Istoria descoperirii

vaccinelor

Au efectuat: DOLNICEANU Ruslana, CEBAN Neonila Grupa:IPF 2004 G Coordonator:IURAȘCU-CRISTALOV Galina

 VACCIN
Un vaccin este un produs medicamentos biologic
care are ca scop inducerea unui răspuns imun și
implicit protecție imună dobândită față de o
anumită boală infecțioasă. Vaccinurile pot conține
agentul patogen întreg, atenuat sau dezactivat,
toxinele produse de agent care sunt responsabile de
producerea patologiei la om sau diferite fragmente
moleculare (precum proteine de suprafață). Ajuns în
organism, principiul activ din vaccin induce un
răspuns imun prin stimularea sistemului imunitar,
cu inducerea unei memorii imune ce va avea ca scop
recunoașterea ulterioară și distrugerea agentului
patogen, odată intrat în organism. Vaccinurile pot
fi utilizate în scop profilactic (vaccinoprofilaxie)
sau curativ.
 VACCINAREA

Vaccinarea este o metodă de imunizare activă, profilactică,

împotriva unor boli, prin inocularea unui vaccin.
Protecția imunologică se instalează după un interval de timp
variabil de la inoculare (săptămâni, luni), în funcție de vaccin,
și este de lungă durată (ani).
Vaccinarea și termenul de vaccin au fost introduse în medicină
de medicul generalist englez Edward Jenner, în anul 1796, cu
ocazia descoperirii primului vaccin, împotriva variolei.
În prezent toate țările și-au elaborat propriile scheme naționale
de vaccinare împotriva bolilor infecțioase.
 CLASIFICAREA VACCINURILOR
După mecanismul de
acțiune
Vaccinuri care acționează prin
activarea mecanismelor imunității
umorale (producerea activă de
anticorpi specifici de către
organismul vaccinat). Din această
categorie fac parte majoritatea
vaccinurilor.
Vaccinuri care acționează prin
activarea mecanismelor imunității
celulare: vaccinul BCG (împotriva
tuberculozei).
După conținutul După specia
biologic țintă
Vaccinuri care conțin Vaccinuri de uz uman.
microorganisme vii atenuate. Vaccinuri de uz veterinar.
Vaccinuri care conțin
microorganisme inactivate.
Vaccinuri care conțin
componente microbiene
purificate, proteice sau
polizaharidice conjugate proteic.
Vaccinuri care conțin proteine
recombinate.
Vaccinuri care conțin anatoxine.
 ISTORIC
Vaccinurile au o istorie oficială care a început la sfârşitul secolului al XVIII-lea. De la sfârşitul secolului al XIX-lea,
vaccinurile au putut fi dezvoltate în laborator. Cu toate acestea, în secolul XX a devenit posibilă dezvoltarea de vaccinuri
bazate pe markeri imunologici. În secolul XXI, biologia moleculară permite dezvoltarea de vaccinuri care nu a fost posibilă
înainte. Povestea vaccinului începe însă cu mult timp în urmă, încă din anul 1000, când s-a descoperit utilizarea de către
poporul chinez a practicii de variolare, predecesorul vaccinării. Incidentele legate de siguranţa vaccinurilor au împins
cercetarea în direcţia creării unor vaccinuri din ce în ce mai sigure.
Despre istoria vaccinului se poate scrie o carte întreagă. Sunt nenumărate poveşti şi anecdote care relatează despre procedeele
care au dus, de fapt, la descoperirea principiului imunizării.
Povestea vaccinului nu începe, aşadar, cu apariţia primului vaccin (utilizarea de către Edward Jenner a pustulelor de
variolă bovină pentru a oferi protecţie împotriva variolei), ci mai degrabă cu lunga istorie a bolilor infecţioase şi în special cu
folosirea timpurie a materialelor din variola bovină pentru a asigura imunitatea împotriva acestei boli.
 CELE MAI VECHI DATE
Un text medical din 1742, enumera patru forme de inoculare
În secolul al VII-lea, călugării budişti indieni
folosite în China începând cu 1695 împotriva variolei:
beau venin de şarpe, în tentativa de a deveni
imuni la efectul acestuia. Există dovezi care
atestă că chinezii practicau variolarea încă din
anul 1000. Aceasta era practicată, de asemenea,
în Africa şi Turcia, înainte să se răspândească în aplicarea în nas a unor
Europa şi Americi. tampoane de vată cu pulberi;
pulberi pulverizate în nas;
lenjeria intimă a unui copil
infectat îmbrăcată de către un
copil sănătos timp de câteva zile;
o bucată de bumbac unsă cu
conţinutul unei vezicule şi
introdusă în nas.
 Acest text, aprobat de Curtea Imperială, a legitimat variolarea în China,
obicei care fusese considerat înainte un remediu din popor. Un alt text
chinez, publicat cu un secol înainte de munca lui Jenner, menţiona că puricii
de vacă albă erau folosiţi pentru a preveni variola. Puricii se amestecau cu
pulbere şi erau transformaţi în pilule.

