Legumicultura

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ
MED ICINĂ VETERINARĂ A

BANATULUI „ REGELE
REGELE MIHAI ROMÂNIEI” DIN TIMIŞOARA
MIHAI I AL ROMÂNIEI”
FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
PROGRAMUL DE STUDII: AGRICULTURĂ I.F.R.
Conf. univ. d r. Gheorghe POŞTA
LEGUMICULTURĂ
Curs pentru studenţii IFR
Editura Agroprint Timişoara

2017
Referenţi ştiinţifici:
Prof.univ.dr.
Prof.uni v.dr. BERAR Viorel
Prof.univ.dr.
Prof.uni v.dr. DOBREI
DOBREI Alin
CIP
Tipogr afia ….
…. (se scrie
scr ie de tipogr afie)
Cuprins
Pag.
Cuprins ............................................................................................
........................................................................................................................
............................ 4
UNITATEA DE
ÎNVĂŢARE
1 BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE .................. 5
1.1. Obiectul şi conţinutul disciplinei de legumicultură ............... 5
1.2. Importanţa şi particularităţile
particularităţile legumiculturii ......................... 7
1.3. Originea şi evoluţia plantelor legumicole ............................ 9
2 BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE .................. 13
2.1. Înmulţirea plantelor
plantelor legumicole
legumicole ........................................... 13
2.2. Clasificarea plantelor legumicole ........................................ 20
3 ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE ....................................... 24
3.1. Cerinţele plantelor legumicole
legumicole faţă de temperatură ............ 24
3.2. Relaţiile plantelor legumicole
legumicole cu lumina l umina .............................. 27
3.3. Aerul ca factor de vegetaţie
vegetaţie în legumicultură
legumicultură ...................... 31
4 ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE ....................................... 32
4.1. Cerinţele plantelor legumicole
legumicole faţă de apă .......................... 32
4.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol şi nutriţia
minerală .............................................................................. 37
5 BAZELE TEHNOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR
LEGUMICOLE ................................................................................. 43
5.1. Sisteme de cultură a plantelor legumicole .......................... 43
5.2. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a
solului în legumicultură ....................................................... 45
5.3. Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole ...... 48
6 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE
CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII .............. 56
6.1. Morcovul ............................................................................. 56
6.2. Pătrinjelul pentru rădăcină .................................................. 59
6.3. Păstârnacul
Păstârnacul .........................................................................
....................................... .................................. 61
7.1. Ţelina pentru rădăcină ........................................................ 63
7.2. Sfecla roşie ......................................................................... 65
8.1. Ridichile .............................................................................. 67
8.2. Cartoful ............................................................................... 69
9 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA CEPEI ........ 71
9.1. Ceapa comună .................................................................... 71
9.2. Usturoiul comun .................................................................. 76
9.3. Prazul .................................................................................. 78
10 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA VERZEI ...... 80
10.1. Varza cu căpăţână albă ...................................................... 80
10.2. Conopida ............................................................................. 86
10.3. Gulia .................................................................................... 89
11 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA SOLANO-
FRUCTOASE ................................................................................... 92
11.1. Tomatele ............................................................................. 92
12 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA SOLANO-
FRUCTOASE ................................................................................... 99
12.1. Ardeiul ................................................................................. 99
12.2. Pătlăgelele vinete ................................................................ 101
Pag.
UNITATEA DE
ÎNVĂŢARE
13 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA
BOSTĂNOASE ................................................................................ 103
13.1. Castravetele ........................................................................ 103
14 CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA
BOSTĂNOASE ................................................................................ 109
14.1. Pepenele galben ................................................................. 109
14.2. Pepenele verde ................................................................... 111
14.3. Dovlecelul comun ................................................................ 112
Bibliografie ................................................................................................................... 116
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE
Cuvinte cheie: legumicultura, importanţă alimentară şi economică
Rezumat
Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor
biologice ale diferitelor specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi
ecosistemice ale acestora, cu realizarea condiţiilor corespunzătoare
cerinţelor speciilor şi cultivarelor de plante legumicole, în scopul valorificării
în măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor
producţii ridicate, de calitate superioară, eşalonate în tot cursul anului şi în
condiţii economice avantajoase.
Durata medie de parcurger e a unităţii de studiu este de 2 ore
1.1. Obiectul şi conţinutul disciplinei de legumicultură
Privită în sens restrâns, legumicultura este o ştiinţă care se ocupă de

cultura legumelor.
Etimologia provine de la două cuvinte din limba latină:
-„legumer” care înseamnă vegetale cultivate pentru hrana omului;
-„cultura” care se referă la priceperea de a lucra pământul şi de a
îngrijii plantele.
Cultura legumelor a constituit una din primele activităţi practice ale
omului. Pe măsura dezvoltării societăţii s-au dezvoltat continuu cunoştinţele
şi metodele de cultivare a plantelor legumicole.
Odată cu perfecţionarea tehnologiilor de cultură a legumelor în câmp,
apariţia şi dezvoltarea culturilor forţate în sere şi a celor protejate în
adăposturi din mase plastice sau sticlă fără sursă permanentă de încălzire,
legumicultura s-a consolidat ca ştiinţă de sine stătătoare.
Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor
biologice ale diferitelor specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi
ecosistemice ale acestora, cu realizarea condiţiilor corespunzătoare
cerinţelor speciilor şi cultivarelor de plante legumicole, în scopul valorificării
în măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor
producţii ridicate, de calitate superioară, eşalonate în tot cursul anului şi în
condiţii economice avantajoase.
Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este
deosebit de importantă deoarece acestea fundamentează tehnologia de
cultură. De exemplu la tomate: când acestea se cultivă prin răsad, sistemul
radicular pătrunde la mică adâncime în sol (20 -40 cm) şi trebuie să se
intervină prin irigări mai dese pentru a asigura apa necesară creşterii şi
dezvoltării plantelor.
La cultura tomatelor prin semănat direct, sistemul radicular pătrunde la
adâncime mai mare în sol (peste 1 m) şi plantele se pot aproviziona cu apă
din straturile mai profunde ale solului, necesitând irigări mai rare şi cu norme
mai mari.
Hibrizii de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinuţi prin
diferite metode, în timp ce la soiurile cu creştere determinată nu mai este
necesară susţinerea.
Faptul că la subsuoara frunzelor se formează lăstari numiţi copili este
interpretat diferit în tehnologiile de cultură. La cultura timpurie a tomatelor în
câmp, ca şi la cea în sere, solarii şi răsadniţe, copilitul se face radial, în timp
ce la cultura de vară se face parţial, lăsând 1 -2 copili.
Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii de
mediu (căldură, lumină, aer, apă, hrană etc.) prezintă o importanţă deosebită
deoarece prin tehnologia aplicată putem interveni pentru diri jarea lor în
strânsă concordanţă cu cerinţele diferitelor specii sau chiar a soiurilor şi a
hibrizilor de plante legumicole.
Legumicultura prezintă unele caracteristici faţă de celelalte sectoare
ale producţiei vegetale. Astfel putem menţiona:
- gradul î nalt de intensivitate, datorat unor particularităţi ale plantelor
legumicole şi tehnologiilor de cultură; majoritatea speciilor au un potenţial
productiv ridicat, obţinându-se producţii mari la unitatea de suprafaţă;
- practicarea legumiculturii se face p e suprafeţe relativ restrânse, dar
pe terenurile cele mai bune (fertile, irigabile, mecanizabile);
- necesită investiţii mari pentru amenajarea terenului (pentru irigare şi
mecanizare), de constituire a spaţiilor pentru cultură (sere, solarii) şi a
depozitelor de păstrare a produselor;
- legumicultura se practică tot timpul anului, folosindu -se spaţii
încălzite (sere) şi neîncălzite (solarii);
- tehnologiile de cultură sunt foarte complexe şi se diferenţiază de la o
specia la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de locul de cultură,
de destinaţia producţiei şi de perioada de cultură;
- majoritatea legumelor fiind perisabile, se impune măsuri speciale de
recoltare, transport, depozitare, păstrare şi de condiţionare pentru
valorificare;
- datorită marii complexităţi a tehnologiilor, necesită un volum mare de
forţă de muncă comparativ cu alte sectoare ale producţiei vegetale.
3.3. Aerul ca factor de vegetaţie în legumicultură
Importan ţa aerului pentru plantele legumicole
Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi
dezvoltarea plantelor legumicole, o deosebită importanţă aerul. Alături de
ceilalţi factori de vegeta ţie, regimul de aer şi gaze exercit ă o influenţă
deosebit ă asupra plantelor legumicole.
Plantele legumicole au nevoie de un regim favorabil de aer şi
gaze atât în atmosfera de deasupra solului, în care cresc şi se dezvolt ă
organele aeriene ale plantelor, cât şi în sol unde se g ăseşte sistemul
radicular.
Compoziţia aerului atmosferic este în mod obi şnuit alcătuită din 78%
N, 21% O2, 0,03% CO2 şi alte gaze. O importanţă deosebită prezintă
pentru cultura plantelor: oxigenul, bioxidul de carbon, gazele şi particulele
nocive ce se pot acumula în aerul atmosferic.
Oxigenul. Principalele procese vitale se desf ăşoar ă normal numai în
prezenţa oxigenului, atât din aer cât şi din sol, deoarece plantele legumicole
respir ă atât prin păr ţile aeriene cât şi prin r ădăcini.
Aprovizionarea organelor aeriene ale plantelor cu oxigen se realizează
în mod normal, deoarece cantitatea de oxigen din atmosfer ă este suficient ă
pentru viaţa plantelor. În sol îns ă oxigenul este folosit nu numai de către
plante ci şi de microorganisme şi deci în anumite condi ţii poate deveni
insuficient. Pe solurile tasate, cu c rustă sau pe cele care stagnează apa,
plantele legumicole duc lipsă de oxigen, ceea ce determi nă asfixierea
r ădăcinilor.
În faza de germinaţie a seminţelor şi de r ăsad trebuie asigurat ă o
cantitate mai mare de oxigen, pentru ca procesele metabolice, ce se
desf ăşoar ă deosebit de intens în aceste faze, s ă se desf ăşoare normal.
Intensitatea procesului de respira ţie nu depinde numai de cantitatea
de oxigen existent ă în aer sau sol, ci şi de interacţiunea dintre acestea şi
factorii umiditate, temperatur ă şi lumină. Această interacţiune prezintă
importanţă şi în faza de repaus, în timpul p ăstr ării seminţelor seminţelor,
a materialului săditor şi a produselor legumicole. În spa ţiul de păstrare
temperatura se va menţine la valori mai coborâte (f ăr ă a atinge valori
negative) pentru ca procesul de respiraţie al produselor respective să fie
încetinit.
Bioxidul de carbon din aer şi sol prezint ă o deosebită importanţă
pentru metabolismul plantelor verzi, deoarece participă direct în procesul de
fotosinteză. Conţinutul în CO2 din atmosfer ă este în medie de 0,03%, dar
s-a constat că în spaţii închise, în perioada de maximă activitate fotosintetică
poate să scadă la 0,02% şi chiar 0,01%.
Concentraţia scăzută de CO2 acţionează ca o barier ă care limitează
acţiunea favorabilă a celorlalţi factori: lumină, căldur ă, apă, hrană.
Experimental s-a demonstrat c ă o creştere a CO2 din atmosfer ă până la
0,13% poate să dubleze activitatea fotosintezei. În aceste condi ţii, toate
măsurile capabile să ducă la sporirea concentraţiei de CO2 din aer,
fertilizarea cu îngr ăşăminte organice, încălzirea cu biocombustibil, ca şi
administrarea directă a CO2 prezintă o importanţă deosebită pentru cultura
plantelor legumicole.
Îmbogăţirea aerului din sere în CO2, la cultura de salat ă (0,12% timp
de 8 zile) a asigurat un spor de produc ţie de 56%, la castraveţi (0,2% timp
de 6 ore zilnic) sporul a fost de 30% iar la tomate (0,18% timp de 9 ore
zilnic) s-a înregistrat un spor de 26%. Concentra ţia de CO2 din sol este mai
mare decât în aerul atmosferic, aceasta atinge valori între 0,06-0,47%, în
funcţie de conţinutul solului în substanţă organică. Insuficienţa oxigenului
în sol şi creşterea concentraţiei de CO2 stânjene şte respiraţia le nivelul
r ădăcinilor şi absorbţia minerală, inhibă dezvoltarea r ădăcinilor şi
germinarea seminţelor. Tomatele, vinetele, ceapa, fasolea şi mazărea
reacţionează negativ la o sla bă aerisire a solului.
Creşterea conţinutului de CO2 peste 1%, devine dăunător pentru
plante în timpul vegetaţiei, dar o concentraţie de 3-4% poate fi utilă la
păstrarea unor legume aflate în faza de repaus, mic şorând pierderile prin
respiraţie.
Creşterea conţinutului aerului peste 1%, se întâlne şte în special în
cazul r ăsadniţelor, solariilor şi serelor-solar destinate producerii r ăsadurilor,
când pentru încălzirea substratului se foloseşte biocombustibilul. De aceea
pentru aceste construcţii este obligatorie aerisirea chiar şi în perioadele cu
temperaturi mai scăzute.
Alte gaze. În solariile şi serele solar cu substratul încălzit pe cale
biologică se degajă amoniacul care, în concentra ţie de 0,1% d ăunează
plantelor, iar în propor ţie de 3-4% devine nociv. La culturile din sere nu se
recomandă folosirea pentru fertilizare a gunoiului de grajd proasp ăt,
deoarece prin descompunere degajă amoniac care este d ăunător plantelor.
În afar ă de oxigen şi bioxid de carbon, în legumicultur ă se folosesc
în diverse scopuri şi alte gaze cum ar fi de exemplu etilena, acetilena şi
azotul.
Efectul vânturilor asupra plantelor legumicole

