Emoție de toamnă – de Nichita Stănescu

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mã tem ca n-am sã te mai vad, uneori,

ca or sã-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sã te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sã se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci mã apropii de pietre si tac,

iau cuvintele si le-nec în mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare.

De ce nu-mi vii? – de Mihai Eminescu

Vezi, rândunelele se duc,
Se scutur frunzele de nuc,
S-aşează bruma peste vii –
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

O, vino iar în al meu braţ,

Să te privesc cu mult nesaţ,
Să razim dulce capul meu
De sânul tău, de sânul tău! […]

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu,
Mai mândră decât orice stea,
Iubita mea, iubita mea!

Târzie toamnă e acum,

Se scutur frunzele pe drum,
Şi lanurile sunt pustii…
De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

Uită-te – de Nicolae Labiș

Uita-te, inca e roua
Si toamna incepe sa-si teasa
Foile galbene-n suflete,
Pale nelinisti in pomi de matasa.
Si uita-te, noaptea e rece
Iar vara-i alaturi dar frunzele pica.
Si uita-te,-i rece dar trece
Fiorul fierbinte de care ni-i frica.

Toamna noua – de Octavian Goga

Atât de tristă-i dimineața
Acum când plânge-o toamnă nouă,
Când cade din copaci viața
Și frunze galbene mă plouă.

O lume-ntreagă simți cum moare

Într-o tulpină ce se-ndoaie,
În orice zvon o așteptare
Și-un vis în fiecare foaie.

Abia o brumă fără milă

Și vara mi-a fugit departe,
Răsar, movilă de movilă,
În jur de mine frunze moarte. […]

Sonete – de Mihai Eminescu

Afara-i toamna, frunza-mprastiata,
Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri ;
Si tu citesti scrisori din roase plicuri
Si intr-un ceas gandesti la viata toata.

Pierazandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n usa ta sa bata ;
Dar si mai bine-i cand afara-i zloata,
Sa stai visand la foc, de somn sa picuri.

[…]

Isprava toamnei – de Ion Minulescu

Toamna, fata deocheata —
Biata fata!…
Deocheata, dar frumoasa
Si cocheta,
Mi-a intrat odata-n casa,
Indiscreta,
Sa ma-ntrebe ce mai fac…
Ce problema viitoare
Ma mai doare…
Ce tigari de foi ma otravesc
Cind vorbesc…
Si ce fel de coniac
Beau cind tac…

Si de-atunci —
Nu vreau sa spun de cind —
Am ramas cu toamna-n trup si-n gind !…

Si de-atunci, in fiecare an,

Toamna, fata buna, vine sa ma vada —
Vine ca o ora fixa pe cadran
Si solemna ca o stea cu coada…
Si, cum stie ca eu nu fac decit bine,
Toamna sta trei luni intregi la mine,
Cum ar sta la ea acasa…
Pina ce-ntr-o buna zi ma lasa
Si se duce de s-ascunde…
Unde?…
Dracul stie unde!…

Numai ca, dupa ce pleaca,

Odaita-mi pare mai saraca…
Poate fiindca toamna-mi fura
De la gura
Tot ce-n noua luni adun
Cu rabdare si tutun —
Tot ce cred ca-i mai de seama
Pentru clopotelul meu de-alarma!…

Toamna, fata indiscreta

Si cocheta,
Se agita ca un ascutis de sapa
Pe biroul plin de praf si prin sertare
Si-mi distruge fara mila
Operele literare,
Rupind fila dupa fila,

De mă lasă gol… goluț…

Ca o ciutură-ntr-un puț,
Fără nici un pic de apă!…
Dar norocul meu că-n acest an
Timpul merge după alt meridian…
Și că versurile acestea au fost scrise
Nu la mine-acasă ―
Cum scriu eu de obicei, pe masă ―
Ci pe iarba verde,
Undeva, la țară,
Unde calendarul scrie că-i tot vară
Și-unde toamna încă nu sosise!…

Lacustra – de George Bacovia

De-atitea nopti aud plouind,
Aud materia plingind…
Sint singur, si ma duce un gind
Spre locuintele lacustre.

Si parca dorm pe scinduri ude,

In spate ma izbeste-un val —
Tresar prin somn si mi se pare
Ca n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se intinde,

Pe-acelasi vremuri ma gasesc…
Si simt cum de atita ploaie
Pilotii grei se prabusesc.

De-atitea nopti aud plouind,

Tot tresarind, tot asteptind…
Sint singur, si ma duce-un gind
Spre locuintele lacustre.

