Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Textul narativ literar este cel în care un narator relatează o povestire imaginară.
Naratorul este vocea anonimă sau personajul care relatează povestirea și este imaginat de autor.
Când este personaj, poate fi implicat în acțiune sau poate fi doar un martor neimplicat în aceasta.
Dacă este personaj implicat, naratorul relatează povestirea la persoana I. Atunci când naratorul
este o voce anonimă, acesta povestește la persoana a III‐a. El privește din afară întâmplările, de
deasupra, de obicei știind totul despre acestea și despre personaje.
Personajele sunt ființele umane, animalele sau obiectele care îndeplinesc acțiunile dintr‐un text
narativ. Ele pot fi principale, secundare, episodice sau figuranți, în funcție de contribuția pe care
o au la desfășurarea întâmplărilor. Dacă un grup de mai multe personaje acționează ca unul
singur, acestea au rol de personaj colectiv.
Autorul este o persoană care există în lumea reală, având o identitate concretă. Naratorul,
personajele și întâmplările din textul narativ aparțin unei lumi imaginate de autor. Lumile
ficționale create de scriitori seamănă în grade diferite cu realitatea.
În funcție de amploarea și complexitatea lui, un text epic poate conține una sau mai multe
secvențe narative legate între ele, în care pot fi identificate momentele narațiunii sau etapele
acțiunii.
Caracterizarea personajului este o compunere în care sunt prezentate trăsăturile unui personaj
dintr-o operă literară, pe baza a ceea ce fiecare cititor reține drept relevant pentru personalitatea
acelui personaj.
Într-o caracterizare, sunt analizate trăsăturile fizice și morale ale unui personaj, prin raportare la
modalitățile de construcție a acestuia, directe și indirecte, care pot ilustra diferite aspecte
privitoare la el.
identitatea (numele și, eventual, porecla, vârsta, sexul) și statutul personajului (rolul său
în familie, în societate), locul și rolul său în operă;
trăsăturile fizice ale personajului (figură, mimică, statură, gesturi, îmbrăcăminte etc.);
trăsăturile morale ale personajului (numite de narator, de alte personaje, de sine însuși sau
rezultate din acțiuni, gânduri, comportament, limbaj, vestimentație, relații cu alte
personaje);
compararea cu alte personaje din același text sau din alte texte citite;
semnificația personajului în cadrul operei și, mai larg, din perspectivă general umană.
Fiecare însușire a unui personaj trebuie justificată prin exemple din text. Elementele de
construcție a personajului se subordonează, într-o caracterizare, trăsăturilor pe care le pune în
evidență. Mijloacele de construcție sau de caracterizare a personajului pot fi directe și indirecte.
Textul liric exprimă în special stări, sentimente, dar și idei. Trăsăturile textului liric: •
autorul inventează un univers ficțional; • subiectivitatea este vizibilă în utilizarea persoanei
I, numărul singular și plural (forme pronominale și verbale); • adresarea directă (de
exemplu: către natura personificată sau către fiinţa iubită) este marcată prin prezenţa
verbelor şi a pronumelor de persoana a II-a (monolog adresat); • putem identifica relaţia
strânsă între stările sufleteşti şi realitatea care le-a determinat; • accentul cade pe nota
afectivă, deoarece poezia tinde să emoţioneze; • prezența unor mijloace de realizare a
muzicalităţii (rimă, ritm, asocieri de cuvinte, de sunete).
Versul este un rând dintr‐o poezie, sfârșit cu un spațiu gol. Versul poate începe cu literă mare sau
cu literă mică.
Strofa este o grupare de versuri, în număr variabil, despărțită de alte asemenea unități printr‐un
rând alb (numit blanc). Tipurile de strofă mai des întâlnite sunt cele cu două versuri (distih), cu
trei versuri (terțină) sau cu patru versuri (catren).
