Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
- CURS -
Rousseau etc.
• Revoluția industrială
• Urbanizarea
Apariția Sociologiei
August Comte (1798-1857)
• distinge între statica socială (ordinea socială) și dinamica socială (schimbarea socială).
care examinează cel mai îndeaproape schimbarea și conflictul la nivelul societății. Diversitatea
acestei discipline, precum și importanța argumentelor pe care le dezbate, o fac totuși să fie cea
mai pasionantă dintre științele sociale” (Marshall, G. 2003: p. 563).
• DEX 1998: „știința care se ocupă cu studiul descrierii structurii și fiziologiei societății,
• Anthony Giddens descrie Sociologia ca fiind „studiul vieții sociale umane, a grupurilor
Definiții de lucru
sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul.”
politică.”
• Economia: „1. (...) Economie politică = știință a administrării unor resurse și mijloace
sociale;
juridice;
a resurselor în societate;
• etc.
Concluzii
• Vine să le pună la dispoziție o bază prețioasă de date despre domeniul lor propriu de
Perspectiva sociologică
anumit punct de vedere. Este o cale de a privi societatea, de a studia viaţa socială şi de a o
explica: este o construcţie mentală care ne ajută să vizualizăm şi să explicăm ceea ce este în
societate. Perspectivele care s-au impus în sociologie sunt: evoluţionismul,
funcţionalismul, conflictualismul şi interacţionismul.
Principalele perspective sociologice, adaptare după James W. Vander Zanden, The Social
Experience, Random House, New York, 1988, p. 37 apud Mihăilescu, I. 2003: p. 21
Funcționalism
Evoluționism Conflictualism Interacționism
structural
Nivelul de
Mixt Macrosociologic Macrosociologic Microsociologic
analiză
Organică - sistemul
Ordine socială
social apare în urma
caracterizată prin Realitate socială
unui proces natural
Sistem social grupuri de creată și recreată
Natura de adaptare,
produs de părți interese mereu, de oameni
societății diferențiere și
independente competitive, aflați în
interacțiune a
fiecare urmărind interacțiune
indivizilor/grupurilor
propriile scopuri
umane
Prezintă imaginea
Prezintă o imagine
generală a vieții Are capacitatea Prezintă oamenii
coerentă despre
sociale, îndeosebi de a prezenta ca ființe active,
apariția, evoluția și
exprimarea acesteia evoluția istorică care au
Avantaje diversificarea
în modele de și schimbările capacitatea de a
societăților umane,
comportament instituționale și gândi și modela
fundamentată pe
recurente și în societale viața socială
idealul supraviețuirii
instituții
2.1. Evoluționismul
Reprezentanți de marcă:
• August Comte
• Herbert Spencer
Herbert Spencer conturează istoria umanității sub forma unui proces de diferențiere și
complexificare treptată a societăților. Potrivit acestei teorii, societățile umane tind către
perfecționare, parcurgând etape distincte, liniar - ascendente și ireversibile, în sensul atingerii
unui grad mai mare de civilizație.
Acestei viziuni i se reproșează faptul că dezvoltă o concepție rigidă a istoriei,
etnocentristă, care nu ține cont de complexitatea și influența proceselor cognitive în construirea
realității sociale. De asemenea, întâmpină dificultăți în a explica mozaicul societăților existente
la un moment dat.
sub controlul unor gene selecționate de-a lungul istoriei evolutive a omului ca urmare a
procesului de adaptare a acestuia la condițiile de viață specifice mediului înconjurător.
culegători, seminomade.
• Grupa „A” sau „grupa agricultorului” – specifică primelor societăți sedentarizate, care
Reprezentanți de marcă:
• August Comte
• Herbert Spencer
• Emile Durkheim
• Talcott Parsons
• Robert K. Merton
• Societatea reprezintă un sistem alcătuit din mai multe elemente distincte, atât sub aspect
• Pentru ca acest sistem să poată atinge starea de echilibru, fiecare element trebuie să fie în
măsură să-și îndeplinească funcția ce îi revine în cadrul ansamblului, fapt ce se realizează prin
intermediul controlului social.
• Nu dispune de instrumente teoretice și empirice de explicare a proceselor prin care are loc
schimbarea socială;
• Există condiții și factori sociali, istorici, culturali, naționali care determină inevitabil
unei societăți;
• Nu explică mecanismele prin care un sistem social stabilește comunicarea cu alte sisteme
sociale sau cum o societate integrează influențe venite dintr-o altă societate
Funcționalismul structural – Concluzii
stratificare socială, precum și instituțiilor sociale prin care se susține un sistem social la un
moment dat.
doar prin prisma evidențierii funcțiilor lor, deoarece acțiunile nu există decât prin utilitatea
lor.
• Eșuează în a explica natura și rolul conflictului social în cadrul societăților umane.
2.3. Conflictualismul
Reprezentanți de marcă:
• Karl Marx
• Georg Simmel
• Wright Mills
• Karl Marx: „Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă. Omul
liber și sclavul, patricianul și plebeul, nobilul și iobagul, meșterul breslaș și calfa, într-un
cuvânt, asupritorii și asupriții se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă
neîntreruptă, când ascunsă, când fățișă, o luptă care se sfârșea de fiecare dată printr-o
prefacere revoluționară a întregii societăți sau prin pieirea claselor aflate în luptă.” (Marx,
K. și Engels, F. – Manifestul Partidului Comunist).
conflictele dintre grupele de vârstă, grupuri etnice sau religioase, dintre profesii,
comunităţile locale şi puterea centrală etc. Ideea de bază a acestei perspective constă în
afirmaţia că fiecare societate este formată din forţe sociale şi interese diferite, pe care nu şi
le pot satisface într-un mediu având resurse limitate. Apare astfel o competiţie permanentă
pentru bunuri, putere şi bunăstare. În această luptă, unii câştigă şi ajung să-i domine pe
alţii sau, potrivit formulărilor marxiste, să-i exploateze pe alţii. Dacă în societate există
conflicte permanente, se pune problema cum poate ea să mai existe.
• La această întrebare s-au formulat două răspunsuri. Primul afirmă că, în urma conflictului,
o categorie ajunge dominantă şi impune prin mijloace de constrângere acele reguli care
servesc la realizarea propriilor interese, statul fiind conceput ca o instituţie menită să
domine, să promoveze interesele celor ce deţin puterea. Al doilea răspuns susţine că, în
societate există o diversitate atât de mare de grupuri de interese, încât, pentru a putea să
întreprindă ceva, oamenii trebuie să se asocieze. În acest caz cooperarea este modalitatea de
a face faţă conflictului.
Conflictualismul – Concluzii
1. acțiunii de dominare a celor care ies învingători în urma conflictului, exercitată asupra celor
care au fost învinși;
2. nevoii obiective de asociere în vederea depășirii provocărilor, ridicate de mediul înconjurător,
în egală măsură tuturor.