Curenţii slabi de aer au o influenţă favorabilă deoarece după ploaie,
zvântă aparatul foliar al plantelor, împiedică înmulţirea agenţilor patogeni,
iar în perioada cu temperaturi excesive r ăcesc plantele.
Vânturile puternice au acţiune nefavorabilă asupra plantelor
legumicole deoarece rup frunzele şi tulpinile, scutur ă fructele, împiedică
polenizarea cu ajutorul insectelor, deteriorează sistemele de susţinere,
întorc tulpinile plantel or legumicole cucurbitaceae. Vânturile puternice şi
uscate accentuează seceta solului şi a atmosferei şi împiedică
polenizarea prin deshidratarea elementelor florifere, în special a
stigmatului. Pentru serele acoperite cu sticl ă sau material plastic, perdelele
de protecţie trebuie să fie cât mai înalte cu condi ţia ca ele să fie amplasate
astfel încât s ă nu le umbrească. Pentru protejarea construc ţiilor se pot folosi
şi perdele de protecţie din panouri de plastic, care prezint ă avantajul că fiind
uşoare şi mobile se pot muta o dat ă cu schimbarea direcţiei vânturilor, dar
acestea sunt costisitoare
Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt procesele fiziologice influenţate de temperatură ?
2. Ce reprezintă fotoperioada ?
ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE
Cuvinte cheie: factori ecologici, apa, solul, nutriţia minerală
Rezumat
Cantitatea de apă necesar ă pentru desf ăşurarea normală a
proceselor metabolice în plantele legumicole se asigur ă, în principal, pe
baza regimului de precipitaţii specific fiec ărei zone şi se completează, la
nivel optime, prin irigaţii.
Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul
lor material cât şi cea mai importantă sursă de hrană.
Prelevarea de către plantele legumicole a elementelor minerale,
diurnă sau pe întreaga perioadă de vegetaţie, se desf ăşoar ă în raport cu
creşterea şi dezvoltarea lor.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu est e de 2 ore

4.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de apă
Cantitatea de apă necesar ă pentru desf ăşurarea normală a
proceselor metabolice în plantele legumicole se asigur ă, în principal, pe
baza regimului de precipitaţii specific fiec ărei zone şi se completează, la
nivel optime, prin irigaţii.
Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezint ă
mare importanţă, atât la cultura legumelor î n câmp cât şi la cea protejată.
Umiditatea relativă are valori de circa 60% în timpul verii şi peste 80%
iarna. Cele mai mari valori apar pe litoralul Mării Negre.
Importan ţa apei pentru plantele legumico le

În plante, apa se găseşte în stare lichidă şi gazoasă. Sub formă
lichidă se află în celulă, iar în stare gazoasă în spaţiile intercelulare.
Celula vegetală funcţionează normal numai dacă este saturată cu
apă. Plantele legumicole conţin în medie 10-15% substanţe organice, 0,5-
1,0% substanţe minerale şi 85-90% apă.
Conţinutul în apă al diverselor organe ale plantelor legumicole este
variabil fiind de: 98-99% în celulele meristematice ale conurilor de cre ştere
şi în organele de reproducere; 80-85% în frunzele tinere; 60-65% în
frunzele îmbătrânite; 40-45% în seminţe. Datorită apei, ţesuturile plantelor
î şi păstrează turgescenţa, condiţie fundamentală pentru menţinerea stării
fizice şi fiziologice a plantelor.
Tabel 4.1.
Conţinutul în apă al câtorva specii legumicole
Specia % apă Specia % apă
Varza albă 92,9 Sparanghel 94,0
Conopidă 92,7 Morcov 88,7
Gulie 95,6 Sfeclă de masă 90,4
Tomate 92,4 Ţelină 91,3
Pătlăgele vinete 92,0 Ridichi de lună 96,8
Ardei 90,0 Ceapă 86,0
Castraveţi 97,0 Spanac 93,5
Pepene galben 95,0 Salată 95,5
Pepene verde 90,0 Cartof 75,0
Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata,

spanacul, loboda, pătrunjelul pentru frunze, mărarul, castraveţii, fasolea şi
mazărea de gr ădină, morcovul, păstârnacul, ridichile, sparanghelul, etc. î şi
pierd uşor turgescenţa în lipsa apei. În asemenea cazuri ele cap ătă
aspectul de ofilire, depreciindu-se astfel calităţile comerciale.
Apa este necesar ă creşterii şi serveşte într-o mică măsur ă şi ca
substanţă nutritivă în procesul de fotosint eză, dar ea îndeplineşte şi alte
funcţii în viaţa plantelor. Apa dizolvă şi transportă sărurile minerale din
sol. Ea dizolvă şi gazele. Apa este şi „motorul” mecanismului privind
schimbul de substanţe care are loc la nivelul celular, fenomen ce se
realizează prin intermediul tensiunii superficiale şi care uşurează absorbţia
şi fixarea diferitelor substanţe în celule.
Sărurile minerale nu pot fi absorbite de c ătre plante decât în solu ţii
foarte diluate, motiv pentru care cantitatea de a pă absorbită de către plante
este mult mai mare decât necesarul pentru func ţiile de nutriţie.
Cerin ţele plantelor legumicole fa ţă de umiditatea solului şi a

atmosferei
Majoritatea speciilor legumicole se caracterizează prin cerinţe mari
faţă de umiditatea solului iar pretenţiile faţă de umiditatea atmosferic ă sunt
într-o oarecare măsur ă în concordanţă cu acestea.
La stabilirea necesarului pentru umiditatea din sol şi atmosfer ă
trebuie avute în vedere următoarele:
-pretenţiile plantelor legumicole faţă de factorul umiditate sunt
variabile de la o specie la lata şi chiar de la soi la soi;
-cerinţele faţă de umiditatea solului se modifică la aceeaşi specie
pe parcursul fazelor de vegetaţie;
-sistemul radicular, felul, dimensiunile şi repartizarea lui în sol;
-desimea plantelor la unitatea de suprafaţă;
-tehnologia aplicată culturilor.
Cerin ţele plantelor legumicole fa ţă de umiditatea solului .

În funcţie de consumul de apă şi capacitatea de absorbţie a apei,
plantele legumicole se împart în următoarele grupe:
-grupa I-a cuprinde plantele cu un consum redus de a pă datorită
posibilităţii acestora de a-şi micşora transpiraţia şi care au un sistem
radicular bine dezvoltat atât în profunzime cât şi lateral: tomatele,
morcovul, pătrunjelul, pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul
comestibil;
-grupa a II-a cuprinde plante care se caracterizeaz ă printr-o
capacitate redusă absorbţie a apei datorit ă sistemul radicular slab dezvoltat
şi printr-un consum neeconomic al apei datorit ă aparatului foliar care este
expus unei evapor ări puternice. Cele mai reprezentative plante din aceast ă
gr upă sunt: legumele din grupa verzei, castraveţii, salata, ridichile de lun ă,
spanacul, ardeii, ţelina, fasolea de gr ădină;
-grupa a III-a cuprinde plante cu o capacitate mare de absorbţie a
apei şi cu un consum ridicat de apă (cartoful timpuriu şi sfecla roşie);
-grupa a IV-a – plantele din această gr upă se caracterizează printr-
un consum de apă mic datorită suprafeţei reduse a aparatului foliar şi
printr-o capacitate mică de absorbţie ca urmare a sistemului radicular slab
dezvoltat (ceapa, usturoiul, mazărea etc.).
Bălaşa, M., 1973, grupează speciile legumicole, sub raportul cerinţelor
faţă de apă, astfel:
-foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei,
ridichile de lună, prazul, usturoiul, ceapa şi mărarul;
-pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful,
morcovul, pătrunjelul, fasolea, mazărea;
-moderat de pretenţioase: sparanghelul, reventul, leuşteanul,
anghinarea;
- puţin pretenţioase: pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul
comestibil.
Referitor la pretenţiile soiurilor faţă de umiditate, trebuie menţionat
faptul că soiurile precoce au nevoie de o cantitate mai mare de umiditate
comparativ cu cele tardive. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate
variază şi în funcţie de perioada şi faza de cre ştere.
Tabel 4.2.
Cerin ţele plantelor legumicole fa ţă de umiditate în func ţie de perioada şi
faza de vegetaţie
Perioada Faza Cerinţele faţă de umiditate
Sămânţă Embrionar ă -la începutul fazei moderate şi apoi
mari
-către sfâr şitul fazei moderate şi apoi
reduse
Repaus -reduse
Germinaţie -mari
Creştere Răsad -moderate
vegetativă De acumulare a substanţelor -mari
de rezervă
Repaus -reduse
Creştere Formarea mugurilor floriferi -mari
generativă Înflorire -moderate
Fructificare -mari şi apoi, la maturare, moderate
Majoritatea plantelor legumicole au cea mai importantă parte a

sistemului radicular r ăspândit către suprafaţa solului, acolo unde activitatea
temperaturi scăzute.
Carenţa se manifest ă la plantele legumicole prin creşteri slabe,
frunze de culoare închis ă cu nuanţe violacee pe partea inferioar ă.
Consumul specific de apă creşte şi scade rezistenţa plantelor la boli şi
dăunători. Fenomene ale excesului de fosfor se întâlnesc foarte rar în
producţie.
Potasiul ajută sinteza hidraţilor de carbon, a proteinelor şi lipidelor,
reţinerea apei în complexul coloidal cu efecte favorabile asupra rezisten ţei
la temperaturi scăzute şi secetă, temperează efectele negative ale
excesului de azot.
Insuficienţa de potasiu scade mult produc ţia în special la legumele
pentru r ădăcini, cele din grupa cepei, var ză, castraveţi şi tomate. Determin ă
scăderea calităţii fructelor, dezvoltarea insuficient ă a ţesuturilor mecanice,
slăbirea rezistenţei plantelor la temperaturi scăzute şi secetă. Carenţa se
manifest ă prin apariţia unor pete clorotice între nervuri şi la marginile
frunzelor, care mai târziu capătă o coloraţie galben-br ună şi se mortifică.
Plantele se ofilesc şi creşterea sistemului radicular este stânjenit ă.
Calciul influenţează mult producţia de legume prin efectul de
neutralizare a acidităţii sucului celular în plante şi a acidităţii solului. Are
influenţă favorabilă asupra formării r ădăcinilor şi a nodozităţilor la plantele
leguminoase.
În cantitate insuficientă determină reacţia excesiv acidă a solului,
nefavorabilă multor specii legumicole şi schimbarea raportului Ca/Mg.
Produce perturbarea proceselor biochimice din celulă precum şi stagnarea
creşterii plantelor. Carenţa se manifestă prin r ăsucirea frunzelor tinere care
devin rigide, cu limbul decolorat în verde g ălbui, apoi cafeniu. Vârfurile
tulpinii şi ale r ădăcinii pier. Tulpina r ămâne mică şi apoi devine rigidă.
Rădăcina este scurt ă, groasă cu culoare gălbuie. În cantitate excesi vă
determină reacţia excesiv bazică a solului, provoacă perturbări în
aprovizionarea plantelor cu alte elemente minerale şi apariţia clorozei ca
urmare a faptului că plantele nu pot absorbi Fe şi Mg, care trec în forme
insolubile.
Magneziul participă direct la formarea clorofilei, intr ă în compoziţia
a numeroase enzime hidrolizante şi respiratorii, participând la desf ăş urarea
normală a proceselor biochimice din celule. Reglează metabolismul apei
celular e, respiraţia şi sinteza hidraţilor de carbon.
În cantitate insuficientă produce perturbarea proceselor biochimice
catalizate de enzimele cu Mg, care este accentuat ă pe solurile sărace şi cu
reacţie acidă. Na şi K în exces accelerează carenţa de Mg, împiedicând
asimilarea sa. Îngr ăşămintele cu azot atenuează carenţa în magneziu,
favorizând absorbţia sa. Carenţa în Mg deter mină apariţia clorozei
specifice. Frunzele mature cap ătă nuanţe caracteristice fiecărei specii, însă
nervur ile frunzelor r ămân verzi, iar marginea se curbează în sus.
În exces, fiind un element toxic, provoac ă moartea plantelor, efect
anihilat de prezenţa calciului.
Microelementele – borul, cuprul, manganul, molibdenul, zincul şi
fierul, deşi se absorb în cantit ăţi foarte mici, au influenţă foarte mare asupra
creşterii şi fructificării plantelor legumicole.
Borul are rol în îmbunătăţirea transportării şi gospodării hidraţilor
de carbon; favorizează înflorirea, fecundarea şi dezvoltarea seminţelor;
reglează procesele de diferenţiere celular ă. Carenţa se manifest ă prin
ofilirea, clorozarea şi mortificarea frunzelor tinere; mortificarea vârfurilor de
creştere la lăstari şi r ădăcini; numeroase r ădăcini laterale au culoare
brună; apariţia putregaiului la sfeclă şi brunificarea inflorescenţelor la
conopidă; decolorarea şi uscarea fructelor tinere; decolorarea şi apoi
uscarea fructelor la tomate.
Cuprul influenţează acţiunea unor enzime ca: fenoloxidaza,
catalaza, citocromoxidaza, ascorbinoxidaza. Este regulator al form ării
clorofilei, influenţează metabolismul proteinelor şi îmbunătăţeşte
gospodărirea apei. Carenţa se manifest ă prin: apariţia bolii „petelor albe”,
ofilirea şi decolorarea frunzelor tinere şi a vârfurilor de cre ştere a lăstarilor;
încetineşte creşterea r ădăcinilor; r ădăcinile laterale sunt subţiri, lungi şi de
culoare albă.
Manganul influenţează asimilaţia şi folosirea judicioasă a hidraţilor
de carbon. Influenţează sinteza vitaminelor C şi B1. Contribuie la
procesele chimice ale nitraţilor. Măreşte rezistenţa r ădăcinilor împot r iva
bacteriilor. Carenţa provoacă boala „petelor uscate”, pe frunzele tinere apar
pete de culoare deschisă care apoi se brunifică dar nervurile r ămân de
culoare verde. Sistemul radicular creşte încet. La sfecl ă apare „boala
petelor galbene”. La mazăre apare cloroza marginală şi între nervurile
frunzelor. Carenţa se manifestă în special pe solurile alcaline cu con ţinut
ridicat în fier şi în condiţii de secet ă.
Molibdenul influenţează activitatea bacteriilor fixatoare de azot, ajut ă
procesul de fosforizare şi pe cele metabolice. Carenţa duce la r ăsucirea
frunzelor tinere (în special a marginilor), frunzele căpătând culoare
gălbuie. La conopid ă apare boala numit ă „chircirea inimii” iar la mazăre se
îngălbenesc frunzele.
Zincul constituie partea component ă a unor enzime şi în cantitate
insuficientă influenţează fotosinteza şi metabolismul hidraţilor de carbon.
Se acumulează în special în vârfurile de cre ştere. Carenţa provoacă
decolorarea vârfurilor frunzelor şi apoi a mezofilului. Frunzele sunt mici şi
groase, iar creşterea r ădăcinilor este puţin frânată. Carenţa se manifestă în
special pe solurile calcaroase şi în cazul folosirii dozelor mari de fosfor.
Fierul este componentul enzimelor respiratorii şi participă la sinteza
clorofilei. Carenţa se manifest ă prin îngălbenirea mezofilului frunzelor, dar
nervurile r ămân verzi; frunzele clorozate nu cad imediat. La o caren ţă
accentuată are loc mortificarea frunzelor pe margine. Rădăcinile sunt
scurte, ramificate şi brunificate. Situaţia carenţei fierului este mult mai
frecvent ă la culturile legumicole pe nisipuri, culturi în sere, dar mai cu seamă
la cultura hidroponică. Solubilitatea fierului în solu ţia solului are loc în funcţie
de raportul: Fe, Ca, respectiv de pH.
Cerin ţele plantelor legumicole faţă de elementele minerale

