Claudia Partole

Claudia Partole

TOTENTANZ
sau
Viaţa unei nopţi

(Jurnalul menajerei)

În amintirea prietenei mele S.A., care a

plecat…

Prefaţă

Cât de greu trece o zi şi cat de uşor zboară o

viaţă!
Ani (Sit tibi terra levis!)

Anno Domini, 2008

…aprilie…

Era ora 19.15 când am intrat în casa doamnei Emili. Afară ploua mărunt.
Întârziasem cu 15 minute şi mă simţeam vinovată. Ca de fiecare dată… Altcineva
m-ar fi întâmpinat cu o privire dojenitoare sau m-ar fi anunţat că-mi va fi tăiat un
sfert din leafă. Emili (aşa mă rugă să-i zic, făcându-mă astfel să uit că sunt angajată
şi că îngrijesc de ea), îmi flutură cu mâna, bucuroasă că mă vede, şi-mi zise cu glas
şoptit, poruncitor: „Du-te repede şi-ţi bea cafeaua! Abia aştept să-ţi spun ce mi s-a
întâmplat… Şi nu-ţi fă griji pentru mine, eu nu-s flămândă, am mâncat!” (Dar
ştiam că n-avea cum să mănânce!). Întotdeauna i se întâmpla ceva deosebit! Într-o
zi vedea (înaintea mea!) cum îmboboceşte o floare în ghiveci, altădată descoperea
încântată nişte furnici trebăluind pe pervazul ferestrei de lângă patul ei şi mă
atenţiona ca nu cumva să le strivesc ştergând praful. „Tu roagă-le, şi să vezi că vor
dispărea de la sine…”, îmi zicea. Mă puse odata să-mi lipesc urechea de pernă, ca
1
să aud nişte şoapte bizare. Era sigură că vorbesc între ele spiritele casei. De fapt, se
auzeau certându-se vecinii. Când rămâne singură, mi-a spus, aude un ceas care
ticăie în pereţii casei. Am crezut-o. Mi-am adus aminte de vorbele bunicii, care îmi
spunea în copilărie că toate casele bătrâne au în pereţii lor un ceasornic nevăzut.
„Dar nu e un ceas adevărat, este inima casei!”, zicea bunica, şi eu îmi ciuleam
urechile, dar, oricât de tare mă străduiam, tot nu-l auzeam. Apoi, când rămâneam
singură, deşi mă concentram, nu auzeam nimic din cauza inimii care se zbătea ca o
pasăre în colivie.
Şi de astă dată mi-am imaginat că o fi descoperit ceva bizar. Am intrat în
bucătărie, mi-am pregătit cafeaua, numai că n-am băut-o în solitudine; după ce am
pus la fiert terciul de ovăz, am venit lângă patul femeii cu două ceşti – una de cafea
adevărată, alta din orzo şi, ca de obicei, am întrebat-o: „Ce-ai mai descoperit?
Povesteşte-mi, sunt numai ochi şi urechi!” De astă dată arăta foarte ciudat: avea
faţa îmbujorată ca după o baie cu aburi, iar ochii îi străluceau ca la îndrăgostiţi. Mă
cercetă îndelung, iscoditor, de parcă ar fi ezitat: să-mi spună, să nu-mi spună? În
sfârşit, îmi făcu loc lângă ea, îmi luă mâna şi cu voce şi mai înceată, ca şi cum îmi
divulga un mare secret şi n-ar fi dorit să fie auzit şi de altcineva (dar de cine, că
eram doar numai noi două?!), îmi spuse: „Îţi imaginezi, am trăit ceva minunat.
Absolut deosebit!… A fost preotul, nu demult! Cum de nu l-ai întâlnit?” L-aş fi
recunoscut, era prietenul părintelui S., cel care mă adusese la Emili, apoi, de câteva
ori mă nimerisem exact când îi făcea vizita. Era un bărbat înalt, elegant, plăcut şi
foarte cumpătat. Avea răbdare, putea s-o asculte pe Emili ore în şir, intervenind
doar arareori cu vreo frază de aprobare sau compătimire. Găsi chiar şi pentru mine
câteva cuvinte calde. Mă cercetă la prima întâlnire cu o privire adâncă,
întrebându-mă dacă m-am obişnuit şi dacă nu cumva duc lipsă de ceva. Deşi îmi
dădeam seama că e doar o complezenţă, bunavoinţa lui mă emoţiona. Vorbele
preotului îmi amintiră de o mătuşă (din copilărie) pe care o vizitam de obicei cu o
nepoată de-a ei, adică cu o rudă mai apropiată. De cum ne vedea, îndată începea să
se scotocească prin buzunare. Nepoatei îi umplea poala cu tot felul de bunătăţi:
nuci, bomboane-pernuţe, stafide, după care, cu multă bunavoinţă, îmi punea şi mie
câteva alune în pumnul făcut căuş. Dar nu mă supăram, eram fericită că primeam şi
eu ceva…
Emili îmi repetă: „A fost preotul, îţi închipui?!” Îmi închipuiam, cum să nu!
Dar n-am reuşit să întreb care ar fi motivul încântării ei (aş fi făcut-o foarte delicat,
bineînţeles), că ea îmi şi răspunse: „De astă dată n-a fost singur! L-a însoţit un cor
de… îngeri!” „Nişte copii?!”- am corectat-o eu, dar Emili, fără a mă contrazice,
continuă: ”Şi mi-au cântat imnuri atât de frumoase, cum n-am mai auzit… Păcat că
nu erai să-i auzi! Dacă nu întârziai, cu siguranţă i-ai fi prins aici… Ascultându-i,
uite-aşa, fără să vreau, am închis ochii şi am adormit, pentru câteva clipe! Nici
n-am prididit să le dau ceva, nici să-mi iau rămas bun de la ei. A fost atât de
minunat… Stai, parcă se mai aud!” Emili mă fixă cu privirea, dar părea că nu mă
vede. Asculta cu atenţie, încât, fără să vreau, mi-am concentrat şi eu auzul şi,
pentru că nu auzeam decât zgomotul ploii, m-am ridicat şi am deschis fereastra.
De-afară dădu năvală un aer purificat, însoţit de stropi mărunţi şi de clacsoanele
stridente ale maşinilor grăbite. Nici urmă de cântare! Emili continua să asculte,
2
rostind încântată: ”Ce glasuri şi ce cântări… N-am mai auzit…” Apoi tăcu, închise
ochii şi oftă adânc. Atât de adânc oftă, încât am rămas cu ceaşca lipită de buze: nici
să înghit, nici să zic ceva.
Simţii prin tot corpul o străfulgerare, care, deşi fierbinte, îmi îngheţă
respiraţia. Nu mai oftase niciodată atât de adânc şi greu, iar pieptul îi tresăltă de
parcă oftatul s-ar fi izbit alergând din coşul pieptului spre gât. „Emili, dragă! Să-ţi
dau o gură de apă!” Glasul meu speriat îmi păru atât de străin, încât mă uitai în jur
sa văd dacă nu cumva altcineva rostise vorbele în locul meu. Emili nu-mi răspunse.
Continua să tresară toată… Dacă ar fi deschis ochii! Dacă mi-ar fi spus ceva…
Stăteam încremenită, urmărindu-i zbaterea… Nu puteam crede!

Buna mea prietenă pleca din această viaţă…

Totul s-a întâmplat într-o clipă, deşi aş fi putut jura că a ţinut o veşnicie.
Ceasornicul atinse cu acele sale – cu toate! ora 19.45. Trecuse o jumătate de oră de
când intrasem în casă. Cu o clipă în urmă îmi vorbise şi acum… nu mai era!? Nu
găseam în mine forţe să mă ridic, nici să păşesc, nici să strig. Abia când am simţit
o căldură stranie pe obraji – o zvârcolire grăbită, nervoasă care-mi aluneca spre
buze, mi-am dat seama că eu, totuşi, trăiesc. În clipa aceea puteam să jur că toate,
absolut toate obiectele, toate lucrurile care ne înconjurau prinseseră viaţă şi ne
priveau: pe mine şi pe ea. Toate ne cercetau curioase, respirând adânc, greu. Doar
Emili stătea cu ochii închişi, păstrând acelaşi surâs fericit pe buze, pe care-l avea o
clipă în urmă, când rostise: „A fost minunat! Atât de minunat…” Petele roşii de pe
faţa ei păreau nişte bujori mici, care, treptat, după ce-i priveam lung, dispăreau. Şi
gâtul, rosu adineaori, deveni dintr-odată stacogiu, mai păstrând doar câteva pete ca
petalele de trandafir. Toate lucrurile din jur respirau, doar Emili nu.
Nu ştiam ce să fac. Îmi înţepenise gândul. Inima îşi înteţise bătăile, o
auzeam de parcă era un ceasornic fixat înlăuntrul meu ca într-un perete al casei.
„Să chem vecinii?” – a fost primul meu gând. Dar nu cunoşteam nici pe unul. „Să
telefonez la poliţie?! La urgenţă!?” Nu ştiam numărul de la urgenţă, iar de poliţie
îmi era frică, o frică inoculată de pe când nu aveam carte verde şi mă ascundeam,
ocolind-o ca un câine hăituit.
Iar clipele treceau greu. Mi se părea că stau de o veşnicie în mijlocul camerei
cu ceaşca în mână. „Aprinde, proasto, o lumânare!”, îmi strigă un gând cu glas
poruncitor. Şi atunci, abia atunci, aprinsei cu mare greu o lumânare. Degetele nu
mă ascultau, chibriturile, ca jurat! toate erau fără gămălie, cu greu am descoperit
unul intreg şi flacăra arzândă se aplecă spre podea, sub respiraţia mea precipitată.
Ploaia bătea în geam, cadenţat, ba apropiindu-se curioasă, ba dispărând in
zgomotul maşinilor. Acul ceasornicului, ca o aşchie înfiptă în ochii mei, nu
îndrăznea nicidecum să se apropie de ora 20.00. Abia când orologiul de pe biserică
bătu sacadat în timpanele mele, mi-am dat seama că aş putea, în sfârşit, şi că
trebuie (!) s-o anunţ pe fiica mai mică a lui Emili, pe Roberta. Ştiam că locuieşte în
alt capăt al oraşului. Îi aveam fixat în memorie numărul de telefon, dar a trebuit
să-l scriu pe un capăt de foaie, ca să mi-l amintesc cifră cu cifră. Cu teamă, de
parcă eram vinovată de cele întâmplate, am format numărul, apoi, speriată, am
închis, ca în câteva clipe să revin şi să aud sfredelindu-mi timpanul un glas supărat,
3
somnoros: „Alo! Chi e?” (Cine e? It.) Bâlbâindu-mă, am anunţat: „Mama
dumneavoastră, doamnă, nu mai este… S-a stins!” Aşteptam să aud o explozie de
plâns, un strigăt de nedumerire, îndoială, durere… Mi-ar fi fost mai uşor şi mai
puţin groază în situaţia în care mă aflam. Dar ceea ce mi-a fost dat să aud…
Acelaşi glas glacial, iritat la culme, mă apostrofă: „Şi pentru asta a trebuit să mă
deranjezi înainte de somn?! Cine procedează astfel? Nu puteai să mă anunţi mâine
dimineaţă? Eşti o impertinentă, o neruşinată…” Si îmi trânti receptorul. Izbucnii
într-un plâns isteric. Plângeam şi de necaz, şi de umilinţă, şi de frică. Simţeam cum
mă învăluie, mă strânge în braţele-i nevăzute noaptea sperioasă. Dar şi pentru
Emili, buna Emili, mă durea sufletul… Printre lacrimi, m-am uitat la chipu-i
nemişcat, la linia albă, străină care-i contura buzele ca un fir de aţă şi, deodată, mi
se năzări că s-a miscat!, iar surâsu-i împăcat dispăru. Într-adevăr dispăruse! „Oare
să fi auzit vorbele fiicei sale?!” Metamorfoza de pe chipul moartei mă îngrozi de-a
binelea. Atâtea citisem despre suflet şi trup şi credeam în moartea unuia, dar şi
înveşnicirea altuia, acum însă, când ajunsesem să descopăr acest adevăr, să fiu la
hotarul dintre aceste două lumi, simţeam că nu-mi ajung puteri să rezist. Nu voiam
să văd ceva necunoscut ochiului meu şi care venea de dincolo. Nu mai voiam să
cred în nimic! O frica cumplita imi cuprinse intreaga-mi fire, tremuram toată cu
mâna pe receptorul pe care nu-l lăsam, de parcă era unica mea legătură cu lumea
cea vie. Când telefonul zbârnâi, aproape că mi-am pierdut echilibrul, sunetul fiind
atât de strident şi de nerăbdător, încât răsună peste toată casa ca un ecou izbit de
pereţi. Tresări şi Emili. Sau poate mi se păru?! Cu greu am dus receptorul la ureche
şi cu glas, deşi al meu – de nerecunoscut! am îngăimat: „Alo… Chi e?!” „Eu sunt,
toanto!” (reproduc doar varianta română!) – era acelaşi glas supărat şi autoritar al
Robertei: „Încuie uşa şi lasă cheile sub preş… Şi poţi pleca chiar acum!” „Vă
rog… abia am fost în putere să şoptesc, n-am unde să mă duc, e noapte… Nu mă
alungaţi, vă rog…” Nu mai îndrăznii să spun că mi s-ar fi cuvenit să primesc solda.
Voiam şi eu să plec, dar unde? Pentru câteva clipe în receptor se auzi doar
respiraţia celei de la alt capăt al firului, apoi glasul supărat mă avertiză: „Bine, poţi
rămâne până dimineaţă, când va veni preotul, dar vezi, dacă dispare cumva ceva
din casă, te găsim şi în gaură de şarpe, ia aminte!” N-am prididit să mulţumesc sau
să infirm bănuiala, că telefonul cu piuitu-i păsăresc: piu, piu…, îmi calmă cât de
cât timpanele care mai fremătau ca după o furtună.
Nu ştiu cât să fi stat cu receptorul în mână, dar când mi-am aruncat privirea
la ceas era exact 20.00. Din acea clipă am simţit cu toată fiinţa ca niciodată în viaţa
mea scurgerea măsurată în bătăi de inimă a timpului. Părea că fiece miime de
secundă trece prin mine, muşcând din ochii mei, care, deşi îndreptaţi spre altceva,
oricum aveau în vizor imaginea femeii de care îngrijisem o bună bucată de vreme;
secundele rupeau din pieptul meu, din inima mea. Mă simţeam încolţită la fiecare
zbatere, la fiecare mişcare. Vibram toată, ca o pânză învăluită de trecerea
fulgerătoare, şi totodată nemişcată, a timpului. O pânză grosolană şi ţepoasă de
pâslă! Mi-am amintit, fără să vreau, de o frază din jurnalul lui Ani, prietena mea:
„Cât de greu trece o zi şi cât de fulgerător zboară o viaţa…” O scrisese în ziua când
Nelu al ei se cununa cu o altă femeie. Până la această frază mai mult se întrebase:
„De ce?” Deşi părea că se adresează unui nimănui, dar poate lui Dumnezeu (?),
4
poate pe sine se interoga, fără a-şi afla însă justificare. Ani, draga mea Ani… Ea nu
putea înţelege un lucru simplu: că toate-n viaţă sunt trecătoare! Dar poate-şi dădea
prea bine seama de acest adevăr strâmb şi asta o rănea cel mai adânc: de ce un
bărbat, care i-a jurat credinţă unei femei, poate cu uşurinţă şi fără remuşcări să
meargă la altar cu o altă femeie?… „De ce n-a vrut să se cunune cu mine? N-am
meritat să stau alături de el?! Asta înseamnă că nici pe cealaltă lume nu vom fi
împreună…” – era gândul care o făcea să sufere cel mai mult: ei nu vor mai fi
niciodată împreună! După această constatare, Ani se învinovăţea, biciuindu-se fără
milă: „Până la urmă, eu sunt cea care port toată vina! Ar fi trebuit să găsesc timp şi
să mă duc cât mai des la ai lui, să le zâmbesc, chiar dacă simţeam că nu le sunt pe
plac… Să fiu rusoaică în relaţiile cu rudele bărbatului meu şi franţuzoaică în pat
să-i fiu… Asta e cauza! N-am fost nici una, nici cealaltă… Întotdeauna am
considerat că trebuie să fiu sinceră, să nu mă prefac, să nu port mască, iar soţului
să-i demonstrez că pentru mine nu sexul contează. Că-i preţuiesc sufletul!… Am
făcut tocmai inversul şi, iată-mă ajunsă cu fundul pe gheaţă. Acum chiar sunt
singură, nu trebuiesc nimănui şi, cel mai grav, simt că mă fac tot mai urâtă şi
îmbătrânesc pe zi ce trece, dar poate chiar clipă de clipă…” Citindu-i aceste
rânduri, de fiecare dată simţeam pe spatele meu biciul cu care se autoflagela
prietena mea. Nici nu bănuisem cât de mult a suferit… „Întreaga mea viaţă e
alcătuită din alb şi negru…” – citii motoul de pe jurnalul lui Ani. Din bucătărie
dădu năvală miros de terci afumat. Iar orologiul îmi aminti unde ma aflu…

0ra 20.15
Necumintele gând sfredelitor îmi muşcă orele –
vierme pe care îl striveşte doar lumina zilei.
(din caietul lui Ani)

Ce să fac? mă întreb, pentru că trebuie să fac ceva, ceva care să grăbească

timpul şi să alunge frica care mă pândeşte de prin toate ungherele casei… Aşa!
Întâi să mai aprind o lumânare, apoi… Apoi, s-o spăl pe Emili. Să nu mă gândesc
că e moartă… Să-i vorbesc şi să cred că, pur şi simplu, a aţipit şi peste câteva clipe
se va trezi, desi… mai bine să nu se întâmple! „Ajută-mă şi nu mă ajuta, Emili!…”
Cât de greu devine un corp din care iese sufletul! Şi dacă sufletul ei se uită la mine
mirat de stângăcia mea?! Şi dacă-mi strigă: „Atent! Mă mai doare mâna care a fost
a mea! Piciorul, de ce mi-l târâi… Stai! Să-mi închid strâns pleoapele! Nu vreau să
se întipărească imaginea lucrurilor în ochii mei…” Dar oare sufletul meu l-o fi
văzând pe al lui Emili? Privirea-mi momentan atinse un nor gălbui, iluzoriu care
suspenda de-asupra capului lui Emili. Era ceva incredibil, fascinant! Numai că
imediat norul se topi, se dizolvă în lumina lumânării precipitată de mirarea mea…
Nu mi-am imaginat că poate fi atât de greu un corp neînsufleţit! S-a
constatat doar, a cântărit cineva sufletul, considerându-l de doar câteva grame! Sau
poate, mai curând, rămas fără suflet, trupul se face mai greu?! Se trage spre
pământ, spre materia din care a fost făcut…

5
 Nici mamei mele nu i-am spălat cu atâta grijă trupul. Nici n-aş fi avut
dreptul, chiar să fi dorit s-o fac. Rudele nu iau parte la spălatul răposatului, nici la
pregătitul bucatelor pentru masa de pomenire, iar atunci când acesta îşi dă sufletul,
e bine ca cei foarte apropiaţi să nu se afle în preajmă, altfel muribundul poate fi
întors din drum. Deci nu e vorba de un simplu ritual! Se spune că, dacă-i ţii
lumânarea bocind, îl întorci din drum pe cel care moare şi s-ar putea să sufere mult
şi rău. Iar dacă-l scalzi?! Nu ştiu ce-ar putea fi… Nu mi-a spus nimeni. Pentru că
nimeni nu ştie. Sunt lucruri care nu au explicaţie, pur şi simplu se constată şi se
respectă ca ceva sacru, chiar dacă nu au nimic deosebit.
Emili mi-a devenit dragă din prima clipă, de-atunci de când am cunoscut-o,
de când m-a prezentat părintele S., zicând: „Eu ştiu că o să vă înţelegeţi bine, simt,
vă cunosc pe amândouă…”. A fost ca o binecuvântare! Nu cred că am ajuns a ne
cunoaşte atât de bine, dar avusese dreptate: aveam nevoie de o fiinţă ca Emili! Şi
ea avusese nevoie de mine.
Puteam s-o ascult şi s-o tot ascult, deşi îmi povestea nimicuri. Era o femeie
de rând, fără prea multă carte. Citise în viaţa ei doar Psaltirea şi o Carte de
rugăciuni. Zicea că de mai mult nici n-avea nevoie. „Dincolo de rugăciune sunt
poveştile oamenilor!” In câteva luni de zile, cât am stat împreună ca două
sechestrate, imi povesti întreaga-i soartă…
Emili avusese o viaţă obişnuită de femeie care n-a dorit de la viaţă mai mult
decât i-a dat Dumnezeu. Războiul care a pustiit întreaga Europa a trecut cu
tăvălugul şi peste satul ei de baştină, ramânând în amintirea-i ca un vis urât din
care ţi-e şi teamă să te trezeşti. Aşa zicea. Când lumea a început să uite, să se
depărteze de nenorocirile pricinuite de război, puţin câte puţin, an de an, a crescut
şi, într-o bună zi, s-a măritat! Acesta a fost evenimentul cel mai important în viaţa
ei. Aşa credeam eu! S-a măritat după cine au găsit de cuviinţă s-o dea părinţii. Şi
copii a născut tot câţi i-a dat Domnul, apoi tot El i-a ales pe cei care să-i lase în
viaţă şi pe care să-i ia înapoi. Aşa că din nouă copii câţi adusese pe lume, rămăsese
cu trei: un băiat şi două fete. Toţi aranjati la casele lor. „Fiecare cu grijile şi nevoile
sale! Chiar dacă nu-i văd, mă bucur că sunt bine…”, încerca să-i justifice de
fiecare dată când pomenea de ei. Deşi îi îndreptăţea, glasul şi ochii o trădau.
Suferea! Odată, eu, supărată pe fiicele care-i tot promiteau că duminica viitoare
vor veni s-o vadă, m-am exprimat: „Mai bine v-ar lua la ele decât v-ar lăsa bani!
Că aşa-i creştineşte, copiii să-şi îngrijească părinţii…”, am zis, si mi-a părut rău pe
urmă. A durut-o. Am simţit şi pentru prima dată atunci am descoperit cât de mult
semăna Emili cu mamele noastre de la ţară – nepretenţioase, răbdătoare,
îngăduitoare şi iertătoare. Sau poate mamele de pretutindeni la un moment dat se
împacă cu toate, inclusiv cu uitarea? Mă voi împăca si eu cu asta? Şi fiica mea va
angaja pe cineva să-mi dea o cană de apă? Oare numai de mâncare şi de apă voi
avea nevoie când nu voi mai putea face nimic pentru cea mai dragă fiinţă?…
„Datoriile nu trebuiesc amintite, ca şi facerea de bine…”, spuse, ca pentru sine,
Emili.
Tot atunci, după ce a tăcut un rastimp, m-a rugat să-i fac o cafea adevărată.
„Lasă Orzo să-l bea proştii! Merit şi eu măcar uneori să-mi bucur sufletul cu ceva
deosebit sau, dacă vrei să ştii, am şi eu nevoie să-mi mai fac de cap din când în
6
când. Tu ce zici?”. „Ai dreptul!”, i-am răspuns. Râse şi mă privi cu o căldură
maternă, încât m-am lăsat convinsă, deşi am recurs la un şiretlic, punând un vârf de
linguriţă de Iakobs, restul fiind Orzo. „Ei, vezi, mi-a zis, savurând surogatul, e cu
totul altceva! De mică sunt obişnuită să beau cafea. Toată familia bea – şi cei mari,
şi cei mai mici! Parcă-mi văd ceşcuţa cât un degetar, în care mama îmi picura şi
mie cafea de-a lor, de-a celor mari, şi era nemaipomenită! Cafeaua era o tradiţie de
familie. Într-un ungher al casei aveam o desagă plină cu boabe, tata făcea rezerve.
Multi veneau să împrumute cafea de la noi…” O ascultam şi-mi sorbeam cafeaua,
bineînţeles, una adevărată, şi mi se facu ruşine. Eu încălcasem tradiţia familiei!
În aceeaşi zi, m-a rugat să-i povestesc despre mama mea. Asculta ca un
copil! Se mira că părinţii nostri îşi corcolesc odraslele până le încărunţeşc mustăţile
şi părul de pe cap. Deşi, în cazul meu, nu se întâmplase aceasta… „Crezi că fac
bine?”, mă întrebă Emili şi întrebarea ei părea că se uită în ochii întrebării mele. Şi
eu deseori mi-am recunoscut că nu fac bine unii părinţi, pentru că mulţi feciori şi
fiice aşteaptă toată viaţa să li se dea, iar din moment ce părinţii nu mai sunt în stare
să facă faţă necesităţilor acestora, sunt renegati, aproape că le devin duşmani…
Recunoscându-mi cât de amarnic greşesc unii părinţi din ţara mea sacrificându-se,
justificam, într-un fel, gestul copiilor ei. Voiam şi eu, la rându-mi, s-o întreb pe
Emili: „Dar cum ţi-ai educat dumneata copiii de sunt atât de străini şi indiferenţi?”
Bănuind însă că o va durea, n-am iscodit-o. Ştiam, de fapt, aflasem din cele
povestite, că nu-i răsfăţase. Mi-am explicat atunci în sinea mea că o fi şi acest mod
de a se trata unii pe alţii o tradiţie, ceva care-i deosebeşte de noi ca neam.
Aşa străine cum eram, ne simţeam totuşi bine împreună. Atât de bine, încât
nu-mi venea a crede că ceva plăcut poate dura atât de mult. Şi în fiecare seară mă
rugam să mai urmeze încă o zi asemănătoare celei care trecuse. Jumătatea de an a
zburat ca o clipă. Atâta a fost să am grijă de Emili. A fost, mi-am recunoscut abia
acum, când nu-mi mai răspundea şi când pentru prima dată mi se făcu teamă de
prezenţa ei, mi-am recunoscut cu durere în suflet că am trăit cea mai frumoasă, cea
mai calmă perioadă a mea de când eram în bejenie.
„Trebuie să mă gândesc la cu totul altceva!” – mi-am poruncit. Dar la ce
anume să mă gândesc? Gându-mi părea înlănţuit, fixat în faţa dar şi în culisele
ochilor mei. Îmi amintii, totuşi, de o femeie (şi ea de-alde mine), care nicidecum
nu-şi putea găsi de lucru după ce bătrânica de care îngrijise câţiva ani se stinse. De
doi ani şi mai bine îşi tot căuta un loc de lucru, dar zadarnic, parcă era blestemată.
Nu că ar fi avut cusururi, că ar fi fost neglijentă, nepăsătoare sau leneşă. Altceva îi
punea piedică: nu o putea uita pe bătrâna de care îngrijise! Vorbea despre ea ca
despre o mamă şi lacrimile îi curgeau şiroaie. Zicea că a bocit-o mai ceva ca
apropiaţii ei. „Şi pentru că în clipa aceea am rămas fără lucru! Mai bine ar mai fi
trăit că… ne împăcam! Nu era pretenţioasă. Eu o învăţasem să croşeteze şi dânsa
croşeta întruna, zicea că va muri când va termina puloverul la care lucra. Şi eu,
dupa ce adormea, îi despleteam jumătate din ce facuse, ca să nu termine prea
repede. Când se trezea se mira, cum de împletise atât de puţin, când muncise atât
de mult (!). Repeta întruna un vis: „Îţi închipui, se făcea că terminasem şi era un
pulover minunat…” Când a murit, îi rămăsese doar o mânecă să mai croşeteze!”

