Istoria este singurul judecător imparţial, care pedepseşte cu asprime „pentru lecţiile neînsuşite”.

Astăzi, ca şi în 1852, rămîne de o actualitate stringentă constatarea lui M. Kogălniceanu: „Dacă

vreodinioară studiul istoriei a fost trebuitor, aceasta este epoca noastră, în acest timp de haos, cînd
oamenii publici, şi oamenii privaţi, bătrîni şi tineri ne-am văzut individualităţile sfîşiate şi iluziile ce erau
mai plăcute, şterse. Într-un asemenea timp limanul de mîntuire, altarul de răzimat pentru noi este studiul
istoriei, singurul oracol, care ne mai poate spune viitorul”.
Studierea, învăţarea istoriei Patriei, însuşirea învăţămintelor ei au fost şi vor rămîne condiţii ale educaţiei
tinerii generaţii, afirmării unui popor, ale continuităţii unui stat. Desigur, problemele prezentului trebuie să
le rezolve prezentul. Însă problemele nu apar din nimic. Multe din ele îşi au originea în necunoaşterea
istoriei, originii limbii şi culturii, ignorarea simbolurilor naţionale, a propriilor eroi şi proslăvirea celor străini.
Istoria Moldovei este reflectată în operele marilor cronicari şi scriitori moldoveni din secolele XV-XVIII,
precum şi în cronicile popoarelor vecine. În 1857 apare Istoria Moldovei de Manolaki Drăghici (în două
volume) care reflectă 500 de ani din istoria ţării. De atunci şi pînă în zilele noastre istoria Moldovei este
scrisă de cuceritori (din vest şi din est), exprimînd punctul lor de vedere.
Pauza a durat prea mult şi a venit timpul ca moldovenii, urmînd exemplul strămoşilor, singuri să-şi scrie
istoria. Momentul a venit şi deoarece timp de 150 de ani au fost accumulate numeroase date istorice,
arheologice, lingvistice care nu au fost accesibile marilor cronicari şi istorici din secolele XV-XIX. Acestea
demonstrează continuitatea milenară din perspectivă istorică, arheologică, antropologică, lingvistică şi
genetică, precum şi bogăţia şi originalitatea culturii, poporului ce locuieşte pe teritoriul Moldovei istorice şi
Republicii Moldova contemporane.