Octombre – de Ion Minulescu

In parcul presarat cu statui
De Nimfe,
Fauni
Si Silvani,
De-a lungul celor trei alei
De plopi,
De tei,
Si de castani,
Pe bancile vopsite-n verde
Si pe nisipul galben sters,
Multicolorele covoare de frunze vestede s-astern
In ritmul vintului de toamna,
Ca-n ritmul unui ultim vers –
Un vers cu care se sfirseste un cint
Dintr-un Poem etern.

Octombre -curtizana pala, cu obraji fardati

Si buze supte –
Octombre -amanta celor care pornesc
Sa nu se mai intoarca –
Octombre-a poposit in parcul cu-alei cotite
Si-ntrerupte
De visatoarele bazinuri,
Pe-albastrul carora -o barca-
O frunza vesteda si-asteapta intirziatele surori…
O!…Nentrerupta disonanta de schingiuiri
Ce-ti da fiori !…
O!…Nesfirsitele regrete abia soptite !…
Cine trece
Prin parcul presarat cu statui,
De-a lungul celor trei alei,
Se-nduioseaza ca de plinsul idolatrelor femei !…

[…]

Si-n timp ce vintu-i smulge fardul

Si-l spulbera in largi spirale,
Octombre -curtizana pala-
Coboara ultimile trepte !…

Poezii de toamnă și dragoste

Dacă primăvara e anotimpul iubirii care înmugurește, toamna e al iubirii care

apune. Nicolae Labiș, Nina Cassian și Tudor Arghezi sunt doar trei poeți cărora li
s-au înnecat corăbiile iubirii toamna. Iată unele dintre cele mai bune poezii de
toamna si dragoste.

Dans de Nicolae Labiș

Toamna-mi îneacă sufletul în fum…
Toamna-mi poartă-n suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare…

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.

Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nici o şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.

Câtă deznădejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvîrte uşa din ţâţână…

Mâine dimineaţă o să fim străini,

Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă…

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,

Când mi-am plâns iubirea destrămată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,

Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi —
În nisip, scrîşnită, laşă remuşcare…

Cum dat mi-e să plec din iubire când încă mai am de iubit… de Nina Cassian
Voiam să rămân în septembrie
pe plaja pustie și palidă,
voiam să mă-ncarc de cenușa
cocorilor mei nestatornici
și vântul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apă năvoade;

voiam să-mi aprind într-o noapte

țigara mai albă ca luna,
și-n jurul meu – nimeni, doar marea
cu forța-i ascunsa și gravă;

voiam să rămân în septembrie,

prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt – și să lunec
odată cu vara în toamnă…

Dar mie îmi sunt sorocite,

pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din priveliști
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit…

Toamna – de Tudor Arghezi

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâni.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.

Un luminiş în mine părea ca s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii…

Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure să-l iau să i-l dezmierd…
Orice vroiesc rămâne îndeplinit pe sfert.
Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul îşi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut –
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, înc-o dată

S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă. […]

Poezii de toamnă de George Topârceanu – poezii de toamnă și natură

Topîrceanu e cunoscut pentru pasiunea și umorul cu care a urmărit schimbările din
natură, venite odată cu trecerea anotimpurilor. Mai jos am ales poezii care descriu
natura în plină schimbare în acest anotimp.

Rapsodii de toamna de George Topîrceanu

I

A trecut întâi o boare

Pe deasupra viilor,
Și-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră

I-au răspuns fânețele.
Toate florile șoptiră,
Întorcându-și fețele.

Un salcâm privi spre munte

Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coțofană

Fără ocupație
A adus o veste-n goană
Și-a făcut senzație:

Cică-n munte, la povarnă,

Plopii și răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Și-auzind din depărtare

Vocea lui tiranică,
Toți ciulinii pe cărare
Fug cuprinși de panică…

Zvonul prin livezi coboară.

Colo jos, pe mlaștină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baștină

Și din treacăt îi aruncă

Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie! […]

III

Florile-n grădini s-agită.

Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Își îndreaptă talia.

Trei petunii subțirele,

Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
“Ce ne facem, fetelor?…”

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în țărână
Dinții, de mizerie.

[…]

Dar deodată, pe coline

Scade animația…
De mirare parcă-și ține
Vântul respirația.

Zboară vești contradictorii,

Se-ntretaie știrile…
Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
Toți întorc privirile.

Iat-o!… Sus în deal, la strungă,

Așternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,

Zâna melopeelor,
Spaima florilor și Doamna
Cucurbitaceelor…

Lung își flutură spre vale,

Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste șolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe

Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

[. . .] Gâze, flori întârziate!

Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când știu c-o să vă-nghețe

Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristețe
Iremediabilă…