Simptome[modificare 

| modificare sursă]
O persoană diagnosticată cu schizofrenie poate avea halucinații (cele mai frecvente sunt
reprezentate de auzirea unor voci), deliruri (adesea bizare sau de natură persecutorie) și gândire și
vorbire dezorganizate. Ultima poate trece de la pierderea șirului gândirii la fraze vag conectate ca
înțeles și la incoerență, cunoscută drept schizofazie, în cazuri severe. Retragerea socială,
indiferența față de îmbrăcăminte și igienă, pierderea motivației și a judecății sunt frecvente în
schizofrenie.[12]
Există adesea dificultăți emoționale sistematice, care sunt observabile, de exemplu lipsa unui
răspuns emoțional adecvat.[13] Debilitatea cogniției sociale este asociată cu schizofrenia,[14] la fel ca
simptomele de paranoia; izolarea socială apare frecvent.[15] Apar frecvent probleme cu memoria de
lucru și memoria pe timp îndelungat, atenția, funcțiile de execuție și viteza de procesare a
informației.[8] Într-un subtip frecvent persoana poate rămâne preponderent tăcută, poate rămâne
nemișcată în posturi bizare sau se poate deda la agitație fără sens, toate semne ale catatoniei.[16]
Adolescența târzie și debutul perioadei adulte sunt perioade de vârf pentru apariția schizofreniei,
[8]
 aceștia fiind anii critici în dezvoltarea socială și profesională a tânărului adult.[17] La 40% dintre
bărbații și 23% dintre femeile diagnosticați/diagnosticate cu schizofrenie, tulburarea s-a manifestat
înaintea vârstei de 19 ani.[18] Pentru a reduce tulburările de dezvoltare asociate schizofreniei, multă
muncă a fost depusă recent pentru a identifica și trata faza prodromală (de pre-manifestare) a bolii,
care a fost detectată cu până la 30 de luni înainte de apariția simptomelor.[17] Persoanele cu
schizofrenie pot prezenta simptome psihotice temporare sau auto-limitate[19] și simptomele
nespecifice de retragere socială, iritabilitate, disforie,[20] și lipsă de tact[21] în timpul fazei prodromale.

Clasificarea schneideriană[modificare | modificare sursă]

La începutul secolului al XX-lea, psihiatrul Kurt Schneider a efectuat liste cu forme de simptome
psihotice despre care credea că diferențiază schizofrenia de alte tulburări psihotice. Ele sunt
numite simptome de prim rang sau simptomele de prim rang ale lui Schneider. Ele includ:[22]

 delirul de a fi controlat de o forță externă;

 credința că gândurile sunt inserate sau sustrase din mintea conștientă a pacientului;
 credința că gândurile proprii sunt difuzate altor oameni
 auzirea de voci halucinatorii care comentează gândurile sau acțiunile sale sau care conversează
cu alte voci halucinatorii.
Deși ele au contribuit semnificativ la criteriile actuale de diagnostic, sensibilitatea și specificitatea
simptomelor de prim rang a fost pusă la îndoială. O trecere în revistă a studiilor de diagnoză
efectuate între 1970 și 2005 a aflat că ele nu permit nici confirmarea nici respingerea pretențiilor lui
Schneider, sugerând ca simptomele de prim rang să capete un rol secundar în analizele viitoare ale
sistemelor de diagnostic.[23]

Simptome pozitive și simptome negative[modificare | modificare sursă]

Schizofrenia este adesea descrisă în termeni de simptome pozitive și simptome negative (sau de
lipsă).[24] Simptomele pozitive sunt cele pe care cei mai mulți subiecți nu le au în mod obișnuit, dar
care sunt prezente la persoanele cu schizofrenie. Ele includ delir, gânduri și vorbire dezorganizate,
halucinații tactile, auditive, vizuale, olfactive și gustative, considerate în mod tipic drept manifestări
psihotice.[25] Halucinațiile sunt de asemenea în mod tipic legate de conținutul temei delirului.
[26]
 Simptomele pozitive răspund în general bine la medicamente.[26]
Simptomele negative sunt deficiențe ale răspunsurilor emoționale normale sau ale altor procese de
gândire și răspund mai puțin la medicamente.[12] Ele includ de obicei emoții și afect plat sau lipsit de
sensibilitate, sărăcia vorbirii (alogie), neputința de a experimenta plăcerea (anhedonie), lipsa dorinței
de a forma relații sociale (asocialitate) și lipsa motivației (avoliție). Cercetările sugerează că
simptomele negative contribuie mai mult decât simptomele pozitive la proasta calitate a vieții, la
handicapuri funcționale și la a deveni o povară pentru alții.[27] Persoanele cu simptome preponderent
negative pot avea adesea un trecut de proastă adaptare înaintea apariției bolii, iar răspunsul la
medicamente este adesea limitat.[12][28]
Cauze[modificare | modificare sursă]
O combinație de factori genetici și de mediu joacă un rol important în apariția schizofreniei.[8]
[9]
 Oamenii cu istoric familial de schizofrenie și care suferă de o psihoză temporară sau auto-limitată
au o șansă de 20–40% de a fi diagnosticați cu schizofrenie în anul următor psihozei.[29]

Aspecte genetice[modificare | modificare sursă]

Estimările privind caracterul ereditar al schizofreniei variază datorită dificultății de a separa efectele
genelor de cele ale mediului.[30] Cel mai mare risc de a deveni bolnav de schizofrenie îl au cei care
au o rudă de gradul întâi care are de asemenea schizofrenie (riscul este de 6,5%); mai mult de 40%
din gemenii monozigotici ai bolnavilor de schizofrenie prezintă de asemenea această boală.[9] Este
posibilă implicarea a numeroase gene în producerea bolii, fiecare având un efect mic și transmitere
și exprimare necunoscute.[9] Au fost propuse mai multe gene potențial responsabile, incluzând
variațiile numărului de copii, NOTCH4 și sectoarele (loci) proteinelor histonice.[31] Mai multe studii de
asocieri la nivelul întregului genom, cum ar fi proteina cu punte de zinc 804A, au fost de asemenea
corelate cu boala.[32] Se pare că există o suprapunere substanțială între genele responsabile de
schizofrenie și cele responsabile de tulburarea bipolară.[33]