Reprezentanți de marcă:
• Max Weber
• Georg Simmel
• George Herbert Mead
• Omul este singura ființă capabilă să producă și să utilizeze simboluri și un limbaj articulat,
coerent și inteligibil.
• Omul creează societatea, iar societatea îl modelează permanent pe om, cele două entități
Dialectica om - societate
• Adepţii acestei orientări teoretice arată că societatea este produsul acţiunii umane, pe baza
acțiunilor umane.
• Când Ralph Linton şi-a încheiat clasica sa carte antropologică Studiul omului (1937),
vorbind despre o mulţime de cunoştinţe care promit să ofere omului o viaţă mai bună decât
în trecut, nimeni nu s-a plâns că a exclus femeile. Linton a folosit convenţiile lingvistice ale
timpului său, incluzând implicit femeile în toate referirile pe care le făcea la bărbaţi. Când
feministele au început să conteste utilizarea pronumelor şi substantivelor masculine ori de
câte ori genul era ambiguu, temerile lor erau considerate mărunte, chiar ridicole.
Cercetătorii care examinează lumea din perspective paradigmei feministe au atras atenţia
asupra aspectelor vieţii soaciale pe care alte paradigme nu le dezvăluie. Parţial, teoria şi
cercetarea feministă s-au axat pe diferenţele de gen şi pe modalitatea în care sunt legate de
restul organizării sociale. Aceste direcţii de investigaţie au atras atenţia asupra orientării
femeilor în multe societăţi, ceea ce a oferit mai multe informaţii despre oprimare în
general.
despre aspectul social vizat, astfel încât să se poată obține o imagine relevantă despre
acesta.
• Se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi informaţii suficiente şi relevante pentru
respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această funcţie, sociologia trebuie să respecte o
serie de condiţii:
maximă obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei preconcepute
despre acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum se prezintă ele).
b) Funcția explicativă
• Prin îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diferite
c) Funcția predictivă
• Presupune ca rezultatele cercetării sociale să releve pattern-uri și tendințe de evoluție în
d) Funcția critică
• Pentru a reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea socială aşa cum se
• Sociologia este o ştiinţă critică, declarat anti apologetică, negarea sau ignorarea
e) Funcția practic-aplicativă
soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale
prezente cât şi a efectelor posibile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale;
să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţional, set de
soluţii din care decidentul să aleagă varianta optimă;
Etape:
1. Delimitarea obiectului de studiu;
2. Cercetarea preliminară a acestuia / preancheta;
3. Stabilirea obiectivelor cercetării;
4. Formularea ipotezelor de cercetat (descriptive sau explicative);
5. Determinarea populației de studiat și eșantionarea acesteia;
6. Alegerea metodelor și tehnicilor de cercetare;
7. Construirea instrumentelor de lucru;
8. Culegerea datelor;
9. Prelucrarea datelor;
10. Analiza datelor;
11. Formularea concluziilor;
12. Redactarea raportului de cercetare.
• Determinarea obiectului se referă la decuparea din multitudinea faptelor, fenomenelor
• În viziunea lui C. Zamfir, problema socială este “un proces, o caracteristică, o situaţie
consecinţele negative ale unui proces social pozitiv (ex. efectele negative ale
industrializării);
fluctuaţiile factorilor externi, naturali sau sociali (războaie, catastrofe naturale etc.);
investigată. În funcţie de caz, universul anchetei poate fi lărgit mai mult sau mai puţin.
datelor empirice (“unelte”, “instrumente”) menite să dezvăluie cât mai exact faptele şi
fenomenele sociale. Principalele metode de culegere a datelor empirice sunt:
observaţia, experimentul, ancheta socială, analiza documentelor sociale.
• După culegerea datelor empirice prin metodele mai sus amintite, după alegerea tehnicilor
de cercetare, urmează pretestarea instrumentelor de cercetare care se realizează în
cadrul anchetei pilon. Pretestarea unui chestionar poate pune sub semnul întrebării
accesibilitatea limbajului folosit. Este necesară întotdeauna adecvarea terminologiei la
standardele culturale ale subiecţilor chestionaţi.
aplicării lor “în teren”. Definitivarea se referă atât la elementele de conţinut cât şi la cele de
prezentare a instrumentelor (punerea în pagină, formatul ghidului de interviu etc.).
• Urmează apoi etapa prelucrării datelor, informaţiilor obţinute prin aplicarea în teren a
a) Observația:
b) Experimentul;
c) Ancheta socială;
d) Analiza documentară.
Observaţia
• Presupune perceperea sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor
actorilor sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat şi cu aportul
unor tehnici specifice de înregistrare.
exterior situaţiilor sociale supuse observaţiei culegând informaţii cu ajutorul unor tehnici
speciale;
2) observatorul adoptă în grup atât rolul de participant, cât şi cel de cercetător, putând
apela şi la alte metode de investigare (chestionare, interviuri formale, teste, analiza documentelor
sociale etc.).
Experimentul
• Experimentul este metoda cea mai precisă şi productivă de analiză a relaţiilor dintre
Ancheta sociologică
• Ea constă în culegerea de date sau informaţii despre entităţile sociale (indivizi, grupuri,
• Este o sursă fundamentală a cercetării din ştiinţele sociale şi, deci, din sociologie. Pentru a
nu derapa pe panta interpretărilor şi explicaţiilor simplificatoare, sociologia nu trebuie să se
cantoneze exclusiv în actualitate, nu trebuie să ignore experienţele trecute tot aşa cum nu
trebuie să omită proiecţiile viitoare.
• Cele mai frecvente domenii în care se aplică analiza de conţinut sunt studiul campaniilor
fidelitatea şi validitatea.
Omul și Societatea
4.1. Omul
4.2. Familia
4.3. Comunitatea
4.4. Societatea
4.1. Omul
• Omul, la fel ca toate organismele vii, se află antrenat într-o permanentă cursă cu semenii
• Cursa pentru supraviețuire presupune atât competiție, cât și asociere în vederea depășirii
• În cadrul acestui aparat psihic complex, la confluența dintre instinct și rațiune, a luat
ajung să fie cenzurate de ceilalți factori și să fie reprimate la nivel subconștient sau inconștient.
• Psihicul uman este călăuzit de principiul plăcerii, care este cenzurat de principiul
realității.
4.2. Familia
a) Definiție
b) Forma și structura familiei
c) Tipuri de familii
d) Familia nucleară și tipologiile societăților naționale
e) Funcțiile familiei
a) Definiția familiei
Jean Jaques Rousseau: „familia este deci, dacă vreți, primul model al societăților
politice: șeful este o imagine a tatălui, iar poporul o imagine a copiilor; fiind născuți cu toții
liberi și egali, ei nu-și înstrăinează libertatea decât în folosul lor. Deosebirea stă doar în faptul
că, în familie, dragostea tatălui pentru copiii săi este răsplata îngrijirii ce le-o dă; pe când în
stat, plăcerea de a comanda înlocuiește această dragoste, pe care șeful nu o are față de supușii
săi.”
