Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DELIMITĂRI TEORETICE:
A. CONCEPTUL DE ÎNVĂŢARE
B. TEORII PRIVIND ÎNVĂŢAREA INTERACTIVĂ
C. STILURI DE ÎNVĂŢARE
A. ÎNVĂŢAREA
Învăţarea reprezintă o interacţiune între individ şi mediul său, implică
transformarea subiectului şi fundamentează transformările înfăptuite de acesta asupra
mediului şi asupra lui;
Finalitatea învăţării este în general, adaptativă. Numai prin învăţarea regulilor de
convieţuire, a comportamentelor sociale, a reprezentărilor, atitudinilor şi valorilor este
posibilă integrarea socială a individului. El dobândeşte astfel, o anumită identitate
socială pe fondul căreia îşi poate elabora identitatea personală (Deschamps et. al.
1999). Măsura achiziţionării conţinuturilor experienţei sociale determină nivelul
integrării în spaţii socio-culturale diferite, gradul acceptării într-o nouă comunitate.
(Berry et. al. 1992, Camillieri, Vinsonneau, 1996, Kaes et. al., 1998).
Invăţarea determină schimbări stabile la nivelul diferitelor dimensiuni ale
personalităţii subiectului;
Invăţarea este personală;
Invăţarea este un proces continuu, pe toată durata vieţii;
Invăţarea este experienţială;
Învăţarea necesită efort şi provoacă inevitabile stări de oboseală;
Învăţarea este generată, susţinută şi direcţionată de motivaţie;
Învăţarea umană este caracterizată în anumite forme, de existenţa scopului,
reprezentând modelul subiectiv, construcţia mentală a ceea ce va fi obţinut;
Învăţarea se derulează pe baza unui plan mental în care sunt jalonate etapele şi
mijloacele realizării, se anticipează eforturile şi beneficiile;
Caracterul conştient şi autoreglarea voluntară a învăţării aparţin asemenea scopului,
numai unora dintre formele sale;
Motivaţia, efortul, finalitatea adaptativă, caracterul stabil al schimbărilor sunt
însuşiri similare prezente în toate formele învăţării.
INTERACŢIUNE
Termenul de interacţiune a fost consacrat de reprezentanţii Şcolii de la Cicago (R.E.
Park, E. W. Barges, G. H. Mead, W. I. Thomas) şi presupune în această viziune o
relaţie ego – alter în care „actorul” interpretează (atribuie semnificaţii) atât
comportamentului celuilalt, cât şi propriului comportament, iar pe baza acestei
interpretări răspunde la comportamentul partenerului.
1
Învăţarea presupune structurarea riguroasă a cunoştinţelor prin organizarea secvenţială
a activităţilor de învăţare, prin programarea şi prin consolidarea lor pe baza întăririlor
sistematice.
Conceptul de învăţare
Perspectiva cognitivă Teoria constructivistă
interdependenţa socială există atunci când indivizii împărtăşesc scopuri comune iar
rezultatele fiecărui individ sunt dependente de acţiunile celorlalţi.
2
Structurarea grupului in funcţie de tipul sarcinii de învăţare:
disjunctiv aditiv
grupul trebuie să facă o selecţie a rezultatul activităţii grupului este
răspunsurilor şi contribuţiilor fiecărui suma contribuţiilor tuturor membrilor
membru
conjunctiv discreţionar
productivitatea grupului este strict legată membrii grupului pot combina
de eficienţa fiecărui membru opţiunile individuale în orice manieră doresc;
soluţia finală exprimată este rezultatul
contribuţiei tuturor participanţilor.
Principii:
interdependenţa pozitivă;
interacţiunea directă şi simultană;
responsabilitatea individuală şi de grup;
abilităţi interpersonale şi de grup;
procesarea în grup;
rolurile elevilor şi abilităţile necesare pentru munca în grup
3
Competenţa empatică
Competenţa interrelaţională
Competenţa organizatorică
CONCLUZII
Crearea unei situaţii de învăţare presupune şi opţiunea pentru modalităţile de
structurare a interdependenţei între elevi deoarece tipul de structură ales va determina
modul în care elevii vor interacţiona unii cu alţii şi rezultatele pe care aceştia le vor
obţine.
Aplicarea acestui model presupune acceptarea schimbării rolurilor actorilor implicaţi,
generând efecte pozitive la nivel cognitiv, afectiv-motivaţional, metacognitiv şi
social.