Epitetul este figura de stil care constă în determinarea unui substantiv sau a unui verb prin
cuvinte ce evidențiază însușiri deosebite ale obiectului sau ale acțiunii. Epitetul poate fi exprimat
prin adjectiv („nuferi galbeni“), prin adverb („să‐mi cadă lin pe piept“) sau prin substantiv ce
indică nume de metale prețioase, pietre prețioase, materii etc. („mândra glăsuire a pădurii
de argint“ – Călin (file din poveste) de Mihai Eminescu).
Personificarea este figura de stil prin care se atribuie însușiri omenești unor ființe
necuvântătoare, unor lucruri sau unor fenomene ale naturii. Personificarea se obține combinând
un substantiv cu un verb care arată o acțiune omenească („lacul... tresărind“), cu un adjectiv care
arată o însușire omenească („blândei lune“) sau punând substantivul la cazul vocativ („Doină,
doină, cântic dulce“ – Vasile Alecsandri, Poezii populare ale românilor).
Comparația este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două
persoane, obiecte sau acțiuni, cu scopul de a evidenția unul dintre termeni. Între termenii
comparației, apar prepoziții sau grupuri unitare de cuvinte cu rol de legătură: ca, precum, cât,
asemenea, aidoma, la fel ca, asemănător cu, întocmai ca etc.
Descrierea prezintă caracteristicile unui obiect, ale unei fiinţe ori ale unui peisaj pentru a-i oferi
destinatarului o reprezentare asupra acestora. Descrierea poate fi:
subiectivă, când oferă informaţii care constituie impresii personale ale celui care face
descrierea, putând să exprime sentimentele și emoțiile resimțite.
În realizarea unei descrieri, mai întâi se numește obiectul descris, apoi se indică elementele
componente ale acestuia și proprietăţile particulare ale lui sau ale elementelor componente,
precizând impresia generală lăsată de acesta.
Descrierea obiectivă se face doar la persoana a III-a, iar cea subiectivă mai ales la persoana I.
Pentru descrierea subiectivă, pot fi folosite și persoana a III-a și a II-a.
În descrierea obiectivă, limbajul este neutru, cu vocabular specializat, fără figuri de stil. În
descrierea subiectivă, limbajul conține figuri de stil.
Textul dramatic este scris cu scopul de a fi jucat pe scenă. Fiind destinat să devină spectacol,
textul dramatic impune anumite limite în ceea ce privește amploarea în timp și spațiu a acțiunii
reprezentate.
Actul este subdiviziunea formală a unei piese de teatru și cuprinde mai multe scene.
Personajul dramatic este construit în mod direct, prin notațiile autorului (lista personajelor și
indicațiile scenice) sau prin intervenția celorlalte personaje, și în mod indirect, prin deducerea
trăsăturilor sale din comportament, din gesturi, din limbaj, din relațiile cu celelalte personaje.
Într‐un text dramatic, contează atât informațiile transmise prin dialog, cât și definirea relațiilor
dintre personaje.
Dialogul în textul dramatic se situează pe două planuri, fiind pe de o parte comunicare între
personaje și, pe de altă parte, comunicare cu publicul (spectatorii).
Raportul care se stabilește între două sau mai multe propoziții de același fel dintr-o frază se
numește raport de coordonare. Coordonarea poate fi realizată prin joncțiune sau prin juxtapunere.
Joncțiunea este relația care se realizează cu ajutorul unor cuvinte specifice, numite
conectori: așadar, ci, dar, deci, iar, ori, sau, și etc. De exemplu: Pi vorbește cu tigrul și îl
îmblânzește. Tigrul este fioros, dar Pi nu se sperie. Pi privește în depărtare sau vorbește cu
tigrul.
Juxtapunerea este relația care se realizează în absența unor cuvinte specifice, prin alăturarea
propozițiilor. În cazul coordonării prin juxtapunere, a doua propoziție este precedată în vorbire
de o pauză, care se marchează grafic prin virgulă. De exemplu: Pi doarme, tigrul
doarme, oceanul doarme și el.