7
 O ascultam pe femeie povestind despre bătrâna care murise fără să-şi
termine lucrul şi mi se părea de fiecare dată nostimă povestea ei, iar ea, femeia –
melancolică şi plicticoasă. Îmi ziceam în sinea mea: „De-alde astea n-au cum
încălzi mult locul, sunt prea nostalgice”. Acum nu mi se mai părea nici întâmplarea
nostimă, nici femeia pisăloagă. Dar n-aş vrea să mă asemăn ei!
Ca să omor timpul, am luat iarăşi caietul în care făceam însemnări şi am
început să citesc din el fără a pătrunde sensul celor aşternute accidental cândva, nu
prea demult şi totuşi, altădată. Când Emili trăia, când mai era Nely (prietena pe
care am descoperit-o aproape în aceeaşi clipă când am şi pierdut-o); când tot ce
trăiesc şi simt acum era înaintea mea…

***
Te uiţi la toate extaziat, dar şi copleşit, cu privire îndrăgostită, dar şi
speriată de prea multul trecător, şi te bucuri ca prostul în piaţă…
…
Ninge frenetic! Apoi, aşa deodată, se luminează – o fulgerare luminoasă a
retezat drumul alb al fulgilor şi un bubuit înăbuşit şi ameninţător răsună până hăt
departe: tună şi scapără! N-am mai văzut niciodată o asemenea minune. Alături
aud o şoaptă consolatoare: „Uiţi că eşti într-o ţară alpină!?”
…
E ceva ieşit din comun! După ce a viscolit (părea că a uitat ceva iarna şi s-a
întors!), a ieşit soarele: calm, autoritar, şi-a trimis razele să ciugulească fulgii alb
înfloriţi ca bumbacul. O fi, cred, o Odochie modernistă (civilizată!), care îşi
interiorizează astfel furia. E o introvertită cu veşmintele-cojoace transparent de
violente!
…
Limba unei lesbiene nearătată ochiului, cu o abilitate fulgerătoare a lins
albul aşternut (semănat!) cu atâta strădanie de mii şi milioane de flori cereşti. Şi
acum, în final de competiţie, iarăşi se revarsă ca o furie de sus o avalanşă haotică
de gâze mărunte cu chip de flori imaculate. Când, momentan! razele soarelui
dispar şi limba depravatei se retrage, lăsând în urma-i o dâră umezită, precum e
cea lăsată de melci în drumul lor…
Am impresia că mi s-a dat un mesaj pe care eu până aici l-am uitat. Iar o
altă impresie îmi dă de înţeles că nu merită să mai repet şi eu lucruri ştiute.

***
Mă amuzasem la facultate, auzind fraza latină Omnia mea mecum porto.
Atunci nu-i înţelegeam tâlcul. Abia acum mi-am dat seama cât de important e să
porţi cu tine tot ce ai, adică ceva ce te-ar face să nu simţi povara timpului; ceva ce
te-ar scoate ca o undiţă, ca o mână nevăzută, dintr-o durere care te înghite asemeni
unei mlaştini. Aveam jurnalul meu şi încă două caiete cu însemnările a două fiinţe
dragi mie! Două femei care nu se cunoscuseră niciodată şi de la care nu mai aveam
decât nişte cuvinte asternute pe hârtie parcă special pentru mine, pentru aceste
clipe. Cuvinte magice. Mesaje ce nu mai păreau scrise de două persoane diferite,
dar de una singură şi care se contopea cu mine. O fiinţă înaintemergătoare care mi-
8
a pregătit ceva mult înainte, pentru această noapte apăsătoare. Aceste însemnări
făceau parte din ceva-ul important care merită să-l porţi cu tine. De asemenea mă
ajutau, mi se părea, şi gândurile (cuiva) ajunse până la mine din alte veacuri, din
alte dimensiuni. Şi amintirile au dat năvală, la început supărătoare, deranjante,
apoi, am simţit că reveniseră la mine ca să-mi fie alături să nu rătăcesc cu mintea în
pustietatea aşternută în faţa mea de singurătate. Prezenţa lor mă întorcea cu faţa
spre sine.

Ora 21.00

…Merg spre o lume străină care mă ademeneşte. Timpul

s-a zburlit ca un vameş care aşteaptă mită. Mi-e gândul la
cineva care, cu siguranţă, nu se gândeşte la mine. La ce s-ar
gândi?
Cu mărţişoare în geantă, primăvara indolentă mă
urmează.
Curcubeul (incredibil!) aşterne o pânză multicoloră peste
copacii despuieţi.
Dacă cineva, totuşi, mă aşteaptă, uitându-se la ceas şi
grăbind timpul, n-aş vrea să-mi văd în privirea lui
îmbătrânirea. Mi-ar fi greu la început să-i rezist. Până la urmă,
poate, ne-am accepta: eu şi bătrâneţea...
Ploaia spală cu lacrimi ochii maşinii care se deplasează
tot mai departe şi mai în necunoscut.
(din însemnările mele)

Stau faţă-n faţă cu moartea. Ea râde de mine. Se amuză nu doar de spaima

mea. Râde, pentru că a trebuit să parcurg un asemenea drum ca s-o întâlnesc. Or,
ea să mă întâlnească. Ne privim ca în vis, când nu se ştie cine întreabă sau cine
răspunde.
– Nu credeam că vei fi aici?!
– Iar eu mă mir că ai ajuns până aici cu atâta promptitudine…
A fost un drum lung! Un drum al disperării. Mi se părea că mă duc alungată
de-acasă şi că în ţara mea nu mai încap, nu mai am loc, nu mai trebuiesc nimănui!
Trăiam disperarea unei femei ieşite din tinereţe. În realitate, era durerea unei actriţe
alungate de pe scena care-i fusese atât de sfântă… Totodată, nu ştiam încotro merg.
Nu ştiam cine mă aşteaptă şi dacă pe mine mă aşteaptă cineva. Mă uitam la toate –
la oameni, la casele lor şi fără să vreau invidiam totul (necăjită că nu exista în acele
spaţii nimic pentru mine, al meu…). Şi toţi, ca şi cum ar fi vrut cu tot dinadinsul
să-mi aprindă şi mai mult zavistea, mi se păreau mult prea fericiţi şi răsplătiţi cu de
toate. Şi erau cu adevărat! Pentru că nu trebuiau să plece nicăieri, nu aveau nevoie
să se deplaseze în altă parte, erau bine (şi sunt!) acasă la ei. De ce, mă întrebam, de
ce eu a trebuit să mă pornesc în lume? Dar, oare, a fost nevoie?! M-a alungat
cineva? Poate lipsurile, nevoile, gândurile împovărate m-au speriat… Dacă nu s-ar
lua şi ele (toate) după tine! Căci, se ştie de când lumea: de urât te duci de-acasă,
9
dar urâtul nu te lasă. Însă cele spuse, transmise din om în om, le înţelegi abia când
le simţi gustul amar şi flagelaţia.
Pentru prima dată, lovindu-mă de pereţii unei străinătăţi reci, aplombe, mi-
am dat seama că acasă la tine (la mine!) parcă ar fi mai cald şi acolo, oricum, ai
(aş) mai avea la cine te (mă) duce şi ar mai fi cineva care să te (mă) aştepte, să te
(mă) asculte. Acasă e Zidul Plângerii, chiar dacă e şi Valea Gheenei… Acasă şi
stelele par mai aproape, şi cerul, şi luna – vorba fiicei mele, care, copil fiind, nu
voia să se întoarcă de la bunici de la ţară. La acea vârstă, oraşul însemna un spaţiu
mult prea străin sufletului ei.
De fapt, ce sau cine m-a pornit în lume? Întâi de toate, am înţeles că nu mai
pot să mă descurc (financiar) lângă ai mei! Neputinţa de a înfrunta greutăţile, dar şi
disperarea în faţa acestor greutăţi, m-au făcut să aleg drumul străinătăţii. Mai puţin
curiozitatea sau dorinţa de a deveni o alta. N-am dat ascultării nici chiar intuiţiei,
care-mi vorbea aluziv prin gura unora: „Pentru asemenea schimbări, e nevoie de o
vârstă…” „Dar, mă consolam eu, orice transformare nu recunoaşte vârstele, cu atât
mai mult dacă te simţi devorată pe dinăuntru de o senzaţie ciudată că ai fi la
capătul puterilor, că se termină, se încheie timpul tău (adică al meu) şi nu vei (nu
voi!) izbuti nimic mai mult. Până la urmă, cine ştie!? Uneori şi cea mai pripită
decizie poate fi premonitorie. Să te porneşti în lume, să încui în urma ta uşa,
îngiţind ca pe un nod întrebarea:”Oare o voi deschide vreodată”, nu e uşor. Sunt
oameni care parcă s-ar naşte şi ar rămâne cu buricul legat de locul unde s-au
născut, dar sunt alţii care la un moment dat descoperă zborul – şi zboară! Zboară
departe, în înalturi necunoscute, cu atâta siguranţă se înalţă, încât se pare că pentru
asta au şi fost făcuţi. Să nu stea în acelaşi loc, să se deplaseze, să schimbe peisajul,
altfel… Încă nu ştiam pe atunci din care categorie aş face parte, dar se pare că nici
acum nu ştiu. De parcă jumătate din mine ar fi fiinţă sedentară (târâtoare!), iar o
altă jumătate – fiinţă nomadă (zburătoare!).
De aceea, după multe ezitări, m-am decis şi… am riscat! M-am aventurat
cum n-am făcut-o niciodată. Pentru că altfel nu se mai putea! (Aşa credeam
atunci!). Aveam însă nevoie, trebuia (!) să fac o schimbare (chiar dacă săvârşeam o
greşeală)… Şi am făcut-o! Acum pe cât de mult regret, pe atât de puţin îmi pare
rău. Or, vorba bunicului meu, Socrate: „Orice vei face, vei regreta!”
***
După ce Ani şi-a pus capăt zilelor, eu m-am decis să trăiesc. Să trăiesc şi
pentru ea. Să-i demonstrez cuiva, nu ştiu cui (!?), poate mie, că orice situaţie poate
fi depăşită, dacă, bineînţeles, faci abstracţie de realitate.
Eu, la prima vedere, n-a trebuit nici să abandonez pe nimeni, dar nici să mă
simt abandonată, deşi… Ani, când a lăsat-o Nelu, s-a simţit frustrată. Poate, mă
gândesc acum (post-factum!), i-a jucat festa firea posesivă: nu voia să-l ştie decât
al ei! Dar nimeni până la urmă nu poate fi întru totul al cuiva… Dacă am pricepe
(toţi şi fiecare) acest adevăr! Poate am oferi celui de-alături şanse, cât mai multe
şanse, astfel având şi noi o unică şansă. În acest sens, mă asemăn cu Ani: eu n-am
voit să ofer vreo şansă celui de lângă mine. Adevărul e că nici el nu mi-o cerea. S-a
produs de la sine o fisură şi totul, într-o clipită, fără martori, s-a dărâmat. Cum se
ruinează o casă (incredibil!) din cauza unei găuri săpate de un şoarece…
10
 Ani, pierzând sentimentul dominaţiei, se umilea dureros, mereu cerşindu-i,
celui care nu o mai iubea, revenirea. Lumea rea se amuza văzând bătaia de joc la
adresa ei, ea însă nu vedea şi nu auzea pe nimeni. Mereu găsea pretexte ca să-i iasă
în cale, să-l întâlnească, fardându-se exagerat, vulgar, îmbrăcând hainele din
tinereţe (care, îmi închipui, i-o fi plăcut cândva lui). Deveni ridicolă, dar nu se
vedea cum arată şi nu ştiu dacă ar fi avut cineva curajul să i-o spună. De fapt, ea
nici nu solicita nimănui părerea. Adunase toate scrisorile pe care i le scrisese el
demult şi i le trimitea, pe rând, aşteptând cu disperare un răspuns. Părea că încearcă
cu toată respiraţia fiinţei ei să învie un cadavru! Nelu al ei, care nu mai era al ei, cu
siguranţă, nu-i citea mesajele, dar, cine ştie, pentru că de la un timp, n-a mai
permis să se facă glume în prezenţa lui la adresa fostei sale soţii. Chiar şi el a
încetat s-o vorbească de rău. Ultima dată, la telefon, i-a zis (tocmai eram la ea când
a telefonat!): „Ani, dragă, înţelege odată şi pentru totdeauna, suntem oameni
maturi, ce-a fost a fost şi nu mai poate fi. Iar dacă te-am dezamăgit, înseamnă că nu
te merit… Eşti frumoasă! Vei întâlni pe altcineva, sunt convins…” Nu-mi amintesc
ce i-a răspuns, dar nu pot să uit cum a reluat acelaşi subiect, chiar a doua zi: „Ai
înţeles, mă mai iubeşte! Altfel nu-mi spunea ce mi-a spus. Probabil, nu are curajul
să-şi recunoască greşeala. Trebuie să-l ajut, să-l conving. Poate nu-şi dă seama?!
Aşa-s bărbaţii, ca nişte copii… Ei sunt de pe Marte, asta-i cauza! ( prietena mea se
amăgea referindu-se până şi la best-sellerul lui John Gray „Bărbaţii vin de pe
Marte, femeile de pe Venus”, care mie personal mi s-a părut banal). Dar, cu
siguranţă, mă mai doreşte! Uite ce-mi scria, ascultă…” Ca o placă stricată repeta
aceleaşi lucruri de zeci de ori! Îmi citea cu voce tremurândă dulcegării
adolescentine. Se bucura, de parcă abia primise bileţelul, apoi dispera, dându-şi
seama de goliciunea vorbelor scrise cândva. De obicei tăceam, ascultând-o, odată
însă n-am rezistat şi i-am replicat: „Trezeşte-te, fato, odată! Dă-l naibii şi mergi
înainte! L-ai avut cumva pe Făt-Frumos? N-a murit mama bărbaţilor. Cui trebuie
această suferinţă? Îngroapă-l în amintiri şi lasă-l acolo!” Pledoaria mea era atât de
inspirată, încât nu-mi dădeam seama că pentru asemenea boală, de care suferea şi
Ani, draga mea prietenă (!), nu există leac în nici o farmacie, vorba cântecului: De
la dragoste şi moarte,/ Mama nu te poate scoate!. Oricum, atunci mi se păru că mi-
a reuşit terapia verbală. Chiar credeam, sfântă naivitate!, că o făcusem să înţeleagă,
să se trezească. Parcă o văd: mă privea ascultându-mă cu ochii ei mari, negri, de
parcă mă vedea pentru prima oară. Mă ascultă cu răbdare până a ajunge la capătul
pledoariei mele, apoi mă fixă îndelung cu privire naivă şi, în sfârşit, şopti, dar mai
bine ar fi strigat (!?), pentru că mi-a îngheţat ca un ţurţure pe buze ultima frază:
„Încetează! Nici chiar tu n-ai priceput nimic…” Şi am tăcut. Nu ştiam ce să-i mai
spun, ca s-o fac să înţeleagă şi să se vindece. Consolările mele erau zadarnice! Şi
ea, bănuiesc, până la urmă, îşi dădu seama că nimeni nu are nevoie de lamentările
ei. In seara când mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus ce cred, am petrecut-o în
tăcere până la staţie, apoi, când apăru autobuzul, fără a aştepta să ne luăm rămas
bun, ca de obicei, se smulse de lângă mine, de parcă i-ar fi fost teamă să n-o reţin.
Abia am reuşit să-i strig: „Vezi să nu întârzii joi la repetiţie!” Schiţă un zâmbet,
îmi flutură din fugă şi sări în autobuzul care pornea. Era atât de frumoasă! Chiar şi
11
în tristeţea ei era sclipitoare. Oare să nu-şi fi imaginat că mai putea cuceri un alt
bărbat? Făcea impresia că pentru ea nu mai exista oglindă în care să-şi vadă chipul,
să vadă ochii speranţei. A fost ultima noastră întâlnire de suflet. N-a mai venit nici
joi, nici altădată. Regretasem cuvintele pe care i le spusesem. Dar o făcusem cu
gând s-o ajut. Poate dacă as fi susţinut-o în nebunia ei, cine ştie?! Poate, dacă n-ar
fi pierdut încrederea şi în mine… nici eu, la rându-mi, n-aş fi pierdut-o! Dacă, dacă
aş fi fost în stare, după ce-a fost să se întâmple, să întorc timpul cu doar o zi, apoi
cu două, apoi cu o lună, cu jumătate de an… Dacă aş mai putea şi acum să-l
reîntorc!
De obicei, Ani întârzia la repetiţii, dar pe nimeni nu deranjau întârzierile ei
boeme. După despărţirea de Nelu, deveni însă insuportabilă. Întrecea orice măsură!
Apărea spre finalul repetiţiei, juca a lehamite, apoi începu să vină tot mai rar şi mai
rar. Regizorul, care-i aprecia talentul, intr-o buna zi izbucni supărat: „Se crede
mare vedetă!? Să-şi caute un teatru pe potrivă! Slavă Domnului, azi găseşti actori
la orice colţ…” Unele colege de-ale noastre de mult aşteptau o asemenea explozie
favorabilă lor. Odată (de fapt, ultima dată din câte-mi amintesc), atunci când Ani
apăru în sala de repetiţii, una dintre ele anunţă patetic: „Aţi auzit? Nelu se însoară
cu o domnişoară – ce frumos sună!” Pentru nimeni nu mai era o noutate, aşa că
fiecare a reacţionat în felul său. Ani însă, cum se vede, mai sperase, atât de mult
sperase, încât în acea clipă îi fugi pământul de sub picioare. S-ar putea nici să fi
auzit ultima frază! Ieşi ca fulgerul din sală, lăsându-i pe unii cu zâmbet ironic pe
buze, pe alţii nedumeriţi, supăraţi – unii pe Ani, alţii pe cei care râdeau. Şi din acea
zi nu a mai păşit pragul teatrului. Ocolea prietenii, pe care-i avusese, totuşi… A
fost văzută de careva. Umbla pe străzi bezmetică, pierdută, nu vedea pe nimeni.
Ajunsese ca o stafie! Dar nimănui, nici chiar mie, nu-mi trecu prin minte că poate
fi atât de singură. Aşteptam să-i treacă nebunia dragostei. Credeam că o fi existat
un cineva în viaţa ei. Un confesor, indiferent de care gen… Altfel de ce-ar fi
refuzat să vină la mine (cum făcea alte dăţi!)? După acel incident, dar poate şi din
cauza pledoariei mele, când o invitam, găsea tot felul de pretexte ca să scape de
mine şi ca s-o las în pace. Iar în sâmbăta in care Nelu al ei se cununa la Biserica Sf.
Vineri, ea se aruncă de la al nouălea etaj. Să fi fost o coincidenţă sau… n-a
rezistat!?
Nu voi uita niciodată băltoaca de sânge şi ochii ei negri, deschişi a mirare.
Se îmbrăcase în rochia roz, care zicea că-i plăcuse lui… A fost ultimul rol al
prietenei mele! Singură, părăsită chiar şi de sine, s-a prăpădit.