Marea majoritate a plantelor legumicole prezintă cerinţe foarte mari
faţă de elementele minerale.
Desimea mare şi producţia biologică foarte ridicat ă care se
înregistrează la culturile legumicole, asigur ă una dintre cele mai intensive
metode de folosire a terenului. Consumul de elemente minerale este în
raport cu producţia obţinută dar şi cu însuşirile specifice ale plantelor
legumicole.
În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se
pot grupa astfel:
-specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de
căpăţână, varza de Bruxelles, gulia, ţelina;
-specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa, sparanghelul;
-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;
-specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună şi
castravetele.
Cantitatea de substanţe nutritive extrasă din sol se raportează la o
tonă de produs şi este variabilă de la o specie la alta, reprezentând
consumul specific.
Consumul de elemente minerale este mult mai mare la cultura din
ser ă decât la cea din câmp, deoarece în acest caz cre şterea vegetativă este
mult mai luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă i ar producţia este mult
mai mare decât în câmp. În acest caz, în mod deosebit, pe lân gă elementele
de bază se va ţine cont şi de magneziu şi calciu.
Cantitatea totală de substanţe extrase din sol de către plantele
legumicole în cursul unei zile depinde atât de lungimea perioadei de
vegetaţie cât şi de recolta biologică sau recolta utilă.
Cu excepţia sparanghelului, castraveţilor, cartofului timpuriu, salatei
şi spanacului, în general, între lungimea perioadei de vegeta ţie şi
cantitatea de elemente nutritive extrase din sol exist ă o corelaţie directă,
în sensul că, speciile cu perioada de vegetaţie mai lungă extrag din sol o
cantitate mai mare decât cele cu o perioa dă de vegetaţie mai scurtă.
Speciile legumicole au cerinţe mari faţă de elementele minerale în
primele faze de cre ştere, deoarece sistemul radicular al acestora este înc ă
slab dezvoltat şi nu poate explora un volum mare de sol.
La plantele mature, cu cât sistemul radicular este mai puternic, deci cu
o capacitate mai mare de absorbţie, de exploatare a unui volum mai mare de
sol, cu atât cerinţele faţă de abundenţa substanţelor nutritive din sol sunt mai
mici şi invers.
Astfel, speciile legumicole care au un sistem radicular slab şi
localizat în stratul superficial al solului (ceapa, usturoiul, prazul, ridichile de
lună, etc.), deşi extrag cantităţi mai reduse de elemente nutritive, pretind ca
solul să fie bine aprovizionat cu elemente minerale. Aceste cerin ţe se
explică şi prin faptul că la speciile amintite consumul de elemente minerale
se realizează într-un interval scurt de timp.
Excesul de elemente nutritive, concretizat prin cre şterea
concentraţiei soluţiei solului este dăunător plantelor legumicole. Pentru
evitarea supraconcentr ării soluţiei solului se recurge la distribuirea fazială,
în mai multe etape, a îngr ăşămintelor cu un grad ridicat de solubilizare
(cele pe bază de azot). Produsele cu solubilitate lentă (superfosfatul) se
administrează o dat ă cu pregătirea de bază a solului.
1. Ce procese fiziologice influenţează umiditatea ?
2. Care este rolul elementelor minerale în creşterea şi dezvoltarea
plantelor legumicole ?
BAZELE TEHNOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR

LEGUMICOLE
Cuvinte cheie: sisteme de cultură, asolamentul
Rezumat
Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în
funcţie de sistemele de cultur ă, iar în cadrul acestora ea depinde de
specificul culturii. Verigile fluxului tehnologic vizeaz ă: pregătirea terenului şi
a materialelor necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă;
întreţinerea culturilor; recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.
Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie
o măsur ă tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii
superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului
trebuie să se ţină cont de factorii pedoclimatici şi social-economici.
5.1. Sisteme de cultură a plantelor legumicole

Termenul de tehnologie, ca ansamblu de procedee şi operaţiuni
necesare la obţinerea producţiilor în legumicultur ă, a intrat în uz, o dat ă cu
trecerea procesului productiv în etapa moderni zării. Această etapă se
remarcă prin amplificarea mijloacelor şi modalităţilor de valorificare
superioar ă a resurselor implicate în produc ţie, ca rezultat al disponibilului
de mijloace tehnice de ac ţiune tot mai perfec ţionate şi odată cu
dezvoltarea bazelor ştiinţifice şi a unui cadru organizatoric corespunzător
acestor resurse, cu efect productiv superior.
Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în
funcţie de sistemele de cultur ă, iar în cadrul acestora ea depinde de
specificul culturii. Verigile fluxului tehnologic vizeaz ă: pregătirea terenului şi
a materialelor necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă;
întreţinerea culturilor; recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.
Sistemele de cultur ă a plantelor legumicole se pot deosebi dup ă:
locul de cultur ă, tehnologia aplicat ă, destinaţia şi eşalonarea producţiei,
natura substratului de cultur ă.
După locul de cultur ă: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în
diferite spaţii special constituite şi amenajate în acest scop.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvolt ă până la
recoltare în câmp deschis, f ăr ă protecţie.
La culturile în diferite spa ţii plantele vegetează într-un anumit
spaţiu în care condiţiile de microclimat sunt dirijate pe tot parcursul
perioadei de vegetaţie sau numai în anumite perioade (pr imă var a devr eme
sau toamna târziu). Culturile în diferite spa ţii pot fi: culturi for ţate, culturi
protejate şi culturi adăpostite.
Culturile for ţate se efectuează în construc ţii destinate acestui
scop (sere, solarii încălzite), în care factorii de vegeta ţie sunt dirijaţi pe
întreg ciclul de cultur ă, iar produsele legumicole proaspete se obţin în
perioade deficitare ale anului (iarna, primăvara devreme sau toamna).
Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii,
sere-solar, adăposturi joase din materiale plastice, r ăsadniţe reci), în care
plantele beneficiază numai par ţial de un climat artificial. În interiorul acestor
const r ucţii se realizează o temperatur ă cu 2-5ºC mai ridicat ă decât în
exterior. Aceast ă diferenţă poate să ajungă până la 9ºC î n caz ul dublei
protejări. La dubla protejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit
polietilena se recomandă ca cea de a doua pelicul ă să fie din PVC,
deoarece aceasta, spre deosebire de polietilenă, nu este transparent ă
pentru razele infraroşii, deci în acest caz numai poate avea loc fenomenul
inversiunii termice.
Culturile ad ăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai
simple, sub formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite
natural, perdele şi culise de protec ţie etc.) sau a frigului (clopote şi
paravane individuale, folii din materiale plastice aşezate direct pe culturi).
Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de
cucurbitaceae. De exemplu, la 10 rânduri de castraveţi se amplasează 2
rânduri de porumb zaharat. Orientarea rândurilor se face perpendicular pe
direcţia vântului dominant. Prin acest procedeu se protejează plantele de
curenţii reci şi de vânturile care le r ăsucesc vrejurile.
Plantele de tomate, castrave ţi şi pepeni pot fi protejate şi cu
adăposturi individuale confecţionate din polietilenă sau PVC (pungi din
material plastic fixate pe câte un suport din sârm ă).
O altă metodă folosită la protejarea culturilor de castrave ţi şi pepeni
galbeni este acoperirea solului cu folii de polietilenă sau PVC, imediat după
însămânţare.
După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de
cultivare a plantelor legumicole:
-culturi prin sem ănat direct în câmp practicate la majoritatea
speciilor legumicole cultivate în câmp (morcov, p ătrunjel, păstârnac, spanac,
pepeni, fasole, bame etc.) şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi,
mărar, spanac, pătrunjel pentru frunze etc.);
-culturi înfiinţate prin plantarea r ăsadurilor la majoritatea
speciilor cultivate în spa ţii protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii
(tomate, castraveţi, ardei, pătlăgele vinete) sau chiar pentru culturile de
var ă-tomnă (tomate, castraveţi, var ză).
După destinaţia producţi ei deosebim:
-culturi pentru consum în stare proasp ăt ă fie imediat după
recoltare sau după o anumită perioadă de păstr ar e în spaţii special
amenajate (r ădăcinoase, bulboase, cartof etc.);
-culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie
specifică, produsele fiind destinate fabricilor de conserve.
În funcţie de eşalonarea produc ţi ei sau perioada când se execut ă,
sistemele de cultivare pot fi:
-extratimpurii, la sfâr şitul iernii şi începutul primăverii;
-timpurii, de primăvar ă;
-semitimpurii , de var ă;
-târzii , de toamnă;
- întârziate, de toamnă târzie sau pentru postmaturare.
După caracteristicile substratului de cultur ă se deosebesc
următoarele sisteme de cultur ă:
-pe medii nutritive naturale , cum sunt solul sau diferite
amestecuri de pământuri naturale fertile;
-pe medii nutritive artificiale (f ăr ă sol), cum sunt solu ţiile nutritive
care conţin în anumite propor ţii macro şi microelemente necesare nutriţiei
plantelor.
5.2. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a

solului în legumicultură
Alegerea terenului .
Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie
o măsur ă tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii
superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului
trebuie să se ţină cont de factorii pedoclimatici şi social-economici.
Factorii pedoclimatici. Elementele climatice care trebuie s ă se aibă
în vedere la alegerea terenului sunt: temperatura şi umiditatea relativă a
aerului, nebulozitatea, precipitaţiile şi vânturile. În mod obi şnuit interesează
temperatura medie anuală; temperatura medie a lunii celei mai calde;
suma precipitaţiilor în luna cea mai secetoas ă; numărul de zile f ăr ă îngheţ;
epocile calendaristice ale înghe ţurilor târzii de primăvar ă şi timpurii de
tomnă; umiditatea atmosferică în luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi
grosimea stratului de zăpadă în timpul iernii.
Terenul trebuie s ă fie plan sau cu o u şoar ă pantă spre sud sau sud-
vest, neinundabil, asigurat cu o surs ă de apă pentru irigare, pe cât posibil
protejat împotriva vânturilor, cu apa freatic ă la adâncime mare şi ferit de
surse de poluare.
Solului trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată,
cu strat arabil profund; con ţinut ridicat în humus; textur ă uşoar ă sau
mijlocie (cele mai bune sunt solurile nisipo-lutoase sau
luto-nisipoase); structur ă bună; capacitate mare pentru a pă şi aer. Cele
mai potrivite pentru cultura legumelor sunt solurile de luncă, aluvionare, cu
proces de solificare avansat. Nu sunt recomandate solurile puternic
podzolite, compacte şi săr ăturile.
Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul
destinat cultivării plantelor
legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cât mai
aproape de pieţele de desfacere a produselor; s ă fie deservit de căi de
comunicaţie (şosele asfaltate, c ăi ferate); să fie în apropierea fabricilor de
conserve, dacă producţia este destinat ă prelucr ării industriale; să existe
posibilitatea asigur ării for ţei de muncă necesare; pe cât posibil s ă se
găsească în apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea fi folosite în
mod eficient îngr ăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse
legumicole.
Tehnologia
Tehnologia culturii morcovul ui.
În ţara noastr ă, morcovul se cultivă prin semănat direct în câmp,
primăvara devreme sau în pragul iernii (în cazul culturilor timpurii şi de var ă)
şi vara în culturi de succesiune pentru consumul
consumul de toamnă şi iarnă.
Cultura timpurie.
Pentru înfiinţarea culturilor timpurii se aleg terenuri plane, permeabile,
irigabile, cu un conţinut scăzut în azot. Bune premerg ătoare sunt culturile
fertilizate organic în anul de cultur ă (tomate, ardei, vinete, cartofi, dovlecei,
castraveţi), care lasă terenul curat de buruieni şi eliberează toamna terenul
devreme. Nu se recomand ă amplasarea culturii după legume bulboase,
vărzoase, porumb, floarea-soarelui, iar după legume r ădăcinoase cultura
va reveni doar după 4-5 ani. În cultura de var ă (de succesiune) morcovul
poate urma după culturi de spanac, salat ă, ceapă verde, ma zăre.
Lucr ările solului se aplică diferenţiat în funcţie de perioada când are
loc semănatul. Ele se execut ă începând din toamnă prin mobilizarea solului
la adâncimi de 28-30 cm, efectuându-se do uă treceri perpendicular
per pendiculare.
e.
Fertilizarea de bază se realizează prin administrarea îngr ăşă ăşămintelor
minerale cu fosfor şi potasiu. Dozele de îngr ăşă ăşă minte minerale se stabilesc
în funcţie de producţia planificată, consumul specific, sol, sistem de cultur ă
şi cultivar. În cazul culturilor de var ă, înaintea ar ăturii, se recomandă
aplicarea unei udări de aprovizionare cu 300 m3/ha. Adâncimea mobilizării
solului nu trebuie s ă depăşească 15-20 cm. Pregătirea patului germinativ
se realizează cu grapa cu discuri GD-3,2, lucrând lucrând la adâncimi de 7-10
cm. Odată cu efectuarea acestei lucr ări se aplică şi 2/3 din doza de
îngr ăşă
ăşăminte cu azot în cantitate de 56-75 kg/ha s.a. N. Erbicidele folosite în
combaterea buruienilor sunt cele omologate şi recomandate, cu aplicare
ppi, pre sau postemergent.
postemergent.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct toamna (10-25.XI) sau
primăvara devreme, când în sol se realizeaz ă temperaturi de 4-5°C.
Semănatul se poate efectua pe teren modelat sau nemodelat. Schemele de
semănat sunt următoarele:
-pe teren modelat 4 rânduri echidistant la 25 cm sau 28 cm func ţie de
lăţimea brazdei înălţate;
-pe teren nemodelat se seamănă 5 rânduri echidistant la 25 cm cu
bandă de 50 cm sau 4 rânduri echidistant la 30 cm şi bandă de 60 cm.
Semănatul se face manual pe suprafe ţe mici şi mecanic cu ma şinile
Saxonia, Nordstern (Anglia) şi Hassia (Germania) pe suprafeţe mari,
distribuind seminţele pe rând la 3,5-4 cm. Adâncimea de semănat este de
2-4 cm, când se seamănă toamna în pragul iernii şi 1-1,5 cm, când
semănatul se face primăvara. Înainte de semănat se recomandă tratarea
seminţelor, prin pr ăfuire cu Tiuram 75 - 4 g/kg sau Tiramet 60 PTS - 4 g/kg,
pentru combaterea ciupercilor de sol şi de pe seminţe. Cantitatea de
sămânţă este de 2,5 - 3 kg/ha în terenurile bine pregătite şi de 3 - 4 kg/ha în
cele mai slab pregătite şi la semănăturile din toamnă. Lucr ările de întreţinere
constau în efectuarea t ăvălugitului.
Combaterea buruienilor se realizează chimic prin aplicarea
erbicidelor, mecanic prin praşile şi manual prin plivit, pe suprafe ţe mici.
Răritul pe rând se efectuează la 3,5-4 cm, când plantele au 5-6 frunze în
rozetă, realizând desimi de 700-800 mii plante/ha. Plantele rezultate în
urma r ăritului se valorifică sub formă de legături. Fertilizarea fazială se
aplică după r ărit în do uă reprize, prima când plantele au 5-6 frunze, iar a
doua după 25-30 zile când începe îngro şarea r ădăcinii tuberizate. La prima
fertilizare se aplică 50 kg s.a.N/ha, iar la a doua, 50 kg s.a. N/ha şi 25 kg
s.a. K2O/ha. Irigarea culturii de morcov se face numai în zonele unde
precipitaţiile sunt sub 40 mm în decursul perioadei de vegeta ţie. Astfel, în
zonele de câmpie aridă se aplică 5-6 udări cu norme de 150-200 m3/ha în
perioada de r ăsărire a culturii şi cu norme de 300 m3/ha în perioada de
îngroşare a r ădăcinii. În celelalte zone se aplic ă 2-4 udări cu cu norme
norme de
3
250-300 m /ha, dacă nu sunt precipita ţii suficiente. În perioada de
îngroşare a r ădăcinii trebuie evitată alternanţa secetei din sol cu umiditatea
ridicată pentru a preveni cr ăparea r ădăcinilor.
Pr evenir ea ea bolilor şi dăunătorilor constă în aplicarea de
ea şi co mbater ea
măsuri preventive şi curative. Principalele boli ce se întâlnesc în cultur ă
sunt: f ăinarea produsă de Erysiphe umbelliferarum şi putregaiul alb şi umed
(Sclerotinia sclerotiorum , Ervinia carotovara ). Dintre dăunători, menţionă m:
musca morcovului - Psila rosae.
Recoltarea se face e şalonat pentru satisfacerea nevoilor de consum
din var ă. La recoltat se aleg r ădăcinile cele mai dezvoltate, care au minim
1,5-2 cm grosime la colet. Rădăcinile se smulg manual sau se dislocă cu
cazmaua şi se prind în legături de 5-10 bucăţi (5-6 legături/kg). Când
r ădăcinile au ajuns la dimensiunile specifice cultivarului (iulie-august),
plantele sunt dislocate, li se scurteaz ă frunzele la 10 cm de la colet şi apoi se
valorifică.
Rădăcinile destinate consumului de toamnă şi pentru păstrare peste
iarnă se recoltează la o singur ă trecere, cu cazmaua pe suprafe ţe mici şi
cu dislocatorul DLR-4 + L-445. Acestea se adu nă manual în gr ămezi, se
îndepărtează rozeta de frunze la 1 cm de la colet, se sorteaz ă şi apoi fie
că se livrează sau se depozit ează. Producţia de r ădăcini destinată păstr ării
se recoltează după primele brume, fapt ce favorizeaz ă intrarea în repaus
natural şi o mai bună păstrare.
Recoltarea r ădăcinilor de morcov poate fi f ăc ăcută şi cu combinele
de recoltare (HERRIAU, ASA-LIFT, MASTER-PLATT) reducând costul la
recoltare cu până la 20%. Producţia realizată este de 15-20 t/ha la culturile
timpurii şi 25-30 t/ha la culturile de toamn
to amnă.
6.2. Pătrunjelul pentru rădăcină – Pet ros