Din punct de vedere sociologic: familia reprezintă un grup primar, constituit pe baza
relațiilor de căsătorie, consangvinitate și rudenie, care se caracterizează prin raporturi directe și
informale între membrii săi, ce se întemeiază pe comuniunea de sentimente, aspirații și valori
reciproc împărtășite de aceștia.
c) Tipuri de familii
d) Familia nucleară și tipologiile societăților naționale (adaptare după Emmanuel Todd
„Inventarea Europei” (2002) și Cordellier & Poisson „Națiuni și naționalisme” (2002))
e) Funcțiile familiei
1) Funcții interne, prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecțiune,
securitate și protecție:
1.1. funcții biologice și sanitare, prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale
membrilor cuplului, procrearea copiilor, necesitățile igienico-sanitare și dezvoltarea biologică
normală a membrilor familiei;
1.2. funcții economice, care constau în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse
necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun;
1.3. funcții de solidaritate familială, care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de
dragoste și respect între membrii familiei;
1.4. funcții pedagocico – educative și morale, prin care se asigură socializarea copiilor.
2) Funcții externe, prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul.
• transferul către sfera publică a unei părți însemnate din componenta pedagogico-educativă;
reproductive;
4.3. Comunitatea
Din popor:
„În comunitate, chiar și atunci când ești singur, de fapt îi simți pe ceilalți că sunt cu tine,
în timp ce în societate, chiar dacă ești cu ceilalți, de fapt te simți singur.”
Despre comunitate:
• Raporturile dintre indivizii care aparțin comunității și cei care nu fac parte din aceasta se
Caracteristicile comunității:
1. specificitate
2. dimensiune relativ redusă
3. omogenitate
4. autosuficiență (dispune de propria ordine socială)
b) Tipuri de comunități
1. Comunitățile naturale
2. Comunitățile imaginate
3. Comunități artificiale
4. Comunitățile virtuale
Comunitatea naturală
(hoarda primitivă).
rurale.
tradiționale, erodând legăturile și sentimentele de tip comunitar. Faptul a atras dispariția unui
număr mare de comunități care se puteau defini ca fiind naturale.
Comunitatea imaginată
• Are dimensiuni mari și nu oferă posibilitatea contactelor directe între toți membrii
comunității.
Comunitatea artificială
organic, ci ia naștere în urma unor alegeri pur raționale ale indivizilor, conjuncturale,
descărcate de afectivitate și emoții.
• Atât comunitatea naturală, cât și comunitatea artificială se deosebesc de comunitatea
imaginată sub aspectul dimensiunilor mai mici față de aceasta din urmă și a faptului că
asigură contactul direct al indivizilor ce le compun, aspect imposibil de realizat în cadrul
comunităților imaginate.
Comunitatea virtuală
socializare on-line.
celor imaginate.
• Numărul de membrii dintr-o comunitate virtuală poate varia de la câteva zeci la câteva
mii sau chiar mai mult.
• Comunitățile virtuale reduse pot facilita și realizarea contactului direct între membri,
dând naștere unor comunități mixte, care îmbină trăsăturile comunității virtuale cu ale celei
artificiale.
4.4. Societatea
a) Noțiunea de societate
b) Tipuri de societate
c) Structura societății
d) Stratificarea socială
a) Noțiunea de societate
• Termenul societate provine din cuvintele latine socius – asociat, camarad, aliat, partener,
şi derivatul acestuia, societas – uniune în vederea realizării unui scop comun, parteneriat,
desemnând în sens larg o formă de asociere între mai mulţi indivizi care au un scop comun.
• Din acest nucleu al asocierii între indivizi, noţiunea de societate a dezvoltat o multitudine
de înţelesuri, astăzi termenul fiind utilizat pentru a desemna practic orice formă de parteneriat
sau uniune, de la societăţi comerciale şi profesionale, până la societăţi politice sau societăţi ale
spaţiului virtual.
b) Tipuri de societăți
• Societate politico-națională - formă de asociere realizată între indivizi care trăiesc într-
societății sub toate aspectele sale (politice, economice, etnice etc.), cât și la sistemul de
interacțiuni și relații existente între toți membrii societății.
organizații, instituții etc.), a rolurilor ce le revin fiecăreia dintre ele în diferite contexte sociale,
precum și a modului în care acestea inter-relaționează unele cu altele și se articulează reciproc în
cadrul societății de ansamblu.
societății și la cel care privește mecanismele de control social prin care se susține organizarea
acesteia.
d) Stratificarea societății
lămurească modul în care actorii sociali își ocupă pozițiile în ierarhia societății, conform
resurselor de putere de care dispun (economice, financiare, de imagine și prestigiu, etc.).
urmare a distribuției diferențiate de resurse între membrii societății, iar pe de altă parte vine să
arate care sunt mecanismele și instrumentele prin care se poate accede către nivelurile superioare
ale ierarhiei sociale.
„sclavia, casta, starea și clasa. În timp ce primele trei depind de inegalitățile sancționate din
punct de vedere legal sau religios, diviziunile de clasă nu sunt recunoscute în mod oficial, ci
izvorăsc din factori economici care afectează material circumstanțele existenței umane.”
Omul și Societatea
Aspecte ale organizării sociale
5.1. Organizații
5.2. Instituții
5.3. Birocrație
5.4. Cultură
5.5. Religie
5.1. Organizații
• Definiție: organizațiile reprezintă grupuri structurate de actori care urmăresc, mai mult sau
• Participanții sau membrii organizațiilor sunt acele persoane care, în schimbul unor beneficii
sau stimulente, contribuie, prin acțiunea socială de cooperare, la îndeplinirea obiectivelor
organizaționale specifice.
• Când armonizarea dintre individ și organizație este scăzută, fie una, fie ambele părți vor
avea de suferit.
Tipuri de organizații:
• În funcție de scop
Caracteristicile organizațiilor:
1. Raționalizarea – presupune urmărirea sistematică a scopurilor, precum și selectarea
mijloacelor optime de atingere a acestora.
2. Formalizarea – presupune reglementarea de o manieră obiectivă și depersonalizată a
rolurilor ce revin membrilor organizației, precum și a relațiilor și activităților care se desfășoară
în cadrul organizației sau pe care organizația le derulează cu alte entități.
3. Specializarea – presupune alocarea diferențiată a rolurilor între membrii organizației,
de o manieră complementară.
4. Standardizarea – presupune cizelarea și uniformizarea rolurilor și activităților
circumscris diferitelor paliere din cadrul organizației.
