Stihuri, zburaţi acum din mâna mea

Şi şchiopătaţi în aerul cu floare,

Ca păsările mici de catifea
Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare.

Stihuri, acum porniţi, vă scuturaţi,

Ca frunzele-aurite, pentru moarte.
Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,
Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte.

Stihuri de suflet, dintre spini culese,

Îndurerate-n spic şi rădăcini,
Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,
În suflete de prieteni şi străini.

Şi semănaţi, cu noaptea ce vă naşte,

Sfială şi-ndoieli unde-ţi cădea,
Că Cel-ce-ştie, însă nu cunoaşte,
Varsă-ntuneric alb cu mâna mea.
Tudor Arghezi, Epigraf

*epigraf, s.n. – citat semnificativ aşezat la începutul unei cărţi, al unui capitol; scurtă inscripţie de pe faţada unui
edificiu, monument, carte etc.

Arta poetică este o poezie-manifest ce exprimă, direct sau indirect, convingerile

autorului cu privire la creația literară. O primă trăsătură a unei ars poetica prezentă în versurile
argheziene date este centrarea discursului poetic asupra temei creației, reprezentată la nivelul
unității, al stihurilor, prin construcția simetrică. Incipitul primului vers al fiecărei strofe, cu
excepția ultimeia, sugerează enunțuri tip definiție care asociază versului elemente din universul
miniatural al naturii, precum „păsările mici de catifea”, „frunzele-aurite” sau plantele. Surprinde
aici capacitatea poetului de a surprinde inefabilul: momentul desprinderii de creator, învestirea
operei cu rolul de mesager cu rolul de a trezi în conștiința cititorului „sfială și-ndoieli” prin
versuri „înțelese și neînțelese”. Născută din suferință și frământare, opera finalizată păstrează
„în spic” durerea absorbită prin „rădăcini”, metaforă a experienței de viață. Cu acest sens titlul
poeziei, „Epigraf”
O a doua trăsătură a artei poetice ține de structurarea textului sub forma monologului
liric adresat în care eul liric apare în ipostaza creatorului aflat în dialog cu însuși produsul minții
sale. Cu acest sens titlul poeziei, „Epigraf”, fixează locul acestor versuri în raport cu întregul
volum, ca o indicație de început (știut fiind faptul ca Arghezi obișnuia să își deschidă volumele o
asementea „prefață”), dar exprimă și încrederea autorului în puterea edificiului său din cuvinte.
Verbele la imperativ zburați, șchiopătați, porniți, scuturați, pătrundeți, semănați, sugerează
faptul că stihurile sunt elementul activ, prin care artistul se raportează la lume, îi permit accesul
la cititor. Definirea operei se realizează prin comparații ce sugerează o atitudine paternă, un
sentiment de înduioșare, de milă în fața vulnerabilității lor, „ca păsări mici de catifea”. Astfel, un
act de cultură, scrisul, își găsește corespondent în universul miniatural al naturii.
 În strofa a doua, metafora „sicriu de carte” exprimă o viziune originală despre relația
dintre autor, opera lui și indirect cititori. Metafora poate sugera faptul că, odată concepute,
versurile nu-i mai aparțin poetului, deoarece încheierea creației marchează epuizarea stării de
grație dată de inspirație, în consecință, pentru creator, ele sunt moarte. Cu alt sens, metafora
sugerează ideea că, obiect cultural fiind, versurile trăiesc cu adevărat nu pe rafturile-cimitir ale
bibliotecii, ci în mintea și în sufletul cititorilor. Un alte element specific artei poetice, relația cu
cititorul, ipostaziat în „pustnicii tineri, triști și delicați”, „în suflete de prieteni și străini”, e redată
prin ideea diversității destinatarilor. Și, în finalul poeziei, o metaforă oximoronică argheziană,
„<<Cel-ce-știe>>, însă nu cunoaște” sugerează existența unei divinități ominisciente, dar fără
experiența umanului, iar cea din versul final, „întuneric alb”, născută din estetica urâtului,
sugerează aspectul paginii scrise și puritatea barbiană a spiritului exprimat în vers.
Trăsături moderniste:
- Tema creației și a creatorului
- Complexitatea metaforica a limbajului poetic
- Limbajul poetic abstract, ineditul imaginilor artistice, estetica urâtului.

Nu sunt al lui, dar satul e în mine; 

Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi. 
Simt cum mustesc în sângele din vine: 
Copaci şi case, oameni buni şi răi. 

Amestec fără seamăn: cer şi glie, 

İubiri, dureri şi chiot şi blestem – 
Tot universul strâns într-o moşie… 
O, Doamne, fă să-l deapăn ca pe-un ghem!
(Ion Pillat, Poetul)