ro s eli nu m crispum (MILL)
conv. radicosum (ALEF) – Famil
Familia
ia Ap iaceae
iac eae (Umbelli f er ae
ae)
ta nţa culturii
Impor ta
Rădăcinile tuberizate şi frunzele se folosesc la prepararea şi
aromatizarea mâncărurilor şi în industria conservelor. Uleiurile esterice
(apiol, apicină, apigenină) imprimă gustul şi mirosul specific,
spe cific, contribuind
contribuind la o
mai bună digestie a alimentelor. Întreaga plant ă (r ădăcină, frunze, seminţe)
are şi importanţă farmaceutică şi cosmetică.
Originea speciei
Originar din regiunile muntoase ale Mării Mediterane, unde creşte
spontan şi de unde s-a r ăspândit în cultur ă în toat ă Europa, fiind cunoscut
pe tot glob
globul.
ul.
ticular itităţi botanice şi biologice
Par tic
Pătrunjelul este o plant ă bienală, alogamă; în primul an formeaz ă o
rozetă de frunze (28-33 frunze la pătrunjelul de r ădăcină şi 80-100 frunze la
pătrunjelul de frunze) şi r ădăcina tuberizată, iar iar în al doilea
do ilea an formează
flori şi seminţe. Rădăcina tuberizată este conică, de culoare alb-gălbuie şi
cu pulpa dulce şi miros car acte acter istic. Frunzele sunt tripenat sectate, cu
foliole lucioase şi adânc dinţate, având peţiolul lung. Tulpina florifer ă se
formează în anul al doilea, are o în ălţime de 50-150 cm ş i este ramificat ă de
la bază. Florile sunt mici, he r ma frodite, de culoare alb-verzui, aşezate în
umbele compuse, având polenizarea alogamă-entomofilă. Fructul este o
dicariopsă ovoidală, cu coaste subţiri de culoare verde-cenu şie, cu miros
caracteristic şi proprietăţi diuretice.
Relaţiile plantei cu f act act or iiii de vegetaţie.
Seminţele încep să germineze la 4,4°C, temperatura optimă fiind de
20-25°C. În condiţii optime de temperatur ă şi umiditate plantele r ăsar după
21-24 zile de la semănat. În primăverile reci sau secetoase, r ăsărirea
plantelor are loc după 30-40 zile. Plantele tinere supor tă tă temperaturi de -
8...-10°C, iar plantele mature rezist ă şi la -30°C, putând ierna în câmp.
Este pretenţios faţă de lumină şi nu suportă umbrirea, fapt ce
impune efectuarea la timp a lucr ărilor de combatere a buruienilor şi a
r ăritului.
Pătrunjelul are cerinţe mari faţă de apă în faza de încol ţire a
seminţelor şi în perioada de îngroşare a r ădăcinii. În celelalte perioade de
vegetaţie cerinţele sunt moderate. În condiţii de secet ă şi temperaturi
ridicate producţia de r ădăcini scade, dar creşte conţinutul în uleiuri eterice.
Excesul de umiditate conduce la o r ăsărire neuniformă, determină apariţia
unor pete galbene pe r ădăcini şi scade capacitatea de p ăstrare peste iarnă.
Faţă de sol, cerinţele sunt asemănătoare cu ale morcovului, fiind îns ă mai
pretenţios la structura şi textura solului. În solurile grele, tasate şi în cele
fertilizate cu gunoi de grajd proasp ăt, în anul de cultur ă, r ădăcinile ramifică.
Tehnologia
Tehnologia cult urii
Prezintă elemente tehnologice asemănătoare cu cele ale tehnologiei
morcovului cu unele particularităţi şi anume:
u nele particularit
-cultura se realizează numai în ogor propriu, datorită perioadei lungi de
vegetaţie a cultivarelor;
-înfiinţarea culturii se poate realiza toamna (în pragul iernii),
semănând în perioada 15-25.XI, primăvara (1-10.III) pentru consumul de
var ă şi 1-10.IV. pentru consum de toamn to amnă şi păstrare;
-erbicidarea se face ppi, pre şi postemergent. Aplicarea erbicidelor se
realizează cu maşinile de stropit stro pit JET-400, RAU-400
RAU-400 L, Morava
Mor ava (Yu).
Semănatul se realizează pe teren modelat sau nemodelat. Cantitatea
de sămânţă este de 4-5 kg/ha, iar adâncimea de semănat 1,5-2 cm pe
solurile şi 2,5-3 cm pe cele uşoare. Desimea ce trebuie realizată este de
450-500 mii plante/ha. Pr ăş ăşitul mecanic se efectuează de 3-4 ori (după
aplicarea udărilor) şi manual de 1-2 ori pe rând. Răritul se face pe rând la 5-
6 cm, când plantele au 3-4 frunze iar fertilizarea suplimentar ă se execută de
două ori, în mai şi iunie, cu doze de 50 kg s.a./ha N şi 25 kg s.a./ha K2O.
Pr evenir ea
ea şi co mbater ea ea bolilor şi dăunătorilor se refer ă la f ăinare
produsă de aceeaşi ciupercă care atacă morcovul; pătarea frunzelor al
cărui agent patogen este ciuperca Septoria petroselini şi cercosporioza
cauzat ă de ciuperca Cercospora depressa .
Recoltarea se face semimecanizat cu DLR-4 + U-650 M, r ădăcinile
se cur ăţă de pământ, se sortează şi se livrează sau se depoziteaz ă
asemănător morcovului. Producţia ce se obţine este de 15-20 t/ha, iar cea
de frunze este de 8-10 t/ha. Rădăcinile necorespunzătoare (mici, ramificate,
r ănite) se pot folosi pentru for ţat în r ăsadniţe, obţinând frunze verzi toat ă
iarna.
5.3. Păstârnacul – Pasti naca sativa (L.)

