nu refuze –
dimpotrivă! – dacă bărbatul din fața sa o va invita... „Oricum, – vrea
Tamara să se înrădăcineze mai bine în universul său, de odinioară – fără
Mihai, acel escroc, jongler al vorbelor de seducție, Pușa mea ar fi trăit și
acum... Nu-l avea pe Tin-Tin, dar ar fi trăit iar eu… oricum, nu
ajungeam la mâna acestui criminal, care pute a hoit, că n-o fi folosit în
viața lui periuța de dinți…”
440
”Și totuși…” – respiră profund, ca o consolare prin eliberarea de

un gând și privește lung în urma bărbatului care, pășind rar, cu pas de
militar mândru de el, inspectează încăperea – „matur, manierat... nu
chiar cu puterea acelui ministru din Ajunul Crăciunului, dar care mă
poate ajuta... sau... dacă-l supăr... Ce mi-a trebuit mie în aprilie să-l caut
pe puștiul care părea savant pe plajă?!... Un cabotin! M-am prostit la
bătrânețe!”
- O, dar aici sunt provizii serioase – aude Tamara vocea
colonelului.
Îl vede cum scoate din dulap sticlele sigilate:
- Rom cubanez și vodcă rusească! Să cinstim prietenia dintre
popoare! Te rog! – toarnă el rom în paharul gol al Tamarei. Sper că nu
te superi dacă trec la tovarășii sovietici – îi surâde jovial, destupând
sticla de vodcă. Noroc! – ciocnește el zgomotos paharul său de al
doamnei comod așezate pe marginea patului. Te rog, stai cât mai
comod – o obligă printr-un gest mai degrabă patern să-și întindă
picioarele pe pat. Atâtea ore, în picioare, la serviciu... printre subalterni.
Până și moș Pârjoleanu cred că se simte trezit la viață privindu-ți
splendoarea de picioare în mișcare… Noroc! – ciocnește din nou
paharul, de data aceasta, doar ca o atingere, poziția lui de părinte aflat
lângă patul copilului bolnav obligând-o pe Tamara să soarbă cu sete tot
romul – „fie ce-o fi! Am greșit în aprilie, când, ajunsă la cuțite cu
ginerele meu – că adevăru-i că devenise prea brutal, c-a trebuit să apelez
la un medic sportiv să-mi treacă durerea brațelor sucite la spate, plus
izbucnirile zilnice ale Pușei, pe care-o și vedeam căzută iar în depresie,
cu teama că se va instala într-un sindrom bipolar –, am pornit la drum...
Și doar mă gândisem la Armoniu... Pentru mine. Dar Pușa? De dragul
ei... Da, de dragul ei, am pornit la drum!”
- Încă puțin, cât să dăm noroc? – insistă Armoniu așezat timid pe
marginea patului.
Toarnă încet în pahar, atent la reacția doamnei și, cum aceasta nu
face semn să se oprească, îi umple paharul.
- Pot împrumuta o țigară de la tine?
Tăcerea femeii îi dă curaj. După primele fumuri aruncate într-o
parte, să nu o supere pe Tamara, îi ia paharul gol din mână și-l pune pe
noptieră.
Se apleacă s-o sărute, dar doamna, reacționând fără să vrea la
damful respirației fetide, întoarce fața spre marginea patului iar buzele
441
lui ating obrazul, lângă urechea acoperită parțial de buclele părului.

- Mai sunt și alte provizii acolo... – arată privirea Tamarei dulapul
din care au fost scoase sticlele; „ce rost are să-l mai resping?!”
Docil, mai degrabă precaut să nu tulbure atmosfera creată,
simțind-o pe Tamara în pragul cedării, Armoniu se duce alene spre
dulap, răscolește tot ce vede înăuntru și, derutat, se întoarce cu o cutie
elegantă, cu țipla ruptă, semn că s-a mai umblat în ea.
- Așa ceva?! – arată surprins colonelul. N-am folosit în viața mea!
– privește el cu greață prezervativele frumos ambalate în staniol.
- Toate au un început – îi surâde moleșită de alcool doamna.
- Mi-a trecut cheful – face Armoniu un gest de respingere,
aruncând cutia pe pat, spre perete.
- Cheful e problema mea, dragule... – râde încet și provocator
Tamara, făcându-i loc lângă ea, pe pat.
Capitolul 23
- Doamne, ce târziu este! Cred că s-a înnoptat demult – se sperie

Armoniu, privindu-și ceasul luat de pe noptieră să și-l pună la loc, pe
încheietura mâinii stângi. Zarzavagioaica mea s-o fi întrebând pe unde
umblu. Am noroc de regulile noastre stricte, că soțiile ne-au fost
instruite să nu ne întrebe pe unde umblăm; nu trebuie să știe tot ce
facem... Ce-i? – aruncă o privire curioasă Tamarei, care abia se mișcă
spre marginea patului, să coboare.
- Picioarele... – se vaită cu glas scăzut doamna, masându-și
insistent încheieturile.
Armoniu se întoarce cu spatele și-și zâmbește satisfăcut, în timp
ce continuă să se îmbrace.
- Întrevăd că mâine – începe el pe un ton grav –, când vor ieși din
nou la fumat pe balcon, colegii tăi vor chicoti ca și miercuri, când ai
revenit din voiaj: Șefa e iubită bine. Chiar așa; au spus iubită, deși
corect trebuia f...ă – rostește el cuvântul vulgar cu o reală plăcere. Ce
vrei? Intelectuali...
Tamara oftează. Își caută cu calm hainele pe pat, sub așternuturi,
și se îmbracă.
442
- Te-a supărat ce-am spus? – îi atinge Armoniu brațul. Așa

spuneau colegii tăi miercuri; nu te mai văzuseră atât de...
- Colonele, – îi aruncă Tamara o privire dojenitoare – să nu
confundăm îndestularea cu iubirea...
- Nu înțeleg.
- Nici nu ți-o cer. Să fim înțeleși: eu – accentuează Tamara
cuvântul – îți voi da de veste când ne vedem aici. Nu când vrei tu! Când
am nevoie eu! – se lovește ea cu degetul în piept.
- Hopa! Una de asta am și acasă. Și nici nu mă chinuie cu... –
arată Armoniu spre ambalajele de staniol rupte.
- Atunci, trebuia să stai dracului acasă! – vine replica tăioasă a
doamnei care și-a reluat poziția de femeie-comisar, cu care s-au obișnuit
toți. N-are rost să-ți mai spun că eu pot avea acces nemijlocit la
conducerea superioară, nu prin intermediul vreunui general, ca tine, și-ai
să fii trimis înapoi în Ferentari, de unde vei veni în centru doar ca să
vinzi semințe!...
- Formidabil! – râde amuzat Armoniu. Așa s-a exprimat odată, la
beție, ginerele tău, când zicea că s-a săturat de căsnicie. Și ce crezi, c-ai
să mă ții și pe mine în lesă?
- Ți-am pus și botniță – recunoaște-o! Tot nu mi-ai spus câți
trăgători are un pluton de execuție... – îl atenționează, fluturând spre el
palma.
- Du-te dracului de curvă!
- Dar nu criminală...
- Te pomenești că-n Rezistență ai muncit doar cu picioarele...
- Porcule! – scrâșnește Tamara, atât de încet, parcă și-ar fi spus
sieși; „m-am întors de unde am plecat – gândește, cufundându-și obrazul
în fusta ținută pe palme, ca un prosop dimineața în baie. O, Doamne, ce-
i cu mine?!... Nici măcar silă nu simt” – șterge ea cu palma cele câteva
pete de pe poala fustei pe care, amețită de romul cubanez, n-a vrut s-o
dezbrace decât târziu, când Armoniu devenise furios pe hainele ce-l
incomodau, „că vreau să mă țin de cuvânt, să te fac armonică – o să mă
pomenești!”
- M-ai coborât la nivelul de porc? – o alintă colonelul, lăsându-se
pe călcâie în fața ei, să-i poată săruta bustul gol.
- Doar în comportament... – se simte Tamara obligată să-i
șoptească, adusă iar la incandescență de comportarea de satir bolnav de
priapism a colonelului, pe care îl consumă iar și iar, până la sațietate,
443
trezindu-se că, privind în neștire poza sustrasă din revista Cinema

cândva, îl ține culcat cu capul pe burta sa și-l alintă cu nespus drag; „și-
n fond, de ce nu m-aș întoarce la starea mea de bine?! Pentru delectarea
privirii am poza de pe perete... că-n rest...” – și susură un râs în surdină.
Hai, că-i târziu – îl împinge pe Armoniu spre marginea patului iar când
îl vede îmbrăcat, scoate cheile din poșetă: Poftim. Eu mai am un rând.
Poți umbla în viitoarea ta locuință în voie. Bona doarme la mine cu Tin-
Tin. Hai să-ți deschid ușa spre partea ta de vilă.
- Pa, frumoaso! – o ia Armoniu cu brațul pe după umeri. Până la
urmă... vezi c-am dat la pace? Pa!
Ar vrea s-o sărute, dar Tamara, sufocată deja de damful fetid al
respirației colonelului, întoarce capul în ultima clipă.
- Cucoană, necucoană... – îi aruncă Armoniu o privire peste umăr,
în timp ce așteaptă să i se descuie ușa spre jumătatea sa de vilă. Până la
urmă, toate sunteți la fel când dați de gustul... – bombăne el în timp ce
iese, rostind următoarele cuvinte vulgare cu o plăcere evidentă.
- Chiar că ești porc! – oftează Tamara, privind cum se închide
încet ușa grea de zid în urma colonelului.
„Puteai să te rezumi la primele două cuvinte... Ai fi crescut în
ochii mei, măgar bătrân de ești! Cucoană, necucoană... – ce frumos
rezumă totul Rebreanu! Am recitit de zeci de ori fragmentul violului din
Răscoala; puteai avea ceva din bărbăția lui Petre Petre, acel țăran
fascinant...” – oftează Tamara, învârtindu-se prin încăpere fără vreun
rost anume. Ar vrea să mai aranjeze ceva prin cameră, dar i se face silă
– cum poate un neisprăvit de prin Ferentari să-i judece acțiunile din
Rezistență?!, „cea mai rodnică parte a vieții mele; greșeala de neiertat
este că am venit în România, printre slugile lui Stalin; eram tânără,
entuziastă – și?!...” O stare de lehamite a pus stăpânire pe sufletul ei –
nici un gând, nici o dorință, nici măcar foamea sau plăcerea unei țigări,
ca-n trecut. Un vid imens – capul ei este gol, gol de orice! Și senzația
stranie de preaplin, ca-n copilărie, în Vinerea Mare, după strachina ei
preferată, smălțuită în culori vii, plină cu boabe de fasole fierte,
amestecate cu ceapă verde tocată mărunt, stropite cu ulei de măsline și
cu sare zdrobită cu bărdița din bulgărele anume cumpărat, „adevărata
sare de ocnă”, îi arăta bunica. Venise de la joacă ruptă de foame – „nu
așa hulpav, ca lupul”, a vrut s-o tempereze bunica, iar la ieșirea din casă
a întrebat-o: „Ți-a plăcut?” „Nu!” – a fost răspunsul ferm al fetiței. „A
fost pentru îndestularea burții, că-i post mare – își amintește ea vorbele
444
bunicii. De plăcere ai să mănânci după Înviere.” Cu amintirea asta, a

îndestulării, a plonjat înapoi, în trecut, acel trecut când n-a reușit să
înțeleagă de ce nu avusese parte și de plăcere – doar s-a simțit
îndestulată, și asta i-a fost de ajuns: a putut să se joace în voie până
seara târziu, când bunica ei a revenit de la denie.
Acum – îndestulată iar – nu se poate gândi decât la vorbele
colonelului: i-a fost arătată o altă fațetă a existenței acelui tânăr în viața
lor: a ei, a Pușei și a soțului Pușei – „ginerele meu! Ce viață tihnită
aveam înainte de Agigea! Blestemata plajă de la Agigea!...”
Iese agale din adăpost. Cu pas rar, capul în pământ și gândurile
aiurea – ca după o înmormântare. Abia urcă treptele spre colțul garajului
blocat cu tot felul de lucruri vechi, printre care se strecoară ca de obicei
– o dezordine aranjată de ea, să nu descopere vreun intrus prea ușor
intrarea către adăpostul de sub pământ, „camera mea de fugă”.
Se oprește și se sprijină cu șalele de muchia unui fișet metalic –
„de fugă de cine?! Am greșit la Agigea! Insolația își spusese cuvântul –
trebuia să-l fi alungat pe... individul acela din preajma noastră; a fost
ispita însăși, lua-l-ar naiba! Două zile dacă mai rezistam, și nu mă punea
dracul să-i scot foile cu formule dintre paginile cărții, Pușa ar fi fost din
nou în brațele soțului; eu mi-aș fi dus mai departe viața – așa cum era,
cu fața ei ascunsă, – cine n-are ceva de ascuns în viață?! –, viața mea
avea alte coordonate... Acum, dacă Armoniu descoperă cine-i adevăratul
tată al lui Tin-Tin... Puțin îmi pasă ce va fi cu Mihai, dar eu pot pierde
totul și trebuie să-i cresc bastardul, căci asta a devenit copilul acum – un
bastard! Măcar de n-ar fi știut Armoniu – strachina mea cu boabe de
fasole; smălțuit și el, la cât de spilcuit umblă, dar tot fasole, la urmă
urmei!... Măcar, miniștrii din vremea Crăciunului când am revenit în
țară erau poleiți, nu smălțuiți, știau germană, franceză; alții, rusă;
citiseră cărți... Cu-al treilea, din ziua a doua de Crăciun, am discutat o
după-amiază întreagă despre Hegel și Dostoievski; sigur că Dej –
ciocănar de Galați, la urma urmei – a dat ordin să fie lichidat... Nici ăștia
de acum nu-s mai de soi, dar... N-oi fi eu Dumnezeu, dar măgarul de
Armoniu, dincolo de pat, e un adevărat Iago1”.
Se oprește, repetând obsesiv în gând același cuvânt, dar…,
prevestind îndoiala, dar nu înțelege ce ar fi vrut să spună. De când a
aflat că Pușa voia să fugă în Vest, se simte captivă unui vârtej care o
1
Personaj malefic din piesa Othello de W. Shakespeare.
445
aruncă de pereții unei celule fără fereastră – „România mea, în care m-

am întors plină de idealuri, încununată cu promisiuni, se dovedește a fi o
Katanga, din care nu mai pot evada; Tin-Tin e ghiuleaua de plumb
legată de picioarele mele. Am să...!...” – și, scârbită, plină de venin, dar
și de ciudă, stinge lumina în garaj și urcă încet, ca în transă, treptele spre
capătul holului de intrare în jumătatea sa de vilă. „Tin-Tin... – gândește
cu năduf. Copilul ăsta a adus nenorocirea în casa noastră. Sigur că
ginerele meu o fi aflat adevărul; Pușa se hotărâse să i-l spună soțului și
să divorțeze... Era cu capul în nori – o visătoare! Voia poezie;
îndestularea o scârbea... elogia sărutul, somnul de după cu obrazul pe
pieptul lui Mihai; începuse să-l dezmierde prințul iubirii mele, ba se
lăuda că-i va dedica simfonia, lui și lui Tin-Tin; Mihai Vlădeanu – un
escroc sentimental, la urma urmei!, piaza rea a vieții noastre…”
Stă un moment în mijlocului holului. Refuză să se mai grăbească
să intre în camera copilului – știe că-l va găsi dormind alături de bonă,
pe jumătatea dinspre perete a studioului.
„Din cauza lui!” – își zice cu ciudă; are impresia că s-a năruit
totul în jurul ei. Singurul vinovat – copilul!
Se trezește că a aprins lumina în bucătărie. Stă în fața sertarului
deschis, în care lucesc lamele cuțitelor orânduite după trebuințe.
- Tovarășa, ce bine c-ați venit! – aude la spatele său șoapta bonei.
A plâns toată seara. I s-au umflat iar... Acum îi pun al treilea rând de
comprese reci... câte puțin... să nu răcească... Vi-l duc în pat?
- Nu!
Răspunsul ferm o sperie pe bonă, care părăsește urgent bucătăria,
fără să mai fi luat din congelator altă compresă rece.
Tamara se retrage în dormitor. Este pentru prima dată când vine
de la subsol și nu se gândește să intre imediat sub duș. Nu-și dorește
decât să se întoarcă în bucătărie și să deschidă iar sertarul – totul se
învârte în jurul ei.
„Din cauza lui!...”
Nici măcar nu îmbracă pijamaua – rămâne doar în furou, fără
nimic pe dedesubt; amintirea violenței cu care Armoniu i-a smuls
lenjeria intimă o cutremură, „deși mi-a plăcut atât de mult! Îmi amintea
de tinerețe, când...”
Sare din pat ca mușcată de șarpe – a blestemat întotdeauna clipele
de beție, când își impusese să intre în grațiile tinerilor ofițeri invadatori,
pentru care unele nopți erau și ultimele – adevăratul orgasm al ei se
446
producea când afla că-n explozie muriseră toți pe care îi vizase.

Se trezește iar în mijlocul bucătăriei, cu lumina aprinsă. Lamele
cuțitelor îi obosesc privirea cu reflexele lor.
- Doamne, nu-mi lua mințile!
Tresare la auzirea propriei voci. Fuge în baie și stă sub dușul rece,
care o trezește complet, amintindu-i că ultima oară a uitat să-i mai pună
prezervativul lui Armoniu. Fuge ca o nălucă prin casă, căutând
irigatorul, apoi sticla cu oțet – „mai rău ca puștoaica din Cartierul
Lenin...”
- Cucoană, necucoană... – își zice cu dispreț, privindu-se în
oglinda din baie, care aruncă spre ea fața unei femei scârbite.
Se întoarce spre oglinda înaltă de pe spatele ușii și-și mângâie
îndelung burta și șoldurile, cum făcea și-n alte dăți, când venea de la
subsol. „Cu Armoniu, în nici un caz! M-aș sinucide să aflu că-i port
copilul” – și, speriată, fuge în bucătărie și mai toarnă 5-6 linguri de oțet
în irigator.
Următorul duș, mult mai cald, o moleșește, accentuându-i
depresia. „Mâine intru singură la subsol și arunc romul cubanez. Vodca
o țin pentru el. Eu trebuie să fiu lucidă!... Seara aceasta, prima oară, cred
că i-am recitat și lui poemul despre Horus – ce oroare!... Lua-l-ar dracul
pe Mihai! – mi s-a părut că-l văd ieșind din poza de pe perete. Simt că o
iau razna...”
Dă un șut furoului ud, trimițându-l într-un colț și îmbracă un
capot de mătase – „în ăsta am ieșit pe balcon în noaptea când Mihai mi-
a adus paharul cu apă, apoi mi-a sărutat degetele... Ba chiar mi le-a
supt!”
Ar vrea să rememoreze clipele din garsoniera 93, dar nu-i vin în
amintire decât gesturile brutale de la subsol și exclamațiile ei, să-l incite
mereu pe colonelul devenit tot mai violent, spre bucuria ei supremă, din
care, epuizată, s-a prăbușit în apatia destrămată de mitocănia ultimelor
vorbe ale bărbatului ieșind plin de sine prin ușa deschisă de ea – și,
odată apatia destrămată, a întrezărit adevărul: „Din cauza lui!”, dar se
teme să mai intre în bucătărie; o aude pe bonă umblând la congelator.
Zorii o prind tremurând sub cearșaf, rugându-se lui Dumnezeu să
nu-i ia mințile – sertarul cu cuțite îi stăruie în minte ca un far în noapte.
Sare din pat imediat ce observă că s-a stins becul de pe stâlpul din
fața vilei, mai face un duș rece, se îmbracă la fel de elegant ca ieri, dar
cu altă rochie, tot din gama celor cumpărate în Italia, renunță la cafea și
447
vrea să plece, indiferentă la prezența bonei cu ochii umflați de nesomn.

