Este imposibilă delimitarea acestor relaţii, ea fiind relativă, deoarece ele se

întrepătrund şi interacţionează, marcându-se reciproc, formând un ciclu și urmând

o traiectorie care se închide şi care defineşte ceea ce se poate numi „imaginea
dascălului”.

Ne-am propus să dezvoltăm ideea relaţionării în procesul de învăţământ, atât

ca bază de plecare cât şi ca finalitate, consecinţă. Ne vom referi la relaţiile profesor
– elev, profesor – profesor, profesor – părinţi, profesor – comunitate şi cea a
profesorului cu el însuşi. Ne vom raporta, bineînţeles la timpul nostru, cu
problematica şi cerinţele impuse de către acesta, dar şi la noi înşine ca origine a
binelui şi a răului ce decurg din demersurile noastre de educatori şi formatori.
Relaţia profesor – elev este cea care există nemijlocit în procesul de învăţă-
mânt. În funcţie de aceasta există şi se reglează şi celelalte tipuri de relaţii, ea
reprezentând temelia. Ştim cu toţii cum ar trebui să fie aceasta.
Tipuri de relatii
1. Relația de tip autocratic- raporturi unidirectionale în care profesorul este
cel care întotdeauna dispune, iar elevul este obligat să se supună făra a avea
posibilitatea formulării unor opinii personale.
2. Relația de tip democratic- Se caracterizează în principal prin spirit de
colaborare, de cooperare ce se bazează pe existența unor interese comune.
3. Relația de tip laissez-faire- profesorul lasă lucrurile să se desfășoare de la
sine, el devine pasiv, limitându-și participarea la maximum, lăsând copiilor
libertatea inițiativelor. 
Vom insista, însă asupra situaţiei de fapt, vorbind despre cum este ea pentru
a putea reliefa aspectele – problemă, antitetice.
Întâi, momentul în care profesorul intră în clasă. Copiii atenţi încearcă să-l
simtă de la început: e supărat, trist, bine dispus, distrat? Ei înţeleg imediat acest
lucru chiar dacă, poate le este greu să şi-l definească. Se spune că ar trebui să ne
lăsăm grijile la uşa şcolii. Dar, oare, este posibil acest lucru? Presupunând că
există pasiune pentru meserie şi pentru copii, că maturitatea noastră este suficientă
unui autocontrol sever, atunci răspunsul este Da.
Se întâmplă, din nefericire, din cauza relaţiei nepotrivite între profesor şi
elev să apară aversiune faţă de materia respectivă. Sau, la polul opus, de dragul
profesorului – şi nu neapărat a materiei predată de către acesta – elevul îşi va alege
chiar meseria. Aşadar, credem că profesorul poate să umple absenţa „frumuseţii”
unei materii grele cu farmecul său în contactul cu elevii. Pentru că, de fapt,
profesorul lucrează cu suflete. Când el se încruntă, aceste suflete suspină. Când ele
este în mijlocul lor, mângâindu-i pe creştet părinteşte, atunci sufletele se bucură şi
se deschid…
 studiile întreprinse pe această temă dovedesc faptul relațiile de tip
democratic sunt superiore, generând un comportament mai acceptabil din
punct de vedere social și o dorință mai mare de angajare în îndeplinirea
sarcinilor.
 Direcții de îmbunătățire a relaționării eficiente profesor-elev
Relațiile dintre profesor și clasa se polarizează, în general în sentimente de
simpatie, încredere reciprocă, sau, dimpotrivă, de antipatie, neîncredere și chiar
ostilitate de cele mai multe ori.
Inițiativa trebuie să aparţină profesorului, care ținând seama de legea
esențială a relaţiilor afective interumane trebuie să conducă, să dirijeze aceste
relații și să le structureze pe colaborare și cooperare reciprocă.
Relația dintre profesor și elev trebuie să fie întemeiată pe faptul că
profesorul are rolul de îndrumător, de coordonator al activitățîi elevului și în care
elevul poate să găsească la un moment dat mai mult decât un profesor, un om, o
călăuză în drumul lui prin viață.
 De la profesor pornește totul: dacă acesta este agresiv sau încearcă să
umilească copilul sau să îl încurce mai ales în prezența celor din jur, elevul va
acționa că atare, ori va răspunde violent, luând în batjocură cadrul didactic, ori se
va retrage în sine, refuzând să mai comunice, dezvoltând astfel pe parcursul
timpului blocaj emoțional.
