Caracterizarea unui personaj

Personajul este o instanţă narativă definitorie pentru genul epic, o creaţie a autorului, menită a exprima
viziunea acestuia asupra unei teme literare, transmiţând-o cititorului prin fapte, relaţii, vorbe şi comportamente
specifice naturii sale ficţionale.
Fragmentul citat din opera „…“, de ..., aduce în prim-plan viaţa unor personaje, mai precis … (o
întâlnire/ o călătorie/ o vizită/ o scenă de familie etc.), cu scopul de a evidenţia/ sublinia/ relata…. Personajele
au un rol important în transmiterea mesajului moralizator despre… (educaţie/ setea pentru dreptate/ curaj/
vitejie/ patriotism/ importanţa lecturii în viaţa omului/ familie/ generozitate/ prietenie/ bunătate etc.).
Personajul principal din secvenţa citată este X, deoarece este prezent pe tot parcursul acţiunii, iar
celelalte personaje gravitează în jurul său. In caracterizarea acestuia, sunt folosite modalităţi de caracterizare
specifice genului epic, atât directe, cât şi indirecte.
X este caracterizat, pe de o parte, prin mijloace directe, de către narator, care oferă informaţii despre ...
(statutul social/ profesia/ trăsăturile morale/ statutul de părinte/ fiu etc.). Portretul fizic al protagonistului este
creionat tot în mod direct, prin ... (comparaţia/ enumeraţia/ epitetul/ epitetele etc.). De asemenea, este urmărită
maniera în care X este perceput de cei din jur. Din perspectiva altor personaje, X este... (surprins diferit/
prezentat similar). Semnificativă, în acest sens, este aprecierea lui Y care consideră că X este.... [Se observă şi
utilizarea procedeului autocaracterizării, prin secvenţe ca ....]
Pe de altă parte, un rol deosebit de sugestiv în conturarea imaginii personajului îl are caracterizarea
indirectă, trăsăturile acestuia reieşind din fapte, reacţii, vorbe şi din relaţiile cu cei din jur. Astfel, în
fragment este inserată o întâmplare grăitoare pentru.... Din comportament, din limbaj, deducem că X este....
Replicile demonstrează că X este....
Relaţiile cu celelalte personaje, mai precis cu..., sugerează ideea că X este....
[Totodată, numele X sugerează/ indică....]
Vestimentaţia... conturează... (eleganţa/ grija pe care o poartă personajul pentru aspectul fizic/ indolenţa/
dezinteresul faţă de aspectul fizic).
Personajul principal/ eroul/ protagonistul/ copilul/ băiatul/ adolescentul/ bărbatul/ bătrânul trăieşte un
conflict exterior [şi/sau unul interior]. [Se frământă/ Trăieşte o dramă din cauza faptului că....] El intră în
conflict cu..., deoarece....
Modurile de expunere care contribuie la caracterizarea personajului sunt: descrierea de tip portret,
dialogul [şi/ sau monologul interior]. Descrierea, marcată prin structuri nominale de tipul substantiv-adjectiv,
înregistrează trăsături fizice şi/ sau morale. Cu ajutorul dialogului, descoperim gradul de cultură a personajului/
atitudinea sa faţă de.... Monologul marchează conflictul interior.
In concluzie, X este un personaj ale cărui trăsături morale [şi fizice] sunt bine evidenţiate în fragment,
portretul său fiind emblematic pentru categoria umană reprezentată, cea a oamenilor/ copiilor... (lacomi/ însetaţi
de dreptate/ mincinoşi/ cu simţul umorului/ păstrători ai tradiţiilor/ avari/ curajoşi/ needucaţi etc.). [Cu ajutorul
acestuia, autorul transmite un mesaj moralizator despre....].

Recomandare:
Compunerea poate fi făcută în multe moduri! Important este să înveţi mijloacele de caracterizare şi să îţi
exersezi abilitatea de a caracteriza un personaj dintr-un text la prima vedere, ţinând cont doar de elementele care
apar în textul dat.
 Modalităţi/ mijloace de caracterizare

1. Directe – caracterizarea realizată de:

a. narator;
b. alte personaje;
c. autocaracterizarea.

2. Indirecte – reies din:

a. gesturi, fapte, atitudini;
b. mediul în care se află sau din care provine personajul;
c. gânduri;
d. limbaj;
e. nume;
f. vestimentaţie;
g. relaţiile cu alte personaje.