În fraze care conțin mai mult de două propoziții, unele dintre acestea pot fi coordonate atât prin
juxtapunere, cât și prin joncțiune.
identificarea predicatelor;
Raportul de coordonare se poate realiza atât între propoziții principale, cât și între propoziții
secundare.
propozitie principala
propozitie principala
Tânărul aude 1/
propozitie
principala
că bate vântul 2/
propozitie
secundară
și că tigrul rage.3/
propozitie
secundară
Punctul și virgula separă în frază propoziții independente sintactic, dar care au o legătură de sens.
În vorbire, punctul și virgula marchează o pauză mai lungă decât virgula. Opțiunea de a utiliza
semnul punct și virgulă în locul punctului sau al virgulei îi aparține autorului enunțului. De
exemplu: Oceanul se întinde nesfârșit; gândurile lui Pi sunt infinite.
Conjuncția este partea de vorbire neflexibilă care leagă, în propoziție, două părți de propoziție
de același fel (subiecte, nume predicative, atribute, complemente), iar în frază, două propoziții de
același fel sau diferite. De exemplu: și, iar, ca să, deoarece, căci etc.
simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen (ci, dar, fie, iar, însă, ori, sau, și etc.);
compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulți termeni (ca să etc. ).
Conjuncțiile care leagă două părți de propoziție de același fel sau două propoziții de același fel se
numesc conjuncții coordonatoare.
disjunctive, când exprimă excluderea sau alternanța (sau, ori, fie); când sunt în perechi, al
doilea termen este precedat obligatoriu de virgulă, de exemplu: Sau vii, sau pleci.;
adversative, când exprimă opoziția (dar, iar, ci, însă, or); înaintea conjuncțiilor
adversative se pune totdeauna virgulă; conjuncția însă nu se izolează prin virgule când se
află în mijlocul unei propoziții (Te-am căutat, însă nu te-am găsit. Colegul tău a sosit, al
meu însă întârzie.);
Prefixele sunt sunetele sau grupurile de sunete adăugate înaintea rădăcinii. Prefixele nu se scriu
separat decât în cazul prefixului ex- cu sensul de fost, de exemplu: ex-președinte.
alăturarea când termenii din care este compus cuvântul nu depind unul de altul, de
exemplu: câine‐lup, despre, după-amiază, anglo-român, pușcă-mitralieră, Cluj-
Napoca, de la, de pe lângă etc.
subordonarea când unul dintre termenii din care este compus cuvântul este în relație de
subordonare față de celălalt, de exemplu: coate-goale, capră-neagră, rea-
voință, mătasea-broaștei, stea-de-mare, Sighetul Marmației, Valea
Călugărească, papă-lapte, pierde-vară, zgârie-brânză etc.
Pleonasmul este o greșeală de exprimare care constă în alăturarea unor cuvinte sau construcții
care au un înțeles identic sau asemănător, unul cuprinzându-se în altul. De obicei, pleonasmul
este utilizat din neștiință, vorbitorii necunoscând sensul originar al unor cuvinte: caligrafie
frumoasă (gr. kalos „frumos“), a avansa înainte (fr. s’avancer „a se apropia de un anumit
punct“). Dintre situațiile care constituie pleonasme, mai frecvente sunt:
Verbul este partea de vorbire flexibilă care arată acțiunea, starea sau existența. Verbele sunt:
Verbul a fi poate fi copulativ (Sunt curajos.), predicativ (Sunt multe cărți pe raft.) sau auxiliar
(Aș fi plâns.)
Verbele predicative au funcția sintactică de predicat verbal atunci când au categoria modului.
Verbele copulative alcătuiesc, împreună cu numele predicativ, un predicat nominal atunci când
au categoria gramaticală a modului.
Modul este forma pe care o ia verbul pentru a arăta felul în care vorbitorul consideră acțiunea.
Verbele care au categoria gramaticală a modului își modifică forma după persoană și număr și au
funcția sintactică de predicat în propoziție. Cele patru moduri sunt:
De exemplu: Ei au
Indicativul arată o acțiune sigură, reală
plecat în excursie.
De exemplu: Vreau să
Conjunctivul arată o acțiune posibilă, realizabilă
plec acasă.
