SUBIECTE TOTALIZAREA Nr.

1 -Fiziopatologie
Medicină
Anul de studii 2020-2021

I Atestare

1. Obiectul, sarcinile şi metodele de cercetare ale fiziopatologiei. Compartimentele de bază

ale fiziopatologiei. Caracteristica.
Fiziologia este o disciplină teoretică , care studiază activitatea vitală a organismului să nă tos -
funcția celulelor, țesuturile, organele, sistemele și întregul corp să nă tos.
Disciplina fiziologiei patologice studiază fiziologia ca patologie.
Fiziologia patologică (fiziopatologie) sau patologia funcțională studiază activitatea vitală a
organismului bolnav - funcția celulelor, țesuturilor, organelor, sistemelor și întregului organism.
Împreună cu toate disciplinele menționate mai sus, fiziopatologia este o parte componentă a
patologiei, care studiază procesele și bolile patologice din aspectul funcțional.
Sarcinile:
1. Studierea legilor generale de origine, aspect, evoluție și rezolvare a bolii ca categorie filosofică
(nosologie generală );
2. Studierea legilor generale de origine, aspect, evoluție și rezolvare a proceselor patologice tipice
(fiziopatologie generală );
3. Studierea particularită ților debutului, evoluției, manifestă rilor funcționale și încheierii
proceselor patologice tipice cu o plasare concretă în diferite organe și sisteme ale organismului
(fiziopatologie specială );
4. Studierea modifică rilor funcționale la diferite niveluri: subcelular, celular, țesut, organ, system
și întregul organism în timpul unei anumite boli (fizioterapie clinică ).
Metode de cercetare:
Cronologic, în momentul formă rii ca disciplină experimentală , obiectul primordial al studiului
fiziopatologiei au fost animalele de laborator.
Implementarea simultană în practică cu metode noninvazive de investigare, și mai frecvent în
centrul cercetă rii este pacientul. Obiectul de studiu al fiziopatologiei moderne fiind animalul de
laborator supune procese patologice replicate și la subiecți umani.
Prin urmare, cea mai importantă metodă de cercetare a fiziopatologiei este metoda
experimentului fiziopatologic.
Esența experimentului fiziopatologic constă în reproducerea și modelarea bolii umane la
animalele de laborator.
Prima etapă este etapa preliminară în care exploratorul definește experimentul propus,
stipulează obiectivele și sarcinile experimentului și formulează întrebă rile la care să ră spundem la
încheierea experimentului.
A doua etapă include selecția modelului adecvat de proces patologic sau boală care corespunde
maxim proceselor naturale gă site la om. În această etapă are loc selecția metodelor de cercetare în
funcție de obiectivul și sarcinile experimentului.
Algoritmul experimentului este formulat pe a treia etapă. Este determinat de succesiunea
intervențiilor asupra obiectului și de semnele funcționale care trebuie înregistrate.
A patra etapă are loc în timpul procesă rii informațiilor obținute în urma experimentului - analiza
și descifrarea tuturor datelor și transformarea acestora în unită ți acceptate. Biometria, permite
observarea veridicită ții tuturor modifică rilor înregistrate. O analiză corelațională relevă
dinamismul procesului, interpretarea rezultatului obținut și formularea concluziei. Această etapă
pune capă t experimentului fiziopatologic.
 Cea mai importantă sarcină a experimentului va fi realizată apoi cu extrapolarea datelor
obținute de la animalele de laborator și a pacienților cu orice boală naturală spontană . Această
extrapolare are nevoie de dovezi ale particularită ților biologice ale omului și ale animalului de
laborator utilizate în experiment, coerența modelului de boală cu prototipul să u natural și
veridicitatea unită ților studiate etc.
Doar o cercetare foarte detaliată și lungă poate confirma sau contesta identitatea a procesului
patologic natural și a celui artificial și ar putea determina valoarea rezultatelor obținute în
experiment. Oferirea medicinii clinice cu metode non-invazive care permit studiul profund al
proceselor de viață la diferite niveluri de organizare a corpului bolnav uman reprezintă un arsenal
puternic în studierea proceselor patologice direct la om și accelerează validarea datelor
experimentale în practica medicală .
În prezent, experimentele fiziopatologice sunt eficiente și asupra organelor izolate (inimă , stomac
și mușchi), culturi celulare, celule izolate (celule nervoase, musculare și endocrine) și organele
celulare (mitocondrii, lizozomi). Realizat în afecțiuni acute sau cronice, însoțit de metodele
suplimentare (biochimice, fiziologice, histologice, microbiologice, hematologice, imunologice și
clinice), experimentul fiziopatologic permite cercetă torilor să obțină informații complexe despre
modifică rile patologice care încep la nivel molecular și se termină cu întregul organism.
Compartimentele:
Patologia teoretică sau nosologie generală - o parte a patologiei care studiază legile generale
despre origine, aspect, evoluție și sfâ rșitul bolii și stabilește esența acesteia. Patologia teoretică
studiază boala ca o categorie filosofică , biologică și socială .
Patologie generală sau procese patologice tipice - o parte a patologiei care studiază legile
generale de origine, aspect, evoluție și încheiere a proceselor patologice tipice indiferent de cauză ,
particularită ți ale speciilor, individualitatea organismului (sex, vâ rstă , construcție etc.) și plasare
în organe. Patologia general studiază , de asemenea, modifică ri biochimice, morfologice și
funcționale complexe, ca parte a proceselor patologice tipice. În consecință , patologia generală
poate fi împă rțită în biochimie patologică generală , patologie morfologică generală și
fiziopatologie generală .
Patologie specială sau fiziopatologie a sistemelor organismului bolnav - Aceasta face parte din
patologia care studiază legile generale privind originea, aspectul, evoluția și sfâ rșitul proceselor
patologice tipice plasate în fiecare sistem al organismului și modifică ri biochimice, morfologice și
funcționale pentru aceste procese. Prin urmare, patologia special poate fi împă rțită în biochimie
patologică specială , patologie morfologică special și fiziopatologie specială .
Patologie clinică sau fiziopatologie a organismului bolnav - o parte a patologiei care studiază un
complex de procese patologice din organe și sistem caracteristic pentru fiecare boală (entitate
nosologic) și complex de manifestă ri clinice diferite ale diferitelor boli.
2. Etiologia generală. Definiţia. Cauzele şi condiţiile apariţiei bolii. Clasificarea. Rolul
cauzelor şi condiţiilor în apariţia bolii.
Cauza bolii (factorul etiologic) este orice substanță , energie sau informație, care interacționează
cu corpul uman (un complex de substanțe, energie și informații) care provoacă modifică ri
structurale și funcționale. Orice substanță , energie sau informație devine o cauză numai în acel
moment în care interacționează cu o altă substanță , energie sau informație din corpul uman
pentru a produce un efect. Factorul etiologic devine o cauză a bolii în momentul în care
interacționează cu organismul și provoacă boala.
Teoretic orice substanță , energie sau informație care interacționează cu organismul provoacă
boală , dar în realitate această probabilitate variază de la 0 pâ nă la 100%. Cunoașterea acestei
probabilită ți de că tre medici este valoroasă în predicția morbidită ții. Diversitatea factorilor
materiali (substanță , energie și informații), care evoluează ca și cauze ale diferitelor boli necesită
sistematizarea lor.
Clasificarea factorilor care pot servi ca factor pentru dezvoltarea bolii se face după diferite criterii:
 Clasificare în funcție de origine:
a) Cauza exogenă - se află în afara corpului, mediului; este reprezentat cel mai mult din cauzele
bolii;
b) Cauze endogene - sunt în interiorul corpului, reprezentate de defecte specifice sau
particularită ți ale structurii și funcției corpului.
Cunoașterea originii cauzei bolii este importantă pentru profilaxia și strategia terapeutică . Deci,
bolile cauzate de factori exogeni pot fi prevenite prin ameliorarea mediului, în timp ce bolile
cauzate de factori endogeni (boli ereditare) au nevoie de profilaxii speciale.

Clasificarea în funcție de natura factorilor cauzali:

a) Factorii mecanici - acționează prin energia mecanică potențială (compresie) sau cinetică
(accelerare pozitivă sau negativă , compoziția forțelor); rezultatele acțiunii sunt modifică rile
structurale ale corpului - traume mecanice.
b) Factorii fizici - acționează prin energia fizică a mișcă rii atomilor (energia termică ), a particulelor
elementare (electroni, protoni, neutroni), a undelor electromagnetice (lumină , rază ionizată ), a
câ mpurilor (electrice, magnetice, gravitațională ); rezultatul acțiunii factorilor fizici sunt traumele
fizice - boala actinică , formarea radicalilor liberi etc.
c) Factorii chimici - acționează prin inițierea factorilor chimici cu substanțele corporale, caracter
care depinde de natura substanței chimice și poate fi reacția de oxidare, reducere, neutralizare,
diseminare; rezultatul acțiunii factorilor chimici este dereglarea homeostazei biochimice a
organismului;
d) Factorii informaționali - factorii care au informații semnificativ biologice pentru organism și
acționează asupra sistemului receptor de informații al organismului (mediatori, hormoni,
antigeni);
e) Factorii biologici - diferite ființe vii (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare) care acționează
asupra corpului uman într-un mod complex prin energia mecanică , fizică sau informațională
(antigene, substanțe biologice active);
f) Factorii psihogeni - o anumită clasă de factori informaționali care acționează prin conștiință
(semnale lingvistice); factorii psihogeni nu au efecte nocive directe, dar acționează asupra
organismului prin acțiunea psihică - psiho-somatică ;
g) Factorii sociali - interrelația dintre oameni, care determină poziția ierarhică a persoanei în
societate; pierderea poziției ierarhice de că tre o persoană din societate reprezintă un factor
patogen foarte puternic (stresant) capabil să provoace un infarct miocardic, ulcer gastric,
hipertensiune arterială , hipertiroidie.
Clasificare în funcție de potențialul agentului patogen:
a)Factori indiferenți pentru organism- acești factori nu provoacă niciun fel de modifică ri sau reacții
în organism (de exemplu: gazele inerte din atmosferă ) și posibilitatea apariției bolii datorită
factorilor indiferenți este zero. În cazul unei acțiuni repetate în același timp cu un alt factor
patogen, aceștia pot declanșa boala prin mecanismul reflex condiționat;
b) Factorii fiziologici - care acționează asupra organismului provoacă reacții rezonabile, fiziologice
calitative și cantitative, nu perturbă homeostazia și, ca urmare, organismul se adaptează ; ele pot
deveni patogene numai atunci câ nd depă șesc diapasonul fiziologic al intensită ții și duratei acțiunii,
acționează asupra corpului sensibil (de exemplu, în alergie) sau declanșează boala prin
mecanismul reflex condiționat.
c) Factorii patogeni convenționali - factorii, care devin nocivi doar într-un mediu cu condiții
specifice, sau aceste condiții amplifică acțiunea cauzatoare sau diminuează rezistența
organismului, deci produc un dezechilibru al „coexistenței pașnice” a organismului cu agentul
patogen convențional. factor (de ex. micro flora saprofită a tractului digestiv). Este ușor de
observat că probabilitatea de a te îmbolnă vi sub acțiunea factorilor patologici convenționali
variază foarte mult.
d) Factorii patogeni - factorii care provoacă boala în fiecare afecțiune, cu o probabilitate de 100%.
 Clasificare în funcție de acțiunea topografică asupra corpului:
a) Acțiunea generală este orientată în același timp cu întregul corp. Câ nd este posibil, toate
structurile corpului sunt expuse acțiunii patogene a factorului dă ună tor (factori cosmici,
gravitație). În același timp, factorii generali au o acțiune izotropă cu intensitate egală și leziuni
uniforme ale tuturor structurilor situate în zona de acțiune și acțiune anisotropă sau trofică -
acțiune cu direcție selectivă asupra anumitor structuri (de ex. acțiunea substanțelor chimice în
toxemia generală ).
b) Acțiune locală, este limitată de o structură specifică - organ, regiune anatomică .
O proprietate comună pentru toate cauzele bolii (factori patogeni, factori nocivi) este capacitatea
de a schimba homeostazia biochimică , structurală , funcțională , informațională , psihică și socială a
organismului.

Rolul cauzei în originea bolii este decisiv. Cauza determină posibilitatea apariției bolii și
caracterul specific al bolii. Dacă cauza este absentă , atunci aspectul bolii este imposibil, dar în
același timp, dacă cauza este prezentă , nu înseamnă că aspectul bolii este inevitabil. Relația dintre
cauză și boală poate fi formulată în felul urmă tor: în absența cauzei, boala nu apare; sub acțiunea
unei cauze boala poate să apară . Probabilitatea apariției bolii în funcție de cauză depinde de
condiții.
Cunoașterea unei cauze a bolii reprezintă baza teoretică a profilaxiei specifice, care ajută la
evitarea acțiunii cauzei asupra organismului. Cunoașterea cauzei este, de asemenea, baza terapiei
specifice care încearcă să îndepă rteze cauza din organism după ce boala a apă rut deja.

3. Patogenia generală. Rolul facorului etiologic şi a leziunilor în patogenia bolii.

Patogeneza este o știință și un compartiment de fiziopatologie teoretică , care studiază

mecanismele de debut, dezvoltarea și ameliorarea bolii. Patogeneza ră spunde la întrebarea:
Cum apare, se dezvoltă și se pune capăt bolii?
Distingem două tipuri de noțiuni patogenetice: patogeneză generală și patogeneză specifică.
Patogeneza generală este un compartiment al fiziopatologiei teoretice, care studiază mecanismele
generale de debut ale bolii, dezvoltarea și sfâ rșitul proceselor patologice tipice ale bolii. Aceste legi
sunt comune pentru majoritatea bolii și au un aspect abstract, teoretic și filozofic.
Patogeneza specială studiază legile aspectului, dezvoltă rii și sfâ rșitului fiecă rei boli concrete, luâ nd
în considerare factorul etiologic, organul în care au loc, procesul și proprietă țile individuale ale
organismului. Patogeneza specială studiază aceste boli (boli interne, boli chirurgicale, boli
infecțioase).
Rolul factorilor etiologici în debutul și dezvoltarea bolii:
Momentul declanșator al bolii este acțiunea dă ună toare a factorului cauzal, care provoacă
leziuni - modifică ri structurale și tulbură ri funcționale. În acest fel, factorul nociv este absolut
esențial și decisiv în declanșarea bolii.
În evoluția bolii, rolul etiologic joacă un rol diferit. În unele cazuri, factorul etiologic are un rol
determinant în toată boala, însă mecanismul de dezvoltare a bolii este de la început pâ nă la sfâ rșit,
susținut de factorul etiologic. În acest fel, toate manifestă rile bolii sunt condiționate de prezența și
acțiunea acțiunii dă ună toare; respectiv eliminarea acesteia duce la manifestă ri ale bolii, astfel
încâ t boala este întreruptă (ex. infecție acută , intoxicație acută );
În a doua categorie de boli, factorul etiologic are un rol variabil, de la decisiv la început și în
recidivele bolii cronice și pâ nă la indiferent în perioada de remisie a clinicii (de exemplu, în infecții
cronice specifice ca tuberculoze, factorul cauzal - micobacterium, are un rol decisiv la începutul
bolii, dar este prezent în organism și după convalescențe, fă ră activitate aparentă , devenind
recesiv în tuberculoze).
Există o a treia categorie de boli, în care factorul cauzal joacă rolul de impuls fiind necesar chiar
în faza inițială a leziunilor primare. De exemplu în traumatisme mecanice, termice, acțiunile cauzei
pentru o perioadă foarte scurtă , în timp ce boala se dezvoltă în absența cauzei inițiale. Aceste
mecanisme sunt prezente în toată boala, dar în cazurile discutate aici sunt mai evidente.
 Cunoștințele despre rolul concret al factorului etiologic în dezvoltarea bolii permit aplicarea
corectă a terapiei specifice în cazurile în care factorii etiologici joacă un rol decisiv și în anularea
terapiei specifice cu accent pe terapia patogenetică , atunci câ nd scade rolul factorului etiologic.
Leziuni ca substrat material al bolii:
O leziune este orice dereglare persistentă și ireversibilă a homeostazei corporale - biochimice,
structurale, funcționale și psihice. Dishomeostasia se manifestă prin dezintegrarea structurii și
dereglarea structurii, factor dă ună tor, factor de leziuni. În acest fel, patogeneza cauzei este
determinată de capacitatea sa de a provoca o leziune a organismului, dar leziunea reprezintă
efectul acțiunii cauzate de boală și, în același timp, factorul patogen, absolut indispensabil pentru
dezvoltarea completă a bolii.
Leziunea este substratul material al fiecărei boli. Specificul leziunii depinde de proprietă țile
cauzei, dar specifice bolii - de leziunea specifică .
În timpul dezvoltă rii bolii indiferent de nivelul leziunii (molecular, sub celular sau celular),
începutul bolii (cu leziuni generalizate sau localizate) are loc o combinație între leziunile locale și
generale prin generalizarea schimbă rilor locale și localizarea modifică rilor generale.

Boala reprezintă toate modifică rile locale și generale.

Acțiunea locală a factorului dă ună tor inițial duce la deteriorarea structurilor locale, dar mai tâ rziu
apar leziuni situate în afara primei zone afectate. Acest tip de proces se numește generalizarea
procesului local. În viziunea dialectică , boala este o combinație inseparabilă a tulbură rilor
funcționale ale leziunilor structurale. În fiecare boală pot fi detectate în același timp modifică ri
structurale și tulbură ri funcționale, deși raportul dintre acestea nu este întotdeauna proporțional.
Din acest postulat urmează tactica terapeutică , care va fi aplicată terapiei combinate - orientată
spre repararea defectelor structurale și a funcțiilor perturbate.

4. Relaţiile de cauză şi efect în patogenie. Factorul patogenetic. Veriga principală a

patogeniei. Cercul vicios.

Efectele cauzate de acțiunea factorului patogen și toate efectele secundare se numesc factori
patogeni, care mențin procesul evolutiv al bolii. Principalele mecanisme care mențin dezvoltarea
bolii sunt factorii patogenetici.
Între acești factori patogeni există relații dialectice de cauză și efect prin transformarea
succesivă și repetată a fenomenelor din efect în cauză . Cauza provocatoare (prima cauză , cauza
gradului I), care acționează asupra organismului, produce efecte ca leziuni, care pot fi numite
factori patogeni de gradul I. Factorii patogeni de gradul I devin cauza de gradul II, determinâ nd noi
consecințe - factori patogeni de gradul II; acesta din urmă devine cauzele gradului III, rezultate ale
gradului III etc. În acest fel, el formează un lanț lung și ramificat de factori patologici (legă turi ale
lanțului), legați de relația cauză și efect, care este forța motorie a bolii dezvoltare.
PF → Pf1 → Pf2 → Pf3 ...
Efectul principal cauzat de cauza bolii reprezintă leziuni primare, în timp ce ultimele efecte
reprezintă leziuni secundare. În majoritatea cazurilor, volumul leziunilor secundare este mai mare
decâ t volumul leziunilor primare. Prin urmare, patogeneza fiecă rei boli reprezintă un lanț
patogen, format din numeroase procese patogene (legă turi), dintr-un cuplu procese patogene, din
ceea ce una este cauză și alta este efect, pentru ca acesta din urmă acela care a fost efectul se va
transforma în cauza etc. De exemplu, în sâ ngerarea unuia din multe lanțuri patologice de cauză și
efect este: anemia - hipoxemia - hipoxia miocardică - diminuarea contractibilită ții - scă derea
debitului cardiac - hiper perfuzia organelor - leziunile celulare - insuficiența organelor.
În patogeneza și dezvoltarea bolii nu toate legă turile lanțului cauză și efect joacă un rol echivalent.
Analizele celei mai multe boli au fost constatate că în fiecare boală există câ teva procese patogene
numite veriga principală , de la ceea ce depinde menținerea întregii verigi și după îndepă rtarea ei
dezintegrează tot lanțul, dar evoluția bolii este întreruptă . Importanța acestui postulat este că
 pentru a opri evoluția bolii nu este necesară înlă turarea tuturor fenomenelor patogene, ci este
necesară anihilarea verigii principale, întrucâ t tot lanțul patogen se dezintegrează . De exemplu în
sâ ngerarea principală verigă , care inițiază o mulțime de alte procese patologice (hipoxie cerebrală
cu comă , hipoxie miocardică cu insuficiență cardiacă , hipoxie renală cu insuficiență renală ) este
anemia cu pierdere de sâ nge, dar anihilarea verigii principale prin transfuzia de sâ nge elimină
procesele patologice din toate organele.
Pe parcursul evoluției clinice a majorită ții bolilor cronice, cu o evoluție lungă , mai multe verigi
principale se înlocuiesc reciproc în mod succesiv, care are un rol dominant în diferite perioade de
dezvoltare a bolii. Aceste procese sunt numite veriga dominantă a patogenelor. Rolul medicului
este de a urmă ri succesiunea legă turilor dominante și de a gă si la momentul trecerii perioadei
bolii într-o altă , pentru o aplicare adecvată de terapie patogenă orientată spre lichidarea verigii
dominante. În timpul dezvoltă rii bolii arză toare, putem distinge perioade ca toxemii, bacteriemie,
care au legă turi patogene diferite și necesită terapie patogenă specifică .
Terapia etiotropă se bazează pe factorul cauzal și condițiile dă ună toare, în timp ce terapia
patogenă se bazează pe lichidarea factorului patogen.
Dezvoltarea și ramificarea lanțului patogen poate duce la unele fenomene care au efecte similare
ca prima acțiune cauzală - în acest caz lanțul patogen este aproape, formâ nd un cerc.
Particularitatea acestui cerc constă în faptul că ultimul efect din lanț amplifică leziunea cauzată de
prima cauză . Un lucru important este că organismul nu poate întrerupe evoluția acestor fenomene
patologice, acest tip de cerc se numește cerc vicios.
Cercul vicios este un lanț patogen de cauze și efecte închise, în care ultimul efect are acțiuni similare
cu prima cauză.
De exemplu, în timpul temperaturilor scă zute variază scă derea proceselor catabolice și scă derea
consecutivă a genelor termice; scă derea proceselor catabolice are același efect ca și cauza
pumnului - scă derea temperaturii corpului. Aceste tipuri de cerc vicios se întâ lnesc în fiecare
boală , iar responsabilitatea medicului este de a gă si și întrerupe aceste procese prin intervenții
terapeutice.