Ora 22.00
Dacă n-aş scrie acum, cred că aş înnebuni…
Scrisul o fi pentru cei care simt necesitatea să se
apere de noaptea lumii.
(din jurnalul meu)

…Mă uitam la chipul fără suflare al prietenei mele, Ani. Mă uitam şi-mi
ziceam că eu n-aş face niciodată ce-a făcut ea. Chiar dacă şi eu ajunsesem singură,
fără umărul cuiva, fără nici un rol şi, practic, fără o sursă sigură de existenţă. Eram
12
şi eu la pământ, cu visele spulberate! Şi nu pentru că-mi dorisem prea mult, deşi
dintotdeauna am visat să joc ceva gen Julieta, Lady Mackbeth, Medeea, Anna
Karenina… Visam să mă trezească cineva cu întrebarea: „Cum doreşti să serveşti
cafeaua – în ceaşcă sau… în pat?” (faimoasa glumă din timpul nepăsării, adică a
studenţiei). Dar, cu părere de rău, toate personajele jinduite de mine râdeau de
visul meu ajuns pe catalige. Iar cel de la care aşteptasem atât de puţin, dar şi mult!,
rămăsese jumătate în visul meu, iar o altă jumătate în visul altcuiva.
Totuşi, chiar dacă zilnic mă simţeam strangulată pe dinăuntru de o mână
nevăzută, hotărâsem să nu mă sinucid. Deseori mă întorceam cu gândul la fapta
nesăbuită a lui Ani. Ştiam că a făcut-o din prea mare disperare. Dar nu mă
împăcam cu gândul că şi-a vândut sufletul. Da, poate... Cine ştie?! În asemenea
cazuri rămân cu semnul nedumeririi şi fără un răspuns acei care... rămân. Noi. Şi-i
condamnăm (pe sinucigaşi). N-au fost în stare să înfrunte greutăţile vieţii! Sunt
laşi. Dar, nu se ştie ce se făcea în sufletul lor în acea clipă. Nu e uşor să te hotărăşti
să-ţi pui capăt zilelor. Şi, tocmai din cauza că nu avem un răspuns, îi judecăm.
Cred însă că nu e om să nu fi avut vreodată un gând ucigător al saturaţiei,
decepţiei, prăbuşirii sufleteşti. Să nu mai vrea să trăiască. Să nu-i pese de nimeni şi
de nimic. Atunci e foarte important un semn salvator, pe care dacă nu-l ai, te pierzi.
Eu l-am avut. Odată, când mi se părea că nu mai am niciun rost în această
lume... Atunci m-a salvat un orb. Stăteam lungită în faţa unei ape, zicându-mi:”La
ce bun să trăieşti când nu te mai iubeşte nimeni, când nu trebuieşti nimănui şi nu ai
niciun bănuţ la suflet? Ai făcut un pas, doi şi apa te înghite, şi nu mai eşti...”
Gândurile mi-au provocat o milă sfâşietoare. Plângeam în sine pentru cea care nu
va mai fi. Deodată mă trezi din starea de lamentare un cântec răvăşitor:”Oameni
buni! Eu n-am văzut soarele niciodată, îi simt doar mângâierea. Nici cerul nu l-am
văzut niciodată, nici cărarea pe care merg. E greu să nu vezi! Ajutaţi-mă să-mi ţin
sufletul... Şi să vă dea Domnul bucuria de a le vedea în fiecare zi pe toate.” Am
tresărit. Mă simţeam biciuită pe dinăuntru. Îmi era ruşine. De gândul meu. Eu
vedeam soarele, cerul, lumea, pe orb îl vedeam. N-am avut atunci niciun bănuţ să-i
dau, astfel mulţumindu-i pentru minunea care o săvârşise cu mine...
Traversam şi eu o perioadă imposibilă, dar mi-am inspirat ideea că, dincolo
de frontieră, unde începe adevărata Europă, o să-mi iasă în cale un câine cu un
covrig (copt pentru mine!) în coadă. Dar, până a mă convinge de-a binelea, trebuia

13
să rezist, pentru că… Părea că-mi aşternuse destinul în faţă o fâşie neagră şi eu
păşeam pe ea fără să mă pot desprinde, fără să-i văd capătul. Neplăcerile se ţineau
lanţ, mereu mi se întâmpla ceva care mă debusola şi mă întorcea la starea de
îngenunchere. Toată lumea, lângă care nu prea demult mă simţeam bine, acum
părea şi ea pusă în priză: fiecare cu grijile sale, departe cu gândul şi privirea de cea
care eram eu. Se aşternuse între mine şi prietenii de ieri (peste noapte!) o
înstrăinare de care la început ne ruşinam – şi eu, şi ei, încercând să ne justificăm
distanţarea prin vorbe inutile: „Ca niciodată suntem prinşi…”; „Am telefonat de
nenumărate ori, unde umbli?” Dar nu umblam nicăieri şi, mai mult ca altă dată,
aşteptam, cu ochii pe urechile pleoştite ale telefonului, un semn de neuitare al
cuiva. Îmi dădeam seama că sunt vorbe, promisiuni deşarte, pentru că şi eu, ca în
jocul de-a telefonul stricat, le aruncam altora în semn de justificare tardivă. Apoi,
când cuvintele s-au banalizat de-a binelea, n-a mai fost nevoie să ne ascundem
privirile, ca struţul capul în nisip, am intrat toţi şi fiecare în roluri fireşti sau
nefireşti de oameni înstrăinaţi. Altfel, dacă am fi continuat să ne vedem, ar fi
trebuit unii să se uite în sus, alţii în jos. Asta se întâmplase! Unii părea că urcaseră
nişte trepte cărora nici ei nu le vedeau prea bine capătul, iar alţii rămăseseră jos,
dacă nu chiar alunecaseră în şi mai în adânc. Astfel, unii au îmbrăcat măşti,
travestindu-se în altcineva decât fuseseră, dând (îmi închipui) vina pe oricine,
numai nu pe alegerea lor. Alţii însă păreau despuiaţi, poate chiar jupuiţi ca leşii,
apoi lăsaţi în calea vântului – de nimeni, în aparenţă (de timpurile vitrege, de
regimurile care-şi dădeau mâna diplomatic…). Nu mai exista majoritatea! Iar acei
mulţi/puţini, care nu prea demult ne duceam pe viforniţă, pe ploaie, să fim
împreună pe Alee sau în Valea Morilor, ca să susţinem (sancta simplicitas!) şi să
pledăm pentru o cauză mare şi unde ne scuturam ultimii bănuţi din buzunare în
puşculiţele ce promiteau o altă viaţă… Ca, până la urmă, să se producă dispersarea
definitivă în: puţini şi… mulţi; bogaţi (foarte) şi săraci (peste…). Unii parcă ar fi
primit moştenire de la unchiul din Paris (!?). În timp ce alţii păreau coborâţi dintr-
un carusel învârtit bine şi îndelung de cine ştie ce nebun ca, apoi, să fie îmbrânciţi
şi siliţi să meargă, să se ducă-n drumul lor nesprijiniţi de nimeni… Dar încotro?
Eu făceam parte din categoria marilor naivi. Nu-mi ajuta nici Carnegie, nu
mă consolau legile bizare ale lui Murphy, care mă avertizau să nu disper în cazul
că mi-e rău, pentru că… s-ar putea să fie şi mai puţin bine! Zadarnic încercam să
cred că voi trece, în sfârşit, voi trece de linia neagră, voi păşi peste ultimul val, ca
să revin cu succes la normalul pe care mi-l doream atât de mult. Până la urmă,
toate rezervele de încredere şi optimism mi s-au spulberat. Nu mai credeam
horoscopului, nici Cărţii metamorfozelor (I-Ţzin), deşi, încurcând legile jocului
(voind să păcălesc pe nu ştiu cine!), aruncam monede de câteva ori la rând în
speranţa că voi afla de ce mi se întâmplă toate tocmai mie sau îmi ziceam că voi fi
aruncat eu prea jos bănuţii de se-ntorceau fie numai cu pajura în sus sau îmi arătau
numai coroana, adică semnalându-mi ceea ce nu-mi convenea (dar care în realitate
se adeverea)…
Nu mă mai consola nici ideea infantilă că, poate, într-o bună zi, accidental,
cineva mă va descoperi. Exact cum credeam în copilărie, când fusesem fascinată
de glasul lui Robertino Loretti, copilul-minune descoperit întâmplător de un
14
impresar şi făcut vedetă. Parcă mă văd ca acum: fac curăţenie în casă şi zbier în
gura mare, tot aruncând priviri iscoditoare spre drumul ce ieşea din sat, cu gândul
că poate trece totuşi, trece cel menit şi mă scoate în lumea mare. Sfântă naivitate!
De unde să se fi luat într-o fundătură de lume un cineva care descoperă vedete?!
Apoi, cântarea mea, la drept vorbind, era departe de a fi remarcată. Şi totuşi, eu
speram (atunci!) că-l rătăceşte Dumnezeu pe vreun om important prin ţinuturile
mele, ca să mă vadă cine sunt. Să-mi trimită vreun prinţ! Şi pantoful Cenuşăresei
să mi se potrivească mie… De obicei, după repertoriile mele gălăgioase, apărea
soră-mea, care mă întreba mirată, dar şi supărată: „Ai căpiat, fa, sau ce-i cu tine!?
De ce urli aşa? Nu vezi că se uită lumea la casa noastră de parcă arde!”. Asta era
soră-mea! Ea niciodată nu mi-a apreciat talentul, nici chiar atunci când am devenit
actriţă. De obicei, după ce venea la premieră sau la un spectacol obişnuit, asculta
atentă laudele altora ca, mai târziu, să-mi spulbere toată bucuria cu vorbe, gen:
„Mă rog, trebuie cineva să distreze lumea! Iată, dacă te făceai doctor sau
judecător!” N-aveam nici o replică demnă de cinismul ei. Îi ziceam, încercând
parcă, tot eu, să mă justific (dacă era premieră): „Azi într-adevăr n-a fost ceva
deosebit, dar vino să mă vezi după a şaptea reprezentaţie”. Şi tot aşa, de fiecare
dată mă simţeam vinovată că nu i-am plăcut surorii mele! Mereu dădeam vina pe
mine, că nu jucasem inspirat, că mă depăşiseră emoţiile sau că mă bâlbâisem într-o
anumită scenă. Ani, auzindu-mă de câteva ori, s-a revoltat: „De ce te învinuieşti?!
Debarasează-te, dragă, odată şi odată de urâtul obicei de a te critica chiar tu! Şi nu
invita cretini alde soră-ta la teatru… pardon! Teatrul e pentru cei care vor să se
vadă pe sine în oglindă şi nu pentru acei care se uită şi nu văd decât fundul
lumii…” Avea dreptate! Mereu mă băgam cu autocritica atunci când cineva
încerca să mă laude, sau şi mai rău: când vreun altcineva îmi căuta un cusur, eu,
naiva de mine! îl ajutam să-mi mai descopere şi altele. Niciodată nu ascultam până
la capăt aprecierea cuiva, începeam să-mi divulg eu un neajuns sau alte câteva, mă
subapreciam, mă biciuiam fără milă, ca o proastă! Fapt pentru care sufeream mai
târziu, căci prin intervenţiile mele obiective nu făceam altceva decât să dau apă la
moara celora care atâta şi aşteptau. Bine că n-am ajuns a fi o actriţă după care trupa
ar fi oftat! Dar poate tocmai din acest motiv nu ajunsesem a fi?! Eram mult mai
puţin aplaudată decât Ani. Şi mai puţin frumoasă, şi mai puţin iubită, dar… mai
norocoasă! Pentru că mai sunt… Dar, cine ştie?! Ea era de fiecare dată în centrul
atenţiei – pe scenă, în viaţă. Pe toţi îi cucerea cu farmecul ei firesc. N-a putut să-i
reziste nici chiar Nelu, cel mai chipeş băiat de la facultate, deşi mai bine ar fi
neglijat-o atunci, cândva, la începuturi, poate ar fi fost azi şi, dacă nu eram
împreună, la teatru, cel puţin mi-ar fi scris…
Relaţia amoroasă dintre Ani şi Nelu s-a produs spontan, exploziv. Nimeni nu
s-a mirat, n-a comentat. Părea că s-au bucurat de o recunoaştere unanimă. Erau ca
două stele, ca doi corpi cărora le stătea bine alături. Cel puţin aşa vorbeau
aparenţele. Erau o pereche minunată, perfectă. Pe stradă, de multe ori puteai sa
auzi în urma lor: Ce cuplu minunat! Poate din acest motiv Ani nu-şi închipuia
despărţirea lor: dacă toţi au considerat că sunt făcuţi unul pentru altul, de ce ar fi
trebuit să se despartă? Ea nu-şi imagina viaţa fără Nelu! De parcă ar fi făcut parte
din fiinţa lui. Şi era destul de elevată, pricepea lucrurile subtile, care pentru mulţi
15
erau (şi sunt!) de nepătruns. Înţelegea, dar, după ce-l pierdu, deveni un om fără
umbră. Zadarnic am încercat şi eu, şi alţii s-o convingem să-l dea naibii şi să-l uite.
Ba, părea că vorbele mele şi ale altora îi aprindeau şi mai tare dorinţa de a-l
reîntoarce. Dar, nu se ştie! Poate n-am fi fost în stare nici eu, nici altcineva s-o
scoatem din starea în care ajunsese. Nu pot să-mi imaginez cum aş proceda dacă aş
putea întoarce timpul, dacă ar mai fi să mă roage cu glasu-i adolescentin, catifelat:
„Hai, vino la mine ori, dacă nu vrei, vin eu…” Pe-atunci mereu nu aveam timp!
Nici eu nu mă prea duceam la ea şi nici n-o lăsam să-mi vină. Aproape întotdeauna
apelul ei era inoportun: fie că aveam oaspeţi, fie că învăţam un rol sau, pur şi
simplu, preferam să fiu singură. Mereu găseam un pretext şi o justificare. Asta a
fost, bineînţeles, până a se convinge definitiv că l-a pierdut pe Nelu… Acuma,
dacă ar fi fost să mă cheme, aş fi lăsat totul baltă, aş fi zburat la ea, numai că ea nu
mă mai aştepta, nu mă mai căuta – nici la telefon, nici altfel; nici pe mine, nici pe
altcineva. Nici chiar pe Nelu al ei, care nu mai era al ei, dar nici nu-i mai trebuia!
Ca un meteor a trecut Ani prin viaţa lui, a mea… Prin viaţă!
La masa de pomenire, toate fetele, colegele ei, care o invidiaseră şi ca
actriţă: cum juca, cum se întrupa firesc în eroinele ei, dar şi ca femeie – cum se
îmbrăca, cum atrăgea magnetic privirile trecătorilor… Toate şi-au ales rochii din
garderoba ei, bijuterii. S-au şi certat între ele, deşi fără motiv. Ani n-avea o
garderobă deosebită, nici bijuterii din cele scumpe n-avea. Deşi era întotdeauna
(până a-l pierde pe Nelu!) îmbrăcată cochet, n-avea haine etichetate ca fiind în
vogă sau cu semnul unor colecţii vestite. Oricum, întotdeauna se deosebea, părea
că face parte dintr-un alt peisaj decât celelalte femei. Până şi bijuteriile – mărgelele
cele mai ieftine, agăţate la gâtul ei, deveneau nestemate. De aceea multora dintre
colege nu le plăcea să meargă alături de Ani, să joace în acelaşi spectacol, preferau
s-o evite, s-o ocolească pe cât puteau. Pentru că, oricât şi-ar fi dorit, n-ar fi fost în
stare s-o umbrească, să-i estompeze farmecul. Ani era nepereche!
Eu mi-am ales cel mai neînsemnat obiect, dar care, cred, e cea mai preţioasă
amintire: zilnicul ei! Nu bănuisem că-l păstrase. L-am scos de printre cărţi datorită
cotorului violet. Era culoarea preferată a lui Ani. Mi-a furat privirea. L-am scos,
n-am spus nimănui nici un cuvânt şi nu l-am citit încă mult timp după ce l-am luat.
De fiecare dată când eram tentată să-l deschid, să-l frunzăresc, mă răzgândeam. Mă
reţinea ceva. Părea că mi-e teamă să nu mă descopăr ca într-o oglindă strâmbă…
Mă opream cu cititul – a câta oară? la aceeaşi pagină – la cântecul african care-i
plăcea lui Ani şi-l repeta deseori: Nu căuta prea multă faimă! / Nu căuta nici
obscuritatea. / Fii mândru. / Nu trâmbiţa în lume faptele tale. / Excelează când
trebuie / Totuşi nu încerca să ajungi deasupra lumii / Mulţi eroi încă nu s-au
născut, / Mulţi au şi murit. / Să fii viu, să asculţi acest cântec, e o victorie…!

Glasul gândului se izbi în pereţii capului meu, ca într-un cavou. Şi eu, pentru
o clipă, am şi crezut că mă aflu într-o criptă – străjuind pe cineva căruia trebuia să-i
slujesc până la capăt. Asemeni sclavilor egipteni, îngropaţi de vii alături de stăpânii
lor, de faraoni…
Chipul lui Emili nu mai era al ei. O vedeam pe Ani, pe Nely… Apoi am
încetat să văd feţe cunoscute. Sfidătoare, cu un ochi întredeschis, mă privea
16
moartea, cea de care nu-mi era teamă atâta timp cât sesizam respiraţia vieţii în
preajmă. Acum, însă, toate înţepeniseră, deşi o oră în urmă mi s-au părut
însufleţite, vii – masa, şifonierul, florile… Prin gura şemineului ar putea să
pătrundă la priveghi stafiile!? – această îngânare fulgerătoare de gând îmi frânse
amintirile şi foarte greu, am revenit la ele, baricadându-mă din nou în sine…
Mulţi au şi murit. / Să fii viu, să asculţi acest cântec, e o victorie…

La drumul lung spre nu ştiu unde, am luat cu mine jurnalul lui Ani – un
jurnal în care n-a scris nimic concret – mai mult prin nişte reflecţii, prin poezii –
ale ei, ale altora, îşi spunea durerea, dar poate şi-o alina astfel. Nu m-am mirat că
nu-şi împestriţase jurnalul cu intimităţi. Şi asta era Ani! Ani cea delicată,
frumoasă, sensibilă. N-a voit să împovăreze lumea cu necazurile sale. Deşi putea să
dramatizeze o pagină din viaţa-i – ultimul an nou! Îmi povesti, cu inima sfâşiată,
cum a petrecut anul vechi, apoi l-a întâmpinat pe cel nou, auzind de peste tot
glasuri fericite, zgomotoase, ea, însă… Singură cuc! Mă mir: cum a rezistat atunci?
Şi mă întreb: dacă mi-ar fi telefonat şi mi-ar fi spus: „Sunt singură! Te rog, vino la
mine…” Aş fi alergat la ea, fără să inventez un pretext sau fără să aştept să mă mai
roage o dată? Ori, dacă m-ar fi implorat, m-aş fi dus? Niciun cuvânt n-a scris în
jurnalul ei intim despre ce-a trăit în acea noapte de An Nou. N-a dorit, îmi
închipui, să transmită nimănui suferinţa ei cea mare. Şi nici pe nimeni (nici chiar
pe Nelu!) nu învinovăţeşte, nu condamnă… Mi-a şi spus odată, când am
surprins-o, poate cu acelaşi caiet pe braţe (?). „În jurnalul meu se poate uita
oricine, chiar şi Timpul. Nimeni nu se va supăra, pentru că n-am scris despre
nimeni şi nici chiar despre mine n-am găsit de cuviinţă să înşirui bagatele. Aştern,
pur şi simplu, aştern pe hârtie ceea ce simt. Culeg din propriile sentimente, din
trăirile mult mai impresionante ale altora…” Atunci mi-a şi citit ceva, dar nu cred
că am acordat prea mare atenţie cuvintelor şi de aceea nu bănuisem că ar fi
continuat acel jurnal intim. Aşa se întâmplă întotdeauna, prea târziu ne dăm seama
că n-am căutat să aflăm ceva important de la oamenii dragi, că de multe ori nu i-am
ascultat până la capăt… Fiind la drum, departe de casă, dar poate mai aproape de
ea, de Ani, i-am citit unele însemnări, dar nu toate, parcă special lăsând file
necitite, ca să cred, să mă amăgesc că ea, Ani, mi le scrie şi mi le expediază ca pe
nişte scrisori. Aici, departe, acum, îmi las antenele în jos cu mai multa daruire si
intelegere si le dau mult mai multă importanţă. Astfel uit că stau la doi paşi de o
altă lume. Astfel cred că, undeva departe, în oraşul meu, la teatru, mă aşteaptă buna
şi neuitata mea prietenă. Mă aşteaptă şi e vie! De altfel, e ciudat să citeşti, auzind
glasul cuiva care nu mai este. De parcă ai asculta un cântec drag înregistrat în
condiţii nefavorabile…

***
Eu m-am uitat în ochii dragostei! Ce frumoasă eram…
…

Am visat că mă năşteam din nou…

Ieşisem dintr-un hău adânc
17
şi căutam un argument care exprimă
mai altfel pateticul criteriu al vieţii de aici –
un argument forte că totuşi
sunt în acest suntem demodat!
Deşi ceva ombilical m-a reţinut
să nu abandonez necunoscutul,
iar altceva m-a aruncat în genune,
eu abia realizând cu ochiul
o altă lume din ne-Lume,
venii…

Citeam din caietul lui Ani… Mi se păru că aud respiraţia ei, dar poate a
altcuiva. Am tresărit: Nu cumva e respiraţia morţii!? Să fie, oare, atât de umană,
de asemănătoare cu a mea şi răsuflarea Ei?