NB! Oricât de formalizată ar fi o organizație, în paralel cu structurile și cadrele
formale de relaționare operează și structuri și relații de tip informal.
Funcționarea organizațiilor
Presupune:
Structura organizațională
Organizațiile se deosebesc de alte grupuri sociale prin faptul că, deși ambele categorii
urmăresc obiective comune (satisfacerea unor nevoi individuale), în cazul organizațiilor avem
de-a face cu un grad înalt de specializare (rezultat al diviziunii muncii), coordonare și structură
formală (reguli, poziții, sarcini, canale de comunicare clar stabilite), precum și cu un nivel ridicat
de stabilitate și reproducere a relațiilor intraorganizaționale.
5.2. Instituții
Caracteristicile instituțiilor
• Normativitatea: instituțiile constau într-un ansamblu mai mult sau mai puțin coerent de
reguli sau norme care definesc structura de bază a unei ordini sociale, respectiv instituie modele
recurente de comportamente, acțiune și relaționare socială.
social, prin care să poată fi monitorizată respectarea regulilor de către cei cărora le revine în
sarcină acest lucru.
• Instituțiile formulează regulile sau cadrul normativ al interacțiunilor, iar oranizațiile sunt
5.3. Birocrația
organizaționale.
• Dezvoltarea birocrației este legată de creșterea complexității vieții sociale.
Potrivit lui Weber, autoritatea rațional-legală reprezintă idealul tip de autoritate, pe care
se fundamentează organizarea birocratică modernă sau birocrația mecanică/clasică (este
specifică administrației publice).
• Crearea unor statusuri și roluri care provoacă resentimente și animozitate (ex: inspectorul
îndeplinirea sarcinilor).
standardizate, unde activează o forță de muncă înalt calificată sau profesionalizată. Abilitățile
membrilor acestui tip de birocrație sunt atât de standardizate, încât ei interrelaționează ușor atât
formal, cât și informal, generându-și propriile standarde de muncă.
pentru scopuri coordonatoare. Este organizația specialiștilor din domenii diverse, reuniți
temporar în echipe mixte, de dimensiuni relativ reduse, centrate pe rezolvarea de probleme
concrete, imediate. Presupune un înalt grad de flexibilitate organizațională și o bună coordonare
interdisciplinară care valorizează la un nivel superior relaționarea informală.
Concluzii
1. Organizația reprezintă o entitate colectivă care desfășoară o activitate orientată spre un
scop definit.
2. Activitatea organizațională se circumscrie unui cadru instituțional.
3. Activitatea organizațională se derulează conform unei birocrații specifice.
5.4. Cultura
• Cuvântul cultură provine din limba latină și, la origini, se referea la cultivarea
pământului.
• În sens larg, cultura reprezintă tot ceea ce în societatatea omenească este transmis mai
degrabă social, prin învățare și educare, decât biologic, genetic.
grupuri mari de indivizi, care le configurează acestora sentimentul unei identități specifice.
• Prin cultură înțelegem produsele ideale și materiale ale unei/unor societăți. Cultura nu
poate exista în afara societății. Orice societate se exprimă printr-o formă de cultură.
• Fiecare om poartă cu sine tipare de gândire, simțire și acțiune potențială care au fost
• Odată imprimate aceste tipare de gândire, simțire și acțiune în mintea unui om, el trebuie
Definiții
• Simbolurile: sunt cuvinte, gesturi, imagini sau obiecte care au un înțeles aparte pentru
• Eroii: sunt oameni vii sau trecuți în neființă, reali sau imaginari, înzestrați cu însușiri
prețuite într-o cultură, care slujesc drept modele de comportament pentru membrii culturii.
• Valorile: reprezintă nucleul culturii. Ele sunt realități latente, interioare indivizilor, însă
• Fiecare grup sau categorie de oameni posedă un set comun de programe mentale, care se
5.5. Religia
• Religia reprezintă un set de credințe, simboluri și practici (ritualuri) fundamentate pe
• Religia oferă un set de repere existențiale prin care individul își setează propriul cadru de
conștiințe colective.
Funcțiile religiei
greutăților vieții, ajutând la acceptarea acestora de către indivizi și la integrarea lor în cotidian.
Concluzii
• Frumosul și urâtul, binele și răul, virtutea și viciul, precum și alte structuri psihice
reprezentative de tip dualist capătă valențe absolute în aceste paradigme, de multe ori aflate
în opoziție de la o cultură la alta.
• Ele ajung să opună una alteia civilizațiile mărilor și cele ale pământului ori culturile
• Aproape întotdeauna, raportul de forțe se compensează într-o formă sau alta între civilizații.
• Definiție: procesul social reprezintă un ansamblu durabil de fapte și fenomene sociale între
care se manifestă relații de dependență cauzală (decurg unele din altele) ori relații
structural-funcționale (se articulează în mod complementar), și care cunosc o desfășurare
orientată într-un sens determinat.
- procese interindividuale
- procese intragrup
- procese intergrupuri
• după funcționalitate:
- procese de integrare
- procese de organizare
- procese de dezintegrare
- procese de asociere/colaborare
- procese competitive/conflictuale
- procese microsociale
- procese macrosociale
- procese globale
• după consecințe:
• Definiție: schimbarea socială se referă la acele procese sociale care produc modificări ale
• Societățile reale nu sunt niciodată statice, iar schimbările sociale, politice și culturale apar
în mod constant.
• Realitatea istorică și socială este dinamică, fiind reflexia unor procese continue, care
treptată a unor schimbări nesemnificative în sine, dar care în timp ajung să modifice
peisajul social (exemplu: deriva demografică).
• Evoluția: reprezintă o actualizare progresivă a unui program inițial, care nu a suferit
• Mutația: se referă la implementarea unor programe noi care atrag modificarea unui sistem
• Schimbarea socială poate fi determinată de: creșterea și/sau migrația populației, lupta de
• Mobilitatea socială poate fi pe orizontală, între categorii sociale cu statut similar, sau pe
la o categorie socială la alta pe parcursul unei singure generații, ori intergenerațională, când
privește trecerea unui individ din grupul social căruia îi aparține familia sa spre un alt grup
social.
• Auguste Comte:
- societatea umană se caracterizează atât prin aspecte ale solidarității și ordinii sociale
(planul static), cât și prin aspecte ale schimbării sociale și progresului (planul dinamic);
- pentru înțelegerea socialului este inadecvat să se recurgă numai la statică, aceasta
reprezentând doar un preambul al dinamicii;
socială la altul. Dinamica socială are tendința de a se propaga conform unor legi
prestabilite.