5. Rolul reactivităţii organismului în patogenia bolii. Reacţiile fiziologice ale

organismului.
Materialul viu are o capacitate de reactivitate - care permite să ră spundă la orice acțiune din
lumea internă sau externă , inclusiv la diferite leziuni cauzate de acțiunea factorilor nocivi, prin
modifică ri structurale și funcționale în funcție de acțiunea excitantă . Sau, la acțiunea factorilor
nocivi, organismul ră spunde cu reacții diferite, predominant cu un caracter biologic bun.
Reactivitatea organismului se manifestă prin reacții - acte elementare ale organismului trezite de
acțiunea factorilor patogeni și la fel ca cele fiziologice. Boala nu este doar rezultatul factorului
dă ună tor, ci este un rezultat al interacțiunii factorilor nocivi cu corpul viu reactiv, care conține
procese patologice atâ t de distructive, câ t și fiziologice orientate spre refacerea homeostazei
perturbate. Importanța acestui postulat este că medicul va aplica o strategie terapeutică bazată pe
limitarea acțiunii leziunii a factorului patogen și concomitent cu amplificarea reacțiilor fiziologice
de restaurare a homeostaziei.
Reactivitatea diferă în funcție de specia biologică ) în funcție de particularită țile rasei și de etnie, în
funcție de particularită țile individuale. Aceste criterii de clasificare au o importanță practică mare,
deoarece medicul va lua în considerare parametrii normali ai reactivită ții individuale a unui
pacient concret.
Intensitatea de reacție are nu numai întregul corp, ci și molecule, organule celulare, celule, țesuturi
și organe. Acest fapt permite să vorbim despre reactivitate într-un plan larg de ierarhie biologică
pe diferitele niveluri ale organiză rii corpului. Pentru uz medical, termenul de reactivitate este
utilizat în sensul reactivită ții ca o totalitate dialectică a reactivită ții tuturor compușilor ierarhici ai
corpului - celule, țesuturi, organe și sisteme.
Esența biologică generală a reactivită ții este conservarea biochimică , structurală și funcțională și
specifică psihică pentru speciile biologice și persoana în stare variabilă a mediului. Organismul
corectează modifică rile produse de diferiți factori și, în acest fel, pă strează integritatea și
homeostazele sale structurale și funcționale, homeostază internă .
 Deci, reactivitatea se traduce prin specii și rezistență individuală - capacitatea de a rezista la
presiunea mediului și de a păstra identitatea biologică. Rezistența este scopul biologic major, în timp
ce reactivitatea este modul de realizare a acestui scop.
După cum am menționat mai sus, capacitatea de a reacționa la schimbă rile medii este o
caracteristică pentru toate structurile corpului la orice nivel organizațional. În acest fel, unele
molecule complexe își schimbă proprietă țile în funcție de condițiile de mediu. De exemplu,
afinitatea hemoglobinei la oxigen se schimbă în funcție de concentrația de oxigen și dioxid de
carbon, pH, temperatură . În același mod, activitatea enzimelor digestive depinde de acțiunea
medie. Organulele celulare ră spund la stimuli diferiți prin replicarea ADN-ului în nucleu, sinteze
proteice, intensificarea ribozomilor, schimbarea raportului dintre procesele de fosforilare
oxidativă și mitocondrială , generarea de oxigen atomic prin lizozomi, sinteza de inducție sau
activarea diferitelor enzime.
Un exemplu de reactivitate celulară poate fi reacția celulară elementară precum înmulțirea,
excitația, secreția, excreția, contracția, fagocitoza și apoptoza, schimbarea vitezei de regenerare
tisulară , respirația celulară etc.
Reactivitatea tisulară se manifestă prin reacție complexă la nivelul țesutului: hipo-hiperplazie,
hipohipertrofie.
La nivel de organ, reactivitatea se manifestă prin modifică ri specifice de funcții precum:
troficitate, metabolism, circulație etc.
Reactivitatea sistemului este crescută prin modificarea parametrilor intrinseci sau prin stimuli
extrinseci, dintr-un alt sistem sau mediu. Vectorul reacției sistemice este controlat pentru
menținerea homeostazei sistemului și a corpului. De exemplu, homeostazia presiunii arteriale este
menținută prin vase și reacții cardiace. Un alt sistem reactiv este sistemul imunitar care
reacționează la contactul cu orice substanță antigenică prin reacții imune specifice.
Reactivitatea întregului corp depinde de reactivitatea tuturor nivelurilor organismului.
Reactivitatea corpului este exprimată prin reacție complexă fiziologică (locomotivă , reproducere,
autoconservare) și patologică (stres, șoc și boală ).
Dispozitivele de reactivitate sunt mai multe structuri cu funcții diferite: dispozitivul de recepție
a dispozitivelor de acțiune și de percepție a modifică rii parametrilor homeostaziei, dispozitivul
comparativ, care compară valoarea parametrilor prezenți cu cea normală care este pă strată în
memoria genetică , aparatul care elaborează laudă pentru ră spuns și aparatul care face ră spunsul.
În funcție de semnificația și intensitatea reacției, reactivitatea are caracter fiziologic sau patologic.
Reactivitatea fiziologică a organismului este adecvată calită ții și intensită ții vitezei excitante și a
homeostaziei care pă strează viteza. În cazul în care reacția nu corespunde criteriilor calitative și
cantitative ale excitantului (este excesivă sau insuficientă în comparație cu intensitatea excitantă ,
nu are un caracter adaptativ), vorbim despre reactivitatea patologică .
Reacția patologică se caracterizează prin: insuficiență calitativă , cantitativă și individuală .
Coerența calitativă a reacției și excitant constă în faptul că reacția provocat de excitant este
orientată spre consecințele anti homeostatică , lichidarea a ieșit după acțiunea sa.
Coerența cantitativă corespunde intensită ții reacției corporale și volumului de disomostază
produsă de excitant. Acest tip de reactivitate sau intensitate la care corespunde volumul de
homeostază și care au un caracter adaptativ se numește normoergic. Parametrii de reactivitate
normoergici sunt stabilizați prin studiile populației luâ nd în considerare rasa, sexul, vâ rsta,
constituția și după aceea este declarată norma pentru majoritatea populației. Reactivitatea este
echivalentă cu rezistența organismului cu capacitatea de conservare a homeostazei.
În cazul în care reactivitatea, indiferent de limitele normale, se numește hiperergie, în caz că este
sub limite de norme - hipoergie. În mod obișnuit, nivelul de reactivitate corespunde nivelului de
rezistență , în acest fel, normoergia corespunde rezistenței optime, în timp ce creșterea sau
scă derea reactivită ții este încadrată de creșterea sau scă derea rezistenței. De exemplu,
intensitatea ră spunsului imun mă surat prin titrul anticorpilor reprezintă în același timp mă sura
de rezistență . Există excepții precum cazurile în care hiperegia este însoțită de scă derea
 rezistenței devenind ea însă și cauza vă tă mă rii corporale (ex: rațiuni alergice cu o reactivitate
exagerată și rezistență zero), dar hipoxia este manifestarea rezistenței crescute a organismului (la
persoanele imunizate nu există reacția de inoculare a factorilor infecțioși), dar rezistența este
maximă .
Medicul va ajusta reactivitatea pâ nă câ nd va fi atenuată reactivitatea exagerată a intensită ții
normale, dar va fi stimulată reactivitatea insuficientă . În zilele noastre, medicina practică are o
mulțime de oportunită ți, cum ar fi remediile imunitare sau supresoare, factori antiinflamatori sau
antiinflamatori și remedii antipiretice etc.
Reactivitatea fiziologică se manifestă prin reacții fiziologice - reacție calitativă și cantitativă
adecvată a excitantului orientat spre menținerea sau restaurarea homeostaziei, dezechilibrată de
factorii nocivi. Reacțiile fiziologice sunt declanșate sub acțiunea excitantilor fiziologici ca și sub
acțiunea factorilor nocivi. Principalele criterii ale reacțiilor fiziologice sunt tendința de restabilire
a homeostazei.
Toate reacțiile fiziologice determinate de acțiunea factorilor nocivi pot fi clasificate în funcție
de esența lor biologică :
Reacții adaptive, datorită acestor reacții, organismul să nă tos se adaptează la noile condiții, diferit
de cele anterioare. Ele servesc pentru menținerea homeostazei corporale. Forța de reglare a
duratei și intensifică rii acțiunii factorilor, în care organismul menține homeostazia, reprezintă
capacitatea de adaptare - adaptabilitatea corpului. Adaptabilitatea este o funcție de caracter
biologic, specie, individ - sex, vâ rstă , constituție etc.
Reacții de protecție, prin care organismul se protejează de acțiunea factorilor patogeni. Aceste
reacții se realizează prin:
a) bariere, care servesc ca un obstacol în acțiunea factorilor nocivi și îl împiedică să intre în
mediul intern (bariere mecanice - piele, mucoasă ; bariere chimice - secreții cutanate, glande
digestive; bariere imune locale - lizozomi, anticorpi etc.);
b) atenuarea acțiunii factorului patogen deja prezent în mediul intern (sisteme de tamponare,
organe imune, detoxicarea ficatului etc.);

c) eliminarea factorului patogen prezent în organism (organe excretorii, exhalație pulmonară ,

cavitatea, vă rsă turile, diareea etc.);
d) formarea de bariere de novo, care limitează contactul corpului cu factorul patogen
(încapsulare, granulare, petrificarea focarelor inflamatorii).
Reacțiile compensatorii, datorită lor organismul compensează defectele structurale și tulbură rile
funcționale ale unor organe prin excesul funcțional (structural) al altor organe sinergice care nu
au fost ră nite. Reacțiile compensatorii pot apărea:
a) la nivel subcelular (leziunile mitocondriilor conduc la amplificarea altor funcții organulare);
la nivelul țesutului (scă derea numă rului de celule duce la amplificarea funcției celulelor intacte);
b) la nivel de organ (afectarea unui organ împerecheat duce la o funcție hiper a celui intact), la
nivel de sistem (insuficiența cardiacă duce la spasm arteriolelor periferice);
c) la nivel de organism (deficitul de eritrocite în hemoragie duce la activarea ventilației
pulmonare).
Esența biologică a reacțiilor compensatorii la toate nivelurile este menținerea homeostazei
funcționale și structurale ale organismului.
Reacții reparative, datorită că rora organismul restabilește deficitul structural și funcțional.
Reacția reparativă depinde de nivelul ră nit și poate apă rea la nivel molecular (reparația automată
a moleculelor de ADN ră nite), sub celular (repararea celulelor organele), la nivelul țesutului și al
organelor. Esența de reacție reparativă este menținerea homeostazei funcționale și structurale a
corpului.
Sau, toate reacțiile reacțiilor organismului (adaptive, protectoare, compensatoare și reparative)
sunt orientate spre pă strarea homeostaziei corpului prin prevenirea acțiunii factorului patogen
sau prin menținerea homeostazei funcționale și structurale ale corpului ră nit.
 Reacția patologică este un act elementar al organismului indus de acțiunea factorului patogen
sau de cea fiziologică , dar care nu este calitativ (doza nu corespunde calită ții excitante și doza nu
are un caracter homeostatic) și cantitativă (nu corespunde cu intensitatea excitantă fiind mai slab
sau mai puternic) adecvat excitantului. Reacțiile patologice reprezintă un element distructiv al
bolii.
Reacțiile fiziologice pot include de asemenea unele tulbură ri homeostatice (de exemplu:
transpirația excesivă în timpul hipertermiei sau vă rsă turilor în caz de intoxicație alimentară care
poate duce la deshidratare; hiperventilarea pulmonară în hipoxie duce la alcaloză respiratorie).
Ulterior această modificare fiziologică va avea nevoie de corecție medicală .
Reacțiile corpului au un caracter concret în fiecare boală : aceeași reacție în diferite boli poate avea
un caracter fiziologic protector într-un caz și patologic într-un altul (diareea în intoxicație
alimentară are un caracter protector, în timp ce aceeași diaree în holeră este absolut patologică ).
Medicul va diferenția caracterul reacției în ambele cazuri, deoarece tactica terapeutică va fi opusă
în fiecare caz - stimularea diareei în caz de intoxicație și oprirea acesteia în caz de holeră .
În unele cazuri, aceeași reacție poate avea un caracter adaptativ sau compensator (de exemplu:
hiperventilația pulmonară la o persoană să nă toasă la altitudinea de munte au un caracter
adaptativ și nu este necesară doza intervenția medicului, dar aceeași hiperventilație la un pacient
cu boală cardiacă la nivelul vezi are un caracter compensator și are nevoie de intervenția
medicilor).
Boala reprezintă o combinație inseparabilă între vă tă mare, orientată spre dezintegrarea
corpului și reacția corpului, orientată spre menținerea integrită ții. Aspectul bolii va depinde de
raportul dintre aparițiile bolii sau non-apariția, evoluția acesteia pâ nă la convalescență sau moarte
va depinde de raportul dintre caracterul și volumul leziunilor și caracterul și intensitatea reacției
corpului. Acest raport nu este un raport absolut, ci unul relativ: consecințele leziunilor sunt
determinate nu numai de volumul să u, dar și de reacțiile de intensitate ale corpului. Importanța
acestui postulat este că , dacă medicul dorește să direcționeze dezvoltarea bolii spre convalescență ,
este necesar să crească reacțiile organismului. Aceasta poate fi prin diminuarea acțiunii
distructive a factorului patogen și, de asemenea, prin stimularea reacțiilor fiziologice ca adaptive,
protectoare, compensatorii și reparative. De exemplu, în ulcerul gastric, intervențiile medicale
încearcă să atenueze acțiunea ulcerației (reducerea acidită ții gastrice), ca stimulare a regeneră rii
mucoasei stomacale.

În că ldura factorilor, momentul evoluției bolii este confruntarea a două antipode, orientate spre
distrugerea corpului o reacție homeostatică , orientată spre pă strarea homeostaziei corporale.
Vectorul dezvoltă rii bolii este o negație de două ori: corpul să nă tos - corpul bolnav - corpul
recuperat sau, în alt caz, corpul să nă tos - corpul bolnav - materialul mort. În cazurile de rezoluție,
rezoluția bolii reprezintă o negație de două ori - corpul recuperat neagă organismul înaintea bolii,
dar corpul mort neagă corpul viu.

6. Reacţie patologică. Proces patologic. Stare patologică. Caracteristica generală.

Reactie patologica –este un act elementar al organismului suscitat atat de actiunea factorilor
patogeni,câ t și a celor fiziologici ,dar care este neadecvată excitantului din punct de vedere
calitativ (nu corespunde calită ții excitantului și prin urmare nu are caracter homeostatic ) și
cantitativ (nu corespunde intensită ții excitantului ,fiind mai slabă sau mai pronunțată ).Reacțiile
patologice reprezintă un element distructiv in cadrul bolii .
Rezultanta finală a patogeniei este instalarea bolii.În contextul interrelațiilor dintre factorul
etiologic și organism boala reprezintă o combinație inseparabilă de leziuni ,orientate spre
dezintegrarea organismului ,și de reacții ale organismului orientate spre menținerea integrită ții.
Proces patologic reprezintă o îmbinare de fenomene elementare (leziuni si reactii ale
organismului),care derivă de la o cauză generală .Este totalitatea de fenomene succesiv
desfă șurate de la acțiunea factorului cauzal și include complexul de leziuni structurale si dereglă ri
funcționale locale și generale plus recțiile organismului la aceste leziuni.
 Poate fi localizat la orice nivel de organizare ierarhică a organismului : celular, tisular, organ,
sistem și nivelul integral al organismului.
Proces patologic tipic este un proces patologic cu caractere esențiale similare. Se dezvoltă la
diferite niveluri de organizare ierarhică a organismului – celular, tisular și de organ și de nivelul
integral.
Stare patologică – un proces staționar, stagnant, fară dinamică evidentă sau cu lipsă totală a
dinamicii, persistent pentru o perioadă lungă , maxim, pe viață și care nu poate fi completamente
compensat.

7. Sănătate şi normă. Caracteristica generală.

Sănătatea se caracterizează prin valorile normative ale parametrilor morfologici, funcționali,

biochimici ai organismului, în condiții optime de repaus fizic și psihic și prin deviațiile normative
ale acelorași parametri la modificarea dozată a condițiilor de existență .
Să nă tatea este capacitatea organismului de ași pă stra homeostazia structurală , funcțională ,
bichimică și psihică în condițiile variabile de existență .

Norma este valoarea medie statistică a parametrilor morfologici, funcționali, biochimici și psihici
ai organismului omului de anumită rasă , etnie, sex, vîrstă , constituție în anumite condiții de
existență .

8. Boala. Definiţia. Caracteristica generală. Clasificarea bolilor. Noţiune de stare

premorbidă.

Boala – este o stare calitativ nouă a organismului, care apare la acțiunea factorilor nocivi și se
caracterizează prin dezechilibrul homeostatic, dizadaptibilitate, dezechilibru social, pierderea
capacită ții de muncă și valorii social-economice pe o anumită perioadă de timp.

Clasificarea bolilor:
După localizare (anatomo-
După principiul cauzal
topografic):
(etiologic):
Boli cardiovasculare
Boli infecțioase
Respiratorii
Boli neinfecțioase
Gastrointestinale
Boli profesionale
Uro-genitale
Boli ereditare
Ale sistemului
Meteopatii
nervos
După sex și vârstă:
Ginecologice După modul de răspândire:
Contagioase
Andrologice
(infecțioase)
De copii
Endemice
Geriatrice

Stare premorbidă - perioada specifică ce precedă boala (perioada de incubație – la bolile

care o au) / preinfarct.
9. Perioadele evoluţiei bolii. Caracteristica.
În evoluţia tuturor bolilor se evidenţiază distins patru perioade: latentă , prodromală , de
manifestare completă şi rezoluţia sau sfâ rşitul bolii.
Perioada latentă (pentru bolile infecţioase – perioada de incubaţie) se începe o dată cu acţiunea
factorului patogen şi se termină o dată cu apariţia primelor manifestă ri clinice ale bolii.
Perioada prodromală (perioada prevestitorilor bolii) durează de la apariţia primelor manifestă ri
clinice şi pâ nă la desfă şurarea completă a bolii. În această perioadă predomină simptome generale
fă ră o localizare topografică concretă în anumite structuri.
Perioada desfăşurării complete a bolii durează de la instalarea tuturor manifestă rilor bolii,
inclusiv şi a celor specifice pentru boala concretă , pâ nă la rezoluţia bolii. În această perioadă atâ t
leziunile, câ t şi reacţiile organismului ating punctul culminant.
Perioada rezoluţiei bolii - boala se poate termina cu însă nă toşire completă , însă nă toşire
incompletă , trecere în stare patologică sau cu moartea organismului.

10.Sanogeneza. Mecanismele sanogenetice primare şi secundare.

