Dumbrava minunată

de MIHAIL SADOVEANU

-Referat-

În anul 1922 Mihail Sadoveanu concepe bijuteria literară “Dumbrava minunată”, care a
apărut în 1926.
“Dumbrava minunată”, de Mihail Sadoveanu, face parte din volumul “Printre gene” şi este
o adevărată capodoperă în ceea ce priveşte realizarea personajului copil, precum şi în îmbinarea
măiestrită a naraţiunii faptelor cu descrierile de natură. Totodată , este descrierea peripeţiilor prin
care a trecut o fetiţă, Lizuca şi câinele ei, Patrocle, pe parcursul drumului pe care l-au străbătut
de la casa fetiţei până la casa bunicilor ei.
Lizuca, o fetiţă de şase ani, orfană de mamă, nu se împacă deloc cu atmosfera creată în casă
de mama sa vitregă şi-şi găsea singură mângâiere în prietenia devotată a căţelului Patrocle.
Fetiţa, era neglijată de mama sa vitregă, care-şi petrecea tot timpul primind vizitele prietenilor ei
din aşa-zisa „societate înaltă a oraşului”. Simţindu-se de prisos în această casă, bătută şi bruscată
de slujnică, Lizuca a plecat într-un amurg spre casa bunicilor, în drum trece prin „Dumbrava
minunată”, unde adoarme şi în visul ei îmbină fenomenele din realitatea înconjurătoare cu
amintirile din lumea basmelor.
A doua zi se trezeşte în casa bunicilor, în ţipetele mamei vitrege, care venise s-o ia acasă.
Dar, spre fericirea Lizucăi, bunicii nu o mai lasă să plece.
Personajele se grupează, ca în basme, în două categorii. De o parte sunt: Lizuca, bunicii ei,
Patrocle şi vieţuitoarele din „Dumbrava minunată”, cărora fetiţa le atribuie însuşiri omeneşti,
precum şi personajele din lumea basmelor; cei şapte pitici, domniţa prichindeilor etc. De partea
cealaltă se situează mama vitregă şi musafirii, care, deşi apar accidental, au rolul de a preciza
figura mamei vitrege.
În caracterizarea personajului central, scriitorul foloseşte diferite procedee, spre a-i da un cât
mai pronunţat relief. Lizuca apare mai întâi prezentă de mama sa vitregă, care se plânge
prietenelor că fetiţa merge zilnic la bunicii ei ce locuiesc la marginea târgului şi „de acolo a venit
cu nişte mutre şi cu obiceiuri de ţărancă” şi din această cauză nu poate să-i dea o educaţie aleasă

1
şi nici n-o poate îmbrăca aşa cum s-ar cuveni. În realitate, Lizuca este un copil lipsit de îngrijirea
şi căldura mamei, un copil de care nu se ocupă nimeni. Portretul pe care i-l face scriitorul
„duducăi Lizuca”, aşa cum apare ea în salonul cu musafiri, sugerează mai sugestiv situaţia fetiţei,
„era o fetiţă mărunţică, însă voinică şi plinuţă. Rochiţă de doc albastru stătea strâmbă şi în chip
cu totul nepermis pe trupuşorul ei. Botinele îi erau pline de colb şi cu şiretule desfăcute”.
Lipsa ei de educaţie se reliefează şi din diferitele manifestări ale fetiţei. Lizuca nu se sfiieşte
„de nobila adunare” şi „înfigându-şi două degete în chisea le scoate împodobite c-o bucată
nestatornică de şerbet”. Pentru aceasta îndură loviturile şi vorbele de ocară ale slujnicii.
Înfruntând cu demnitate suferinţa, ea nu plânge decât când slujnica nu e de faţă. Sătulă de
singurătate, mereu bătută şi bruscată de slujnică, dispreţuită de mama vitregă, Lizuca, aşa mică
cum e, începe să descifreze tainele vieţii şi capătă astfel curajul şi îndrăzneala să părăsească
locuinţa părintească şi să pornească într-o adevărată expediţie.
Cu multă putere de analiză şi cu o deosebită artă scriitorul prezintă caracteristicele specifice
copilului la această vârstă, la care, neavând suficiente cunoştinţe despre lumea reală, nu poate
delimita realitatea de fantezie. Ea împleteşte ceea ce ştie din poveştile bunicii cu aspecte de viaţă,
atribuind însuşiri omeneşti tuturor vieţuitoarelor pe care le întâlneşti în drumul ei. Convorbirea
imaginară cu floarea-soarelui scoate în relief toate referinţele îndurate de fetiţă în casa mamei
vitrege. Fetiţa are impresia că floarea a înţeles durerea ei şi a lăcrimat şi ea plină de tristeţe.
Descriind drumul Lizucăi prin „Dumbrava minunată”, scriitorul a împletit cu o neîntrecută artă
elementele narative cu descrieri din natură, zugrăvind tablourile aşa cum apar în imaginaţia
fetiţei, de proporţii hiperbolizate, asemenea feeriei basmelor. Amurgul şi înserarea o neliniştesc
pe Lizuca. Scriitorul, o dată cu descrierea naturii, redă şi sentimentele fetiţei.
Fetiţa îşi face curaj singură şi părându-i-se că toate florile dorm, se cuibăreşte împreună cu
Patrocle în scorbura unei răchite şi adoarme privind la sclipirile bunicilor. În vis, licuricii îi
apăruseră ca cei şapte pitici din povestea bunicii, care veneau încet spre ea prin dumbrava
fermecată, iar în fruntea lor păşeau un bătrânel şi o bătrânică. Cei şapte pitici aduceau pe un pătuţ
de mlajă o domniţă, care-i dezvălui Lizucăi lumea minunată a basmelor copilăriei. În vis îi apar
şi alte personaje cunoscute ei din poveşti: Sfatu-Palmă, Sfarmă-Piatră şi Strâmbă Lemne. Firul
basmelor se continuă în visul Lizucăi până ce ea zăreşte doi bătrâni şi se miră că seamănă atât de
bine cu bunicii ei. Când s-a trezit, Lizuca era în casa bunicilor.