Indicativul este singurul mod care are forme pentru toate timpurile (prezent, trecut și viitor).
Trecutul arată desfășurarea acţiunii înainte de momentul vorbirii. Are patru forme:
Viitorul arată o acțiune care se va desfășura după momentul vorbirii. Are trei forme:
viitorul standard, care are forme diferite pentru limba scrisă, alcătuite din verbul
auxiliar a vrea + infinitivul verbului de conjugat (voi veni), și pentru limba vorbită, unde
se folosește verbul a avea + verbul de conjugat la conjunctiv (am să ascult) sau o
invariabil + conjunctivul verbului de conjugat (o să ascult); regional și familiar se
utilizează oi, ăi (ei, îi, oi), o (a), om, ăți (eți, îți, oți), or + verbul de conjugat la infinitiv
(oi veni, ăi veni, or veni);
viitorul anterior, care exprimă o acțiune viitoare, terminată înaintea altei acțiuni
viitoare; este alcătuit din verbul auxiliar a vrea + verbul auxiliar a fi + participiul verbului
de conjugat (va fi venit); este folosit rar în româna actuală și întotdeauna în relație cu
viitorul standard (Când Andra va ajunge la școală, orele vor fi început.);
viitorul în trecut, care indică o acțiune viitoare desfășurată în trecut, în raport cu altă
acțiune din trecut; este alcătuit din imperfectul verbului a avea și conjunctivul verbului
de conjugat (Abia după ce am citit cartea aveam să înțeleg de ce mi-ai recomandat-o.)
Modul imperativ nu are forme specifice de timp. Are forme doar pentru persoana a II-a,
singular și plural.
Are formă afirmativă (Vino! Veniți!) și formă negativă. Forma negativă, la persoana a II-a,
singular, este alcătuită din adverbul nu + verbul de conjugat la infinitiv (Nu veni!), iar la
persoana a II-a, plural, din adverbul nu + imperativul afirmativ (Nu veniți!).
La persoana a II-a, singular, verbul a fi are formele fii (Fii vesel!), respectiv nu fi (Nu fi trist!).
Modul conjunctiv arată o acțiune posibilă, realizabilă. Marca gramaticală a modului conjunctiv
este conjuncția să.
prezent – arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau după momentul vorbirii;
este alcătuit din conjuncția să + forme identice cu cele de indicativ prezent ale verbului
de conjugat, cu excepția persoanei a III-a, singular și plural (să vin, să vii, să vină, să
venim, să veniți, să vină);
perfect – arată o acțiune desfășurată înainte de momentul vorbirii; este alcătuit din
conjuncția să + verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat; are aceeași formă la
toate persoanele, la ambele numere (să fi venit).
prezent – care arată o acțiune desfășurată în momentul vorbirii sau după momentul
vorbirii; se formează cu verbul auxiliar a avea + infinitivul verbului de conjugat (aș
veni);
forma lungă, cu sufixul -re, care este învechită și rară, apare în forme inverse ale
condițional-optativului („Închinare-aș și n-am cui/Închinare-aș murgului“ – balada Toma
Alimoș). Această formă nu trebuie confundată cu substantivele obținute din verbe, care
pot fi articulate și pot fi determinate de un adjectiv. (Precizarea profesorului este
importantă. Am reținut importanta precizare.)
Infinitivul are marca a și sufixe diferite pentru fiecare conjugare a verbului (vezi clasificarea
conform Gramaticii de bază a limbii române):
conjugarea I
a lucra
conjugarea a II-a
a vedea
conjugarea a III-a
a râde
conjugarea a IV-a
a vorbi
conjugarea a V-a
a hotărî
Supinul este alcătuit din prepoziție + forma de participiu a verbului. Prepozițiile care pot intra în
alcătuirea supinului sunt: de, din, după, la, pentru etc.
Substantivul este partea de vorbire flexibilă care denumește fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii,
însușiri, acţiuni, stări sufletești, în sens larg, obiecte. Substantivele sunt:
simple, când sunt alcătuite dintr-un singur termen: cu, de, în, la, lângă etc.;
compuse, când sunt alcătuite din doi sau mai mulţi termeni: de la, de pe, de pe la, de pe
lângă, despre, înspre etc.
Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care exprimă însușirea unui obiect în sens larg.
Adjectivul determină un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume sau numeral cu valoare
pronominală).
pozitiv bun
caz forme
forme număr
gen caz
Pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru persoana a III‐a și pentru cazurile dativ și
acuzativ.
Mă întreb.
↓
↓
persoana I
singular
persoana I
singular
pronume reflexiv
Mă întreabă.
↓
persoana I
singular
persoana a III‐a
singular
pronume personal
Pronumele posesiv este alcătuit dintr‐un grup de cuvinte care înlocuiește atât numele obiectului
posedat, cât și numele posesorului, evidențiind relația dintre obiectul posedat și posesor.
Alcătuirea pronumelui posesiv:
al meu
Pronumele posesiv nu are forme pentru persoana a III‐a plural. În comunicare, în locul acestora
se folosesc formele de genitiv plural ale pronumelui personal. Formele pronumelui posesiv sunt:
persoan
persoana persoana persoana persoana persoana
a
I a III‐a I a II‐a a III‐a
a II‐a
N.‐
un singur
Ac. masc. al meu al tău al său al nostru al vostru
obiect ‐
fem. a mea a ta a sa a noastră a voastră
posedat
mai multe
masc. ai mei ai tăi ai săi ai noștri ai voștri
obiecte ‐
fem. ale mele ale tale ale sale ale noastre ale voastre
posedate
mai multe
masc. alor mei alor tăi alor săi alor noștri alor voștri
D.‐G. obiecte ‐
fem. alor mele alor tale alor sale alor noastre alor voastre
posedate
Când determină un substantiv ce numește obiectul sau obiectele posedate, cu care se acordă în
gen, număr și caz, pronumele posesiv devine adjectiv pronominal posesiv.
Pronumele demonstrativ are mai multe serii de forme, aparținând variantei scrise sau vorbite a
limbii (cele aparținând variantei vorbite sunt notate pe al doilea rând în tabel).
Masculin Feminin
Caz
singular plural singular plural
Masculin Feminin
Caz
singular plural singular plural
Masculin Feminin
Caz
singular plural singular plural
Masculin Feminin
Caz
singular plural singular plural
Când determină un substantiv și se acordă cu acesta în gen, număr și caz, pronumele nehotărât
devine adjectiv pronominal nehotărât, îndeplinind funcția sintactică de atribut adjectival.
Cine vorbește?
Vorbește Ana.
Când determină un substantiv și se acordă cu acesta în gen, număr și caz, pronumele interogativ
devine adjectiv pronominal interogativ. Funcția sintactică a acestuia este de atribut adjectival.
Pronumele relativ are rolul de a face legătura în frază între o propoziție secundară și propoziția
de care aceasta depinde. Pronumele relative sunt omonime cu pronumele interogative: care, cine,
ce, cât, câtă, câți, câte. Există și un pronume relativ compus: ceea ce..
Caz Funcție sintactică Exemplu
Formele adjectivului pronominal de întărire sunt cele din tabelul de mai jos.
Persoană Caz singular plural
D.-G. înseși,
însuși înseși înșiși
însele
Adjectivul pronominal de întărire are funcția sintactică de atribut adjectival. În limba română
contemporană, există tendința de a înlocui adjectivul pronominal de întărire cu
semiadverbul chiar: A venit chiar el.
Numeralul este partea de vorbire care exprimă un număr sau arată ordinea obiectelor prin
numărare.
Numeralul ordinal exprimă ordinea obiectelor prin numărare. Numeralul ordinal are forme
diferite de gen: primul/prima, întâiul/întâia, al doilea/a doua, al douăzeci și unulea/a douăzeci și
una etc.
Interjecția este partea de vorbire neflexibilă care imită sunete sau zgomote din natură sau care
exprimă stări sufletești, reacții la senzații fizice, îndemnuri.