Sanogeneza generală (din lat. sanitas – să nă tate; genesis – a da naştere) este compartimentul
nozologiei generale, care studiază legile generale de însă nă toşire – restabilirea structurilor lezate şi a
funcţiilor dereglate în rezultatul bolii. Sanogeneza specială studiază procesele de convalescenţă în fiecare
boală concretă .
Mecanismele sanogenetice primare includ reacţiile adaptative, protective şi compensatorii.
Caracteristica generală a mecanismelor sanogenetice primare este faptul că ele se includ pâ nă la apariţia
leziunilor şi sunt orientate spre menţinerea homeostaziei organismului confruntat cu factorul patogen.
Spre deosebire de mecanismele general adaptative care se desfă şoară în cadrul reglă rii fiziologice a
funcţiilor organismului să nă tos situat în condiţiile variabile ale mediului extern, mecanismele adaptative
sanogenetice adaptează organismul la acţiunea factorilor patogeni, preîntâ mpinâ nd declanşarea leziunilor
(de ex., spasmul vaselor periferice adaptează organismul la acţiunea temperaturilor joase şi preîntâ mpină
dezvoltarea hipotermiei).
Mecanismele sanogenetice protective primare protejează organismul de acţiunea nocivă a factorilor
patogeni – evită pă trunderea în organism, provoacă distrugerea acestora sau îi elimină din organism pâ nă
la apariţia leziunilor şi în aşa fel preîntâmpină boala (de ex., barierele naturale mecanice, factorii imunită ţii
nespecifice din secreţiile pielii, reacţiile de detoxicare ale ficatului).
Mecanismele sanogenetice compensatorii primare restituie organismului deficitul funcţional al
structurilor alterate de factorul patogen, stopâ nd astfel progresarea procesului patologic (de ex.,
hiperfuncţia vicară a unui plămâ n la afectarea perechii sale).
Despre rolul mecanismelor sanogenetice primare fiziopatologul rus В.А.Фролов, 1987 scrie: «...Atâ t
timp câ t funcţionează mecanismele sanogenetice primare nu avem boală, ci doar stare premorbidă , care
poate trece în stare de boală în cazul, în care mecanismele sanogenetice primare nu-şi îndeplinesc
menirea».
La epuizarea absolută sau insuficienţa relativă a mecanismelor sanogenetice primare se instalează
procesul patologic, boala, concomitent începâ nd să funcţioneze mecanismele sanogenetice secundare.
Mecanismele sanogenetice secundare includ mecanismele protective, compensatorii şi terminale
(după cum se vede în acest grup lipsesc mecanismele adaptative).
Mecanismele sanogenetice protective secundare sunt aceleaşi procese din perioada premorbidă , însă
evoluează în cadrul procesului patologic deja declanşat şi au rolul de a împiedica progresarea acestuia.
Mecanismele sanogenetice compensatorii secundare sunt similare cu aceleaşi procese compensatorii din
perioada premorbidă , dar care se dezvoltă deja în cadrul bolii şi restituie funcţiile alterate de procesul
patologic.
Mecanismele sanogenetice terminale survin în situaţii extremale, critice pentru organism şi reprezintă o
ultimă rezervă a organismului în condiţiile leziunilor structurale şi dereglă rilor funcţionale grave, care pun
în pericol existenţa organismului.
Semnificaţia biologică a mecanismelor sanogenetice secundare, spre deosebire de cele primare, este
nu pă strarea, ci restabilirea homeostaziei deja dezechilibrate.
Un exemplu elocvent, care ilustrează principiile clasifică rii mecanismelor sanogenetice, este
hipertermia: toate reacţiile fiziologice, care se declanşează din momentul acţiunii temperaturii înalte şi
menţin homeotermia, sunt mecanisme sanogenetice primare; aceleaşi reacţii fiziologice din momentul
ridică rii temperaturii corpului mai sus de normă (hipertermia propriu-zisă ) sunt deja mecanisme
sanogenetice secundare.
 Importanţa pragmatică a conceptului despre sanogeneză este posibilitatea practică de a preveni boala
în perioada premorbidă prin consolidarea mecanismelor sanogenetice primare sau de a stopa progresarea
bolii în orice perioadă a acesteia prin stimularea mecanismelor sanogenetice secundare. O altă latură a
acestui concept este coexistenţa şi confruntarea mecanismelor sanogenetice şi patogenetice pe tot
parcursul bolii şi posibilitatea medicului de a înclina echilibrul acestor procese în favoarea organismului
atâ t prin atenuarea proceselor distructive, câ t şi prin amplificarea celor sanogenetice.

11.Leziunile membranare. Cauzele. Patogenia. Manifestările. Consecinţele.

Membrana citoplasmatică (plasmolema) este constituită din lipide şi proteine. Cca 90% din lipidele
membranare sunt fosfolipide (în special lecitina), care reprezintă molecule amfipatice, conţinâ nd grupă ri
hidrofile şi hidrofobe. În structura membranei citoplasmatice fosfolipidele formează un strat bimolecular
cu porţiunea hidrofobă a ambelor straturi orientată în interior.
Compoziţia lipidică a membranei citoplasmatice (predominarea fosfolipidelor cu o cantitate mică de
trigliceride şi colesterol),
Al doilea component al membranei citoplasmatice îl constituie proteinele. Moleculele de proteine sunt
incrustate în stratul lipidic, ocupâ nd diferite poziţii.
Proteinele-receptori recepţionează semnalele din mediul intern al organismului şi le transmit celulelor
prin sistemul de mesageri secunzi. Proteinele-antigene membranare caracterizează individualitatea
antigenică de specie, individuală şi celulară şi servesc în calitate de receptori de recunoaştere (marcherii
self-ului) pentru celulele imunocompetente; antigenele servesc de asemenea la interacţiunea celulelor cu
imunoglobulinele specifice sau limfocitele sensibilizate. Proteinele-canale ionice Proteinele-enzime
membranare
Glucidele membranei celulare aproape în mod invariabil se află în asociaţie cu proteinele sau cu
lipidele; grupă rile glucidice acţionează ca substanţe receptoare, ce leagă hormonii, activizâ nd astfel
proteinele integrale, de care sunt ataşate, declanşâ nd o întreagă cascadă de activă ri enzimatice
intracelulare; participă în reacţii imunologice.
Din structura membranei celulare rezultă şi funcţiile acesteia:
 funcţia de barieră mecanică ,

 menţinerea homeostaziei intracelulare prin permeabilitatea selectivă în ambele direcţii

pentru majoritatea substanţelor

 formarea, menţinerea şi restabilirea gradientului de concentraţie pentru unele substanţe,

 menţinerea formei şi volumului celulei,

 formarea, menţinerea şi restabilirea potenţialului electric membranar,

 recepţia semnalelor chimice şi antigenice, comunicarea intercelulară.

I. Cauzele şi patogenia leziunilor membranare

Distrucţia membranei citoplasmatice poate fi provocată de numeroase cauze:

factori mecanici, fizici (curent electric, câ mpuri, radiaţii, temperatura scă zută sau ridicată ),
hiper- şi hipoosmolaritatea ,factori chimici, enzime, anticorpi şi limfocite sensibilizate, hipoxie şi
hiperoxie, dishomeostazii ale substanţelor nutritive, inaniţie, acidoză şi alcaloză , dishidroze,
dismineraloze, dereglă rile circulaţiei sanguine ş.a.

Mecanismele leziunilor:

1.Leziuni primare mecanice ale membranei citoplasmatice (extinderea, ruperea, formarea de

defecte, fragmentarea) provocate de forţele mecanice, care acţionează direct asupra celulei.
Factorul patogenetic primar îl constituie astfel dezintegrarea mecanică a membranei, deschiderea
barierei mecanice celulă -interstiţiu şi formarea de comunică ri directe necontrolate dintre spaţiul
intracelular şi cel intercelular cu pasajul liber al substanţelor în ambele sensuri: . Rezultatul final
este echilibrarea compoziţiei acestor spaţii, pă trunderea în celulă a substanţelor menţinute extra-
celular (de ex., Na+) şi ieşirea din celulă a substanţelor menţinute aici (de ex., K+).
 B. Leziuni electrice provocate de curentul electric, care depind de caracterul curentului
(continuu sau alternativ) şi de tipul celulei. Astfel, acţiunea curentului electric asupra celulelor ex-
citabile (neuroni, miocite) este fazică . Iniţial are loc suscitarea canalelor ionice potenţial
dependente (Na+, K+, Ca++) cu anihilarea gradientului lor de concentraţie şi a potenţialului de
repaus – depolarizarea membranei celulare, excitarea celulei cu efectele respective – generarea şi
propagarea impulsului electric, contracţia miocitului.
La acţiunea continuă curentul electric aplicat pe celulă împiedică repolarizarea membranei,
restabilirea potenţialului de repaus şi conduce la inhibiţia depolarizantă . Ulterior are loc
polarizarea hialoplasmei – acumularea de ioni negativi (anioni) la electrodul pozitiv (anod) şi a
ionilor pozitivi (cationilor) la electrodul negativ (catod).

D. Leziuni celulare enzimatice provocate de acţiunea enzimelor endogene şi exogene. Surse

de enzime endogene pot fi celulele fagocitare din focarul inflamator, enzimele lizozomale din toate
celulele organismului, eliberate la destabilizarea membranei lizozomale, enzimele digestive
pancreatice, eliberate în sâ nge în caz de pancreatită sau pancreonecroză . Din enzimele exogene fac
parte cele microbiene (de ex., lecitinaza streptococică , care scindează fosfolipidele membranare;
enzimele elaborate de Clostridium perfringens, care induc scindarea citomembranelor)..
Rezultatul final al acţiunii patogene a enzimelor este dezintegrarea membranei cu toată avalanşa
de procese patogenetice citodistructive.

E. Leziunile imunocitopatogene sunt mediate de reacţiile imune, autoimune şi alergice, care

se desfă şoară la nivelul membranei citoplasmatice. Din acestea fac parte reacţiile alergice citolitice
tip II, reacţiile autoimune. Rezultatele reacţiilor imunocitopatogene sunt multiple după mecanism,
dar se soldează cu acelaşi efect final – moartea celulei. Astfel, interacţiunea antigen-anticorp în
reacţiile alergice tip II conduc la activarea complementului şi la “perforarea” membranei celulare
de complexele activate ale complementului C5-C 9 cu toate efectele consecutive pierderii
integrită ţii membranei.

F. Trauma termică a celulelor survine la acţiunea temperaturilor înalte şi conţine mecanisme

patogenetice specifice. Acţiunea temperaturilor ridicate conduce la denaturarea termică a sub-
stanţelor din componenţa membranei citoplasmatice (proteine) cu abolirea funcţiilor specifice de
canale, pompe ionice, enzime, antigene, formarea de autoantigene şi reacţia autoimună ulterioară .
Denaturarea substanţelor din hialoplasmă şi organitele celulare are consecinţe respective.
Acţiunea temperaturilor scă zute conduce la cristalizarea apei în momentul congelă rii şi
decongelă rii, iar cristalele formate intracelular în mod mecanic distrug membrana citoplasmatică
şi membranele organitelor celulare cu consecinţele respective.

G. Leziuni hipoxice provocate de hipoxia celulară . Energia necesară pentru efectuarea tuturor
funcţiilor celulei este furnizată aproape în întregime de procesele de oxidare a substanţelor
nutritive; Cauzele hipoxiei celulare sunt toate formele de hipoxie generală (hipoxică , respiratorie,
circulatorie, anemică , histotoxică ), dereglă rile circulaţiei sanguine şi limfatice regionale
(hiperemia venoasă , ischemia, staza), afecţiunea directă a proceselor celulare de oxidare şi
fosforilare, dereglă rile circulaţiei sistemice (insuficienţa circulatorie cardiogenă , vasculară ,
hematogenă , colaps, şoc).
Efectele hipoxiei celulare sunt iniţiate de penuria de energie sub pragul compatibil cu
activitatea vitală celulară . Lanţurile patogenetice de efecte nocive sunt numeroase ca variante:
a) hipoxia celulară  diminuarea proceselor oxidative  micşorarea cantită ţii de ATP
disponibil  diminuarea activită ţii pompei Na+,K+ -ATP-aze  abolirea gradientului de Na+ şi K+ 
hiperosmolaritatea intracelulară  intumescenţa celulară  citoliza;
b) anihilarea potenţialului membranar de repaus  inhibiţia depolarizantă a celulelor
excitabile;
 c) diminuarea activită ţii pompei Ca++ –ATP-aze  abolirea gradientului de concentraţie a Ca++
 creşterea activită ţii fosfolipazelor, proteazelor, endonucleazelor, ATP-azelor  tumefierea
mitocondriilor, a reticulului endoplasmatic, destabilizarea lizozomilor;
d) activizarea proceselor glicolitice  acumularea de acid lactic  acidoza celulară 
activarea proteazelor şi fosfolipazelor  citoliza.

H. Leziuni celulare dishomeostatice provocate de perturbă rile homeostaziei mediului intern.

Mediul intern al organismului (mediul de viaţă al celulelor), se caracterizează prin menţinerea
strictă a parametrilor fizici, fizico-chimici şi biochimici.Din cele mai severe şi frecvente acţiuni
patogene fac parte dismineralozele (hiper- şi hiponatriemia, hiper- şi hipokaliemia, hiper- şi hipo-
calciemia, hiper- şi hipocloremia, hiper- şi hipomagneziemia, hiper- şi hipo-H-ionia),
deshidratarea şi hiperhidratarea, hiper- şi hipoosmolaritatea.

I.Leziuni celulare metabolice provocate atâ t de defectele enzimatice ereditare, câ t şi de

dismetabolismele extracelulare. Din dismetabolismele extracelulare, care pot afecta celulele,
fac parte hipo- şi hiperglicemiile, galactozemia, hipoproteinemia şi disproteinemiile,
hiperlipidemia şi dislipidemiile, cetonemia.

J. Leziuni infecţioase. Leziunile primare celulare de origine infecţioasă sunt provocate de

factori biologici (virusuri, bacterii, protozoare, metazoare), iar inflamaţia ulterioară a organului
afectat conduce la leziuni celulare secundare. Leziunile secundare sunt plurifactoriale şi au o
patogenie complexă , determinată de acţiunea multor factori nocivi din focarul inflamator (acidoză ,
dereglă ri circulatorii, stres oxidativ, atac imun, dismetabolisme, hipoxie).

III.Manifestările leziunilor membranei celulare

1. Dereglarea permeabilităţii membranei celulare şi a trans ferului transmembranar de

substanţe
Transferul transmembranar se realizează prin transport pasiv şi transport activ.
Transportul pasiv este realizat prin osmoză , difuziunea simplă , difuziunea facilitată , echilibrul
Donnan, co-difuziunea (difuziune cuplată ), toate mecanismele fiind efectuate în sensul
gradientelor transmembranare fizico-chimice (electrice, ionice şi de concentraţie) fă ră consum de
energie metabolică .
Transportul pasiv micromolecular este efectuat de trei categorii de structuri membranare cu
rol în transportul pasiv al moleculelor hidrosolubile: canalele ionice, transportorii şi ionoforii.
Deplasarea transmembranară a moleculelor de apă se realizează prin fenomenul de osmoză. În
cazul a două soluţii separate printr-o membrană semipermeabilă , după cum este membrana
citoplasmatică , moleculele de solvent se deplasează din compartimentul cu concentraţie mică spre
compartimentul cu concentraţie mai mare a substanţelor dizolvate.
Difuziunea simplă se realizează datorită unor gradiente fizice de concentraţie sau electrice.
Inegalitatea de concentraţie între două compartimente generează o energie de concentraţie.
Difuziunea facilitată este o formă de transport pasiv, în care este inclus un transportor
membranar specific capabil să mă rească mult viteza de difuziune a substanţei în cauză . Câ nd
concentraţia substanţei transportate creşte foarte mult, survine saturarea dispozitivului de
transport şi viteza de difuziune scade.
Echilibrul Donnan este o formă de difuziune simplă care se produce atunci, câ nd de o parte a
membranei există un ion impermeant. O astfel de situaţie apare în cazul celulei, a că rei membrană
este impermeabilă pentru anionii organici de dimensiuni mari (proteine din interiorul celulei), dar
este permeabilă pentru cationi şi anioni.
 În urma alteră rii membranei citoplasmatice, inclusiv a glicocalixului, are loc dereglarea
integrită ţii structurale membranare cu abolirea funcţiei de barieră . În consecinţă se permite
pă trunderea neselectivă a substanţelor transportate în mod normal doar prin mecanisme selective
de transport (Na,+ K+, Cl-, Ca2+, Mg2+ ), iar ulterior şi trecerea intracelulară excesivă a apei prin
osmoză , conducâ nd la distrofia hidropică şi vacuolizarea, deformarea, tumefierea celulei,
distrucţia mecanică a citoscheletului. Morfologic aceasta se manifestă prin mă rirea volumului ce-
lulei, pâ nă chiar la ruperea ei.

2. Dereglarea transportului activ transmembranar de substanţe

Transportul transmembranar selectiv de substanţe se efectuează prin funcţionarea canalelor
ionice şi a pompelor ionice specifice.
În absenţa unei proteine integrale cu rol de canal, transportul pasiv transmembranar se poate
realiza dacă ionul este inclus într-o cavitate hidrofilă a unei structuri membranare mobile, al că rei
exterior să fie lipofil. Această structură , numită şi transportor, încă rcâ ndu-se cu substanţa
transportată pe o faţă a membranei, poate difuza spre faţa opusă unde eliberează substanţa.
Există substanţe numite ionofori, care acţionâ nd la nivelul membranelor naturale sau
artificiale, pot mă ri de cca 10.000 ori permeabilitatea acestora pentru anumite specii ionice. Din
această categorie a ionoforilor fac parte unele antibiotice (ionofori de K + şi de Na+).
Transportul activ transmembranar de substanţe se realizează cu consum de energie metabolică
contra gradientelor de concentraţie şi electric. Mecanismele de transport activ se efectuează prin
activitatea pompelor ionice, care intervin pentru deplasarea transmembranară a unor ioni şi
molecule: H+, Na+ , K+ , Ca2+, aminoacizi, glucide etc. Din cele mai studiate pompe ionice fac parte
pompele de Na+ - K+ şi Ca++.
Transportul primar activ transmembranar al Na+, K+ şi Ca++ se efectuează de că tre enzime
speciale – pompe ionice (de ex., K+, Na+ – ATP-aza de pe membrana citoplasmatică , Ca2+ – ATP-aza
de pe membrana reticulului endoplasmatic sau sarcoplasmatic al cardiomiocitelor), care
hidrolizează ATP şi astfel furnizează energia necesară pentru transport..
În urma distrucţiei membranei citoplasmatice sunt alterate toate mecanismele de transport
activ de substanţe. Consecinţele dereglă rii transportului activ al substanţelor sunt anihilarea gra-
dientelor de concentraţie a electroliţilor (Na,K,Ca,Cl) între interstiţiu şi citoplasmă şi citoplasmă şi
structurile intracelulare – mitocondrii şi reticulul endoplasmatic. Concomitent are loc anihilarea
potenţialului electric membranar.
3. Anihilarea gradientului de potasiu
În celula normală raportul concentraţiei potasiului intracelular şi extracelular este de cca 4:1,
ceea ce, de râ nd cu alţi electroliţi, creează gradientul electric şi potenţialul de repaus pentru ce-
lulele excitabile şi, de asemenea, este necesar pentru funcţionarea mitocondriilor. Echilibrarea
concentraţiei potasiului intracelular şi extracelular anihilează potenţialul de repaus al celulei
(depolarizare) şi face imposibilă excitaţia celulei (inhibiţie depolarizantă ). Datorită creşterii
concentraţiei ionilor de potasiu în sectorul extracelular, se micşorează şi potenţialul transmem-
branar al celulelor adiacente, mă rind excitabilitatea, ce poate servi ca factor de imbold în
declanşarea potenţialelor de acţiune.
Pe de altă parte, potasiul eliberat din celule invadează mediul intern al organismului, inclusiv
şi sâ ngele (hiperkaliemie), ceea ce influenţează în mod similar şi alte celule excitabile distanţate de
focarul leziunilor primare (neuroni, cardiomiocite).

3. Anihilarea gradientului de sodiu.

În celula normală raportul concentraţiei sodiului intracelular şi extracelular este de cca 1:20,
ceea ce, de râ nd cu gradientul de potasiu şi alţi electroliţi, creează gradientul electric şi potenţialul
 electric de repaus şi acţiune pentru celulele excitabile.Anihilarea gradientului de concentraţie
a sodiului la distrucţia membranei este asociată cu pă trunderea intracelulară a acestui element,
mă rind presiunea osmotică intracelulară , creâ nd un gradient osmo-oncotic, care iniţiază
pă trunderea apei în interiorul celulei prin osmoză , balonarea celulei, citoliza.

4. Anihilarea potenţialului de repaus

Datorită diferenţei de concentraţie a ionilor din spaţiile intra- şi extracelulare pe membrana
citoplasmatică a celulelor excitabile se determină o diferenţă de potenţial egală aproximativ cu –
70mV. În cazul întreruperii funcţionă rii pompelor membranare ionice creşte permeabilitatea
membranară pentru ioni şi se egalează concentraţia ionilor în spaţiul intra- şi extracelular. Drept
consecinţă are loc micşorarea potenţialului transmembranar, depolarizarea membranei,
imposibilitatea restaură rii potenţialului de repaus şi în final inhibiţia depolarizantă a celulei.

5. Micşorarea rezistenţei electrice a membranei citoplasmatice

Membrana citoplasmatică şi cea a organitelor celulare reprezintă un dielectric (izolator
electric), care poate rezista pâ nă la o diferenţă de potenţial egală cu cca 200 mv (potenţialul de
spargere), ceea ce depă şeşte potenţialul obişnuit pentru aceste structuri (75 mv pentru membrana
citoplasmatică şi 175 mv pentru membrana mitocondrială ). Micşorarea rezistenţei electrice a
membranei citoplasmatice (de ex., la scindarea lipidelor membranare de că tre fosfolipază , a
proteinelor membranare de că tre proteinaze) conduce la creşterea intensită ţii curentului şi
coborâ rea pragului de spargere electrică .