Ora 23.00
Doamne, scoate-mi aşchiile fricii din gând!
Nu lăsa vicleanul prin semnele-i simulacre, deghizat, cu
masca fricii pe chip, să-mi înrobească privirea şi somnul să
mi-l fure…
Doamne, mângâie-mă uşor pe pleoape!
Voi simţi, alunecând în hamacul fără vise, cât de aproape
îmi poţi fi…
Doamne, dacă mi-ai dat haină să-mi îmbrac sufletul,
ajută-mi să dezbrac veşmântul văzut în clipa mea care vine din
urma-mi – cea primă şi ultimă slugă a fiinţei mele!
Să-mi zboare sufletul spre Tine, Doamne, aş voi într-o
fulminantă clipă de iubire pentru tot ce-am văzut aici!
(rugăciune inspirată de Emili…)

După plecarea lui Ani, toate-mi mergeau şi mai anapoda. Când, într-o
bună zi, m-am trezit singură cuc şi fără o leţcaie în buzunar, îmi adusei aminte de
fluieratul de viperă în urechi, de şoapta misterioasă a vrăjitoarei la care fusesem
împreună cu Ani: „Ai ajuns aşa, pentru că tu ai dorit-o…” De fapt, nu ştiu de ce m-
am dus la vrăjitoare. Ştiam prea bine ce avea să-mi spună. Mai ştiam că nu e bine
să-ţi răscoleşti viitorul, că e păcat, dar m-am dus. Când eşti disperat, crezi că poate
un semn al cuiva, o sugestie străină te-ar putea ajuta. Te furişezi, te jenezi, ţi-e frică
de Dumnezeu, dar şi de altcineva, şi totuna te duci. Pe furiş, de parcă te-ai ascunde
de Cel de Sus, dar şi de sine, vii la ţigănci. Cred că m-a convins Ani s-o însoţesc,
pentru că eu eram mai puţin curioasă să aflu ce mă mai aşteaptă. Pe ea, pe Ani,
vrăjitoarea a cercetat-o îndelung, cu privire lascivă, apoi cu voce poruncitoare i-a
zis: „Tu, de ce stai aici, fato? Ţie în altă parte ţi-i ursita! Chiar mâine du-te, nu sta,
că altfel…” Nu-şi termină fraza, pentru că cineva sună la uşă. Se duse, deschise,
dar nu era nimeni. De parcă aşa a trebuit, să nu spună mai mult. Când reveni, luă

18
alt capăt de vorbă. Mie însă mi-a îndrugat verzi şi uscate. Mi-a rămas în minte doar
fraza: „Ai ajuns, dragă, cum ai ajuns, pentru că…”
În privinţa lui Ani, posibil să fi avut dreptate: dacă pleca altundeva, cine
ştie (!?). De multe ori, greşind spaţiul, le încurcăm pe toate celelalte. Pentru că nu
suntem acolo unde suntem meniţi a fi…
Umblam prin casa pustie căutând zile întregi pe… nimeni. Fiica mea cea
dragă, sătulă de starea mea ipohondrică, se lăsă ademenită de buzunarul lui
taică-său şi, într-o zi mai posomorâtă decât altele, se mută la el şi la tânăra lui
soţie. A încercat, bineînţeles, să mă protejeze, să mă pregătească, să-mi explice (şi
din compasiune, din milă, dar si acestea parca s-au solidarizat impotriva mea,
mesajul ajuns in mintea mea obosită fiind interpretat de aceasta ca un gest de
trădare şi cruzime): „Ce mi-ai dat tu, el nu-mi va da niciodată, iar ce-mi va oferi el,
tu n-ai cum să-mi dai… Dar trebuie să-l înţelegi, are şi el dreptul la fericire!” „Are,
dar eu?” am încercat de câteva ori să-i repet aceeaşi replică, care mi-a rămas insă
agăţată de cleampa uşii. La început gestul fiicei m-a suparat, mi se părea revoltător,
apoi supărarea a trecut în durere şi această durere mi se părea insuportabilă, până,
în sfârşit, într-o bună zi, îndemnată de un cuget disperat, am zis: „Doamne, dacă
asta-i voia Ta, fie! La urma urmei, ce pot să-i dau eu, cu ce sunt în stare s-o ajut,
când nu am decât sufletul?” Din acel moment – al împăcării (!), s-a şi produs o
minune înlăuntrul fiinţei mele, desi lent, mult prea lent, toate păreau a se întoarce
cu faţa spre mine şi viaţa cea de toate zilele deveni surprinzător de îngăduitoare.
Dar a fost, precum am zis, mult mai târziu decât mi-aş fi dorit. Când părea că nu
mai voiesc nimic şi că am deprins chiar şi suferinţa. Devenise şi ea o parte din
existenţa mea. Ceva care, dacă s-ar fi terminat brusc, aş fi suferit şi mai cumplit.
Astfel, până a-mi afla consolarea, a trebuit să îndur mult prea multe. Suferinţe care
nu se văd şi a căror trenă a trecut câteva vame. Şi cărora azi le sunt recunoscătoare,
pentru că am ajuns a înţelege, datorită lor, ceea ce înţeleg abia acum. Şi tot azi,
când le urmăresc la trecut, mi se par bagatele în comparaţie cu adevăratele pierderi
şi suplicii. Poate tot graţie lor am ajuns unde am ajuns…
Mai întâi, a trebuit să admir (suferind!) cu câtă plăcere îşi celebrează
libertatea un bărbat. Omul meu drag! Bărbatul care mi-a dăruit cele mai frumoase
flori şi clipe unice… După divorţ (nu-mi place acest cuvânt, dar nici celelalte:
despărţire, separare, împărţire…- nu-mi plac!) am locuit un timp în acelaşi
apartament (incredibil, dar adevărat!). Din două motive: eu n-aveam unde mă duce,
el nu voia să plece. Eu sufeream, el se bucura din plin de libertatea obţinută gratis.
Jubila! Dar poate era un fel de tupeu tipic bărbătesc de a se răzbuna (?!). Un fel de
bravură de ostaş învins? Deşi, când se produce distanţarea dintre doi (un fost
cuplu), nu exista nici învins, nici învingător. Or, ambii sunt şi una, şi cealaltă. Aşa
precum şi vina o împart, până la urmă, aproape la egal: jumi-juma! De mine (aşa
mi se părea mie!) nu mai avea nimeni nevoie, pe când pe el îl căutau la telefon
femei cu tot felul de voci, care mai de care mai mieroase şi mai ademenitoare. Şi
eu trebuia să le răspund! Să le spun cu voce amabilă, de parcă aş fi fost soră sau
mamă, sau femeie de casă, că el nu este, că va veni foarte târziu sau deloc. Făceam,
de cele mai multe ori, falsa impresie că nu mi-ar păsa, că nu m-ar durea, că mi-e
indiferent cel de alături. Mă închideam în odaia aleasă de mine şi stăteam ca într-o
19
colivie, zbuciumându-mă zile şi nopţi (învăţând papagaliceşte roluri!). El, cel care
m-a iubit cândva ca nimeni altul şi care-mi promisese atâtea şi atâtea, pleca seara –
chitit, parfumat, revenind abia în zori. Pleca, de obicei, lăsând în urma-i o trenă de
parfum pe care-l cunoşteam de ani de zile şi care-mi era familiar şi, într-un fel,
drag, dimineaţa întorcându-se emanând un alt miros – dulceag, senzual, supărător
(pentru mine!). Îi deschideam cu ochi şi pas de somnambul, răspunzând mai mult
în gând bineţii lui, apoi dispăream, înghiţind noduri, noduri şi lacrimi. El se
închidea în camera pe care şi-o alesese, includea magnetofonul şi, pe fundalul unei
muzici de inimă albastră, vorbea îndelung la telefon. Şoptit, cu voce blândă.
Auzeam doar puişorul meu şi-mi simţeam timpanele încinse, de parcă şoaptele care
ajungeau până la mine turnau în ele smoală clocotindă.
Căutam, pe cât puteam şi eram în stare, să-l evit, mai ales după spectacole,
pentru că, de obicei, îmi râdea în faţă, zicându-mi: „Tu, te crezi mare actriţă?! S-o
ştii de la mine: joci în scenă ca şi în viaţă – prost!” Îmi dădeam seama, eram
conştientă că spunea ce spunea doar pentru a mă umili, a mă face să-i recunosc
supremaţia ostentativă. Eram convinsă că exagerează, că nu e adevărat tot ce
îndrugă, dar vorbele lui păreau că se cuibăresc în subconştientul meu ca nişte
păsări răpitoare (stau acolo furişate pândind şi, din când în când, ciugulind din
orgoliul meu ca dintr-o rană deschisă), iar cel mai grav a fost când, de la un timp,
incepusem a-i da crezare, cădeam de acord cu ceea ce-mi spunea. Devenii o
susţinătoare a opiniei lui! Gândeam la unison, doar că eram pe poziţia de persoana
întâi: „Sunt un actor ratat! Nu valorez nimic!” Era un fel de a ceda, de a mă
retrage, de a mă aduna în cochilia mea. Simţeam acest lucru şi mă durea, dar nu
puteam face nimic, nu eram în stare să mă contrazic. Pentru că nu mai aveam
încredere în mine! Credeam în ce spune el… Devenisem în proprii-mi ochi un
nimeni.
De la această curbă viaţa mea deveni insuportabilă. Abia acum pot realiza ce
s-a întâmplat cu adevărat: atunci când îţi pierzi încrederea în propria persoană, este
nespus de greu să te dirijezi, să-ţi insufli încrederea în cineva sau în ceva. E chiar
periculos! Ţi se poate întâmpla orice: poţi dispărea, te poţi distruge, te poţi mânca
cu o ferocitate incredibilă…
Şi pentru că niciun rău nu vine singur, neplăcerile se ţineau lanţ. Dintr-o
idee năstruşnică a cuiva, a fost destrămată trupa teatrului şi toţi s-au împrăştiat ca
potârnichile, lăsând în urmă personajele plângând, strigând, râzând (în funcţie de
mască!). Iar actorii… s-au pornit fiecare în căutarea unei surse de existenţă.
Incredibil şi inimaginabil! Dar a fost. Păream angajaţi benevol într-un teatru al
absurdului, în care toţi şi fiecare juca un rol bizar. Colegii mei deveniseră alţii: se
angajau pe unde puteau, cum puteau şi nimănui nu-i păsa de celălalt. Fiecare se
gândea doar la sine. Totul părea pe cât de firesc, pe atât de înfricoşător de nefiresc,
după ce, ani!, fusesem ca o familie numeroasă, în care se întâmplau de toate – şi
bune şi rele, numai că în momentele grele uitam cele neplăcute şi ne ajutam unii pe
alţii. Eu păream aterizată dintr-un zbor îndelungat sau aruncată, împinsă din
caruselul învartit de un smintit. Nu eram în stare să judec, darmite să întreprind
ceva. Aşteptam de dimineaţa până seara mană cerească. Zbuciumându-mă în
singurătatea mea ca într-o colivie. N-aveam cui să mă plâng (Ani nu mai era!), nici
20
pe umărul cui să-mi revărs amarul din suflet (tocmai divorţasem). Atunci am
înţeles că, de fapt, nu are rost să te dai în spectacol, atunci când te biciuieşte soarta.
Şi mi-am zis: „Fiecare cu necazul şi nevoile sale şi, deci, să rămân eu cu ale mele!”
Cu atât mai mult cu cât părea că i-am pus chiar eu destinului cravaşa în mână. Iar
într-o zi, întâlnesc în piaţă, cu o rochie pe umăr, făcându-şi loc printre târgoveţe, pe
cea mai îndrăgită actriţă de la noi – îşi vindea una din rochiile de gală, la care ştiu
ca ţinea mult. Când am auzit-o lăudându-şi marfa de parcă cerşea, am izbucnit în
plâns şi nu-mi amintesc cum am ajuns până acasă. Hohoteam ca o nebună,
monologând în singurătatea mea: Doamne, ce timpuri! Într-adevăr, ce timpuri
spectaculoase, demne de un Shakespeare. Şi păreau atât de promiţătoare la început!
Păreau că vin să ne scoată lanţurile transmise din generaţie în generaţie ca pe nişte
amulete testamentare (şi credeam că vom scăpa de ele, în sfârşit!). Ne închipuisem
că ni se vor deschide în faţă uşile ferecate şi tot ce-a zăcut în mintea fiecăruia va
prinde aripi, dar… Iarăşi voi zice: „Sfântă naivitate, care alergi cu braţul de
vreascuri!”
Bineînţeles că timpurile s-au schimbat şi într-adevăr a fost un moment când
părea că s-au deschis cerurile, ca la miezul nopţii în ajunul Crăciunului, numai că
în timp ce marii naivi priveau cu gura căscată aşteptând să se desfacă cerul, să le
cadă para mălăiaţă, alţii adunau toate bunurile de pe faţa pământului. A fost un
moment cu adevărat crucial, cum se poate întâmpla poate o data într-un mileniu,
când unii devin cineva din nimicul care-au fost şi viceversa, când cei care au avut
ceva pierd totul (ca la jocul de cărţi sau la cazino), pentru ca alţii să devină
posesorii acestui tot. Se produce o separare, o sciziune, o discrepanţă fulgerătoare,
năucitoare, care se instaureaza pe lungă durată. Vai de cei care rămân cu ochii
privind spre stele, iar cu mâinile şi cu picioarele fluturând în aer! Sunt asemeni
celui căzut în fântână. Astfel, m-am trezit şi eu într-o bună zi într-o ţară (o ţara şi a
mea!) populată de oameni foarte bogaţi şi oameni trântiţi la pământ de sărăcie…
Bieţii actori! Ca niciodată ajunseseră persoane publice (greieraşii din fabula
care, de când o ştiu, m-a suparat pentru nerespectul faţă de… cultură.): invitaţi la
cumetrii, nunţi, la tot felul de distracţii, dar nu pentru a sta în capul mesei, ci în
postură de clovni. Actorii cei mai buni! Fiecare – mai talentat sau mai puţin
talentat, căuta o activitate scenică… în afara scenei. Altfel nu s-ar fi putut: pentru
un actor viaţa in afara scenei e un fel de a muri, a muri lent şi fără public…
Fiica mea, draga de ea, deseori mă surprindea în stări deplorabile. Simţeam
că suferă şi dânsa din cauza că nu mai eram la teatru, ca să se mândrească cu mama
ei, şi unde mă simţeam şi eu bine, nespus de bine. Unde renăşteam după orice
ardere. Dar poate că cel mai mult suferea despărţirea mea de tatăl ei, ascunzându-şi
însă sentimentele. Şi noi, niciunul – eu sau el, nu aveam timp atunci (şi nici minte,
nici altruism nu ne ajungea!) să ne gândim cât de mult poate suferi un copil când
părinţii divorţează. Indiferent de ce vârstă ar avea – suferă! Fie ajuns la vârsta
adolescenţei, fie trecut de această vârstă.
Eu, bunăoară, nu voiam, cel mai mult nu voiam să mă vadă neputincioasă
copila mea. Ei bine, tocmai astfel m-a văzut… Nu puteam să-mi camuflez
sentimentele. Avea dreptate tatăl ei când îmi spunea că joc nespus de prost în viaţa
de toate zilele.
21
 Bine că găsisem totuşi un remediu salvator. Salvator pentru sufletul meu! Ca
să nu-mi ies din minţi (doar în asemenea cazuri mintea colaborează non-stop su
sufletul!), ieşeam şi mă plimbam, mă plimbam până nu-mi mai simţeam picioarele.
Până nu mai gândeam. Până ochii mei se contopeau cu peisajul care mă înconjura.
Până mintea mea adormea şi atunci sufletul putea să-mi zboare liber,
nesupravegheat, neaţâţat. Îmi umpleam privirea cu frumuseţea smerită a naturii şi
mă întorceam acasă îmblânzită şi… nu-mi credeam inimii! – deveneam puternică!
Am constatat atunci că relaţiile cu Natura te apropie de Dumnezeu, pe când
relaţiile cu oamenii, de cele mai multe ori, te pot distanţa de El.
Dacă aş fi avut puterea şi înţelepciunea (dar nu le aveam şi nu le am
suficient nici acum), să pot zice când se termină ceva: „Până aici a fost să fie!” Să-
mi poruncesc: „Gata, uită şi mergi înainte spre o altă zi!” Dar e foarte greu, e
aproape împosibil, de parcă toate trăirile, ca o trenă, se ţin din urma mea, trăgându-
mă înapoi sau întorcându-mi mereu ochii spre cele care n-au fost să fie.
...
Orele de până la miezul nopţii par mult mai grăbite! De parcă abia aşteaptă
să mă vadă faţă în faţă cu noaptea înspăimântătoare: dintr-o parte întunericul, din
alta – moartea! Doar la gândul că va trebui să trec peste miezul nopţii, mă scutură
fiorii… Şi Emili – îi aud vocea! Mă întreabă, dar mai altfel, iscoditoare, distantă:
– Crezi că moartea, atunci când eşti viu, e undeva departe?!
Tac. Nu-i răspund. Unui glas care mă întreabă din adâncul închipuirii mele,
nu-i ştiu ce şi cum i-aş răspunde. Procedez cum mă sfătuia bunica:„Să nu ieşi
niciodată afară la miez de noapte, chiar dacă ţi-ai auzi strigat numele. Atunci
cheamă, ademenesc duhurile rele!”, aşa-mi zicea.
Mai ales cuvântul moarte nu îndrăznesc să mi-l amintesc acum nici cu
gândul. Dar îl simt şi mi-l repetă, ca pe un refren – papagaliceşte!, toate celulele
corpului meu şi, mai ales, raţiunea care stă de veghe cu ochi şi simţire de şoim.
Sunt la un privegi al singurătăţii! Eu şi Emili. Emili şi… eu. Străjuiesc umbra
morţii?! Poate pentru că ştiu (fără s-o fi văzut!), că nu are chip, dar se întrupează şi,
neavând corp, e în stare să i-l ia oricui…
– De ce ţi-ar fi teamă când, iată, sunt aici, alături – sunt!
În urechi îmi răsună fraze din poemul lui Goethe („Totentanz”) pe muzica
lui Liszt – Dans macabru… De ce obsesia marilor creatori este moartea?
Doamne! Îţi mulţumesc, prin gândurile mele mă ajuţi să trec – de la o clipă
la alta, fără a-mi pierde echilibrul şi auzind glasul orologiului care, deşi strigă de-
afară, îmi inspiră în aceeaşi măsură neliniştea, teama şi încrederea: astfel simt
pulsaţia timpului! Simt că mai sunt în afara inexistenţei.
„Oare, mă voi întoarce cândva şi la aceste clipe unice, când mi se pare că
mângâi fruntea unei tigve? Şi după ele voi tânji?” – m-am întrebat înainte de a
vedea limba ceasornicului agăţată de cerul gurii miezului de noapte. Am aprins
apoi încă două lumânări – una lângă Emili, alta lângă mine şi am rămas, fără să
vreau, s-o privesc. Mi se păru că zâmbeşte. Surâse, într-adevăr. Poate ar fi vrut
să-mi spună ceva, să-mi inspire neteamă – ar fi vrut?! Dar ştiind, amintindu-şi!, că
orice gest al ei (de acum) m-ar scoate din minţi, nu îndrăznea să deschidă nici

22
ochii, nici buzele… Surâsul ei înţepeni ca şi picăturile de stearină prelinse în palma
mea.
În bucătărie se auzi o şoaptă care-mi îngheţă paşii. Dacă n-ar fi urmat şi o
altă şoaptă – a doua şi a treia, cine ştie ce mi s-ar fi întâmplat… Recunoscui
murmurul strangulat de cădere al apei. Un zgomot uşor, cunoscut care-mi inspiră
curaj: era robinetul care în ultimul timp suferea de guturai, aşa zicea Emili.
„Ce-ar fi să pun muzică?!” – mă fulgeră un gând. Altul, însă – viclean,
nemilos (şi tot al meu), fără să aştepte, fără să afle ce muzică aş fi dorit să ascult în
acea clipă, rebobină înregistrările memoriei mele până la Simphony Nr.5
Beethoven şi… Doamne, îi auzeam paşii, iar bătăile alertate ale inimii mele s-au
contopit cu bătăile ritmice (în nu ştiu care uşă) ale cuiva (ale Ei?!)…

Ora 24.00
…Maică Fecioară, cea pururea de veghe! Treci cu privirea
peste viermele care-mi roade gândul…
Goală în faţa întunericului, încerc să-mi acopăr nu atât ruşinea
trupului, cât curăţenia sufletului. Să nu-mi vadă nimeni neputinţa de a
crede în Cel care mă iartă şi mă apără, şi-mi înfaşă în lumină veşnic
vie trupul, dar mai ales sufletul. O face de nenumărate ori în fiecare zi
şi în orice clipă…
(rugăciune învăţată de la Emili)

Întotdeauna mi-a fost teamă de miezul nopţii. La această răspântie

conventionala a timpului, se întâmplă lucruri misterioase. La această oră, în
închipuirea mea, au loc cele mai înfricosătoare lucruri. Am repetat în gând Psalmul
50, apoi, fără să-mi explic gestul, am scos din geantă iarăşi jurnalul lui Ani şi l-am
deschis la… Juan Ramon Jimenes: Eu nu sunt eu! / Sunt cel care păşeşte lângă
mine, / Pe care uneori reuşesc să-l vizitez / Şi alteori îl uit cu totul / Cel care iartă
blând / Când eu urăsc, / Cel care se plimbă când eu rămân acasă. / Cel care va
rămâne în picioare / La moartea mea… Mi-am amintit râsul de copil răsfăţat al lui
Ani când eu am rostit numele lui Jimenes aşa precum se scrie cu un J pronunţat.
„Se scrie J, dar se citeşte H – Himenes!” Eu, bineînţeles, am avut aceeaşi reacţie ca
atunci când am început să învăţ engleza şi nicidecum nu puteam fi de acord că
trebuie să scrii mother, dar să citeşti maze. Am zis (în gând, fireşte) că-s nişte suciţi
anglofonii, dacă atâta timp acceptă tot felul de bizarerii gramaticale. „Aşa cum
sunt, dar uite că au cucerit întâietatea pe arena limbilor de circulaţie…”, mi-a
replicat alt gând şi n-am avut ce să-i răspund, am continuat să buchisesc engleză.
Foi, ţidule cu tot felul de fraze, de cuvinte îmi agăţam pe pereţi în bucătărie, în
W.C., în buzunarele hainelor… Meet me when the sun is sleeping / and the cocks
are sitting on the fence, / Meet me in the autumn… Meet me at midnight / Meet me
in the evening… / Meet me, but don”t be late! – Aşteaptă-mă atunci când se desfac
zorii / Şi ies cocoşii pe creste. / Întâlneşte-mă în toamnă. / Întâlneşte-mă la miez de
noapte. / Întâlneşte-mă la asfinţit. / Aşteaptă-mă, dar vezi, să nu fie prea târziu!.

23
 Am descoperit că şi atunci când ţi-e frică de întuneric, dacă începi să rosteşti
ceva într-o limbă pe care abia o înveţi, îţi dispare teama, se luminează în mintea ta.
Parcă ţi-ar sufla cineva frica, un vânt, iar altcineva ţi-ar aprinde o luminiţă…
La miezul nopţii, dacă-mi ciulesc urechile, aud cum dansează strigoii
tarantela. Sau, poate, dansul morţii?! Acel fatidic ritual, zis Totentanz! Ca să nu le
aud chiotele, citesc, citesc. Ca să nu le văd chipul, scriu, scriu… Şi nu mă uit nici
spre geam, nici spre cele din jurul meu.
Acum nu-mi mai arunc privirea spre locul unde pare că doarme, dar nu
doarme… Emili!

***
…Maică Fecioară, cea pururea de veghe! treci cu privirea peste viermele
care-mi roade gândul…
Ochiul de cer se uită la mine prin geam ca o fantomă deghizată! Mă caută,
dar ce ar avea, oare, să-mi spună? Şi colţul de streaşină – profil de apostol
stigmatizat, care-şi reflectă devotamentul în cornul de lună, la ce mă inspiră?
Asemeni unei uriaşe cloşte în noapte, biserica veghează. Şi eu?! Eu sunt puiul
necuminte care scoate scăfârlia afară, căutând printre nori uliul ca să-l sfideze.
Aşa, inspirat de teamă, (puiul-eu) invocă, aşteaptă cu ochii ieşiţi din orbitele
gândului înţepenit de-o frică inconştientă. Aşteaptă (eu şi puiul!) să apară (dar şi
să nu apară!) uliul răpitor! Suferă că nu-l vede, deşi pretutindeni îi simte
înfiorătoarea prezenţă…
Prin geamul aţipit (căci eu sunt cea care nu-l lasă să se cufunde în somnul
adânc!) îşi aruncă privirea iscoditoare noaptea-cocotă.

Citesc. Scriu… Scriu. Citesc. Ca să nu văd. Ca să nu aud. Ca să nu fiu

prezentă la… prezent!

