Mihai Eminescu, Dorinţa

─ poezie romantică ─

Curent al subiectivităţii, emoţiei şi fanteziei creatoare, romantismul se afirmă în plan

european în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacţie la pretenţiile raţionaliste şi
sobrietatea clasicismului. Romantismul românesc cunoaşte ca reprezentant al romantismului înalt
pe Mihai Eminescu, al cărui lirism se caracterizează în acest sens prin simţ cosmic, vizionarism,
integrarea contrariilor, intensitate pasională.
Reprezentativă pentru dimensiunea romantică a creaţiei eminesciene este poezia Dorinţa,
idilă în care ,,visul ferice de iubire” este proiectat pe fundalul unei naturi feerice.
Poezia Dorinţa, publicată în ,,Convorbiri literare” la 1 septembrie 1876, aparţine primei etape a
lirismului eminescian; sub influenţa romantismului, poetul introduce în structura poemului un
element specific noii sensibilităţi literare: proiecţia realităţii imediate în vis. Din acest punct de
vedere, titlul este sugestiv, comunicând cititorului ideea de bază a textului, referitoare la
aşezarea poveştii de iubire descrise sub semnul idealului, prin asociere cu o stare sufletească
marcată de nerăbdare, de dorinţă arzătoare.
De-a lungul celor 6 strofe, imaginea iubirii este proiectată într-un cadru de basm,
sugerând legătura dintre natura înconjurătoare şi starea de spirit a celor doi îndrăgostiţi. Armonia
cuplului intră în rezonanţă cu armonia întregii naturi.
În succesiunea lor, cele 3 tablouri poetice sunt realizate cu o mare precizie a desenului. Primul
tablou, corespunzând primei strofe, reprezintă chemarea în codru adresată de poet iubitei ideale:
Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Caracterul descriptiv al acestei prime secvenţe este dat de numărul mare de substantive, în
comparaţie cu numărul restrâns al verbelor. Adresarea directă, imperativă, din incipit, trădează
intimitate, dar şi dorul nemărginit al poetului îndrăgostit. Imaginea codrului este realizată prin
trei repere particulare, create prin figuri de stil diferite: ,,izvorul care tremură pe prund”
(personificare), ,,prispa cea de brazde” (metaforă) şi ,,crengile plecate” (epitet1). Cu ajutorul lor,
poetul sugerează imaginea feerică a cadrului fizic, familiar, protector al celor doi îndrăgostiţi.
Al doilea tablou, corespunzând strofelor 2 – 4, evidenţiază scenariul de dragoste
imaginat de poet a se derula în mijlocul acestei naturi edenice, precum şi portretul idealizat al
iubitei.
Gesturile care compun acest scenariu imaginar sunt redate cu ajutorul unor verbe de mişcare
precum: să alergi, să cazi, să ridic, să desprind, or să-ţi cadă, şedea-vei; modul conjunctiv
prezent, indicativul viitor popular şi viitorul formă inversată se asociază aici cu sugestia unei
tensiuni emoţionale ce dublează aşteptarea şi dorinţa concretizării visului. Succesiunea verbelor
accentuează dinamismul acestui tablou, trădând dorinţa reciprocă a revederii. Repetiţia ,,singuri
– singurei”, expresie a izolării cuplului de restul universului (solitudinea în doi), sugerează
refacerea de către cei doi a cuplului adamic.
Gesturile de tandreţe dintre cei doi îndrăgostiţi sunt o consecinţă firească a secvenţei anterioare,
reprezentând aspiraţia împlinirii prin iniţierea în tainele iubirii:
Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci
 Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci…
Eminescu configurează cu multă sensibilitate un portret unic al unei iubite ideale, impresionant
prin fineţea şi totodată siguranţa liniilor. Epitetele cromatice selectate din sfera purităţii (,,fruntea
albă”) şi a luminozităţii (,,părul galben”) conturează un portret pe cât de simplu, pe atât de
strălucitor al fiinţei iubite, prototip de frumuseţe feminină, ce pare astfel desprinsă dintr-un
spaţiu ideal, abstractizat prin puterea minţii poetului. Jocul realitate – iluzie este sugerat şi prin
motivul vălului: ,,Să-ţi desprind din creştet vălul/ Să-l ridic de pe obraz”
În ultimele două strofe (ultimul tablou), poetul valorifică semnificaţiile motivului
romantic al visului, concretizat în ipostazele somnului şi visului. Aspirând la contopirea deplină
cu veşnicia naturii, fiinţa trecătoare a omului caută o cale de acces spre eternitate:
Maternă şi ocrotitoare, natura pare a participa afectiv la povestea de dragoste la care
asistă. Elementele reţinute de poet: ,,cântecul” izvorului, ,,blânda batere de vânt”, ,,armonia
codrului bătut de gânduri” conferă naturii o notă umană, meditativă. Codrul este personificat,
căderea florilor de tei peste somnul celor doi îndrăgostiţi reprezintă binecuvântarea naturii pentru
visul lor de fericire. Starea de abandonare completă în somn şi vis, de contopire cu elementele
esenţiale ale vegetalului reprezintă consecinţa celei mai concentrate reverii de dragoste
eminesciene.
Măsură a unei subiectivităţi geniale prin forţa inepuizabilă de exploatare a expresivităţii
cuvintelor, figurile de stil folosite în acest mic poem de dragoste susţin echilibrul şi totodată
expansiunea stărilor sufleteşti proiectate într-un spaţiu natural mirific, dominat de armonie:
epitete, personificări, metafora, repetiţia, inversiunea. Poetul foloseşte şi valenţele stilistice ale
unor mijloace gramaticale precum formele verbale (modul conjunctiv, viitorul popular).
Versificaţia poeziei respectă modelul folcloric, ceea ce o apropie şi mai mult de
romantism: rima încrucişată, ritmul trohaic şi măsura de 7-8 silabe conferă versurilor o tonalitate
solemnă, ceremonioasă, în deplin acord cu măreţia iubirii împlinite.
Prin elemente precum: tema aspiraţiei spre o iubire ideală, posibilă numai în mijlocul
naturii, motive literare specifice (visul, florile de tei, codrul), corespondenţa natură – stare
sufletească, subiectivitatea afirmată direct prin verbe şi pronume la persoana I sg. şi procedeele
artistice, Dorinţa de Mihai Eminescu se dovedeşte a fi o expresie deplină a romantismului ce l-a
caracterizat plenar pe poetul-nepereche al literaturii române.