6. Anihilarea gradientului de calciu

În condiţii normale concentraţia ionilor de Ca2+ în hialoplasmă este aproximativ de 10 -7

mmol/l.
Ionii de calciu pă trund în celule atâ t prin intermediul difuziei, câ t şi prin canalele membranare
de calciu, care se deschid ca ră spuns la modificarea potenţialului transmembranar (de ex., la
excitarea celulei) sau în urma interacţiunii hormonilor cu receptorii membranari specifici.
Eliminarea continuă a calciului din celule şi menţinerea gradientului normal de concentraţie se
efectuează de că tre pompele de calciu (Ca2+ -ATP-aza) din membrana celulară şi din reticulul
endoplasmatic (sarcoplasmatic pentru miocite), şi sistemul de acumulare a ionilor de Ca 2+ în
mitocondrii.
La micşorarea generă rii de ATP în celule se inhibă activitatea Ca2+ -ATP-azei, se micşorează
viteza de expulzare a calciului din citoplasmă , ceea ce contribuie la acumularea ionilor de calciu în
citoplasmă pâ nă la concentraţia de 10-5 mmol/l. În consecinţă apar modifică ri în citoscheletul
celular, se activează structurile contractile (actina şi miozina), se activează sistemele enzimatice
celulare (ATP-aze, fosfolipaze, proteaze, endonucleaze), se alterează membranele intracelulare şi
se tulbură procesele metabolice la nivel de celulă .
7. Activarea enzimelor intracelulare
Efectul general al mă ririi concentraţiei de calciu intracelular este activarea enzimelor
intracelulare: ATP-azelor, proteazelor, endonucleazelor şi fosfolipazelor.
 Activarea ATP-azelor celulare conduce la scindarea rezervelor de ATP, ceea ce, de râ nd cu
diminuarea primară a proceselor de energogeneză , aprofundează deficitul de energie.
 Activarea proteazelor intracelulare conduce la iniţierea proceselor de autoliză celulară –
scindarea proteinelor proprii cu dezintegrarea celulei.
 Activarea endonucleazelor conduce la scindarea nucleoproteidelor (ADN, ARN) şi iniţierea
procesului de apoptoză .
 Activarea fosfolipazelor celulare (fosfolipaza A) conduce la scindarea fosfolipidelor din
componenţa membranei citoplasmatice, la formarea de defecte ireparabile membranare,
ceea ce micşorează rezistenţa mecanică şi cea electrică , aboleşte funcţia de barieră , mă reşte
permeabilitatea neselectivă . Concomitent cu aceasta scindarea fosfolipidelor din com-
ponenţa membranei citoplasmatice micşorează rezistenţa electrică şi conduce la spargerea
electrică a membranei.
8. Dereglarea funcţionării mecanismului de schimb trans membranar al ionilor de Na+ şi
+
H . Acidoza celulară
Alterarea celulară este însoţită de micşorarea pH intracelular sub nivelul 6,0, instalâ ndu-se
acidoza citoplasmatică . Acidoza poate fi determinată de urmă toarele mecanisme:
a) influxul sporit al ionilor de hidrogen în celulă din spaţiul extracelular, determinat de
dishomeostazia primară a echilibrului acido-bazic în organism; b) formarea excesivă a produşilor
intermediari acizi nemijlocit în celulă în cadrul intensifică rii procesului de glicoliză , dereglă rii
proceselor ciclului Krebs, scindă rii hidrolitice a fosfolipidelor membranare, degradă rii intense a
nucleotidelor adenilice; c) epuizarea şi insuficienţa sistemelor tampon, din care cauză devine
imposibilă contracararea creşterii concentraţiei ionilor de hidrogen care nu pot stopa creşterea
concentraţiei ionilor de hidrogen; d) ineficienţa mecanismelor de eliminare din celulă a ionilor de
hidrogen.
Mă rirea concentraţiei intracelulare a ionilor de hidrogen induce un şir de modifică ri ca:
tulburarea funcţionalită ţii proteinelor în urma modifică rii conformaţiei moleculei, activarea enzi-
melor hidrolitice lizozomale, mă rirea permeabilită ţii membranelor celulare ca rezultat al
dereglă rii structurii lipidelor membranare.

9. Hiperosmolaritatea intracelulară
Izoosmolaritatea celulei normale – presiunea osmotică intracelulară egală cu cea a mediului
interstiţial este asigurată de echilibrul optim dintre concentraţia proteinelor şi electroliţilor din
ambele spaţii.
La alterarea membranei şi pompei ionice Na+, K+ – ATP-azei, în intoxicaţiile cu să rurile
metalelor grele, la dereglarea proceselor de energogeneză în hipoxii, în intoxicaţii cu oxid de
carbon surplusul de ioni de sodiu nu este expulzat şi astfel în celulă se creează hiperosmolaritatea
intracelulară . Hiperosmolaritatea intracelulară creată de pă trunderea în celulă a sodiului induce
pă trunderea paralelă prin osmoză a apei, provocâ nd intumescenţa celulară , mă rirea în volum
(balonarea celulei), creşterea presiunii mecanice intracelulare şi chiar ruperea membranei
citoplasmatice. Procese similare au loc şi la nivelul organitelor celulare.

10. Intensificarea proceselor catabolice anaerobe, în special celor glicolitice, este un

ră spuns universal al celulei la deficitul de energie. Acest mecanism iniţial are semnificaţie com-
pensatorie pentru celula lezată , vizâ nd recuperarea deficitului de energie. Ulterior catabolismul
intens conduce la acumularea intracelulară a produşilor metabolici intermediari, de ex., a lactatu-
lui, acumularea de ioni de hidrogen şi acidoza celulară decompensată cu coborâ rea valorii pH pâ nă
la nivelul incompatibil cu viaţa pentru celulă .

IV.Consecintele
Consecinţele leziunilor membranei celulare sunt distrofiile celulare, necrobioza şi necroza
celulară , inflamaţia, atrofia, sclerozarea.

12.Leziunile membranare prin stres oxidativ. Cauzele. Patogenia. Manifestările.

Consecinţele.
Stresul oxidativ provocat de acţiunea radicalilor liberi de oxigen. Radical liber de oxigen se
numeşte oxigenul sau compusul oxigenului, care conţine pe ultimul strat electronic un electron
fă ră pereche, electron celibatar, ceea ce conferă acestor compuşi o reactivitate chimică extrem de
mare, din care cauză sunt denumite specii active de oxigen.
 Cauze:
Radicalii liberi sunt produşi obişnuiţi pentru unele procese fiziologice (de ex., în lanţul
transportului de electroni în mitocondrii), însă în condiţii fiziologice acţiunea lor potenţial nocivă
este contracarată de sistemele antioxidante existente în organism, care anihilează rapid aceşti
compuşi. Din procesele patologice generatoare de radicali liberi vom nota inflamaţia, reacţia
fagocitară , hiperoxia, hipoxia, razele ionizante, intoxicaţia cu cloroform, tetraclorură de carbon etc.
În prezent tot mai mare devine şirul de procese patologice, în patogenia că rora se implică radicalii
liberi (de ex., bolile hepatice, ulcerul gastric, infarctul miocardic ş.a.).
Formele de radicali liberi sunt: superoxidul de oxigen (O -2), peroxidul de hidrogen (H2O2),
radicalul hidroxil (OH-). Din sistemele antioxidante vom menţiona superoxiddismutaza (anihilează
superoxidul de oxigen), catalaza (scindează peroxidul de hidrogen), peroxidazele (anihilează
peroxizii), ceruloplasmina, transferina şi feritina (asociază ionii de fier, preîntâ mpinâ nd reacţiile
de peroxidare în lanţ a substanţelor endogene iniţiate de radicalii liberi), vitamina E, polifenolii ş.a.
Patogenia
Mecanismul acţiunii nocive a radicalilor liberi constă în peroxidarea substanţelor endogene:
lipide, acizi graşi polinesaturaţi, acizi nucleici, proteine, aminoacizi, enzime tiolice, care conţin în
moleculă grupul sulfhidrilic ş.a. Din cele mai nefaste consecinţe ale acţiunii radicalilor liberi fac
parte mutaţiile genice şi peroxidarea acizilor graşi polinesaturaţi din componenţa membranelor
citoplasmatice. Mecanismul ultimei reacţii constă în urmă toarele.
Radicalul hidroxil OH- este considerat cel mai agresiv. Fiind de dimensiuni mici, acesta
pă trunde uşor în porţiunea interioară a bistratului lipidic, unde supune peroxidă rii acizii graşi
polinesaturaţi din componenţa fosfolipidelor membranare, care conţin legă turi duble de carbon.
Sub acţiunea radicalului hidroxil are loc prima reacţie – ră pirea unui proton de la lipid (LH) (mai
exact de la AGPN – acizii graşi polinesaturaţi) cu formarea de apă şi a radicalului lipid, notat prin
simbolul L- :

Manifestari si Consecinte;
 distrucţia membranei şi formarea de breşe irecuperabile cu diminuarea rezistenţei
mecanice;
 mă rirea permeabilită ţii neselective şi lichidarea gradientelor ionice;
 diminuarea rezistenţei electrice a membranei şi spargerea electrică a acesteia;
 anihilarea potenţialului electric pe membranele celulelor excitabile cu inhibiţia
depolarizantă ;
 mă rirea concentraţiei ionilor de calciu în citoplasmă cu toate efectele asociate;
 dereglarea funcţiei organitelor celulare;
 necrobioza, necroza şi autoliza celulei.
 De râ nd cu lipidele o altă ţintă a atacului oxidativ pot fi şi alte substanţe din
componenţa membranei citoplasmatice. Astfel, sub acţiunea radicalilor liberi are loc
reducerea grupă rilor sulfhidrile ale enzimelor tiolice (de ex., Ca2+ – ATP-aza) pâ nă la
grupă ri disulfidice cu pierderea activită ţii enzimatice şi cu toate efectele asociate. Încă o
consecinţă a stresului oxidativ poate fi alterarea ADN cu efecte eventual mutagene.

13.Leziunile lisosomilor. Cauzele. Patogenia. Manifestările. Consecinţele.

Lizozomii sunt organite veziculare, formate în aparatul Golgi şi dispersate în toată citoplasma.
Lizozomii reprezintă un sistem digestiv intracelular, ce conferă celulei posibilitatea de a digera
diferite particule stră ine. În lizozomi s-au depistat peste 50 hidrolaze acide (catepsine,
ribonucleaze, hialuronidaza, fosfataza acidă ), fosfataza alcalină , iar principalele substanţe pe care
le digeră sunt proteinele, acizii nucleici, mucopolizaharidele, lipidele şi glicogenul.
Manifestare a leziunilor lizozomale este tumefierea şi destabilizarea membranelor lizozomale.
În mod normal membrana lizozomală împiedică contactul enzimelor din interiorul lizozomilor
cu elementele din citoplasmă , şi astfel sunt evitate procesele autolitice eventuale. Destabilizarea

sau chiar ruperea membranei lizozomale conduce la ieşirea hidrolazelor în citosol, la

hidroliza compuşilor organici din hialoplasmă şi a organitelor celulare şi, în final, la autodegrada-
rea, autoliza celulei.
 Tumefierea şi destabilizarea membranelor lizozomale cu creşterea permeabilită ţii acestora sunt
provocate de hipoxie, acidoză, peroxidarea lipidelor membranare şi se instalează la acţiunea radiaţiei
ionizante, a endotoxinelor bacteriene în toate tipurile de şoc, hipovitaminoze, hipervitaminoza A.
Consecinţă a lezării lizozomilor este ieşirea hidrolazelor lizozomale în hialoplasmă cu degradarea
substratelor specifice, inclusiv a proteinelor, cu iniţierea proceselor autolitice intracelulare, care conduc la
dezintegrarea celulei. Totodată enzimele lizozomale ies din citoplasma celulelor afectate în spaţiul
intercelular, pă trund în mediul intern, inclusiv şi în sâ nge (enzimemia) cu dezintegrarea structurilor
distanţate de focarul afecţiunii celulare primare.
Ca stabilizatori ai membranei lizozomale pot fi numiţi colesterolul, glucocorticoizii, vitamina E,
antihistaminicele.

14.Leziunile mitocondriale. Cauzele. Patogenia. Manifestările. Consecinţele.

Leziunile mitocondriilor au diferite aspecte.
Tumefierea mitocondrială este o modificare calitativă comună pentru multiplele alteră ri ale
mitocondriilor, care conduce la decuplarea proceselor de fosforilare oxidativă . Tumefierea mi-
tocondriilor este condiţionată de mă rirea permeabilită ţii membranei externe a mitocondriilor,
în caz de hiperosmolaritate şi tumefiere a citoplasmei celulare. Acest fenomen patologic se mai
întâ lneşte şi în inaniţie, hipoxii, intoxicaţii, febră , la administrarea de tiroxină .
In vitro s-au constatat două tipuri de tumefiere. Primul tip este tumefierea de amplitudine
joasă . În cadrul acestui tip de tumefiere creşterea activită ţii energogene conduce la alterarea
reversibilă a structurilor proteice. Tumefierea de amplitudine joasă este însoţită de
pă trunderea apei prin membrana externă a mitocondriilor în spaţiul format între criste şi
matricea mitocondrială . În acelaşi timp matricea mitocondrială se contractă şi devine foarte
dură . După faza de contracţie mitocondriile revin la starea lor iniţială .
Al doilea tip de tumefiere – tumefierea de amplitudine înaltă , apare ca rezultat al creşterii
permeabilită ţii membranei interne a mitocondriilor. Consecinţa acestui proces este nivelarea şi
fragmentarea cristelor mitocondriale. Tumefierea de amplitudine înaltă poate fi corectată prin
creşterea nivelului de ATP şi a concentraţiei de magneziu. Alterarea membranei externe a mitocon-
driilor este un proces ireversibil, însoţit de pierderea granulelor matricei. Etapa finală e
caracterizată prin distrugerea membranelor interne şi externe ale mitocondriilor, formarea pe
membrana internă a precipitatelor de fosfat de calciu, ce contribuie la calcificarea ireversibilă a
mitocondriilor.
Deformarea cristelor mitocondriale cu micşorarea numă rului acestora atestă o activitate
funcţională joasă a mitocondriilor, în timp ce creşterea numă rului de criste denotă intensificarea
energogenezei conform necesită ţilor celulei.
Paralel cu modifică rile cantitative şi calitative ale cristelor mitocondriale se determină
modifică ri structurale ale granulelor matricei mitocondriale. Aceste granule cu diametrul de la 20
la 50 nm acumulează cationi bivalenţi. Matricea granulelor e formată din proteine, lipide, ioni de
potasiu, magneziu, fosfor. Creşterea volumului granulelor se determină în celulele ce conţin în
exces ioni de calciu. Hipertrofia granulelor poate fi depistată în ischemia miocardului, în hepatocite
la intoxicaţii cu CCl4, în celulele musculare în caz de tetanos. Micşorarea numă rului de granule sau
chiar lipsa acestora se constată în celulele tumorale, în epiteliocitele intestinale şi hepatocite
supuse ischemiei.
Creşterea numă rului şi dimensiunilor mitocondriilor s-a depistat în celulele tumorale, în
celulele ţesuturilor hipertrofiate şi în inflamaţii, în glandulocitele tiroidei, paratiroidelor, glandelor
mamare, glandelor salivare şi bronhiale.
O dereglare funcţională a mitocondriilor comună pentru toate leziunile descrise este
decuplarea oxidării şi a fosforilării oxidative.
 Cristele mitocondriale conţin ATP-sintetază , care cuplează oxidarea substanţelor în ciclul
Krebs şi fosforilarea ADP-ului pâ nă la ATP. În urma cuplă rii acestor procese energia eliberată în
procesul oxidă rii este stocată în legă turile macroerge ale ATP-ului. Ulterior energia eliberată din
ATP poate fi folosită pentru realizarea funcţiilor celulare multiple.

Procesul de fosforilare oxidativă din mitocondrii posedă un randament energetic mai mare
comparativ cu procesul de glicoliză anaerobă din citozol. Astfel, dintr-o moleculă de glucoză în
primul caz se formează 38 molecule de ATP, iar în al doilea doar 2 molecule.
Sunt cunoscuţi numeroşi factori ca 2,4-dinitrofenolul, dicumarolul, bilirubina, care pot
decupla oxidarea de fosforilare cu eliberarea energiei sub formă de că ldură . Decuplarea acestor
procese conduce la diminuarea sintezei de ATP şi penuria energetică a celulei, ceea ce alterează
procesele energodependente atâ t în insă şi mitocondrii, câ t şi în alte structuri celulare (pompele
ionice din plasmolemă ş.a.). Astfel, consecutiv decuplă rii proceselor de oxidare şi fosforilare
mitocondriile îşi pierd capacitatea de a acumula ionii de calciu şi potasiu, ceea ce micşorează
potenţialul transmembranar, provoacă ieşirea ionilor de Ca2+ din mitocondrii, spargerea electrică a
membranei mitocondriale sub acţiunea propriului potenţial. Conform viziunii contemporane,
anume alterarea mitocondriilor prezintă un factor decisiv în dezvoltarea proceselor patologice
celulare ireversibile.
Penuria energetică a celulei drept consecinţă a leziunilor mitocondriale afectează pompele
ionice de Na+ şi K+, ceea ce anihilează gradientul ionic, gradientul electric cu depolarizarea mem-
branei citoplasmatice şi mitocondriale. Menţinerea gradientelor de Ca++ este datorată activită ţii
canalelor de Ca++ potenţial dependente şi a pompelor ionice – Ca ++ – ATP-aza de pe membrana
citoplasmatică , care expulzează Ca++ din celulă în exterior, Ca++ – ATP-aza din membrana
reticulului citoplasmatic, care recaptează ionii de Ca din citoplasmă şi îi înmagazinează în
interiorul reticulului şi în pompa similară de pe membrana mitocondriilor.

Consecinţă a leziunilor mitocondriale este anihilarea gradientului de Ca++ mitocondrii-

hialoplasmă şi mă rirea concentraţiei acestui ion în hialoplasmă . Concentraţia sporită de calciu în
hialoplasmă are mai multe consecinţe: persistenţa contracţiei miofibrilelor, activarea proteazelor
lizozomale, a ATP-azelor, endonucleazelor, fosfolipazelor.

15.Leziunile nucleului. Cauzele. Patogenia. Manifestările. Consecinţele.

Nucleul celulei apare ca o structură rotunjită sau alungită situată în apropierea centrului celulei.
Nucleul, care este închis de învelișul nuclear (membrană ), conține material genetic cunoscut sub
numele de cromatină și o regiune distinctă numită nucleol.

Toate celulele eucariote au cel puțin un nucleu (celulele procariote, cum ar fi bacteriile, nu au
nucleu și membrană nucleară ).
Nucleul celular este sediul materiei ereditare. Celula umană posedă 46 cromozomi aranjaţi în
23 perechi. Majoritatea genelor celor 2 cromozomi ai fiecă rei perechi sunt identice sau aproape
identice. Fiecare genă îşi are perechea sa, deşi uneori există şi excepţii. În afară de ADN,
cromozomii conţin şi importante cantită ţi de proteine cu greutate moleculară mică şi cu sarcină
electrică pozitivă , numite histone. Histonele sunt organizate într-un imens numă r de structuri
minuscule.
Replicarea tuturor cromozomilor se produce în urmă toarele câ teva minute după replicarea
helixurilor de ADN; noile helixuri de ADN îşi procură proteinele necesare. În această etapă , cei doi
cromozomi nou-formaţi poartă numele de cromatide.
Cauzele leziunilor directe ale nucleului celular sunt diferiţi factori fizici, chimici, biologici.
Leziunile nucleului au diferite manifestă ri morfologice şi funcţionale.
 Condensarea şi marginarea cromatinei este o alterare reversibilă a nucleului manifestată
prin apariţia sub membrana nucleară a conglomeratelor de cromatină . Acest proces poate fi de-
terminat în cazurile micşoră rii pH-ului celulei la intensificarea proceselor glicolitice.
La acţiunea unor factori nocivi, membrana nucleară formează vacuole prin invaginarea foiţei
interne.
Cariopicnoza este o consecinţă a condensă rii şi margină rii cromatinei pe toată suprafaţa
nucleului. Fibrele de cromatină se condensează în urma acţiunii ADN-azei şi enzimelor lizozomale.
Cariorexisul este procesul de fragmentare a cromatinei condensate, care poate fi localizată
atâ t sub membrana nucleară , câ t şi în citoplasmă .
Carioliza reprezintă lezarea nucleului cu dezintegrarea totală a cromatinei. Cariopicnoza,
cariorexisul şi carioliza sunt procese consecutive de murire a nucleului. În realitate se determină şi
cariorexis fă ră cariopicnoză şi carioliză , fragmentele de cromatină fiind eliminate în exterior.
Tulburările mitozei şi anomaliile ritmului mitotic
Ritmul mitotic, adecvat cerinţelor de restabilire a celulelor descuamate sau moarte, în condiţii
patologice poate fi modificat. Scă derea ritmului mitotic se determină în ţesuturile prostvascula-
rizate sau îmbă trâ nite; intensificarea ritmului mitotic se înregistrează în cadrul proceselor
inflamatoare, în tumori, la acţiunea hormonilor.
Unii agenţi patogeni (radiaţia ionizantă , antimetaboliţii ca metatrexatul, 6-mercaptopurina)
acţionează asupra celulei în faza S a ciclului celular şi micşorează sinteza şi duplicarea ADN-ului.
Aceiaşi factori acţionâ nd asupra celulei în faza M a mitozei pot induce blocarea mitozei în
metafază pâ nă la moartea acută a celulei sau mitonecroză . Mitonecroza se determină în ţesuturile
tumorale şi focarele inflamatorii cu necroză .
La acţiunea radiaţiei ionizante, agenţilor chimici, în inflamaţii, tumori, mitoza rezultă un
numă r şi o structură anormală de cromozomi – mitoze multipolare. Una din manifestă rile patolo-
giei mitozei este apariţia celulelor polinucleare, ce conţin mai multe nuclee. Celulele multinucleare
se întâ lnesc şi în stă ri normale, de exemplu osteoclaştii, celulele megacariocitare. În patologie aşa
celule se întâ lnesc în tuberculoză , tumori. Citoplasma acestor celule conţine granule şi vacuole,
numă rul nucleelor variind de la câ teva pâ nă la sute. Provenienţa acestor celule este diferită –
epitelială , mezenchimală , histiocitară .