Departe de casă, sunt atât de aproape de sine! Aud şi înţeleg ce şopteşte

vântul, păsările ce-şi vorbesc şi glasul tăcerii îl simt vibrând cu aceeaşi intensitate
minimalizată la maxim. Ca o respiraţie a cuiva dintr-o altă dimensiune.
Departe de casă, sunt mai aproape de locul unde voi fi fiind aşteptată cu
adevărat…
Mă uit prin geam. Am în faţă cimitirul: curat, îngrijit, solemn – ziua! Acum e
la fel de sperios ca şi cele mai părăsite cimitire de pe la noi. Uneori (nu acum,
când picură), cornul lunii stă agăţat de vreun nor şi de vârful crucii singuratice şi
înalte – prea înalte (graţie umbrei sale sinistre), care parcă vrea să spargă cerul
ca pe un pântec uriaş din care s-ar revărsa (dacă s-ar lăsa spartă bolta!) toţi
pruncii nenăscuţi… E crucea care vrea să amintească de sufletele refutate,
respinse!
De altfel, cel mai mare, mai imens, mai întins cimitir se află în ţara mea.
Fără să vreau mă întreb, în noaptea care şi aşa mă sperie: unde mi se vor opri
paşii? În care cimitir voi dormi? „Ţi-ar plăcea să rămâi aici, printre crucile cu
inscripţii străine?”, mă întreb, amintindu-mi de fraza citită ieri pe o piatră
funerară de la intrarea în cimitir: „Ce eşti am fost! Ce sunt – vei fi…” Repet de
24
câteva ori fraza şi, ca o continuitate, ca un răspuns acestui gând, aud o şoapta (în
limba mea!) şi mă mir, pentru că ştiu cui aparţine şi n-ar putea să-mi vorbească
decât în engleză: „O, Doamne, marea Ta-i atât de mare, iar barca mea-i atât de
mică…” (e fraza pe care o avea pe masa sa de lucru John Kennedy). Acum o am şi
eu scrisă în capul meu. Or, capul meu noaptea e o masă plină cu tot felul de
maxime, ca un disc cu o megamemorie…

* * *
Nu cred că aş putea să rămân să dorm pentru totdeauna în cimitirul unei ţări
în care am venit ca un călător pribeag. M-aş simţi mai străină (moartă fiind!), decât
sunt acum, când mai sunt vie. În această ţară, unde am poposit pentru a munci şi a
învăţa sobrietate, în fiecare zi, cei vii trec pe la mormintele la ai lor. Vin să pună o
floare, să aprindă o lumânare. Vin de parcă au nevoie de un sfat sau ca şi cum
aşteaptă binecuvântare pentru o nouă zi sau un început de lucrare. La mine n-ar
veni nimeni aici! Crucea mea ar sta alături de crucea sperioasă a celor avortaţi…
Aş fi un avorton al Neamului! N-aş fi eu nici moartă, aşa precum nu mă simt
stăpână pe sine printre străini vie fiind. Chiar dacă la noi se vine la cimitir mai
mult (şi mai mulţi) doar la Paştele Blajinilor, iar mormintele, pana la urmatorul
Paste al Blajinilor, sunt uitate, se calca peste ele şi le năpădesc buruienile, cel puţin
(sau mult) acolo, acasă, ai dormi printre ai tăi…

***
E atât de important în viaţa asta ca cineva să te aştepte, să aibă nevoie de
tine!
…
Sfidez cu ochii întunericul şi mă rog cu privirea, mă rog celei mai impozante
cruci din cimitir. Cea aşezată pe mormântul sub care, de fapt, nu odihneşte
nimeni. Crucea care străjuieşte un leagăn plin cu suflete care n-au ajuns să vadă
lumina lumii. Nu li s-a îngăduit de aici, din lumea lumii… Aşa, fără nimeni, o fi cel
mai greu mormânt, şi cel mai adânc – sub el geme pământul. Iar copiii nenăscuţi,
aşa nevăzători, noaptea o fi umblând prin cimitir cu chip de îngeri orbi, căutând
mormintele rudelor şi părinţilor lor…
Doar fulgii împăcaţi se odihnesc, după un drum atât de înalt – se odihnesc
pe mormintele frumos îngrijite. Şi pe crucea fără nume se aşază ca pe umerii unei
sperietori…
(din însemnările mele)

E ora de noapte care mă demoleaza. La un moment dat, mi se năzare că aş

vedea-o pe Emili ridicându-se cu chip de stafie şi venind spre mine. Ca în filmul
Vii, după Gogol. La acest gând, nu mai sunt în stare nici să citesc, nici să clipesc,
nici să fac vreo mişcare. Îmi aud bătăile nebune ale inimii şi ploaia de-afară căzând
peste creierii mei dezgoliţi. Devin propria mea sperietoare. Iar acele ceasornicului
mi se înfig în ochi ca nişte aşchii. Nu-mi doresc acum nimic mai mult decât să fiu
acasă, în aşternutul meu, între patru pereţi ai lăcaşului meu, să ascult ceasornicul
din inima casei mele. Asta mi-o doresc! Să fiu în culcuşul meu, de unde am fugit
25
speriată de o altă spaimă. Spaima de singurătate şi sărăcie… Poate de mine am
fugit?! Dar m-am ajuns din urmă şi încerc să mă târâi (tot eu!) îndărăt acasă, să mă
conving, să-mi cer iertare în numele cuiva, justificând ignoranţa altcuiva, să-mi
făgăduiesc imposibilul pentru a mă convinge să revin. Şi eu cea plecată, de fapt,
neavând nevoie de jurăminte sau promisiuni deşarte pentru a reveni, ci, pur şi
simplu, dorind să aud un glas drag, îngrijorat care să-mi zică: „Hai, vino acasă! Te
aştept…” Dar e atat de greu să te întorci, după ce ai fugit! Încolţeşte ceva în tine,
ceva care te grăbeşte, dar şi altceva care se împotriveşte. Încerc, de când am plecat,
încerc să aflu codul acestei împotriviri, dar… Altceva descopăr: aşa şi n-am ajuns
să-mi dirijez gândurile când le aştern pe hârtie! Poate pentru că nu sunt scriitor?!
Sunt actor, dar felul de a gândi şi a exprima al scriitorului e cu totul altul decât cel
al actorului. De multe ori se contrazic aceste două viziuni, dar se şi atrag, pentru că
magnetul dintre ele e cuvântul, iar teatrul e totul ce se vede şi pentru care de multe
ori nici cuvinte nu ajung sau nici nu trebuie cuvinte. Până şi în biserică are loc de
fiecare dată un spectacol, în care preotul-păstor e regizorul care dirijează
interpretarea armonioasă a muzicii nevăzute sau dezvăluirea simfonică a
scenariului desfăşurat după anumite reguli. Am înţeles acest lucru urmărind cu
ochi de actor ritualurile în biserica ortodoxă, dar şi asistând la catehism, la oratoriu
şi la desfăşurarea Sfintei Liturghii în biserica catolică. Bineînţeles, diferă aceste
reprezentaţii (în ambele cazuri!) de spectacolele scenice cu public în sală, diferă
prin faptul că în Biserică actori sunt toţi şi unicul spectator (nevăzut!) e Dumnezeu.

* * *
Străinia spulberă noţiunea şi sentimentul de sărăcie pe care le ai acasă.
Atunci când te simţi străin într-o lume bogată, curată, civilizată, unde ştii că nu ai
un ungher al tău (nimeni nu ţi-l oferă, deşi ca om simţi că ai avea dreptul şi tu la o
casă, o masă pe acest pământ, unde ai venit fie si în călătorie), unde nimeni nu te
aşteaptă… Atunci ţi-e dor de ceea ce era al tău – fie acesta şi lipsit de semnul
nobleţei, profan, înnămolit în nimicuri lumeşti, dar care te acceptă, chiar dacă te
umileşte pe dinăuntru. Şi e atât de greu să te împaci cu gândul de a reveni de unde
te-ai pornit şi totuşi tânjeşti (de parcă ai fi asemeni unei vite care depinde de
pripon şi care zadarnic încearcă să se smulgă, ca apoi din nou să revină la
priponul care o ţine şi nu-i dă drumul…).
Îmi amintesc (de ce?) de un incident banal avut cândva la piaţă. Venisem să
cumpăr zarzavaturi şi am cumprat mai întâi cinci kilograme de căpşune. Le-am
luat, dar, ridicând punga, mi-am dat seama că am fost păcălită. Cine mai bine
decât mâinile mele, deprinse cu tot felul de poveri, putea aprecia cantitatea exactă
a mărfii?! M-am întors din drum şi i-am reproşat târgoveţei. Ea, fără pic de jenă,
îmi mai puse supărată o mână de căpşune în sacoşă, după care mă luă la rost,
împroşcându-mă cu tot felul de injurii.: „Voi, ăştia care nu ştiţi ce-i munca
ţăranului! Puturoşi de la oraş…” Bineînţeles, nu m-am lăsat mai prejos, i-am
aruncat o replică a la Caragiale. Ştiam prea bine că nu face parte din categoria
bieţilor ţărani – cumpăra şi ea (cu siguranţă!) marfa de la producători la un preţ
de nimic, apoi… Legea pieţei! Atunci eram revoltată şi supărată rău, acum însă,
amintindu-mi cazul, am impresia că, dacă aş fi în aceeaşi situaţie, plecată de aici
26
pentru o clipă, aş sta ca proasta-n târg, ascultând batjocura femeii ca pe o
declaraţie de dragoste. Mi-e prea mare şi iertător dorul de casă! Cât aş da să
revin cât mai curând în lumea mea, unde mai e atâta necaz şi mizerie, şi
nedreptate, şi umilinţă. Mai e… Altfel n-ar lua câmpii atâta lume! Dar… Şi,
totuşi… În străinătate ajuns, printre străini, de ţi-ar ieşi în cale un câine vagabond
(ceea ce nu vei prea întâlni pe-aici) şi ţi-ar lătra în limba ta sau printr-un semn al
cozii şi-ar trăda obârşia de neam cu tine prin aceeaşi palmă de pământ, l-ai
îmbrăţişa sau i-ai răspunde „lătrând” şi tu de dor de casă…

* * *
Meditam astfel scriind, ca nu cumva, din întâmplare, să-mi arunc ochii spre
Emili, care părea că stăpâneşte noaptea şi că în orice moment ar putea clipi
stingând luminile… Meditam în scris şi pentru a nu vedea chipurile din fotografiile
de pe pereţi, chipuri care păreau mai insistente în privirea lor ca alte dăţi. Poate
pentru că întruchipau imagini cu oameni dragi lui Emili, erau toţi acei care fuseseră
viaţa ei, personajele cu care a împărtăşit bucurii şi necazuri şi fără de care s-ar fi
simţit străină şi părăsită. Or, care, posibil, au venit din lumea lor şi… Stau acum la
căpătâiul celei care le-a fost apropiată cândva. O veghează nevăzuţi, miraţi de
faptul că nu sunt la priveghi nimeni de-ai ei şi că-i aprinde lumânări un (o)
straniero… Demult plecaţi în cealaltă lume, cei din fotografii erau (simţeam că
sunt) vii (în închipuirea mea): veniseră după Emili, după sufletul ei, ca să i-l
însoţească în cel mai lung drum…
Aşa simţeam eu acum, o clipă în urmă, căci… La un moment dat, cum
stăteam contemplând, se făcu întuneric beznă. Un întuneric de cortină căzută brusc,
înainte de terminarea sau de începutul reprezentaţiei. Până şi flacăra firavă, dar
temerară, a lumânării pâlpâi atinsă de respiraţia nevăzută a cuiva. Una dintre
lumânări se şi stinse, nici nu-i observasem topirea, alta însă, zadarnic încerca să
spargă pânza densă a nopţii. Era prea slabă în faţa întunericului! La început, o
desprinsei cu greu ca pe un punct, apoi ca pe o piuneză şi, în sfârşit, o percepui
dezlipindu-se de întuneric ca o rază care se reflecta pe chipul lui Emili. Faţa ei
abia-abia luminată părea o mască aurită, asemeni celei a lui Ramses sau a lui
Ginghis Han, pe care le admirasem la muzeul figurilor de ceară. Întunericul mă
debusola, mă dezbrăca de corp şi nu eram decât o parte din acelaşi întuneric. Nici
nu ştiam dacă ţin ochii deschişi (de fapt îi ţineam!), pentru că, la un moment dat,
am simţit răceală pe ambii globi şi atingerea glacială a unei mâini nevăzute –
aceeaşi care stinsese lumina?! Dacă n-ar fi fost lumânarea, cred că mi-ar fi plesnit
fierea şi, mai ales, inima de groază. Dâra de lumină, şuviţa salvatoare, mă făcu
să-mi revin şi să mă rog în gând pentru a rezista. Rosteam întruna psalmii pe care
mi-i aminteam, iar aceasta îmi calma mintea ca să nu mă părăsească. Simţeam,
simţeam cu adevărat în acele momente că doar Cineva mă va izbăvi din cursa
vânătorilor şi de cuvântul tulburător…, că El, Unul mă va scăpa de lucrul ce
umblă în întuneric…:
…Ajungă înaintea Ta rugăciunea-mi! Şi apleacă-Ţi urechea spre ruga mea,
Doamne! Că s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat.

27
Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat,
între cei morţi slobod…
Adu-Ţi aminte, Doamne, de ocara cu care m-au ocărât vrăjmaşii tăi…
Asupra mea s-a întărit mânia Ta şi toate valurile Tale le-ai adus spre
mine…
(din Psalmi)
În timp ce eu psalmodiam, masca de pe chipul lui Emili se făcea tot mai
mare, mai vizibilă, chiar mi se păru că respiră, eu însă nu mai respiram. Îmi era
teamă să trag aerul în piept, să deschid gura şi spuneam rugile ca un ventriloc:
Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul…

„– Draga mea, nu ziceai că ai vrea să afli ce se întâmplă dincolo de zi?

– … voiam! Dar… nu acum!
– De ce te-ai teme sau, de ce nu ţi-ar fi teamă?!
– …”

Bing-bong! Bing-bong!

Bătu orologiul şi întunericul tresări, apoi se prăbuşi, iar în aceeaşi clipă o

lumină orbitoare inundă odaia în care eu străjuiam mai mult cu gândul, imaginaţia
înfricosându-mă ca o trădătoare. Pentru un moment însă, orbii! Apoi, când razele
calde, jucăuşe mi se strecurară printre gene, am deschis larg ochii şi brusc, pentru
câteva clipe, mi se spulberă frica din tot corpul. Bănuiesc (acum, că atunci n-
aveam gânduri de astea…), zic bănuiesc că moartea a făcut o glumă proastă cu
mine. Mi-a încercat fidelitatea şi dragostea faţă de viaţă! Ori, poate, a vrut să-mi
călească nervii, demonstrându-mi că dincolo de lumină e întunericul şi viceversa.
Să mă facă să accept această alternare intermitentă şi astfel să nu disper, sperând.
Asta să fi fost!?
Bing-bong! Bing-bong! Unica prezenţă vie, vorbitoare, consolatoare în
această noapte… Orologiul!

Ora 1.00
Doamne, pentru că nu mai pot fi prinţesă a lumii
(Nu s-a găsit nimeni să mă încoroneze!…),
Fă-mă roaba ta!
Sufletu-mi va pune coroană pe chip şi nu voi regreta
Că n-am ajuns prinţesă.
(din caietul lui Ani)

Mă hotărâsem până la urmă să plec, să plec. Undeva! Oriunde. Mi-am zis

poruncitor: „Dacă o lume nu se pierde, de ce m-aş pierde eu?!” Mi-am zis şi m-am
convins că trebuie să pornesc la drum, numai că bani nu aveam. Şi nici prieteni
care mi-ar fi putut împrumuta o sumă destul de mare (pentru mine! E ştiut doar,
banii sunt invers proporţionali cu starea ta materială şi direct proporţionali cu
necesităţile…). Cei care aveau, nu voiau să-mi împrumute, mai bine zis, spuneau
28
că nu au bani şi eu îi credeam, pentru că nu-i aveam nici eu (în cazul acesta crezi
nevoilor lumii, dar te şi laşi amăgit.). Îmi imaginam şi eram convinsă că toată
lumea e ca şi mine, fără nicio sursă sigură de existenţă. Or, vorba mamei: bogatul
pe sărac nu-l crede! Abia acum, când privesc situaţia (de cândva) de la distanţă,
îmi dau seama că unii chiar nu voiau să facă împrumuturi. Dar, când cauţi insistent
un cămătar, până la urmă îl găseşti. Mi s-a propus un împrumut, bineînţeles, cu o
dobândă… suportabilă. Urma să înapoiez banii peste şase luni. Nu-mi imaginam ce
înseamnă aceasta, mai ales când pleci într-o lume străină, unde nu te aşteaptă
nimeni nici măcar cu o vorbă de îmbărbătare, darmite cu bani gheaţă. Era de parcă
mă aruncam de sus de pe o trambulină într-un bazin fără a şti să înot şi, mai ales,
fără a fi sigură că este apă în bazin…
Îmi era teamă, eram deja păţită… Împrumutasem odată, nu prea demult, de
la un cineva nişte bani. Bineînţeles, de la un cunoscut, un om de afaceri pentru care
suma împrumutată mie nu însemna prea mult. Pentru mine însă era o avere. De
aceea am căutat imediat să adun banii respectivi şi să achit datoria. Niciodată nu
mi-a plăcut să fiu datoare. E ceva moştenit. Tatăl meu, fie-i ţărâna uşoară, avea o
vorbă: „Mai bine umbli mai flămând, dar curat de datorii!”
Parcă-l văd pe cămătarul meu cum mi-a luat banii din mână, indiferent la
ceea ce ia, şi i-a pus cu aceeaşi indiferenţă în buzunarul pantalonilor, de parcă
punea seminţe de bostan. Ca pe un mărunţiş i-a pus! Eu, mulţumită că am scăpat
de datorie, n-am dat atenţia cuvenită gestului (dar era bine s-o fac!) şi nici să-mi
treacă prin minte că peste un an mă va căuta ca să-mi amintească de banii pe care
mi i-a împrumutat (!?). Am rămas şocată. N-aveam cuvinte. Cămătarul meu avea
privirea atât de fixă şi iscoditoare, de parcă mă întreba:„A trebuit să-ţi amintesc
eu?!” Trăiam o stare care în scenă s-ar asemăna cu un lapsus de memorie, când
cauţi disperat în minte o replică salvatoare, dar nu-ţi vine nimic. Şi am răspuns cu
o privire descumpănită, nefiind în stare să rostesc decât: „Dar vi i-am dat înapoi!”.
„Când? Nu-mi aduc aminte…” – prin toată fiinţa-mi trecu, alunecând spre călcâie,
şoapta fluierată a cămătarului. Am ieşit din biroul lui ca o somnambulă, mergeam
pe stradă şi mă clătinam ca un om turmentat. Nu pot să uit cât de prost m-am simţit
după acea întâlnire! Şi nu mă rodea atât gândul că va trebui să restitui practic o
suma dublă, cât faptul că mi se punea în cârcă o datorie pe care o achitasem şi, mai
ales, mă gândeam că cineva m-a luat drept profitor, pomenindu-mă de rău, fără
temei, pe parcursul unui an de zile. Ingrozitor! Am intrat în troleibuz şi, necăjită
cum eram, de câte ori trecea taxatoarea pe lângă mine, de atâtea ori îi plăteam,
până când ea, luându-mă, poate, drept o căzută din lună, mi-a împins uşor mâna,
indicându-mi cu discreţie un scaun liber lângă geam. M-am aşezat, păstrând
aceeaşi senzaţie de plutire, şi nici n-am băgat de seamă când alături de mine s-a
aşezat o mamă tânără cu un copil nărăvaş în braţe, care, imediat după ce se văzu
aşezat, începu s-o tachineze: „Vreau la geam! La geam vreau!” Poruncea tot mai
insistent cu vocea-i piţigăiată. Atunci eu m-am întors şi i-am replicat drastic: „Şi
mie-mi place la geam…” Dar n-am ajuns să-mi termin bine fraza, că m-am trezit
cu o palma peste obraz. Şi s-a produs ceva incredibil înlăuntrul meu! Nu m-a durut
şi nici nu m-a supărat palma, dimpotriva, am simţit că parcă mi se smulse dintele
care mă durea insuportabil şi am izbucnit într-un hohot isteric de râs. Mama
29
copilului, jenată, îşi ceru scuze, lumea îşi întoarse privirea curioasă, iar eu, spre
surprinderea ei, i-am mulţumit puştiului. Cred că avusesem nevoie de un asemenea
contra-şoc, ca să mă deştept! Copilul însă, se uita ba la mine, ba la maică-sa,
triumfător, dar şi speriat, fără a mai pretinde să stea lângă geam… Asta a fost, asta
este: întotdeauna e nevoie de un cineva care să te oprească să nu aluneci, să te
scoată de unde cazi, ca să nu te pierzi de-a binelea, să te pălmuiască, pentru a nu te
biciui cu nemilă tu.
Asta mi s-a întâmplat, apropo de împrumut. Dar, deşi eram păţită, totuşi am
riscat! Altfel nu m-aş fi pornit în lume…

* * *
Atinge fruntea mea
Şi spulberă-mi visele deşarte
Şi gândurile cele sterpe,
Şi vorbele fă-mi-le să adoarmă.
Şi teama scoate-mi-o ca pe cuiul
Înfipt de moarte în pieptul meu.
Doamne, Isuse, Fiul şi Tatăl
Şi Duhule Sfânt,
Atinge-mi fruntea,
Mângâie-mi gândul,
Vezi-mă aşa
Mult prea neînsemnată precum sunt,
Şi înalţă-mă,
Să nu mă înec
În băltoaca fricii de nimicul
Din sine.
(din caietul lui Ani)

Drumul spre străinătate a fost lung, anevoios, obositor, cu tot felul de

întâmplări şi lume diferită. Zi şi noapte mă uitam prin geam (nu puteam nici să
aţipesc!), încercând să reţin în memorie anumite locuri din peisaj, de parcă aveam
să revin pe acelaşi drum pe jos, singură, şi aş fi avut nevoie de cât mai multe
puncte de reper. Cel mai impresionant mi s-a părut faptul că, deşi nu am trecut sub
un alt cer şi nici pe un alt pământ n-am păşit, vedeam o diferenţă tot mai evidentă,
mai uluitoare (despre care auzisem, dar nu-mi venea a crede!). Şi, slavă Domnului,
n-a trebuit să trec pe furiş frontiere, aşa cum au făcut-o atâtea femei pe care le-am
întâlnit mai apoi. Unele dintre ele povesteau întâmplări care mi-au trezit aceleaşi
imagini sperioase ca demult în copilărie, când cineva povestise în casa noastră o
întâmplare cu omul fugărit de lupi. Zicea că bietul om, îngrozit, a urcat într-un
copac, în care, în alte circumstanţe, nu ar fi reuşit să urce oricât s-ar fi străduit!, şi a
stat acolo până spre dimineaţă, când a dat careva de dânsul, trecând întâmplător pe-
alături. Dar l-a găsit alb la cap! După ce am auzit povestea asta, mult timp am avut
senzaţia că chiar pe mine m-au fugărit lupii… Poate de asta am şi încărunţit
imediat după facultate (!?). În acest drum lung, m-am gândit de atatea ori la lupii
30
adevăraţi care m-au urmărit ani în şir. Şi mi-am dat seama că toate în viaţă mi s-au
dat după ce am plătit cu vârf şi îndesat. Poate şi alţii ca şi mine o fi plătind – mai
mult sau mai puţin, într-un fel sau altul, tributul meu însă a fost munca de zi cu zi
şi nicio pilă in tot ceea ce am reusit să obţin. Absolut pentru toate a trebuit să achit!
Ba şi acum plătesc pentru multe, de parcă şi providenţa ar fi amnezică, asemeni
cămătarului uituc…
Povestindu-mi despre mine uneori, părcă nu m-aş recunoaşte. Nu-mi vine să
cred că eu am fost acea care a făcut cutare sau cutare sau că mie şi nu altcuiva i s-a
întâmplat una sau alta. Mă uit în urma-mi şi mi se pare că am lasat în spate o
pădure cu lupi, dar totuşi cunoscuţi, intrând apoi într-alta necunoscută.
Încercam, în drum fiind, să reţin câte o frază din poemele citite în caietul lui
Ani, tot recitindu-le şi repetându-le întruna. Ea îşi povestise viaţa prin poeme!

