Sistemul Monetar European

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6 , când sunt

semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:
- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg);
- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene
a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea Comunităţii Economice Europene
(CEE).
Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică,
care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.
Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6 – 7
iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European
de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La
sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi
Anglia.
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe definirea
cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa
valutară.
• Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şi
evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al
XIII-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari.
• Moneda ECU era construită pornind de la un coş de monede al ţărilor participante la
sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de
volumul schimburilor comerciale.
• Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central
denumit „pivot”, între fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte şi
între acestea şi ECU era de ± 2,25%.
• Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ± 6% până în ianuarie 1990. Lira
sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ul
portughez, în aprilie 1992.
Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să
definească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului.
Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de
fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie
şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile centrale;
fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de
75 zile. Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în
ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.
• Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un
organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite
pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele în
aur şi $ ale ţărilor respective. Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în
momentul în care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia
oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau
semnal de alarmă.
• Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992
şi 1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi
peseta. Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, al
cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA
a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile
contra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de
fluctuare la ± 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între
monedele europene.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile comunitare în următoarele
scopuri:
♦ pentru stabilirea bugetului;
♦ pentru exprimarea tarifelor vamale;
♦ pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare.
În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau
publice.
În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:
♦ monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
♦ bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
♦ bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
♦ instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între autorităţile monetare.
 Primele eforturi pentru crearea unei monede internaţionale în Europa au apărut în 1800.
Moneda germană Zollverein a fost introdusă în 1834, iar celelalte monede germane s-au unit în
actuala marcă, în 1873.
• Uniunea Monetară Latină a fost creată în 1865 şi a durat până în 1914, incluzând
Franţa, Belgia, Elveţia şi Italia. Fiecare ţară a consimţit baterea unei monede unice standard care
să fie acceptată ca monedă legală în fiecare din statele membre. Monedele erau raportate la aur,
fiecare având o valoare standard, iar pentru transformarea unei monede într-alta era nevoie de
raportarea acesteia la aur. Rezultatul a fost eliminarea fluctuaţiilor cursurilor dintre cele mai
importante valute, între 1870 şi 1914 când primul Război Mondial a dus la suspendarea
convertibilităţii. Cu toate încercările de a stabiliza sistemul financiar internaţional, nu s-au
obţinut succese decât pe termen scurt. Ratele de schimb fluctuante au înlocuit sistemul ratelor de
schimb fixe. Au fost şi alte eforturi de a forma o Uniune Monetară, după al doilea Război
Mondial, dintre acestea remarcându-se două încercări cu rezultate semnificative:
• atunci când o ţară mică a preluat moneda unei ţări mai mari, şi
• atunci când mai multe ţări au renunţat la controlul asupra politicii lor monetare în
favoarea unei bănci centrale supranaţionale. Ca exemplificare, Belgia şi Luxemburg au avut
aceeaşi monedă cu începere din 1944. În concluzie, evenimentele monetare au evidenţiat o
continuă dorinţă de aderare la o singură monedă, atunci când din punct de vedere economic şi
politic sunt îndeplinite toate condiţiile, întrucât avantajele de a avea o singură monedă sunt mai
mari decât costurile.
• Cu Raportul Dellors din 1988, s-a început îndreptarea spre o Uniune Monetară în
Europa. Aceasta a fost punctul de pornire al Tratatului de la Maastricht, semnat în 1992, care a
stabilit programul de orientare spre o monedă unică începând cu 1 ianuarie 1999.
Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1999 are rolul
de a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni în următoarele direcţii:
 • implementează politica monetară a Comunităţii;
• deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
• promovează un sistem de plăţi eficient;
• contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;
• autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai
bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.
Crearea Băncii Centrale Europene, ca instituţie, internaţională, cu un statut unic, este
considerată un moment semnificativ în evoluţia organizării monetare internaţionale, fiind
integrată în grupele instituţiilor financiare internaţionale puternice, precum FMI, BRI, Sistemul
Federal de Rezerve al SUA.
• Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea monedei unice
„EURO” care înlocuieşte vechea monedă comună ECU.
Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii paşi:
- faza I: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări membre UE, acelea care au
îndeplinit criteriile de convergenţă, pentru anul '97.
- faza a II -a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale Europene, s-
au stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au aderat. Moneda EURO este
introdusă în paralel cu monedele naţionale; iniţial, EURO este admisă doar ca monedă
scripturală; plăţile cash continuă să se realizeze în monedele naţionale. EURO se utilizează şi în
cadrul împrumuturilor publice.
- faza a III-a: va debuta la 1 ianuarie 2002 şi se prevede punerea în circulaţie a biletelor şi a
monedelor EURO, care vor circula paralel cu monedele naţionale timp de 6 luni.
- faza a IV-a: se va derula după 1 iulie 2002, când EURO va deveni singurul mijloc de plată.
Cursurile de schimb valabile la 1 ianuarie 1999, pentru cele 11 monede participante la
mecanismul european al ratelor de schimb se prezintă astfel:
1 EURO = 1,955830 DM
1 EURO = 6,559597 FF
1 EURO = 40,33990 Fr belg
1 EURO = 40,33990 Fr lux
1 EURO = 166,386 pesetas
1 EURO = 200,482 escudo
1 EURO = 0,787564 lire iralandeze
1 EURO = 1.936, 27 lire italiene
1 EURO = 2,203710 guldeni olandezi
1 EURO = 13, 7603 şilingi austrieci
1 EURO = 6,559570 mărci finlandeze
Cursul de schimb faţă de $ s-a stabilit la 1 EURO = 1,170 $