În unele cazuri are loc formarea celulelor gigante polinucleare, determinată de contopirea
celulelor mononucleare, în altele – prin divizarea nucleelor, fă ră divizarea citoplasmei. Anomaliile
mitozei pot apă rea sub acţiunea radiaţiei ionizante, la administrarea preparatelor citostatice în
cadrul proceselor tumoral

16.Leziunile celulare hipoxice. Patogenia. Manifestările. Consecinţele.

Leziuni hipoxice provocate de hipoxia celulară . Energia necesară pentru efectuarea tuturor
funcţiilor celulei este furnizată aproape în întregime de procesele de oxidare a substanţelor
nutritive; cuplarea oxidă rii cu procesele de fosforilare rezultă înmagazinarea energiei în formă de
compuşi macroergici. Energia înmagazinată este utilizată pentru efectuarea activită ţilor vitale
celulare: anabolism, reparaţia structurilor celulare, activitatea pompelor ionice şi menţinerea
homeostaziei intracelulare, a gradientului de ioni, a potenţialului electric membranar ş.a. Cauzele
hipoxiei celulare sunt toate formele de hipoxie generală (hipoxică , respiratorie, circulatorie,
anemică , histotoxică ), dereglă rile circulaţiei sanguine şi limfatice regionale (hiperemia venoasă ,
ischemia, staza), afecţiunea directă a proceselor celulare de oxidare şi fosforilare, dereglă rile
circulaţiei sistemice (insuficienţa circulatorie cardiogenă , vasculară , hematogenă , colaps, şoc). De
menţionat că în dereglă rile circulatorii de râ nd cu deficitul de energie provocat de hipoxia celulară
mai evoluează şi alţi factori patogenetici citodistructivi – hipoperfuzia, hiponutriţia, hipercapnia,
acidoza, acumularea în celule şi spaţiul intercelular a deşeurilor metabolice.
 Efectele hipoxiei celulare sunt iniţiate de penuria de energie sub pragul compatibil cu
activitatea vitală celulară . Lanţurile patogenetice de efecte nocive sunt numeroase ca variante:

a) hipoxia celulară  diminuarea proceselor oxidative  micşorarea cantită ţii de ATP

disponibil  diminuarea activită ţii pompei Na+,K+ -ATP-aze  abolirea gradientului de Na+ şi K+ 
hiperosmolaritatea intracelulară  intumescenţa celulară  citoliza;
b) anihilarea potenţialului membranar de repaus  inhibiţia depolarizantă a celulelor
excitabile;
c) diminuarea activităţii pompei Ca++ –ATP-aze  abolirea gradientului de concentraţie a Ca++
 creşterea activită ţii fosfolipazelor, proteazelor, endonucleazelor, ATP-azelor  tumefierea
mitocondriilor, a reticulului endoplasmatic, destabilizarea lizozomilor;
d) activizarea proceselor glicolitice  acumularea de acid lactic  acidoza celulară 
activarea proteazelor şi fosfolipazelor  citoliza.

17.Manifestarile generale in leziunile celulare. Semnificatia.

Leziunea celulară reprezintă o schimbare persistentă a homeostazei biochimice, structurale și

funcționale a celulei. Se dezvoltă datorită acțiunii factorului dă ună tor. Deoarece deteriorarea
celulelor inițiază ră spunsuri adaptative, de protecție, compensatorii și de reparație este viziunea
justificată a leziunii celulare ca proces celular patologic.
Leziunea celulară inițiază , de asemenea, procese patologice în țesuturi și organe de reședință
(procese patologice în țesuturi și organe - atrofie, scleroză , inflamație) și mediu intern (procese
patologice integrative - disomostază ). În al doilea râ nd, procesele patologice ale țesutului și
organelor afectează atâ t celulele normale, câ t și cele afectate de factori patogeni, lă rgind astfel aria
patologiei pâ nă la limitele integrită ții corpului. Astfel de procese celulare patologice, deși apar
local, duc la un proces generalizat. Astfel, procesul este generalizat, dar cu localizare
predominantă la nivel celular. Deși caracterul leziunii celulare depinde de specificul factorului
dă ună tor și de particularită țile celulelor supuse unei acțiuni perturbatoare, cu toate acestea
leziunile celulare posedă caractere nespecifice în funcție de proprietă țile generale ale celulelor.
Manifestările nespecifice ale leziunilor celulare sunt: creșterea permeabilită ții neselective a
membranelor celulare și a organelelor; activarea sistemelor enzimatice celulare - proteinkinază ,
fosfolipază , sisteme de biosinteză de proteine și procese de producere a energiei etc.
Manifestările specifice ale leziunii celulare reprezintă abolirea funcțiilor lor specifice prin
eliberarea componentelor celulare specifice din celulele deteriorate în mediul intern al corpului
(ex. Enzime intracelulare etc.).

Clasificarea leziunii celulare

1. După secvența dezvoltă rii
a) leziuni primare cauzate de acțiunea directă a factorului dă ună tor;
b) leziunile secundare apă rute ca urmare a unor factori patogeni primari.
2. După natura leziunilor
a) leziuni specifice corespunză toare factorului dă ună tor;
b) leziuni nespecifice proprii mai multor factori nocivi.
3. După caracterul factorului etiologic
a) leziuni mecanice,
b) leziuni fizice (arsuri, degeră turi, electric),
c) leziune osmotică ,
d) leziuni prin peroxidarea lipidelor,
e) leziuni infecțioase,
 f) leziuni imune (alergice),
g) vă tă mă ri toxice,
h) leziune enzimatică ,
i) vă tă mare hipoxică ,
j) din cauza tulbură rilor circulatorii,
k) daune dismetabolice

4. După locație
a) leziune membranară
b) leziune mitocondrială ,
c) leziuni lizozomale,
d) leziunea nucleului (inclusiv leziunile prin mutații),
e) leziuni ale reticulului endoplasmatic și ale aparatului Golgi
5. După gradul de leziune
a) ră ni reversibile;
b) ră ni ireversibile.
Acțiunea patogenă a factorului dă ună tor este în primul râ nd orientată că tre membrana celulară ,
unde sunt localizate leziunile primare, în timp ce leziunile organelelor celulare cel mai frecvent
sunt de ordinul secundar. Este posibilă o acțiune directă a factorilor nocivi asupra organelelor
celulare cu dezvoltarea proceselor patologice primare la nivelul acestora. Leziunile cauzate de
acțiunea directă a factorilor nocivi asupra orică rei structuri celulare se numesc leziuni primare.
Orice leziune primară a celulei generează leziuni secundare alterative. Leziunile secundare se
răspândesc consecutiv pe toate structurile celulare și duc în cele din urmă la moartea celulelor.

18.Distrofia celulară. Cauzele. Patogenia. Consecinţele. Exemple clince.

Distrofie celulară - proces patologic celular tipic cauzat de tulbură ri metabolice locale sau
generale manifestate prin modifică ri funcționale și / sau structurale la nivelul celulelor.
Cauzele:
Cauzele generale ale distrofiilor congenitale sunt factorii ereditari care determină enzimopatia
celulară congenitală - absența, defectul sau lipsa enzimelor celulare. Efectele acestor anomalii sunt
acumularea în celule a substratului metabolic datorită deficienței în defalcarea sa (adică lipsa
congenitală de glucoso-6-fosfatază duce la imposibilitatea glicogenolizei și acumulă ri excesive de
glicogen în celule), precum și sinteza și acumularea substanțelor anormale în celulă .
Cauzele generale ale distrofiilor dobândite sunt factorii care provoacă leziuni celulare, tulbură ri
metabolice celulare și dezechilibru metabolic general. Cauzele care produc leziuni ale celulelor
sunt factori mecanici, fizici, chimici, biologici, hipoxie celulară , deficiență de energie, dereglații ale
transporturilor transmembranare și intracelulare ale substanțelor nutritive și dereglarea
exocitozei a substanțelor intracelulare. Din tulbură rile metabolice generale care provoacă distrofii
celulare, trebuie menționate tulbură ri în procesele metabolice ale carbohidraților, lipidelor și
proteinelor.

Din dezechilibrul metabolic general care produce distrofii, cei mai frecvent implicați sunt
hiperglicemia, galactozemia, hiperlipidemia, hipercolesterolemia, care duc la infiltrarea spațiilor
intracelulare cu substanțele respective.
Patogenia-Consecințe-Exempla clinice

Acumulă rile manifestate histologic prin vacuole intracelulare sunt observate în mai multe
procese patologice.
• Ateroscleroza. În plă cile aterosclerotice, celulele musculare netede și macrofagele din stratul
intim al aortei și arterele mari sunt umplute cu vacuole lipide, cele mai multe fiind formate din
colesterol și esteri de colesterol. Astfel de celule au aspect spumoase (celule de spumă ), iar
agregatele acestora în intimă produc ateroamele galbene încă rcate de colesterol, caracteristice
acestei tulbură ri grave. Unele dintre aceste celule încă rcate de gră sime se pot rupe, eliberâ nd
lipide în spațiul extracelular. Esterii de colesterol extracelulari se pot cristaliza sub formă de ace
lungi, producâ nd fisuri destul de distinctive în secțiunile de țesut.
• Xantoame. Acumularea intracelulară a colesterolului în macrofage este, de asemenea,
caracteristică stă rilor hiperlipidemice dobâ ndite și ereditare. Clustere de celule spumoase se
gă sesc în țesutul conjunctiv subepitelial al pielii și în tendoane, producâ nd mase tumorale
cunoscute sub numele de xantoame.
• Colesteroleroza. Aceasta se referă la acumulă rile focale de macrofage încă rcate de colesterol în
lamina proprie a vezicii biliare. Mecanismul de acumulare nu este cunoscut.

Mecanisme generale ale distrofiei celulare. Multe procese au ca rezultat acumulă ri intracelulare
anormale, dar majoritatea acumulă rilor sunt atribuite la patru tipuri de anomalii .
1. O substanță endogenă normală este produsă la o rată normală sau crescută , dar rata
metabolismului este inadecvată pentru a o elimina. Exemple de acest tip de procedeu sunt
schimbarea lipidică a ficatului și reabsorpția pică turile proteice în tubii rinichilor.
2. O substanță endogenă anormală , de obicei produsul unei gene mutate, se acumulează din cauza
defectelor în plierea și transportul proteinelor și a incapacită ții de degradare eficientă a proteinei
anormale.
Exemplele includ acumularea de α1-antitripsină mutată în celulele hepatice și diverse proteine
mutate în tulbură ri degenerative ale sistemului nervos central.
3. O substanță endogenă normală se acumulează din cauza unor defecte, de obicei moștenite, în
enzime care sunt necesare pentru metabolismul substanței. Exemple includ boli cauzate de
defecte genetice din enzimele implicate în metabolismul lipidelor și carbohidraților, care rezultă în
depunerea intracelulară a acestor substanțe, în mare parte în lizozomi.
4. O substanță exogenă anormală este depusă și se acumulează deoarece celula nu are nici utilajul
enzimatic pentru a degrada substanța, nici capacitatea de a o transporta în alte situri. Acumulă rile
de particule de carbon și substanțe chimice nemetabolizabile, cum ar fi silice, sunt exemple ale
acestui tip de modificare.

19.Distrofia lipidica. Cauzele. Patogenia. Consecinţele. Exemple clince.

Toate clasele majore de lipide se pot acumula în celule: trigliceride, esteri ai colesterolului
și fosfolipidelor. Fosfolipidele sunt componente ale figurilor de mielină gă site în celulele necrotice.
În plus, în bolile lizozomice se acumulează complexe anormale de lipide și carbohidrați.
Termenii steatoză și schimbarea lipidică descriu acumulă ri anormale de trigliceride în
celulele parenchimatoase. Schimbarea gră similor este adesea observată în ficat, deoarece este
organul major implicat în metabolismul gră similor, dar apare și în inimă , mușchi și rinichi. Cauzele
steatozei includ toxine, malnutriție proteică , diabet zaharat, obezitate și anoxie. În ță rile
dezvoltate, cauzele cele mai frecvente ale modifică rii lipidice semnificative a ficatului (ficat gras)
sunt consumul de alcool și boala hepatică grasă nonalcoholică , care este adesea asociată cu
diabetul și obezitatea.

Diferite mecanisme țin cont de acumularea trigliceridelor în ficat. Acizii grași liberi din
țesutul adipos sau alimentele ingerate sunt transportați în mod normal în hepatocite. În ficat sunt
esterificate în trigliceride, transformate în colesterol sau fosfolipide sau oxidate în corpuri
cetonice. Unii acizi grași sunt sintetizați și din acetat. Eliberarea trigliceridelor din hepatocite
necesită asocierea cu apoproteine pentru a forma lipoproteine, care pot fi apoi transportate din
sâ nge în țesuturi (Fig. 10).
 Acumularea excesivă de trigliceride în ficat poate rezulta din intrarea excesivă sau din
metabolismul defect și din exportul de lipide. Mai multe astfel de defecte sunt induse de alcool, o
hepatotoxină care modifică funcțiile mitocondriale și microsomale, ceea ce duce la o sinteză
crescută și la o rupere redusă a lipidelor. CCl4 și malnutriția proteică provoacă modifică ri grase
prin reducerea sintezei apoproteinelor, hipoxia inhibă oxidarea acidului gras și înfometarea crește
mobilizarea acizilor grași din magazinele periferice. În diabetul zaharat se crește lipoliza datorită
lipsei de insulină , cu mobilizarea sporită a FFA din țesutul adipos.

Fig. 10. Ficat gras. A, Schema schematică a posibilelor mecanisme care duc la
acumularea trigliceridelor în ficatul gras. Defectele la oricare dintre etapele de absorbție,
catabolism sau secreție pot duce la acumularea de lipide. B, detaliu important al modificării
lipidice a ficatului. În majoritatea celulelor nucleul bine conservat este strecurat în
marginea deplasată a citoplasmei în jurul vacuolei adipoase. (Din Robbins-Cotran; Baza
patologică a bolii)
Distrofia grasă din inimă stă la baza a trei mecanisme principale: hiperlipidemia cu intrarea
îmbună tă țită a FFA din sâ nge (lipoliză exagerată , hiperlipidemie alimentară ) în celulele cardiace,
tulbură ri intracelulare ale metabolismului lipidic și descompunerea sporită a complexelor de
lipoproteine din membrana celulară . Cele mai frecvente cauze ale infiltrației grase cardiace sunt:
hipoxia, intoxicația cu fosfor, arseniu, unii factori infecțioși (difteria).
Modificările grase ale rinichilor se gă sesc în sindromul nefrotic și afectează preferențial
tubii distali și colecționari.
Semnificația schimbă rii lipidice depinde de cauza și gravitatea acumulă rii. Câ nd este
ușoară , nu poate avea niciun efect asupra funcției celulare. Schimbarea lipidică mai severă poate
afecta funcția celulară și poate fi un prevestitor al morții celulare. Colesterolul și esterii
colesterolului

Metabolizarea celulară a colesterolului este strict reglementată astfel încâ t majoritatea

celulelor folosesc colesterolul pentru sinteza membranelor celulare fă ră acumularea intracelulară
de colesterol sau esteri de colesterol. Acumulă rile manifestate histologic prin vacuole intracelulare
sunt observate în mai multe procese patologice.
20.Apoptoza prin mecanismul intrinsec. Cauzele. Mecanismele. Manifestările. Consecinţele.
Semnificaţia biologică.
Apoptoza este o cale de moarte a celulelor care este indusă de un program sinucidic strict
reglementat în care celulele destinate morții activează enzime care degradează ADN-ul nuclear al
celulelor și proteine nucleare și citoplasmatice. Celulele apoptotice se descompun în fragmente,
numite corpuri apoptotice, care conțin porțiuni ale citoplasmei și nucleului.
Apoptoza apare în mod normal atâ t în timpul dezvoltă rii, câ t și pe tot parcursul vâ rstei adulte și
servește la eliminarea celulelor nedorite, îmbă trâ nite sau potențial dă ună toare. Este, de asemenea,
un eveniment patologic atunci câ nd celulele bolnave sunt deteriorate dincolo de reparații și sunt
eliminate.
Cauze:
 O celulă normală are în mod permanent nevoie să i se confirme utilitatea ei în organism
prin acțiunea factorilor de creștere. Absența acestor semnale poate declanșa un proces
apoptoic.
 Semnalele emise în urma unor daune suferite de că tre ADN (de exemplu datorită unei
iradiații cu raze X) sunt la râ ndul lor capabile să inițieze apoptoza unei celule potențial
canceroase, care trebuie eliminată fă ră daune pentru restul țesutului adiacent.
 Semnalele hormonale, în special ale glucocorticoizilor, pot provoca o apoptoză , care - în
acest caz - reprezintă o verigă importantă în lanțul sistemului imunitar.
 Câ nd o celulă are dificultă ți în structurarea unei proteine, fapt care duce la acumularea
acestei proteine în reticulul endoplasmatic, ea poate intra în apoptoză .
 Pierderea contactului între anumite celule sau între celulele respective și matricea lor
extracelulară înconjură toare antrenează într-o manieră foarte rapidă un proces apoptoic
denumit anoikis.
 Apotoza poate fi de asemenea cauzată prin degradarea telomerilor cromozomiali, poate fi
însă la râ ndul ei inhibată prin enzime specifice zise telomeraze.
logic atunci câ nd celulele bolnave sunt deteriorate dincolo de reparații și sunt eliminate.

Calea intrinsecă (mitocondrială) a apoptozei

Calea mitocondrială este mecanismul major al apoptozei în toate celulele mamiferelor, iar
rolul să u într-o varietate de procese fiziologice și patologice este bine stabilit. Această cale de
apoptoză este rezultatul creșterii permeabilită ții mitocondriale și a eliberă rii moleculelor pro-
apoptotice (inductori de deces) în citoplasmă [Fig.12, Fig.13].
Mitocondriile sunt organele remarcabile prin faptul că conțin proteine precum citocromul
c, care sunt esențiale pentru viață , dar unele dintre aceleași proteine, atunci câ nd sunt eliberate în
citoplasmă (un indiciu că celula nu este să nă toasă ), inițiază programul de suicid al apoptozei.
Eliberarea acestor proteine mitocondriale este controlată de un echilibru fin orchestrat între
membrii pro și anti-apoptotici ai familiei Bcl de proteine. Există mai mult de 20 de membri ai
familiei Bcl, iar majoritatea funcționează pentru a regla apoptoza. Factorii de creștere și alte
semnale de supraviețuire stimulează producerea de proteine anti-apoptotice, principalele fiind
Bcl-2, Bcl-x și Mcl-1. Aceste proteine rezidă în mod normal în citoplasmă și în membranele
mitocondriale, unde controlează permeabilitatea mitocondrială și previn scurgerea proteinelor
mitocondriale care au capacitatea de a declanșa moartea celulelor.
Atunci câ nd celulele sunt lipsite de semnale de supraviețuire sau ADN-ul lor este deteriorat,
sau proteinele pliate greșit induc stresul ER, se activează senzori de deteriorare sau de stres.
Acești senzori sunt, de asemenea, membri ai familiei Bcl și includ proteine numite Bim, Bid și Bad
 care conțin un singur „domeniu de omologie Bcl-2” (al treilea dintre aceste patru domenii
prezente în Bcl-2) și sunt numite „ Proteine numai BH3. Senzorii la râ ndul lor activează doi
efectori critici (proapoptotici), Bax și Bak, care formează oligomeri care se introduc în membrana
mitocondrială și creează canale care permit proteinelor din membrana mitocondrială internă să se
scurgă în citoplasmă . Proteinele numai cu BH3 se pot lega și bloca funcția Bcl-2 și Bcl-x.
În același timp, sinteza Bcl-2 și Bcl-x poate scă dea. Rezultatul net al activă rii Bax-Bak
împreună cu pierderea funcțiilor de protecție ale membrilor familiei anti-apoptotice Bcl este
eliberarea în citoplasmă a mai multor proteine mitocondriale care pot activa cascada caspazei.
Una dintre aceste proteine este citocromul c, bine cunoscut pentru rolul să u în respirația
mitocondrială .

Fig. 12. Mecanisme de apoptoză.