* * *
Doamne,
Te rog, treci cu secerătoarea prin gândurile mele,
Sunt prea multe şi de tot felul…

„Domnul are şi pentru tine un sfat,

Imi şopteşte psalmistul,
Ieşi cu pieptul dezgolit în faţa vântului şi încearcă să-l opreşti,
Atunci şi gândurile tale vor seca…”

* * *
Într-o noapte, ploua mărunt (ca şi acum). Picăturile se izbeau de geam, dar le
simţeam lovindu-se şi de obrajii mei, ca de un perete. Exact cum se izbeau
lacrimile mele în pleoapele obosite. Închideam ochii şi simţeam săgeţile fierbinţi
care mă frigeau dinăuntru. Aveam impresia că vântul – acvilonul (!) care se izbea
şi el tot mai violent în maşină, voia să mă întoarcă înapoi acasă. Pe mine, dar şi pe
alţii care, asemeni mie, se duceau în necunoscut. Îi văd aievea, mi-au rămas
fotografiaţi în memorie poate pentru totdeauna: doi bărbaţi care-şi luaseră cu ei o
damigeană, căreia întruna îi suceau şi-i răsuceau robinetul (şi nu era nevoie să aud
cum o fac, îi trăda aerul care ne învăluia îmbătandu-ne pe toti). Semanau cu vulpea
din poveste, cea care puse sub cap găina cu gând s-o mănânce a doua zi, dar nu
putu să adoarmă până nu se răfui cu ea mâncându-i ultimul osişor.
În faţa bărbaţilor stătea o femeie tânără care, dacă nu telefona ea, apoi, la
fiecare jumătate de oră, tresărea trezită de cântecul telefonului: Bunica bate toba…
Îi ascultam glasul strangulat de durere: „Lasă, puiul mamei, nu plânge, că eu mă
întorc, să vezi că nici nu prinzi de veste când mă întorc… Tu să asculţi de buniţa!
Te rog… Eu mă întorc repede!” O auzeam, dar n-o credeam. Poate copilul ei o
credea, eu însă n-o credeam. Dădeau năvală în mintea mea tot felul de întâmplări
auzite, citite, cu mame pe care parcă le înghite pământul după ce pleacă de-acasă;
cu femei care-şi găsesc norocul cine ştie pe unde, luându-le mai apoi bărbaţilor
rămaşi acasă unica bucurie – copiii! Un caz citit în presă chiar m-a cutremurat: o
fetiţă de vreo trei anişori, după plecarea mamei, s-a îmbolnăvit de o boală
31
incurabilă, a cărei cauză nici medicii n-au putut-o stabili. A şi murit cu cuvântul
Mama! pe buze; a tot chemat-o… Oare să nu-şi fi dat nimeni seama care era
diagnosticul unei asemenea boli? M-a şocat şi ceea ce am auzit de la un coleg, cu
femeia care, neputând să vină la înmormântarea maică-sii, a bocit-o din depărtare
prin telefonul (mobil) lipit de urechea răposatei. Cred că şi acesta este un subiect
demn de Shakespeare…

Amintindu-mi de această dureros de tristă istorie, mi-am aruncat privirea

spre Emili şi mi-am imaginat că-i pun şi eu receptorul la ureche, după ce formez
numărul uneia dintre fiicele ei… Oare ar auzi-o? M-a cutremurat gândul şi
închipuirea că, deodată, Emili răspunde: „Da, draga mea, te ascult! Eu am murit,
ce-i drept, dar să ştii, te aud, te şi văd… Şi mă voi ruga pentru tine!”

...Atunci, în maşină, gândurile mele păşeau peste zeci de kilometri, zburau

ca nişte păsări oarbe. O luau aiurea înaintea maşinii, dar, derutate la răscrucile de
drumuri, la curbe, la centuri, alergau înapoi la cea care eram eu. Bărbaţii cu
damigeana sfătuiau tot mai inspirat, mai zgomotos, părea că nu le pasă de tot ce
lăsaseră în urmă, ca şi cum ar fi luat cu ei şi casa, şi oamenii dragi (dar poate
încercau să-i uite!?). Involuntar, eram prezentă la unele din discuţiile lor, îi
ascultam. Mai ales atunci când îmi adormeau gândurile obosite de atâta alergare
înainte-înapoi. Trăiesc aievea acele ore de drum fără sfârşit…
– Îţi închipui, la noi în sat s-au împuiat vulpile! Astă-iarnă puteau să dea
buzna în ogradă şi să-ţi şterpelească găina chiar de sub nasul tău. Rămâneai
cu gura căscată şi nu puteai face nimic. Prea multe erau!
– Aveau unde trăi?
– Atâtea case fără stăpâni, cum să nu aibă!?
– Şi lumea nu le putea veni de hac?
– Cine să le vină? Dacă-ţi spun ca la un om că, la noi, fiecare a doua casă e
pustie… S-au dus toţi – cei mai vrednici! Şi-au luat lumea-n cap… Unde s-a
mai văzut să rămână satul doar cu bătrâni şi copii?!
– Nu-i normal… Dar crezi că la noi în sat e mai breaz? S-a ajuns că n-are
cine săpa o groapă şi nici cine duce mortul la cimitir. Nu-s bărbaţi! Adică
mai sunt, nu-i vorbă, dar dintre acei care abia-şi duc fundul. Vai de capul
lor! Acei mai în putere s-au dus care si incotro, cum zici şi tu, s-au dus pe
unde-au putut, unde i-au dus ochii, ca să facă un ban. A rămas satul fără
bărbaţi! Dar e şi mai rău că s-au dus şi femeile.
– Şi ce dacă s-au dus femeile? Ele găsesc mai uşor de lucru.
– Găsesc, dar… ele-s mame! De ele se ţine sufletul familiei…
– Ai dreptate! Dacă-i acasă mama, o femeie, parcă-i mai altfel.
– Câte familii s-au destrămat?!
– Numai la noi în sat, pe care şi-l auzi…
– Să ştii că unii se duc de nevoie, dar se duc şi de-a zburdatului… Mai ales
unele!
La aceste vorbe, bărbaţii râd. Pe mine mă supără, pentru că-s femeie, dar mă
şi trec fiorii. Îmi imaginez morţi care rămân neîngropaţi şi mă rog, fără să vreau:
32
„Tobit, Tobit, unde eşti, căci de vedeai pe careva din neamul tău mort şi aruncat
peste zidurile Ninivei, îl îngropai…”; îmi imaginez şi case de la ferestrele cărora se
uită vulpi… Copii crescuţi fără părinţi şi bătrâni neputincioşi şi singuratici!
Bărbaţii continuă să se amuze, spun glume despre femei uşor de păcălit şi
despre soţi încornoraţi, iar gândurile mele încearcă să adoarmă. Se sprijină unele
de altele, pun capul unele pe umerele altora şi aţipesc. Măcar pentru o clipă! Deşi
nu le las, nu vreau să se cufunde în somn adânc, le pun să străjuiască. Astfel îi ajut
şoferului să conducă mai lejer, să vadă mai bine şi mai departe, să nu adoarmă,
deşi nu mi-o cere (el nici nu bănuieşte!). „Cineva trebuie să rămână treaz!” îmi zic,
şi stau de veghe…
Ascult muzică diferită (unele melodii mă enervează altele mă adorm sau îmi
trezesc amintiri), trag fără jenă cu urechea la vecinii din spate care, cu mici
intermitenţe, iarăşi desfundează butoiul. Am impresia că miros şi eu a vin trecut,
acrit de vreme. Alteori prefer să devin invizibilă, să-mi pun pe cap o tichie
fermecată şi, rămânând prezentă, să nu fiu văzută de tovarăşii de drum. Ar fi ceva,
dar nu se poate! Unii în asemenea condiţii preferă să doarmă, alţii să privească,
mai alţii cred că, pălăvrăgind, scurtează drumul, care însă rămâne acelaşi pentru
toţi şi pentru fiecare. Contează să nu te bagi în vorba altora, dacă nu eşti solicitat,
să-ţi creezi un spaţiu al tău – o cochilie! şi să călătoreşti prin amintiri. Aici nimeni
nu te urmăreşte, nimic nu te distrage (de asta îmi şi plăceau turneele lungi!).
Totuşi, fără să vreau, ascult, de parcă vorbele din salonul maşinii s-ar strecura în
fiinţa mea prin orificii, dar şi prin fiecare celulă, neacoperită de haină, a corpului
meu obosit. Unele glume mi se par deşucheate, altele îmi provoacă în loc de râs,
tristeţe – o tristeţe dureroasă!
– Ştii ce-a păţit unul care s-a dus tot aşa ca noi la muncă, numai că la
Moscova s-a dus?
– Nu ştiu, de unde să ştiu, că n-am fost cu el!? Hai, spune!
– Apoi, zice că-a a rămas fără lucru şi, tot căutând, sărmanul, ajunse la
grădina zoologică. Aici i se propuse să fie leu, că alt post n-aveau. Omul, ce
era să facă? A căzut de acord, dacă i s-au promis şi câteva sute de dolari, şi
mâncare, şi un culcuş…
– Chiar aşa a fost?
– Bre, chiar nu-nţelegi gluma? Ascultă! Ai şi tu răbdare!
– Bine, tacu mă cheamă…
– Păi, cică n-avea de făcut mare treabă! Când veneau vizitatorii, trebuia să
îmbrace blana, să iasă în faţa lumii şi să mai urle şi el ca leul de câteva ori,
apoi să se retragă în bârlog. Nu-i era chiar rău! Numai că într-o bună zi, iată
că vizită zooparcul cela un rus dintre-aceştia moderni – noi, cum li se zice –
novâie russkie! Veni cu un copil nărăvaş care, după ce se sătură să se uite la
animale, îi ceru lui taică-său să-l mute pe leu în aceeaşi cuşcă cu tigrul.
– Văle-leu!
– Bogătanul, cum să-i refuze odraslei!? Chemă îngrijitorul de animale şi-i
ceru să-i facă pe plac fecioraşului, numai că acela, la început, se împotrivi, îi
spuse că, aşa şi pe dincolo, într-un cuvânt: nu se poate! Şi atunci rusul
scoase un pumn de dolari şi-i flutură pe sub nasul paznicului, adică vseo
33
 mojno! Acela n-a rezistat! Pentru bani, orice se poate! Până la urmă, căzu de
acord şi… deschise uşa cuştii tigrului, împingându-l cu de-a sila acolo pe
bietul leu…
– Sărmanul om, cred că făcu pe el de spaimă…
– Ascultă ce-a fost! Tigrul, când îl văzu, se repezi la dânsul, numai că,
prăvălindu-l la pământ, îşi lipi botul de urechea lui (adică a leului) şi-i şopti:
„Stai, măi, liniştit… Eu sunt din Ucraina, dar tu de pe unde-i fi?”
– Ha-ha-ha! Asta-i bună!
– Ha-ha-ha… Mi-a plăcut şi mie când am auzit-o!
Nu găseam nimic de râs! Deşi gluma avea parca ceva nostim, nu găsii nici
un motiv comic. Ba din contra, mi se făcu milă şi de leu, şi de tigru, şi de tot
neamul meu. Îi vedeam în cel care îmbrăcase blana de leu pe frate-meu sau vărul
meu, sau pe altcineva din satul meu… Ştiam că jumătate de sat lucrează la
Moscova! Eram cât pe ce să izbucnesc în plâns, poate şi din propria-mi milă.
Simţeam haina de animal hăituit pe pielea mea…
Vecinul de alături era un tânăr tăcut, slab, cu faţa costelivă. Nu discuta cu
nimeni, nu râdea, doar din când în când îşi desfăcea picioarele lungi, aproape
aruncându-le, pentru a le dezmorţi. Mi se păru de câteva ori, când le avântă înainte,
că se desprind şi zboară prin geam. Br-r-r-r! La întindere emitea plesnituri bizare şi
enervante. M-a supărat gestul lui vreun sfert de drum, până când ne-am oprit la o
staţie de alimentare a maşinii, dar şi a noastră. Şoferul a intrat grăbit şi flămând în
cafeneaua de la colţ. Cei rămaşi şi-au scos pachetele cu mâncare şi, într-o clipită,
maşina se umplu cu mirosuri stridente de carne prăjită, de pârjoale usturoiete, de
castraveţi muraţi şi... damigeană. Alţii s-au dus şi ei la cafenea, de unde se
întorceau fascinaţi, discutând aprins despre preţuri şi despre ceaiul abia încălzit,
care costa tocmai câţiva euro. Tânărul, după ce-şi dezmorţi pe rând picioarele şi
degetele de la mâini, ieşi, se apropie de unul din şoferii rămaşi lângă maşină şi
întrebă cu voce de eunuc: „Dar bani pentru mâncare nu ni se dau?” Vântul aduse
vorbele timide până la urechea mea, apoi mă pălmui fără milă. Restul drumului nu
mă mai supăra, nu mă mai enerva vecinul de alături, chiar mi se făcu şi ruşine de
supărarea mea neîntemeiată faţă de el. Iar când a trebuit să cobor, înainte de a mă
ridica de pe scaun, i-am strecurat în buzunar (tocmai!) zece euro. Mai mult nu
puteam, pentru că nu aveam decât încă zece! M-am gândit că cei care-mi rămân
mie îmi vor ajunge până mă voi îmbogăţi. Nu mi-a părut rău! Dar n-a fost să se
producă prea curând îmbogăţirea mea şi mereu mi-au lipsit acei zece euro, deşi,
repet, nu-mi păruse rău că-i dădusem cuiva şi mai amărât decât mine, nici că-i
dădusem chiar în zi de luni… Totodată, mai târziu am realizat că, datorită acelor
10 euro, îmi veneau alţi bani, exact în clipa când rămâneam fără nimic la suflet şi
în buzunar.

* * *
Pentru prima dată în străinătate, când umblam pribeagă pe străzi, am simţit
miracolul cuvintelor. Puterea lor vindecătoare! Cu totul insă mai altfel am simţit-o
decât în postură de actor, când pur şi simplu rosteam vorbe. Deşi le rosteam cu
pasiune, nu le-am simţit pulsaţia aşa cum s-a întâmplat acum, departe de locul
34
unde cuvintele mele s-ar simţi, cât de cât, la ele acasă. Mi s-a întâmplat să descopăr
acest miracol într-o zi obişnuită, după ce m-am trezit scuturată de fiorii reci ai
dimineţii, căci adormisem pe o bancă într-un parc din centrul oraşului V. Atunci
m-am deşteptat după un somn iepuresc, pe care numai somn nu-l poţi numi şi,
realizând situaţia în care mă aflam, simţii o milă sfâşietoare pentru sufletul meu.
Nu pentru stomacul gol, nu pentru picioarele care întruna îmi transmiteau senzaţia
frigului pătruns până în măduva oaselor… Mi se făcu milă de suflet! El n-a vrut, la
sigur s-a împotrivit să-l aduc atât de departe. Mereu simţeam cum mă trage înapoi
sau cum eu îl târâi după mine cu de-a sila. Aş fi putut să-l pierd pe drum! Ar fi
putut reveni acasă (sufletul meu!), eu însă, aş fi rămas ca o matahală care sperie
păsările, iar eu – lumea. Un corp fără suflet, asta aş fi fost, dacă sufletul meu nu mă
urma! Gândind aşa la trupul şi sufletul meu, simţii pe obraz o lacrimă atât de
măşcată, încât am luat-o în palmă şi am privit-o atent, atent de parcă m-aş fi uitat
printr-o lupă. Pentru o clipă mi-am văzut chipul răvăşit. Iar în clipa următoare
dinlăuntrul meu dădu năvală un vârtej de bucurie euforică:„Eu sunt! Exist! Sufletul
meu e cu mine…” O căldură plăcută, mângâietoare ca soarele de toamnă îmi
învălui tot corpul şi mă simţii (mai mult decât câteva clipe!) fericită şi bogată, deşi
nu aveam decât o lacrimă în care mă puteam vedea. Atât de bogată şi fericită eram,
încât atunci am scris în caietul meu prima poezie…

* * *
DOAMNE, vezi oaia rătăcită!
S-a rupt de turmă şi caută turma.
S-a depărtat de Tine
Şi Te caută.
Vezi-o
Şi îndreapt-o spre unde
Poate ajunge într-o zi
La Tine.
De asta s-a rupt de turmă
Şi din acelaşi motiv rătăceşte!
Dar fără a şti…
Doamne,
Aruncă-i
Una din cărările Tale
Şi pentru o clipă,
Săgeteaz-o cu privirea Ta
Atunci, sigur,
Te va găsi.

* * *
Tot în acea zi m-am gândit (am descoperit pentru sine) că nu doar noi îl
căutăm pe Dumnezeu. Mai ales acum, El ne caută insistent. Iar această căutare e
marea noastră şansă în acest timp al rătăcirilor. Căci rătăciţi am ajuns, rătăciţi din
cale-afară…
35
 Dacă cei trecuţi în altă lume ştiu să citească şi gândurile celor vii, ce-o fi
gândind Emili, urmărindu-mi amintirile?
– Aş tot vorbi! zise ea într-o zi, după ce sfătuisem câteva ore în şir. Că dacă
într-o zi voi tăcea, atâtea nespuse voi lua cu mine…
„Oare, ce-ar mai avea să-mi spună?” m-am întrebat.

9999999999999999999999Ora 2.00

N-am crezut că poate ninge pentru mine! Pomii, iată-i,

stau cu braţele albite a rugăciune… Dar pentru cine se roagă,
Doamne? Or, nici ei n-au crezut că le vei arunca sfinte flori de
măr în zi de Paşte!?
Alerg printre fulgi cu gândul suspendat între închipuire şi
realitate…
Urechea mea s-a deprins cu glasul cristalin, dar şi ameninţător,
şi disperat al orologiului, ce pare a-mi spune:„Aşteaptă! Aşteaptă…”,
dar şi a mă îndemna totodată, se pare: „Ce aştepţi!? Ce aştepţi?!…”
Iar alt gând poruncitor îmi ordonă ca un jandarm: „Ţi-am zis
să nu gândeşti?!” Şi eu, speriată, gândesc mai puţin, mai pe furiş, dar
tot atât de intens…
(din însemnărilel mele)

Parcul din preajma lacului de la marginea oraşului V. e un fel de sală de

aşteptare, e locul paşilor pierduţi! Aici (poate şi acum) se adună şi cei rămaşi fără
lucru, dar şi alţii nou-nouţi, veniţi după trufandale… Fiecare aşteaptă să fie ales
pentru o slujbă potrivită, se vrea descoperit! E un fel de insulă a speranţei.
Până a începe târgul, toţi par a fi uniţi, înţelegători, plini de compasiune, gata
să se ajute, pentru că aproape toţi s-au strecurat fie ilegal, fie ca si cum în turism,
tuturor expirându-le termenul de şedere. Dar asta e până apare cineva, un băştinaş,
care vine cu aer de târgoveţ să-şi aleagă fie grădinar, fie menajeră, fie dădacă sau o
persoană (de obicei femeie) pentru… descărcarea nervilor. Şi atunci când apare un
cineva, se produce o metamorfoză, personajele devin de nerecunoscut. Până şi
aerul devine agresiv pizmaş, zavistnic. Pe unii îi mângâie, pe alţii îi pălmuieşte…
E locul unde se adună lume diferită (atât de diferită!), în fiecare miercuri şi
duminică (ca la iarmaroc!) se adună. Unii îşi fac apariţia pentru a-şi selecta o slugă
devotată, ceilalţi – pentru a fi aleşi de un stăpân cumsecade. Celui care vine cu
interesul de a-şi alege nu-i pasă pe cine are în faţă: că-i profesoară sau medic, sau
inginer; că e o mamă cu copii rămaşi acasă, că-i o copilă nevinovată. El îşi
urmăreşte scopul! E un fel de târg cu oameni-dobitoace, pentru că majoritatea nu
ştiu să vorbească în limba celor care-i cercetează (mai mult presupun!), de aceea şi
sunt trataţi ca nişte cai de vânzare. Nu comunică unii cu alţii decât cu ochii (sau
prin intermediari zeloşi) şi cei examinaţi sunt în stare să caşte până şi gura ca astfel
să le fie văzuţi nu numai dinţii, dar şi sufletul. Ar face orice numai şi numai să fie
ei angajaţi, şi nu alţii inaintea lor. Iar dacă unii (mai ambiţioşi!) nu nimeresc printre
36
cei aleşi, se înfurie, plâng de supărare, strigă într-o limbă necunoscută (deşi
apropiată) neguţătorilor. Şi iată, aceşti rămaşi fără lucru, într-o clipită devin
periculoşi (pentru alţii, dar şi pentru sine): pot chema cu ţipetele lor revoltătoare
poliţia şi atunci nu mai rămâne nimeni în centrul atenţiei (dintre acei care se vor
angajaţi). Fiecare caută să dispară cât mai repede cu putinţă, se aruncă într-un
stufăriş care i-ar face nevăzuţi, sau încearcă să se caţăre într-un copac în speranţa
că nu va fi descoperit şi coborât cu pompă. Poliţiştii, de fapt, mi-am dat seama
urmărindu-i, cunosc toate trucurile celor adunaţi în acel loc de pomină, ba se pare
că au şi o înţelegere tacită atât cu unii, cât şi cu alţii (cu cei care vin să aleagă şi cu
acei – cu unii (!) dintre aleşi), de aceea şi reacţia lor depinde, în majoritatea
cazurilor, mai mult de starea de spirit a mulţimii adunate. Dacă e prea mare zarva,
intervin, sunt nevoiţi s-o facă (altfel supără localnicii!). Dacă însă târgul se face
paşnic, nimeni nu are de pătimit şi mult mai mulţi au de câştigat.
Mie acel loc mi-a amintit de staţia de autobuze din satul meu. Şi acolo se
adună (s-o mai fi adunând, îmi închipui) lumea pentru a se deplasa la raion sau la
capitală. Toţi aşteaptă sporovăind paşnic, îşi aduc aminte că sunt neamuri pe linie
paternă sau maternă; îşi zâmbesc şi se complimentează, se bucură că se revăd, îşi
promit să se ajute, dar când apare autobuzul… În acel moment, fiecare uită de cel
de-alături, de cei cu care sfătuise cuminte acum o clipă. Începe o luptă acerbă
pentru cucerirea unui loc în autobuz. Îmbrâncindu-se şi călcându-se pe picioare, îşi
fac loc – cu mâinile, cu coatele, cu umerii, care mai de care, dând năvală (ca
tătarii!) în maşină. Triumfători, cei urcaţi se uită la cei rămaşi în staţie. Şi nimeni
nu ţine cont, în acea vânzoleală, cine a venit primul şi care ultimul: contează să ai
norocul să intri înăuntru! Acest noroc însemnând neobrăzarea, impertinenţa unora
de a se strecura înaintea altora mai puţin obraznici, dar poate şi mult mai slabi, mai
bătrâni…
Aici, lângă lac, nu se vedea cum se împing şi se înlătură unii pe alţii, dar
simţeai acest lucru în priviri, în gesturi şi, dacă erai mai timid, mai bine ai fi făcut
să te fereşti, dând prioritate altora sau chiar rămânând în aşteptare de mană
cerească, decât să te dai în spectacol. Dar până când puteai să aştepţi? Că de
fiecare dată, ca după o avalanşă – apăreau feţe noi, apoi, ca după o acalmie,
începea aceeaşi frământare – o luptă fără sânge, dar asemănătoare celei pentru
supravieţuire. Părea un fel de sfârşit al lumii şi conta, până la urmă, conta să nu fii
prins ca iepuraşul. Altfel, erai înhăţat şi dus la poliţie mai întâi, apoi trimis, ca un
pachet lipsit de valoare, înapoi acasă, cu tot cu datorii! Bineînţeles, puteai (şi poţi!)
cumpăra un loc de lucru, de la ai tăi (adică de la cei înaintemergători), care s-au
stabilit (şi-au legalizat şederea în Italia) şi, într-un fel, şi-au creat o situaţie şi acum
deţin pârghia unui business destul de profitabil pentru ei. Dar riscul asocierii cu
aceştia era la fel de mare: deveneai dependent.
Asta era (asta o mai fi? Nu ştiu…)! Unii vindeau locuri, alţii trădau. Iar când
apărea poliţia, toţi până la unul se ascundeau. Am fost martoră când o femeie
prinsă şi-a vândut prietena, care reuşise să se ascundă: „Nici ea nu are paşaport!” –
striga ca o smintită. Poliţistul n-o înţelegea la început sau poate nu voia s-o
înţeleagă, apoi… Ambele au fost luate la poliţie şi cine ştie unde-o fi ajuns.

