GEORGE BACOVIA

Plumb

CERINȚE:
1. Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți tema și viziunea
despre lume într-un text poetic aparținând lui George Bacovia. Vei avea în vedere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea într-o perioadă, într-un curent literar
sau într-o orientare tematică;
– prezentarea a două imagini relevante pentru tema și viziunea despre lume;
– ilustrarea a două elemente de compoziție și de limbaj semnificative pentru tema și viziunea
despre lume (imaginar poetic, titlu, relații de opoziție și de simetrie, motive, figuri de stil,
prozodie etc.).

MODEL DE ESEU:
În peisajul liricii simboliste, George Bacovia aduce un timbru nou, inconfundabil,
învăluind lumea în culoarea cenușie și tristă a plumbului, care – așa cum afirmă Lidia Bote -
„transmite în suflet oboseală, descompunere, conștiința mizeriei iremediabile sau nostalgia
dureroasă a evadării”.
Plasată în deschiderea primului său volum, apărut în 1916, poezia Plumb devine o
expresie concentrată a lirismului bacovian, artistul explicându-și viziunea asupra lumii în strânsă
legătură cu starea sufletească pe care aceasta i-o provoacă. Tema poeziei o constituie, așadar,
condiția poetului într-o societate ostilă, într-o lume lipsită de viață, dar și moartea ca proces de
dezagregare a întregului univers și a ființei. Transmițându-se direct sentimentele de durere,
neputință ori teama de neant, textul poate fi încadrat în lirismul subiectiv. Mărcile subiectivității
se regăsesc în persoana I a verbelor (stam, să strig) sau adjectivelor posesive (amorul meu).
Titlul este un simbol extrem de sugestiv inclusiv la nivel fonetic. Prezența vocalei
sumbre u, încadrată de două grupuri consonantice grele, pl și mb, sugerează o cădere surdă, o
apăsare sufletească sfâșietoare, exprimând drama adâncă a unui suflet încătușat. Plumbul, un
metal greu, cenușiu, rece, un bun izolator, devine astfel simbolul deznădejdii artistului, care
trăiește drama singurătății și a izolării într-o lume în care comunicarea cu universul exterior
devine imposibilă. Într-un interviu din 1929, poetul mărturisea că îl obseda galbenul, culoarea
deznădejdii: „În plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau un precipitat galben.
Temperamentului meu îi convine această culoare. [...] Plumbul ars e galben. Sufletul ars e
galben [...]. Plumbul apasă cel mai greu pe om”.
Caracterul simbolist al textului este dat de prezența unor procedee literare specifice
acestui curent: utilizarea frecventă a simbolului, care, prin corespondență, sugerează o anumită
stare de spirit; muzicalitatea; folosirea sinesteziei; obsesia cromatică realizată prin repetiția
cuvântului plumb, care reflectă cenușiul existențial, monotonia și plictisul. Muzicalitatea provine
din folosirea elementelor de recurență. Astfel, simbolul plumb apare de trei ori în fiecare strofă,
în poziții simetrice, devenind laitmotivul poeziei. Se repetă, de asemenea, verbul dormea, care,
urmat de epitetul adânc, devine un simbol al somnului morții. Folosit la imperfect, acest verb
face ca deprimarea să se permanentizeze, actualizând motivul spleenului, nelipsit din recuzita
simbolistă. Senzația de muzicalitate este amplificată de apariția versului refren stam singur, care
evidențiază și alte motive specifice curentului, solitudinea și izolarea. Versurile au o armonie
deosebită datorită ritmului, în poezie alternând iambul cu amfibrahul, ori datorită rimei
îmbrățișate, în care se remarcă asonanța în u și â și aliterația în mb și nt, sunete care sugerează un
spațiu închis, dând sentimentul unui vid lăuntric. Alteori, rima se creează din consoane cu o
puternică acustică, precum r și g, între care se intercalează vocala i, care sugerează o stare de
disconfort, de nevroză. Aceeași senzație o lasă și verbul provenit din interjecție scârțaiau,
integrat într-o imagine sinestezică: Și scârțâiau coroanele de plumb.
Compozițional, poezia este structurată în două catrene cu măsură de zece silabe, cele
două strofe devenind două tablouri distincte.
Prima strofă surprinde elemente ale mediul exterior sumbru, lumea sufocantă, în care eul
liric se simte claustrat ca într-un cavou. Elementele decorului funerar și repetarea epitetului
metaforic de plumb sugerează existența sa anostă și mohorâtă. Se remarcă folosirea masivă a
unor termeni din câmpul lexical al morții (sicrie de plumb, flori de plumb, funerar vestmânt,
coroane de plumb, mort, cavou), care dau senzația de prăbușire în neant a întregului univers, atât
material, cât și spiritual, creând în sufletul artistului un acut sentiment de spaimă. Nimic nu scapă
invaziei morții. Se produc chiar metamorfoze neașteptate ale vegetalului. Coroanele sunt de
plumb, iar florile, organisme vii, pline de gingășie și frumusețe, sunt împietrite. Oximoronul flori
de plumb face aluzie la germenii vieții care, atinși de aripa morții, condamnă întreaga lume la
pieire. În acest decor, vântul și frigul devin simboluri ale ostilității mediului înconjurător, datorită
căruia poetul se izolează, trăind drama singurătății: Stam singur în cavou... și era vânt.../ și era
frig… Punctele de suspensie accentuează și permanentizează disperarea acestui suflet chinuit.
Strofa a doua, având ca simbol central metafora amorul meu de plumb, surprinde lumea
interioară a poetului, amorul fiind simbolul tuturor proceselor afective. Asocierea cu epitetul de
plumb, reflectă împietrirea sufletului artistului puternic afectat de universul în care trăiește.
Conștientizând acest lucru, el simte o acută stare de spaimă, încercând să se salveze: și-am
început să-l strig. Dar speranța este anulată, căci sufletul este mort. Deznădejdea care îl cuprinde
se va reflecta în viziunea pesimistă asupra lumii din lirica bacoviană, epitetul întors plasându-l în
totală opoziție cu ceilalți poeți ai vremii sale. Aripile de plumb devin astfel simbol al prăbușirii în
neant, artistul fiind incapabil să se înalțe către un ideal poetic sublim. Lirica bacoviană este,
așadar, o coborâre în Infern, o radiografie a „sfârșitului continuu” (Ion Caraion), în care se
reflectă imaginea obsedantă a unui univers agonizant.
În concluzie, George Bacovia rămâne unul dintre cei mai originali simboliști români,
individualizându-se, așa cum remarca Eugen Lovinescu, printr-o „atmosferă de plumb [...], o
deplină dezorganizare sufletească prin obsesia morții și a neantului”.