În secolul III î.e.n., în China și India se practica o metodă de variolizare, folosindu-

se un fel de liofilizat primitiv: se luau cruste de la bolnavi, se măcinau, și pulberea
obținută se administra celor sănătoși prin insuflație nazală. În Tibet, variolizarea se
practica prin scarificare cu un mănunchi de ace înmuiate în lichidul pustulos.
Metoda s-a răspândit în Asia. În 1718, soția ambasadorului britanic în Imperiul
Otoman, descrie un procedeu similar de variolizare a copiilor, utilizat în Turcia. Își
supune copilul acestui procedeu și se preocupă de popularizarea lui. Metoda de
variolizare prin scarificare s-a răspândit în secolul XVIII în Europa și SUA.
Variolizarea avea drept rezultat o infecție mai puțin gravă, cu o rată a mortalității
de zece ori mai mică decât cea asociată infecției naturale. Numărul de decese ca
urmare a aplicării acestui procedeu era totuși ridicat.
 Și în Țările Române se practicau diferite metode preventive împotriva variolei. În
Transilvania și Valahia se practica un procedeu numit ultuire (var. altuire, oltuire):
se scăldau copiii nou-născuți în lapte provenit de la vacile bolnave de variola vacilor, care
aveau pe uger pustule de variolă. În Banat se practica o metodă de variolizare care a fost
descrisă de italianul Francesco Griselini, în lucrarea sa din anul 1780, Încercare de
istorie politică și naturală a Banatului Timișoarei:

Acolo unde se știe că în sat ori în vecinătate un copil ar avea vărsatul cel bun, numit de români „bubat ăl mare” sau
erupția cea mare, se cumpără de la mamă, potrivit vechiului obicei, substanța secretată - de un creițar pentru un singur
copil, de doi sau trei creițari dacă trebuie inoculați mai mulți copii. Mai întâi se cercetează dacă bubele sunt de natură
bună ori rea, numite de români „bubat ăl mic”, adică erupția cea mică. Dacă se constată că sunt de natură bună, o astfel de
pustulă este spartă cu un ac, iar substanța se stoarce într-o cutiuță de lemn tare, anume confecționată în acest scop.
Grăbind acasă cu această secreție, ea este administrată în mai multe feluri: fie că se toarnă pe partea cea mai cărnoasă a
brațului copilului care urmează a fi inoculat, frecându-se cu o bucată de pânză spartă, atâta vreme până ce porțiunea se
înroșește și se inflamează, fie că se produce o mică rană în același loc și se varsă o picătură din otrava de bubat, legându-se
apoi rana cu o bucată de pânză veche. Cu asta totul s-a terminat.
 În prima jumătate a secolului XIX vaccinarea rămâne o metodă empirică, cu aplicabilitate limitată la o singură boală:
variola. Abia în a doua jumătate a secolului XIX, fenomenul capătă o explicație științifică. În 1857, Louis Pasteur
demonstrează că bolile infecțioase sunt produse de microorganisme, care pot fi crescute și studiate. El formulează teoria
germenilor patogeni în anul 1864. În 1876, Robert Koch descoperă agentul etiologic al antraxului și, în 1881, agentul
TBC. În 1880, Pasteur dovedește că se poate asigura protecție împotriva bolilor infecțioase prin injectarea unor
microorganisme atenuate în corp.