Familia Ap iac eae (Umbelli f er ae)
Impor ta nţa culturii

Rădăcinile tuberizate sunt folosite la aromatizarea mâncărurilor şi în
industria conservelor de carne şi peşte.
Originea speciei
Păstârnacul este originar din Asia şi Europa (litoralul Mării
Mediterane), unde creşte spontan în locurile umede.
Par ticular ităţi botanice şi biologice
Păstârnacul este o plant ă bienală, alogamă, ce formează în primul
an o rozet ă de frunze şi r ădăcina tuberizată, iar în anul al doilea tulpina
florifer ă, flori şi seminţe. Rădăcina tuberizată este fusiformă sau rotundă,
cu pulpa alb-gălbuie, dulceagă şi cu aromă specific ă. Frunzele sunt lung
peţiolate, penat lobate, dinţate şi pubescente. Tulpina florifer ă este înalt ă
de 100-150 cm, este ramificat ă şi pubescentă. Inflorescenţa este o umbelă
compusă cu flori de culoare galbenă. Înflorirea începe după 60-70 de zile,
iar maturarea seminţelor după 120-140 de zile de la plantatul buta şilor sau
pornirea în vegetaţie primăvara. Polenizarea este alogamă-entomofilă.
Fructele sunt diachene turtite, aripate, de culoare brun-g ălbuie, având o
facultate germinativă redusă (50-60 %), care se p ăstrează 1-2 ani.
Relaţiile plantei cu f act or ii de vegetaţie.
Păstârnacul este una dintre speciile cu cea mai mare rezisten ţă faţă
de temperaturile scăzute. Seminţele încep să germineze la 1,7-3°C,
temperatura optimă fiind de 10-21,2°C, valoare la care r ăsărirea are loc în
12-14 zile. Temperatura optimă în perioada de vegeta ţie este de 15-25°C.
Faţă de apă cerinţele sunt moderate datorită sistemului radicular prodund
dezvoltat. Perioadele critice pentru a pă sunt r ăsărirea şi faza de cre ştere
intensă a r ădăcinii, când specia solicită o umiditate mai ridicat ă în sol şi aer.
Cerinţele faţă de lumină nu sunt mari, fiind îns ă pretenţios faţă de
intensitatea luminii. De aceea culturile trebuiesc ţinute curate de buruieni şi
r ărite la timp. Produc ţii mari şi de calitate se obţin pe solurile profunde,
uşoare şi fertile. Pe solurile grele, argiloase, lucrate superficial, r ădăcinile
ramifică puternic.
Tehnologia cultu rii este asemănătoare cu cea a morcovului în ogor
propriu şi cu cea a pătrunjelului, dar prezint ă şi unele deosebiri. Fertilizarea
de bază se realizează prin aplicarea toamna înaintea ar ăturii adânci a 50-
100 kg/ha s.a. P2O5 şi 60-100 kg/ha s.a. K2O. Semănatul se face primăvara
în perioada 1-15.III pe teren modelat sau nemodelat. Se seam ănă 3 rânduri
echidistant la 40 cm pe o braz dă înălţată cu lăţimea la coronament de 104
cm. Adâncimea de semănat este 1,5-2 cm în solurile mijlocii şi grele şi 3-
3,5 cm î n solur ile uşoare. Cantitatea de sămânţă este de 6-8 kg/ha, în
funcţie de valoarea culturală a seminţei utilizate şi de calitatea pregătirii
patului germinativ. Lucr ările de întreţinere cuprind efectuarea unei praşile
manuale, când plantele au 3-4 frunze; r ărirea culturii la 6-7 cm pe rând; 1-2
praşile mecanice în funcţie de gradul de îmburuienare. Fer tilizar ea f azială se
aplică în do uă etape, prima imediat după r ărit, administrând 50 kg/ha s.a.N,
iar cea de a doua la 30 zile de la prima, când se aministreaz ă 50 kg/ha s.a.
N şi 25 kg/ha s.a. K2O. Cerinţele faţă de apă sunt moderate. Cele mai bune
rezultate se obţin când se menţine în sol o umiditate de 70-75% din
I.U.A. La o umiditate în exces există pericolul îmbolnăvirii r ădăcinilor.
Pr evenir ea şi combater ea bolilor şi dăunătorilor. Pagube importante
sunt produse de: f ăinare provocată de ciuperca Erysiphe umbelliferarum f.
pastinacae; pătar ea frunzelor cauzată de ciuperca Cylindrosporium heraclei ;
mana este produsă de Plasmopara pastinacae; putregaiul alb al r ădăcinii -
Sclerotinia libertiana. Dintre dăunători, mai frecvent întâlnit în culturile din
sud şi sud-vestul ţării, este croitorul păstârnacului - Phytoecia icterica.
Dăunătorul produce atacuri în stadiul de larv ă, sub formă de galerii
longitudinale în r ădăcini. Acestea putrezesc şi nu se pot p ăstra.
Recoltarea se face la maturitatea tehnic ă (toamna), cât şi la
maturitatea de consum (vara) pentru consum imediat. Rădăcinile se dislocă
mecanic cu DLR-4, se adun ă, se decolet ează, iar producţia se sortează şi
se livrează sau depozitează. Producţia ce se obţine este de 30-35 t/ha.
1. Care sunt sistemele de cultură utilizate la morcov ?
2. Care este schema de înfiinţare a culturii de pătrunjel ?
3. Care sunt cerinţele faţă de factorii de mediu ale păstârnacului ?
vegetaţie. În schimb r ădăcinile tuberizate sunt sensibile la tem temperaturi
peraturi
scăzute, f iiiind a f ectate
ectate de valori
valori de 0°C. DeDe aceea, recoltarea ţelinei se
face înainte de venirea primelor înghe ţuri. Temperatura minimă de
germinaţie este de 4,4°C, temperatura optimă fiind de 15,6-21,1°C. La valori
ale temperaturii de sub 14°C în perioada de producere a r ăsadurilor are loc
vernalizarea plantelor şi emiterea de tulpini florifere în primul an. Fa ţă de
lumină cerinţele sunt moderate,
moderate, putând
putându-se
u-se cultiva în asociere cu alte specii
legumicole. Are cerinţe mari faţă de umiditatea din sol şi din aer. Perioadele
critice faţă de a pă le manifest ă la r ăsărire, la dezvoltarea rozetei de frunze şi
la îngroşarea r ădăcinii tuberizate. Ca urmare a pretenţiilor faţă de
temperatur ă şi umiditate, cele mai bune rezultate se obţin în anii ploio şi şi
r ăc
ăcoro şi. Ţelina pretinde soluri fertile, profunde, cu textur ă mijlocie şi un pH
cuprins între 7-7,5. Având un consum specific ridicat de elemente nutritive
(5-6 kg s.a. N, 2-3 kg s.a. P 2O5, 8,5 kg s.a. K2O la o tonă de produs), ţelina
este singura legumă r ădăc inoasă care necesită îngr ăş ăşare cu gunoi de grajd
î n anul de cultur ă (40-50 t/ha). Realizarea prin fertilizare a unui raport de
1:1,5 între azot şi potasiu asigur ă recolte mari şi de calitate la cultura de
ţelină. Excesul de azot conduce la o cre ştere luxuriantă a frunzelor în
detrimentul creşterii r ădăcinii tuberizate.
Tehnologia cult urii .
Tehnologia
Pentru cultura în ogor propriu, foarte bune premerg ătoare sunt
legumele solanaceae (tomate, ardei, vinete), leguminoasele anuale
(mazărea, fasolea păstăi) şi cartofii. Bune premergătoare sunt cerealele şi
legumele vărzoase (varza, conopida). În cazul culturii succesive, ţelina
poate urma du pă salată, spanac, ridichi de lună. Fertilizarea de baz ă se
face toamna cu gunoi de grajd semidescompus (40-50 t/ha), la care se
adaugă îngr ăşă ăşămintele cu fosfor (100 kg s.a./ha) şi cu potasiu (75 kg
s.a./ha). Acestea se încorpor ează ează, efectuând ar ătura adâncă la 28-32 cm.
Primăvara ter enul se mărunţeşte cu combinatorul (CPGS-3) şi se
modelează în straturi cu lăţimea de 104 cm utilizând maşina MMS-4,5. Pe
suprafeţele mai mari combaterea buruienilor se face aplicând tratamente pre
şi postemergent. La noi în ţar ă cultura de ţelină se înfiinţează numai prin
plantare de r ăsaduri. Producerea r ăsadului se realizează în r ăsadniţe calde
încălzite cu biocombustibil, solarii încălzite sau sere înmulţitor. Semănatul
se face în perioada 20.II.-15.III. pentru culturi de var ă şi 20.III.-15.IV. pentru
culturi de toamnă. Răsadurile necesare înfiinţării culturilor de toamnă pot fi
produse şi pe straturi reci. Cantitatea de s ămânţă utilizată este de 0,6-1
g/m2, folosind 60-130 g pentru realizarea r ăsadului necesar plantării unui
hectar de cultur ă comercială. Înainte de semă nat, seminţele se dezinfectează
în apă caldă, la 48°C, timp de 30 de minute, după care se pr ăfuiesc cu
Tiuram (3 g/1 kg s ămânţă). Semănatul se face rar, fiind necesar ă o
suprafaţă de 80-100 m2 pentru producerea r ăsadului necesar plantării unui
hectar de cultur ă. Pentru obţinerea unor producţii mai timpurii la culturile de
var ă, r ăsadurile pot fi repicate în strat nutritiv la 5 x 5 cm sau în cuburi
itive de 5 x 5 cm. Lucr ările de îngrijire a r ăsadurilor sunt generale,
nut r iti
acordându-se atenţie dirijării temperaturii şi umidităţii prin udări şi aerisiri.
Înainte de plantare r ăsadurile se fasone ază, scurtând r ădăcinile la
2-3 cm şi frunzele deasupra mugurelui terminal, după care se mocirlesc.
Înfiinţarea culturii se realizează prin plantare în perioada 25.IV.-
10.V., pentru culturile timpurii de var ă şi în perioada 20.V.-1.VI. pentru
culturile de toamnă. Plantarea se execută manual cu plantatorul sau
mecanizat cu MPR-6 pe teren modelat sau nemodelat. Ţelina se plantează
după schema 3 rânduri echidistant la 37 cm sau 40 cm î nt r e r ândur i,
funcţie de lăţimea brazdei înălţate. Distanţa între plante pe rând este de
28-30 cm, iar adâncimea de plantare nu trebuie să depăşească adâncimea
la care a fost r ăsadul în r ăsadniţă. Desimile ce se realizeaz ă sunt de 65-70
mii pl/ha. Lucr ările de întreţinere: completarea golurilor se face la 3-5 zile
după plantare cu r ăsad de aceeaşi vârstă şi acelaşi soi, pr ăş ăşitul manual pe
rând şi mecanizat de do uă ori între rânduri, erbicidarea postemergentă,
fertilizarea suplimentar ă în două reprize şi anume, prima cu 35 kg s.a./ha N
la trei săptămâni după plantare, iar a doua cu 35 kg s.a./ha N şi 50 kg
s.a./ha K2O după patru săptămâni de la prima fertilizare. O atenţie
deosebită se acor dă dă irigării care la începutul vegeta ţiei se face cu norme
3
mici (200-250 m /ha) şi la intervale mai mari (10-12 zile). Pe măsur ă ce
plantele înain tează în vegeta ţie, udările se intensifică (7-8 zile) şi cu normele
înainteaz
de udare sunt mai mari (300-350 m3/ha).
Pr evenir ea
ea şi combater eaea bolilor şi dăunătorilor. Pagube importante
sunt produse de ciuperca Septoria apii (septorioza ţelinei). Dintre dăunătorii
ţelinei Phylophylla heraclei (musca ţelinei) produce pagube mai mari în unele
culturi din Banat. Dăunătorul atacă în stadiul de larvă, producând galerii în
mai intense se înregistrează în luna august.
limbul frunzelor. Atacuri mai
Recoltarea se face e şalonat vara pentru consum curent şi printr-o
singur ă trecere toamna (după primele brume) prin dislocarea manuală cu
cazmaua sau mecanizat cu DLR-4. Rădăcinile tuberizate se cur ăţă ăţă de
pământ, se fasonează, îndepărtând frunzele şi se valorifică sau
depozitează asemănător producţiei de morcov. Producţia de r ădăcini este de
20-25 t/ha.
7.2. Sfecla roşie – Beta vulgaris L. var. conditiva (A LEF )

Familia Ch enopodiaceae
ta nţa culturii.
Impor ta
Sfecla roşie se cultivă pentru r ădăcina tuberizat ă care se utilizează
sub formă de salate, sucuri, precum şi în industria conservelor. Din punct
de vedere terapeutic, consumul de sfecl ă are influe nţă favorabilă asupra
digestiei, în afecţiuni ale ficatului, în anemii, în combaterea nevrozelor şi
ajută la formarea ţesutului osos.
Originea. Specia este originar ă din bazinele Mării Mediterane, Mării
Negre şi Mării Caspice.
ticular itităţi botanice şi biologice.
Par tic
Sfecla este o plant ă bienală, alogamă, cu r ădăcina tuberizată de
formă sferică sau sferic alungit ă, formată din hipocotil şi o parte din
epicotil. Frunzele din rozetă sunt lung peţiolate, de culoare verde
verde închis şi
cu nervuri ro şii-violecee. În anul al doilea se dezvolt ă tulpina florifer ă, înaltă
de 60-100 cm, ramificat ă şi striată. Florile sunt mici, hermafrodite, grupate în
glomerule câte 4-8. Polenizarea este alogamă anemofilă. Fructul este
compus, format din 2-6 achene numit impropriu sămânţă. Culoarea
fructelor este cafenie
cafenie-ro -ro şietică.
Relaţiile plantei cu f act
actor iiii de vegetaţie.
Sfecla roşie are cerinţe mai mari faţă de căldur ă decât celelalte
r ădăcinoase, fapt ce explică aria mai redus ă a acestei culturi. Seminţele
încep să germineze la 4,4°C, temperatura optima fiind 25-30°C. În decursul
perioadei de vegetaţie solicită temperaturi de 18-23°C. Temperaturi scăzute
(sub 5°C) în primele faze de vegeta ţie determină apariţia tulpinilor florifere în
primul an. Rădăcinile tuberizate sunt afectate de temperaturi de sub 0°C,
moti v pentru care recoltarea se face înainte de venirea înghe ţurilor. Faţă de
lumină, cerinţele sunt moderate; în condiţii de umbrire însă, coloraţia
r ădăcinilor este mult diminuată. Faţă de umiditatea din sol are cerin ţe
moderate (60-70% din capacitatea de câmp), cu preten ţii mai mari în
perioada de germinare şi de îngroşarea r ădăcinii (iunie-iulie). Sfecla roşie
solicită soluri cu textur ă mijlocie, bogate în humus şi cu reacţie neutr ă, slab
alcalină.
Tehnologia cult urii .
Tehnologia
Pentru cultura în ogor propriu bune premerg ătoare sunt: legumele
solano-fructoase (tomate, ardei, vinete), legumele p ăstăioase (fasolea,
mazărea) şi legumele cucurbitaceae (castraveţi, pepeni verzi şi galbeni,
dovlecei). În culturi succesive, se culti vă după mazăre verde, ceapă verde,
salată. Lucr ările de pregătire a solului sunt acelea şi ca şi la morcov. La
fertilizarea de bază se aplică, pe lâng ă îngr ăşă ăşămintele minerale (100 kg
s.a./ha N; 80 kg s.a./ha K 2O) şi îngr ăşă ăşămintele organice bine descompuse
în cantitate de 30-40 t/ha. Erbicidarea culturii se realizează aplicând
produse ppi, pre sau postemergente. Înfii nţarea culturii se face prin
semănat direct pe terenuri modelate
modelate sau nem nemodelate.
odelate. Semănatul se face
Sem
primăvara în urgenţa a II-a (25.III-15.IV) pentru produc ţie de var ă şi
toamnă în perioada 10.VI-15.VII pentru pentru producţie târzie destinată păstr ării
peste iarnă. Schema de înfiinţare a culturii de sfeclă de masă este pe teren
modelat, 3 rânduri echidistant la 40 cm iar pe teren nem nemodelat
odelat 3 rânduri la 30
cm cu bandă de 60 cm. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm în soluri
mai grele şi 4-5 cm în soluri mijlocii. Cantitatea de s ămânţă utilizată este de
10-15 kg/ha. Răritul culturii se face când plantele au 2-3 frunze adev ărate,
realizând distanţe pe rând de 10-12 cm. Irigarea culturii se face în
perioada de creştere intensă a r ădăcinii, aplicând 1-2. Fertilizarea fazială se
aplică în do uă etape: prima, imediat după r ăsărit cu 50 kg s.a./ha N, iar a
doua la 30 zile de la prima cu 35 kg s.a./ha N şi 50 kg s.a./ha K2O.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă un element
tehnologic esenţial în obţinerea de producţii de r ădăcini sănătoase. Dintre
boli, pagube importante produc virozele, mana şi cercosporioza. Dintre
dăunători mai frecvenţi sunt: păduchele negru, puricele sfeclei şi molia
sfeclei.
Recoltarea se face e şalonat începând cu luna iulie şi printr-o singur ă
trecere toamna. Produc ţia de r ădăcini este de 15-20 t/ha la culturile
succesive şi de 20-30 t/ha la culturile în ogor propriu.
1. Ce material biologic se utilizează la înfiinţarea
înfii nţarea culturii de ţelină ?
2. Care este schema de semănat utilizată la înfiinţarea culturii de
sfeclă roşie ?
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE

CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI TUBERCULII
Cuvinte cheie: ridichile, cartoful timpuriu
Rezumat
Ridichile se cultivă pentru r ădăcinile tuberizate, care se consumă în
stare cr udă sub formă de salate tot timpul anului. Ridichile au şi proprietăţi
terapeutice, având rol diuretic, bactericid şi insectifung.
Cartoful timpuriu asigur ă consumul populaţiei în lunile mai-iunie. El
se folose şte într-o gamă lar gă de preparate, precum şi în industria spirtului,
amidonului, glucizei. Din cartof se produc fulgi de cartof, chipsul şi f ăina
folosită la producerea pâinii de cartof.
8.1. Ridichile – Raphanus sativus conv. sativus