• „înlănțuirea faptelor întâmplate conduce la o previziune a celor care vor avea loc,
• Orice societate se configurează sub acțiunea a trei tipuri de forțe, între care se manifestă un
echilibru variabil:
1. forțe intelectuale;
2. forțe moral – afective;
3. forțe materiale.
forțele materiale, ordonându-le și direcționându-le într-un anumit sens. Ideile domină și pun în
mișcare lumea materială, care capătă caracter social sub acțiunea forțelor morale.
• În orice societate, progresul se realizează în mod natural și uniform parcurgând trei stadii:
• Orice corp social se coagulează, organizează și funcționează în baza unui sistem de idei.
• În timp, corpul social crește în dimensiuni și capătă o bază socială mai largă decât cea
• Rolul dominant în societate întotdeauna revine celor care mânuiesc ideile, aceștia fiind
• Raportat la cele trei stadii de evoluție ale societăților, avem următoarele grupuri sociale
dominante:
Stadiu de Grup dominant în Grup prin care se afirmă Grup prin care se afirmă
evoluție lumea ideilor forța materială forța morală
b) Materialismul dialectic
- dialectica reprezintă legea de evoluție și dezvoltare a realității sub toate aspectele sale,
de la planul ideal la cel material.
- implică trei momente distincte de desfășurare:
1. teza – presupune afirmarea unei realități la un anumit moment dat;
2. antiteza – se dezvoltă în contradicție cu teza și presupune negarea acesteia;
3. sinteza – presupune că între elementele opuse există o relație de tipul tot ceea ce
exclude trebuie să includă contrariul ce i se opune, realizând astfel o unitate a contrariilor sub
forma unei totalități care devine o nouă teză, ciclul reluându-se la nesfârșit.
cantitative care aduc perimarea stărilor calitative vechi, pe care le neagă, favorizând înlocuirea
lor cu altele noi.
- lupta de clasă reprezintă motorul evoluției societăților umane din toate timpurile.
c) Teoria conflictelor
unor antagonisme deschise între două entități (individuale sau colective) cu interese
incompatibile pe moment, în privința deținerii sau gestiunii unor bunuri – materiale sau
simbolice. Ele pot determina înfruntarea dintre state (războaie), sau, în interiorul unei societăți,
între grupări religioase, naționale sau etnice, clase sociale sau orice alte instituții sociale
(biserici, partide, întreprinderi, organizații și asociații diverse). În cadrul aceleiași colectivități
(familie, sindicat), pot duce la confruntarea unor categorii de indivizi cu statute și roluri diferite.
(...)” (Boudon, R. și colab., 2009: p.50).
comportamentului uman, atât pentru nivelul interacțiunilor interindividuale, cât și pentru cel al
interacțiunilor intergrupuri, constituind motorul dinamicii sociale.
sociale de tip utopic, pe care Popper îl corelează cu modelul de schimbare socială care
implică revoluții totale de sistem.
• filosofia ingineriei sociale graduale rezidă în orientarea societății către identificarea și
rezolvarea problemelor imediate, din aproape în aproape, fapt care nu mai permite
acumularea contradicțiilor generatoare de tensiuni pe care se fundamentează schimbările
totale de sistem de ordin revoluționar.
• presupune renunțarea la idealul soluțiilor definitive și absolute.
• orice modalitate de rezolvare, fie ea parțială sau greșită, a unei probleme reprezintă în
această accepțiune un pas înainte, deoarece chiar și o rezolvare deficitară va acoperi vechea
problemă, dând naștere alteia noi, care însă necesită o nouă rezolvare, faptul în sine
generând o dinamică evolutivă.
• Popper asociază ingineria socială graduală cu modelul de societate deschisă, iar pe cel al
• Bazele sociologiei fenomenologice au fost puse de către Alfred Schutz (1899 – 1959),
• Sociologia fenomenologică dezvolta o nouă teorie despre modul în care este percepută și
- se poate distinge între cunoașterea proprie și directă a unui obiect, atunci când
obiectul poate fi observat în mod direct, și, respectiv, cunoașterea improprie și indirectă,
atunci când obiectul nu poate fi observat direct, dar ne sunt furnizate informații despre acesta
prin simboluri, desene, fotografii, descrieri ale unor terți etc.
- fenomenul este tot ceea ce cunoaște o manifestare existențială, indiferent că aceasta este
publică, exterioară (fenomenele sociale) sau interiorizată (manifestările de conștiință).
- conștiința nu există pur și simplu, ci este intențională, este orientată spre ceva, deci este
conștiința a ceva (nu putem percepe substratul probabil al conștiinței, ci numai conștiința a ceva).
înconjurătoare tinde a căpăta un caracter uniform, standardizat, care ajunge să orienteze acțiunea
umană, dând naștere astfel realității sociale.
înconjurătoare, despre sistemul de relații existente între ele și chiar despre realitatea
înconjurătoare ca ansamblu, manifestând o tendință firească de a stabili tipologii ce se constituie
în repere existențiale pentru fiecare individ.
referă tocmai la tipologiile prin care omul încearcă să își explice și ordoneze realitatea
înconjurătoare.
- de gradul I, atunci când iau naștere în mod direct din fluxul constant al experiențelor
individuale, subiective, de zi cu zi;
- de gradul II, atunci când sunt teoretizate în baza unei abordări științifice, ce presupune
detașarea față de aspectele vizate, precum și abordarea obiectivă și rațională a acestora.
• Fiecare individ caută în mod firesc să-și stabilească repere în abordarea realității
înconjurătoare.
• Această finalitate nu poate fi atinsă, decât în momentul în care reperele respective sunt
• Odată configurate aceste repere comune, o serie de aspecte și activități ce dau consistență
vieții cotidiene, prin constanța și uniformitatea lor, ajung să fie percepute de către indivizi
la modul rutinier, transformându-se în scheme tipizante, în funcție de care ceilalți sunt
percepuți și tratați în cadrul interacțiunilor reciproce desfășurate în mod curent.
• În acest fel ia naștere o veritabilă ordine socială, care se perpetuează, dar și evoluează pe
parcurs.
Concluzii
• Pașii evolutivi prin care omul a reușit să se emancipeze de sub condiționalitățile mediului
natural l-au îndreptat, în timp, către construirea unei veritabile noi realități înconjurătoare, ce îi
oferă noi repere existențiale.
• Această nouă realitate este realitatea socială, guvernată de reguli și norme proiectate și
• Cu cât umanitatea s-a desprins mai mult de condiționalitățile mediului natural, cu atât
pentru supraviețuire s-a transformat într-un veritabil joc al minții, în cadrul căruia au căpătat o
însemnătate determinantă, pe de o parte, capacitatea de percepție și interpretare a realității
înconjurătoare, iar pe de altă parte, capacitatea de elaborare, implementare și manipulare a
regulilor de conviețuire ce se materializează în matrice de organizare socială și politică.