37
 Mi-au rămas fixate în memorie cele povestite de o doamnă de la nordul ţării,
cum îi plăcea ei să se prezinte: „Sunt de la nord, unde toţi ca unul sunt gospodari!”
Povesti odată, când eram în aşteptarea spargerii târgului, cum a ajuns în Italia:
venise clandestin, mergând prin munţi, trecând peste prăpăstii. N-a crezut că va
scăpa cu zile! Ore în şir au mers (de multe ori desculţ, ca să nu facă zgomot), au
mers după nişte însoţitori dubioşi, străbătând hăţişuri, pe cărări înguste, lipiţi de
stânci, ferindu-se să-şi arunce privirea în jos, în prăpăstii, unde, ca o gură căscată
de fiară uriaşă, se deschidea hăul. Atunci, zise femeia, s-a gândit (dar i se spulberă
curând acel gând!), că mai bine mânca pesmeţi acasă la ea şi nu se pornea pe
drumuri necunoscute. A fost martora căderii în prăpastie a unei femei tinere (chiar
sub ochii ei s-a rostogolit!), dar nimeni n-a îndrăznit să coboare s-o scoată. Poate
nici n-ar fi putut, dar nici n-a încercat nimeni! Toţi au tăcut şi fiecare s-a gândit la
sine, la norocul de a nu fi el cel căzut şi părăsit. Dar, să fi vrut chiar s-o ajute
careva, n-ar fi reuşit, ar fi trebuit să rămână şi el acolo printre stânci, pradă fiarelor.
Au mers cu toţii mai departe. Iar glasul celei rămase în prăpastie, strigatele ei
disperate i-a petrecut până hăt în vârful muntelui. Poate ecoul o fi purtat glasul
nenorocitei? Strigătul l-o fi repetat ca pe un blestem, ajungându-i din urmă pe
tovarăşii de drumeţie ai femeii. Dar poate o fi rămas întipărit glasul care cerea
ajutor mai mult în memoria celei care povestea întâmplarea. Zicea că în fiecare
seară aude chemarea agonică a femeii: „Vă rog, nu mă lăsaţi! Am trei copii! Vă
rog! I-am lăsat cu o mamă bătrână! Vă ro-o-o-og…”
Atâtea puteai auzi în acel spaţiu cu oameni de acelaşi neam (şi cu tine!)
întâlniţi pe un teritoriu străin…
Într-o duminică, câţiva tipi rămaşi fără serviciu se făleau în gura mare cum
au sustras (cu câtă măiestrie!) nişte mărfuri din magazine şic (aşa le-au zis ei!).
Erau mândri, se lăudau unul pe altul că, adică, le-au luat (nu le-au furat!),
rămânând neobservaţi. Cineva le-a aruncat o replică supărată: „Din cauza voastră
şi a ţiganilor, lumea se uită rău la noi!” Dar imediat a fost apostrofat, şi nu doar de
cei vinovaţi! Şi atunci începu o adevărată hărmălaie: unii îi apărau pe hoţi că,
adică, ce erau să facă: „Trebuie să trăiască şi ei!” Alţii însă, nefiind de acord cu
primii, se revoltau: „Nici nouă nu ne e mai uşor – dormim pe sub poduri, pe bănci,
pe cine ştie unde până ne găsim un loc de muncă, dar nu furăm şi nici nu-i luăm
nimănui zilele.”
Nu ştiu cu ce s-a terminat incidentul, pentru că exact atunci mi se propuse un
loc de muncă şi m-am retras grăbită să nu-l pierd. Mă aştepta, bineînţeles, şi marea
surpriză: trebuia să achit o anumită taxă pentru serviciul prestat! „Uite la ea!
Dragă, nu cumva credeai că aici te aşteaptă maică-ta cu masa întinsă?! Plăteşte!”
Zadarnic spuneam că nu am la moment de unde lua bani pentru a-i plăti! Deşi
părea că, fiind de-ai mei, ar fi trebuit să mă înţeleg mai uşor (vorbeam totuşi
aceeaşi limba!), de multe ori părea că discutăm în limbi diferite şi suntem veniţi
din două capete de lume. Parcă aş fi fost la licitaţie… „Ajut-o, fă, că te-a ajutat şi
pe tine cineva, ai uitat?!” „ Nu m-a ajutat nimeni, şi să nu-mi mai zici fa, că nu-mi
place! Tu, dacă nu ştii, mai bine taci. De mine s-au folosit ca de-o cârpă de şters
picioarele. Singură, să ştii, eu singurică mi-am croit pârtie… Să plătească şi ea!”

38
„Cum să-ţi plătească, fă, nu vezi că n-are…” „Fă-fă! De unde ştii? Câţi se prefac
şi, când îi cauţi… Ajut-o tu, dacă te doare! Şi zi-i fă maică-tii”
Mă uitam cu speranţă când la una, când la cealaltă. Erau una mai bună decât
alta! Femeile mă priveau şi ele iscoditoare, mă analizau, îmi puneau în valoare
persoana, dar mai ales buzunarul. Poate vreo una dintre ele să fi fost la vreun
spectacol de-al meu!? Cine ştie? Oricum, aş fi vrut mai bine să nu mă recunoască
nimeni, să-mi zică, pur şi simplu, fă! Intrasem deja într-un rol absolut nou,
neimportant pentru altcineva şi era un rol fără replică. Vorbeau doar ochii mei,
suflor fiindu-mi gândul. Nu doream să mă identifice cineva şi, pentru prima dată,
nu voiam publicitate.
„I-o proastă, fă! Du-o să-ngrijească de… nebună!” Deşi a fost şoptită fraza,
ultimul cuvânt mai mult ghicindu-l, dar m-au trecut fiorii. Mi-am adus aminte de
nebuna satului, care stătea ascunsă de ochii lumii şi râdea de toţi. Toti se fereau s-o
întâlnească, altfel se puteau trezi cu dânsa pe spate sau cu vreo piatră la ceafă.
Odată (nebuna satului!) i-a ieşit unui om în cale şi l-a întrebat, uitându-i-se în ochi:
„Cum de umbli, parcă eşti mort?” Nu se ştie ce i-a zis omul cela, dar, la câteva zile,
chiar a murit într-un accident banal. De atunci lumea ocolea şi mai înfricoşată
drumul care trecea pe lângă casa ei. Bunica avea obiceiul să spună că pe limba
nebunului se-nvârte adevărul şi cine ştie cine-i inspiră adevărul (?!).

Femeia de care ajunsesem să îngrijesc era imobilizată şi bolnavă psihic, aşa

mi se spuse: „Nu vei avea mari probleme, decât s-o schimbi, să-i dai mâncare şi…
atât!” Nu mi s-a părut ceva peste puterile mele. Dar, în aceeaşi noapte, m-am trezit
cu o umbră deasupra capului. Când am deschis ochii, umbra a dispărut. Crezusem
că am visat, dacă cineva n-ar fi răsturnat oala de noapte a bolnavei. Chiar ea dădu
cu piciorul în vas, împrăştiind fecale pe toată faţa casei. Cu bună ştiinţă! La
început, nu m-am speriat. Mai târziu însă, când ştergeam murdăria de pe jos, m-au
trecut fiori reci. Cum stăteam aplecată cu cârpa în mână, am simţit în spate o
săgetare şi, întorcându-mă brusc, m-am văzut în ochii femeii. Mă privea cu o
satisfacţie de om care-şi împlinise dorinţa. Avea ochii de un albastru spălăcit,
lipsiţi de expresie, şi se uita la mine aşa cum ai fixa un fluture cu un ac în perete.
Îmi spuse ceva rânjind şi mă lovi peste faţă. M-am prefăcut că nu mă doare, deşi
m-a durut până în adâncul sufletului. Alteori făceam impresia că n-o văd (deşi mă
uitam la ea), că n-o înţeleg, că sunt mai proastă decât ea… Şi altădată m-a lovit.
Dureros. Iar şi mai altădată, când făceam baie, am simţit o stare de jenă în tot
corpul şi nu-mi dădeam seama de ce, până am descoperit că eram urmărită. Am
ridicat privirea şi am încremenit: prin geamul-lucarnă mă studia nebuna. Am ţipat
şi în aceeaşi clipă chipul ei ca o mască deformată a dispărut. Fără să aud vreun
zgomot, fără să aud paşi. Aş fi putut jura că mi s-a năzărit, că a fost o fantomă. De
alte câteva ori am surprins-o căutând în geanta mea. Când ni s-au întâlnit privirile,
s-a întors spre mine şi m-a izbit cu atâta brutalitate, încât am căzut lovindu-mă de
taburet. Când mi-am revenit, dar m-a durat tare (avea o mână puternică, grea),
nebuna stătea lungită în pat cu ochii închişi, încât aş fi zis că e cufundată în cel mai
adânc somn. Nu aveam cuvinte suficiente în vocabularul meu italienesc ca să-i cer
socoteală sau să le spun la ai ei când veneau s-o viziteze compătimind-o; să-i
39
informez, dacă nu ştiau că, de fapt, bolnava se preface (căci se putea deplasa!). De
ce nu mi-a ajuns curajul s-o divulg? Din teamă?! Poate. Sau, mai degrabă, mi-am
dat seama că e mai puţin dementă decât o cred cei apropiaţi. Iar dacă era o
sminteală, o îndrepta împotriva cuiva, acum – împotriva mea! Îi făcea plăcere să
mă chinuie, iar eu trebuia să-i suport cu stoicismul omului disperat orice joc sau
truc sălbatic. În primul şi în ultimul rând, îi rezistam din cauza datoriei care atârna
deasupra capului meu ca sabia lui Damocles. Pe lângă toate astea, şi femeia care
mă recomandase familiei îmi telefona aproape zilnic, de fiecare dată amintindu-mi,
iar uneori ameninţându-mă:„Auzi, nu dormi liniştită şi nu uita cât îmi datorezi, că
eu n-am uitat… Din cauza la alde tine, eu n-am somn!”, aşa-mi zicea.
Într-o zi, i-am pregătit bolnavei un terci delicios. După ce înghiţi cu de-a sila
câteva linguri, făcu un gest brusc şi eu mă trezii cu farfuria trântită de capul meu.
A fost atât de rapidă mişcarea femeii, încât n-am reuşit să mă feresc. Hohotea
uitându-se la mine. Eu însă nu eram în stare să mă apăr. Lacrimile mi se
amestecară cu terci şi nu mai ştiam e sărat din cauza că pusesem prea multa sare
sau din cauza lacrimilor mele saline. Atunci mi-am luat bagajele şi, fără a aştepta
să fiu remunerată, am plecat.

* * *
Alo!
Doamnă…
Mă auziţi?
Am citit anunţul dumneavoastră,
Căutaţi o pisică
Să vă ţină de urât?!
Pot să vă ajut…
Nu, nu e chiar pisică adevărată, dar…
E a nimănui şi,
Dacă e nevoie, miaună frumos
Or, dacă trebuie, sforăie
Exact ca pisica!
Doamnă, nu-mi bat joc de nimeni, dar…
Sunt atât de singură şi flămândă şi…
A nimănui!
Aş putea fi pisica,
Chiar şi câinele cuiva
Aş putea fi.
Vă rog…
Alo! Doamnă, nu puneţi receptorul,
Ascultaţi-ma şi…
Vă înţeleg, vă trebuie o pisică-pisică,
Dar, totuşi…
Scuzaţi!
(din caietul lui Ani)

40
 În aceeaşi zi, am căutat-o pe cea căreia trebuia să-i plătesc pentru slujba
oferită şi i-am spus că nu mai pot să lucrez unde m-a recomandat dânsa, că nu mai
suport, dar oricum îi mulţumesc. Ea m-a privit cu dispreţ, de parcă nu eram bună
de nimic, spunându-mi că nu e treaba ei, că mă priveşte faptul dacă mi-a plăcut sau
nu slujba, datoria însă, rămâne datorie. M-a prevenit că oricum va trebui s-o achit
şi, pentru că nu m-am împotrivit, deşi nu mai aveam nici o leţcaie(!), dar poate
tocmai din acest motiv, s-a oferit să mă recomande altei familii, unde urma să am
grijă de doi gemeni – o fetiţă şi un băieţel. „Minunat! mi-am zis, mi-s tare dragi
copiii…”
Aceştia aveau vreo patru anişori, ambii erau pistruieţi, slăbănogi şi…
agresivi! Neplăcerile (pentru mine) au început chiar din prima seară. După ce m-au
învârtit unul de o mână şi celălalt de alta, până nu m-am mai putut ţine pe picioare,
după ce m-au vopsit cu toate culorile ca pe un papuaş, am fost muşcată de obraz şi
de umăr, dar nu întâmplător! Ei erau lupii, iar eu eram vânătorul. Nu aveam cum să
mă opun, iarăşi din cauza bagajului redus de cuvinte. Şi eram tratată ca o jucărie,
ca un căţeluş cumpărat sau dăruit, din care puteau face orice. Copiii se deosebeau
prea puţin de nebuna de care abia scăpasem.
De părinţi fusesem avertizată să nu strig la ei, să nu-i stresez. Dar nici n-aş fi
avut cum s-o fac din acelaşi motiv – nu aveam replică! Iar ţipătul meu de durere,
când m-au muşcat, a fost acoperit de râsul zgomotos şi încântat al copiilor. Nici
să-i lovesc nu aveam dreptul, deşi, când m-au încolţit, cred că i-aş fi snopit în
bătaie. Locul unde mă muşcaseră se umflă şi câteva zile m-a durut mâna şi umărul.
N-am întreprins nimic, deşi citisem undeva că muşcătura de om e cea mai
otrăvitoare. Aşa o fi, dar ce puteam să fac!? M-am ales şi din experienţa de baby
sitter pentru totdeauna cu o cicatrice, dar şi cu o durere adâncă în suflet. „Oare să fi
meritat şi aceasta? mă întrebam, tot eu răspunzându-mi: Dacă toate ni se dau după
merite, înseamnă că am meritat.”
Am rezistat în acea familie tocmai o lună, până în ziua când am fost
remunerată. Deşi părinţii copiilor m-au plăcut, ba, ca să vezi paradoxul, în ultimele
zile (de parcă presimţeau!) şi obrăznicăturile păreau, cât de cât, îmblânzite.
Umblau din urma mea tratându-mă cu bunătăţi de-ale lor şi implorându-mă să ne
jucăm întruna de-a teatrul umbrelor sau să improvizăm spectacole de pantomimă.
În aceste jocuri le eram net superioară, ei imitându-mă, simţindu-se chiar
complexaţi. În alte jocuri erau imprevizibili şi cruzi. Dacă se jucau de-a
extratereştrii, farfuriile aterizau pe capul meu, dacă de-a câinii, trebuiau să mă
doboare, dacă de-a caii, trebuia să-i port în spate pe ambii, umblând în patru labe
prin casă până inventau o altă tortură pentru mine. Cred că o lună a fost prea mult.
Nu mai eram în stare să rămân, deşi mi se promitea majorarea salariului. În sfârşit,
devenisem bogată! Mi-am putut permite să telefonez acasă, am vorbit pe săturate
cu fiica şi i-am descris situaţia mea, fireşte, în cele mai vii culori. Are simţul
umorului, de aceea am anunţat-o cu toată încrederea că voi avea în curând
suficienţi bani că să-i cumpăr vilă pe Coasta de Azur sau la Miami. „Unde-ţi
doreşti mai mult?”, am întrebat-o şi am râs amândouă cu poftă cam de 20 de euro.
Mă cunoşteau deja mulţi când îmi făceam şi eu apariţia, duminicile, lângă
lacul paşilor pierduţi (aşa i-am zis eu). De obicei, auzeam in spatele meu şoapte
41
zeflemitoare: „Vine vedeta!… Uite-o cum păşeşte!” Într-adevăr, teatrul m-a învăţat
să joc pe orice scenă, chiar şi pe una improvizată. Să merg drept şi să zâmbesc! Şi,
slavă Domnului, îmi găsiseră un nume frumos, nu eram Hoaţa sau Libidinoasa,
Tribuna (Ţicnita!) sau Amărâta… „Vedeta-cometa!”, aşa-mi ziceau. Dar nu
reacţionam în niciun fel, mă făceam că nu observ. De fiecare dată mă alăturam
unei sau altei găşti şi, fără a mă implica în discuţii, ascultam. Nu că m-ar fi
interesat noutăţile de-acolo! Voiam să aud vorbindu-se în limba mea şi să mă simt,
măcar pentru câteva ore în săptămână, acasă. Aveam uneori revelaţia şi trăirea de
altădată, din Valea Morilor, când ne adunam o mână de oameni să ne hotărâm
soarta – să punem ţara la cale! Adevărat că, acolo, eram recunoscută şi rugată să
recit poezii, fie Doina sau Scrisoarea a treia de Eminescu…
Doamne, ce inocenţi şi ce frumoşi eram în naivitatea noastră! Credeam,
chiar credeam cu adevărat că se vor schimba toate aşa cum le doream noi, cum ar fi
trebuit să fie. Nici nu ne închipuiam că, în timp ce noi ne lamentam necazul prin
versuri şi solilocuri sentimentale şi ne bucuram că se întrevăd nişte zori azurii,
promiţători, alţii se căpătuiau cu de toate, îşi croiau o pârtie sigură, îşi cimentau
temelia şi râdeau, râdeau în sinea lor, se amuzau pe seama naivităţii noastre.
Într-adevăr, trăiam (traversam!) timpuri cruciale, pe care, într-un fel, eu nu le
regret! Fusese, atunci – în anii ’90 ai veacului trecut (!), o clipă ireversibilă de
schimbare la faţă a destinului unei lumi întregi, dar şi a fiecărui neam luat în parte.
Există asemenea fracţiuni de secundă (unice!) în care se pot întâmpla lucruri,
într-un fel sau altul, incredibile, ciudate, determinante, ca la deschiderea cerurilor.
E o scăpărare de timp în care unii se fac bogaţi, alţii, indiferent de statutul social pe
care l-au avut, ajung stigmatizaţi cu cel mai de jos însemn. Ceva care se întâmplă o
dată la zeci sau chiar sute de ani… M-am gândit la acest moment de răspântie fiind
acasă, apoi şi aici, şi acum, ajunsă pe meleaguri străine. De altfel, de la distanţă,
lucrurile se văd cu mai multă claritate! Sau cum îi plăcea lui Ani să spună:”De
aproape se văd ridurile, de la distanţă sufletul...”
În mulţimea adunată lângă lac, mă pierdeam (şi-mi plăcea să mă pierd, să
mă confund!) în spatele cuiva, după ceafa cuiva şi, fără pretenţii de vedetă a scenei,
fără a mă da cu părerea, ascultam cuminte bagatele vorbite în limba română. Le
recepţionam poate cel mai atent dintre toţi. Savuram cu aviditate orice frază şi,
iarăşi constat, o făceam nu din interesul faţă de bârfe sau ştiri de bulevard… Nu
ştiu nici dacă ascultam numai de dragul limbii! Poate şi pentru a ajunge şi a avea
cu ce-mi umple această noapte înfiorătoare, de priveghi. Căci toate – şi cele auzite,
şi cele întâmplate îşi au un rost, dar semnificaţia lor se arată mult mai târziu, când
nu le dăm importanţă. Bunăoară, pentru prima dată m-am gândit cât de risipitor
este neamul meu (!) faţă de natură, faţă de sine. Mă uitam cu câtă nepăsare
aprindeau unii focuri în pădurea de lângă lac (exact ca la ei acasă!), jubilând cu
paharul în mână în jurul rugului pe care coceau frigărui. „Proştii de italieni nu ştiu
să se odihnească! Să înveţe de la noi…”, ziceau, şi nimeni, nici chiar poliţia care-şi
făcea apariţia nu i-ar fi convins că trebuie să respecte modul de viaţă al altora, fie
că sunt acasă, fie printre străini. Multe am văzut şi multe m-au făcut să roşesc.
Acum însă, în noaptea plină de stafii, când mi-e groază să privesc chipul femeii
lângă care şi împreună cu care am parcurs atâtea nopţi de amintiri fără să-mi fie
42
frică de ceva… acum contează şi frazele banale înregistrate în duminicile când
aveam liber sau eram liberă şi mă consacram spectacolului de lângă lac.
Reprezentaţie la care eram un simplu spectator!
– Aţi văzut-o pe Luluţa?
– Care?
– Cum adică, care? Cea care aduce marfă proaspătă – fete tinere! Noi
badante...
– Dar ce, le aduce cu forţa?
– Le păcăleşte!
– Lasă-mă, te rog! La urma urmei, şi ele trebuie să se gândească înainte de-a
se lăsa duse de-acasă…
– Hai spune mai repede, ce-i cu Luluţa?
– E fudulă! Nu mai vrea să ştie de nimeni.
– Cică a pus mâna pe un fost general, e-adevărat?
– I-am văzut! Parcă-i bunicul ieşit cu nepoţica la plimbare…
– Şi ce dacă? E văduv, bogat şi fără coadă! Merită toată dragostea Luluţei!
– Nu cumva o invidiezi?

***
Ascultam ba pe unii, ba pe alţii. Ca un spion! Nici eu nu-mi dădeam
seama de ce o fac. Parcă aş fi vrut să înţeleg, să pricep „De ce?”. O întrebare
retorică, un fel de suspans scenic...
- Ai găsit unde să dormi?
- Râzi?! Ştii cât a trebuit să plătesc ca să fiu lăsată în pace... Am impresia că
în Italia şi tufarii sunt privativaţi de mafie străină (de ai noştri!)...
***
Ascultându-i pe unii mă treceau fiorii şi mă întrebam:”Şi aceştia-mi sunt
neamuri?” Făceau bravadă, amuzându-se de propria prostie. Într-un fel, adânc
în sine, mă gândeam cu bucurie că a scăpat ţara mea de asemenea personaje,
dar pe de altă parte, aparţinându-ne (ţării şi, deci, prin alianţă şi mie), ne
crează o imagine eronată aici, unde se integrează...
- Hei! Ce pălăvrăgiţi acolo? Veniţi aici că am ţuică şi scrumbie. Am
cumpărat ieri de la ai noştri.
- Şi n-ai putut s-o bei acasă? Se uită la noi italienii şi strâmbă din nas, de
parcă suntem leproşi...

43
 - Haide, lasă-mă cu filozofiile tale, parcă n-aş şti că fetele nu te mai primesc
acasă. Ha-ha-ha! Dacă le-ai lăsat când aveau nevoie de tine... Acum au
nevoie numai de banii tăi...
De alţii mi se făcea milă, ascultându-i cum îşi povesteau soarta – ca pe o
glumă dureroasă (apropo de cel care purta încălţăminte mai mică cu două mărimi,
considerând că astfel cunoaşte fericirea seara când se descalţă, după o zi de
umilinţe şi frustrări...). Mi-a rămas ca un film despre violenţa domestică povestea
unei doamne profesoare. Îşi amintea, povestind cu multă vervă şi într-o limbă
impecabilă un moment „de râs” din viaţa ei...
- Ehe, dragele mele, când mi-aduc aminte ce-am tras de la bărbăţelul meu,
aici mi se pare că-s la sanatoriu... Ultima piucătură care a umplut paharul
m-a făcut să las totul şi să ajung şi eu, iată, în Italia... Venisem obosită ca
vai de mine de la ore şi în grabă, fără a-mi trage sufletul, m-am apucat de
menaj. Le-am făcut pe toate, am pregătit bucate şi m-am aşezat să-mi
pregătesc lecţia deschisă pe care o aveam a doua zi. Urma să-mi vină
reprezentanţi de la direcţia de învăţământ. Şi cum stăteam la masă,
deodată se izbeşte uşa, de parcă buzduganul anunţa venirea stăpânului şi
n-am reuşit să realizez ce se întâmplă că m-am trezit înşfăcată de plete. Nu
era o noutate pentru mine, bărbatu-meu astfel îşi manifestă supremaţia. Nu
poate accepta că eu sunt apreciată de colectiv, el însă... De parcă aş fi de
vină că şi-a băut tot ce-avea mai bun în el. Cu greu m-am rupt din
strânsoare şi am fugit şi m-am ascuns după cuşca câinelui. Mai întâi am
plâns, apoi am repetat lecţia, iar când s-a potolit, tiptil m-am furişat în
casă. Dormea! Am dormit şi eu, iepureşte. Atunci mi-am zis: dacă nu fac
ceva cu viaţa mea, nu mă mai respect... Şi iată-mă-s!
- Nu eşti unica... Al meu a băut, până s-a prăpădit. Dar câte nopţi dormite
prin tufari...
- Măcar nu plăteai ca aici şi nu trebuia să te culci cu proprietarul tufarilor...
- Nu râde, fa! Lasă femeia să-şi verse amarul...