Aerul sever al Tamarei îi dă de înțeles bietei femei că nici nu vrea să
audă ceva despre copil.
Ieșită cu pas apăsat din vilă, fără a-și mai fi aruncat privirea în
stânga, să-și mângâie amintirea cu imaginea Pușei la fereastră în zilele
când fiica ei, în concediu prenatal, abia se putea mișca din cauza burții
mari, dar radia fericire ca niciodată, acum, Tamara stă minute în șir în
fața portiței, așteptându-și mașina. Urcă înainte ca șoferul să fi apucat să
coboare, să-i deschidă portiera și ordonă scurt: „La serviciu!”
Ziua de muncă începe anost, ca de obicei, fără bucuria de pe
chipurile colegilor de serviciu din ultimele zile – îi făcea plăcere să se
știe urmărită de o privire scurtă aruncată în urma sa de cel mai bun
arhitect, Pârjoleanu; este sigură că bătrânul Pârjoleanu – „e totuși mai
bătrân decât mine cu vreo 10-12 ani” –, ori de câte ori au stat de vorbă,
nu a încercat vreodată s-o curteze, dar felul în care a privit-o întotdeauna
i-a întregit siguranța că trece printre colegi ca o femeie integră și-i
respectată, „atât cât poate fi respectată o șefă ca mine în zilele noastre”.
Acum, dintr-o singură privire aruncată peste mulțimea colegilor,
înțelege că toți o privesc pe sub gene, ceva între dezgust și compătimire;
„să fie doar soarta șefilor intransigenți, ca mine?! I-o fi nemulțumit
sarcinile de plan pe semestrul doi? Oricare dintre ei, dacă partidul l-ar
promova în locul meu, ar proceda la fel – altcumva nu poți realiza
sarcinile trasate; tot mai grele și tot mai multe din an în an!” Stă un timp
cu privirea în gol, amintindu-și vorbele unui argat de pe moșia bunicii –
„ori se rupe hamul, ori crapă calul!” –, când își puneau prea multe în
plan și începeau să se îndatoreze. „Oare, – face ea ochii mari, privind în
gol – nu face și conducerea noastră la fel?!” Ar vrea să se certe în gând
că pune la îndoială planurile conducerii superioare de partid și de stat –
„hamul nu se va rupe, că au grijă alde Armoniu, dar calul... Într-o zi va
crăpa, nechezând, dând îndrăcit din copite, lăsându-se dus în râpă cu tot
cu căruță, distrugând totul, cum am văzut la fostul vechil al bunicii,
plecat intempestiv, să devină și el boier într-un an-doi”.
Secretara îi aduce programul pe ziua în curs. Citește iar și iar,
plină de emoție – un anume paragraf a răscolit-o: numirea ei în fruntea
unei comisii care să analizeze „unele aspecte ideologice” din activitatea
Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă. „Or fi aflat și colegii mei?! –
invidia!” După un timp de reflexie, uită de colegi și, „dacă tot am apucat
din nou pe calea cea bună, să-mi văd de viitorul visat. Voi începe cu
448
teatrul! – își hotărăște după momentele lungi de privit în gol peste hârtia
din mâna sa. Articolul lui Nicolae Dragoș din Scînteia va fi punctul meu
de pornire.”
Peste câteva ore, îi este anunțată vizita colonelului Cireșciuc.
- Să intre, să intre! – spune secretarei în telefon.
Îmbrăcat elegant, ca de obicei, și tot ca de obicei sobru, cu pasul
ferm – „ținută de ofițer superior”, îl fură Tamara cu colțul privirii pe
bărbatul impozant intrat în biroul său.
- Bună ziua, tovarășă arhitectă! Doamne, ai un nume! Nu ți-l pot
rosti niciodată corect – își scuză el tonul protocolar.
- În Ferentari nu se făcea Franceza, știu – șoptește Tamara,
pregătită să-l ia la rost imediat ce-l va auzi invitând-o la subsol.
- Ce-ați șoptit, tovarășă?
- Știu. Școlile noastre au avut ca obiect de studiu Rusa. Prenumele
meu îl datorez bunicii, mare francofilă. Cu ce ocazie?
- Să vă felicit, tovarășă președintă a unei comisii care va...
- Ia uite, ai aflat înaintea mea.
- Evident! – aprobă colonelul, apoi se apleacă spre urechea
Tamarei și șoptește: Nu mai mișcă nimic fără... Nici tu, sub mine, dacă
nu vreau eu, colonelul; Securitatea e-n toate!
- Sictir! – șoptește la fel de încet doamna, răscolită deja de felul în
care Armoniu și-a pus o palmă pe sânul ei.
- „Sictir, golane, treci și muncește.../ Ecaterino, ești damă bine,/
M-aș da la tine...” – cântă abia șoptit dar bine dispus colonelul. Așa
petrec studenții noștri – devine el sobru și vocal. S-a dat drumul la
vodcă, la Pepsi, „avânt și energie”, – nu mai prididesc mașinile să care
Pepsi de la fabrica din Constanța –, studenții străini cumpără Coca Cola
cu valută... Cântece deocheate... Decretul este ocolit cu prezervative cu
gusturi și forme care mai de care... aduse clandestin în țară, că importul
de fluturași chinezești va fi îngrădit cât de curând... Ce vă uitați așa
mirată la mine, tovarășă arhitectă?! Vom aborda problema aceasta, a
creșterii natalității în principal, și cu tovarășul prim-secretar UTC Ion
Iliescu. Tinerii noștri au cam luat-o razna. Lecția din ’68 ne ajunge! – se
aprinde colonelul, vociferând anume parcă să i se audă „și unde trebuie”
cele ce le spune „unei tovarășe din eșalonul superior al Puterii”.
- Tovarășe Cireșciuc, – devine Tamara fermă – august ’68 rămâne
un reper moral în devenirea noastră! Asemeni domnitorilor noștri iluștri,
tovarășul secretar general a știut să transforme o prezumtivă înfrângere
449
prin invadare, ca în Cehoslovacia, într-o victorie zdrobitoare a

conștiinței noastre naționale.
- Tovarășa... – râde ironic Armoniu, rezemându-se de capătul
biroului lung, încărcat cu dosarele unor obiective strategice aflate în
curs de avizare – când am spus ’68, m-am gândit la Ajunul Crăciunului,
la colindele studenților de la Semănătoarea, amplificate la căminele
Grozăvești, convoi ajuns în centru ca o veritabilă mișcare studențească,
pornită spre Ambasada Americană să ceară anumite libertăți, cu fata
aceea, urmașă de cărturar ardelean, și cu studentul din ultimul an de la
Fizică, evident!, face colonelul un gest larg, viitor savant tânăr, nu știu
dacă are ochi albaștri, dar țin minte că purta pantaloni din velur vișiniu
și baston, simbol al decadenței! Dacă studenții din anii 4 și 5 ai Fizicii,
adunați într-un amfiteatru să voteze excluderea lui nu s-ar fi burzuluit,
decadentul gusta din plin un sejur la Katanga. Iaca i-am pierdut urma
celui care a aprins scânteia, ridicându-se primul să-i ia apărarea
decadentului, pentru care a jurat că l-a văzut jucând cărți cu colegii când
cei de la Semănătoarea ajunseseră pe la ferestrele lor și nu l-am mai
putut băga pe cel cu baston la organizare, să-l reținem. Limbutul ăla, un
adevărat talent oratoric, a dat curaj celorlalți. Dintre cei care ne-au pus
pe gânduri atunci cu discursul lor, cu citate din Marx și Lenin despre
libertate și ne-au făcut să-i dăm drumul celui cu pantalonii vișinii,
câțiva, scăpați peste graniță, sunt deja tineri savanți în Vest;
moldoveanul limbut, pe care n-am avut cum îl agăța atunci, s-a pierdut
la naiba, într-o uzină chimică – nici măcar nu mai e în atribuțiile mele,
că era încă din studenție lucrat operativ de tovarășul Apostol-Lehrer...
mann… mă rog, de altul! – sfârșește furios colonelul.
- Cunoști bine anul ’68! – se miră sincer Tamara, indiferentă la
cele povestite de colonel.
- Atunci am fost făcut colonel plin. Aveți grijă, tovarășa, cum
puneți problema săptămâna viitoare; sunteți pe val!... Dacă vreunul
ridică glasul, – șoptește colonelul, aplecat spre urechea Tamarei – îmi
spui și-l fac poponar; n-are cum dovedi că nu-i. Unul care să declare c-a
fost mângâiat de el pe fese ori pe spate găsim noi... Katanga a fost
gândită pentru alde ăștia, care ne sunt împotrivă. Ce zici, frumoaso,
merit să mă inviți să cinstim diseară promovarea ta? Hai, că mi-ai
plăcut! Rezistento!... – o alintă colonelul, apoi îi face cu ochiul și iese
din birou, salutând cu voce tare, respectuos, când ajunge la ușă.
450
Capitolul 24
Tot sfârșitul de săptămână a fost ocupat de ședințe intermediabile

– agenda Tamarei s-a umplut de notații; știe că o așteaptă o sarcină grea;
înainte își avea ginerele, care îi schița câteva luări de cuvânt ferme și la
obiect; „chiar că avea stofă de viitor politician de elită”.
Noaptea, când ajungea acasă, venind de sus, de la Comitetul
Central, ori de jos, de la subsol, ca-n seara când au sărbătorit numirea ei
în fruntea comisiei, Tamara a mers mereu pe vârfuri, să nu i se simtă
prezența. Ziua, când, din obișnuință, forma numărul de acasă, auzea
aceleași vorbe: „A plâns mereu, tovarășa”, apoi, ca la un semnal, răsuna
țipătul copilului – „cred c-a simțit că vorbesc cu dumneavoastră”, și-a
dat o dată cu părerea bona. „Țipe până i s-o umfla și fierea, poate i-o
crăpa, că boașele degeaba i s-au umflat de-atâtea ori”, și-a zis în gând
Tamara și și-a văzut de-ale ei, „mai importante!”, a gândit, cum a făcut-
o și-n Paris, când a fost de acord să-și dea fetița unor fermieri, „odată cu
averea bunicii” – oftează adesea.
Astăzi, duminică, – întâlnirea de la secția de Propagandă a durat
doar până după-amiază – a înțeles că mai are multe indicații de primit,
„pe măsură ce le primim și noi de la tovarășul secretar general”.
Pentru acasă, și-a propus să lectureze iar ziarele mai importante și
să schițeze câteva puncte de atac ale comisiei pentru când va merge la
Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă.
Bona se bucură nespus când o vede:
- Ce bine c-ați venit devreme!
- De ce?
- Să-l luați puțin în brațe, să-l drăgăliți, altfel va adormi plângând,
mereu cu ochii spre ușă iar noaptea va suspina prin somn. Îl auziți? –
face capul bonei un semn spre camera copilului, de unde se aude
plânsetul sonor, întrerupt de sughițuri. Crede că vorbim la telefon și vrea
să vă audă.
- Adu-l aici! – ordonă Tamara, arătând spre cele două perne
451
așezate alături la capătul patului.

Țipetele copilului se aud tot mai tare, pe măsură ce se apropie de
camera în care așteaptă Tamara.
- Uite-o pe mami, scumpule; uite-o pe mami... – se aude vocea
domoală a bonei, acoperită de vaietele copilului, semn că, la ora asta, a
mai fost amăgit cu plimbări prin camerele pustii ale vilei.
- Pune-l între perne! – hotărăște vocea Tamarei.
Subit, plânsul încetează. Așezat în funduleț, între perne, copilul a
rămas cu gurița deschisă de la ultimul țipăt și cu ochii măriți. Doar
lacrimile se mai mișcă în jos pe obrăjorii lui roșii.
- Vedeți? A tăcut – se bucură bona. Fug o clipă la bucătărie, că-i
pregăteam cina – se precipită ea, strecurându-se pe lângă Tamara spre
ușă.
- Ma... ma... mami! – întinde copilul mânuțele, luminându-și
obrazul de bucurie.
- Ce vrei?! – îi șoptește apăsat, aplecându-se spre el, Tamara. Nu
sunt mami; de azi, sunt bunica; bu-ni-ca! – silabisește ea, răstindu-se la
copil. A înțeles? Bunica! Și ce vrei acum? În brațe?!
Obrăjorul copilului se schimonosește, gata de plâns.
- Vrei să plângi? Poftim! – îi ordonă Tamara – plângi cât vrei!
Hai, plângi! Cât vrei, până ți se umflă... – neam de coios ce ești! Gata cu
plânsul, ai înțeles?! O dată dacă te mai aud urlând, ca să vin să te țin în
brațe, bagajul! – și la casa de copii!! Acolo e locul tău, ai înțeles?! Ai să
fii cel mai urlător dintre urlători, ai înțeles?!
Copilul a încremenit, cu ochii lui mari și albaștri ațintiți în ai
bunicii.
- Vezi că poți să taci? O dată dacă te mai aud zbierând...!... – se
apleacă Tamara mai mult spre copil, amenințându-l cu palma.
- Tovarășa!... – strigă bona, intrată în fugă și se repede să se așeze
pe marginea patului, între bunică și nepot. Vino la mama Veta în brațe –
se întoarce ea spre copil.
- Ia-l de-aici! O dată dacă mai urlă...!... – încearcă Tamara o
amenințare, dar se oprește când bona înșfacă trupul micuțului, îl strânge
cu amândouă brațele, îndesând obrăjorul încă umed de lacrimi la pieptul
ei, între sânii mari, de femeie bătrână și corpolentă.
În liniștea deplină așternută peste întreaga vilă, cu cealaltă
jumătate cufundată încă în întuneric – „ne-om muta când se termină
toată vânzoleala asta de după întoarcerea delegației, că se pregătesc
452
schimbări majore”, i-a spus Armoniu când au serbat numirea ei la

conducerea comisiei –, Tamara renunță să se mai schimbe în ținuta de
interior și iese pe terasă, hotărâtă să fumeze în liniște și, când i-o veni
cheful, să răsfoiască teancul de ziare așezat pe măsuța alăturată
fotoliului „cumpărat înainte de...”
Renunță să-și mai continue gândul. Îi este ciudă că, livrându-i
acasă fotoliul cumpărat telefonic, își zisese: „Oare ce-ar fi să-l aduc aici,
să-l văd șezând în acest fotoliu iar eu, după o cafea și un pahar cu rom
cubanez, să-l tachinez, întrebându-l din nou cum sărută femeile care au
un dinte de aur?!... Ce deliciu, să-l pot atrage în jocul pervers al
povestirii în amănunt cum a fost cu altele!...”
Fumează patru țigări la rând, frământată de crâmpeie de gânduri
răzlețe, dar toate avându-i pe colegii săi în centrul lor, cu expresia aceea
a lor de dezgust, din dimineața când s-a supărat pe Pârjoleanu, mai ales.
Ar bea și un pahar de rom, dar îi este lene să părăsească locul comod iar
bona nu-și mai face apariția în ușă s-o întrebe dacă mai dorește ceva,
cum făcea în trecut, când ea întârzia pe terasă. „Mai că nu m-a aruncat
într-o parte când s-a repezit să se interpună între mine și copil...”
Nu mai are chef de țigară. Nici de ziare. De rom – nici atât. „De-
un sărut lung, poate...”
Înfuriată, fără să înțeleagă de ce, intră în dormitor, aruncă una
dintre cele două perne sub calorifer, apoi se culcă.
Adoarme imediat. Fără vreun disconfort din cauza nopții toride,
fără vise urâte, fără gânduri – nici măcar dorințe tainice. Se simte
îndestulată – ca atunci când ai stomacul plin mereu; cum să te mai
gândești la mâncare?!
Imediat ce se trezește, savurând un pahar de nes frecat cu zahăr și
apă rece, își face în gând agenda săptămânală – niciodată n-a fost atât de
organizată; și-și lasă în fiecare zi câteva ore pentru vreo ședință urgentă
la C.C. O incomodează doar hainele – „dar oamenii muncii cum
îmbracă salopeta zilnic?! Eu de ce să mă supăr pe deux-piéces-ul
necesar serviciului meu?! Gata cu rochiile elegante, că nu-s de măritat!”
Ziua de luni decurge monoton. Vestea numirii ei în fruntea unei
comisii „de analiză” a direcțiilor de la Cultură crede că a făcut
înconjurul tuturor urechilor din subordinea sa – observă bucuria din
ochii unora, poate chiar dorința de a-i da sugestii; „sfaturi ar fi prea
mult; așa ceva primesc doar de la superiori”.
Citește de două ori articolul semnat de... – cum naiba îl cheamă
453
pe ăsta?!, se uită ea la numele autorului, care nu-i spune mare lucru –,

citește iar și iar, deși nu reține ceva anume, care să-i dea ei posibilitatea
să se impună; „acolo sunt oameni de teatru, care știu...” – o cuprinde
teama de confruntarea cu intelectuali veritabili; „dar, la urma urmei,
partidul dă indicații, trasează linii directoare; evrika!, voi introduce
noțiunea de linie directoare! Nu trebuie să fac mare caz că-i ideea mea;
voi fi fericită, ca și-n atâtea alte cazuri, dacă tovarășii o vor folosi – cum
altfel pot sluji cauza?!”
Se simte mândră – și-a regăsit starea de bine de demult; „cauza,
înainte de toate!”
Rămâne cu privirea pierdută pe fereastră, peste acoperișurile de
tablă ale clădirilor învecinate; „măcar o parte dintre cele finisate înainte
de război au cumpărat tablă zincată adusă de tata prin Ungaria, din
Germania sub embargou, în schimbul grâului din depozitele Hârlău,
Pașcani, Bacău, Focșani.” A omis cu bună știință Târgu Frumos – i-ar fi
amintit de familia Hecht, de prietena sa Rașela, de drumul cu caleașca
cea mare la Sânzieni... – de Mihai-cel-din-cireș, „poate cel mai lung,
mai plăcut și mai răscolitor sărut din viața mea!... Cum să nu-mi fi dorit
să mor în clipele acelea?!... Plăcerea excede îndestularea. Dar acum… –
gândește, ignorând urma de tristețe născută din setea buzelor uscate –
acum trebuie să mă dedic…” – și termină încet, alene, țigara din care
trage când și când câte un fum scurt. Ochii ei au părăsit de mult
acoperișurile clădirilor din jur și se plimbă peste dosarele de pe biroul
său, oprindu-se minute în șir pe poza de pe pagina întâi a unui ziar
Scînteia. „Ce i-aș putea spune dacă ar afla de cele două-trei zile de la
Eforie Nord, acum doi ani?!” „A fost problema fiicei mele, tovarășe
secretar general, care era bolnavă de nervi.” „Dar cele două vizite în
garsoniera 93?!” „Poate nici n-ar ajunge la urechile lui...”
Amețește. Caută îndelung un capăt de țigară – toate ascunzișurile
sunt goale. Găsește un rest de rom, uitat de la 8 Martie – singura
festivitate admisă. După terminarea programului. Cu aprobare prealabilă
a unui secretar C.C.
„Bun și ăsta!” – gândește savurând romul.
Nu mai ține minte cât a fost în sticlă; doar simte că plutește.
Merge pe Calea Victoriei plutind – nici ea nu înțelege de ce. Doar
plutește. În Magazinul Muzica intră din obișnuință – mereu era rugată
de Pușa să-i cumpere câte ceva: „Mămico, e-n drumul tău...”
Se gândește la Pușa ca la o fostă prietenă plecată...
454
La Telefoane, cumpără un pumn de fise.

