SUBSTANTIVUL

Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii,
însușiri, acţiuni, stări sufletești, în sens larg, obiecte.
Substantivele sunt:
• comune, când denumesc clase de obiecte de același fel;
• proprii, când denumesc individualităţi.
Substantivele pot fi:
• simple
• compuse
Substantivul este de trei genuri:
• masculin
• feminin
• neutru.
În limba română, se pot forma substantive feminine de la masculine și invers, cu ajutorul unor sufixe,
numite sufixe moţionale.
Există substantive nume de animale, de funcţii sociale etc. care au o singură formă pentru
masculin sau feminin. (EPICENE) De exemplu: albină, călăuză, crap, elefant, părinte, rector, star,
vultur.
Substantivele au două numere
• singular, când indică un obiect
• plural, când indică două sau mai multe obiecte.
Există substantive numărabile și nonnumărabile. Cele nonnumărabile pot fi:
• defective de plural (singularia tantum), adică au numai singular (jale)
• defective de singular (pluralia tantum), adică au numai plural (zori).
O categorie separată a substantivelor nonnumărabile sunt substantivele masive, care denumesc
materii și care își păstrează caracteristicile, chiar dacă sunt împărţite, existând o diferenţă de sens
între: Cumpăr ulei (materia) și Am luat trei uleiuri diferite (sortimente).
Substantivele colective au formă de singular și înţeles de plural. Pot fi obţinute și prin
derivare cu sufixe.
Substantivele pot fi nearticulate și articulate cu articol hotărât sau cu articol nehotărât.
Substantivul are cinci cazuri:
• nominativ, când este subiect și nume predicativ;
• acuzativ, când este complement direct, complement prepoziţional, circumstanțial și atribut
prepoziţional;
• dativ, când este complement indirect;
• genitiv, când este atribut genitival (uneori, precedat de articol genitival);
• vocativ, când arată o chemare, o atenţionare și nu îndeplinește funcţie sintactică.
Locuţiunea substantivală este grupul unitar de cuvinte care este sinonim cu un substantiv și se
comportă în propoziţie ca substantivul, fiind determinat de atribut. Cele mai multe locuţiuni
substantivale provin din locuţiuni verbale în care verbul este substantivizat.
Prepoziţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă un atribut, un complement sau un
circumstanţial de cuvântul determinat. Prepoziţiile sunt:
• simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen: cu, de, în, la, lângă etc.;
 • compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulţi termeni: de la, de pe, de pe la, de pe
lângă, despre, înspre etc.
Unele prepoziţii sunt purtătoare de sens (sub, lângă, spre, în etc.), altele au numai rol de legătură
(de, la, cu etc.). Unele prepoziţii au sens în anumite contexte (Stă pe scaun.), iar în alte contexte sunt
lipsite de sens (Îl aștept pe el.).
Locuţiunea prepoziţională este grupul unitar de cuvinte care se comportă ca o prepoziţie.
Nu trebuie confundate cu locuţiuni prepoziţionale grupurile ce conţin adverbe care îndeplinesc
separat funcţie sintactică, de tipul: aproape de ..., departe de ..., alături de ... .
Locuţiunile prepoziţionale nu trebuie confundate cu asocierile libere de cuvinte care au tendinţa de
a deveni locuţiuni, dar care, permiţând asocierea cu un adjectiv, dovedesc slaba coeziune a
grupului: din cauza (din importanta cauză), cu scopul (cu scopul mărturisit), din punct de vedere (din
punct de vedere economic).
Prepoziţiile și locuţiunile prepoziţionale cer în limba română cazurile:
• acuzativ, majoritatea prepoziţiilor (către, cu, din, de, după, în, la, pe, prin etc.) și locuţiunile
prepoziţionale care au ca ultim termen o prepoziţie de acuzativ (faţă de, în loc de, în afară
de, conform cu etc.);
• genitiv, prepoziţiile asupra, contra și cele provenite din adverbe prin articulare (deasupra,
dedesubtul, înaintea, înăuntrul etc.) și locuţiuni prepoziţionale ca în faţa, în spatele, în
mijlocul, în urma, în jurul, în preajma etc.;
• dativ, prepoziţiile datorită, mulţumită (provenite din participii), graţie (provenită din
substantiv).
Cuvintele asemenea, aidoma, așijderea, conform, contrar, potrivit sunt adverbe și nu pot fi
încadrate în clasa prepozițiilor.
Într-o enumerare de substantive în cazul genitiv cerute de o prepoziţie sau de o locuţiune
prepoziţională specializată, articolul genitival apare înaintea fiecărui termen: Ninsoarea s-a abătut
asupra satelor, a orașelor, a câmpiilor. În felul acesta, prepoziţiile care cer genitivul se pot deosebi de
cele care cer dativul.
Faţă de un verb centru cu funcţia sintactică de predicat, substantivul are două funcţii
sintactice speciale: subiect și nume predicativ. Subiectul intră cu predicatul verbal sau nominal într-o
relaţie de interdependenţă, adică verbul impune substantivului cu funcția de subiect cazul
nominativ, iar subiectul impune verbului predicat persoana și numărul. Subiectul poate
fi exprimat și neexprimat.