7.3. Instituționalizarea
• Orice activitate umană este supusă obișnuinței și deprinderii, iar prin repetiție se
coagulează într-un tipar sau matrice care poate fi reprodusă ulterior cu economisire de
efort.
unor situații și activități în viața cotidiană, deschide calea către instituționalizarea acestora.
• Fenomenul instituționalizării apare posibil oricând există o tipizare reciprocă a activităților
devenite deprinderi, între cei care acționează într-un context dat.
• Orice astfel de tipizare, printr-o reglementare comună, devine o instituție și oferă o
predictibilitate sporită în derularea cadrelor vieții sociale la care se referă.
susțin societatea și care asigură existența individului în viața de zi cu zi din cadrul acesteia.
• Pe cale de consecință, instituțiile juridice, sociale, politice etc. apar ca fiind produsul
• Ele sunt imposibil de înțeles în afara contextului în care au apărut și evoluat, deoarece
legătura dintre cauzele care au generat instituțiile și efectele pe care ele le-au produs în plan
social devine din ce în ce mai greu sesizabilă, tocmai datorită modificărilor sociale
survenite prin tipizare și instituționalizare
• Altfel spus, nevoia naște instituția, iar conținutul și forma acesteia se negociază între cei
• După ce instituția a luat ființă, nevoia care a generat-o dispare din câmpul percepției active,
conștiente. Cu timpul, evidența inițială a rostului unei instituții se pierde, iar ea nu poate fi
recuperată decât fie printr-o cercetare istorică asupra instituției respective, fie prin
desființarea ei și eventuala reactivare obiectivă a necesităților care au generat-o.
• Peste generații, lumea instituțională este simțită de către individ ca o realitate obiectivă,
care are o istorie ce antedatează nașterea acestuia – lumea era acolo înainte ca el să se nască
și va rămâne acolo și după moartea sa.
• Odată create, pe lângă oferirea de repere în cadrul societății, instituțiile implică și controlul
asupra vieții indivizilor, aceasta urmând a se derula în cadrele sociale prestabilite prin
instituții.
• În acest sens, „controlul social este inclus în însăși existența instituției” și implică
cenzurarea comportamentului individual sub presiunea celorlalți participanți la viața
socială, presupunând inclusiv sancțiuni pentru încălcarea liniilor de forță pe care instituția
le stabilește.
• Așadar, instituțiile reprezintă bunuri comune accesibile tuturor participanților la viața
cotidiană, prin care se instituie atât tipologii acționale, cât și tipuri de actori corespondente
pentru fiecare categorie de acțiuni.
Dezinstituționalizarea
• Perimarea în timp a perspectivei indivizilor asupra rostului unei instituții, fie datorită
uitării, fie datorită modificării contextului social de ansamblu față de care instituția nu își
mai justifică existența, determină până la urmă dărâmarea cadrelor de manifestare pe care
aceasta le garantează, având ca efect modificarea instituției sau chiar dispariția ei și apariția
de noi instituții.
• Prin urmare, rostul tipificărilor este deslușit doar celor care le-au realizat, deoarece el
decurge din realitatea obiectivă care le-a făcut să apară ca necesare. De asemenea, ele sunt
utile atât timp cât realitatea care le-a generat subzistă. Când aceasta dispare cu desăvârșire,
apare necesitatea unor noi tipificări, adaptate noilor realități.
• Problema pe care o ridică aceste evoluții rezidă în faptul că generațiile următoare celei care
• Imaginea respectivă comportă ajustări, iar mai apoi este reproiectată în exterior,
• Astfel, individul uman devine din obiect al creației, subiect care crează. În acest mod,
împreună cu semenii săi, el ajunge să-și construiască propria realitate socială, situându-se astfel
la confluența dintre natura sa biologică, instinctuală, și acțiunea mediului socio-cultural, înțeles
ca produs al activității umane raționale.
• Momentele cheie ale acestei dinamici, ce caracterizează ordinea socială, sunt asociate
• Fiecare individ, când intră pe scena vieții, ajunge să pășească într-un flux de desfășurare
• Realitatea lui aici și acum, definită prin raportare la poziționarea propriei sale persoane în
timp și spațiu, se înscrie automat într-un continuum de realități sociale care decurg unele
din altele, integrând realitatea contemporanilor cu cea a predecesorilor și a succesorilor.
• Realitatea socială este percepută de individ printr-un continuum de tipizări care, în
principiu, devin din ce în ce mai vagi, pe măsură ce sunt mai îndepărtate de aici și acum-ul
situației față în față.
• Pe relația cu ceilalți semeni, la un pol al acestui continuum se află cei cu care individul
interacționează frecvent și intens față în față, iar la celălalt, personaje abstracte, anonime,
care nu îi sunt accesibile în mod direct.
• Suma tuturor tipizărilor și tiparelor recurente de interacțiune, pe care le generează psihicul
uman odată ce individul a intrat în acest flux continuu al realității sociale, configurează
până la urmă imaginea structurii sociale prin care individul își definește realitatea cotidiană
și poziționarea sa în cadrul acesteia.
Socializarea
• Prin socializare, individul deprinde, treptat, prin interacţiune cu alţi semeni şi participare
la viaţa socială, normele, valorile, gândirea şi cunoştinţele unei anumite culturi în care s-a născut.
• Generic, acest proces poate fi structurat în două etape majore: socializarea primară și
socializarea secundară.
• se realizează în cadrul familiei pe parcursul copilăriei, unde fiecare copil este pregătit să
experiențele ulterioare;
• copilul își asumă rolurile și atitudinile altor semnificativi, pe care îi privește ca modele,
• odată cu asumarea identității și rolurilor celorlalți, copilul își asumă involuntar și lumea lor;
• în cele din urmă, el reușește să se delimiteze de ceilalți, ca entitate de sine stătătoare, fiind
Socializarea secundară
• este acea etapă a procesului de socializare prin care individul socializat primar pătrunde
în noi sectoare ale lumii obiective, instituționalizate, din societatea lui, respectiv, școală, armată,
loc de muncă etc.;
• oferă în general realități parțiale, definitorii pentru fiecare domeniu al vieții sociale în
parte;
• presupune specializare;
Agenții socializării
• Familia
• Grupul de prieteni
• Școala
• Biserica
• Mediile profesionale
• Social-media
De reținut
• Chiar dacă procesul socializării poate fi înțeles și explicat, nici o persoană nu poate
• Gradul de interes față de aspectele realității sociale, de obicei, pierde din intensitate pe
• Fiecare nouă generație în procesul de socializare va asimila, treptat, din lumea construită
societatea este inaccesibil în mod direct, transmiterea sa fiind mijlocită de predecesori, care se
văd nevoiți să recurgă la diferite forme de comprimare a sensurilor și semnificațiilor acestora.
• Pentru legitimarea instituțiilor și a structurii sociale, predecesorii sunt nevoiți să creeze
adevărate „universuri simbolice”, care trebuie să poată explica într-un mod integrator și
acceptabil pentru noua generație, atât realitatea cotidiană, cognoscibilă și tangibilă, cât și pe cea
inaccesibilă, precum și existența altor realități, specifice unor lumi sociale diferite, cu care
societatea de referință se află în contact.
• Presupune conceptualizarea unei matrice sociale care să poată explica inclusiv existența
la lumea înconjurătoare, care le permite și devianților un rol tolerabil în cadrul universului creat,
până la varianta asimilării lor, în sensul promovării demersurilor de convertire sau reeducare, ori
chiar până la modalitatea extremă a recursului la puterea de represiune, pentru eradicarea
acestora.
• Cu alte cuvinte, universurile simbolice prin care este explicată realitatea necesită chiar ele a
• Universurile simbolice pot fi explicate fie prin intermediul mitologiei, fie prin cel al
• Mitologia vine și explică integrator profanul și divinul, stabilind o continuitate între lumea
• Teologia le separă în mod covârșitor, însă lumea oamenilor se desfășoară sub atenta
prin care poate acționa asupra realității el însuși cu puterea unui zeu. Totodată, îi face însă
pierdută cunoașterea despre conservarea universului simbolic din cadrul căruia s-a desprins
deoarece acesta nu îi mai apare ca necesar și începe să se destrame.
• Teoria reprezentărilor sociale privește în principal către aspectul colectiv, de grup, și către
modul în care o reprezentare asupra unui aspect al realității sau asupra realității însăși, odată ce
prinde viață, se dezvoltă în cadrul unui grup social, într-o relație dialectică cu grupul ce ia dat
naștere.
• Conceptul de „reprezentare socială” a fost enunțat și dezvoltat pentru prima dată de către
Serge Moscovici, în lucrarea La psychanalise, son image et son public, publicată în anul 1961.
• Ele nu sunt generate la propriu de indivizii prezentului ci, mai degrabă, sunt asimilate de
simbolice ce reunesc într-un ansamblu neomogen elemente specifice mitologiei, religiei, tradiției
și științei, reflectând însăși modul în care membrii grupului de referință se poziționează în raport
cu anumite aspecte ale realității înconjurătoare sau chiar cu aceasta în ansamblul ei și cum
înțeleg să le abordeze.
• Astfel, reprezentările colective apar ca fiind proprii unor realități sociale incipiente în
colectivă în relevarea imaginii despre evoluțiile înregistrate în timp de om, din punct de
vedere psiho-intelectual, atât la nivel individual, cât și de grup.
colectivităților umane arhaice, abordarea lui Moscovici vizează în principal mediul social
specific zilelor noastre, aflat într-o dinamică accelerată și continuă.
firesc din cea colectivă, la fel cum și societatea a descins din colectivitate.
• Reprezentările sociale sunt generate colectiv, cu aportul particular al fiecărui individ, într-
experienţa pe care o traversează, explicaţia fiind reţinută ca reper pentru existenţa viitoare a
grupului, în timp ce experienţa este asimilată în nucleul identitar al acestuia.
grupului, asociind un sens unei imagini pe care grupul o are asupra realului.
evoluție față de reprezentările colective, reflectând un grad mai mare de concretețe în abordarea
realului, la indivizii aparținând societăților prezentului decât la cei din trecut.
• Așa cum structura psihicului uman la individul societăților arhaice era prea puțin
diferențiată, la fel și structura reprezentărilor colective ridică probleme reale în identificarea unei
configurații de bază, deoarece reprezintă un adevărat ghem de aspecte pulsionale, trăiri
inconștiente dar și sclipiri ale conștiinței.
1. obiectivarea - surprinde faptul că orice reprezentare socială ia naștere în urma unui proces de
conceptualizare a realității prin asociere de imagini ce sunt permanent ajustate în interacțiunea cu
ceilalți, capătând astfel o existență de sine stătătoare, ce transcende planului individual.
2. naturalizarea - reprezentarea socială odată obiectivată este încorporată în realitate, capătând
puterea unui fapt natural cu existență independentă, de sine stătătoare;
3. ancorarea - reprezintă o prelungire a obiectivării ce constă în integrarea aspectului realității
obiectivate în sistemul de repere și categorii deja existente.
Structura de ansamblu a reprezentărilor sociale
• sistemul periferic are rolul de mediator care caută permanent să stabilească un acord între
nucleul reprezentării sociale, ale cărui resorturi se regăsesc în alte realități decât cele ale
prezentului, cu noile realități generate de contextul actual, asigurând astfel adaptarea și
supraviețuirea reprezentării, prin evitarea contradicțiilor flagrante între aceasta și evoluțiile
de context, respectiv, între practicile umane asociate adaptării individului la evoluțiile
contextului.
membrii grupului);
• Funcția stabilizatoare.
• Funcția de concretizare;
• Funcția de reglare;
• Funcția de apărare;
mod direct individului rațional, ele reflectând legăturile ancestrale dintre om și mediul natural,
respectiv, parcursul prin care generațiile precedente au evoluat până la emanciparea de sub
condiționalitățile naturii.
între emițător și receptor, spontaneitate, lipsa unui public țintă și a intenției de inducere a unei
atitudini anume.
structurată, complexă și orientată a unui obiect social către un grup țintă în vederea formării și
consolidării unor atitudini.
stigmatizare, întărire și repetare, care are ca scop manipularea unui grup țintă prin provocarea și
controlul unei reacții emoționale și incitarea la acțiune.
• Opinia: un mod de exprimare și manifestare a gândirii sociale, o poziție a unui grup sau
individ în raport cu un obiect social, care se caracterizează printr-o relativă instabilitate și
superficialitate.
Concluzii / Observații
• Reprezentarea socială descinde, dar și evoluează din trecutul indivizilor și al societății lor
poate fi gestionată la nivelul sistemului periferic al reprezentării sociale asupra căreia are
incidență, va lovi nucleul dur al acesteia, făcându-l să cadă în desuetudine, prin faptul că nu mai
corespunde noii realități, iar modelul comportamental pe care îl implica nu mai poate asigura o
poziționare viabilă a indivizilor în noul context.
• Fenomenul este întâlnit în toate cazurile de răsturnare bruscă a ordinii sociale, cum se
întâmplă spre exemplu în momentele asociate marilor revoluții sociopolitice. În acest sens, un
exemplu elocvent de prăbușire la scară largă a reprezentărilor sociale datorită modificării drastice
a elementelor de context îl reprezintă evoluțiile din societatea românească ulterioare momentului
1989.
aspecte majore:
a) modificarea contextului social să fie percepută ca ireversibilă, contestând chiar
elementele nucleului central al reprezentării respective (faptul se poate produce brusc sau prin
acumularea de schimbări treptate la nivelul sistemului periferic, până ce se depăşeşte un punct
critic, care pune în discuţie chiar viabilitatea nucleului central) şi, respectiv,
b) actorii sociali să fie implicaţi activ în proces, astfel încât să dezvolte conştiinţa
responsabilităţii personale pentru noua realitate creată, realitate ce decurge din chiar
comportamentele și practicile pe care ei și le asumă.
individual, iau naștere reprezentările colective, respectiv, cele sociale, care presupun o conlucrare
inter-individuală și o integrare de ordin psihologic la nivel de grup a diferitelor constructe.
• Reprezentările sociale au evoluat în mod firesc din cele colective, odată cu dezvoltarea
capacității umane de a explica și raționaliza realitatea înconjurătoare, fiecare dintre cele două
categorii fiind specifice unor stadii diferite de evoluție, atât din punct de vedere individual, cât și
colectiv.
deviant.
comportamentului social.
9.2. Anomia
• Anomia reprezintă acea stare socială ce se caracterizează prin slăbirea sau absența
normei.
• Anomia apare cel mai probabil în vremuri de schimbare socială rapidă, de tranziție, care
de referință.
reperelor sociale generate de anomie și o creștere a ratei sinuciderilor (E. Durkheim, 1897,
Sinuciderea).
sociale.
• Prin urmare, la Merton anomia se poate traduce ca fiind acea disfuncționalitate socială
care se manifestă prin contradicția dintre scopul cultural și lipsa mijloacelor permise de ordinea
socială, faptul determinând recurgerea la mijloace ilicite. (R.K. Merton, 1949, Structura socială
și anomia).
• Potrivit lui Merton, răspunsul indivizilor față de contradicția culturală și cea socială poate
instituționale.
Inovarea – constituie modul de adaptare specific indivizilor care acceptă scopurile propuse de
societate dar utilizează mijloace interzise instituțional (ex: evazioniștii).
societate, chiar cu prețul reducerii aspirațiilor până într-acolo încât să poată fi satisfăcute prin
mijloacele oferite instituțional de societate (ex: sărac și cinstit).
Retragerea – constă atât în abandonarea scopurilor culturale care definesc reușita socială, cât
și în renunțarea la mijloacele instituționale (ex: cerșetoria).
Rebeliunea – presupune îndepărtarea de valorile societății, abandonarea atât a scopurilor cât
și a instituțiilor, însă cu scopul revoluționării și reformării societății (ex: revoluționarii).
9.3. Devianța
• Norma acceptată de societate arată ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral,
legal sau ilegal, ce este permis și ce este interzis, ce este gratificat sau sancționat.
• Devianţa mai poate fi definită și ca un act de conduită care violează normele scrise sau
nescrise ale societăţii sau ale unui grup. Ea se referă la tipul de comportament care se opune celui
conformist, convenţional şi include nu numai încălcările legii (infracţiuni, delicte), ci orice
deviere, abatere de la regulile de convieţuire (L. Vlăsceanu și C. Zamfir).
• Devianța care generează delincvență și criminalitate este sancționată prin norma juridică.
Teme tradiționale ale sociologiei devianței
• Violenţa;
• Delincvența și criminalitatea;
• Sinuciderile;
• Pornografia și prostituția;
• Homosexualitatea și lesbianismul;
• Invaliditatea.
Normalizarea
urma căruia anumite comportamente considerate deviante ajung să fie acceptate și validate
social.
pozițiilor extreme.
• Influența socială presupune un alt fel de conformism social, care nu se datorează exclusiv
controlului social.
• Potrivit lui Serge Moscovici, scopul influenței sociale nu constă doar în integrarea
a) dimensiunea numerică;
b) raportul de putere şi influenţa dintre majoritate şi minoritate.
• De regulă, majoritatea domină numeric şi deţine pârghiile principale de putere şi influenţa
în societate.
• Există situaţii când grupul etnic, cu un număr mai mic de persoane, s-a manifestat ca grup
singularităţii;
minoritatea este caracterizată prin trăsături fizice şi culturale care o disting de grupul
dominant;
în virtutea acestor trăsături minoritarii se reunesc, iar aceasta face posibilă plasarea lor în
o persoană care aparţine unei minorităţi are o poziţie atribuită (ascriptivă), datorită căreia
nu poate decide asupra statusului ei (de exemplu – un individ nu poate să aleagă între a fi alb sau
negru);
• În același timp, prin atitudinea sa în raport cu norma generală, grupul minoritar arată că
culturală.
de timp criteriul determinant în jurul căruia s-au coagulat formele de asociere interumane, dar și
marile rivalități dintre grupurile de indivizi.
public și, mai departe, în tendința de subordonare a spațiului privat de către cel public.
3. Sfera publică s-a extins permanent, astăzi căpătând dimensiuni globale.
Dă viață conceptului de „societate deschisă” prin lucrarea Cele două surse ale moralei și
religiei (1932).
Consideră că atât instinctul, cât și inteligența sfârșesc prin a genera modele de organizare
socială închise și dogmatice, subordonate fie legilor naturii, fie legilor instituite de om.
Pledează pentru cadre sociale fluide și o mai mare libertate de gândire, care să facă
b) Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) „ideologul societății deschise”
Deosebește între rațiunea dogmatică, circumscrisă unor cadre predefinite ale cunoașterii,
care împiedică evoluția științifică și socială, și rațiunea critică, care dă naștere impulsului creativ,
susținând evoluția.
rezolvare pentru problema cine e mai bine să guverneze?, la a găsi răspuns întrebării cum ne
putem asigura împotriva greșelilor pe care cei care guvernează le pot face în detrimentul
nostru?.
maritim.
deoarece dă naștere unei noi probleme, care necesită o nouă rezolvare, faptul în sine generând o
dinamică evolutivă.
Este o societate organizată pe principii democratice, însă înțeleasă altfel decât domnia
voinței majorității, deoarece acest lucru ar însemna tot o dictatură, a majorității împotriva
minorităților.
controlează reciproc, urmărind împiedicarea tendințelor regresive către tiparele sociale închise,
manifeste latent în ansamblul societății.
Este discipolul lui Sir Karl R. Popper, pe care l-a avut profesor în cadrul London School
of Economics and Political Science (absolvită în 1952).
speculative împotriva Băncii Angliei, care i-a adus într-o singură zi aproximativ 1,1 mld USD.
Ulterior, acest suport financiar a crescut permanent.
marchează debutul secolului XXI, căutând redefinirea societății civile în fostele societăți
comuniste.
• Revoluţiile portocalii, care s-au dorit a fi expresia unei renaşteri a societăţii civile
autohtone, ce a promovat un leadership politic format sub umbrela fundațiilor pentru o societate
deschisă.
• Integrarea în NATO.
• Integrarea în UE.