- Aveți cabine libere și aici; afară e zgomot – aude în urma sa, dar
continuă să plutească.
Are emoții – „dar trebuie s-o rup definitiv cu el; nici măcar să nu
mă salute dacă, vreodată, ne-om întâlni!...”
- Ce bine că te-am găsit! – strigă pe un ton ce nu și-l recunoaște,
speriată de fiorul plimbat ca un fulger fierbinte prin mijlocul său când îi
aude vocea. Ascultă-mă cu atenție: indiferent cine te întreabă ceva
despre mine sau Pușa, nu ne-ai văzut în viața ta! Niciodată, niciunde,
nicicând!...
Simte că se îneacă – uscăciunea din gură o sufocă, trebuie să
înghită de mai multe ori. Acel doamnă șoptit speriat de Mihai o face să
cadă cu umărul de colțul cabinei telefonice – „oare n-am să mă mai
sărut niciodată cu el?!”
Pauza pe care a făcut-o îi întunecă privirea – simte că i s-au
injectat ochii.
- Este și spre binele tău, crede-mă! Ești tânăr, Mihai, ai viața
înainte – prețuiește-o!
Îl simte la celălalt capăt al legăturii telefonice și nu poate spune
decât banalități – „s-a purtat atât de normal cu noi amândouă!...” Îi
strigă s-o uite. Să le uite – un uită-ne!! disperat. Apoi trece la un alt sfat:
„Numai proștii sau nebunii înoată împotriva curentului” și nu se poate
abține să nu încheie cu vorbele care i-au îndulcit de atâtea ori gura:
„dragul meu drag!”
Închide telefonul și continuă să stea rezemată cu umărul de colțul
cabinei. „Ce-o fi vrut să-mi spună?!” – se întreabă, păstrând încă în auz
ușoara ironie tandră din începutul replicii lui Mihai: „Somonii înoată...”
Cu greu, uită de întrebarea ce-o frământă și-și zice că ar trebui să
continue jocul ei la derută: formează numărul de acasă și întreabă ce
face Tin-Tin.
- Doarme profund. S-a jucat cu un alt băiețel până mai adineaori
în groapa cu nisip din parc. I-am făcut băiță și a adormit imediat.
- Bine, Elisaveta, bine! – pare Tamara mulțumită și închide.
Se simte liberă – telefonul dat lui Mihai a eliberat-o, ca atunci
când ai fost mult timp dator cuiva cu o sumă mare de bani și ai reușit să
i-o înapoiezi la termen! Merge pe jos până acasă; n-a mai făcut-o de
mult. „Fusta abia mă mai încape; nu pot renunța la prânzul consistent de
la cantină; am nevoie de energie.” Și-așa, de multe ori a simțit că
455
frumusețea ei o încurcă – nici măcar erosul n-o mai frământă; „odată

îndestulată, la ce bun plăcerea?!...”
Își păstrează pasul ferm, de femeie cu funcție înaltă. Intrarea în
Cartierul Primăverii dă un plus de asprime ținutei sale. Răspunde
politicos, dar fără urmă de efuziune, tuturor celor care o salută –
persoane importante în conducerea statului. „Bine mi-ar mai fi stat
alături de un puști adunat de prin Cartierul Lenin... și rebel pe
deasupra!”
Își impune să nu se mai gândească la nimic ce i-ar putea aminti
de... „De...?!” – se oprește două secunde locului, speriată că nu-și mai
amintește numele „celui care...”
- Bine c-am scăpat de el! – își șoptește.
Intrarea în apartamentul său din vila cochetă primită de ea și de
ginerele său îi amintește de copil – „să mă prefac a-mi păsa de soarta
lui; altcumva, baba asta, așa bine văzută de toți cei cărora le-a crescut
copiii, ar putea să mă pârască; mă mir că n-a făcut-o până acum”.
Intră tiptil în camera copilului. Așezată la măsuța joasă, bona
citește Scînteia – ține lunar informarea politică la organizația de bază
din care face parte; înainte de-a accepta să fie bona lui Tin-Tin, pentru
că terminase liceul la fără frecvență, i se propusese un post de
funcționară la Gospodăria de Partid, dar hotărâse că-și va dedica și
restul vieții creșterii vreunui copil defavorizat – și tocmai atunci se
aflase că muriseră părinții lui Tin-Tin.
- Bună seara, Elisaveto!
- A, tovarășa... – ridică bătrâna ochii din ziar, mimând
surprinderea.
- Ce face puiul meu drag?
- Doarme dus de când i-am făcut băiță – se bucură bona de tonul
cald al Tamarei.
- Mânca-i-ar bunica lui ochișorii ăștia frumoși! – gesticulează
doamna sub privirea perplexă a bonei. Ochișorii ăștia albaștri, ca ai
soțului meu Armand, urcat la cer încă de la primul raid peste liniile
inamice; de-aceea cerul e mereu albastru, de la ochii bunicului acestui
prințișor – aruncă ea o privire bonei.
Se apleacă și-l ia pe Tin-Tin în brațe, îndesându-i năsucul la
pieptul ei, ca în zilele de demult, „înainte de-a-mi fi deschis ochii
Armoniu” – își zice, simțind cum un diavol din interiorul ei o face să
privească o clipă fereastra deschisă larg...
456
Și chiar în clipa aceea simte oftatul prelung al copilului, un oftat

de ușurare, după care gurița cu răsuflarea fierbinte caută atingerea pielii
în deschizătura bluzei la piept.
- Ma... ma... mami!... – îl aude șoptind, continuând să doarmă
adânc.
Îl pune la loc între pernele așezate cu grijă de bonă.
Ochii ei fug instantaneu spre fereastra deschisă – „dacă-l
aruncam, ateriza pe tufa de iasomie ori în stratul de regina nopții...”
- I-ai dat să mănânce? – se trezește repetând întrebarea de demult.
- Puțin, că era somnoros. Nu vreau să-l mai trezesc pentru cină;
somnul lui este mai important, mai ales că nu-l mai dor dințișorii; i-au
ieși deja patru. Oricum, îl mai trezesc de două ori...
- De ce? – întreabă Tamara în șoaptă, cu ochii numai la copilul
cufundat în somn, cu brațele încolăcite în jurul unui ursuleț de pluș. A
mai plâns?
- Nu, tovarășa – răspunde bona pe un ton în care Tamara ghicește
supărarea. N-a mai plâns deloc. Doar a suspinat prin somn...
- E bine – acceptă Tamara.
- ...dar a făcut pipi în pat în fiecare noapte. De ieri, m-am hotărât
să-l pun de două ori noaptea pe oliță și să-l țin câteva minute. N-a mai
făcut în pat.
- Ai fost cu el la dispensar?
- Nu, că știu și de la ceilalți copii pe care i-am crescut.
În capul Tamarei sună mereu, până spre ziuă, vocea bonei: „pe
care i-am crescut”.
Abia la prânz, când își permite o pauză de țigară, înțelege că
vocea bonei a durut-o profund – ea nu și-a crescut fiica și, acum, n-are
nici un chef să-și crească nepotul. „E treaba bonei! De aceea mi se
opresc atâția bani din salariu...”
Își zice că are sarcini mai importante, „nu să-mi dedic viața care
mi-a mai rămas unui bastard, fiul unei femei care nu mi-a făcut decât
greutăți: s-a născut dintr-o primă întâlnire a mea, puștoaică zvăpăiată, cu
un bărbat care-mi căzuse cu tronc într-o seară, într-un restaurant din
Paris, de gâtul căruia m-am agățat în liftul acela vechi; bunica a vândut
totul, să poată plăti regește familia de fermieri găsită de tovarășii
comuniști din Rezistență; am luat de la fermieri cu greu și numai după
implicarea organelor de forță ale Republicii Franceze, o puștoaică
îndărătnică și doar ca să mă prezint în țara mea drept mamă eroică,
457
dedicată luptei mai întâi, cu copilul trimis în vremea Rezistenței la țară,

pe malul unei ape, într-o fermă ce-a prosperat din banii bunicii, numai
să pot fi eu liberă, să fiu cea mai bună, pentru ca acum, un măgar cu fața
de bivol, ca Armoniu, să ia în derâdere activitatea mea; ce-ar fi vrut?!,
să lupt ca el, furând cizmele soldaților, ca să le vând în talcioc?!... Bună
la învățătură, fiica mea a făcut ce-a vrut: s-a oferit aghiotantului meu,
de-am fost nevoită să-mi sparg pieptul până l-am convins că singura
variantă bună este s-o ia de soție, deși stabiliserăm să ne căsătorim noi
doi în toamnă, după ascensiunea lui în Comitetul Central. Apoi,
încăpățânată, visând la marile scene ale lumii, Pușa mea a dat examen și
a intrat prima la Conservator – să înnebunesc, nu alta, când eu și soțul ei
o visaserăm studentă la Drept, să poată activa în politică. Și... naiba să ia
sămânța din care s-a plămădit!... Cum se lovea de vreun necaz în viață,
intra în depresie și mă amenința cu sinuciderea – îmi reproșa că eu sunt
vinovată, o luasem cu forța de la fermă... La mare, când credea că și-a
pierdut definitiv soțul, și-odată cu el avantajele, mă trezeam uneori
noaptea și-i priveam patul: oare nu s-a aruncat pe fereastră?! De ce n-oi
fi cerut la recepție o cameră la parter sau la etajul unu?!...”
Apoi, bucuroasă că și-a îndulcit relația cu copilul – „de ochii
bonei” –, Tamara adoarme. Adoarme obsedată de gândul că n-a cerut o
cameră la ultimul etaj al hotelului...
„Cred că mă încerca gândul bucuriei că aș putea scăpa de povara
Pușei... Ce carieră frumoasă aș fi făcut!” – își zice ea fără nici o
tresărire.
Capitolul 25
De cum intră, Armoniu se dezlănțuie:

- În sfârșit! Am văzut semnul stabilit. Credeam că n-o să ți se mai
scoale vreodată, c-așa sunteți voi, babele ajunse la menopauză și vă mai
mirați că țapii ca noi aleg căprițele.
- Porcule! Porc te-am cunoscut, porc ai rămas! – i-o retează
Tamara.
- Parcă ți-am dovedit că-s măgar – încearcă Armoniu să mențină
atmosfera de glumă deocheată, instalată între ei doi imediat ce ușile se
458
închid.
- Hipopotam – îl corectează Tamara. Semnul era pentru acum o
oră – îl ceartă ea pe un ton aspru.
Armoniu înțelege că glumele lui s-au lovit de furia doamnei.
Schimbă imediat tonul:
- Te rog să mă ierți! Soția mea, de cum am intrat în casă...
Înțelegi... ca atunci când ești într-o locuință nouă... prizele din
bucătărie... robinetul de apă caldă...
- Stai! – îi respinge cu violență Tamara brațul ce-i cuprinsese
mijlocul. Nu ca să-ți sufli tu nasul te-am chemat eu aici! – îi strigă;
aceeași autoritate din zilele ei obișnuite de la serviciu. Nu știu cum faci,
câte sfori tragi, dar scoate-mă din celelalte comisii. Am făcut ordine la
Direcția Teatrelor, am scos și filmele străine de pe ecrane...
- Ți-am șoptit doar că tovarășul secretar general, marți, la
Comitetul Executiv, a apreciat unele măsuri luate deja în avans. E
meritul tău.
- Oricum, la Uniunea Scriitorilor nu am ce căuta. Dincolo, la
Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, erau funcționari; aici, deja, e
vorba de creatori. Iar un creator poate fi un creator adevărat doar dacă
este liber și independent.
- Arhitecto!... – râde amuzat colonelul. Unde te crezi?! Parcă tu
spuneai la Direcția Teatrelor că libertatea creației și independența
creatorului sunt... sunt.. cum naiba le-ai zis?! ah, voi, intelectualii lui
pește... A, da; sunt atribute statuate de politica partidului, „că nu
degeaba au murit atâția oameni ca să scăpăm de teroarea minciunii
lagărelor naziste”... și nu mai știu ce-ai zis în germană, și nimeni din
sală nu te-a întrebat ce înseamnă.
- Munca te face liber. Arbeit macht frei.
- Păi ce faci?! Una spunem și alta fumăm?! Ai să te duci la
scriitori să-i… să....!... De fapt, nu trebuie decât să le arăți pisica – îi știu
eu! De cei mai răi avem noi grijă; ce, ei nu sunt oameni ai muncii?! Să
respecte linia directoare a partidului! Frumoasă exprimare: linia
directoare! Discursul de marți al tovarășului Ceaușescu spune clar:
„Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-
ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a
tuturor oamenilor muncii”. Însuși titlul discursului îți oferă toate
drepturile să conduci oricare comisie.
- Poate, totuși, mă ajuți... Te rog! – îi aruncă o privire plină de
459
rugă Tamara.
- Depinde... – șoptește abătut Armoniu, pipăindu-și îndelung
nasul.
Interesată doar de rezolvarea problemei sale, Tamara se preface a
nu-i fi observat gestul. Insistă:
- E jumătatea anului; mai am zeci de obiective de controlat. Uite,
îți dau un pont: sugerează superiorilor să oblige fiecare uzină, institut
sau instituție să aibă un BDS, Birou de Documente Secrete. Sunt
documente care trebuie să stea sub cheie, într-un birou condus de un
tovarăș de încredere, de preferință, fost militar.
Pe obrazul colonelului a înflorit zâmbetul – „îi place propunerea
mea”, se bucură Tamara.
- Măcar de la scriitori ajută-mă să ies! Îmi ajunge ce-am pățit la
Direcția Teatrelor.
- Ce? – pare interesat Armoniu.
- Ei, doar ai ascultat înregistrarea... Acel Emil și nu mai rețin
cum, cu toată diplomația lui în exprimare, cu toată elocința de mare
intelectual, m-a contrat mai tare decât tânărul Vasile Adochițoaiei,
dramaturgul rebel, despre care am aflat că-i jucat deja prin provincie și
autorul unui volum de teatru în curs de apariție.
- Ca și la râuri, cursul poate fi sinuos, lung sau stopat de vreun
baraj – râde încet colonelul. Fă-ne, te rog, o informare.
- Aveți înregistrarea.
- Cine crezi că ar putea afirma în fața unui judecător că avem așa
ceva?! Nu că ne-ar păsa de judecători, dar... – îi surâde complice
Armoniu. Fă-ne informarea! Dacă vrei, te putem și plăti; vorba ta: cu 30
de lei. Dacă vrei 300 sau 3000, dă-mi-l și pe colegul tău, arhitectul
Pârjoleanu.
- Dar e unul dintre cei mai buni! – tresare Tamara.
- Bun de gură, poate. La o țigară, după prima noastră partidă, s-a
mirat, citez: „Dacă zilele trecute șefa radia fericire, azi e plouată rău, iar
ploaia a șiroit pe fața ei rahatul din haznaua în care o fi picat!” Ce naiba,
chiar n-ai putut poza și tu, măcar de dragul meu?!... Știai c-am să ascult
ce-și spun colegii tăi la o țigară.
Tamara a încremenit – nu se aștepta la așa ceva; „moșneagul
naibii! Îl fac eu să…!...” – și începe să se plimbe nervoasă:
- Aștept un răspuns clar: nu mă arunca în gura scriitorilor. Nu
vreau să mă cânte în eternitate că le-am tăiat aripile.
460
- Le taie, oricum, tovarășul secretar general...