2
 Personajul Lizuca este o realizare magistrală. Cu o artă nemaiîntâlnită în literatura noastră
este prezentat modelul în care copilul percepe diferite fenomene din realitatea înconjurătoare,
graniţa atât de instabilă, în conştiinţa lui, dintre lumea reală şi lumea fantastică. Şi personajele
adulte sunt bine individualizate, scoţându-se în relief notele dominante ale caracterului fiecăruia.
Deşi bunicii apar numai la începutul povestirii, în prezentarea pe care le-o face mama vitregă, şi
la sfârşit, când se opun s-o dea pe Lizuca, înapoi, totuşi cititorul recunoaşte în bunici pe oamenii
simpli şi cinstiţi, ce duceau un trai modest, îmbinând cu duioşie pe micuţă Lizuca, dârji şi
perseverenţi când îşi susţin hotărârile. În opoziţie cu chipul luminos al Lizucăi, care îşi atrage
simpatia micilor cititori, în culori întunecate este prezentată mama vitregă. Scriitorul o
caracterizează atât prin acţiunile ei cât şi prin părerile Lizucăi şi ale bunicilor. Ea este tipul
femeii amatoare de petreceri şi aventuri, lipsită de orice sentiment de dragoste sau duioşie pentru
micuţa orfană, pe care o persecută, făcându-i viaţa amară.
Lectura acestei povestiri contribuie şi la dezvoltarea simţului estetic. Descrierile colorate ale
dumbrăvii şi ale vieţuitoarelor ce-şi au lăcaşul acolo, căldura cu care animă întreg firul acţiunii
pun în vibraţie sufletul micului cititor, îi deşteaptă imaginaţia, îl introduc într-o lume în care i se
trezesc cele mai alese simţăminte. Măiestria stilistică a lui Sadoveanu a scos în relief cu multă
artă caracteristicile acestei vârste: interesul şi dragostea pentru vietăţile din jur, curiozitatea şi
dorinţa nestăvilită de a cunoaşte, care-l îndeamnă pe copil să-şi explice multe din fenomenele
naturii, neînţelese din el, prin mijlocirea elementelor fantastice, cunoscut din basme.
Opera lui Mihail Sadoveanu contribuie într-o largă măsură la educarea elevilor. Prin lectura
operelor sale, ei învaţă să iubească şi să preţuiască poporul şi să admire minunata natură a patriei.
Lectura operelor sale, contribuie la dezvoltarea simţului estetic al elevilor, precum şi la
susţinerea expresivităţii limbii materne, pe care scriitorul îmbogăţit-o cu neasemuite comori de
frumuseţe.