var. radicula (PERS) – ridi chea de l un ă
Raphanus sativus conv. niger (MILL) D.C. – ridichile de
var ă şi iar n ă Familia Cru ci f er ae
Impor ta nţa culturii.
Ridichile se cultivă pentru r ădăcinile tuberizate, care se consumă în
stare cr udă sub formă de salate tot timpul anului. Ridichile au şi proprietăţi
terapeutice, având rol diuretic, bactericid şi insectifung.
Originea ridichilor este Asia şi bazinul Mării Mediterane, de unde s-au
r ăspândit în cultur ă pe toate continentele.
Par ticular ităţi botanice şi biologice.
Ridichile de lună sunt plante anuale, iar cele de var ă şi de iarnă sunt
bienale. Partea comestibilă rezultă prin îngroşarea hipocotilului (ridichea de
lună) şi a hipocotilului şi a r ădăcinii propriu-zise (ridichile de var ă şi de
iarnă). Pe măsur ă ce plantele îmb ătrânesc spaţiile intercelulare se măresc
şi r ădăcinile devin spongioase. Acest fenomen este mai frecvent la ridichile
de lună. Frunzele sunt lung pe ţiolate, lirat-sectate şi pubescente. Tulpina
florifer ă este cilindrică, ramificată, înaltă de 60-120 cm. Florile, de culoare
albă sau violetă, sunt hermafrodite, grupate în raceme laxe şi au
polenizarea alogamă-entomofilă. Fructul este o silic vă indehiscentă, lungă
de 2-4 cm, care conţine 2-4 seminţe globuloase de culoare brun-roşietică.
Relaţiile plantei cu f act or ii de vegetaţie.
Ridichile sunt plante rezistente la frig. Seminţele germinează la
temperatura minimă de 4,4°C, iar optima f iind de 7,2°C. Temperatura
optimă de creştere este de 10-12°C pentru ridichile de lun ă şi de 15-18°C
pentru ridichile de var ă. Plantele tinere suport ă temperaturi de -2...-3°C,
iar plantele mature de -4...-6°C. Temperaturile ridicate asociate cu seceta
favorizează dospirea r ădăcinilor, iar cele scăzute determină apariţia
prematur ă a tulpinilor florifere. Ridichile sunt plante de zi lun gă şi în aceste
condiţii emit tulpini florifere în detrimentul cre şterii r ădăcinilor tuberizate.
Cerinţele f aţă de a pă şi hrană minerală sunt ridicate. Astfel, lipsa apei din
sol asociat ă cu temperaturi ridicate produce lignificarea r ădăcinilor, dospirea
imprimând acestora un gust iute. Oscila ţiile de umiditate favorizează
cr ăparea r ădăcinilor, depreciindu-le calitativ. Ridichile solicit ă soluri mijlocii
spre uşoare, fertile, cu reac ţie neutr ă (pH = 6,8-7,4). Obişnuit, ridichile se
cultivă în succesiune, fapt pentru care culturile premerg ătoare se
fertilizează cu îngr ăşă minte organice.
Tehnologia culturii ridichilor .
Ridichile de lună se cultivă: în culturi succesive anterioare sau
următoare de câmp; în culturi protejate (solar ii şi r ăsadniţe) şi în culturi
for ţate (sere). Ridichile de var ă şi de iarnă se cultivă în culturi în câmp.
Tehnologia culturii ridic hilo r de lună.
Cultura în câmp se efectuează în succesiune primăvara, înaintea
culturii de tomate, ardei, vinete, ţelină sau toamna după cartofi timpurii,
ceapă uscată, usturoi, fasole verde. Pentru culturile ce se seam ănă
primăvara devreme, terenul se preg ăteşte din toamnă. Fertilizarea de bază
se face cu 60-80 kg s.a./ha P 2O5 şi 40-60 kg s.a./ha K2O. Încorporarea
îngr ăşămintelor minerale se realizează prin efectuarea ar ăturii adânci la 28-
32 cm. Primăvara, odată cu pregătirea patului germinativ se aplică 100 kg
s.a./ha N, 20-30 kg s.a./ha P 2O5 şi 20 kg s.a./ha K2O. Pentru culturile de
toamnă terenul se pregăteşte asemănător culturii de var ă a morcovului.
Cultura în câmp a ridichilor se înfiinţează prin semănat direct
semănătoarea Saxonia, pe teren modelat sau nemodelat. Schema de
înfiinţare a culturi este în benzi de 6 rânduri echidistant la 15 cm între
rânduri. Semănatul primăvara se face e şalonat, la intervale de 10 zile, în
perioada 1.III.-1.IV. în func ţie de zonă, când temperatura din sol este de 4-
5°C. Cantitatea de s ămânţă este de 10-12 kg/ha, iar adâncimea de
semănat 1,5-2,5 cm. Pentru cultura de toamn ă, semănatul se face în
perioada 15-30.VIII. În ţările din Europa de Vest se utilizeaz ă pentru
semănatul de precizie sămânţa drajată de tip SPLITKOTE cu diametrul
drajeurilor de 3,5-4 mm.
Lucr ăr ile de întreţinere constau în: efectuarea r ăritului pe rând la 2-3
cm, realizând desimi de 1400-1600 mii pl/ha; praşile pe intervalul dintre
benzi; 1-2 udări cu norme de 200-250 m3/ha aplicate prin aspersie.
Pr evenir ea şi co mbater ea bolilor şi dăunătorilor. Bolile întâlnite
frecvent în cultura de ridichi sunt: rugina albă, mana şi f ăinarea. Dintre
insectele dăunătoare, produce pagube însemnate puricele negru
(Phyllotreta atra). Recoltarea se face la 4-6 s ăptămâni de la r ăsărire,
manual prin smulgerea plantelor. Acestea se lea gă în legături de 5-8 bucăţi
şi se valorifică. Producţia ce se obţine este de 8-10 t/ha.
Tehnologia cultu rii protejate şi for ţate a ridichilo r de lun ă.
Cultura protejată se practică mai mult în r ăsadniţe încălzite biologic
şi în adăposturi joase acoperite cu folie de polietilenă. Lucrarea de
semănat se face în r ănduri distanţate la 6-8 cm; adâncimea de semănat
este de 1 cm. Cantitatea de s ămânţă utilizată este de 5-6 g/m2. După
semănat terenul se taseaz ă uşor şi se udă cu apă călduţă la 20-25°C.
Lucr ările de întreţinere constau în: dirijarea temperaturii şi a umidităţii prin
udări şi aerisiri; plivitul de buruieni; r ăritul pe rând la 2-3 cm şi o fertilizare
suplimentar ă cu o soluţie formată din 10-15 g azotat de amoniu şi 20-25 g
sulfat de potasiu la 10 l ap ă/m2. Recoltarea se face e şalonat, realizând
producţii de 3-5 kg/m2. Cultura în solarii şi tunele joase se face efectuând
semănatul în perioada în 15.II.-25.III. sau în septembrie-octombrie în culturi
pure (mai rar) şi asociate, care s-au dovedit mai rentabile. Cultura for ţată
în sere se practică mai mult în sistem de asociere cu alte plante legumicole.
Tehnologia culturii ridichi lor de var ă.
Pregătirea terenului se face asemănător culturii de var ă a
morcovului. Semănatul se face cu Saxonia, e şalonat la intervale de 10 zile,
în perioada 15.IV.-1.V., folosind 8-10 kg s ămânţă la hectar.
Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm. Cultura de var ă a ridichilor
se realizează în sistem modelat sau nemodelat. Irigarea se face la nevoie,
aplicând 2-4 udări prin aspersie cu norme moderate de 200 m3/ha.
Recoltarea se face la 8-10 s ăptămâni de la r ăsărirea culturii şi producţia se
valorifică sub formă de legături (3-5 buc./legătur ă). Producţia de r ădăcini
tuberizate este de 10-15 t/ha.
Tehnologia culturii rid ichilo r de iarn ă.
Semănatul se face în perioada 20.V.-5.VI. pe un teren preg ătit
asemănător culturii de morcov.
La hectar se folosesc 8-10 kg s ămânţă, iar adâncimea de semănat
este de 2 cm. Cultura ridichilor de iarnă se realizează pe teren modelat sau
nemodelat. Semănatul se realizează pe 3 rânduri echidistant la 40 cm. Prin
lucrarea de r ărit se realizează o distanţă între plante pe rând de 8-10 cm.
Celelalte lucr ări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la ridichile de
var ă. Recoltarea se face semimecanizat cu DLR-4, în ultima deca dă a lunii
octombrie, realizând producţii de 20-25 t/ha.
8.2. Cartoful – Solanum tuberosum L. Famili a Sol an aceae

Cartoful timpuriu asigur ă consumul populaţiei în lunile mai-iunie. El
se folose şte într-o gamă lar gă de preparate, precum şi în industria spirtului,
amidonului, glucizei. Din cartof se produc fulgi de cartof, chipsul şi f ăina
folosită la producerea pâinii de cartof.
Or iginea şi ar ia de cultur ă.
Originar din Peru, Ecuador şi Columbia, a fost adus în Europa de
către spanioli prin 1530 şi r ăspândit în cultur ă în Spania, Franţa şi Anglia, de
unde s-a r ăspândit apoi în toat ă Europa.
La noi în ţar ă, cartoful timpuriu şi de var ă se cultivă mai ales în
câmpia de sud şi de vest, pe terenuri u şoare şi irigabile.
Este o plantă anuală, care dezvolt ă în sol tulpini subterane, pe care
se găsesc r ădăcini subţiri lungi de 2,0-40 cm şi ramificaţii mai groase
(stoloni), care prin tuberizare la vârf formeaz ă tuberculii. Forma, mărimea şi
culoarea tuberculilor depinde de soi. Pe suprafa ţa tuberculilor se găsesc
ochi compuşi din 3 muguri, mai viguro şi spre vârf. Tulpinile aeriene sunt
erecte, înalte de 30-150 cm şi cresc sub formă de tuf ă. Frunzele sunt
penat-compuse, cu foliole netede sau gofrate, pubescente. Inflorescen ţa
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA CEPEI
Cuvinte cheie: ceapa comună, usturoiul comun, prazul
Rezumat
Ceapa ocupă suprafeţele cele mai mari în cultur ă, dintre toate
speciile grupei. Aceast ă importanţă o datorează modului diversificat de
folosire în alimentaţie, a posibilităţilor de consum în tot timpul anului, precum
şi a utilizării ei în industria alimentar ă şi farmaceutică.
Usturoiul comun se cultivă pentru frunze şi tulpini false, care se
consumă primăvara sub formă de usturoi verde şi pentru bulbi, care se
consumă iarna. Bulbii se folosesc în arta culinar ă, industria conservelor, iar
datorită fitoncidelor pe care le conţine se utilizează în industria farmaceutică.
Terapeutic, usturoiul se foloseşte ca antiseptic, hipotensiv, antisclerotic,
diuretic şi tonic.
9.1. Ceapa comună – Al li um cepa L. – Familia Liliaceae