- ...eu doar ascut securea, împinsă de tine – bombăne Tamara,
privind în gol, în timp ce se așează în fotoliul dinspre ușă.
Ridică apoi privirea și-l fixează pe colonel:
- M-ai asmuțit împotriva filmului de la Scala și am sugerat
degeaba retragerea lui. Am auzit că-i foarte bun.
Armoniu începe să râdă – râsul lui ironic, de om puternic:
- Dacă vrei un dur ca Charles Bronson, mă ai pe mine, că Alain
Delon îți place doar în Rocco... – arată colonelul spre poza actorului de
pe perete.
După o privire lungă aruncată doamnei din fața sa, care, așezată
dezinvolt, dar cu un rafinament aparte în fotoliu, domină încăperea
aidoma unei mari actrițe scena, colonelul se înfurie – simte nevoia să
lovească:
- Într-o zi, am să intru aici și-am să rup toate pozele de pe perete,
chiar și astea – arată degetul lui câteva –, știu că erau feblețea ginerelui
tău; perverșilor!
- N-ai să intri aici decât când îți deschid eu!
- Poate mă înfurii și propun tovarășului ministru instituirea unei
comisii care să verifice starea tuturor adăposturilor antiatomice.
- Președinta comisiei voi fi eu, că nu se pricepe nimeni mai bine
decât mine, te asigur!
- Eu nici măcar nu te asigur. Am să rup chiar acum poza! – se
înfurie Armoniu și smulge de pe perete pagina de revistă. Ce crezi, că
nu am observat cum îl priveai peste umărul meu când te făcusem
armonică și munceam să te îndestulez?!
- Și nu te-ai întrebat de ce? – rămâne Tamara la fel de calmă, ușor
sfidătoare, în poziția ei maiestuoasă, pe fotoliul ca un jilț imperial.
- Poftim, ia-o acasă! – îi aruncă Armoniu pagina.
- Ba am s-o las aici – întinde Tamara mâna în lateral și așează cu
grijă pagina de revistă pe măsuța alăturată. O las, s-o am la îndemână, să
ți-o pun pe obraz dacă te-oi mai solicita vreodată.
- Paștele mă-tii de curvă nesătulă! Abia aștept să te împing pe
tobogan în groapa muncii de jos, că tot îl găsim noi pe tânărul cu ochi
albaștri, cu care fiică-ta a făcut copilul; să te vedem atunci cum o să-ți
mai ții nasul pe sus, paștele și dumnezeii... – înjură Armoniu în timp ce
deschide și trântește la loc sertarele și ușile din tot adăpostul.
- Iar eu – ridică Tamara glasul, să-i fie auzită replica – voi cere să
461
fac parte din plutonul de execuție, după ce merg cu actele nepotului să

vedem ce-i cu contul din Elveția. Ce te uiți așa mirat la mine?
- Adusesem niște conic fin...
- Liniștește-te cu vodcă rusească – se mișcă grațios brațul
Tamarei în direcția dulapului cu lenjerie de pat. Și nu mă mai insulta de
pomană! – îi spune apăsat, făcând un gest ferm de respingere când i se
arată vodca. Ești, asemeni atâtor alții, un obsedat; în privința mea, un
obsedat sexual. Întreabă pe cine vrei! Cât mi-a fost aghiotant, s-a bârfit
ceva despre mine și el?!...
- Recunosc, bărbat de nota 10; discreția absolută! Oricât a fost
tras de limbă, treaz ori beat, n-a scos o vorbă.
- Om de caracter – precizează Tamara.
- Ba eu cred om cu frica în oase, că din Ferentari va ajunge în
centru doar ca să vândă semințe. Semințe prăjite. Amenințarea asta mi-
ai adresat-o și mie. Dar îl auzisem și pe el rostind-o...
Cu paharul golit dintr-o sorbitură în stânga și cu sticla de vodcă în
cealaltă, Armoniu se așează alene pe marginea patului. Privește în jos
abătut, cumpănind îndelung.
- Hai s-o lăsăm moartă... – pare să concluzioneze el. De fapt, eu
te-am mai rugat să nu mă mai ameninți. Nu-s învățat. Vezi doar ce
violent reacționez. Crezi că-mi suflă prea mulți în ciorbă?! Hai s-o
lăsăm baltă, doar nu-ți închipui c-am să mă apuc să caut vreun suflet
caritabil de tânăr cu ochi albaștri care să fi suplinit absența iubirii din
căsnicia fiicei tale cu acel deflorator în serie care a fost prietenul
meu?!... Doamne, ce l-am mai invidiat când mi se lăuda cu câte-o
fecioară!... Avem și noi, bărbații, obsesiile noastre, iar când vedem cum
alții și le satisfac... Ce zici, chiar nu vrei puțină vodcă? Măcar să spălăm
mizeria acestei întâlniri.
- Prefer oțetul – răspunde Tamara încet, cu calm, păstrând
distanțarea în care s-a baricadat.
- N-am înțeles ce-ai spus, dar cum nu dau doi bani pe hachițele
tale de femeie ne... Oare cum să mă exprim, că vorbesc, totuși, cu o
doamnă?! Ce spuneți, tovarășă arhitectă? – devine colonelul mai ironic.
- Nu mai bea, că te duci la nevastă și la copii criță – își menține
Tamara aerul grav.
- Am să mă culc aici. N-am nici un coios la care să țip.
Tamara se ridică încet, ca într-un ritual, din fotoliu și se preocupă
să-i stea corect poala rochiei îmbrăcate înainte de-a coborî în adăpost.
462
Vrea să lase impresia că nici nu a auzit cele spuse de Armoniu; „eram

sigură că am microfoane în casă, dar dacă tu, boule, irosești fonduri și
timp doar ca să știi ce fac și ce spun în dormitor, în orice clipă
demnitarii... Obsedatule!... Țara pe mâna copoilor! Asta va fi România
pentru care am lăsat, în ’52, să plece transatlanticul fără mine spre
Statuia Libertății... Doar pe mâna curvelor, o țară ar fi, măcar, mai
veslă... Ce bine că mi-am îndulcit poziția față de copil!”
- Hai să plecăm. Ieși, ca să pot încuia.
- Cum să plecăm așa?! – aude vocea amuzată a lui Armoniu și
imediat îi simte palma pe brațul său, urmată de lovitura grețoasă din
nările ei a damfului fetid de alcool în descompunere în stomac. Ar fi
prima oară când pleci de aici ne... fu... – se apleacă bărbatul spre
urechea ei într-un gest de tachinare, să-și rostească și restul cuvântului
încet și rar, dar femeia, vrând să respire aer curat, se rupe cu violență din
atingerea lui.
Ridică palma, să-i lovească obrazul. Prompt, lumea se rotește în
jurul ei și se trezește aruncată pe pat, strivită imediat de greutatea
bărbatului ce pare s-o țintuiască în rezistența arcurilor de oțel. Înainte să
mai apuce să schițeze un gest de eliberare, își simte genunchii apăsați cu
putere de pumnul colonelului. Înțelege că nu mai are rost să se opună, să
iasă de sub el. Știe de la fostul ei ginere de ucenicia rodnică a acestuia în
ale „meseriei cu pumnul”, dar nu asta a convins-o pe Tamara – a
paralizat-o un gând. Un gând bizar, ce-o face să închidă ochii, cedând
încet gesturilor brutale, deja cunoscute, ale lui Armoniu, doar că de data
aceasta, ea-și ține ochii închiși strâns, legănată de fiorul unei bucurii cu
reverberații în adolescența sa de copilă răsfățată în conacul bunicii, în
camera ei, aranjată după cum i-a fost voia, citind de nenumărate ori,
apoi, cu Răscoala ascunsă sub saltea, recitând până la uitarea de sine:
„...mâna lui grea ca un mai între picioarele ei lipite, depărtându-le și
făcând loc genunchilor lui. Aceeași mână îi pipăi o clipă pântecele cu
mișcări aspre...”, și, pradă unui fior de-o clipă, uită șirul frazelor,
continuând cu fragmentul care o incitase întotdeauna, înainte de liftul
din Paris: „avu o cutremurare dureroasă. Se mai zbătu câteva clipe...”
„Dar eu nu mă zbat!” – își zice Tamara înfuriată de încercarea
colonelului de a-i cuprinde gura în sărut. Damful și mai fetid de data
aceasta aduce vijelios în amintirea ei sclipiri din sărutul fin, catifelat al
Helgăi, când termina să-i recite ce scrisese peste zi, apoi săruturile
interminabile dintr-un lift parizian vechi, redescoperirea sărutului
463
franțuzesc tot în Paris, într-o cameră de hotel, în compania unui poet

boem celebru, sau primul sărut al unui tânăr așezat în genunchi lângă ea
pe saltea, scoțând-o încet și sigur din plânsul de disperare în care se
aruncase – un sărut lung cât o noapte, în care ea, extaziată, i-a recitat
poemul scris la Berlin, când învăța primii pași în amorul dintre fete cu
Helga, vecina ei de pat, uitată în pension de niște părinți cu afaceri în
Argentina. Și, ca un corolar, sărutul nesfârșit din cireșul altoi – „și-
acum, ce-i cu mine?! Doar n-am să mă las violată!”
Îndoaie puțin piciorul stâng pe lângă trupul dezgolit sumar al
bărbatului de deasupra, îi vânează clipa de ezitare de dinaintea
împreunării, dându-i impresia că vrea să-l ajute și, cu călcâiul înfipt în
duritatea arcurilor ce scârțâie ca un țipăt de cucuvea, își zvâcnește
mijlocul în sus, aruncând trupul colonelului într-o parte, pe covorul din
mijlocul camerei.
- Parcă stabiliserăm data trecută că mă întrebi dacă poți renunța la
prezervativ – răsună vocea dojenitoare a Tamarei, ea însăși speriată de
violența gestului.
Trăgându-și cu greu pantalonii în sus, Armoniu pleacă spre baie,
frânt de șale, semn că aterizarea pe covor a fost dureroasă.
- Și fără să mă înjuri nu poți? – continuă să-l certe vocea Tamarei,
dar cu o nuanță mai plină de căldură.
Cât stă singură, femeia întinde brațul până ajunge la sticla de
vodcă de pe noptieră și-și toarnă în păhărelul adus de curând, „să ne
amețim încet, pe măsură ce...”
- Vrei? – arată lui Armoniu spre sticla din apropierea sa, dar când
realizează că bărbatul s-a întors îmbrăcat complet, coboară și ea la
marginea patului, reluându-și poziția de mare doamnă, picior peste
picior, cu cotul drept sprijinit de noptieră.
- Nu! – o refuză înciudat Armoniu, pășind icnit, din cauza durerii
spatelui, către un fotoliu. Adusesem un conic veritabil, chiar din ținutul
Cognac, primit de la un agronom întors dintr-o călătorie cu mașina în
Franța, la un prieten de facultate, viticultor în regiunea Cognac...
- L-am luat eu, că se anunțase o vizită și n-am mai avut timp să
cumpăr ceva.
- Zău?! Ce vizită a meritat băutura aceea atât de fină?!
- O vizită... – surâde Tamara, ușor intimidată, ca un adolescent
îndrăgostit chestionat cu duhul blândeții de mamă.
- Zăăău?! – o privește pieziș Armoniu.
464
- Zău! – confirmă cu mândrie Tamara. N-ai de unde ști, că am

invitat-o direct pe terasă. Microfoanele de-acolo or fi ruginit.
- A, frumoasa aia, cu care ai stat până noaptea târziu pe terasă... –
clătină Armoniu capul în semn că s-a dumerit. Soția mea devenise
geloasă: „Uite-o cât stă de vorbă cu aia iar nouă abia ne răspunde la
salut.” Cine-i, ce-a vrut?
- Soția unui colaborator de-al meu, Benjamin Cetățeanu, care
răspunde de siguranța documentelor marilor uzine din vestul țării. Cred
că-l știi.
- Nu, nu cred... – saltă dintr-un umăr Armoniu. Și ea cine-i, cu ce
se ocupă? Nu că m-ar interesa prietenele tale, dar dacă tot ați servit din
coniacul meu... – încearcă el un început de râs amuzat.
- Cu moș Beny lucrez de mult, chiar săptămâna trecută l-am
chemat la un control semestrial. Și numai ce m-am pomenit cu un
telefon de la soția lui – s-a invitat la mine; ținea să mă cunoască, să-mi
mulțumească, deși... moș Beny e corectitudinea întruchipată, dar cum el
e înainte de pensionare...
- A! – surâde colonelul. Vrea să-l mai ții în serviciu.
- Eu vreau, dar el nu prea vrea. Mereu îmi spune că visează la o
căsuță cu curte și grădină lângă București, că i s-a promis ceva de către
cei de la Gospodăria de Partid, că și el face parte din... E de-al vostru.
Mă mir că nu-l știi. Doamna Maria însă...
- Asta cine-i?
- Doamna care m-a vizitat. Este una dintre personalitățile din
industria pielăriei și cauciucului; merge mereu la contractări sau în
schimb de experiență în străinătate... A venit încărcată cu cadouri pentru
Tin-Tin: încălțăminte din cea mai fină, anume pentru export în Italia –
îți dai seama, în tara port-fanion a încălțămintei –, hăinuțe de top din
fabricile noastre; mie, un capot superb de interior...
- Și de ce nu-l aduci aici, să-l udăm?
Tamara surâde, înveselită. Continuă să povestească mai cu
însuflețire:
- Am stat atâtea ore de vorbă și nici n-am simțit când a trecut
timpul. Trei rânduri de cafele – menajera a plecat acasă noaptea târziu.
Bona a trebuit să mi-l aducă pe Tin-Tin aproape adormit, să-l sărut
înainte de culcare. Discuția cu Maria mă... mă absorbise! – exclamă
Tamara cu înflăcărare.
- Și totuși ce ți-a cerut pentru moșulică al ei?
- Armoniu!... – râde alintat Tamara, ca un semn tandru de dojană.
465
Soțul ei a fost doar pretextul. Ca și mulțumirile adresate că i-am ajutat o

prietenă să primească un apartament mai bun; pe aceasta sigur o știi;
tovarășa Filomena, a fost o figură proeminentă în Comitetul Central; s-a
ocupat un timp de tineret; a fost și-n diplomație; acum, de când unchiul
ei a fost promovat prim-secretar, a fost rechemată la Externe; era, de-un
timp, bibliotecară... cam pe tușă.
- Bine. Și tovarășa Mia?
- Mia?! Cine-i Mia? – se încruntă pentru o clipă Tamara, luată
prin surprindere de întrebarea pusă atât de prompt.
- Tovarășa Maria – face un gest evaziv colonelul. Știam că așa
sunt alintate cele cu numele Maria. Care a fost, totuși, scopul vizitei,
dacă nu o menținere în serviciu a soțului? Nu că m-ar interesa, dar...
- ...dacă tot ți-am băut coniacul... – râde Tamara, apoi, brusc,
devine gravă, privind în gol: Eu cred că vizita acestei frumoase doamne
ascunde un mobil mult mai profund...
Cu greu, colonelul bâiguie o întrebare, fără să-și mai poată masca
surprinderea:
- Un mobil mai profund?! Care?
Continuând să privească în gol, Tamara pare să vorbească de una
singură:
- Doamna aceasta – că-n viața privată e-o doamnă – cred c-a venit
anume pentru mine... Ea spune că mă știe de mult; m-a văzut luând
cuvântul în plenul Marii Adunări Naționale anul trecut... Nu mi-a
destăinuit mobilul, nici n-ar putea-o face, dar eu, la cât mă pricep...
Moșulică al ei a fost așa, un pretext, ți-am mai spus.
- Și totuși! – insistă Armoniu, vădit bănuitor.
- E teroarea sub care începem să trăim, colonele.
- Tot nu înțeleg – se simte nervozitatea în gesturile bărbatului,
chiar și în privirea lui aruncată involuntar pe sub sprâncene doamnei din
fața sa.
„Poți să stai blând, colonele – îi spune Tamara în gând, simțind
cum ia un aer superior, ca atunci când își domină colegii în toiul vreunei
discuții contradictorii. Deja m-ai pierdut – aruncă ea un zâmbet dulce-
amărui bărbatului. Poate nici n-ai avut ce pierde, că nu ți-am aparținut
vreodată – poate, doar, când chinul trebuințelor firești mă înnebunea,
dar și atunci, după ce ai fost al meu, n-ai depășit – de fapt, te-am
etichetat pe drept cuvânt – strachina de fasole fierte, mereu duhnind a
alcool în descompunere și-ți mulțumesc: m-ai vindecat de nimfomanie.”
- Ce naiba meditezi atât, ce-mi ascunzi? – se neliniștește și mai
466
mult colonelul.
„Ți-ar plăcea să mă ai la mână – îl privește Tamara fix, parcă l-ar
țintui –, să mă ai cu ceva demn de închisoare, să-mi poți ordona când ai
tu chef să-ți sufli nasul, canalie ce ești! M-ai despărțit de Mihai; pe
Maria nu ți-o mai las!”
- Colonele, – ridică ea glasul, dând capul mai pe spate, anume să-l
domine, simțindu-l cum fierbe – teroarea sub care trăim este
singurătatea. Și eu, care, devotată cauzei, n-am fost în stare să-mi încheg
o familie, și tu, dovadă că m-ai solicita zilnic dacă ar fi după tine, să mai
evadezi din pustiul în care trăiești alături de Eleonora ta, și doamna
Maria, exemplu de frumusețe feminină fără vreo pată. De ce zâmbești?
- Eu?!
- Da, tu; ți-am observat colțul gurii tresărind.
- Oi fi gândit că ești o mare apărătoare a castității feminine.
- Știi ceva urât despre tovarășa Maria?
- Sună mai frumos doamna Maria în gura ta – începe Armoniu să
râdă. Și totuși, n-am înțeles pentru ce crezi tu c-a venit.
- Maria, ca să-i spun simplu, fără tovarășă și fără doamnă – sunt
fermă în înlăturarea domnilor și doamnelor din discuțiile noastre, când
voi statua etica și echitatea comunistă –, Maria, deci, a ghicit în mine un
partener de discuții – veșnicul mobil al dorinței de-o șuetă a doamnelor;
cărțile străine de specialitate îi spun socializare. Poate și a domnilor,
dar... Dar noi suntem mai expuse. Voi mai aveți fotbalul, o bere, un
pescuit...
- ...o amantă nouă... – râde forțat Armoniu.
Tamara continuă să peroreze:
- Maria, la cultura ei, la finețea cu care se comportă, la poziția
socială, avea nevoie de cineva ca mine. Chestia asta se simte; ca-n
dragoste; trebuie să ei organ pentru așa ceva... – oftează ca după un
excurs îndelungat Tamara, turnându-și încă un pahar de vodcă, pe care îl
degustă ca într-un ritual, plimbându-și privirea amuzată între pozele de
pe perete, cu gaura albă unde a fost pagina de revistă și bărbatul prăbușit
în fotoliul în care stătuse ea mai devreme. Parcă i se face milă când îi
observă grimasa de durere la fiecare mișcare a corpului. Ce faci, te mai
doare spatele? – îl întreabă într-un târziu, dar nu-i mai dă răgaz de
răspuns că, aproape ordonându-i, lovește cu palma jumătatea liberă a
patului: Hai, vino, că știu eu un remediu...
467
Capitolul 26
Abia joi spre seară muncitorii termină de renovat mansarda,

jumătatea care corespunde locuinței Tamarei, că partea cealaltă,
despărțită de un zid și renovată de Pușa, să aibă unde face repetiții la
nai, sau să compună ceva la pian, fusese organizată de mulți ani, și tot
după proiectul Tamarei – „mai exersez și eu, poate prind ceva la
sistematizarea Bucureștiului”, visul ei încă de când a revenit în țară, „nu
mai putem rămâne în urma capitalelor modernizate deja! Bucureștiul e-
un târg imens.”
- Tovarășa… – a venit bona precipitată în sufragerie când a văzut
că muncitorii duc jucăriile copilului în camerele de sus, mobilate
elegant, numai cu piese de mobilier făcute pe comandă – eu cum...?! –
ar fi vrut bătrâna să se plângă de picioarele ei bolnave, obligate de-acum
să urce treptele abrupte spre mansardă, dar privirea severă a Tamarei,
semn că a fost deranjată de la discuția cu șefa de șantier o face să-și
înghită ultimele cuvinte.
Cel mai fericit este Tin-Tin, care nu se mai satură să-și rotească
privirea, fascinat de pereții plini cu imagini de poveste. Încântată de
fericirea copilului, bona a uitat supărarea ei; stă numai cu copilul în
brațe și-l plimbă prin fața pozelor, spunându-i povestea fiecăreia.
Parterul este transformat și el: mobila vechea a fost încărcată într-
un camion, cea nouă este descărcată cu grijă din mașina fabricii și
aranjată după indicațiile Tamarei.
Gospodăria de Partid a trimis câteva femei care au desăvârșit
curățenia.
Sâmbătă seara, Tamara știe că trebuie să aștepte vizita doamnei
Maria – „între patru ochi, nu pot să-i spun decât doamnă; merită!”
Ascunsă în spatele perdelei de nailon, procurată cu greu după pornirea
fabricii din București cu nailon de la Săvinești, privește doar spre portița
de intrare în curte, să prindă momentul când trebuie să-i iasă înainte în
468
prag. Are o tresărire imediat ce oprește o mașină nouă, frumoasă,

adevărată limuzină de lux; „am uitat că fabricii de încălțăminte i s-a
aprobat achiziționarea a trei mașini pentru directori din plusul de valută
de la exportul modelelor noi de cizme pentru armata italiană”.
Abia după primul țârâit al soneriei, Tamara părăsește locul din
spatele perdelei cu falduri dese, anume să mai oprească din lumina
soarelui de vară. Dar nici nu a vrut să-și trădeze nerăbdarea. I-a făcut
plăcere să urmărească mersul elegant, maiestuos chiar, al doamnei
Maria – „îi voi spune simplu, Maria, să elimin o primă barieră” – de la
portiță până la treptele de intrare în vilă; nici nu a observat sacoșele viu
colorate din mâinile musafirei; a avut ochi doar pentru suplețea
gambelor desăvârșită de tocurile înalte ale pantofilor, jumătatea
genunchilor luminată de soarele după-amiezii și rotunjimea celeilalte
jumătăți pierdute sub fusta modelată ispititor de coapsele mișcate ca
într-un dans al unei chemări pline de subtilitatea unui erotism rafinat –
„îmi amintește de Helga, din zilele noastre fericite, înainte de-a mă fi
înspăimântat ascensiunea lui Hitler; pe ea, nu: «rămân, să ajung printre
conducătoarele Europei; chiar ale lumii! » A fost executată împreună cu
celelalte gardiene al unui lagăr de concentrare”.
În prag, când se revăd, doar își înclină privirea. Amândouă. Ca
două japoneze. Poate și pentru căutătura pe sub sprâncene a femeii
pierdute printre straturile cu flori din curtea celeilalte jumătăți a vilei.
- Cine s-a mutat alături?
- Familia Cireșciuc.
- Cine-s, cu ce se ocupă? – întreabă doamna Maria mai mult ca să
împrăștie tăcerea cât este condusă către sufrageria transformată în salon
de primire.
- El, colonel; Armoniu Cireșciuc. N-ai auzit de el?
- Trebuia? De industria pielăriei și cauciucului se ocupă altcineva.
- Doamna dintre straturile cu flori este soția lui, Eleonora,
casnică.
- Te-ai pricopsit cu o vecină zarzavagioaică. Și data trecută era tot
printre buruieni – șoptește doamna Maria, apropiindu-și gura de urechea
Tamarei, că i se simte parfumul plăcut, ușor mentolat, al respirației.
Ajunsă în mijlocul salonului, doamna Maria aruncă privirea de
jur-împrejur, înclină capul în semn de apreciere plină de admirație, apoi
arată discret spre unul dintre cele două fotolii din piele ce mărginesc o
măsuță scundă, rotundă, cu suprafața plină de-o intarsie lăcuită perfect,
469
prefigurând simboluri din lupta comuniștilor români – undeva, în centru,

ca într-un halo, chipurile a doi adolescenți, un el și o ea, în înfățișarea
cărora ghicești ușor „tinerețea revoluționară a tovarășilor”, despre care
se vorbește tot mai mult în ultima vreme.
- Ce splendoare!... Cine-i autorul? – întreabă Maria, renunțând să
mai acopere imaginea cu sacoșele din brațele sale.
Când observă surâsul Tamarei, întreabă:
- De ce nu pictezi? Măcar în timpul liber...
Tamara saltă din umeri cu oarecare modestie sinceră, apoi aprobă
cu privirea întrebarea de mai devreme a doamnei Maria, dacă poate lăsa
cadourile pe fotoliu.
- Pentru tine – vine musafira cu una din pungi ținută cu grație pe
palme.
Tamara aruncă o privire sub hârtia de ambalaj, apoi exclamă:
- O pijama de vară! Și-i din mătase naturală!...
- Mi-am comandat și mie una la fel; nopțile de vară sunt infernale
în București.
- Mulțumesc, Maria, îți mulțumesc!
Brațele amândurora se întind spontan. Se cuprind de mijloc și-și
lipesc obraz de obraz. Apoi, fără să-și dezlipească palmele de pe
mijlocul celeilalte, se privesc. Tamara nu se poate obține și-și apasă
palmele pe mijlocul doamnei Maria, schițând o apropiere. Genunchii li
se întrepătrund puțin, doar ca o atingere, în vreme ce buzele Tamarei se
lipesc avid de colțul gurii doamnei din fața sa. Maria pare să aibă o
reținere de-o clipă, după care, cu o înaltă știință a jocului, apleacă ușor
capul, numai bine să poată descrie o unduire, ca să revină cu buzele
întredeschise în întâmpinarea buzelor Tamarei.
Amândouă se trezesc privindu-se pline de zâmbet.
- Bine te-am găsit!
- Bine ai venit!
- Aici, – pune Maria pe centrul măsuței, peste imaginea tinereții
revoluționare, o pungă din hârtie colorată, cu ceva greu înăuntru –
pentru noi amândouă. Iar aici – arată spre pachetele lăsate pe fotoliu –,
pentru puiul acela de făt-frumos, pe care n-am avut cum îl admira data
trecută, că era adormit. Vrei să-l aduci?, să ne bucurăm și noi de
fericirea lui când va primi darurile...
Tamara se înclină și iese din salon. Urcă treptele abrupte fără nici
o tragere de inimă – „te voiam pentru mine, nu să te împart cu...” Ezită
470
să-i spună în vreun fel lui Tin-Tin. I-au stat pe limbă câteva cuvinte –
coios, bastard –, dar s-a abținut la timp. Vrea să uite – să uite tot ce i-ar
putea aminti de... Are impresia că o doare din nou genunchiul lovit de
caloriferul din fontă când s-a aruncat pe salteaua așternută jos –
„Doamne, Maria sărută la fel de tandru ca...” – și se cutremură; „doar că
el devenea imediat tigru; aș fi speriat blocul cu țipetele mele dacă nu mi-
ar fi sfâșiat gura, că i-am și spus odată, într-un moment de respiro: «ai
devorat jumătate din mine, dar mi-am păstrat jumătatea care să te
înghită, recuperându-mă» iar el doar și-a încordat brațul stâng,
apropiindu-mă mai mult, să pot ațipi cu tâmpla pe pieptul lui...”
Imediat însă, oprită la jumătatea scării spre „podul cu cele de care
m-aș bucura să pot scăpa” – cum i-a zis mansardei astăzi, când o
încercau emoțiile așteptării –, Tamara se agață cu mâna dreaptă de
lemnul frumos lăcuit al balustradei și se trezește aruncând iar anatema
asupra sa: „Ce mi-a trebuit să dau de urma celui cu care s-a destrăbălat
fiică-mea la mare?! Atunci, la Externe, când am aflat că Valeriu Novacu
e autorul cursului de Electrodinamică, m-am cutremurat ca acum și mi-a
venit să strig evrika!, începând să bat câmpii”:
- Odată, în tren, acum doi ani, o studentă, după cinci-șase ore de
verificat niște formule, a avut o explozie de fericire...
- O înțeleg – a aprobat fostul ambasador –, tipografia îmi greșise
niște semne... Pe mulți i-am picat pentru că...
- Nu! – a intervenit Tamara. Fata aceea nu cred să fi picat
examenul; părea foarte inteligentă. Și foarte amabilă. În Gara de Nord
mi-a oferit pelerina ei de ploaie, că ea schimba trenul. Mi-ar plăcea să-i
dau de urmă.
- Foarte ușor. Și-o fi luat deja licența. La secretariatul facultății
puteți consulta dosarele absolvenților; au poza la cotorul licenței.
„Acum, fiica mea ar fi trăit. În noaptea când plângea, nu trebuia
să-i fi spus că doar studenții din anii terminali ai Fizicii studiază
Electrodinamica. I-am dat un indiciu cum îi poate da de urmă, i-am
creat un orizont de așteptare. Un orizont pe care ea, exaltată, îl vedea
atât de senin...”
Când îl ia pe Tin-Tin în brațe – „cobor să-l prezint unei musafire;
stai aici, că ți-l aduc imediat”, i-a spus bonei –, copilul a întins mânuțele
spre gâtul bunicii, dar imediat ce i-a întâlnit privirea, trupușorul lui a
tremurat scurt, ca un prim frison.
Brațele Tamarei l-au strâns la piept, iar copilul și-a îndesat
471
obrăjorul sub urechea bunicii, ca pe vremuri, atras de parfumul care a

trezit în el sentimente vechi de fericirea clipelor când, după minute lungi
de așteptare și plâns, era luat în brațe.
Maria îi așteaptă în pragul salonului cu brațele desfăcute.
- Frumusețe mică!... – îi șoptește copilului imediat ce-l ia între
palme și-l ține o clipă ridicat la nivelul ochilor, să-l poată privi. Ptiu, să
nu fii de deochi! – îi zice și-l sărută apăsat și umed pe obrăjori de câteva
ori. Acum înțeleg de ce-i atât de multă lumină în casa asta... Ochii!...
Doamne, tot albastrul cerului e-n casa asta...
Nu se poate abține și-l mai sărută de nenumărate ori. Copilul
simte sinceritatea femeii, sau doar a fost gâdilat de atingerea buzelor ei,
că râde continuu – un râs cristalin, care umple salonul.
Tamara simte cum fericirea celor doi o molipsește – îi crește
inima; și-o simte palpitând; „eu cum de nu mai pot să am parte de așa
ceva?!...”
- Aimée scumpo, tu ai aici o comoară!... Hai cu el în dormitor, să-
l pun pe perne, să-l iubesc în voie, poate-i fur ochii. Cine știe?! – râde cu
subînțeles Maria, plutind în drumul ei spre camera despre care crede că-i
dormitorul.
Așează copilul între perne, se întinde alături de el sprijinită într-
un cot și-l iscodește cu infinită drăgălășenie printre întrebările puse
șoptit, însoțite de sărutări lungi și umede, răsplătite cu clinchetul de
argint al râsului micuțului tot mai bucuros de atenția ce i se dă.
- De unde ai furat tu ochișorii ăștia, îmi spui? Dar gurița? Dar
gropițele din obrăjori? Doamne, Aimée scumpo, vino și tu pe pat, să-l
ținem pe prinț între noi, să nu-l lăsăm până nu ne spune... Uite-l cum
râde!... Vezi ce frumos îi scânteiază ochii? Știi, Aimée, că sunt și
fulgere albastre? Privește... Adu-mi, te rog, pachetele. Măcar jucăriile să
le primească din mâna mea, că hăinuțele i le-o da bona.
Tamara ia aminte la fericirea de pe chipul Mariei. Se întinde și ea
pe jumătatea liberă a patului, asistând la tot spectacolul de bucurie când
Tin-Tin reușește să smulgă din mâna Mariei fiecare jucărie, dar numai
după ce sărută apăsat, lipindu-și gurița lui mică, locul indicat cu vârful
degetului.
- Scumpule, vrei să fiu eu mămica ta? Ea – o arată pe Tamara –
este bunicuța; eu, mămica. Promit să mai vin, mai ales dacă visul meu se
îndeplinește; vin să-ți fur ochișorii – așa se zice, că trebuie să te uiți la
oameni frumoși... Hai, Aimée, du-l în camera lui, să nu-l obosim. Pa,
472
frumosule! – îl sărută Maria îndelung, cu ochii umezi de plăcere.

Când Tamara se întoarce de la mansardă, își găsește musafira
culcată de-a curmezișul patului, cu brațul drept peste ochi, bătând cu
vârful pantofilor încet și rar în parchetul de lângă pat un ritm doar de ea
știut.
- Aimée scumpo, mă mai lași să stau așa, să-mi savurez clipa?
- Plătești bine? – o întreabă Tamara, aplecată mult deasupra ei. Ce
vrei să asculți? – arată spre combina muzicală adusă din străinătate, cu
câțiva ani în urmă, de Pușa.
- Văd că ai colecția Beethoven. Pune-mi Pastorala – o roagă, iar
când încăperea se umple de primele acorduri, abia se poate face auzită,
și numai după ce ridică glasul: Și fă-o tu pe gazda cu ceea ce am adus;
pachetul de pe pictura ta de pe lemn. Sau în lemn, că nu știu cum e mai
corect.
Tamara pregătise coniac, vodcă și băutura ei preferată, romul
cubanez, dar nu-i displace să încerce și sticla comună, aproape vulgară,
adusă de Maria, pe care scrie cireșată. Privește mai cu atenție eticheta,
vede că are doar 26 de grade, așa că umple două pahare drepte din
cristal de Bohemia cumpărate împreună cu o mulțime de alte cristaluri
de la magazinul central din Praga.
Aduce mai întâi farfuriile cu fursecuri, cărora le face loc pe
noptieră și pe scaunul cu spătar folosit când se demachiază înainte de
culcare.
Maria continuă să stea întinsă de-a curmezișul patului, cu brațul
drept peste ochi, stângul în lateral și cu zâmbetul permanent pe buze,
trădându-i fericirea.
Tamara se apropie purtând câte un pahar cu cireșată în fiecare
mână. La vederea genunchilor frumoși, dezgoliți de poala fustei plisate
mărunt, arcuită domol pe coapse, pierdută sub poala bluzei din dantelă
olandeză, nu se poate abține să nu dea frâu liber unei dorințe crescute
monstruos de fierbinte în sufletul ei în ultimele zile – chiar schimbările
toate din locuința sa le-a făcut în așteptarea acestei vizite; „cu atât mai
mult acum, după ce i-am gustat sărutul!...”
Se oprește lângă genunchii atât de ispititori – i-ar săruta, dar se
teme de reacția Mariei; îmbrățișarea de mai înainte nu a convins-o pe
deplin. „Voi încerca trucul lui... Măcar să se merite cele două vizite în
confort 5!...” – își spune și se lasă pe călcâie, apoi atinge fundul fiecărui
pahar de câte un genunchi.
473
Maria tresare și se ridică în capul oaselor, exclamând:

- Mișșș!... ca... – se dezumflă glasul ei când se dumirește că-n fața
sa este Tamara.
- Alege – este invitată.
Mâna Mariei, tremurând vizibil, prinde paharul de pe genunchiul
stâng. Îl saltă puțin, în gest de noroc! și-l duce la buze, vrând să soarbă,
dar tremurul nestăpânit încă face să sără câțiva stropi de cireșată pe
pieptul bluzei.
- Nu pot să cred! – tremură și glasul ei când Tamara sărută locul
atins de fundul paharului.
- Bine-ai revenit! – i se șoptește și vede paharul din mâna gazdei
ridicat puțin, apoi sorbit cu sete. Doamne, cireșe amare! – percepe cu
greu șoapta Tamarei iar când soarbe și ea din paharul său, simte cum
degetul doamnei așezate lângă ea pe pat împinge ușor fundul paharului,
obligând-o să-l soarbă tot.
Restul după-amiezii, până târziu, când se înnoptează, se consumă
lent, ca o băutură mult prea tare, sub acoperișul sonor al muzicii lui
Beethoven; „s-o lăsăm așa tare – i-a șoptit la un moment dat Tamara –,
că-n Primăverii sunt multe urechi”.
Se discută despre orice, de la elogiul băuturii sau al fursecurilor,
până la măreția concertelor de la Ateneu, „că n-am lipsit niciodată când
cânta și Pușa ta. Mă fascinau ieșirile ei la avanscenă în timp ce cânta;
mergea ca o împărăteasă, și cânta magistral; nu pierdea o notă... Păcat!
Mare pierdere pentru Muzică!... Știu c-ai suferit. Moartea ei a fost... O,
Doamne!... Ce lovitură pentru tine.... Dar ți-ai revenit; poate dând tribut
Evangheliei: «Morții cu morții»; de fapt, corect este: «lasă morții să-și
îngroape morții»”.
- Despre ce vorbești? – se nedumerește Tamara, preocupată mai
mult de alintarea brațului musafirei, lăsat pe pat, în lateral.
- Matei, capitolul 8.
- Tot nu înțeleg.
- Cum, tu n-ai făcut Religie în școala primară?! Doar suntem cam
de aceeași vârstă; poate, câțiva ani diferență... Eram cea mai bună la
orele de Religie în copilărie. Cred că vorbele acestea, studiate cu câteva
zile înainte de-a muri ai mei, m-au ținut în viață. Le repetam ca pe o
mantră. Ca și Pastorala acum, care ne dezmiardă sufletul și face din noi
amândouă una, atunci, copilă fiind, îmi alinam suferința repetând mereu
în gând extensia vulgară a citatului din Evanghelia lui Matei: viii cu viii.
474
Și-am rămas printre vii! – exclamă ca un oftat prelung Maria, întinzând

Tamarei paharul să i-l umple din nou.
Cu fiecare mișcare a sa către noptieră, să mai aducă un fursec ori
să reumple un pahar cu cireșata care se consumă simțitor, ajungând la
două degete de fundul sticlei de un litru, Tamara se culcă la loc pe pat,
tot mai aproape de Maria.
În camera cufundată în întuneric, izolată de privirea din stradă cu
jaluzelele coborâte deja, pâlpâie doar scala combinei muzicale, comutată
de la discurile de vinil cu concertele lui Beethoven la un program
nocturn, mai potrivit dezmierdărilor celor două umbre de pe patul lat,
pătat în câteva locuri de picăturile scurse din sticla pe care s-au înțeles
din gesturi și din priviri abia zărite la vreo scânteiere a scalei aparatului
de radio cele două nimfe tolănite pe albul ispititor al cearșafurilor să o
supună unui ritual lung, prefigurând gesturi erotice, fiecare gură
deschisă voluptuos vrând parcă să soarbă chiar și amintirea parfumului
cireșelor din interiorul golit deja.
Când mâna Tamarei ocolește sticla venită spre ea prin întuneric
și-și oprește vârful degetelor pe conturul buzelor Mariei, să le atingă
într-o nouă dezmierdare nesfârșită, sticla face o voltă prin aer, ca un
meteorit pierdut în noapte, sclipind o clipă la scânteierea aparatului de
radio și, căzută la spatele ei pe marginea patului, se rostogolește pe
covorul din încăpere, spărgând curgerea domoală a unei orchestrări cu
stridența loviturii sticlei de piciorul din fier forjat al unui lampadar.
Își revin amândouă cu greu din jocul lung al iubirii împărtășite cu
o dezlănțuire mereu crescândă până la epuizarea care le țintuiește pe pat,
alături, cu cefele adâncite în pernele mari și moi și cu privirile
odihnindu-se pe liniile trasate pe tavanul dormitorului de lumina becului
din stradă strecurată printre jaluzelele de la ferestre.
- Aimée scumpo, – adie la urechea Tamarei șoapta Mariei, a cărei
palmă a început deja să-i alinte trupul gol – cum e posibil să fi trăit până
acum așa?!
- Așa cum? – întoarce Tamara privirea spre doamna de alături,
luându-i mâna de pe mijlocul ei, să-i sărute îndelung degetele care
începuseră deja să-i reaprindă simțurile.
- Ți se spune „femeia cu fața de piatră”.
- Piatră acră – se aude completarea.
- Chiar nici... nici un partener?! Sau parteneră. S-ar fi aflat. De
parteneră, nici vorbă! – coboară glasul Mariei, că abia mai percepe
475
Tamara vorbele. Parteneră – exclus! Acum ai fi fost deja în zeghe.