 În relația cu profesorul, elevul are nevoie de aprecierea personalitățîi sale în
dezvoltare, de consolidarea stimei de sine, de răspuns afectiv din partea
profesorului și a colegilor, nevoia de securitate pe termen îndelungat, precum și
nevoia de apartenența la un grup și de acceptare din partea acestora.
În stabilirea relației cu elevii, profesorul are că misiune să îi unească pe elevi
și să îi mobilizeze pentru a putea deveni un întreg.
Încrederea elevilor în propriile forțe și stimă de sine pot fi obținute prin
încurajarea fiecărei performanțe minore a fiecărui elev în parte, acest lucru ar
trebui să însemne învățarea sistematizată și personalizată.
Raporturile dintre profesor și elev nu prezintă numai o latura intelectuală.
Factorul afectiv are o importantă deosebită asupra randamentului intelectual al
elevului.
Crearea de bună dispoziție în clasa reprezintă o condiție necesară în evitarea
eșecului școlar. Fiecare lecție este recomandat să se desfășoare într-un climat
afectiv particular, securizant, dispoziția afectivă a elevilor fiind coordonată de
cadrul didactic.
În ceea ce priveşte relaţia dintre profesori, sunt foarte multe de spus.
Deschiderea către dialog, către reconciliere, folosirea constructivă a înţelepciunii,
acceptarea eşecului şi a concurenţei loiale, bucuria sinceră la succesele celorlalţi nu
ar trebui să fie doar vorbe mari ale bătrânilor pedagogi şi sociologi care se întrec în
a ne da sfaturi. Şi totuşi, cum sunt în realitate relaţiile dintre profesori?
Se constată că, odată cu creşterea numărului de profesori dintr-o şcoală se
măreşte şi numărul neînţelegerilor. Homo homini lupus? Acesta să ne fie destinul?
Să fie, oare tributul pe care trebuie să-l plătim în tranziţia către un alt tip de
civilizaţie şi societate?
Nefericirea este, aşa cum am arătat la început, că, poate fără voia noastră, îi
implicăm şi pe copii în nemulţumirile noastre. Copleşiţi de „ale noastre”, antrenăm
şi elevii în acest „conflict”, fie continuând în faţa lor o discuţie începută în
cancelarie, fie descărcându-ne amarul prin note mici sau vorbe negândite sau
nejustificate.
Cum ne văd părinţii? Cum ne vede comunitatea?
Sistemul de valori şi de relaţii fiind aşa cum este, părinţii nu spun direct ce
cred ei decât în cazurile extreme, când sesizează nereguli şi când se coalizează
încercând să rezolve sau să li se rezolve problema. În primul rând pentru că ei nu
sunt obişnuiţi să stea de vorbă cu profesorul. Şi le este greu să se obişnuiască acum
cu noul tip de relaţie şi cu implicarea părinţilor şi colaborarea cu ei pe care se pune
accentul în ultimul timp. Pe de altă parte, există profesori despre care se ştie –
dintr-un folclor perpetuat – că sunt greu accesibili sau chiar că refuză să stea de
vorbă cu părinţii. Ne este greu să credem că acest soi de profesor este altceva decât
un caz singular… În plus, majoritatea informaţiilor pe care le deţine un părinte sunt
obţinute din relatările copilului său. Şi, fără a insinua că elevul îşi minte părinţii,
credem că aceste informaţii sunt date cu un anumit grad de subiectivitate.
Nu pledăm pentru ideea profesorului care nu greşeşte niciodată. Dar credem
că păstrarea unei mai strânse legături a părinţilor cu dirigintele şi cu profesorul
respectiv şi discutarea problemelor cu aceştia exact în momentul sesizării lor ar
lămuri multe lucruri şi ar reduce numărul neînţelegerilor care, altfel se acumulează
şi generează stări conflictuale pentru a căror rezolvare se apelează la luarea cu asalt
a forurilor superioare: director, inspectorat, etc.
Deci, fiind persoană publică, profesorul este un fel de legendă – ceea ce se
spune despre el dezvăluie, în mare măsură, o imagine mai degrabă creată decât
dovedită de către acesta, o imagine conformă intereselor fiecăruia dintre cei direct
implicaţi.
Cert este că, dacă trebuie făcut ceva – şi asta degrabă – este să purcedem la
stoparea deformării imaginii profesorului – atât din exterior cât şi din interior – la
oprirea generalizării pe baza căreia profesorul acţionează haotic, tiranic şi
discriminatoriu.