Cele două că i ale apoptozei diferă în inducția și reglarea lor și ambele culminează cu
activarea caspazelor „executor”. Inducerea apoptozei pe calea mitocondrială implică acțiunea
senzorilor și efectorilor din familia Bcl-2, care induc scurgerea proteinelor mitocondriale. Sunt
prezentate, de asemenea, unele dintre proteinele anti-apoptotice („regulatori”) care inhibă
scurgerea mitocondrială și activarea caspazei dependente de citocromul c-caspazei pe calea
mitocondrială .
În calea receptorului de moarte, implicarea receptorilor morții duce direct la activarea
caspazei. Nu sunt ară tate regulatorii activă rii caspazei mediate de receptori. ER, reticul
endoplasmatic; TNF, factorul de necroză tumorală (din Robbins-Cotran; Baza patologică a bolii).
Odată eliberat în citosol, citocromul C se leagă de o proteină numită Apaf-1 (factorul
activator al apoptozei 1), care formează un hexamer asemă nă tor unei roți care a fost numit
apoptosom. Acest complex este capabil să lege caspasa-9, caspaza inițiativă critică a că ii
mitocondriale, iar enzima clivează moleculele adiacente de caspază -9, creâ nd astfel un proces de
auto-amplificare.
 Alte proteine mitocondriale, cum ar fi Smac / DIABLO, intră în citoplasmă , unde se leagă și
neutralizează proteinele citoplasmice care funcționează ca inhibitori fiziologici ai apoptozei
(numiți IAPs). Funcția normală a IAP-urilor este de a bloca activarea caspazelor, inclusiv de
că lă tori ca caspasa-3, și de a menține celulele în viață . Astfel, neutralizarea acestor PAI permite
inițierea unei cascade de caspază .

Fig. 13. Calea intrinsecă (mitocondrială) a apoptozei.

  A, Viabilitatea celulară este menținută prin inducerea proteinelor anti-apoptotice precum

Bcl-2 prin semnale de supraviețuire. Aceste proteine mențin integritatea membranelor
mitocondriale și previn scurgerea proteinelor mitocondriale. B, Pierderea semnalelor de
supraviețuire, deteriorarea ADN-ului și alți stimulatori activează senzori care antagonizează
proteinele anti-apoptotice și activează proteinele pro-apoptotice Bax și Bak, care formează canale
în membrana mitocondrială . Scurgerea ulterioară a citocromului c (și a altor proteine,
nereprezentate) duce la activarea caspazei și induce apoptoza. (Din Robbins-Cotran; Baza
patologică a bolii).

21.Apoptoza prin mecanism extrinsec. Cauzele. Mecanismele. Manifestările. Consecinţele.

Semnificaţia biologică.
Această cale este inițiată prin angajarea receptorilor de deces ai membranei plasmatice pe o varietate de
celule [Fig.14, Fig.15]. Receptorii de deces sunt membri ai familiei de receptori TNF care conțin un
domeniu citoplasmatic implicat în interacțiunile proteină-proteină care se numește domeniul morții,
deoarece este esențial pentru furnizarea de semnale apoptotice. (Unii membri ai familiei receptorilor
TNF nu conțin domenii de moarte citoplasmice; funcția lor este de a activa cascade inflamatorii, iar rolul
lor în declanșarea apoptozei este mult mai puțin stabilit.) Cei mai cunoscuți receptori de deces sunt
receptorii TNF de tip 1 (TNFR1) și proteină înrudită numită Fas (CD95).
Mecanismul apoptozei induse de acești receptori morți este bine ilustrat de Fas, un receptor de deces
exprimat pe mai multe tipuri de celule. Ligandul pentru Fas se numește Fas ligand (FasL). FasL este
exprimat pe celulele T care recunosc auto-antigene (și funcționează pentru a elimina limfocitele auto-
reactive) și pe unele limfocite T citotoxice (care ucid celulele infectate cu virus și tumorile). Atunci când
FasL se leagă de Fas, trei sau mai multe molecule de Fas sunt reunite, iar domeniile lor de deces
citoplasmice formează un loc de legare pentru o proteină adaptoare care conține și un domeniu de deces
și se numește FADD (domeniul de moarte asociat cu Fas). FADD care este atașat la receptorii morții, la
rândul său, leagă o formă inactivă de caspază-8 (și, la om, caspază-10), din nou, printr-un domeniu de
deces. Multe molecule pro-caspază-8 sunt astfel aduse în proximitate și se scindează reciproc pentru a
genera caspază-8 activă. Enzima declanșează apoi o cascadă de activare a caspazei prin clivarea și prin
aceasta activarea altor pro-caspaze, iar enzimele active mediază faza de execuție a apoptozei (discutată
mai jos). Această cale de apoptoză poate fi inhibată de o proteină numită FLIP, care se leagă de pro-
caspaza-8, dar nu poate separa și activează caspaza, deoarece lipsește un domeniu proteazic. Unele
virusuri și celule normale produc FLIP și folosesc acest inhibitor pentru a se proteja Apoptoza mediată
de Fas.

Fig. 14. Calea intrinsecă a apoptozei

(Din Robbins-Cotran; Baza patologică a bolii)

Fig. 15. Calea extinsică (inițiată de receptorul morții) a apoptozei, ilustrată de

evenimentele care au urmat angajării Fas.
 FAAD, domeniul deces asociat cu Fas; FasL, Fas ligand. (Din Robbins-Cotran; Baza
patologică a bolii)

22. Apoptoza patologica. Mecanismele. Exemple clinice.

Privarea factorului de creștere.

Celulele sensibile la hormoni lipsiți de hormonul relevant, limfocitele care nu sunt stimulate de
antigene și citokine și neuronii lipsiți de factorul de creștere a nervilor mor prin apoptoză. În toate aceste
situații, apoptoza este declanșată de calea intrinsecă (mitocondrială) și este atribuită scăderii sintezei de
Bcl-2 și Bcl-x și activării Bim și a altor membri pro-apoptotici din familia Bcl.
Leziunea ADN
Expunerea celulelor la radiații sau agenți chimioterapeutici induce apoptoza printr-un mecanism
inițiat de deteriorarea ADN-ului (stres genotoxic) și care implică gena p53-supresoare. Proteina p53 se
acumulează în celule când ADN-ul este deteriorat și stopează ciclul celular (în faza G1) pentru a permite
reparării ulterioare. Cu toate acestea, dacă deteriorarea este prea mare pentru a fi reparată cu succes, p53
declanșează apoptoza. Când p53 este mutant sau absent (așa cum este în anumite tipuri de cancer), este
incapabil să inducă apoptoza, astfel încât celulele cu ADN deteriorat să poată supraviețui. În astfel de
celule deteriorarea ADN-ului poate duce la mutații sau translocări care duc la transformarea neoplazică.
Astfel, p53 servește ca un schimbător critic de „viață sau moarte” în urma stresului genotoxic.
Mecanismul prin care p53 declanșează mașina efectoare a morții distale - caspazele - este complex, dar
pare să implice funcția sa în activarea transcripțională. Printre proteinele a căror producție este stimulată
de p53 se numără mai mulți membri pro-apoptotici ai familiei Bcl, în special Bax, Bak și unele proteine
BH3, menționate anterior.
Plasament proteic
Șaperonii controlează plierea corespunzătoare a proteinelor nou sintetizate, iar polipeptidele
pliate greșite sunt ubiquitinate și vizate pentru proteoliza în proteazomi. Dacă totuși, în ER se
acumulează proteine desfășurate sau pliate greșit, din cauza mutațiilor sau tensiunilor moștenite, acestea
declanșează o serie de răspunsuri celulare, numite colectiv răspuns proteic desfășurat. Acest răspuns
proteic desfășurat activează căile de semnalizare care cresc producția de șaperoni, sporesc degradarea
proteazomală a proteinelor anormale și încetinește translația proteinelor, reducând astfel încărcarea
proteinelor nepliate în celulă. Cu toate acestea, dacă acest răspuns citoprotector nu este capabil să facă
față acumulării de proteine pliate greșit, celula activează caspaze și induce apoptoza. Acest proces se
numește stres ER. Acumularea intracelulară de proteine pliate anormal, cauzată de mutații genetice, de
îmbătrânire sau de factori de mediu necunoscuți, este acum recunoscută ca o caracteristică a unui număr
de boli neurodegenerative, inclusiv bolile Alzheimer, Huntington și Parkinson și, eventual, diabetul de
tip 2. Deprivarea de glucoză și oxigen, precum și stresul, cum ar fi căldura, duc, de asemenea, la o
depunere greșită a proteinelor, ce duce ca rezultat la leziune și moartea celulelor.
Fig. 16. Mecanisme de pliere a proteinelor și răspunsul proteic desfășurat. (Din Robbins-
Cotran; Baza patologică a bolii)

A. Șaperonii, cum ar fi proteinele de șoc termic (Hsp), protejează proteinele desfă cute sau
pliate parțial de degradare și ghidează proteinele în organele.
B. proteinele greșite declanșează un ră spuns proteic desfă șurat proteic (UPR). Dacă acest
ră spuns este inadecvat pentru a face față nivelului de proteine pliate greșit, induce apoptoza.

Apoptoza indusă de familia receptorilor TNF.

FasL pe celulele T se leagă de Fas la limfocitele vecine. Această interacțiune joacă un rol în
eliminarea limfocitelor care recunosc auto-antigene, iar mutațiile care afectează Fas sau FasL
au ca rezultat boli autoimune la om și șoareci. Citokina TNF este un mediator important al
reacției inflamatorii, dar este, de asemenea, capabil să inducă apoptoza. (Numele „factor de
necroză tumorală ” a apă rut nu pentru că citokina ucide celulele tumorale direct, ci pentru că
induce tromboza vaselor de sâ nge tumorale, ceea ce duce la moartea ischemică a tumorii), sau
semnificația patologică in vivo nu este cunoscută . De fapt, funcțiile fiziologice majore ale TNF
sunt mediate nu prin inducerea apoptozei, ci prin activarea importantului factor de
transcripție NF-κB (factor nuclear-κB), care promovează supraviețuirea celulelor prin
stimularea sintezei membrilor anti-apoptotici ai familiei Bcl-2 și, activează o serie de
ră spunsuri inflamatorii. Deoarece TNF poate induce moartea celulară și poate promova
supraviețuirea celulelor, ce determină acest yin și yang din acțiunea sa? Ră spunsul nu este clar,
dar depinde probabil de proteinele de semnalizare atașate la receptorul TNF după legarea
citokinei.
Apoptoza mediată de limfocite T citotoxice

Limfocitele T citotoxice (CTLs) recunosc antigene stră ine prezentate la suprafața celulelor
gazdă infectate. La activare, CTLs secretă perforină , o moleculă de formare a porilor
transmembranei, care promovează intrarea granulelor de serine protease CTL numite
granime. Granzimele au capacitatea de a separa proteine la reziduurile de aspartat și de a
activa astfel o varietate de caspaze celulare. În acest fel, CTL ucide celulele țintă prin inducerea
directă a fazei efectoare a apoptozei. CTL-urile exprimă și FasL pe suprafața lor și pot ucide
celulele țintă prin ligarea receptorilor Fas.

Tulburări asociate cu apoptoza dereglată

Apoptoza dereglată („prea puțin sau prea mult”) a fost postulată pentru a explica aspectele
unei game largi de boli.
• Tulbură ri asociate cu apoptoza defectuoasă și creșterea supraviețuirii celulare. O rată scă zută
de apoptoză poate permite supraviețuirea celulelor anormale, ceea ce poate avea o serie de
consecințe. De exemplu, dacă celulele care transportă mutații în p53 sunt supuse leziunii ADN-
ului, celulele nu numai că nu mor, dar sunt susceptibile la acumularea de mutații din cauza
reparației defecte a ADN-ului, iar aceste anomalii pot da naștere cancerului. Importanța
apoptozei în prevenirea dezvoltă rii cancerului este accentuată de faptul că mutația p53 este
cea mai frecventă anomalie genetică întâ lnită în cancerul uman. În alte situații, apoptoza
defectuoasă duce la eșecul elimină rii celulelor potențial dă ună toare, cum ar fi limfocitele care
pot reacționa împotriva auto-antigenelor și nereușirea elimină rii celulelor moarte, o sursă
potențială de auto-antigene. Astfel, apoptoza defectuoasă poate sta la baza tulbură rilor
autoimune [Fig.17].

• Tulbură ri asociate cu apoptoza crescută și moartea excesivă a celulelor. Aceste boli sunt
caracterizate printr-o pierdere de celule și includ (1) boli neurodegenerative, manifestate prin
pierderea unor seturi specifice de neuroni, în care apoptoza este cauzată de mutații și proteine
 pliate greșit; (2) leziune ischemică , ca în infarctul miocardic și accidentul vascular cerebral; și
(3) moartea celulelor infectate cu virus, în multe infecții virale [Fig.18].

Fig. 17 Cauze și manifestări ale apoptozei reduse (Din S. Silbernagl și F. Lang; Atlasul de
fiziopatologie al culorii)

Fig.18. Cauzele și manifestările apoptozei crescute (Din S. Silbernagl și F. Lang; Atlasul de fiziopatologie al culorii)

23.Necroza. Cauzele. Patogenia. Manifestările. Consecinţele locale şi generale.

Necroza este sistarea ireversibilă a activită ţii celulei, moartea celulei sau a unei pă rţi de ţesut,
organ în organismul încă viu. Necroza poate fi definită ca moarte accidentală , violentă survenită de
pe urma acţiunii factorilor nocivi extracelulari – fie endogeni (din însă şi organismul), fie exogeni
(parveniţi din ambianţă ). Or, necroza este moartea locală , în timp ce moartea în sens general
înseamnă moartea întregului organism. În acelaşi context necroza se deosebeşte şi de modifică rile
post mortem în organe survenite după moartea organismului.

Etiologia necrozei. Necroza poate fi provocată de diferiţi factori etiologici exogeni cu acţiune
patogenă directă asupra celulelor, care rezultă leziuni celulare irecuperabile: factori mecanici,
fizici, chimici, biologici. Necroza mai poate fi consecinţa altor procese patologice celulare, tisulare,
de organ şi integrale (distrofii, inflamaţie, modifică ri hemocirculatorii locale şi generale, hipoxie,
dishomeostazii, dismetabolisme, dereglă ri nervoase şi endocrine ş.a.).
În funcţie de faza ciclului celular, în care survine, necroza poate fi mitotică (survine în faza
mitozei celulare) sau interfazică (survine în perioada intermitotică ). Necroza mitotică se află în
relaţie cu patologia aparatului mitotic, ceea ce induce mitoze patologice şi rezultă celule neviabile.
Necroza interfazică este moartea celulelor normale sub acţiunea factorilor nocivi.
Factorii etiologici induc necroza prin afectarea sistemelor vitale ale celulei: sistemelor de
receptori şi de mesageri secunzi, a homeostaziei ionice, a sistemelor energetice, metabolice, repa-
rative, reproductive, autofagale ş.a.
Necroza celulară inevitabil induce două categorii de reacţii din partea organului de reşedinţă .
Din prima categorie face parte inflamaţia. Reacţia inflamatoare ca ră spuns la alterarea celulară
vizează demarcaţia şi izolarea celulelor moarte, localizarea necrozei, înlă turarea reziduurilor
celulelor moarte, regenerarea şi restabilirea deficitului de structură . Din a doua categorie fac parte
reacţiile suscitate de deficitul structurii şi funcţiei organului supus necrozei şi orientate spre
menţinerea homeostaziei biochimice, structurale şi funcţionale a organului – reacţii compensa-
torii, protective, reparative. De menţionat că necroza include nu numai moartea celulelor, ci şi
dezintegrarea structurilor acelulare – fibrele ţesutului conjunctiv, substanţa fundamentală .
Or, necrobioza organului include mecanisme tanatogenetice şi mecanisme sanogenetice, de
relaţiile cantitative ale că rora va depinde vectorul procesului în organ: la predominarea reacţiilor
sanogenetice – spre convalescenţă , la predominarea proceselor tanatogene – spre moartea
organului.
Patogenia necrozei
Factorii etiologici potenţiali necrobiogeni pot exercita acţiuni multiple asupra celulei, provocâ nd
leziuni celulare. Cele mai vulnerabile structuri celulare, asupra că rora acţionează factorii patogeni
sunt: membrana citoplasmatică , nucleul celular, mitocondriile, aparatul sintetic, lizozomii.
La acţiunea factorului nociv asupra membranei celulare se afectează reactivitatea specifică a
celulei şi recepţia stimulilor extracelulari, funcţia de transport şi permeabilitate selectivă cu
dereglarea homeostaziei ionice intracelulare, a electrogenezei şi menţinerii potenţialului de
repaus, presiunea osmotică intracelulară , hidratarea celulară , menţinerea intracelulară a
enzimelor specifice celulei. La afecţiunea mitocondriilor se dereglează procesele catabolice de
oxidare, energogeneza şi conservarea energiei prin fosforilarea oxidativă , ceea ce ulterior
afectează toate procesele celulare consumatoare de energie: reacţiile anabolice, reparative,
protective ş.a.
Alterarea reticulului endoplasmatic dereglează homeostazia intracelulară a calciului şi
activează procesele autocatalitice induse de ribonucleaze, proteaze, endopeptidaze, fosfolipaze.
Alterarea ribozomilor dereglează sinteza de proteine şi posibilitatea regeneră rii structurilor
celulare. Alterarea lizozomilor conduce la eliminarea şi activarea enzimelor lizozomale şi intensifi-
carea proceselor autolitice. Afecţiunile nucleului aboleşte capacitatea de multiplicare.

În procesul de necrobioză convenţional poate fi evidenţiată urmă toarea succesivitate a

evenimentelor patologice: modifică ri biochimice – modifică ri ultrastructurale subcelulare –
modifică ri structurale celulare – dereglă ri funcţionale.
Importanţă patogenetică majoră în necrobioză au următoarele fenomene patologice:
a) formarea de radicali liberi . Iniţial generatori de radicali liberi sunt însă şi factorii patogeni:
hipoxia, radiaţia ionizantă , inflamaţia şi alte procese patologice. În virtutea topografiei mem-
brana celulară prima suportă atacul oxidativ cu mai multe efecte nocive: peroxidarea lipidelor
membranare cu formarea de peroxizi lipidici din acizii graşi polinesaturaţi şi lezarea paralelă a
membranei citoplasmatice, legarea grupelor SH din componenţa proteinelor cu fragmentarea
acestora, legarea tiaminei din componenţa ADN cu ruperea lanţului acestuia. Leziunile provo-
cate de stresul oxidativ sunt mai pronunţate în condiţiile epuiză rii sistemului de protecţie
antioxidativă , care blochează formarea sau înlă tură radicalii liberi (scavenger – “mă tură tor”) –
vitamina E, cisteina, glutamatul, albuminele serice, ceruloplasmina, transferina, selenul, zincul,
superoxiddismutaza (catalizează transformarea superoxidului de oxigen în peroxid de
hidrogen), cataliza (catalizează scindarea peroxidului de hidrogen), glutation peroxidaza. De
menţionat că în celula muribundă procesul de generare a radicalilor liberi este accelerat,
devenind un factor tanatogen;
b) dishomeostazia calciului intracelular. Concentraţia calciului citozolic este egală cu cca 10-7M, în
timp ce concentraţia extracelulară a calciului constituie cca 10 -3 M. Or, există un gradient
esenţial al concentraţiei citozolice şi extracelulare de calciu, care este menţinut de că tre
enzima membranară Ca2+ – ATP-aza prin expulzarea calciului în afara celulei şi recaptarea cal-
ciului citozolic în reticulul endoplasmatic. În condiţii de necrobioză energogeneza scade, ATP
necesar pentru funcţionarea pompelor ionice, inclusiv şi a celor de calciu, se micşorează şi cal-
ciul persistă în citozol în concentraţie majoră cu diferite efecte patologice – activizarea
fosfolipazelor, care scindează fosfolipidele şi dezintegrează membranele celulare şi cele ale
organitelor celulare cu toate efectele succesive, activizarea ATP-azelor cu depleţia ATP şi
agravarea deficitului de energie, activizarea proteazelor cu scindarea proteinelor simple şi a
endonucleazelor cu scindarea acizilor nucleici;
c) hipoxia celulară apă rută la acţiunea nocivă primară sau survenită de pe urma alteră rii
celulare reduce metabolismul aerob (procesele de oxidare), iar paralel se intensifică procesele
anaerobe (glicoliza anaerobă ) cu rezultat triplu: micşorarea de ATP din cauza randamentului mic
al glicolizei, mă rirea de AMP, fosfor anorganic şi de lactat;
d) mărirea de AMP intracelular activizează fosfofructokinaza şi succesiv glicogenfosforilaza cu
intensificarea glicogenolizei şi glicolizei, acumularea de acid lactic şi fosfor anorganic. În finală se
instalează acidoza celulară ;
e) depleţia de ATP, care limitează toate reacţiile endotermice din celulă (sinteza proteinelor,
enzimelor, fosfolipidelor) şi paralizează toate funcţiile celulare, inclusiv şi reacţiile de protecţie,
reparaţie necesare pentru opoziţia necrobiozei;
f) defectele membranare – pierderea permeabilită ţii selective, a transportului activ, pierderea
de electroliţi (K+) şi inundarea celulei cu Na+ şi Ca2+, pierderea de proteine şi enzime, hiper-
osmolaritate intracelulară , hiperhidratare intracelulară (edem celular; “balonizarea “ celulei);
Rezultatul sumar al proceselor descrise este intumescenţa celulei, dilatarea reticulului
endoplasmatic, detaşarea ribozomilor de reticulul rugos, disocierea polizomilor, dezorganizarea
microvilozită ţilor. Toate aceste modifică ri constituie încă stadiul reversibil al necrobiozei.
Continuarea proceselor necrobiotice conduc la modifică ri ireversibile, ceea ce depinde atâ t de
intensitatea factorului nociv şi de durata necrobiozei, câ t şi de starea anterioară a celulei. Astfel
ficatul suportă 1–2 ore de hipoxie, iar creierul – doar 3–5 minute.
Punctul critic de tranziţie de la etapa reversibilă a necrobiozei la cea ireversibilă este lezarea
mitocondriilor şi incapacitatea acestora de a genera ATP şi implicit de a menţine procesele
celulare. În consecinţă are loc prevalarea activită ţii fosfolipazei A2, care scindează acidul
arahidonic din componenţa membranelor celulare asupra activită ţii sintazelor de fosfolipide şi
astfel este dereglat turnover-ul de fosfolipide cu degradarea progresivă a membranelor celulare.