Legile noastre... Puterea e-n mâinile bărbaților, cârpe în care ei își suflă
nasul – le aparținem! Să ne ordone să trecem să muncim, după ce ne
frâng brațele la spate sau ne rup articulațiile, făcându-ne armonică – se
aude oftatul plin de obidă. Și totuși, cum?! – devine ea interesată brusc,
trecând de la tonul unei dureri, la curiozitate.
- Absența cuiva pe măsura mea – vine replica Tamarei șoptită cu
simplitatea unui adevăr evident.
- Mă simt flatată – se apropie Maria, s-o poată cuprinde cu brațul.
Nu mi-aș fi închipuit vreodată că poate fi atât de bine cu o doamnă. Și
mă felicit că am trăit și experiența asta. Cât despre... normal, eu sunt
căsătorită, îl am pe Beny al meu... atâția ani... bunătatea întruchipată,
mi-e de-ajuns!
- La vârsta lui... – râde înfundat Tamara.
- Ei, – încearcă Maria să mențină atmosfera – mai este uneori și...
și Mișca...
- Ai un amant?!
- Am... Am ceva! – rectifică Maria. De la Hamburg, i-am adus
soțului o... o proteză. De fapt, – izbucnește ea în râs – orice proteză e un
amant, cum, mult mai bine, orice amant, într-o căsnicie stabilă, este o
proteză pentru soț. Vezi, – devine vocea ei mult mai fermă – adesea m-
am întrebat cum o femeie tânără și frumoasă poate suporta un soț... nu
știu cum să-i spun... violent poate că-i termenul potrivit. Eu am auzit
șoptindu-se multe despre ginerele tău – iartă-mă că ți-o spun! –, pe două
tinere de la mine le-am ajutat eu să scape de... înțelegi...
- Maria, nu înțeleg ce vrei să spui – se ridică Tamara într-un cot,
s-o poată privi cu atenție; ochii lor s-au întâlnit deja; palma Mariei alintă
secunde în șir pieptul Tamarei:
- Te iubesc, Aimée; te iubesc!... Te iubesc de mult... Te doresc!
Și... mi-am dat seama de data trecută că și tu mă dorești. Iubirea mea
pentru tine a plecat din dorința de a-ți fi alături. Păcat că nu i-ai
îngropat! Aș fi mers cu tine să depun flori pe mormântul Pușei, să-i
aprind lumânări. Un talent așa mare!... Soțul n-a meritat-o. Și mă doare,
mă doare cumplit când știu că, măritată la majorat, Pușa, minunata
Pușa!, a murit fără să fi avut parte de... Te-am acuzat pe tine, să știi. N-
aș fi bănuit că, dincolo de fața de piatră, în adâncul tău ascunzi o așa
vâlvătaie. Îmi ziceam că răceala ta a încorsetat-o pe Pușa. Uneori, îmi
explicam dăruirea cu care cânta ca pe o descătușare a iubirii
476
neîmpărtășite. Știi doar că-n abstinență creatorii sunt mai prolifici; ba

nu, nu-i bine; nu mai prolifici – mai inspirați! Ca îndrăgostiții;
îndrăgostiții încă în drum spre victorie. Mi-e milă de Pușa, odihnească-
se în pace! Ei i-ar fi stat bine în brațele unui tânăr... O doamnă tânără ca
ea, mare muziciană, maiestuoasă în societate, că m-a dus Beny la niște
recepții unde erau și ei... Dumnezeu să fiu, i-aș fi iertat păcatul de-a se fi
dăruit unui bărbat pe măsura sa – ți-o spune catolica din mine, care ține
toate sărbătorile, în ascuns, evident, dar le țin! Mai ai ceva de băut?
- Poftim?! A, da... Ce-ai văzut pe măsuța de sub fereastră, în
salon...
- Vodca! – face mâna Mariei un semn categoric. Și fără pahare, că
urăsc porțiile... – iar când Tamara se reașeză lângă ea pe pat și-i oferă
sticla, precizează: Doar te-ai convins – pe săturate! Așa se consumă tot
ce-i bun. Ia spune-mi: chiar niciodată, cu un bărbat drag ție, pe săturate?
Prăbușită pe spate, cu ceafa îndesată în pernă, Tamara se leagănă
și râde încet, amețită vertiginos de vodca suptă din sticla ținută de mâna
Mariei la gura sa:
- Cum crezi c-am făcut-o pe Pușa?
- Cu seringa, ca oile din saivanele agriculturii noastre
colectivizate – râde Maria –, că nu mi te-aș fi putut închipui în brațele
unui bărbat. Sub unul care să-ți rupă încheieturile ori să te arunce
deasupra lui și să-ți ordone să treci la muncă, nici vorbă!
- Lasă-mă! – suspină Tamara, întorcându-se pe o parte, să scape
de mâna doamnei de lângă ea pornită s-o ducă iar la extaz. Lasă-mă să-
mi trag sufletul – revine vocea Tamarei abia șoptită, ca un scâncet de
copil prea sătul. Mai dă-mi să beau – întinde mâna pe dibuite și prinde
sticla de vodcă, sorbind apoi cu sete. Uiți că mi-am trăit cei mai frumoși
ani, cei mai incandescenți!, în Parisul de dinaintea invaziei lui Hitler?
- Câți ani ai fost căsătorită cu Armand?
- Ce Armand?!
- Soțul tău.
- Soț?! Dar eu... – își înghite Tamara vorbele, devenind stăpână pe
replicile sale, parcă s-ar fi trezit, „ce-i cu femeia asta, ce vrea, de ce mă
chestionează în halul ăsta?!”
Lângă ea, continuând s-o alinte, Maria are un recul, ca un
moment în care îl descoperă pe celălalt, apoi, temătoare să nu risipească
atmosfera creată, începe a râde – un râs amuzat, acompaniind gesturile
ei devenite mult mai insistente.
477
- Aimée scumpo, te-am prins! Nu mi-ai înțeles aluzia. Ce erai tu

în Paris? O frumusețe, o superbă Damă cu Camelii – iubitul tău nu putea
fi decât un tânăr Armand. Spre deosebire de opera lui Dumas-fiul,
Armand al tău s-a sacrificat iar tu i-ai făcut un copil... Era frumos?
- O, Doamne!.. – își revine Tamara și începe să râdă încet, ca o
surdină pusă pe notele de sus ale unui xilofon. Bărbatul căruia te
dăruiești prima oară nu poate fi decât cel mai frumos din lume... –
oftează, îndesându-și mai cu putere ceafa în perna moale, mijindu-și
privirea spre dungile de lumină de pe tavan; stă așa clipe în șir,
impunând tăcerea sa și doamnei de alături, care nu mai îndrăznește nici
măcar să respire până nu-i aude oftatul următor, încărcat de greutatea
unor amintiri dragi: Leit ciobanului din Miorița: Perișorul lui,/ Pana
corbului;/ Ochișorii lui,/ Mura câmpului – doar că erau mai migdalați ca
ai mei, chiar și decât ai Pușei; toată seara l-am necăjit zicându-i că-i
spion japonez... Apoi am aflat că nu se mai întorsese nici un avion din
escadrila plecată spre linia frontului. Atunci mi-am jurat să rămân în
Paris și să lupt, să nu mai fug de Hitler, cum făcusem la Berlin și să-mi
răzbun moartea iubitului. Eram fermă de pe atunci; o adolescentă fermă.
Când am născut, nu împlinisem nici 17 ani. Găsisem suportul moral în
bunica mea, francofilă declarată, din ale cărei sfaturi adresate la telefon
înțelesesem s-o țin tot așa, „ca-n Berlin”, adică să-l urăsc pe Hitler.
Pentru invadatorii ajunși la Paris figuram ca o tânără româncă, fiica unui
comerciant român, care alimenta armata germană cu tot ce se găsea de
folos în România, deși între mine și tata se instalase răceala; în loc să fi
intrat la școala comercială din Berlin, alesesem Arhitectura și, culmea,
în loc să rămân în „țara care va conduce omenirea”, alesesem să fug la
Paris, „că ți-a împuiat capul cu galofilia ei bunică-ta; ea să te întrețină!”
Când i-am refuzat banii pentru întreruperea sarcinii și i-am spus că
bunica m-a sfătuit să păstrez copilul, tata s-a înfuriat și mai tare și mi-a
strigat că doar sunt fiica mamei și c-o să sfârșesc asemeni ei, „țărancă
bigotă am cunoscut-o, țărancă bigotă a rămas; înainte de-a urca în pat
lângă mine, soțul ei, se închina îndelung, să i se ierte păcatul ce-l va
săvârși”, apoi tata a închis telefonul. Asta m-a hotărât definitiv să ader la
gruparea comuniștilor francezi. Tu...? Tu cum ai aderat?
- Mmm... – murmură vocea stinsă a Mariei, ca a unui om adormit
deja. Eu... eu vreau să dorm – îi aude Tamara răspunsul și o simte cum
se întoarce pe-o parte, cu fața la marginea patului, în timp ce trage peste
ea cearșaful, să se acopere.
478
Tamara îi sărută umărul gol, apoi își face loc și ea sub cearșaful
plăcut mirositor, pregătit anume la prânz, când își propusese să
lungească mult discuția, s-o poată invita pe Maria să rămână la ea peste
noapte.
- Somn ușor, draga mea! – îi șoptește și vrea să-i sărute iar
umărul, dar Maria s-a întors deja cu fața către ea:
- Ce somn ușor când sărutul tău e-atât de dulce?! Se cunoaște c-ai
avut baci un ciobănaș francez...
„Ba unul mioritic, acum, la maturitate” – ar vrea să replice Tamara,
cu simțurile răscolite deja – „o clipă de-ar fi aici Mihai, măcar cât a fost
atunci, în apă!” –, dar brațele Mariei au pus deja stăpânire pe ea.
„Bine că nu mi-a dat răgaz – își zice într-un moment de relaxare –
că, ajunsă la paroxism cum eram, i-aș fi mărturisit redescoperirea
sărutului în brațele lui...” – și Tamara se abține la timp să-i spună, chiar
și în gând, în vreun fel lui Mihai; „Mihai și mai cum?!, că nu-i mai țin
minte celălalt nume...” – apoi, eliberată, adoarme și ea, bucuroasă că
Maria și-a culcat obrazul drept pe pieptul ei, încercuindu-i trupul cu
brațul stâng; „așa am văzut-o pe Pușa mea dormind și tot așa
deprinsesem și eu să mă odihnesc alături de...” – oftează, lunecând într-
un somn profund, chemând în amintire durerea genunchiului lovit de
elemenții caloriferului din fontă, lângă care era așternut un pat, „în
care...” – și se zbuciumă prin somn până la ziuă să-și amintească numele
tânărului pe care și-l închipuie că doarme alături. „Și doar mi-am jurat
să-l alung total din gândurile mele!” – se ceartă mereu prin somn.
Capitolul 27
- Bine că te-am găsit acasă! Trebuie să modifici rotunjimea

bombeului, să pot da prototipul în lucru – spune Maria cu glas sonor,
din mers către intrarea în vilă, unde o așteaptă Tamara, ieșită în grabă,
când a auzit claxonul insistent al limuzinei. Hai să intrăm. Îți telefonez
eu când să vii – strigă șoferului rămas lângă portiera din spate, pe care o
închide cu zgomot.
Abia în salon, Tamara iese din aerul ei grav și-și manifestă
perplexitatea:
479
- Scumpo, ce-i? Ce vrei să spui?

Maria lasă pungile cu cadouri pe canapea și aruncă mapa cu
desene pe măsuța rotundă, să-i rămână brațele libere, să-și poată
îmbrățișa prietena.
- Trebuie să acoperim cumva aceste întâlniri – îi șoptește
Tamarei, lipindu-și buzele de urechea ei. Te-am făcut colaboratoarea
atelierului nostru de creație. Uite, lucrezi la un model de mocasini din
resturi de piele colorată, cum am văzut în Spania. Am stabilit un
program de recuperare a deșeurilor.
Se desprind cu greu din îmbrățișare, și numai când își dau seama
că încep să se sufoce.
- Credeam că mor de dorul tău.
- Și eu!
- Ești diavolul în persoană! Ochii ăștia negri ai tăi m-au obsedat.
Dă-mi să beau! – ordonă Maria în șoaptă, dar nu mai așteaptă și se
grăbește să scoată din barul de lângă fereastră vodca poloneză, din care
soarbe pe nerăsuflate. La dracul gândul cu care am venit!... Ai deschis în
mine o fereastră spre abisul unei alte plăceri. Înțelegi, Aimée iubito?
Hai, intră și tu în jocul meu – o îndeamnă, punându-i sticla de vodcă în
mână, apoi îi admiră setea cu care bea. Cum pot bărbații ăștia imbecili
să încrimineze o așa iubire?! Ne vor doar pentru ei, să aibă unde-și
depune icrele, jalnici pești de apă stătută! – nici măcar nu-s somoni, să
înoate mii de kilometri, să se bucure de împerechere – așa tribut plăcerii
mai zic și eu!... – face Maria un gest larg, de întărire a celor spuse și
smulge sticla din mâna Tamarei, să bea iar pe săturate. Cică morala
socialistă – face ea un geste de dezaprobare. Comunistă – nici vorbă! –
șoptește cu ură printre dinți. Tot ceea ce eu am făcut, am făcut pentru
țară, pentru țara care ne-a primit, salvându-ne de crematoriul nazist, nu
pentru socialism; pentru bolșevicii ruși, care ne-au dat nemților, nici
vorbă! – continuă să șoptească plină de o ură crescândă, mult mai în
șoaptă, lipindu-și buzele de urechile Tamarei. Și misiunile în care am
fost – pentru țară! Ca să fim înțelese!... – conchide ea ferm cu un oftat,
semn că a obosit.
Rămasă nemișcată, cu privirea pierdută spre un colț al salonului,
Tamara ignoră perorația de om beat a Mariei, obsedată brusc de ultimele
cuvinte ale tânărului de care s-a despărțit atât de violent: „Somonii înoată...”
„Asta o fi vrut să spună, desigur, că până și peștii se sacrifică pentru clipa
lor astrală... Ce idiot! Să coboare totul spre regnul animal...”
480
- Aimée scumpo, – o cuprinde cu brațul Maria – ce-ai rămas așa?!