STÂNGĂ DREAPTĂ
VERBAL –utilizează cuvinte pentru a NON-VERBAL – conştiinţa lucrurilor, dar
numi, descrie, defini conexiune minimală cu cuvintele. Dă tonul
ANALITIC – descoperă lucrurile vocii
etapă cu etapă, element cu element SINTETIC – plasează lucrurile împreună
SIMBOLIC – foloseşte simboluri în pentru a forma întregi
locul lucrurilor CONCRET – se raportează la lucruri aşa cum
ABSTRACT – extrage o informaţie şi sunt ele în momentul prezent
o foloseşte pentru areprezenta totul ANALOGIC – vede legăturile între lucruri,
TEMPORAL – urmează firul înţelege metaforele
timpului, se încadrează în timp ATEMPORAL – niciun sens al timpului
organizând lucrurilesecvenţial, NONRAŢIONAL – nu are nevoie de fapte şi
executându-le în ordine raţionamente. Tendinţa de a nu judeca
RAŢIONAL – trage concluzii fondate SPAŢIAL – vede obiectele în relaţii unele cu
pe fapte şi raţionamente altele şi ca părţi care formează un tot
NUMERIC – utilizează numerele şi INTUITIV – procedează prin salturi, pleacă
modul lor de folosire de la impresii, sentimente, imagini vizuale,
LOGIC – trage concluzii fondate pe elemente de informare
organizarea logică GLOBAL – percepe ansambluri, asociaţii ale
LINEAR – gândeşte în termenii părţilor, concluzii divergente
ideilor legate unele de altele, are
gândire convergentă
C. STILURI DE ÎNVĂȚARE
• Stilul de învăţare este modalitatea consecventă a educabilului de a răspunde şi a folosi
stimuli în contextul învăţării
• Keef (1979) defineşte stilurile de învăţare ca fiind „compozite ale caracteristicilor
cognitive, afective şi a factorilor psihosociali care servesc drept indicatori, relativ
stabili, asupra modului în care un educabil percepe, interacţionează şi răspunde
mediului de învăţare.”
4
• Steward şi Felicetti (1992) definesc stilurile de învăţare ca totalitatea „condiţiilor
educaţionale sub care unui educabil îi place cel mai mult să înveţe”. Aceste stiluri de
învăţare nu privesc atât „ce” învaţă educabilul, cât mai ales „cum” preferă el să înveţe.
•
• Stilurile de învăţare sunt doar nişte puncte pe o scală (rezultate prin aplicarea unui
instrument specializat) ce ajută la descoperirea diferitele forme ale reprezentărilor
mintale; ele nu sunt o caracterizare definitorie a ceea ce oamenii sunt ori le place.
• există o varietate de stiluri de învăţare şi de preferinţe; totuşi, nu este atât de important
stilul de învăţare precum este importantă „potrivirea” lui cu natura subiectului, cu
metodologia concretă de învăţare şi cu contextul de învăţare; abia apoi ar veni
„potrivirea” cu preferinţele individuale (Coffiled, 2004).
•
• Marzano (1998) - reprezentările grafice şi tactile ale temei/subiectului au un efect
vizibil asupra finalităţilor învăţării, indiferent de orice tentativă de a combina
modalităţile de învăţare ale educabililor.
• David Merrill (2000) are cea mai bună filosofie în utilizarea stilurilor de învăţare,
anume: mai întâi trebuie determinate strategiile instructive pe baza tipului de conţinut
de predat/învăţat sau obiectivelor instruirii („conţinut prin strategii interactive”) şi abia
apoi să se utilizeze stilurile de învăţare şi preferinţele educabililor pentru „acordarea”
strategiilor fundamentale ale învăţării cu finalităţile ei. Deci „conţinutul prin strategii
interactive” are prioritate faţă de „stilul de învăţare prin strategii interactive”,
indiferent de stilul didactic sau de filosofia situaţiei de învăţare a educatorului.
• Cunoaşterea propriului stil de învăţare poate fi folosit în vederea dezvoltării propriei
conştiinţe asupra punctelor tari şi slabe.
• Avantajele clamate ale metacogniţiei (a fi conştient de propria gândire şi proces de
învăţare) pot fi câştigate şi consolidate încurajând educabilul să devină atent asupra
propriei învăţări dar şi învăţării altora (Coffield, 2004).
Care sunt secretele abordării stilului personal de învăţare? (Pat Wyman, 2004)
• Primul secret pentru a face învăţarea mai rapidă şi mai uşoară este de a înţelege preferinţele
specifice stilului personal de învăţare.
• Al doilea secret se referă la a conştientiza care stil de învăţare creează cea mai eficientă cale
de a înţelege şi de a ţine minte ceea ce se alege şi decide a învăţa.
5
STILURILE DE ÎNVĂŢARE SUNT: