Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Modelul represiv
La început, reacția socială antiinfracțională a avut un caracter
eminamente represiv; cele mai vechi texte juridice atestă răzbunarea privată
nelimitată, precum și forme incipiente ale răzbunării private limitate și a
compoziției.
Reacția primitivă este nelimitată, riposta fiind îndreptată împotriva
întregului clan din care face parte făptuitorul. În mod firesc, represiunea
nelimitată a fost abandonată pentru o formă limitată la făptuitor: legea
talionului (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte), urmată de compoziție
(compensare materială). Problema autorității capabile să tragă la răspundere - de
la justiție divină la dreptul statului.
Represiunea etatizată (ultima formă a reacției represive) se baza pe
ideea retributivă, dar a fost contestată de Platon (care pleda pentru o utilitate
socială a pedepsei – în spiritul unei prevenții speciale prin reeducarea
infractorului și a unei prevenții generale prin puterea exemplului).
Cesare Beccaria, fondatorul școlii clasice în dreptul penal, a introdus idei
de factură umanistă, militând pentru respectarea demnității umane. Beccaria
susținea ideea de liber arbitru; susținea că pedeapsa trebuie să descurajeze
comportamentul infracțional, iar toți oamenii să fie egali în fața legii.
Modelul preventiv, fundamentat de doctrina pozitivistă (Enrico Ferri),
contestă ideea școlii clasice, care susținea teza că toți oamenii ar trebui să fie
rezonabili. Pozitiviștii au militat pentru înțelegerea factorilor ereditari și de
mediu care au influențat evoluția individului, și au susținut că primează
comportamentul infracțional și nu actul în sine. Astfel, pedeapsa trebuie să fie
un mijloc de apărare socială cu rol curativ, de vindecare a infractorului –
prevenire, nu represiune.
Doctrina apărării sociale, pe de altă parte, încearcă o concliere a celor
două școli de gândire (clasică, respectiv pozitivistă), în sensul că finalitatea
dreptului penal ar trebui să fie apărarea socială atât prin prevenire, cât și
represiune – protejarea societății prin neutralizarea infractorului, fie prin
reeducarea acestuia, fie prin eliminare. Această gândire a fundamentat ideea de
resocializare a infractorului.
Influența criminologiei asupra modelelor de politică penală
Teoriile criminologice vehiculate în doctrină nu s-au reflectat imediat în
sfera dreptului penal și al politicii penale întrucât modificarea acestora trebuie
să fie bine argumentată. Teoriile au vizat în general implementarea unor metode
de tratament și reeducare, dar și programe de prevenire a fenomenului. Influența
acestor teorii s-a concretizat la nivelul următoarelor:
Examenul individual – tema examenului psiho-individual a fost
susținută de către fondatorii criminologiei, preluată de majoritatea
reprezentanților și implementată la un moment dat.
Programe de prevenire– prevenirea este studiată de majoritatea
orientărilor. Cel mai edificator exemplu îl constituie Chicago Area Project
(școala ecologică de la Chicago) care a urmărit ideea cărata criminalității poate
fi redusă ca efect al ameliorării mediului social (îmbunătățiri de ordin social,
economic, cultural, atitudinal – implicare activă a cetățenilor).
Modelul curativ (postbelic)– ororile războiului au determinat o
respingere a represiunii, fiind preferată prevenirea și resocializarea. O
contribuție importantă au avut avansul criminologiei clinice și doctrina apărării
sociale. S-a constatat că modelul represiv nu previne sau combate criminalitatea
fiindcă desconsideră cauzalitatea. Noul model viza resocializarea și adoptarea
unor metode de tratament care să contribuie la readaptarea socială a individului:
-individualizarea presupune examenul personalității infractorului,
formularea unui diagnostic și elaborarea unui program de tratament în vederea
resocializării; probațiunea ca metodă non-represivă;
-reforma sistemului penitenciar în sensul umanizării acestuia, încurajarea
resocializării;
- ideea tratamentului post-penal, sprijinirea infractorului la ieșirea din
penitenciar, astfel încât să evite situațiile criminogene.