Mai bea! Ne putem vedea oricând... – îi șoptește. Uite, – ridică glasul –
am venit înapoi cu planșa; modifică, te rog!
Tamara privește desenul încropit de cineva fără talent și
zâmbește. Deschide cutia cu creioane colorate atașată mapei și
desenează câteva perechi de mocasini cum își amintește și ea că a văzut
în vitrinele magazinelor pentru adolescenți din străinătate.
- Extraordinar! – strigă Maria când se uită peste umărul ei.
- Numai să primiți aprobare să dați așa ceva pe piață – bombăne
Tamara.
- Dac-ai să fii tu șefa comisiei de avizare, sigur nu! – o
îmbrățișează Maria, semn că vrea s-o tachineze, dar Tamara nu gustă
gluma:
- Ce vrei să spui?!
- Lasă... Știi tu... Niște doamne din lumea teatrului, cărora le
aprob pantofi făcuți pe comandă, că eu ador teatrul, s-au plâns de
răvășirea repertoriului pentru stagiunea viitoare. Gata! – îi sărută Maria
urechea, păstrând atingerea buzelor, să-i poată șopti: Hai în dormitor, că
mor de dorul lui. Du-te și-l adu, să ne bucurăm de bucuria lui – spune,
plecând cu brațul încărcat de pachetele adunate de pe fotoliu.
Tin-Tin izbucnește în râs imediat ce, intrând în dormitor ținut de
mânuță de Tamara, o vede pe Maria.
- Doamne, mergi?! – se lasă Maria în genunchi pe covor, să-l
poată primi la pieptul ei.
Se culcă pe covorul de lângă pat și-l urcă pe copil călare pe
pieptul ei. Îl necăjește minute în șir, furându-i când și când câte un sărut.
Apoi îl duce pe pat, să-i ofere jucăriile, către care copilul trăgea cu
ochiul.
- Sigur că-s toate ale tale – îl încurajează Maria când îl vede cum
le strânge la piept.
Într-un târziu, când copilul pare mai interesat de Motanul Încălțat
din pluș decât de prezența celor două doamne, Maria șoptește:
- Du-l la culcare și vino mai repede. Actul doi este al nostru în
întregime – îi șoptește, furându-i un sărut.
Și, târziu, când au ostenit amândouă, Maria se răstoarnă pe spate,
acoperindu-și ochii cu brațul drept, în vreme ce stângul stă sub umerii
Tamarei:
- Ți-am promis că-l aduc și pe Mișca-mutul – așa-i spun eu –, dar
481
astăzi m-am temut; n-am voie să risc. Oricum, m-am simțit minunat și
fără el. Tu, nu? De ce taci?
- Credeam că ți-ai dat seama – o asigură Tamara. De ce te-ai
temut? – devine ea curioasă.
- N-am voie să risc.
- Mie mi-ar fi plăcut. Bărbăția, adică… penetrarea, înțelegi, nu?,
își are farmecul ei, ca și sărutul...
- Aimée scumpo, sunt gravidă; am primit confirmarea
laboratorului azi, la prânz. A medicului o aveam de ieri.
- Doamne, Maria! – sare Tamara în capul oaselor, apoi se apleacă
spre doamna de alături, s-o poată îmbrățișa. Când? Cât are?
- Cât a trecut de când mi-ai chemat soțul la control.
- Bravo lui Beny! El știe?
- Doar tu. Simțeam că explodez de fericire dacă nu mărturiseam
cuiva. Cuiva drag!... Și-apoi... trebuie să vin cât mai des. Așa se zice, că
trebuie să privești pe cineva drag, să iasă copilul ca el. Vreau să fie
bucălat și să aibă ochii mari și albaștri ca ai lui Tin-Tin.
- Dar tu și Beny aveți ochii... – vrea să-și dea cu părerea Tamara,
însă râsul Mariei o face să rămână în așteptare.
- Aimée scumpo, nici scumpa noastră Pușa, de care am fost
îndrăgostită fără să știu, că abia tu mi-ai deschis ochii iubirii cu adevărat
tandre, și nici violentul ei soț ieșit din hârtoapele Ferentarilor n-au avut
urmă de albastru în privirea lor. Senin, da, a avut cu prisosință Pușa;
ochii ei catifelați erau mereu senini, plini de bucuria vieții. Și zău! În
clipa asta nu mă mai interesează cine-i adevăratul tată al lui Tin-Tin, ți-o
jur! Știu doar că eu și moșulică al meu vom avea un copil minunat. Mai
dă-mi sticla... Poloneză... Vodca Wyborowa... – citește ea cu drag
eticheta. Mulțumesc! Mi-ai făcut o surpriză. Noi, polonezii, am produs
prima vodcă, nu rușii... Ei își arogă orice întâietate... Ce spuneam?! A!
Moșulică al meu... Ajunseserăm ca în Povestea porcului, să ne dorim și
un purcel... Mai ales eu! De când prietena mea Filomena a născut... Și-ți
dai seama, dacă până și țarina ei, atât de bătătorită, a prins rod...
Ceaiurile ei au făcut minuni. Dacă vrei, îți dau rețeta. Dar... nu cu mine!
– râde sonor Maria, apoi duce din nou sticla la gură. Auzi, – îi șoptește –
dacă-l mai prind pe Mișca, adevăratul Mișca, nu Mișca-mutul, care-i
dintr-un cauciuc special inventat de americanii din Sylicon Valley, dar
fii fără grijă că-l vom avea și noi, poate chiar fabrica de care mă ocup,
dar nu pentru… ha-ha-ha! – râde Maria tandru, cu gura lipită de ureche
482
Tamarei –, ne-ar trimite la ocnă masculii ăștia nesătui, dacă ar bănui

măcar că vrem să-i înlocuim cu un mutulică… – și continuă să mai râdă,
pentru ca încet-încet să devină gravă, dar tot șoptindu-și vorbele: Ziceam
de adevăratul Mișca… al meu! Dacă-l mai prind prin țară, că acum o fi în
vreo... mi... si... u..., o fi departe, îți fac cunoștință cu el – sigur o să vă
plăceți amândoi! Știu ce fel de bărbat îți trebuie. Ce?! Am spus ceva urât?
Aimée scumpo, și eu și tu avem de toate. Mai puțin bucuria maternității.
În ’45 – când mi-am născut gemenele, le-am dat unor rude la Cluj, să
crească acolo; eu eram o mucoasă... o frumusețe, ca toate polonezele,
dar... Eah! Viața... Mai dă-mi să beau!... De fapt, și Pușa ta a fost dată
unor fermieri. Abia azi, când mi s-a confirmat cu certitudine sarcina, a
început să crească în mine un sentiment nou, solar, cu care vreau să-mi
răscumpăr toate... Ce, tu nu ai greșeli lăsate în urmă?! Eu am prins ultimul
tren. Prinde-l și tu! Nu, nu cred să ți-l dau pe Mișca al meu, deși...
Doamne. Ce prostii pot să spun!... – exclamă, rămânând cu privirea în gol,
visătoare. Când l-am văzut venind spre mine cu geanta aceea de
diplomat... cu o jachetă străină stând turnată pe trupul lui tânăr... Ce mult
evoluase în șase ani, deși... când a venit odată pe la mine atunci, în urmă
cu șase ani, și, furată de verbiajul lui – ce cozeur, un deliciu!... –, m-am
lăsat sărutată... Fusesem la un pas de... E greu să-ți explic; aveam sarcina
să-l cooptez, nu să-l seduc. De fapt, – râde sonor Maria, să abată atenția
de la vorbele ei – tinerii sunt ca niște lupi flămânzi, pe când acum... noi...
la anii și experiența noastră... Mi-ar plăcea să... copii noștri să fie frați... Și
ce dacă ai petrece o zi, două, zece cu el?! Oricum, nu-i al meu. Am niște
poze ale lui – ți le aduc să-l vezi. Jur c-o să-ți placă. Dar nu pot jura că n-
am să fiu geloasă deloc – râde Maria, apoi devine gravă: Am uitat pozele
acasă. După ce-am primit răspunsul de la laborator, am stat o oră, sau
două, prăbușită pe pat și i-am privit cele patru fotografii. Un timp, m-am
închipuit soția lui; la braț cu el prin lume, eu să tac, el să vorbească... Și
mi s-a făcut dor – un dor nebun; de-aceea am și fugit la tine. Săruți la fel
de bine ca el, dar îți lipsește... Violența lui, ba nu!, știi tu… ha-ha!... e ca
un apogeu. Ai dreptate! Bărbăția își are rostul ei lăsat de Dumnezeu. Dacă
nu-i dau de urmă... O să-mi iau inima în dinți, să merg la Externe, să
întreb la Centrală... Deși nimeni din Centrala de Informații Externe –
acum ai aflat și unde lucrează – nu-ți spune nimic. Data viitoare vin cu
pozele lui, dar și cu Mișca-mutul, proteza, dar numai dacă-mi promiți că
te vei abține, să nu întreci măsura, chiar dacă, luată de val, ți-o voi cere.
Îmi mai dai sticla?
483
- Nu!
- De ce?!
- Să nu-ți fie rău, scumpa mea. Hai, dormi... Știu că-ți place cu
obrazul pe pieptul meu.
- Îmi place... Dar ce mult i-ar plăcea lui Mișca al meu! În fond, e
un golan și el, ca toți bărbații. Chiar dacă munca l-a obligat să fie un
gentleman. În urmă cu șase ani m-a insultat, când l-am refuzat. Mi-a
spus că nu ne mai putem vedea, că face penicilină, c-a trebuit să se
încurce cu una de pe Calea Griviței. A recunoscut că m-a mințit. L-am
iertat. Știu și cine l-a crescut apoi un an de zile... De la ea am luat, în
copilărie, lecții de canto și de dans... A făcut Canalul... Acum e închisă
iar... Într-o zi, pe așezate, la o cafea, am să-ți spun mai multe; poate
reușim să strecurăm o vorbă ici-colo, s-o ajutăm; e o valoare! – se
entuziasmează Maria, apoi, oftând prelung, ca o eliberare de durere,
adaugă: Ne-am distrus valorile, Aimée scumpo! Uită-te în jur... Mi-a
fost greu să uit c-ai condus comisia aceea... Tocmai tu?!, care ești atât
de...!... Cum dracul ai putut?! De ce crezi că aș vrea să-l împart pe
Mișca al meu cu tine? Să fiu ceea ce și lui Dumnezeu îi place, la o adică,
sau măcar închide ochii și ne acceptă: să fim curve-curve. Până acum
am fost instrumente, curve politice. De mâna a doua. Sau a treia! Că
cele de mâna întâia... Eu, nu; dar tu ai fi putut să fii, dar te-au ghicit că
ești prea de soi... Iar fiică-ta s-a încurcat cu țiganul ăla, pentru care
supremul gest de tandrețe în preludiu era să-ți sucească brațele la spate,
ca la viol – înnebuneam când îl vedeam la vreo tribună; și crezi că alții
sunt mai de soi? – se întreabă șoptit – că alții, cu Mișca lor ca de
hipopotam, bun uneori pentru cele rodate, ca alde noi, le put gura a
hazna... Cum să nu facă Pușa un copil cu un bărbat cu ochii albaștri?! Îți
spune una care s-a scăldat o după-amiază întreagă în privirea senină a
unui bărbat drag – „ce clipe ca acestea în viață-ți mai rămân?”, se
întreabă Omar Khayyam – o știu de la Mișca –, iar eu, acum, când simt
cum crește în mine fructul unei după-amiezi de faun... Așa i-a rămas
numele acelei după-amiezi... L-oi fi supărat că i-am zis faun?! Poate... A
doua zi mi-a telefonat – consemnul stabilit –, dar n-a mai venit la
întâlnire. M-am plimbat până după miezul nopții prin fața
cinematografului. Beny s-a mirat când m-a văzut intrând în casă pe la
ora două noaptea; credea c-am și plecat în vreo misiune, că s-a mai
întâmplat.... Beny al meu... e-așa de înțelegător... Cum altfel...?!... Abia
aștept să revină acasă!... Nu cumva să-i spui! Surpriza vreau să i-o fac
484
eu. Poate va ieși la pensie, să stea cu copilul... Deja a pus ochii pe o

căsuță... una de basm... cum vrea el... la câțiva kilometri de... La
Brigadireni... Iartă-mă... Simt cum mi se închid ochii... O să te iau într-o
zi să vedem împreună căsuța aceea... Poate te gândești și tu... Să fim
vecini... Doar n-o să stai până la moarte alături de boul ăsta; bine că nu
deschizi fereastra; i s-ar simți până aici putoarea respirației. Cum sfântul
de-l suportă zarzavagioaica lui?!...
Capitolul 28
- Ia stai! Ce-i asta, ce-am semnat?! – răsfoiește Tamara câteva

dintre hârtiile luate deja de secretară din fața sa.
- Actele de pensionare ale tovarășului Benjamin Cetățeanu.
Tamara se preface că le citește cu atenție, numai să nu dea glas
întrebării „eu de ce n-am fost anunțată?!”, apoi, surâzând unui gând,
face semn secretarei să-i dea alte acte la semnat.
Așteaptă telefonul Mariei; timp de câteva săptămâni s-au văzut
măcar săptămânal, sâmbăta: „ultima dată, joia și sâmbăta – aceeași
întâlnire, ca o rutină. Cadouri pentru Tin-Tin, ora de iubire a Mariei cu
băiatul care nu se mai dădea dus din brațele ei, apoi o discuție aprinsă
deasupra planșelor cu modelele de mocasini – „pentru urechile lungi din
Primăverii” –, încă vreo jumătate de oră de elogii aduse de Maria
frumuseții și talentului Pușei, deplângerea faptului că „o așa minunăție
de femeie ca ea nu a avut parte măcar de o oră de iubire pe măsura ei”,
tăcerea încărcată de durere a Tamarei – „sigur că ești vinovată!, i-ai stat
după ceafă ca un pedagog bătrân la un pension de fete închise într-o
clădire victoriană; sigur, pot să te înțeleg: nu voiai să-și piardă căldura
căminului, dacă poți numi căldură viața dusă alături de..., totuși, atunci,
la mare, numai voi amândouă...” –, apoi, sorbindu-se tot mai înfocate
din priviri, pe măsură ce vodca poloneză cobora spre fundul sticlei, își
surâdeau, se luau în brațe și-și șopteau „vorbe interzise urechilor lungi
din Primăverii”, până osteneau.
Ultimele dăți, Maria n-a mai vrut să rămână până la ziuă – „crede-
mă, sunt speriată; dacă se află, ne paște închisoarea; deja una sau două
persoane din Casa Scînteii au fost arestate – homosexualitate...”
485
- Bine că ai retușat cum trebuie desenele – spunea cu glas tare

Maria. Până vine mașina, fă-mi o cafea.
Și de fiecare dată când aducea tava cu cafele, Tamara își găsea
musafira plângând.
- Zău că nu-i nimic! – se jura Maria. Abia aștept să vină Beny al
meu acasă, aici, la București, să împart și cu el bucuria mea.
Acum, Tamara simte că s-a întâmplat ceva; Beny a venit și a
depus actele de pensionare fără s-o salute; Maria – nici un semn.
Formează numărul de telefon notat în agendă; de obicei o suna Maria; și
mereu o făcea pe supărata că desenele mai au o hibă și nu pot fi date în
execuție – înțelegea că era motivul pentru o nouă întâlnire înfocată, ca
un vulcan în erupție, până se simțeau acoperite de lava încă fierbinte,
așteptând dezlănțuirea de sâmbăta următoare; „acum a trecut și sâmbăta,
și duminica, se apropie sâmbăta următoare iar Maria, nici un semn!”
- Tovarășa Cetățeanu este în spital – i se răspunde la telefon.
Când află că este internată de câteva zile în Maternitatea Polizu,
ordonă șoferului să tragă de urgență mașina în fața intrării; „am fost
chemată la C.C.” – își minte secretara. La maternitate, îl caută pe șeful
secției.
- Am scos-o de la reanimare. Stă singură într-o rezervă; așa a
cerut ea. Și nu vrea să vadă pe nimeni... dar eu nu vă pot opri dacă
insistați... tocmai pe dumneavoastră! Să nu o obosiți. Și să nu-i dați de
înțeles că știți ce v-am spus... Nu, n-a rămas infirmă, dar... oricât ne-am
străduit, n-o să mai poată avea copii. Ea mai speră... Am o colegă de
facultate, medic psihiatru, am rugat-o să-și facă timp, să vină, să stea de
vorbă cu ea. Și-i mergea așa de bine sarcina!... Când i-am spus că-i
gravidă, mi-a sărit de gât... Mereu m-au tachinat colegii că, la vârsta
mea... îmbrățișat de o doamnă așa frumoasă... Apoi mi-a telefonat și
după ce a avut confirmarea laboratorului. Mă prinsesem să-i botezăm
noi copilul; eu și soția suntem catolici, ca și Maria; ne întâlneam mereu
la biserică; o admiram că, deși într-o funcție așa mare, nu se ferea. La
Crăciun și la Înviere stătea până la finele slujbei. Vă las să intrați
singură în rezervă, să nu se supere pe mine.
Maria doarme cu fața în sus. Un tub de cauciuc face legătura între
flaconul cu perfuzie și brațul ei.
Tiptil, Tamara pune buchetul de flori în borcanul de sticlă găsit pe
etajera chiuvetei.
- Ai venit totuși... – se aude vocea stinsă a femeii acoperite cu
486
cearșaful alb până sub bărbie.

Tamara se apleacă mult asupra ei și o sărută pe ambii obraji.
- Și încă un sărut din partea lui Tin-Tin – îi spune când o sărută a
treia oară. Primul lucru pe care îl face când este adus la parter se uită
îndelung după tine.
Ochii Mariei s-au umplut de lacrimi. Tamara simte că i s-a
încețoșat și ei privirea; „nu trebuia să-i amintesc de Tin-Tin!” S-a așezat
pe marginea patului și a luat palma dreaptă a Mariei între palmele sale:
- Cum s-a întâmplat?
- Un accident. M-am lovit... – ocolește Maria privirea Tamarei.
Nu-și mai spun nimic. Doar palmele lor se alintă, încurajându-se
reciproc. A Mariei devine mai plină de viață – strânge cu putere
degetele Tamarei:
- Aimée scumpo, aș vrea să uiți vizitele mele...
- Maria!... – se sperie Tamara. Cum poți să-mi ceri asta?!
- Dumnezeu știe tot, Aimée. N-a binecuvântat gândul cu care am
venit la tine.
- Dar ce păcat așa mare am făcut?! – se apleacă Tamara, să-și
poată șopti vorbele. Iubirea este un dat lăsat de... de Natură! Zi-i
Dumnezeu, zi-i cum vrei, că eu... eu nu-s credincioasă.
- Nu huli, Aimée, nu huli! Nu la dragoste m-am referit... Iubirea,
ca și credința, este ceva de dincolo de înțelegerea noastră – o avem sau
n-o avem; Dumnezeu ne-o dă, răsplătindu-ne, sau nu ne-o dă,
pedepsindu-ne; face parte din universul nostru interior; cu asta nu se
poate lupta, că n-ai sorți de izbândă. M-a pedepsit Dumnezeu pentru c-
am făcut o impietate, te-am căutat și am insistat să vin la tine în vizită cu
scopul de-a… te… – își frânge Maria vorbele brusc, parcă s-ar fi înecat,
pentru ca imediat să-și recapete stăpânirea de sine: Da, am făcut o
impietate: ți-am spus c-am fost îndrăgostită de fiica ta, apoi m-am iubit
cu tine. Nu-i adevărat! Pușa mi-a fost dragă, așa cum iubești un mare
artist. Nici tu nu mi-ai fost dragă, dar a trebuit... De fapt… Sunt
confuză, iartă-mă! – se pierde din nou Maria, dar numai pentru o clipă.
Apoi am căzut în prăpastia deschisă de tine în sufletul meu, abisul
iubirii – spune ca o mărturisire a bucuriei –, îl aveam, dar nu eram
conștientă de el... Toți îl avem, dar puțini pot să scoată din el
nestematele pentru încoronarea vieții; cei mai mulți fac punte peste el,
să poată alerga spre moarte; alții – poate și eu –, fac din el groapa
gunoiului diurn...
487
- Maria, scumpa mea!... – o alintă îndelung Tamara.

