Ideea de unitate naională apare în mod special în Europa după Revoluțiile burgheze din

1848-1849 când se pune tot mai mare accent pe dreptul la autodeterminare și ideea de identitate
națională. Astfel în Europa încep procese atât de unificare națională, cât și de formare a statelor
naționale din fostele imperii care se încep a destrăma la începutul secolului XX. Dintre cele mai
importante state formate în epoca modernă sunt: Germania, Italia, România, Bulgaria, Belgia,
Regatul Serbiei și altele. Însă formarea statelor naționale s-a manifestat mai pronunțat în spațiul
românesc, german și italian. Premisele formării acestor state au strânse legături cu factorii
istorici, economici, spirituali, etnici.Termenul de națiune, este explicat de mai mulți savanți în
mod diferit, însă toate teoriile privind explicația acestui termen, se intersectează la faptul, că
națiunea, este un popor care poate locui pe teritoriu unui stat, sau înafara lui, care are un trecut
istoric, limbă unică, convingeri comune privind religia, originea sa, având aceleași tradiții și
obieciuri, toate acestea, formează o strânsă legătură spirituală și socială. Conștiința națională,
este factorul favorizator în dezvoltarea și existanța națiunii. După părerea mea, factorul de bază
care a dus la unificarea statelor date, au fost personalitățile care au condus aceste state.
 Astfel, Unirea Principatelor Române, cunoscută și ca
Mica Unire, a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin
unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul
unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între
cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi
ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru
Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859
în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.
Procesul a început odată cu adoptarea Regulamentelor Organice
între 1831-1832 în Muntenia și Moldova, care stipulau
necesitatea unificării politice, urmate de acorduri vamale între
1833 și 1835 și lichidarea posturilor vamale între cele două țări
începând cu 1 ianuarie 1848, în timpul domniilor lui Mihail
Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul
războiului Crimeii a stăvilit pentru un timp ambițiile geopolitice
ale imperiului rus la Dunărea de jos, fără a consolida efectiv
imperiul Otoman de care depindeau principatele, ceea ce a creat
un context favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil
unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în
1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între
Marile Puteri, prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne
diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului 1859 liderul unionist moldovean
Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei și Țării Românești, act care a adus cele
două state într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a
unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în
1866, unirea a fost consolidată de succesorul său, principele Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România. În Moldova a fost
ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul
„Partidei Naționale”. Reprezentanții acestei grupări, ce avea ca obiectiv unirea Moldovei cu Țara
Românească, au oscilat o vreme între a avea un candidat al lor și a-l susține pe Grigore M.
Sturdza, fiul fostului domnitor Mihail Sturza și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia prin
intermediul bancherului evreu Șmul Rabinovici și agentului panslavist polonez Nieczuka
Wierzbicki, care a adus la Iași câteva sute de mercenari, viza și el unirea celor două țări, dar sub
domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile
înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât
să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. Alegerea lui Alexandru I. Cuza ca domn al
Moldovei a declanșat în Iași o manifestație așa cum Iașul nu mai cunoscuse până atunci. Mii de
oameni, masați în piața palatului, au aclamat ore întregi alegerea lui Cuza, iar orașul a fost
iluminat timp de patru zile. La lumina torțelor, procesiuni însumând mase mari de oameni,
veneau să-l felicite pe domn. Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite
și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al
Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate. Ales
domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii
Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și
apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și
administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au
format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la
București, cu o singură adunare și un singur guvern. În anul 1866, o largă coaliție a partidelor
vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliție din cauza orientărilor politice diferite
ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice.
De asemenea, un alt proces de unificare îl observăm în Italia. Unificarea Italiei, conform
termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic și administrativ care
a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia. Este
relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor
sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimento se situează între Congresul
de la Viena din 1815 și războiul franco-prusac din 1871. Stabilirea Republicii Italiene și mai
târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a început să încurajeze naționalismul în rândurile
celor care trăiau în acele regiuni. Când regimul lui Napoleon a început să se clatine, alți monarhi
italieni pe care i-a instalat au încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste,
pregătind începerea revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei, Eugène de
Beauharnais, care a încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul
Regatului Italiei, și Joachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei
sub comanda sa. După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit
o nouă hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-
napoleoniene, fie în mod direct sau sub puternica influență a puterilor europene, în special
Austria (în nord) și Spania (în sud). Poporul italian a izbutit pe parcursul a câtorva decenii să-și
edifice statul unitar național, acest proces având următoarele etape:
- revoluția din 1848-1849, care s-a terminat cu înfrângere, dar a trezit conștiință națională
a italienilor;
- războiul franco-italo-austriac din 1859 și alipirea Lombardiei la Piemont;
- mișcarea maselor populare din 1860, în urmă căreia au fost răsturnate monarhiile
reacționare din Modena, Parma și Toscana. Aceste regiuni, împreună ci regiunea papală
România, sunt alipite la Piemont. Tot atunci în sudul Italiei izbucnește o puternică răscoala
populară, condusă de Garibaldi, ce răstoarnă vechea monarhie feudală din regatul Neapol, care,
de asemenea, este alipit la Piemont. Astfel a fost creat Regatul Italian;
- războiul în alianța cu Prusia din 1866 contra Austriei și alipirea regiunii Veneția;
- alipirea la Regatul Italian, în 1870, a Romei și proclamarea 'orașului etern' drept capitală
a țării.