Concomitent activizarea enzimelor PG (prostaglandin)-sintetazelor generează leucosanoizi, iar

aceştia succesiv produc radicali liberi, care alterează membrana citoplasmatică . Încă un proces
este activarea reacţiilor Ca2+ - dependente, inclusiv degradarea proteinelor citoscheletului, defor-
marea celulei (intumescenţa).
Consecinţele necrozei
 Consecinţele necrozei la nivel celular sunt procesele post-mortem: liza celulei, autofagia şi
fagocitoza cu reutilizarea produselor asimilabile şi excreţia produselor neasimilabile.
Consecinţele necrozei pentru organ constituie procesele pa tologice (inflamţia), delimitarea
(demarcaţia) zonei necrozate cu leucocite, macrofagi, fibroblaşti, incapsularea, sechestrarea porţi-
unii necrotizate, regenerarea completă (restituţia), regenerarea incompletă (sclerozarea).
Consecinţele pentru organism sunt procesele patologice integrale mediate de resorbţia
produşilor de dezintegrare (reacţia fazei acute, febra, toxemia, hiperkaliemia) şi de abolirea
funcţiei organului necrotizat (insuficienţa cardiacă , renală , hepatică , respiratorie). Severitatea
consecinţelor depinde de importanţa vitală a organului necrotizat, volumul necrozei, capacitatea
organismului de a compensa funcţiile organului necrotizat, capacitatea de reparaţie a structurilor
necrotizate.

Caracteristicile Necroza Apoptoza

Dimensiunea celulei Mă rit (umflare) Redus (contractare)

Nucleu Picnoză ➙cariorexis➙carioliz Fragmentarea în fragmente

Membrana plasmatică
Conținut celular
Inflamații adiacente
ă de dimensiuni nucleozomice
Perturbat Intact; structură modificată ,
în special orientarea lipidelor
Digestie enzimatică ; poate Intact; poate fi eliberat în
scurge din celulă corpuri apoptotice
Frecvent Nu

Rol fiziologic sau Invariabil patologic (culmea Adesea fiziologic, mijloc de

patologic leziunii ireversibile a eliminare a celulelor
celulelor) nedorite; poate fi patologic
după unele forme de leziuni
celulare, în special leziuni ale
ADN-ului

24. Regenerarea fiziologică. Clasificarea. Patogenia. Manifestările. Consecinţele.

Regenerarea este procesul de recuperare a structurilor pierdute în mod fiziologic sau

patologic orientat spre restabilirea homeostaziei structurale şi funcţionale a organismului.

Capacitatea de regenerare o posedă toate structurile organismului. În funcţie de nivelul

ierarhic al structurilor regeneratoare regenerarea se divide în:
a) regenerare moleculară – restabilirea moleculelor uzate sau alterate (de ex., reparaţia
moleculelor de ADN);
b) regenerarea subcelulară – restabilirea structurilor subcelulare (a organitelor celulare), lezate
de factorii patogeni;
c) regenerarea celulară – restabilirea populaţiei celulare monovalente a ţesutului alterat
(regenerarea hepatocitelor în ciroza hepatică fă ră restabilirea substructurii organului – a lobi-
lor hepatici);
d) regenerarea tisulară – restabilirea tuturor componenţilor tisulari – a celulelor şi a
infrastructurii tisulare (interconecţiuni celualre, matricea intercelulară – fibre, substanţa
fundamentală );
e) regenerarea organului – restabilirea parenchimului şi a stromei organului (vase, structuri
nervoase) cu pă strarea arhitectonicii specifice a organului.
Regenerarea moleculară reprezintă reparaţia ADN alterat de diferiţi factori patogeni cu
participarea enzimelor specifice, care efectuează rezecţia biochimică şi înlă turarea porţiunii
alterate de la moleculă , liza acesteia şi resinteza de moleculă normală , care va înlocui porţiunea
lezată .
Regenerarea subcelulară reprezintă multiplcarea organitelor celulare intacte (la fel ca şi
celula, care poate proveni doar de la celulă , organitele celulare pot proveni doar de la alte organite
şi nu pot fi sintetizate de novo). Astfel are loc regenerarea mitocondriilor, ribozomilor, aparatului
Golgi ş.a.
Regenerarea celulară se efectuează prin multiplicarea celulelor pe cale mitotică sau
amitotică .
Regenerarea ţesutului şi a organului mai cuprinde, în plus la regenerarea celulară , şi
regenerarea vaselor sanguine şi limfatice (angiogeneza), precum şi restabilirea structurilor
nervoase (axoni, terminaţiuni nervoase).
În funcţie de semnificaţia biologică regenerarea se clasifică în regenerare fiziologică şi
regenerare patologică .
Regenerarea fiziologică vizează recuperarea pierderilor celulare fiziologice (uzarea în urma
funcţionă rii normale, finisarea ciclului vital normal al celulelor) în urma suprasolicită rii funcţiona-
le şi uză rii accelerate asincrone sau a necrozei celulare sub acţiunea factorilor patogeni, care
conduc la leziuni celulare şi vizează menţinerea homeostaziei structurale şi funcţionale a organis-
mului. Regenerarea fiziologică în ambele cazuri are la bază aceleaşi mecanisme biologice şi este
adecvată organului de reşedinţă calitativ şi cantitativ – regenerarea cu producerea de structuri cu
acelaşi caracter histologic şi în volum suficient pentru menţinerea homeostaziei structurale şi
funcţionale a ţesutului sau organului. De menţionat că în urma suprasolicită rii funcţionale a
organului volumul regeneră rii îl poate depă şi pe cel normal caracteristic pentru funcţia obişnuită ,
din care cauză se poate vorbi despre hiperregenerare cu formarea excesului de structură .
Regenerarea fiziologică se clasifică în următoarele tipuri:
a) regenerarea homeostatică – recuperarea structurilor uzate şi scoase din uz în procesul
activită ţii vitale fiziologice; astfel are loc regenerarea perpetuă pe tot parcursul vieţii individului a
celulelor epiteliale ale tractului digestiv, urogenital, arborelui bronhial, pielii, celulelor sanguine.
b) regenerarea adaptativă – regenerarea iniţiată de variabilitatea ambiantului şi suscitată de o
suprasolicitare cu hiperfuncţie adaptativă şi orientată spre mă rirea masei structurilor şi aducerea
acestora în conformitate cu necesită ţile condiţiilor noi de existenţă ; exemplu de regenerare
adaptativă este hiperregenerarea seriei eritroblastice la oamenii să nă toşi – vieţuitori montani;
c) regenerarea compensatorie – regenerarea iniţiată de hiperfuncţia compensatorie a
organelor sinergiste orientată spre mă rirea masei structurilor ră mase intacte cu menţinerea
homeostaziei funcţionale a organismului; în aşa mod are loc hiperregenerarea seriei eritrocitare a
mă duvei roşii a oaselor în viciile cardiace sau afecţiunile pulmonare;
d) regenerarea protectivă – regenerarea structurilor de origine mezenchimală a organului
orientată spre protecţia de acţiunea factorului patogen; hiperregenerarea protectivă a ţesutului
conjunctiv se întâ lneşte în regiunea focarului inflamator infecţios;
e) regenerarea reparativă – regenerarea orientată spre restabilirea structurilor
parenchimatoase ale organului lezat de factorul patogen; prin regenerare reparativă se
restabileşte parenchimul majorită ţii organelor (ficat, stomac, intestine, piele ş.a.).
Pentru diferite organe este caracteristică o anumită capacitate şi formă de regenerare. Astfel,
în unele organe este posibilă doar regenerarea intracelulară (subcelulară ) – miocardiocite, ne-
uroni; pentru alte organe este caracteristică regenerarea celulară mitotică şi amitotică
concomitent cu regenerarea şi hipertrofia structurilor subcelulare – în ficat, rinichi, pancreas;
există o a treia categorie de organe, în care regenerarea celulară decurge fă ră hipertrofia
organitelor celulare – în piele, epitelii, mă duva oaselor.

25.Regenerarea patologică. Clasificarea. Patogenia. Manifestările. Consecinţele. Exemple

clinice.
Regenerarea patologică este iniţiată de aceiaşi stimuli, ca şi cea fiziologică , însă diferă prin
caracterul neadecvat calitativ sau cantitativ.
a) regenerarea cantitativ neadecvată – heterometrie: hiporegenerare – regenerare insuficientă
pentru restabilirea homeostaziei structurale (bilanţ negativ de structură ) şi hiperregenerare cu
producerea surplusului de structuri, care întrece necesită ţile homeostatice (bilanţ pozitiv de
structură , de exemplu în formarea keloizilor pe piele);
b) regenerarea calitativ neadecvată – regenerarea cu producerea de structuri, care histologic
diferă de cele iniţiale. Se manifestă prin displazie – regenerarea cu producerea de structuri ano-
male, embrionare, defectuoase, „monstruoase”; metaplazie – regenerarea cu producerea de
structuri normale, însă de alt caracter histologic – heterotopie (epiteliul cilindric înlocuit cu epite-
liu scuamos): sclerozarea – regenerarea cu substituţia structurilor specifice parenchimatoase cu
structuri nespecifice (ţesut conjunctiv); malignizarea – regenerarea cu producerea de celule tu-
morale.
Metaplazia este înlocuirea reversibilă a celulelor adulte (epiteliale sau de origine
mezenchimală ) cu alte celule adulte şi constituie un fenomen adaptativ de substituţie a unor celule
sensibile la acţiuni agresive cu altele mai rezistente (de exemplu, la iritarea cronică a că ilor
respiratorii are loc substituţia epiteliocitelor cilindrice cu epiteliu scuamos). De menţionat că
aceiaşi stimuli, care provoacă metaplazia adaptativă , pot conduce şi la metaplazia patologică –
transformarea canceroasă . Metaplazia se întâ lneşte nu numai la celulele parenchimatoase, ci şi la
cele de origine mezenchimală . De ex., ţesutul conjunctiv fibros poate să se transforme în
osteoblaşti, condroblaşti.
Patogenia metaplaziei constă în reprogramarea genetică a celulelor stem sau a celulelor
nediferenţiate prin reprimarea unora şi deprimarea altor gene.

26.Hiperplazia. Notiune. Clasificarea. Cauzele. Patogenia. Manifertările. Exemple clinice.

Hiperplazia este o creștere a numă rului de celule dintr-un organ sau țesut, de regulă rezultâ nd o
creștere a masei de organ sau țesut. Deși hiperplazia și hipertrofia sunt procese distincte, acestea
apar frecvent și pot fi declanșate de același stimul extern. Hiperplazia are loc dacă populația de
celule este capabilă să se împartă și astfel crește numă rul de celule. Hiperplazia poate fi fiziologică
sau patologică .
Hiperplazia fiziologică datorată acțiunii hormonilor sau a factorilor de creștere apare în mai
multe circumstanțe: câ nd este necesară creșterea capacită ții funcționale a organelor sensibile la
hormoni; câ nd este nevoie de o creștere compensatorie după deteriorare sau rezecare.
Hiperplazia fiziologică poate fi împărțită în:
(1) hiperplazie hormonală, care crește capacitatea funcțională a unui țesut atunci câ nd este nevoie
și
(2) hiperplazie compensatorie, care crește masa țesutului după deteriorare sau rezecție parțială .
Hiperplazia hormonală este bine ilustrată de proliferarea epiteliului glandular al sâ nului feminin
la pubertate și în timpul sarcinii, de obicei însoțită de mă rirea (hipertrofia) celulelor epiteliale
glandulare. Ilustrația clasică a hiperplaziei compensatorii provine din mitul lui Prometeu, care
arată că grecii antici au recunoscut capacitatea ficatului de a se regenera.

Ca pedeapsă pentru că a furat secretul focului de la zei, Prometeu a fost înlă nțuit pe un munte,
iar ficatul să u a fost devorat zilnic de un vultur, doar pentru a se regenera din nou în fiecare
noapte. La persoanele care donează un lob al ficatului pentru transplant, celulele ră mase
proliferează astfel încâ t organul să crească în curâ nd la dimensiunea inițială . Modelele
experimentale de hepatectomie parțială au fost foarte utile pentru definirea mecanismelor care
stimulează regenerarea ficatului. Mă duva se remarcă prin capacitatea sa de a suferi o hiperplazie
rapidă ca ră spuns la o deficiență de celule sanguine diferențiate definitiv. De exemplu, în stabilirea
unei hemoragii acute sau a unei scindă ri premature a celulelor roșii (hemoliză ), sunt activate
bucle ca feedback care implică factorul de creștere eritropoietina, care stimulează creșterea
celulelor progenitoare de celule roșii, permițâ nd creșterea producției de celule roșii de 8 ori .
Hiperplazie patologică . Majoritatea formelor de hiperplazie patologică sunt cauzate de excesele de
hormoni sau factori de creștere care acționează asupra celulelor țintă . Hiperplazia endometrială
este un exemplu de hiperplazie indusă de hormoni anormali. În mod normal, după o perioadă
menstruală , există o explozie rapidă de activitate proliferativă în epiteliu care este stimulată de
hormoni hipofizari și estrogen ovarian. Acesta este stopat de creșterea nivelului de progesteron,
de obicei cu aproximativ 10 pâ nă la 14 zile înainte de sfâ rșitul menstruației. În unele cazuri, însă ,
echilibrul dintre estrogen și progesteron este perturbat. Aceasta duce la creșteri absolute sau
relative ale cantită ții de estrogen, cu o hiperplazie consecventă a glandelor endometriale. Această
formă de hiperplazie patologică este o cauză comună a sâ ngeră rilor menstruale anormale.
Hiperplazia benignă de prostată este un alt exemplu comun de hiperplazie patologică indusă de
ră spunsurile la hormoni, în acest caz, androgeni. Deși aceste forme de hiperplazie sunt anormale,
procesul ră mâ ne controlat deoarece nu există mutații în gene care reglează diviziunea celulară , iar
hiperplazia regresează dacă stimularea hormonală este eliminată . În cancer, mecanismele de
control a creșterii devin reglementate sau ineficiente din cauza aberațiilor genetice, ceea ce duce
la o proliferare nerestrâ nsă . Astfel, hiperplazia este distinctă de cancer, dar hiperplazia patologică
constituie un sol fertil în care poate apă rea în cele din urmă proliferarea canceroasă . De exemplu,
pacienții cu hiperplazie a endometrului prezintă un risc crescut de a dezvolta cancer endometrial.
Hiperplazia este un ră spuns caracteristic la anumite infecții virale, cum ar fi virusurile de
papilomă , care provoacă negi ale pielii și mai multe leziuni ale mucoasei compuse din mase de
epiteliu hiperplastic. Aici, factorii de creștere produși de gene virale sau de celulele infectate pot
stimula proliferarea celulară .
Mecanisme de hiperplazie
Hiperplazia este rezultatul proliferă rii determinate de factorii de creștere a celulelor mature și,
în unele cazuri, de creșterea producției de celule noi din celulele stem ale țesutului. De exemplu,
după ce hepatice parțiale sunt produși factori de creștere a ficatului care implică receptori pe
celulele supraviețuitoare și activează că ile de semnalizare care stimulează proliferarea celulelor.
Dar, dacă capacitatea proliferativă a celulelor hepatice este compromisă , ca în unele forme de
hepatită cauzatoare de leziuni celulare, hepatocitele se pot regenera din celulele stem
intrahepatice.
Semnificația biologică a hipertrofiei fiziologice și a hiperplaziei sunt determinate de obiectivul
final, care constă în menținerea homeostazei funcționale a organismului prin modificarea
structurii. Între timp, hiperplazia asigurată prin accelerarea înmulțirii celulare, duce la un consum
precoce de resurse celulare genetice și probabil scade potențialul adaptiv al organismului. Acest
lucru, probabil, explică îmbă trâ nirea prematură a inimii hipertrofice, explicată prin scă derea
populației celulare și a sclerozei miocardice.

27.Metaplazia. Patogenia. Manifestările. Consecinţele. Consecinţele. Exemple clinice.

Metaplazia este o schimbare reversibilă în care un tip de celule diferențiat (epitelial sau
mezenchimal) este înlocuit cu un alt tip de celule. Poate reprezenta o substituție adaptivă a
celulelor sensibile la stres cu tipuri de celule mai capabile să reziste la mediul advers.
Metaplazia - regenerarea cu producere de structuri normale insa de alt caracter histologic.
Poate reprezenta atat un proces normal de maturitate sau cauzate de stimuli abnormali din mediu(toxine,
consum de alcool, cantitati exagerate de sare).

Inlocuirea reversibila a celulelor adulte (epiteliale sau mezenchimale) cu alte celule, reprezinta un
fenomen adaptiv de inlocuire a unor celule sensibile cu altele mai rezistente(ex. iritarea cronica a cailor
respiratorii duce la substituirea celulelor cilindrice cu epiteliu scuamos). Metaplazia se intalneste la
celule parenchimatoase si mezenchimale (tesutul conjunctiv fibros se poate transforma in osteoblasti sau
condroblasti).Stimulii ce provoaca metaplazi adaptiva, pot duce si la metaplazia patologica -
transformarea canceroasa.
Patogenia metaplaziei consta in reprogramarea genetica a celulelor stem sau nediferentiate prin
reprimarea unora si deprimarea altor gene.
 Cea mai frecventă metaplazie epitelială este coloană cu scuamoasă , așa cum apare în tractul
respirator ca ră spuns la iritații cronice. În organismul fumă torului de țigă ri, celulele epiteliale
coloanei ciliare normale ale traheei și bronhiilor sunt adesea înlocuite cu celulele epiteliale
scuamoase stratificate.

Pietrele din canalele excretoare ale glandelor salivare, pancreasului sau ale că ilor biliare pot, de
asemenea, să provoace înlocuirea epiteliului columnar secretor normal cu epiteliu scuamos
stratificat. O deficiență de vitamina A (acid retinoic) induce metaplazie scuamoasă în epiteliul
respirator. În toate aceste cazuri, epiteliul scuamoas stratificat, mai robust, este capabil să
supraviețuiască în condițiile în care epiteliul columnar mai fragil ar fi putut să fi sucombată . Cu
toate acestea, schimbarea la celulele scuamoase metaplastice vine cu un preț. În tractul respirator,
de exemplu, deși învelișul epitelial devin dur, mecanisme importante de protecție împotriva
infecției - secreția de mucus și acțiunea ciliară a epiteliului columnar se pierd. Astfel, metaplazia
epitelială este o sabie cu două tă ișuri și, în majoritatea circumstanțelor, reprezintă o schimbare
nedorită . Mai mult, influențele care predispun spre metaplazie, dacă sunt persistente, pot iniția
transformarea malignă în epiteliul metaplastic. Astfel, o formă comună de cancer în tractul
respirator este compusă din celule scuamoase, care apar în zonele metaplaziei epiteliului
columnar normal în epiteliu scuamoasă .

Fig. 7. Metaplazia epiteliului coloanei-scuamoase.

A. Schema schematică . B. Metaplazia epiteliului coloanei (stâ nga) pâ nă la epiteliul scuamoase
(dreapta) într-un bronș. (De la Robbins-Cotran; Baza patologică a bolii).

Poate să apară, de asemenea, metaplazie de la tipul scuamoasă la cea coloană, ca în esofagul

Barrett, în care epiteliul scuamos esofagian este înlocuit de celulele coloanei similare intestinale
sub influența acidului gastric refluxat. În aceste zone pot apă rea cancere; acestea sunt de obicei
carcinoame glandulare.
Metaplazia țesutului conjunctiv este formarea de cartilaj, os sau țesut adipos (țesuturi
mezenchimale) în țesuturile care în mod normal nu conțin aceste elemente. De exemplu, formarea
oaselor în mușchi, desemnată miozita osificată , apare ocazional după hemoragie intramusculară .
Acest tip de metaplazie este vă zut mai puțin clar ca un ră spuns adaptiv și poate fi un rezultat al
leziunilor celulare sau tisulare.

Mecanisme de metaplazie.
Metaplazia nu rezultă dintr-o modificare a fenotipului unui tip celular deja diferențiat; în
schimb, este rezultatul unei reprogramă ri a celulelor stem despre care se știe că există în
țesuturile normale sau a celulelor mezenchimale nediferențiate prezente în țesutul conjunctiv.
Într-o schimbare metaplastică , aceste celule precursoare se diferențiază pe o nouă cale.
Diferențierea celulelor stem de o linie particulară este cauzată de semnale generate de citokine,
factori de creștere și componente matrice extracelulare în mediul celulelor. Acești stimuli externi
promovează expresia genelor care conduc celulele că tre o cale de diferențiere specifică . În cazul
deficienței sau excesului de vitamina A, se știe că acidul retinoic reglează transcrierea genelor
direct prin intermediul receptorilor retinoizi nucleari, care pot influența diferențierea
progenitorilor derivați de celulele stem ale țesutului. Modul în care alți stimuli externi provoacă
metaplazie nu este cunoscut, dar este clar că și ei modifică oarecum activitatea factorilor de
transcripție care reglează diferențierea.