- Lasă-mă! Deja mi-e rău... mă doare... și sora asta nu mai vine! –
se vaită, cu fața schimonosită de durere Maria și-și eliberează palma, o
ridică, prinde pe dibuite un fir și apasă butonul de la capătul lui.
O asistentă vine în grabă, cu seringa pregătită:
- Deja veneam la dumneavoastră, doamnă Maria.
După injecție, Tamara o fură mereu cu coada ochiului pe Maria; îi
vede fața înseninându-se; i-a apărut chiar și un zâmbet pe buze.
- Și totuși, trebuie să aflu! – o aude pe Maria șoptind cu ochii abia
mijiți, dar cu zâmbetul tot mai larg pe obraz, vorbind de una singură, ca
în transă. Aimée scumpo! – îi strigă, întinzându-i totodată mâna, să-și
țină iar palma între palmele Tamarei. Jur să nu spun nimănui! Jur pe
viața și fericirea mea! Dar trebuie să aflu! Măcar să-mi spui pe cine
bănuiești. Imposibil să nu-ți fi dat seama!
- Draga mea! – o alintă iarăși Tamara. Despre ce vorbești?
- Atunci, la mare, în august, în urmă cu doi ani, fiica ta...
- Ce-i cu fiica mea?! – tresare Tamara și-și retrage prompt
palmele de pe palma Mariei; „ce-i cu femeia asta, ce urmărește?!” – se
sperie din nou, ca prima oară, dar, mai mult ca atunci, reușește să nu se
dea de gol.
- Chiar n-a lipsit nici o clipă de lângă tine? Știu că erai îngerul ei
păzitor; căzuse în depresie... Medicul îi recomandase muntele, așa scrie
în fișă; ea a mers la mare; avea ceva aranjat, desigur! – insistă Maria, ca
un ultim efort. În toamnă, medicul scrie în fișa ei: ameliorat spre
vindecare, apoi notează Q.E.D.1 și subliniază. Ce-o fi prezis el și ce s-a
demonstrat?!...
- Zău că nu te înțeleg ! – devine Tamara fermă, reușind cu greu
să-și mascheze supărarea.
- Nu mă las învinsă, Aimée scumpo! Am pierdut copilul lui Mișca
al meu... Al meu pe naiba! Nimeni nu vrea să-mi dea vreo veste despre
el. Lie, prietenul său bun din timpul facultății, s-a jurat că nu mai știe
nimic de soarta lui de câțiva ani. Dar eu tot nu renunț! Până-n Crăciun
vreau să fiu gravidă din nou, că timpul nu așteaptă; în corpul meu, rețeta
Filomenei continuă să lucreze. Am nevoie de ajutorul tău, Aimée
scumpa mea! Dă-mi un indiciu să-l găsesc pe tatăl lui Tin-Tin. Îți
jur...!...
1
Quod erat demonstrandum – ceea ce era de demonstrat (lat.)
488
- Ai înnebunit?! – sare Tamara de pe marginea patului.

- Da, Aimée, cred c-am înnebunit. Am o idee fixă și-ți jur că nu
voi spune nimănui! Știu c-am purtat în mine un copil care ar fi semănat
cu Tin-Tin; păcat că nu am pozele lui Mișca al meu; nu le mai găsesc.
Șase ani m-am gândit la el cu drag. Ba nu! Cu drag, nu-i bine. Era ca un
reper, ca un umăr pe care îmi culcam tâmpla, recuperam adolescența,
mă amăgeam, de multe ori, că-s cu el, ca femeile care privesc poza unui
actor drag când sunt nevoite să suporte vreun bou... Eu, spre exemplu,
unui diplomat nordic – au și ăștia niște ochi senini! – i-am și spus ceva
în românește, numindu-l Mișca; s-a supărat; mi-a spus că el nu-i rus.
Mi-a fost greu să-l conving că așa pornisem să-mi alint un prieten din
țara mea... Ah, ce bine mă simt! Parcă plutesc... De când l-am cunoscut,
Mișca al meu m-a tras mereu în universul lui, universul unui adolescent
perpetuu, un flămând neostoit – flămând de iubire! Nimeni nu m-a tratat
cu atâta... Nu! N-a fost candoare; nici violență. A fost o lunecare.
Lunecasem în abisul iubirii. În noaptea când mi-a spus că face
penicilină, am plâns – am plâns de ciudă; oaza mea de puritate, cu
boarfe de pe Calea Griviței; eu, cu boșorogi pe care să-i trag de limbă...
Șase ani m-am simțit vinovată, iar în după-amiaza de faun, bucuria
regăsirii a fost așa de mare că ființa mea s-a lepădat de păcatul în care
trăisem și, redevenind feciorelnică, a prins rod...
Lacrimi mari se rostogolesc pe obrazul Mariei.
- Asta n-a putut înțelege bătrânul meu uscat; n-a vrut să accepte
reînvierea mea... Un maimuțoi și el, la urma urmei...
- Culcă-te. Promit să mai vin – o mângâie Tamara, speriată atât de
ceea ce aude, dar și de plânsul sincer, ca al unui copil.
- Nu-i așa c-ai să mă ajuți?
- Cu ce? Vrei ceva anume? – devine Tamara grijulie, încercând să
schimbe subiectul.
- Acum, mai mult ca oricând! – exclamă cu glas sonor Maria.
Dac-or fi ureche lungi și aici, că țara-i plină de măgari, să audă! Rămân
la aceeași rugăminte – îi strânge ea degetele cu mai multă putere. Dacă
aș da de urma celui cu care Pușa...
- Iar începi?!
- Doar continui gândul. L-aș ține secret, mă jur! Și-aș pune la
bătaie tot ce am. La cum arăt eu, un bărbat nu-i greu de cucerit. Până
rămân grea. Ce vrei? Am înnebunit; vreau să dau cu tifla destinului! N-
ar fi grozav? Tin-Tin ar avea un frate... Sau o soră... Ce revanșă mai
489
frumoasă mi-aș putea lua de la viața asta de rahat pe care am dus-o?!...

Ce, tu ai dus o viață de lapte și miere? Ha-ha!... Crapi de mâl...
Maimuțoi... Știi ce fac maimuțoii toată ziua? Am văzut când am însoțit
un... Mănâncă și călăresc maimuțele; cum le prind, sar pe ele. Asta-i
esența iubirii la noi, ca la maimuțe!... Dar eu... – oftează Maria,
întinzându-se alene sub cearșaful impecabil călcat, că i se observă
dungile cum a fost împăturit. Eu mă vreau dincolo de iubire; dincolo de
conotația abjectă dată împreunării; mă vreau în acea fațetă a iubirii în
care însuși Dumnezeu binecuvântează rodul împreunării – „creșteți și vă
înmulțiți”, Geneza, capitolul unu. Mi-am servit țara, sacrificându-i... că
și ea m-a primit, copilă fiind, altfel mă ardea Hitler, dar adevărata țară a
mea, acum, este cuvântul Domnului – am iubit ce nu mi-a plăcut, m-am
împreunat, oferindu-mi trupul cu dezinvoltură, din interes; am făcut-o să
aflu secrete pentru țara mea, dar n-am ucis. Nici măcar n-am distrus.
Mai rar curve ca mine!
- Maria, te implor! – îi pune Tamara palma la gură. Dacă ne aude
cineva?!
- Să mă audă! Am început prin a fi potul cel mare al unui joc;
trebuia să ajung mireasa celui care m-a câștigat – și-mi plăcea, știuse
cum să mă facă femeie, urma să-i fiu soție, dar mi-au ucis mirele, iar
când am născut, m-au forțat să mă despart de fete și, frumoasă, elegantă,
manierată și cultă cum eram, vorbind atâtea limbi, dar orfană, au făcut
din mine o unealtă. Acum, eu vreau ca unealta să prindă rod, ca toiagul
Sfântului Petru la finele romanului1. Asta n-a putut înțelege Ben-amin-ul
meu. Amin!
- Culcă-te, Maria!... – o roagă Tamara, sărutându-i obrazul.
- Oricum, voi adormi imediat... E-așa plăcut să chemi amintiri
dragi și să construiești vise viitoare!... Oare de ce n-am fugit noi
amândouă undeva, în lume?! În viața viitoare așa voi face. Și-o să las
adresa lui Mișca al meu... Sigur ți-ar fi plăcut! I-ai fi prins gustul... Nu
pot să cred că ești numai... numai cu femeile. Tu ce-ai pățit, ce traumă,
de nu ai un Mișca al tău?!, că s-ar fi aflat; la noi se știe totul despre toți.
Vino mai aproape – îi face semn să se aplece, să-i poată șopti: Ești sută
la sută doar lesbiană sau numai frigidă? Eu nu cred, prea ai erupt cu
mine… Tu ce ascunzi?
- Dormi, te rog!
1
Aluzie la finalul romanului Quo vadis de Henryk Sienkiewicz.
490
- Sigur c-am să dorm... și-am să visez... Să visez cum data

viitoare plec din spitalul acesta cu brațele încărcate – un copil!... – și
Tamara vede cum doamna din fața sa, învinsă de calmantul primit, își
lasă capul să-i cadă pe umărul stâng, lunecând într-un somn adânc,
păstrând zâmbetul larg așternut pe obrazul ei luminat de bucuria unei
speranțe...
„...Speranța că aș putea să-i spun – cum de-și poate închipui așa
ceva?!, se sperie Tamara –, că am să-i dezvălui identitatea celui cu care
fiica mea a trăit momentul ei sublim de iubire... cu care, de altfel, și eu,
păcătoasa... Nu! Hotărât lucru! Eu l-am și uitat. Totul! Tot ce-i legat de
iubire, pentru totdeauna! Așa și trebuie. Cât de sus sunt și la cât de bună
mă știu, fără să-mi pese că mulți mai mari și mai puternici ca mine poate
că nici să scrie bine nu știu, – de formula apei nici nu aș îndrăzni să-i
întreb!, eu, care jonglez cu formulele chimice, în special ale materialelor
potențial explozibile, de care m-am jurat să nu mă mai apropii după
ultima acțiune din Rezistență, în care a murit și Karl, al cărui rod îl
purtam în pântece –, rolul meu, în țara aceasta, în care m-am născut și
am copilărit, cu amintirea dureroasă a copilului cu mucii galbeni până în
barbă, agățat de coada vacii costelive cu mânuțele lui vinete de frig, este
altul – cauza, înainte de toate! Și-n particular, îmi cresc nepotul; nu-i
mai știu tatăl. Nici nu trebuie! – tânăr rebel, ostil cauzei... Am și uitat că,
poate!, se trage din viță de Mușatin, are origine! – ei și?! Semidocții cu
care m-am înhămat la căruța cauzei au distrus destine invocând originea
unor oameni valoroși prin ei înșiși. N-am avut curaj destul – și nici nu
știu de voi putea avea, cu alde Armoniu suflându-mi în ceafă – să
propun întâietatea, ba chiar supremația verbului a face, față de a avea.
Măcar pentru nepotul meu, trebuie să lupt să înțeleagă și să accepte că
important va fi ceea ce va face el; rămâi prin ceea ce faci – cât adevăr în
versul lui Horațiu1!... Iar de astăzi înainte, despre Tin-Tin trebuie să știu
doar că este fiul fiicei mele – și ea, și el, amândoi, rodul unor mari
iubiri.”
- Sfârșitul volumului I -
1
Exegi monumentum aere perennius (lat.), Horațiu, Ode = Am înălţat un
monument mai durabil decât bronzul.
491
CUPRINS
Partea I-a
Plaja Agigea .................................................................................... 7
Partea II-a
Cartierul Lenin ......................................................................... 115
Partea III-a
Cartierul Primăverii .............................................................. 399
493
De același autor:
Debut: două parodii, Amfiteatru, 1969, apoi, 6 martie 1973, piesa de teatru TV
Iubirea mea cu zurgălăi, Premiul II la concursul organizat de TVR în 1972;
Zaruri de cretă, roman, Editura Junimea, 1976;
Ziua magnoliilor viscolite, roman, ediţia Ia, Editura Cartea Românească, 1979;
ediţia IIa, Editura Junimea, 2008;
Cursa rapidă, roman, Ed. Junimea, 1982; ediţia IIa, Editura Junimea, 2008;
Vremea brânduşelor, Editura Cartea Românească, 1984;
Teona, roman, Ed. Junimea, 1989; ediţia IIa, Editura Junimea, 2008;
Sfârşitul înserării, roman, Editura Cartea Românească, 1989;
Zodia bâlciului, roman, Editura Plumb, 1995,
Maria, prinţesă de Place Pigalle, roman, Editura Plumb, 1995;
A fluierat în timpul Evangheliei, teatru, Editura Universal Dalsi, 2003;
Lacrimile tăcerii, roman, Editura Business Adviser, 2010;
Sezonul pescăruşilor, film despre furtul tezelor de doctorat în Chimie, realizat în
1984, regia: Nicolae Opriţescu, după scenariul lui Constantin Munteanu, interzis
la vizionare (22 dec. 1984), ţinut sub sechestrul pus de Judecătoria sector 1 ca să
nu fie distrus (avocat: Yolanda Eminescu), ieşit pe ecrane în 1990, distins cu
Marele Premiu al Cinematografiei pe anul 1990;
Valea Râsului, piesă de teatru, Teatrul Tineretului, Piatra Neamţ, 1974;
Nimic despre sânziene, piesă de teatru, Teatrul Dramatic, Braşov, 1982, publicată
în revista Teatrul nr. 1/1978;
Numeroase scenarii de teatru pentru Radio şi TV, premiate cu premiile I și II.
Tetralogia CRISTINA:
Cartea întâia: Pentru o salbă de mărgele, Editura Junimea, 2012;
Cartea a doua: Doamna în hermină albă, Editura Junimea, 2012;
Cartea a treia: Groapa cu lei, Editura Junimea, 2012;
Cartea a treia: Steaua polară; Editura Junimea, 2012.
Trilogia VIAŢA LA SECOND HAND:
Cartea întâia: Femei cardinale, Editura Junimea, 2012;
Cartea a doua: A trecut un scriitor... , Editura Junimea, 2013;
Cartea a treia: Bufonul sorţii, Editura Junimea, 2013;
Darul de Crăciun, roman, Editura eLiteratura, 2013;
Stăpânul licuricilor, roman, Editura Inspirescu, 2015;
vol. 1: Dimineața unor doamne;
vol. 2: Dupăamiaza unor domni.
Singurătatea dinspre ziuă sau Amintiri din Cartierul Lenin, roman, Editura
Crigarux, 2017 (scris între 1971 și 1972).
494
7LSĉULWOD

Constantin Munteanu - TAMARA ȘI DEMONII Demonul Iubirii-Vol 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Constantin Munteanu - TAMARA ȘI DEMONII Demonul Iubirii-Vol 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Demonul iubirii (I)

Culegere computerizată: Elena Uzier

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Demonul iubirii (I)

- Domnule… Domnule, treziți-vă!...

scris apăsat în față.

de balerină. Acompaniată de zgomotul valurilor. Și un zâmbet reținut,

prima impresie – să stea în capul oaselor și să pună pe limbă pastila,

plajă în compania Vicăi – povești de sanatoriu pentru tuberculoși, unde

iese la suprafață cu zgomot de rechin aruncat asupra prăzii:

privirea lor calmă, ca o întâmpinare a morții – ori a unei bucurii imense,

cu ochii mijiți de relaxare, numai bine ca apa sărată să-i pătrundă în

- Domnule!... Domnule, te rog!!...

prelinge printre sprâncene, pe o parte a nasului, până pe buze.

violent din sărut. Ce candoare, ce prostie?!... Nu încap comentarii! Nici

Merg încet prin apă, ținându-se de mână. Doar se ating. Fiecare a

victorioasă. Este prima dată când adoarme pe plajă – aude bărbatul

o domniță. „Două surori!” – tremură el din nou. Una, la soare; cealaltă,

Cele două femei merg încet pe drumul pietruit anapoda, rupt pe

În fața Stațiunii Biologice Marine, cele două doamne nu se mai

cearșaf, te rog, să stăm jos pe iarbă. Îmi place să ascult zgomotul

contrariată de o durere ascuțită, ce-o face să-și ducă instinctiv vârful

cu rugămintea mea, să venim la mare. La Predeal, tu n-ai fi putut...

înainte de-a se fi vărsat.

„Gurița dulce – fundament al iubirii rustice, oglindită în melosul

- Scumpetea mea!... – o apropie doamna, s-o poată săruta pe

- Vrei să-ți dau o tabletă s-o sugi? Până ajungem la robinetul de

specula clipa de respiro, să ți-o fure el pe-a ta și să simți că, odată cu

- Măgărițo! Măgărița mea dragă! – o ia doamna cu brațul pe după

Trage cu poftă din țigară. După al treilea fum expirat cu ciudă

- Ba puțină cultură, mămico. Mi-a citat fraza cu care se încheie

La revenirea ei de sub duș, doamna își găsește fiica dormind

sub duș. Fără Luminal și fără Valium.

trimit vertiginos cu gândul la bărbatul de pe plajă. Simte că a roșit.

spital mărginaș al Parisului. Apoi, a treia zi, fumând mereu țigări de

călduroase din București sau de la mare.

- Mămico, uite ce mare zbuciumată. Doar nu-ți închipui c-o să-l

– hotărăște glasul ferm al tinerei. Trebuie s-o încep în mi-bemol... – și

Râd amândouă. Râd cu poftă. Își recuperează cu greu pantofii și

citi când plouă – continuă o femeie.

rotindu-se încet, ca într-un balans, într-o parte și-n alta, savurând

Doamna de pe malul mării continuă să stea pe nisip și să arunce

„Trebuie să-mi notez undeva expresia asta: esența sexului.

- Ei, copiii mei dragi!...

- Vă las să vă îmbrăcați, că-i târziu – hotărăște doamna cu calm și

Înainte de-a da colțul, îl mai oprește un timp să se sărute, ca un

- Sorry, Val iubitule, sorry! Sau, pe limba dragă mămicii noastre,

Zice că a auzit și ea primul țipăt al meu. Ce să se mai plângă că luase

- Doar cu patru, doamnă – continuă să fie binedispus tânărul. Mai

- Apropo! – îi ia Domnița mâna stângă și-i privește degetele

entzündet, einmal die Liebe steigen?1”

Tânărul ia mâinile Domniței și le sărută pe amândouă odată.

– voi urcați în cameră, că de rest mă ocup eu – spune și trage din coșul

Târziu după miezul nopții, aproape de ziuă, că pata ferestrei pare

frumoase și împlinite – brațe de doamnă. Ochii ei larg deschiși, îl

- Mă duc pe balcon, că mi-e foarte cald – îi aude șoapta, apoi ușa

tău – privea fix prin anchiorul rochiei.

- Mai încape îndoială?! – răsună vocea gravă a tânărului. Întreaga

dulciuri... Altfel, e jale! N-o să mai putem face nimic. O nimfomană și

- Vezi, asta-i tabăra nouă a Comitetului Central. Ce frumoasă-i!

sus, spre faleză, unde zăresc soldatul cu arma în bandulieră și cu câinele

- Săru’ mâinile, doamnă Rica!