Ceapa ocupă suprafeţele cele mai mari în cultur ă, dintre toate
speciile grupei. Aceast ă importanţă o datorează modului diversificat de
folosire în alimentaţie, a posibilităţilor de consum în tot timpul anului, precum
şi a utilizării ei în industria alimentar ă şi farmaceutică.
Pe lângă valoarea alimentar ă, ceapa asigur ă şi o bună igienă a
alimentaţiei, datorită acţiunii antibiotice. Ea este eficient ă în tratarea unor
boli ca: astenie, litiaze biliare, afec ţiuni respiratorii, gripă, arteroscleroză,
diabet, cicatrizarea r ănilor.
Or iginea şi ar ia de cultur ă.
Specia este originar ă din Asia Centrală şi Occidentală, provenind din
formele sălbatice ce cresc în flora spontan ă din Iran, Turkestan, Afganistan,
Caucaz şi Asia Mică.
Ceapa este o plant ă alogamă, care se comport ă în cultur ă ca bienală
(ceapa ceaclama şi ceapa de ap ă) şi trienală (ceapa prin arpagic).
Rădăcina este fasciculată (30-60 r ădăcini), cu r ăspândire în stratul
superficial al solului şi capacitate redusă de absorbţie. Bulbul, reprezintă
organul comestibil format din tulpina propriu-zisă (discul), pe care la partea
inferioar ă sunt r ădăcinile, iar la partea superioar ă frunzele şi mugurii
vegetativi şi floriferi. La exterior sunt frunzele pergamentoase, care ini ţial au
fost cărnoase însă pe măsura matur ării bulbilor au cedat hrana frunzelor
cărnoase din interior. Acestea sunt de culori diferite: galbene, roşietice,
maronii, î n funcţie de soi. Ele au rolul de a proteja bulbul împotriva umezelii,
uscăciunii, îngheţului, atacului de boli şi dăunători.
Formarea bulbului începe la 60 zile de la r ăsărirea plantelor şi
durează 90-120 de zile, în func ţie de condiţiile climatice. În frunzele
cărnoase se acumulează substanţele de rezervă. Ele au c uloar ea alb-
gălbuie, verzuie sau roşietică. Frunzele aeriene au limbul alungit, de
culoare verde- albăstruie şi acoperite cu un strat de pruină.
În anul al doilea sau al treilea se formeaz ă tulpina florifer ă, înaltă de
80-150 cm, terminată cu o inflorescenţă globuloasă ce conţine 300-800 flori
de culoare albă sau alb-verzuie. Durata înfloritului este de 3-4 zile pentru
o floare şi 10-21 de zile pentru o inflorescenţă. Polenizarea este aloga mă
entomofilă.
Fructul este o capsul ă cu 2-3 seminţe triedrice, de culoare neagr ă şi
cu o scobitur ă în dreptul hilului. Greutatea a 1000 semi nţe este de 2,7-5 g,
într-un gram intrând 200-360 seminţe. Vechimea optimă pentru semănat
este de 1 an. O importantă particularitate pentru producţie este germinarea
şi r ăsărirea plantelor de ceapă. Imediat după germinare, la suprafaţa
solului apare un cot (reprezentând mijlocul frunzei cotiledonale), vârful
acestuia r ămânând în sol prins de sămânţă. În condiţiile unor soluri cu
crustă, vârful plantulei nu poate ie şi la suprafaţă şi se produce
dezr ădăcinar ea plantelor. De aceea terenurile trebuie să fie bine pregătite,
mai ales pentru culturile de ceapă ceaclama şi producere de arpagic.
Relaţiile pla ntei cu f actor ii de vegetaţie.
Faţă de temperatur ă, ceapa are pretenţii moderate. Seminţele încep
să germineze când în sol se r ealizează 1,7-3ºC, temperatura optimă este de
20-25ºC (germinaţia are loc în 5-8 zile).
Creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular are loc la valori de 12-
20ºC, iar peste 25ºC inhibă creşterea r ădăcinilor. Formarea şi creşterea
frunzelor verzi se realizează la temperaturi de 18-22ºC. Sub 10ºC frunzele
verzi nu se mai formeaz ă şi nu cresc.
Creşterea şi maturarea bulbului are loc la temperaturi optime de 25-
30ºC. La valori de 10-15ºC sau peste 30ºC creşterea bulbilor este mult
încetinită. Plantele de ceapă înr ădăcinate rezistă la temperaturi de -4...-
8ºC. În perioada de înflorit, polenizat şi de maturare a seminţelor
temperaturile optime sunt de 20- 30ºC. La temperaturi de 12-14ºC şi peste
35ºC florile avortează, nu mai formează seminţe, iar cele formate nu se mai
dezvoltă. Perioadele r ăcoroase şi ploioase din timpul înfloritului conduc la
apariţia bulbilor aerieni în inflorescenţe, în loc de flori şi seminţe.
Ceapa este o plant ă de zi lung ă. Durata iluminării şi intensitatea
luminoasă condiţionează formarea bulbilor. În condiţii de zi scurtă (10-12
ore) şi lumină redusă, bulbul se formează încet şi nu se matur ează.
Ceapa are un consum redus de a pă (244 l apă/1 kg s.u.), îns ă
datorită sistemului radicular superficial are pretenţii ridicate faţă de apă,
îndeosebi în faza de încolţire şi de formare a bulbului. În faza de maturare
a bulbului cerinţele sunt reduse. Umiditatea s căzută şi insolaţia puternică în
aceast ă perioadă conduc la concentrarea sucului celular şi formarea
frunzelor pergamentoase, imprimând bulbilor o mai mare capacitate de
păstrare.
Solurile indicate pentru cultura cepei sunt cele mijlocii, permeabile,
fertile, cu pH - 6,5-7,8. Pentru o ton ă de bulbi se extrag din sol 3 kg s.a.
N; 1,2 kg s.a. P 2O5; 4,8 kg s.a. K2O. Raportul de echilibru este de 1:0,4:1,6
(N:P2O5:K2O). În ceea ce prive şte folosirea îngr ăşă mintelor, menţionă m că
ceapa nu suportă fertilizarea cu gunoi de grajd nedescompus. Dintre
îngr ăşă mintele minerale trebuie să predomine cele cu fosfor şi potasiu, care
favorizează creşterea r ădăcinilor, migrarea şi depunerea asimilatelor în bulb.
Tehnologia culturii .
În vederea obţinerii bulbilor la ceapa comună se practică metoda
prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama); prin r ăsaduri (ceapa de apă
sau kaba) şi prin arpagic.
Pentru producţia de stufat (ceapa verde) culturile se realizeaz ă
în câmp, protejat (solarii) şi for ţat în sere.
În asolament, ceapa se cultivă pe sole care au fost fertilizate
organic în anul anterior, după culturi care păr ăsesc devreme terenul şi-l
lasă curat de buruieni. Foarte bune premerg ătoare sunt: mazăre şi fasolea
păstăi; bune premergătoare sunt legumele solano-fructoase (tomate, ardei,
vinete) şi cor espunzăt oar e sunt legumele vărzoase şi bostănoase
(castraveţii, dovlecelul, pepenii verzi şi pepenii galbeni, dovleacul de copt).
Ceapa stufat se cultivă succesiv în culturi anterioare (primăvara) şi
următoare (toamna) culturilor de bază.
Tehnologia cultivării cepei prin semănat direct în câmp (ceapa
ceaclama).
Terenul destinat culturii cepei ceaclama se pregăteşte din toamnă prin
aplicarea îngr ăşămintelor minerale cu fosfor şi potasiu. Pe solurile slab
aprovizionate se recomandă aplicarea a 20-30 t/ha gunoi de grajd
descompus, 80-120 kg s.a./ha P 2O5 şi 60-75 kg s.a./ha K2O; pe solurile
mediu aprovizionate 40-60 kg s.a./ha P 2O5 şi 40-50 kg s.a./ha K2O.
Încorporarea îngr ăşămintelor se face prin efectuarea ar ăturii adânci de
toamnă la 28-32 cm. Îngr ăşă mintele cu azot se administreaz ă la pregătirea
patului germinativ, administrând 50 kg s.a./ha N.
Pregătirea patului germinativ şi modelarea terenului este bine s ă se
facă din toamnnă, indiferent dacă semănatul se face toamna târziu sau
primăvara devreme. Lucrarea se execut ă cu grapa cu discuri GD-3,2,
combinatorul CPGC-4, iar modelarea terenului în straturi în ălţate cu ma şina
MMS-4,5. Aplicarea erbicidelor se face înainte de semănat, preemergent şi
postemergent.
Înfiinţarea culturii are loc toamna în perioada 20-30.XI. sau primăvara
1-10.III., folosind 8-10 kg/ha, respectiv 6-8,5 kg/ha semi nţe. Semănatul se
face cu maşina SUP-21 sau SPC – 6(8) adaptat ă, pe teren modelat, se
seamănă 4 rânduri echidistant la 30 cm şi adâncimea de 2-3 cm toamna şi
1,5-2 cm primăvara. După semănat, se t ăvălugeşte uşor pentru a pune în
contact sămânţa cu solul.
Lucr ările de întreţinere. Pentru culturile semănate toamna se iau
măsuri de reţinere a zăpezii şi de evacuare a apelor în caz de b ăltire. Dacă
solul formează crustă din cauza ploilor abundente, se execut ă o lucrare cu
grapa stelată la adâncimea de 1-2 cm pentru distrugerea acesteia. Răritul se
face când plantele au 3-4 frunze adev ărate, realizând distanţe de 2,5 – 3,5
cm între plante pe rând. Desimea ce se realizează este de 750-1000 mii
pl/ha. Pentru a menţine cultura curat ă de buruieni se pr ăşeşte manual pe
rând de 1-2 ori şi mecanic între rânduri de 2-3 ori.
Erbicidarea preemergentă a culturii se face imediat după semănat,
iar aplicarea erbicidelor postemergente are loc în faza în care cultura are 2-3
frunze şi buruienile sunt în faza de rozet ă.
Fertilizarea fazială se aplică la începutul formării bulbului, cu 30 kg
s.a./ha N şi 20 kg s.a./ha K2O.
Irigarea se aplică pentru a menţine o umiditate în sol de 75-80% din
I.U.A. pe adâncimea de 30-40 cm. În func ţie de precipitaţiile căzute se aplică
6-8 udări. Prima udare se aplică imediat după semănat pentru a asigura o
r ăsărire uniformă, iar celelalte la intervale de 20-25 zile. Cu 3-4 s ăptămâni
înainte de recoltare nu se mai aplic ă udări, pentru favorizarea matur ării
bulbilor.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Mana (Peronospora
destructor). Folosirea pentru semănat şi plantat de material de înmulţire
provenit din culturi s ănătoase. Putregaiul cenu şiu (Botrytis allii). Rotaţia
culturii, folosirea de material semincer provenit din culturi sănătoase.
Depozitarea cepei în strat subţire pentru a fi expus ă curenţilor de aer;
sortarea şi controlul periodic în depozite.
Recoltarea se face în perioada 20 august – 10 septembrie, când
plantele s-au înmuiat la colet. Pe suprafe ţe mari lucrarea se execut ă
mecanizat cu MRC-12 sau cu maşina de recoltat cartofi, prev ăzut ă cu
bandă scutur ătoare. Bulbii adunaţi în gr ămezi se fasonează, sortează,
calibrează şi se recoltează sau se depozit ează. Producţia ce se obţine este
de 15-20 t/ha.
Tehnologia culturii cepei prin arpagic .
Metoda de cultur ă prezintă două etape distincte şi anume: producerea
arpagicului (în primul an) şi obţinerea bulbilor de consum (în anul al doilea).
Producerea arpagicului. Pentru culturile de arpagic se aleg terenuri
luto-nisipoase, fertile, cu pH-6,5-7,5. Preg ătirea patului germinativ se face ca
şi pentru ceapa ceaclama. Semănatul se face primăvara devreme, în
perioada 1-15.III., cu maşina SUP-21, folosind o cantitate de s ămânţă de
100-120 kg/ha. Distanţa între rânduri este de 15 cm, iar adâncimea de
semănat 1-2 cm. După semănat se execută o tăvălugire uşoar ă care va
favoriza o r ăsărire uniformă a culturii. Pe suprafe ţe mari, culturile de arpagic
se erbicidează, iar pe suprafeţe mici, se plivesc ori de câte ori este nevoie.
Irigatul se face numai în zonele mai secetoase, aplicând 1-2 ud ări cu norme
moderate de 200-250 m3/ha. Umiditatea prea ridicat ă din sol conduce la
obţinerea unor bulbi mari utilizaţi pentru înfiinţarea de culturi de cea pă
stufat.
Recoltarea se face în perioada 20.VII-20.VIII, manual prin
smulgere. Momentul optim de recoltare este când tulpina fals ă s-a înmuiat
la bază şi frunzele s-au îng ălbenit la vârf. Materialul recoltat se las ă la soare
3-4 zile, după care se îndepărtează frunzele uscate şi se calibrează pe
trei dimensiuni: calitatea I cuprinde bulbii de 7-14 mm utiliza ţi pentru
plantările din toamnă; calitatea a II-a cuprinde bulbii de 14-20 mm, utiliza ţi la
plantările din primăvar ă şi calitatea a III-a cuprinde bulbii de peste 20 mm
folosiţi pentru înfiinţarea culturilor de ceapă stufat.
Arpagicul se păstrează la temperaturi de 1-3ºC sau 18-20ºC, pentru
a împiedica diferenţierea mugurilor florali şi apariţia tulpinilor florale în primul
an. Umiditatea relativă a aerului trebuie menţinută la 50-70%.
Producţiile ce se obţin sunt de 10-12 t/ha.
se obţin producţii mici şi de slabă calitate.
Manifestă pretenţii mari faţă de sol, dând rezultate bune pe solurile
fertile, bine structurate şi drenate, care se încă lzesc uşor cu pH cuprins
între 6,5-7. Nutriţia minerală trebuie bine dirijat ă, vinetele fiind mari
consumatoare de elemente nutritive.
Tehnologia culturii vinetelor
Cultura vinetelor în câmp
Terenul se pregăteşte ca şi pentru ardei, dar cu cantit ăţi diferite de
îngr ăşăminte. Din toamnă se încorporează în sol 30-40 t/ha gunoi de grajd şi
îngr ăşăminte chimice greu solubile pe baz ă de fosfor şi potasiu, care se
încorporează printr-o mobilizare adâncă a solului la 28-30 cm. Primăvara
se aplică îngr ăşăminte chimice uşor solubile pe bază de azot care se
încorporează la pregătirea superficială a terenului.
Producerea r ăsadului se face în sere înmul ţitor sau solarii încălzite.
Cantitatea de sămânţă necesar ă pentru producerea r ăsadului pentru
înfiinţarea 1 ha de cultur ă comercială este de 0,8-1,0 kg. Epoca de sem ănat
este 20 II-1 III., iar r ăsadul se repic ă în cuburi nutritive. Factorii de vegeta ţie
se asigur ă în optim pentru realizarea de r ăsad viguros şi sănătos. Vârsta
r ăsadului la plantare trebuie să fie între 50-55 zile.
Plantarea are loc între 5-20 V, dup ă schema de plantare 70 x 28-30
cm, asigurându-se o desime de 40-50000 plante/ha.
Recoltarea se eşalonează din 10-15 iulie până în luna octombrie. Se
fac recoltări dese la 3-4 zile pentru a preîntâmpina îmb ătrânirea fructelor.
Producţiile medii realizate oscilează între 25-30 t/ha.
Cultura vinetelor în solar
Este stimulată de rezultate economice deosebit de favorabile. Terenul
şi solariile se pregătesc ca şi pentru tomate. Răsadul se produce în sere
înmulţitor, prin semănat des urmat de repicat. Epoca de sem ănat este 10-
15 II, folosind 0,7-0,8 kg s ămânţă, pentru producerea r ăsadului pentru 1 ha
cultur ă comercial ă. Vârsta r ăsadului la plantare este de 50-55 zile.
Plantarea are loc în intervalul calendaristic 10-15 IV, când în sol s-
au realizat cel puţin 15ºC. Schema de plantare este de 2 rânduri pe brazda
înălţată la 70 cm iar distanţa între plante pe rând este de 40 cm, rezultând
circa 35000 plante la hectar.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 4-5 fertilizări faziale la
interval de 20-25 zile începând după 30 zile de la plantare. Plantele se
copilesc lăsându-se 3-4 ramificaţii mai viguroase. Lăstarii de rod apăr uţi pe
ramificaţii se ciupesc după 2-3 flori.
Recoltarea începe la jumătatea lunii iunie şi durează până în
septembrie, producţiile medii sunt de 35-45 t/ha
1. Care sunt cerinţele ardeiului faţă de factorii de mediu ?
2. Care sunt lucrările cu caracter special ce se realizează la cultura de
vinete ?
3. Care este schema de plantare a vinetelor în cultură protejată ?
CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA

BOSTĂNOASE
Cuvinte cheie: legume cucurbitacee, castravetele
Rezumat
Castravetele este o plantă legumicolă care se cultivă în câmp, sere,
solarii şi răsadniţe, asigurând eşalonarea consumului pe o perioadă cât mai
îndelungată de timp. Fructele se consumă la maturitatea tehnică, fiind mult
apreciate în alimentaţie pentru însuşirile şi conţinutul diversificat în principii
nutritive, cât şi pentru efectul terapeutic.
În câmp neprotejat castraveţii se pretează la formele de cultură:
timpurie, de vară şi de toamnă.
13.1. Castravetele – Cucumis sativus L . – Familia Cu c ur bitaceae
Importanţa culturii.
Castravetele este o plantă legumicolă care se cultivă în câmp, sere,
solarii şi răsadniţe, asigurând eşalonarea consumului pe o perioadă cât mai
îndelungată de timp. Fructele se consumă la maturitatea tehnică, fiind mult
apreciate în alimentaţie pentru însuşirile şi conţinutul diversificat în principii
nutritive, cât şi pentru efectul terapeutic.
Originea şi aria de răspândir e.
Castravetele îşi are originea în sudul Asiei (India, Indochina, China,
etc.) şi în sudul Africii, fiind una dintre cele mai vechi plante de cultură,
practicarea acesteia datând de cca. 3000 ani î.e.n.
Particularităţi biologice.
Castravetele este o plantă anuală, erbacee, cu un sistem radicular
slab dezvoltat şi cu tendinţa de creştere spre suprafaţa solului, având cerinţe
deosebite faţă de aer. Masa mare de rădăcini se dezvoltă la 20-30 cm
adâncime în sol, astfel explicând cerinţele mari ale speciei faţă de umiditate
şi aer în stratul superficial, pe întreaga durată de vegetaţie. Rădăcinile se
refac greu dacă sunt rănite, plantele suportând mai greu transplantarea.
Tulpina este târâtoare sau urcătoare, fistuloasă, foarte fragilă când
este tânără, devenind viguroasă şi parţial lemnificată pe măsură ce se
maturează. Are o lungime de 2,5-3,0 m, este pubescentă şi prevăzută cu
cârcei ce ajută la agăţare. În contact cu solul tulpina emite uşor rădăcini
adventive, aspect important pentru formele de cultură cu dirijarea tulpinilor pe
orizontală (câmp, răsadniţe), dând posibilitatea plantelor de a se aproviziona
suplimentar cu apă şi săruri minerale.
Lăstarii apar după 20-30 zile de la semănat, iar prin ciupirea repetată
a vârfurilor de creştere apar ramificaţii de ordin superior, pe care se formează
mai multe flori femele.
Frunzele sunt mari, trilobate sau pentalobate, dispuse altern şi
acoperite cu perişori glandulari, aspri.
Florile sunt unisexuat monoice, dispuse câte 3 – 5 la un loc, la
subsuoara frunzelor, sunt gamopetale, cu corola de culoare galbenă şi în
formă de pâlnie. Florile femeieşti au ovarul inferior ce îmbracă forma viitorului
fruct, iar cele bărbăteşti sunt pedunculate, cu corola mai mare, apar
întotdeauna înaintea celor femeieşti şi în număr mai mare pe tulpina
principală.
Polenizarea este alogamă, entomofilă, mai rar anemofilă, iar în cazul
unei polenizări incomplete fructele se deformează.
Fructul este o melonidă, alungită, de forme, dimensiuni şi culori diferite
în funcţie de cultivar, prevăzut cu ridicături semisferice (broboane) care
uneori au perişori. Fructele au 3-5 loji ce conţin seminţe.
Seminţele sunt turtite, alungit ovoide, înguste spre ambele extremităţi,
de culoare alb-gălbuie şi sunt mai bine dezvoltate la baza fructului.
Cer inţele faţă de factorii de vegetaţie.
Căldura – este unul din factorii de primă condiţie pentru desfăşurarea
normală a proceselor metabolice şi obţinerea de producţii la nivelul
potenţialului productiv al cultivarelor.
În funcţie de faza de vegetaţie temperatura optimă se situează între 25
± 7ºC. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 15-16ºC.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28ºC, cu o medie în 24 ore (zi şi
noapte) mai mare de 15ºC pe întreaga perioadă de vegetaţie (în culturile din
câmp). Nivelul maxim de suportabilitate este de 30-35ºC, peste aceste valori
plantele îşi diminuează sau chiar îşi încetinesc creşterea, aceleaşi aspecte
se manifestă şi în cazul valorilor de sub 15ºC. În sol temperatura trebuie
menţinută cu 2-3ºC mai mare decât cea a aerului, pentru o cât mai bună
vegetaţie.
Lumina cu o intensitate de 12.000– 15.000 lucşi, influenţează favorabil
procesele fiziologice, castraveţii fiind plante de zi scurtă (12 ore lumină) dar
de intensitate ridicată. O intensitate şi durată mare de iluminare grăbesc
procesul de îmbătrânire şi slăbesc potenţialul de rodire, iar insuficienţa
luminii determină alungirea plantelor şi reduce capacitatea de fructificare.
Umiditatea, atât din sol cât şi cea din aer trebuie menţinută la nivelurile
cerute de plante, pe faze de vegetaţie, insuficienţa ducând la oprirea
creşterii, apariţia unui număr mai mare de flori mascule, deformarea fructelor
şi apariţia gustului amar al acestora.
Nivelul optim în sol trebuie menţinut la 75-80 % din I.U.A. şi de 85-90
% în aer. La o umiditate mai mare în sol, asociată cu o temperatură ce scade
sub 10ºC, absorbţia la nivelul sistemului radicular nu are loc şi apare seceta
fiziologică.
Aerul prezintă o importanţă deosebită pentru castraveţi, atât în sol cât
şi în atmosferă, fapt pentru care culturile din câmp şi în special cele timpurii
se recomandă a se efectua între perdele de plante cu port înalt. Rădăcinile
Se înfiinţează pe teren modelat sau nemodelat, după schema 1 rând
pe brazda înălţată şi 33-44 cm între plante pe rând.
Se poate semăna şi manual în cuiburi, câte 2-3 seminţe după schema
200 x 50 cm.
Lucrările de întreţinere;
-răritul la distanţele stabilite pe rând, lăsându-se 1-2 plante la cuib;
-praşile mecanice şi manuale numai până în momentul când vrejurile
acoperă suprafaţa de cultură, pentru a nu fi deranjate;
-acoperirea vrejurilor din loc în loc cu pământ, pentru a nu fi deranjaţi
de vânt;
-aplicarea a 2-3 udări cu norme de 300 m3 apă/ha, în special în
perioada înfloririi şi creşterii fructelor, evitându-se udările la începutul
vegetaţiei pentru a determina dezvoltarea în profunzime a rădăcinilor,
precum şi în perioada coacerii fructelor, când umiditatea abundentă
provoacă deprecierea lor;
-reducerea numărului de fructe pe plantă la 4-5 bucăţi, în special la
soiurile timpurii;
-fertilizarea în perioada înfloritului în masă cu 100-125 kg/ha azotat de
potasiu;
-combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea fructelor se face când acestea au ajuns la maturitatea
fiziologică deplină, deoarece nu se postmaturează. Momentul recoltării se
cunoaşte după sunetul înfunda t când fructele sunt lovite cu degetul, uscarea
cârcelului de la bază, locul de prindere a pedunculului de fruct este puţin
adâncit, coaja capătă un luciu caracteristic şi se zgârâie uşor cu unghia, iar
în vârful fructului se formează o uşoară adâncitură. Fructele se detaşează de
plantă prin tăierea pedunculului cu un cuţit, fără a mişca sau călca vrejurile.
Producţia obţinută ocilează între 25-40 t/ha.
14.3. Dovlecelul comun – Cucurbita pepo L. convar. giromontina
Greb, sin. var. oblonga Sér. – Famili a Cucurbitaceae
Importanţa culturii.
Dovlecelul se cultivă pentru fructele sale consumate în diferite faze ale
maturităţii tehnice, având o valoare nutritivă superioară castraveţilor.
Fructele sunt bogate în hidraţi de carbon (10%), săruri minerale şi
vitamine, asigurând o valoare energetică de 16 cal/100 g, iar seminţele
conţin cca.40% ulei comestibil.
Originea şi aria de răspândire.
Originea dovlecelului comun este America Centrală, Mexic, Peru,
Honduras, Guatemala unde creşte în mod spontan, deşi unii autori consideră
ca zonă de origine Africa de unde a fost introdus în ţările din sudul Europei,
încă din antichitate.
Particularităţi biologice.
Dovlecelul este o plantă anuală, cu un sistem radicular bine dezvoltat
care pătrunde în sol până la adâncimea de 1,8 m. şi are o capacitate mare
de exploatare a rezervelor de apă şi hrană din sol.
Tulpina, la soiurile cultivate la noi în ţară, creşte sub formă de tufă
erectă, compactă, viguroasă, cu ramificaţii scurte şi cu un diametru de 0,8-
1,0 cm, dar există soiuri cu vrejii lungi, târâtori.
Frunzele sunt mari, pentalobate, cu un peţiol lung, gros şi gol. Tulpinile
şi frunzele sunt acoperite cu perişori rigizi
Florile sunt unisexuat monoice, cu petale mari şi de culoare galbenă.
Florile femele sunt solitare, cu ovarul mare, cilindric, iar cele mascule sunt
grupate câte 2-3 la un loc şi apar mai devreme decât cele femele.
Polenizarea este alogamă entomofilă, necesitând spaţii de izolare de 2000
m. între soiuri în vederea producerii seminţelor.
Fructul, este o meloni dă, de formă cilindrică cu o îngustare spre
peduncul, are culori diferite în funcţie de soi (alb, alb-verzui, verde).
Coaja fructelor tinere la început este fină, fragedă şi suculentă, ca apoi
pe măsură ce acestea ajung la maturitate fiziologică să devină tare şi
puternic lemnificată.
Seminţele sunt mari, oval-turtite, prevăzute cu o bordură de 1 mm. Pe
margine, cu suprafaţa netedă şi de culoare alb-murdar până la galben.
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.
Faţă de factorii de vegetaţie cerinţele dovlecelului sunt asemănătoare
cu cele ale castraveţilor. Seminţele germinează în 14 -16 zile la temperatura
minimă de 12-14ºC şi în 6-7 zile la temperatura optimă de 20-25ºC.
Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28ºC, cu minime de 15-16ºC şi
maxime de 30-35ºC.
Planta este foarte pretenţioasă faţă de lumină. Pe terenurile umbrite
sau îmburuienate producţiile scad considerabil.
Are cerinţe ridicate faţă de umiditatea din sol, având un coeficient de
transpiraţie foarte mare, dar datorită sistemului radicular bine dezvoltat
suportă perioadele de secetă.
Dovlecelul cere soluri profunde, afânate, revene, lipsite de buruieni,
adăpostite de curenţii reci de aer, bine aprovizionate cu elemente nutritive,
cu un pH de 6,5-7,2.
Tehnologia cultivării dovlecelului în c âmp.
Alegerea şi pregătirea terenului sunt asemănătoare culturii de
castraveţi. Soiurile de dovlecel având perioadă scurtă de vegetaţie se
pretează la culturi în ogor propriu (primăvara) şi de toamnă.
Înaintea culturii în ogor se pot înfiinţa din toamnă culturi de ceapă
verde, salată, spanac, iar cultura de toamnă urmează după fasole, mazăre,
cartofi timpurii, etc.
Culturile se înfiinţează prin semănat direct (mai rar prin producere de
răsad) în intervalul 15 IV-10.V pentru cea din ogor şi 10.VI-1.VII pentru cea
de toamnă, în teren modelat sau nemodelat. Se seamănă mecanizat cu
SPC-6(8), la adâncimea de 3-6 cm, folosindu-se 4-6 kg seminţe/ha.
Schemele de înfiinţare a culturii sunt: 2 rânduri la 80 cm şi 50 cm între
plante pe rând pentru soiurile cu vrej scurt, 1 rând pe brazda înălţată şi 50
cm între cuiburi pe rând, pentru cele cu vrej lung. Pe teren nemodelat se
seamănă manual în cuiburi, câte 2-3 seminţe, care se acoperă cu un strat de
pământ de 2-3 cm, după schema 100 x 80 cm, asigurându -se 12,5 mii
plante/ha.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare castraveţilor, răritul, când a
apărut prima frunză adevărată lăsând 1-2 plante la cuib, 1- 2 praşile manuale
şi 2-3 mecanice, muşuroitul la cuib, 4-5 udări cu norma de 250-300 m3
apă/ha.
Cultura se fertilizează fazial, înainte de începerea fructificării, cu 100 -
150 kg/ha azotat de amoniu sau îngrăşăminte organice lichide.
Combaterea agenţilor patogeni (făinarea, antracnoza, pătarea
unghiulară, mana) precum şi a dăunătorilor se face ca la castraveţi.
Recoltarea începe după 60-75 zile de la răsărire, în luna iulie pentru
cultura în ogor şi durează până la venirea brumelor, pentru cea de toamnă,
executându-se manual, prin detaşarea fructelor cu o porţiune de peduncul. În
funcţie de destinaţie şi cerinţe se recoltează fructele “în floare” (când corola
nu a căzut), având 6 -10 cm lungime sau la 12-15 zile de la înflorit şi se
repetă la 3-4 zile când, în acest mod, fructele nu depăşesc 12-15 cm.
Se recoltează după ce roua a trecut, iar recoltarea, manipularea,
ambalarea şi transportul trebuie să se facă cu mare atenţie, deoarece
fructele se pătează uşor. Se obţin producţii de 8-10 t/ha pentru fructe “în
floare” şi până la 20-30 t/ha pentru cele mai mari.
1. Care sunt cerinţele pepenilor verzi faţă de factorii de vegetaţie ?
2. Ce material biologic se utilizează la înfiinţarea culturii de pepene
verde ?
3. Care este schema de înfiinţare a culturii de pepene galben ?
Bibliografie
1. Apahidean, Al. S., 2003, Cultura legumelor. Editura AcademicPres, Cluj-
Napoca.
2. Apahidean, Al. S., Maria Apahidean, 2000, Legumicultură specială.
Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
3. Berar, V., 1998, Legumicultură. Editura Mirton, Timişoara.
4. Butnariu, H. şi col., 1992, Legumicultură. Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
5. Ciofu, Ruxandra şi col., 2004, Tratat de Legumicultură. Editura Ceres,
Bucureşti.
6. Davidescu, D., Velicica Davidescu, 1992, Agrochimie horticolă. Editura
Academiei, Bucureşti.
7. Indrea, D., Apahidean, Al. S., 1997, Cultura legumelor timpurii. Editura
Ceres, Bucureşti.
8. Indrea, D., Apahidean, Al. S., 2004, Ghidul cultivatorului de legume.
Editura Ceres, Bucureşti
9. Indrea, D. şi col., 2007, Cultura legumelor. Editura Ceres, Bucureşti.
10. Pălăgeşiu, I. şi col., 2000, Entomologie agricolă şi horticolă. Editura
Mirton, Timişoara.
11. Popescu, Gh., 2001, Patologia plantelor - horticultură. Editura Eurobit,
Timişoara.
12. Popescu, V., 2000, Legumicultură. Vol. I. Editura Ceres, Bucureşti.
13. Poşta, Gh., 2008, Legumicultură. Editura Mirton, Timişoara.
14. Simeria, Gh., 200 2, Protecţia plantelor. Editura Mirton, Timişoara.
15. Voican, V. şi col., 2006, Cultura legumelor în câmp. Editura Phoenix,
Braşov.

Legumicultura

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Legumicultura

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

MED ICINĂ VETERINARĂ A

STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ

PROGRAMUL DE STUDII: AGRICULTURĂ I.F.R.

Conf. univ. d r. Gheorghe POŞTA

Editura Agroprint Timişoara

BAZELE BIOLOGICE ALE SPECIILOR LEGUMICOLE

Cuvinte cheie: legumicultura, importanţă alimentară şi economică

1.1. Obiectul şi conţinutul disciplinei de legumicultură

Privită în sens restrâns, legumicultura este o ştiinţă care se ocupă de

Efectul vânturilor asupra plantelor legumicole

ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

Cuvinte cheie: factori ecologici, apa, solul, nutriţia minerală

Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu est e de 2 ore

Importan ţa apei pentru plantele legumico le

Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata,

Cerin ţele plantelor legumicole fa ţă de umiditatea solului şi a

Cerin ţele plantelor legumicole fa ţă de umiditatea solului .

Majoritatea plantelor legumicole au cea mai importantă parte a

Cerin ţele plantelor legumicole faţă de elementele minerale

BAZELE TEHNOLOGICE ALE CULTIVĂRII PLANTELOR

Cuvinte cheie: sisteme de cultură, asolamentul

Durata medie de parcurger e a unităţii de studiu este de 2 ore

5.1. Sisteme de cultură a plantelor legumicole

5.2. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a

6.2. Pătrunjelul pentru rădăcină – Pet ros

5.3. Păstârnacul – Pasti naca sativa (L.)

Impor ta nţa culturii

7.2. Sfecla roşie – Beta vulgaris L. var. conditiva (A LEF )

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE SE

Cuvinte cheie: ridichile, cartoful timpuriu

Durata medie de parcurger e a unităţii de studiu este de 2 ore

8.1. Ridichile – Raphanus sativus conv. sativus

8.2. Cartoful – Solanum tuberosum L. Famili a Sol an aceae

Impor ta nţa culturii.

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA CEPEI

Cuvinte cheie: ceapa comună, usturoiul comun, prazul

Durata medie de parcurger e a unităţii de studiu este de 2 ore

9.1. Ceapa comună – Al li um cepa L. – Familia Liliaceae

Impor ta nţa culturii.

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA

Cuvinte cheie: legume cucurbitacee, castravetele

13.1. Castravetele – Cucumis sativus L . – Familia Cu c ur bitaceae

S-ar putea să vă placă și