Trebuie menționat că un rol deosebit în procesul de
unificare a Italiei I-a jucat primul ministru al Piemontului C.
Cavour, precum și Giuseppe Garibaldi. Giuseppe Garibaldi a fost
un general, om politic și patriot italian considerat, împreună cu
Camillo Cavour, cu Victor-Emmanuel al II-lea și cu Giuseppe
Mazzini, a fi unul dintre „părinții patriei” italiene. Garibaldi a
fost un personaj istoric esențial al Risorgimentului italian,
deoarece a condus și a luptat personal într-un număr mare de
campanii militare care au permis construirea unei Italii unite. El a
încercat, cel mai adesea, să acționeze cu învestitura unei puteri
legitime, ceea ce face să fie greu de definit ca revoluționar: a fost
numit general de către Guvernul provizoriu al Milanului în 1848,
general al Republicii Romane din 1849 de către ministrul de
război, și cu acordul și în numele lui Victor-Emmanuel al II-lea a intervenit prin Expediția celor
O Mie.
O altă situație a unidicării statului, este unificarea Germaniei într-un
stat național integrat politic și administrativ, care a avut loc oficial la 18
ianuarie 1871 în Sala Oglinzilor de la Palatul Versailles din Franța. Principii
statelor germane de până atunci s-au adunat acolo pentru a-l proclama pe
regele Wilhelm al Prusiei ca Wilhelm, împărat al Imperiului German, în urma
capitulării Franței după Războiul Franco-Prusac. Neoficial, tranziția statelor
germanofone înspre o organizare federală s-a desfășurat de-a lungul unui
secol de experimente. Unificarea a scos la iveală unele diferențe religioase,
lingvistice și culturale între locuitorii noii țări, iar 1871 reprezintă doar un
moment din procesul continuu de unificare. Revoluțiile din 1848 din
Germania au căutat unificarea și o singură constituție germană. Revoluționarii
au presat diversele guverne, mai ales în Renania, să formeze o adunare
parlamentară care să aibă responsabilitatea întocmirii de constituții. În cele
din urmă, mulți revoluționari de stânga sperau că această constituție va stabili votul universal
pentru bărbați, un parlament național permanent și o Germanie unificată, posibil sub conducerea
regelui Prusiei, care părea cel mai logic candidat: Prusia era cel mai mare și cel mai puternic stat.
În general, revoluționarii de dreapta cereau doar o lărgire a dreptului de vot din statele lor și,
poate, o formă de unificare slabă. Presiunea lor a avut ca rezultat mai multe alegeri, bazate pe
diverse sisteme de vot, care a dat unor grupuri electorale, mai ales celor mai bogați și
proprietarilor de pământuri mai mari puteri reprezentative. Nevoia de fier și sânge a devenit în
curând evidentă. Până în 1862, când Bismarck și-a ținut discursul, ideea de stat național german
în spiritul pașnic al Pangermanismului evoluase de la caracterul liberal și democratic pe care îl
avea în 1848 pentru a face loc Realpolitikului lui Bismarck. Veșnic pragmatic, Bismarck
înțelegea posibilitățile, obstacolele și avantajele unui stat unit, și importanța legăturii acelui stat
cu dinastia de Hohenzollern, aceasta din urmă rămânând, pentru unii istorici, una dintre
principalele contribuții ale lui Bismarck la crearea imperiului în 1871. Condițiile tratatelor ce
legau între ele diverse state germane îi interziceau acțiunea unilaterală; politicianul și diplomatul
din el realizau cât de nepractică ar fi o astfel de acțiune. Pentru ca statele germane să intre în
război, sau, așa cum bănuia că se va întâmpla, să fie forțate să declare război împreună împotriva
unui singur dușman, adversarii săi diplomatici ar trebui întâi să declare război unuia dintre statele
germane. Istoricii au dezbătut vreme îndelungată rolul lui Bismarck în evenimentele ce au dus la
războiul franco-prusac. Otto von Bismarck a fost un om de stat al Prusiei/Germaniei de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, precum și o figură dominantă în afacerile mondiale. Ca prim-
ministru al Prusiei între 1862 și 1890, el a supervizat unificarea Germaniei de la 1871. În 1867
devenise cancelar al Confederației Germane de Nord. A proiectat Imperiul German de la 1871,
devenind primul său cancelar și dominând afacerile acestuia până la demiterea sa în 1890.
Diplomația lui, numită „politică realistă”, și modul autoritar în care conducea statul i-au adus
porecla de „Cancelarul de Fier” Fiind un mare latifundiar aristocrat, avea profunde convingeri
conservatoare, monarhiste și aristocratice. Principalul său obiectiv politic a fost ridicarea Prusiei
la rangul celui mai puternic stat al Confederației Germane. Profitând de iscusința sa în
diplomație, Bismarck a purtat două războaie pentru a-și atinge scopul. Mai mult, a reușit să
impună Prusia ca mare putere europeană după învingerea Franței în războiul Franco-Prusac din
1870. După această înfrângere, Franța nu a mai deținut supremația continentală.
 În concluzie, observăm că în procesul unficării statelor europene, un rol foarte important
l-au avut personalitățile precum Alexandru Ioan Cuza în România, Giuseppe Garibaldi în Italia și
Otto von Bismarck în Germania.