Subiectul exprimat simplu, când are un termen;

multiplu, când are doi sau mai mulţi termeni coordonaţi între ei.
Subiectul subînţeles, când a fost exprimat anterior în enunţ, apărând la persoana a III-a,
neexprimat singular și plural;
inclus, când poate fi dedus din desinenţa verbului la persoana I și a II-a, singular
și plural.

Numele predicativ intră în componenţa unui predicat nominal și poate fi exprimat prin substantiv în
cazul:
• nominativ; Ana este o prietenă bună.;
• acuzativ cu prepoziţie/locuțiune prepozițională; Penarul este din plastic.; Reacția este cu
 privire la purtarea lui.;
• genitiv cu prepoziţie/locuțiune prepozițională; El este contra conflictelor.; Ea este de partea
Inei.
În calitate de centru, substantivul are adjuncţi care îndeplinesc funcţia sintactică de atribut. După
partea de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi: substantival, pronominal, adjectival,
verbal, adverbial.
Atributul substantival poate fi:

Felul atributului Cazul substantivului atribut Exemplu

atribut substantival genitival genitiv fără prepoziţie Cartea copilului e pe masă.
atribut substantival prepoziţional acuzativ cu prepoziţie și Cartea de la bunica este frumoasă.
locuţiune prepoziţională Atitudinea faţă de colegi este nepotrivită.
genitiv cu prepoziţie și Lupta contra violenţei este importantă.
locuţiune prepoziţională Catedra din faţa băncilor este nouă.
dativ cu prepoziţie Succesul datorită perseverenţei este lăudabil.

atribut substantival în nominativ nominativ Orașul Brașov este frumos.

atribut substantival în dativ dativ Predarea limbii române străinilor este dificilă.
fără prepoziţie Dan este vecin verișoarei mele.

Ca adjunct al verbului și al adjectivului, substantivul are următoarele funcţii sintactice:

complement direct când stă în cazul acuzativ fără Citesc o revistă. Îl văd pe Dan.
prepoziţie sau cu prepoziţia pe
complement indirect când stă în cazul dativ Îi dau băiatului un sfat.
complement când stă în cazul acuzativ sau Mă gândesc la vacanţă. Ina este capabilă de
prepoziţional genitiv cu prepoziţie efort. Luptă contra violenţei.
circumstanţial de loc când stă în cazul acuzativ sau Pune cărţile în bibliotecă. Caută
genitiv cu prepoziţie sau locuţiune pixul dedesubtul caietelor. Se joacă în spatele
prepoziţională blocului.
circumstanţial de timp când stă în cazul acuzativ sau Am stat la bunici trei săptămâni. A ajuns după
genitiv cu prepoziţie sau fără profesor. A venit înaintea dirigintei.
prepoziţie
circumstanţial de mod când stă în cazul acuzativ cu Scrie fără grabă.
prepoziţie
circumstanţial de cauză când stă în cazul acuzativ cu E roșu de furie.
prepoziţie
circumstanţial de scop când stă în cazul acuzativ cu Mergem la cumpărături.
prepoziţie

Articolul

Articolul este un element care însoţeşte întotdeauna un substantiv. Articolul arată în ce măsură
obiectul denumit le este cunoscut vorbitorilor.
 • Articolul reprezintă categoria gramaticală a determinării. Acesta se analizează întotdeauna
împreună cu substantivul.
Substantivele pot fi:
• articulate, atunci când obiectul le este cunoscut vorbitorilor (semaforul, un semafor);
• nearticulate, atunci când nu se oferă nicio informaţie cu privire la cunoaşterea obiectului
(semafor).În dicţionare, substantivele care sunt cuvinte-titlu apar nearticulate.

Articolul hotărât arată că obiectul denumit de substantiv este cunoscut atât de vorbitor, cât şi de
ascultător. Acest articol se adaugă direct la sfârşitul substantivului, formând cu acesta o singură
unitate sonoră şi grafică. La masculin şi la neutru, numărul singular, se leagă de substantiv prin
sunetul de legătură -u-, care nu trebuie luat nici cu substantivul, nici cu articolul (de
exemplu, băiatul). Când este luat separat, articolul hotărât se scrie cu cratimă în locul unde se face
sudura cu substantivul (vezi în tabelul de mai jos).

Formele articolului hotărât sunt:

masculin feminin neutru
singular -l, -le, -a, -lui -a, -i -i, -lui
plural -i, -lor -le, -lor -le, -lor

Articolul nehotărât arată că obiectul denumit de substantiv este mai puţin cunoscut vorbitorului şi
ascultătorului. Acest articol se aşază înaintea substantivului, fiind un cuvânt scris separat.
Formele articolului nehotărât sunt:
masculin feminin neutru
singular un, unui o, unei un, unui
plural nişte, unor nişte, unor nişte, unor

Articolul demonstrativ leagă un adjectiv de substantivul determinat. Articolul demonstrativ se

acordă în gen și număr cu substantivul determinat de adjectiv.
Formele articolului demonstrativ sunt:
masculin feminin
singular plural singular plural
cel, celui cei, celor cea, celei cele, celor

Articol posesiv (genitival) -leaga substantivul care denumeste posesorul de obiectul posedat:

masculin feminin
singular plural singular plural
al ai a ale