28.Hipertrofia. Notiune. Clasificarea. Cauzele. Patogenia. Manifertările. Exemple clinice.

Hipertrofia organului este mă rirea în volum şi masă a organului condiţionată de mă rirea
numă rului de celule (hiperplazie) şi/sau a volumului şi masei fiecă rei celule (hipertrofie celulară ).
Hipertrofia celulară este mă rirea volumului şi masei celulei în baza mă ririi numă rului sau
masei substructurilor (organitelor) celulare. Deoarece hipertrofia celulară se realizează prin
mă rirea numă rului şi volumului organitelor celulare, aceasta mai este numită şi „hiperplazie
intracelulară ”, sau multiplicarea organitelor celulare.
Organele, care în cadrul evoluţiei şi-au pă strat capacitatea de regenerare celulară manifestă
hipertrofie de ambele tipuri – atâ t prin hipertrofie subcelulară , câ t şi prin hiperplazie celulară (de
ex., ficatul, pancreasul, rinichii); organele care pe parcursul ontogenezei au pierdut capacitatea de
regenerare celulară manifestă doar hipertrofie subcelulară (de ex., miocardul). Deoarece
obiectivele şi efectul final al ambelor procese (hiperplazia şi hipertrofia) este unic – homeostazia
funcţională sau echilibrul dintre structură şi funcţie, aceste două fenomene, din punct de vedere
fiziologic, pot fi privite concomitent.
În funcţie de cauza iniţiatoare şi semnificaţia biologică hipertrofia se împarte în:

A. Hipertrofia fiziologică orientată spre menţinerea homeostaziei structurale şi/sau

funcţionale a organismului în diferite condiţii de existenţă şi la acţiunea factorilor patogeni; ea
este adecvată calitativ şi cantitativ homeostaziei şi asigură stabilitatea funcţiei în diapazon larg de
adaptare;
a) hipertrofia adaptativă (hipertrofia muşchilor scheletici la efort fizic, eritrocitoza absolută
hipoxică );
b) hipertrofia compensatorie (hipertrofia miocardului în viciile cardiace, hipertrofia vicară a
unui rinichi după extirparea perechii sale);
c) hipertrofia protectivă (hiperplazia şi formarea capsulei în jurul unui corp stră in inoculat în
organism);
d) hipertrofia funcţională (hipertrofia uterului gravid, a glandei mamare lactante).

B. Hipertrofia patologică inadecvată calitativ sau cantitativ homeostaziei:

a) hipertrofia endocrină – survine la hipersecreţia nefiziologică de hormoni (secreţia tumorală
de estrogene cu hipertrofia endometriului în afara ciclului menstrual; mastoadenopatiile hor-
monale);
b) hipertrofia neurotrofică (hipertrofia ţesutului adipos în organele denervate);
c) hipertrofia inflamatoare (creşterea excesivă a ţesutului conjunctiv în inflamaţiile cronice);
d) hipertrofia tumorală (hiperplazia ţesutului tumoral).

Patogenia hipertrofiei are caractere comune în diferite organe şi include unele procese
stereotipe.
Hipertrofia începe cu perioada de iniţiere, declanşată de mai mulţi stimuli: deficitul funcţiei
(absolut sau relativ cu solicită rile crescute), generarea stimulilor biologici specifici – factori de cre-
ştere, hormoni, hipoxie, stres oxidativ, mediatori ai inflamaţiei, cataboliţi, alte substanţe biologic
active). Aceşti factori de iniţiere acţionează fie în mod specific, activizâ nd sinteza de structuri
celulare specifice prin inducţia proceselor genetice sau stimulâ nd multiplicarea celulară (de ex.,
acţiunea eritropoietinelor), fie evoluează în calitate de adjuvanţi, care asigură procesele de sinteză
şi multiplicare (hormonii catabolizanţi – glucocorticoizii, glucagonul, catecolaminele şi
anabolizanţi, estrogenele, androgenele, insulina, somatotropina). Sub acţiunea acestor factori are
loc stimularea creşterii, care rezultă hiperplazia/hipertrofia. La atingerea gradului adecvat de
creştere, suficient pentru asigurarea solicită rii funcţionale crescute, procesul de hipertrofie este
stopat atâ t prin dispariţia factorilor de iniţiere, câ t şi prin acţiunea factorilor inhibitori ai creşterii.
Astfel acest proces este reglat prin mecanismele de feed-back-ului la nivel celular, tisulare şi sis-
temic.
Semnificaţia biologică a hipertrofiei şi hiperplaziei fiziologice este determinată de obiectivul
final, care constă în menţinerea homeostaziei funcţionale a organismului prin modificarea struc-
turii.
De râ nd cu aceasta hiperplazia asigurată prin accelerarea proceselor de multiplicare celulară
conduce la utilizarea mai timpurie a resurselor celulare genetice şi, probabil, reduce potenţialul
adaptativ al organismului. Aceasta, posibil, explică îmbă trâ nirea heterocromă (prematură ) a
cordului hipertrofiat exprimată prin reducerea populaţiei celulare şi miocardioscleroză .

29.Atrofia. Clasificarea. Cauzele. Patogenia. Manifestările. Consecinţele. Exemple clinice.

Atrofia – este un proces supravital de micşorare în volum a organitelor celulare, celulelor,
ţesuturilor şi organelor asociat cu micşorarea sau sistarea funcţiilor acestora. Atrofia poate fi
privită ca o formă de dishomeostazie structurală , un dezechilibru dintre procesele distructive
(fiziologice sau patologice) şi insuficienţa relativă sau absolută a proceselor regenerative.
Deoarece homeostazia structurală este derivat al homeostaziei funcţionale, este necesar de
subliniat primatul funcţiei în determinarea volumului structurii. Anume volumul funcţiei necesar
pentru asigurarea homeostaziei organismului în calitate de entitate biologică determină volumul
structurii. Astfel în echilibrul funcţie/structură rolul primordial aparţine funcţiei. Din aceste
considerente se instalează diferite raporturi normale dintre structură şi funcţie: funcţia mă rită –
mă rirea în volum a structurii; funcţia micşorată – micşorarea în volum a structurii.
Or, atrofia nu are o semnificaţie biologică echivocă : micşorarea în volum a structurilor poate
decurge cu pă strarea echilibrului dintre funcţie şi structură (în cazul micşoră rii primare a
funcţiei) şi cu deficit de structură relativ cu necesită ţile funcţionale (în caz de distrucţie primară a
structurii).
În funcţie de semnificaţia biologică şi raportul dintre structură şi funcţie deosebim atrofie
fiziologică şi patologică.
A. Atrofia fiziologică este atrofia cu pă strarea echilibrului dintre funcţie şi structură :
a) atrofia hipofuncţională – prin micşorarea primordială a solicită rii funcţionale (atrofia
muşchilor scheletici în repausul fizic, atrofia cu demineralizarea oaselor în condiţii de
imponderabilitate, anemia fiziologică în repausul fizic îndelungat);
b) atrofia involutivă – atrofia organelor şi ţesuturilor caracteristice doar pentru o perioadă
ontogenetică (atrofia timusului cu vâ rsta);
c) atrofie involutivă senilă – atrofia tuturor organelor, în special a pielii, muşchilor, oaselor
paralel cu vâ rsta;
d) atrofia endocrină – atrofia organelor hormonal-dependente paralel cu reducerea
concentraţiei hormonului respectiv (atrofia prostatei în hipoandrogenie, a glandei mamare la
hiposecreţia prolactinei, a endometrului în hipoestrogenie, atrofia timusului la acţiunea dozelor
mari de hormoni glucocorticoizi);

e) atrofia prin lipsa factorilor de stimulare a creşterii (atrofia glandelor endocrine în lipsa
hormonilor tropi);
f) atrofia posthipertrofică – involuţia organelor hipertrofiate la încetarea acţiunii stimulului
hipertrofiant (involuţia post-partum a uterului, micşorarea masei miocardului hipertrofiat în
viciile cardiace după corecţia chirurgicală a valvulelor cardiace, involuţia muşchilor scheletici la
sportivi după încetarea antrenamentelor).
B. Atrofia patologică – atrofia cu deficit de funcţie şi structură ; survine la necroza celulară de
diferită origine în asociaţie cu insuficienţa potenţialului regenerativ:
a) atrofia la acţiunea îndelungată a forţelor mecanice (atrofia oaselor craniului în
hipertensiunea intracraniană );
b) atrofia la distrucţia structurilor provocate de factori fizici, chimici, biologici (inflamaţia);
 c) atrofia hemo- şi limfodiscirculatorie (în ischemie, hiperemie venoasă , hemo- şi limfostază );
d) atrofia carenţială (atrofia şi distrucţia dinţilor în insuficienţa fluorului).
În funcţie de structura supusă atrofiei distingem:
a) atrofia organitelor celulare (mitocondrii, nucleu, reticulul endoplasmatic ş.a.);
b) atrofia celulelor: atrofia parenchimului şi stromei cu micşorarea în volum a organului;
atrofia parenchimului concomitent cu hipertrofia stromei, a ţesutului adipos (hipertrofie falsă ).

Patogenia atrofiei
Fiecare formă de atrofie are patogenia sa specifică , determinată de câ teva mecanisme specifice:
micşorarea solicitării funcţionale şi restabilirea echilibrului dintre structură şi funcţie prin
micşorarea masei structurii (atrofia hipofuncţională , senilă , posthipertrofică );
diminuarea acţiunilor stimulatoare organo- şi morfogenetice – atrofia involuţională ,
hormonală ;
insuficienţa proceselor reparative la distrucţia structurilor (atrofia patologică).
Manifestările caracteristice atrofiei sunt micşorarea volumului şi masei structurilor
subcelulare, a celulelor, ţesuturilor, organelor mai jos de limitele normale.
Consecinţele atrofiei depind de caracterul acesteia. Orice atrofie este acompaniată de
diminuarea proporţională a funcţiei structurii, însă , în timp ce hipofuncţia în atrofia fiziologică
este adecvată solicită rilor actuale şi asigură homeostazia organismului în condiţii optime (dar cu
reducerea diapazonului de adaptabilitate), atrofia patologică conduce la deficienţa funcţiei şi
dishomeostazia organismului chiar şi în condiţii optime de existenţă

30.Sclerozarea. Cauzele. Patogenia. Manifestările. Consecinţele. Consecinţele. Exemple

clinice.
Sclerozarea este procesul de regenerare patologică consecutivă necrozei celulare, induraţia
difuză sau în focare a organului datorită creşterii excesive a ţesutului conjunctiv dens cu
predominarea fibrelor de colagen asupra structurilor celulare. Procesul de sclerozare constă în
substituţia structurilor parenchimatoase specializate sau a ţesutului conjunctiv specializat cu
structuri acelulare.
Fibrozarea din punct de vedere morfopatologic reprezintă sclerozarea moderată a organului
fă ră de induraţii; de menţionat că delimitarea strictă a acestor două fenomene – sclerozarea şi
fibrozarea – nu există , deseori punâ ndu-se între ele semnul echivalenţei.
Ciroza este sclerozarea însoţită de deformarea organului.
Cicatricea reprezintă sclerozarea localizată în focarele de inflamaţie sau necroză .

Etiologia sclerozării:
a) acţiunea factorilor nocivi, care provoacă leziuni celulare directe şi dezorganizarea ţesutului
conjunctiv (factori mecanici, fizici, chimici, biologici);
b) dereglă ri hemo- şi limfocirculatorii locale şi generalizate, care provoacă leziuni celulare
(hiperemie venoasă , staza sanguină şi limfatică , ischemie, insuficienţa circulatorie sistemică );
c) distrofiile celulare;
d) toate tipurile de necroză ;

e) inflamaţii cronice productive;

f) organizarea trombilor, a depunerilor de fibrină .

Patogenia sclerozării.
În linii generale sclerozarea reprezintă creşterea în exces a structurilor ţesutului conjunctiv,
care înlocuiesc structurile specifice parenchimatoase. Sclerozarea evoluează prin câ teva variante
patogenetice generale:
a) prin neogeneza (formarea de novo) a ţesutului conjunctiv cu proliferarea fibroblaştilor,
sinteza de că tre fibroblaşti a colagenului, formarea extracelulară a colagenului (fibrilogeneza);
 b) în lipsa proliferă rii fibroblaştilor, însă cu maturarea, îmbă trâ nirea ţesutului conjunctiv şi cu
formarea intensă de colagen (ciroza hepatică circulatorie, nefroscleroza); acest proces se mai
numeşte fibrosclerotic;
c) induraţia organului din cauza colapsului (anihilă rii) stromei organului, dar fă ră de sclerozare
propriu-zisă .
Din punctul de vedere al reversibilităţii procesele de sclerozare se divizează în:
a) sclerozare labilă , totalmente reversibilă ;
b) sclerozare stabilă , parţial reversibilă ;
c) sclerozare progresantă , ireversibilă .

Baza histologică a procesului de sclerozare sunt structurile ţesutului conjunctiv. Ţesutul

conjunctiv lax constă din celule şi structuri acelulare cu funcţie de suport, troficitate şi protecţie.
Fibroblaştii din ţesutul conjunctiv se împart în fibroblaşti slab diferenţiaţi, fibroblaşti maturi,
funcţional activi şi fibrociţi puţin activi. Fibroblaştii produc componenţii intercelulari – colagenul,
elastina, proteoglicanii, glicoproteinele. Aceste celule participă la reglarea metabolismului, asigură
stabilitatea structurală şi arhitectonică a organului, efectuează interrelaţiile epitelio-
mezenchimale.

O funcţie fundamentală a fibroblaştilor este sinteza colagenului, care se efectuează în ribozomii

reticulului endoplasmatic rugos prin sinteza de molecule în formă de alfa-spirale (Procesul-cheie
este sinteza oxiprolinei şi oxilizinei.). Din 3 molecule de alfa-spirale se formează tropocolagenul
(procolagenul) – forma de transport intracelular. Capetele moleculelor de procolagen sunt blocate
de peptide nespiralizate, care împiedică polimerizarea intracelulară a colagenului. La ieşirea din
celulă peptidele terminale ale procolagenului sunt clivate de enzime speciale – colagenpeptidaze,
iar ulterior, prin legă turi covalente transversale, acestea se agregă în fibrile cu concursul
lizinoxidazei şi ionilor de cupru (Cu 2+). Fibrilogeneza colagenului începe cu unirea a 5 molecule de
procolagen într-un cilindru cu diametrul de 3–5 nm – protofibrile ră sucite în spirală .
Protofibrilele se unesc în subfibrile (14–30 nm), cu formarea de fibrile, care, la râ ndul lor, se unesc
în fascicole evidenţiate la microscopul fotonic.
În scleroză creşterea ţesutului conjunctiv se modifică prin influenţe nervoase şi endocrine, prin
dereglarea interrelaţiilor dintre celulele ţesutului conjunctiv, colagen, proteoglicani şi epiteliocite,
prin modificarea contactelor intercelulare, prin acţiunea mediatorilor celulari solubili (limfokine,
monokine, fibrokine), prin intermediul mediatorilor „solizi”, insolubili (detrit celular, produsele
dezintegră rii celulare şi a structurilor acelulare). Toate aceste mecanisme acţionează prin feed-
back la diferite niveluri.
Procesul de sclerozare include câteva etape:
alterarea – distrucţia celulelor şi a colagenului sub acţiunea factorilor patogeni;
fagocitarea de că tre macrofagi a produselor distrucţiei celulare;
producţia de că tre macrofagele activate prin procesul de fagocitoză a factorilor fibrogenetici, care
suscită proliferarea fibroblaştilor, iar aceştia din urmă intensifică sinteza colagenului.
În urma intensifică rii sintezei se creează un exces de colagen, care prin feed-back inhibă
colagenogeneza transformâ nd fibroblaştii activi în fibrociţi inactivi şi astfel diminuează sinteza de
colagen.

Un alt proces iniţiat de surplusul de colagen şi orientat spre reducerea masei de colagen este
activarea colagenolizei prin transformarea fibroblaştilor activi în fibroclaşti – celule ce fagocitează
colagenul.
Concomitent cu fagocitarea are loc şi colagenoliza extracelulară , iar rezultatul final al acestor
două procese este inhibiţia creşterii ţesutului conjunctiv, remodelarea şi involuţia acestuia. Astfel,
procesul de sclerozare formează lanţul de efecte alterare – inflamaţie – reparaţie. Succesiunea de
procese descrise conduce la stabilizarea ţesutului conjunctiv prin echilibrarea proceselor de
colagenogeneză şi colagenoliză (de ex., cicatricea pe piele). Aceasta este prima variantă de
evoluare a procesului sclerozant.
 A doua variantă de evoluare a proceselor de sclerozare prezintă involuţia ţesutului conjunctiv
şi reducţia masei prin predominarea colagenolizei asupra colagenogenezei.

A treia variantă reprezintă sclerozarea progresantă , care constă în predominarea

colagenogenezei asupra colagenolizei cu creşterea masei ţesutului conjunctiv. Sclerozarea
progresantă este rezultatul final al mai multor procese: al alteraţiei masive a parenchimului şi
colapsului stromei, al acţiunii îndelungate, persistente a factorului patogen flogogen (de ex., în
inflamaţia cronică ), al proliferă rii abundente a fibroblaştilor, al inducţiei colagenogenezei prin
hipoxie generală , în dereglă ri hemo- şi limfocirculatorii locale (de ex., în ischemie, hiperemie
venoasă , stază ), al acţiunii toxinelor, cataboliţilor, infiltraţiei organului cu celule sanguine şi de altă
origine, a dereglă rilor homeostatice locale a creşterii ţesutului conjunctiv, a defectelor congenitale
ale sistemului colagenogenetic-colagenolitic. Numitorul comun al acestor procese este instalarea
sclerozei şi cirozei organului.
De rând cu mecanismele fibrogenetice, care conduc la sclerozarea progresantă, există mecanisme
colagenolitice, care pot asigura involuţia procesului sclerozant. Din aceste mecanisme fac parte
funcţia desmolitică a epiteliocitelor, colagenoliza intracelulară prin fagocitarea fibrelor de colagen
cu digestia ulterioară a acestora (de ex., în uterul post-partum funcţia de colagenofagi o efectuează
macrofagele, fibroblaştii-fibroclaştii), colagenoliza enzimatică extracelulară , în special a
hepatocitelor şi macrofagele hepatice. Catabolismul colagenului se efectuează de că tre enzimele
colagenolitice atâ t lizozomale (catepsina B, D), câ t şi nelizozomale (tripsina, colagenaza
extracelulară ) provenite din epiteliocite, celulele de provenienţă mezenchimală (de ex., în procesul
inflamator colagenoliza este efectuată de că tre leucocitele neutrofile, macrofage, fibroblaşti).
Producţia colagenazei este reglată de estrogene, androgene, mastocite, eozinofile, limfocite.
Consecinţele sclerozării organului (miocardoscleroza, pneumoscleroza, nefroscleroza, ciroza
hepatică ) sunt micşorarea masei celulelor specializate şi consecutiv insuficienţa funcţională cu
urmă rile respective (insuficienţa cardiacă , respiratorie, renală , hepatică ).
Semnificaţia biologică a sclerozării este dialectic ambiguă , întrunind consecinţe favorabile şi
nefavorabile. Pe de o parte, sclerozarea marchează finisarea procesului patologic (de ex.,
inflamaţia), asigură reparaţia şi regenerarea matricei intercelulare alterate de procesul patologic
şi astfel are o semnificaţie benefică . Concomitent cu aceasta sclerozarea asigură şi regenerarea,
deşi incompletă , a organului la acţiunea tuturor agenţilor patogeni şi în toate formele de alteraţie
tisulară . Astfel, în unele afecţiuni ale pielii, de exemplu în ulceraţiile trofice, sau în ulcerul gastric şi
duodenal finalizarea procesului prin cicatrizare este o rezoluţie favorabilă şi o variantă de
restabilire a funcţiilor de barieră a acestor organe. Pe de altă parte, incompetenţa funcţională a
ţesutului conjunctiv, care substituie ţesutul specific şi deformarea structurii, compromite organul
sclerozat.
În funcţie de patogenie principiile de tratament patogenetic al sclerozării organelor vizează
stoparea fibrogenezei şi stimularea colagenolizei. Stoparea fibrogenezei poate fi efectuată prin
lichidarea proceselor cronice – a inflamaţiilor, dereglă rilor circulatorii, hipoxiei, distrofiilor, prin
înlă turarea acţiunii factorilor nocivi de natură mecanică , fizică , chimică ; prin administrarea
imunomodulatorilor, imunosupresorilor, antiinflamatoarelor steroide şi non-steroide,
citostaticelor, a iatrogenelor (substanţe, care inhibă asocierea intermoleculară a colagenului), a
antioxidanţilor, care inhibă formarea de legă turi laterale în molecula de colagen.