Tendința represivă, neoclasică
Tendința neoclasică a apărut ca reacție la modelul curativ de politică
penală, reiterând vechile teorii referitoare la efectul descurajant al pedepsei și la
importanța închisorii de scurtă durată, care ar genera un șoc benefic asupra
făptuitorilor. Tendința represivă a fost susținută cu prilejul exploziei
criminalității în țările occidentale și a universalizării acesteia.
Recomandările de politică penală ale Congresului de la Havana (1991):
tendința represivă să se manifeste în cazul terorismului, crimei organizate și
corupției.
Fără a fi partizanul tendinței represive, Jean Pinatel recunoaște că tendința
este justificată de creșterea gravă a infracționalității, fapt ce determină o reacție
agresivă de apărare din partea societății, și atrage atenția asupra mediului
penitenciar care constituie o „școală a crimei”, din care infractorii ies mai
versați, mai marcați psihic și mai înrăiți.
Tendința moderată
- îndeamnă la echilibru, fiind o politică a bunului simț, dictat de ideea că
atât o represiune mai dură cât și renunțarea la sancțiunea penală vor provoca
dificultăți și mai accentuate;
- caută să dea răspunsuri logice efectelor provocate de schimbările
intervenite în societate,
- apel pentru o prevenire și combatere a criminal tiății într-o manieră
structurală, sistemică – reducerea discrepanțelor sociale, economice și culturale
dintre indivizi ar duce la o integrare socială și implicare a cetățenilor, deci
implicit la reducerea criminalității;
- trebuie încurajate forme ale participării comunității la prevenirea și
combaterea criminalității – alternative viabile la administrarea justiției ar putea
fi medierea, arbitrajul și curțile de conciliere
- diversificarea sistemului de sancțiuni alternative închisorii și adoptarea
unor sancțiuni noi, cum ar fi avertismentul penal, amânarea nelimitată a
pronunțării sentinței, măsuri de compensare a victimei;
- prioritatea acordată pedepsei pecuniare (atât amenda, cât și sistemul
„zile-amendă” – mai util în individualizarea pedepsei pentru gravitate, respectiv
starea materială);
- aplicarea mai frecventă a pedepsei care prevede munca în serviciul
comunității;
-limitarea ori interzicerea unor drepturi pe o perioadă limitată de timp;
- menținerea unor sancțiuni specifice modelului curativ ( suspendarea
executării pedepsei și probațiunea);
- diversificarea modalităților de executare a sancțiunii cu închisoarea în
„semilibertate”, pentru a permite făptuitorului continuarea pregătirii școlare,
profesionale, contactul cu mediul său social;
- mediațiunea (medierea) și de juridicizarea.
Regionalizarea dreptului penal internațional și cooperarea în materie
penală
Regionalizarea dreptului penal:
- deși controlul criminalității rămâne de competența internă a statului,
cooperarea regională trebuie încurajată;
- organismele cu atribuții de cooperare în materie penală trebuie integrate
în organizațiile regionale existente sau pe cale de constituire, în vederea
aprofundării integrării regionale;
- armonizarea legislației penale și procesual-penale este dificilă și nu
trebuie să condiționeze instrumentele de cooperare regională în materie penală;
- aceste mecanisme pot să prevadă și proceduri de reglementare a
eventualelor diferende;
Apărarea drepturilor omului în cooperarea internațională în materie
penală:
- nu este un obstacol în calea cooperării, ci un mod de întărire a
supremației dreptului;
- apărarea drepturilor omului este prioritară cooperării în materie penală
atunci când cele două vin în conflict;
- când sunt solicitate să furnizeze asistență internațională în materie
penală, statul solicitat trebuie să ia în considerare măsura în care drepturile și
libertățile fundamentale ale omului sunt efectiv protejate în statul solicitant.
CRIMINOLOGIE PREVENTIVĂ