Textul dat este o artă poetică, o poezie-manifest ce exprimă direct convingerile autorului
cu privire la creația literară, idee reliefată încă din titlu. Substantivul articulat, „Poetul”,
sugerează o asumare a condiției creatoare și anticipează tema creației și a condiției creatorului.
Discursul liric este structurat sub forma unui monolog confesiv ce surprinde raportarea propriei
experiențe a poetului la existența lumii exterioare: „satul e în mine”. Mai mult decât atât, tema
poeziei este satul ca inspirație creatoare, universul rural reprezentând un izvor pentru creația
artistică, temele și motivele literare posibile fiind surprinse în a doua strofă a poeziei printr-o
amplă enumerație: „Cer și glie,/ iubire, dureri și chiot și blestem”, toate elementele unui univers
rural, autohton. Timpul prezent, marcat în text de toate verbele din prima strofă, are valență
eternă și surprinde certitudinea eului creator că experiența universală se contopește cu cea
individuală: „Trăieşte-n sufletu-mi cu toţi ai săi”. Poezia „Poetul” reprezintă o declarație de
adeziune a autorului la poezia tradiționalistă prin cadrul rural descris, surprins prin notații
concrete: „copaci și case”, „cer și glie”. De asemenea, satul este văzut ca o sursă inepuizabilă de
teme și motive literare: „Tot universul strâns într-o moşie”, „cer şi glie” sugerată și prin lexicul
bogat în cuvinte populare: mustesc, seamăn, glie, chiot, deapăn. Cele două catrene respectă
versificația clasică prin rima încrucișată, ce susține pendularea interior-exterior, sus-jos, și prin
ritmul iambic. Nu în ultimul rând, apare intensa vibrație a ființei poetice la experiența
colectivității rurale, satul fiind însușit organic de către eul creator: „satul e în mine”, „trăiește-n
sufletu-mi”. Ultimul vers prezintă aspirația poetului către absolut: „O, Doamne, fă să-l deapăn ca
pe-un ghem”.

Cu gândiri și cu imagini Prea bogată, fără minte.

Înnegrit-am multe pagini:
Ș-ale cărții, ș-ale vieții, Ele samănă, hibride,
Chiar din zorii tinereții. Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatr-în munte
Nu urmați gândirei mele: Cu icoanele cărunte,
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric Și de sfinxuri lungi alee,
Visul vieții-mi cel himeric. Monoliți și propilee,
Fac să crezi că după poartă
Neavând învăț și normă, Zace-o-ntreagă țară moartă.
Fantezia fără formă
Rătăcit-a, vai! cu mersul: Intri nuntru, sui pe treaptă,
Negru-i gândul, șchiop e viersul. Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo! sub o faclă
Și idei, ce altfel împle, Doarme-un singur rege-n raclă.
Ard în frunte, bat sub tâmple:
Mihai Eminescu, Cu gândiri și cu imagini
Eu le-am dat îmbrăcăminte

Ar fi ușor de argumentat ideea că orice creație a unui autor este, implicit, o artă poetică, pentru că orice
operă spune ceva despre concepția autorului care a scris-o: teme preferate, stil propriu, un anume tip de
sensibilitate estetică. Poezia „Cu gândiri și cu imagini” de Mihai Eminescu reprezintă o artă poetică
romantică, o creație căreia autorul însuși îi atribuie rolul de a exprima direct propria viziune despre
creație, despre relația artist-creație și artist-lume. Titlul ei evidențiază strânsa legătură dintre idee și
trăire poetică. Tema creației accentuează motivul romantic al creatorului de geniu ce scrie sub imperiul
inspirației: „Urmărind prin întuneric / Visul vieții-mi cel himeric”. Sunt romantice, de asemenea,
concepte-cheie în estetica romantică: supremația inspirației: „Neavând învăț și normă,/ Fantezia fără
formă”, nostalgia vârstelor mitice ale umanității „egiptenei piramide”, „de sfinxuri lungi alee”, călătoria
în timp și spațiu, dorul de moarte.

Eul liric apare în acest monolog liric adresat în ipostaza creatorului de geniu „Eu le-am dat
îmbrăcăminte / Prea bogată”, iar persoana a II-a sg., pl. a verbului „să urmați”, „să crezi”, „intri”,
sugerează că destinatarii dialogului imaginar sunt cititorii deveniți martori ai frământării creatoare: „Și
idei, ce altfel împle,/ Ard în frunte, bat sub tâmple”.

Această artă poetică exprimă sentimentul eșecului creației, verbele sau sintagmele negative sunt
predominant la perfect compus, timp ce accentuează efortul creator: „înegrit-am”, „rătăcit-a”, „am dat
îmbrăcăminte”, iar prezentul verbelor cu valoare eternă accentuează permanența eșecului: „noianu-i de
greșeli”, „negru-i gândul”, „șchiop e versul”.

La nivel stilistic predomină epitetul („visul cel chimeric”, „fără minte”, „hibride”, ce descrie procesul
creației. Metafora dezvoltată bazată pe comparația poezie-piramidă egipteană sugerează, oximoronic,
dorința de înălțare și de eternizare și dorul de extincție. Predomină imaginile vizuale conturând o lume
imaginară cu două fețe: una luxuriantă, grandioasă, și alta întunecată, a morții. Versurile, ce exprimă o
concluzie amară, se disting prin armonie sonoră derivată din eufonii, repetiții în interiorul versurilor: „Ș-
ale cărții, ș-ale vieții”.

Textul dat teste o artă poetică, o poezie-manifest ce exprimă, direct sau indirect, convingerile autorului
cu privire la creația literară. Poezia debutează prin adresarea directă, prin intermediul vocativului tu,
marcând raportul poet-creație. Metafora biserică, folosită pentru a defini poezia, subliniază valențele
simbolice pe care aceasta le primește, rolul ei de a transmite sentimentele tuturor. „Biserică cu porți
neîncuiate”. Epitetele în inversiune tainică, curată asociate creației evidențiază puritatea gândurilor
transmise prin inter