După câteva probe reușite pentru prevenirea holerei, antraxului și erizipelului porcin, în 1881, Pasteur, împreună cu Emile
Roux, reușește să prepare primul vaccin împotriva antraxului și, în 1885, primul vaccin împotriva rabiei, deschizând calea
imunizării active fundamentate științific. În semn de omagiu față de Edward Jenner, Louis Pasteur propune ca numele de
vaccinare să fie extins la toate procedurile de protejare împotriva maladiilor prin inocularea unei substanțe externe.
 Prin diversificarea vaccinurilor și extinderea metodelor de preparare și a gamei de boli acoperite, la sfârșitul
secolului XIX apar primele programe naționale de vaccinare. În aceeași perioadă se descoperă și prima metodă
de imunizare pasivă, seroterapia. În 1890 Paul Ehrlich, Emil von Behring și Shibasaburo Kitasato reușesc să
folosească cu succes seruri imune contra difteriei și tetanosului. Acestor studii de imunizare pasivă prin
seroterapie le vor urma programe de imunizare activă prin vaccinare.

După Al Doilea Război Mondial sunt descoperite și intră în uz cel puțin 22 de vaccinuri. La sfârșitul anilor 1940
sunt disponibile primele vaccinuri împotriva tusei convulsive, boală numită și pertusis. Sunt vaccinuri celulare, la
a căror elaborare se lucra din anii 1930. La sfârșitul secolului XX vor fi descoperite vaccinurile pertusis
acelulare, cu mai puține riscuri și efecte secundare. În prezent există tendința, în țările dezvoltate, ca vaccinul
celular să fie înlocuit cu vaccinul acelular.
 Înainte de După de
Comparație între numărul anual de îmbolnăviri în SUA, înainte și
Programele de vaccinare în masă au avut un impact
Boala
introducerea introducerea

vaccinării vaccinării considerabil în medicina preventivă, contribuind la

(anul) (anul) reducerea numărului de cazuri de difterie, tetanos, tuse
convulsivă, rujeolă, rubeolă, oreion și hepatită virală B
după introducerea programelor de vaccinare

175.885 1
Difterie

(1922)

(1998) în majoritatea țărilor industrializate.

Haemophilus

20.000

54

(1982) (1998) Eficiența vaccinării este demonstrată prin

Influenzae tip B
dovezi statistice, care indică fără dubii o
147.271 6.279
Tuse convulsivă

(1925)

(1998)
scădere importantă a numărului de cazuri de
îmbolnăvire prin agenți infecțioși acoperiți de
503.282 89
vaccinuri, după introducerea vaccinării în
Rujeolă

(1962) (1998) masă. Cel mai semnificativ rezultat obținut

152.209 606 până în prezent printr-un program de
Oreion

(1968)

(1998) vaccinare în masă a fost eradicarea variolei,

48.164 0
recunoscută oficial de Organizația Mondială a
Variolă

(1904) (1998) Sănătății la 9 decembrie 1979. Ultimul caz de

variolă naturală din lume a fost înregistrat în
47.745 345
Rubeolă

(1968)

(1998)
Somalia la data de 26 octombrie 1977.
 e n t d e
s t r u m
l u l i n n t r e
n c ip a n a d i
t e p r i ș i u
e a e s o li l o r c t d e
cin a r ă a b n p u n
Vac r i m a r te d i a te
ir e p f i c i e n să n ă t
n e e
preve e c e le m a i
m a te r i e d
s te c e a
s u r i l r în a r e e
m ă tu r il o a c c i n e m
l c o s r i n v is p u n
d er e a r e a p a r e d
ve u n i z a e d e c , c a r e
ă . I m ă r a r g r a v e
l ic e a p l o r
pub ă c a le d
i v a b o l i
li l o r
i b u n p o tr v a b o
ma p ta î m p o t r i a l e .
a l u ș i îm m o r t
e n tr u e n i t e p o t f i s t
p i p r ev e o r i , a fo
p o t f re u n l a r g ă
s e , ca c a r ă ă r u t
a g i o a i p e s d i sp
con t i n ă r i li ta a
v a c c i o m ie fo s t
t o r it ă a , p o l l i a u
Da a r i o l l te b o
a t ă v u lt e a
a d ic ș i m te .
er r o p a i m i n a
u e l
din E apro a p e
Vă mulțumim pentru atenție și vă îndemnăm
să aveți grijă de sănătate!