44
- Când veneam încoace pe drum am avut un vis, părea că zbor şi de-odată
apăru bărbatu-meu. Ştiam că-i mort, dar în vis parcă înviase şi alerga după
mine, încerca să zboare şi el, dar nu putea. Eu fluturam speriată din mâini,
încercând să scap. Când era cât pe ce să mă înhaţe de picior, m-am trezit.
Eram leoarcă de sudori... Nu-mi vine a crede că nu mai este, uneori tresar,
îmi pare c-o să apară din mulţime, de după un colţ...
Îmi plăcea să mă uit cum se joacă între ei copiii. Acei pe care părinţii,
mamele au făcut în tot chipul şi i-au adus. Adevărat că mi se strângea
inima auzindu-i cum discută în italiană. De parcă ar fi fost de când lumea
italieni. Uneori, vreo mamă, îşi probozea odrasla:
- Mai vorbiţi româna, măcar aici, ca să n-o uitaţi!
Dar imediat era apostrofată:
- Mare treabă c-o s-o uite! Dacă ar exista un burete care să-mi şteargă totul
ce-am trăit, aş şterge şi în capul meu, şi al copilului.
- Prea de tot, doamnă, dar... Până la urmă nu facem altceva decât ne
întoarcem la origini.
- Adevărat! Numai că altădată cu forţa au vrut să ne cucerească romanii,
acum fără efort le-am venit noi... într-un fel i-am cucerit sau ne-am lăsat
cuceriţi.
- Să vă spun ce m-a întrebat nepoţelul meu, David, când mi-a fost în
ospeţie. A colindat casa stăpânilor, s-a uitat, le-a pipăit pe toate, apoi m-a
iscodit:”Bunico, această casă e a ta?”
- Şi ce i-ai zis? Că-i a ta!
- Nu. Am zis:”Nu e a mea...” Iar când a văzut marea – prima dată în viaţa
lui!, s-a uitat îndelung, a măsurat-o cu privirea şi mi-a adresat aceeaşi
întrebare:”Bunico, marea e a ta!”
- Ha-ha! Deştept nepot ai...
- I-am zis:”Da, marea e şi a mea.” Ce bucurie pe chipul lui!
Printre glume, printre amintiri se strecurau atâtea adevăruri care mă
dureau şi mă făceau să simt dorul de casă. Aş fi vrut să le spun mamelor

45
 care se lăudau cât bănărit trimit copiilor, să le spun că în ţară avem mai
mulţi copii orfani (cu părinţii în viaţă) şi că la ultima mea întâlnire
(ultimul sectacol!) într-o şcoală, deşi spuneam lucruri hazlii, nimeni nu
râdea. Şi nu păreau nişte copii amărâţi. Toţi erau îmbrăcaţi frumos, dar...
nu râdeau, iar ochii le erau atât de trişti, încât părea că toţi fuseseră
pedepsiţi să mă asculte.
- Ce e cu elevii dumneavoastră? am întrebat.
- La toţi aproape părinţii sunt plecaţi... – mi s-a răspuns.
Tăceam. Nu aveam curajul să le spun ce cred. Nu m-ar fi auzit. Prea erau
plin cu necazul lor şi vorbele mele le-ar fi fost ca sarea pe rană. De aceea
ascultam...
- Parcă aveai de gând să te întorci?
- Aveam... Când am fost acasă... Muream de nerăbdare să-mi văd casa pentru
care am muncit zi şi noapte şi... Ce crezi că-am găsit? Bărbatu-meu
însurat! În casa făcută de mine. Ştii ce mi-a zis:”Te-ai dus, du-te! Un
bărbat are nevoie să fie spălat, îngrijit... iubit!” Când l-am auzit îmi venea
să mă dau cu capul de pereţi şi să-i dărâm... Era casa care mi-o dorisem ,
pe care o visasem nopţile cu ochii deschişi pentru că vegheam bolnavi.
Avea WC eu în casă, baie, Cred că n-a trebuit să mă rog pentru bătrâna
care se chinuia...
- Iarăşi te întorci la aceeaşi poveste!
- Nu pot s-o uit! Îi văd chipul schimonosit de suferinţă... Nu era bolnava mea,
dar n-am putut să rezist. M-am dus la patul ei, am luat-o de mână şi m-am
rugat:”Doamne! Ajută-i acestui suflet chinuit... Iartă-i păcatele, dacă le are
şi adu-i liniştea şi împăcarea...” Nu-mi venea să cred – s-a liniştit şi a
adormit, iar când au venit medicii au constatat că e moartă. Cu greu mi-am
smuls mâna dintr-a ei. Parcă voia să mă ia şi pe mine...
- Nu ţi-au dat pomană rudele bătrânei? Găina!...
- Ha-ha-ha!

46
 Nu mă deranjau replicile de acest gen. Mă supărau acei care veniseră de prea
mult bine, crezând că aici vor afla şi mai bine şi să mă ierte Domnul, dar aflând că
au dat în bară, mă bucuram replicându-le în sinea mea:!Aşa vă trebuie! N-aţi vrut
să dormiţi în casa voastră, să vă mulţumiţi cu ce aveţi în ţară, acasă, dormiţi sub
poduri şi în case părăsite, tresăriţi noaptea la orice mişcare şi umiliţi-vă, ca să vă
preţuiţi astfel puţinul-mult care vi s-a dat” Să mă fi auzit unii dintre aceştia, m-ar fi
dat pe mâna poliţiei sau m-ar fi snopit. Dar cine ştie?!
Mi s-a întâmplat să mă bucur şi să cred că sunt şi dintre acei norocoşi
pe care i-a adus destinul. Închid ochii şi văd chipul luminos şi inspirat a
domnişoarei Gabi, care a trebuit să vină în Italia ca să-şi descopere harul A început
să picteze şi o face atât de frumos, încât i-au fost remarcate lucrările şi acum e
invitată la expoziţii în Germania, America... Venise, fericită în Valea Plângerii, de
unde pornise, să-şi invite „neamurile” la un vernisaj. Adevărat că aproape nimeni
n-o cunoştea (în acest loc e o schimbare fulminantă de decor), apoi mulţi o priveau
cu invidie (viciu omenesc care cel mai grav a afectat neamul nostru...).
Dar ce bine că peste tot, oriunde s-ar afla ai noştri, unii mai buni, alţii mai
puţin, totuşi cântecul îi îmblânzeşte pe toţi, le alină dorul, le mângâie sufletul.
- Ce bine-i că vameşii nu ne pot cotrobăi în suflet! Trecem cu tot ce-i al
nostru.
- Şi de-ar fi să ne ia tot ce-aducem de-acasă, noi nu ne-am pierde: sufletul
românului e făcut din dor şi cântec.
Şi începeau să-şi amintească – cu bucurie, cu lacrimi cântecele de-acasă,
dar şi cele izvorâte din dorul de cei de-acasă.
Of, străine, tu străine,
Nu mă-ntreba de mi-e bine
Aici în ţară la tine,
Că ţara ta e frumoasă,
Dar nu-i ca la mine-acasă...
Eu acasă am măcuţă,
Am un fiu şi o fiicuţă.

47
 Eu acasă am nepoţi
Şi mi-e tare dor de toţi...
***
Aud glasul femeii... Valentina o cheamă. Pe unde-o fi fiind? Poate şi ea stă
acum şi străjuieşte sufletul cuiva. Să-i ajute Dumnezeu, aşa cum mă ajută cântecul
ei. Simt un val de căldură, de recunoştinţă pentru ea, căci prin cuvintele adunate în
acea cântare îmi încălzeşte această noapte rece...
***
Părea că şi urechile mi se separă, ascultându-i cu una pe unii, cu alta pe alţii.
Cred că niciodată în viaţă n-am fost atât de receptivă şi ascultătoare!

– Mă, dar tu, tu ce eşti – român, ţigan sau…?

– Moldovean, bă!
– Păi, ai paşaport românesc, deci…!?
– Ei şi ce? Dacă-i nevoie, pot fi şi rus… Ştiu ruseşte! Contează ce scrie-n
paşaport?
– Mare noroc avem! Aşa scăpăm de belele mult mai uşor decât fraţii noştri
români-români…
– Aşa le trebuie, dacă-s numai români! Înghit găluşca şi gata, pe când noi…
– Bună treabă să fii şi să nu fii cineva!

Ascultam şi mă întrebam şi eu la rându-mi: „Oare cine suntem cu adevărat?

Noi, care un secol şi mai bine am fost rupţi de la matca străbună şi amestecaţi cu
străinii, cine suntem? Ce-a mai rămas din sângele nostru?” Îmi frământam mintea,
mai ales înainte de somn, încercând să-mi explic multe. Să-mi lămuresc mie-mi,
bunăoară: de ce se întâmplă cataclisme şi în istoria lumii? Seisme care separă,
frâng trupul pământului cu tot cu ţări, cu tot cu oamenii lor! Pentru a afla rezistenţa
unor popoare, a unor seminţii? Probându-le tăria prin încercări, le regenerează, le
comasează, făcând astfel să dispară unele şi să renască altele?! Dar sunt verificări
cumplite, adevarate suplicii! Căci, dacă oamenii rezistă terorii foametei ori
exilului, deportărilor, revenind în acelaşi loc de unde au fost strămutaţi, şi dacă
continuă să-şi păstreze credinţa şi limba atunci când le sunt înterzise; dacă rezistă
la toate câte par a fi testate de Cel de Sus, atunci ar trebui să se termine odată şi
odată ispitele. Altfel, poţi crede că sunt încercările satanei! Mult mai grele…
Şi următoarea probă la rezistenţă ar putea fi risipirea în lume, din care se
pare că anumite neamuri trebuie să renască, pe când altele să se lase ingurgitate de
timpurile vitregi… Românii basarabeni fiind printre cele ameninţate (!?). Căci la
ultima testare, providenţa (dar poate altcineva?) ia chipul unui cretin foarte
puternic şi bogat care aruncă galbeni, mulţi galbeni, într-o bulboană, îndemnandu-i
pe amărâţii din preajma lui să-i scoată din adâncuri.

48
 Dar mai poate fi, într-adevăr, o luptă între Cel care ne vrea binele şi cel care
vrea să demonstreze că neamul acesta (al meu!) – noi, nu merităm recunoaşterea,
fiind prea tineri (deşi doar aparent suntem tineri) sau că, dimpotriva, aşa cum
suntem adânci în ani, avem în esenţa noastră virtuţile marilor popoare. Un
argument in plus fiind şi faptul că ne-au fost oferite câteva şanse unice de a
redeveni cine se cuvine să fim. Şanse pe care noi, cu îndărătnicie, le-am respins! Şi
din ignoranţă, şi din servilism, şi din orgoliu, şi din teribilism… Le-am ratat! Toate
acestea caracterizându-ne firea balcanică de popor peste care au păşit de-atâtea ori
neamurile barbare…
Meditam mai ales înainte de somn, unele gânduri revărsându-se apoi în
nesomnul sau în visele mele. Lângă lac n-aş fi avut curajul să spun ce cred, ce
gândesc, pentru că lumea care-şi părăsise casa – fie de voie, fie de nevoie, nu
recunoştea (majoritatea) politica ţării lor ca fiind un motiv demn de discuţie. „Să-şi
frământe minţile cei rămaşi acasă, că ei şi-au ales conducătorii!”, astfel mi-ar fi
reproşat, sunt sigură. Ar fi zis: „Fie ei cu legile lor, noi cu ale noastre!” Şi, într-un
fel, ar fi avut dreptate! Pentru că în ţara în care venisem, trebuia (eram nevoită) să
mă supun unor alte rigori. Şi nu numai acestora…
E ştiut că peste tot funcţionează legi născocite de oameni. Pravile fie
provizorii, fie de durată. Şi în acel spaţiu al paşilor pierduţi, acestea îşi aveau
statutul lor, îşi promovaseră legiuitorii şi opozanţii. Am simţit-o pe propria-mi
piele, când am fost atenţionată că, dacă nu plătesc datoriile, voi fi predată poliţiei.
Puţini mi-au luat apărarea! Iată atunci am înţeles că nu e de glumit şi că pot foarte
uşor nimeri sub papucul unei legiuiri mult mai neîndurătoare (una asemeni legii lui
Linci). Dacă nu s-ar fi găsit (totuşi s-a găsit!) cineva care să-mi întindă mâna, nu
doar să-mi ia apărarea, cine ştie…
Nely – maica Tereza (aşa i se zicea)! Ea m-a salvat. Altfel aş fi revenit acasă
mult înainte de a scrie aceste rânduri, de a trăi toate acestea. Şi poate nu mi-ar fi
părut rău că revin, dar aş fi regretat multe câte nu mi s-au întâmplat, n-au ajuns să
mi se întâmple: n-aş fi cunoscut-o pe Nely, pe Emili şi nici noaptea care mă
mângâie cu mâna morţii pe obraz şi pe suflet, nu ajungeam s-o trăiesc atât de
intens, ca pe un rol de fantomă într-un spectacol One man show. Toate şi toţi (cele
trăite şi cei pe care i-am întâlnit) au trebuit să treacă împreună cu mine prin această
noapte. Astfel să-mi re-amintesc Cine Sunt.

* * *
– Nely, ajut-o, ajut-o! Iţi închipui că mâine-ţi va fi recunoscătoare?
– Oare numai pentru asta le facem pe toate?
– O să-ţi ia locul şi clienţii, vezi, fii atentă…
Deşi o mai văzusem şi aflasem cum o cheamă pe această femeie, distinsă la
chip şi foarte cumsecade, până atunci nu schimbasem decât simple fraze de salut:
„Noroc!” „Noroc!” „Cum îţi merge?” „Bine! Şi ţie?” Comunicasem în stil
englezesc, până în ziua în care protectoarea mea m-a declarat, public, persona non
grata. Atunci maica Tereza mi-a luat apărarea, m-a ajutat. M-a luat sub apripa ei.
A plătit datoria pe care o aveam (cu tot cu dobândă!), apoi m-a adus la ea,
spunându-mi să nu-mi fac griji de bani, când voi putea („Când vei ajunge bogată!”,
49
glumi ea), atunci să-i întorc datoria. „Nu ei ne fac pe noi!” (adică banii!), mi-a zis
Nely atunci, şi, după zile de zbucium şi nesomn, pentru prima dată în acea seară,
am adormit liniştită şi fără teamă de umbra cuiva sau că aş putea fi muşcată de
cineva… Nu mai eram singură!
– Nu cred că eşti bună pentru munca pe care-o prestez eu, dar e tot ce-ţi pot
propune. – mi-a zis a doua zi Nely.
Îmi mărturisi deschis, fără jenă, că e prostituată şi tot atunci mă avertiză că s-
ar putea să nu fiu în stare, pentru că…
– Când faci acest lucru trebuie să uiţi (dar nu poţi să uiţi!), să faci abstracţie
(deşi e imposibil!) de principii, de morală şi, mai ales, să nu te gândeşti nici la tine,
nici la cel de-alături, altfel… Altfel înnebuneşti! Trebuie, pur şi simplu, să te rogi
să se termine totul cât mai curând şi să te relaxezi, de parcă n-ai fi tu. Şi, mai ales,
să nu aştepţi şi nici să pretinzi la mai mult decât ţi se dă, decât au colegele mai
tinere sau cele mai calificate, să nu exagerezi! Altfel…
– Dar tu, tu cum ai putut?, am întrebat-o.
– Eu nici acum nu pot… mi-a răspuns, ascunzându-şi privirea.
Îi plăcea să spună, într-un fel să se laude, că a venit adusă de primul val, deşi
glumea, zicând: „Eu aşa şi plutesc aici de la începuturi – pe ultimul val!”
De fapt, când se porni (ca multe altele, ca şi mine, de altfel), nu ştia unde va
ateriza. A ajutat-o să ajungă unde ajunsese un fost pacient, unul pentru care făcuse
multe cândva, ca medic. Un mare dirijor (!) atâta ştiam despre binefăcătorul ei.
– Nu-i spun numele, s-ar putea că-l ştii, se-nvârteşte printre oamenii de elită
de pe la noi şi… Nu ţi-ar veni a crede că poate fi atât de ipocrit. Nu m-ai crede!
Aşa cum n-aş fi bănuit nici eu. M-a convins câteva luni la rând, a profitat,
văzându-mă în ce situaţie mă aflam – fără serviciu, fără vreun sprijin. Practic, m-a
vândut! Mie însă mi-a spus că voi lucra, la început ca asistentă (!) la o clinică din
Milano, apoi… „Totul se va aranja, pentru dumneavoastră sunt în stare…” Aşa-mi
zise. Şi a avut dreptate, a fost în stare de cel mai josnic lucru… Numai că aşa şi
n-am putut afla pentru câţi euro am fost traficată. Aş fi curioasă să aflu cât valorez.
Atunci, cred, am costat mult mai mult! Mai aveam valoare în faţa oglinzii şi în
propriul ochi. Au trecut cincisprezece ani de-atunci, îţi închipui? Dar pentru o
femeie şi un an contează, chiar şi o zi, darmite atâţia ani. A trecut o tinereţe, cei
mai frumoşi ani!… Mă mirasem eu de ce-mi organizase totul cu atâta interes! Îmi
pregătise o întâlnire de prinţesă – aici! Nu pot să uit… Şi acum văd ochii spălăciţi
şi buzele răsfrânte ale tipului care mă întâmpină în gară. Îmi smulse valiza, îmi
ceru paşaportul sub pretextul ca trebuie sa mi-l înregistreze imediat la clinică…
Sfântă naivitate, l-am crezut! Şi m-am lăsat dusă în casa lui, unde m-a ţinut
sechestrată jumătate de an. Dar, când stau şi mă gândesc acum, ce-aş fi putut face,
cum m-aş fi împotrivit? Poate n-aş mai fi fost dacă procedam altfel! Să vorbeşti la
prezent despre trecut e mult mai simplu…
La început, a trebuit să-l servesc pe el, pe bărbatul care mă cumpărase,
apoi… Nici vorbă de clinică! Şi nicio legătură cu nimeni. Peste tot eram escortată,
ca la puşcărie. Apoi, au început a-i veni prieteni, care, bineînţeles, aveau şi ei
poftele lor… Zadarnic mă revoltam, a trebuit să mă conformez până la urmă şi din

50
drag de viaţă, dar şi din dor de fiica mea, pe care abia după câteva luni am avut
dreptul s-o contactez şi să-i trimit nişte bani…
Cum am scăpat? Dar oare am scăpat? Şi acum uneori tresar, mai ales
noaptea (şi în vis!), dar şi pe stradă mergând, mi se pare că vine spre mine acel
bărbat, îl văd rânjind… Am reusit sa evadez printr-o minune. Legase câinele (pe
care n-am ajuns să-l îmblânzesc) şi uită să-i dea drumul în acea noapte. Se
îmbătase. El, nu câinele! Şi m-am strecurat tiptil, cred că m-a ajutat cineva, un
sfânt, pentru că şi uşile s-au deschis în faţa mea, şi taximetristul s-a dovedit a fi un
om cumsecade, m-a dus până la gară şi… Nu-mi vine a crede nici acum – n-a vrut
să ia niciun ban de la mine! Cred că l-a îndemnat un cuget bun sau mi-a citit pe
faţă spaima şi dorinţa de a dispărea cât mai repede. Dar cel mai mult cred că mi-a
fost trimis de Dumnezeu, prea mult mă rugasem Lui. Niciodată în viaţă nu m-am
rugat atâta! Şi ultimul tren părea că mă aşteaptă chiar pe mine… Atâta doar că nu
aveam paşaportul, eram nimeni într-o ţară străină. Oricum, în clipa aceea mă
simţeam mai liberă ca oricând şi mai fericită ca atunci când născusem, de parcă eu
mă născusem a doua oară. O renaştere dorită, conştientă, matură. Bineînţeles, nu
puteam să mă aranjez nicăieri. Cine m-ar fi recomandat? Bine că m-au primit, mi-
au oferit un spaţiu fetele de la centură, de lângă OED…
Cunoşteam locul, acolo mă lăsase şi pe mine microbuzul! Nely îmi povestea
cu voce calmă, de parcă ar fi înşiruit o poveste străină. Vorbea fără pic de emoţie,
pe când eu, ascultând-o, tremuram toată. Când mi-a văzut ochii înlăcrimaţi, mi-a
zis:
– Dragă, n-are sens să-ţi pişi ochii, aici lacrimile n-au credibilitate. Bărbaţii,
toţi sau aproape toţi, sunt convinşi că femeile care se vând sunt masochiste, că nu
le pasă de nimic, nici de sine, şi că ele au ales să-şi bată joc cum vrea şi cine vrea
de ele. Au aceeaşi părere despre toate, fără excepţie, aşa vor crede şi despre tine! Şi
te vor ajuta exploatându-te la maximum sau… Ca să vezi, am întâlnit tot felul de
trăsniţi, dar m-a ferit Dumnezeu, până acum, de maniaci. Aceştia se ştie că nu au în
ei nimic omenesc. Te sfâşie ca fiarele, ba şi mai rău! Multe au sfârşit-o prost… Eu,
uneori, mă uit la bărbaţi – unii, aparent blânzi, oameni cumsecade (!), dar când îşi
descheie şliţul, imediat devin alţii – nesăţioşi, vulgari, nemiloşi. Parcă ar vrea să
scoată prin tine banii care ţi i-au dat, să şi-i ia înapoi. De alţii, mie personal, mi-e
milă, vin de parcă ar cerşi ajutor, consolare, încredere. Dar, la început mai ales, de
fiecare dată mă întrebam: „Oare nu-şi văd în noi propriile mame, soţii? Nu le e
teamă că şi fiicele lor ar putea ajunge într-o zi victime?” Cred că nu le trece prin
cap aşa ceva! Noi, târfele, precum ni se zice, parcă am fi aruncate de pe altă
planetă, parcă n-am fi de aici şi n-am avea sentimente, n-am avea simţuri, nu ne-ar
durea, nici nu ne-ar bucura nimic.
Eu n-am urât niciodată pe nimeni, doar pe sine mă supăr deseori, pentru
că… Îmi zic: mai bine muream, decât… Mi-e milă când văd fetele tinere – copile
naive, chiar proaste, unele!, nimeresc în mrejele proxeneţilor din naivitate, din prea
multă încredere, din necunoaşterea lumii… Când mă uit la ele, mi se rupe inima.
Încerc să le protejez pe cât e posibil, imaginându-mi-o pe propria-mi fiică în locul
lor… Iată, aceste copile, fără să vreau, mă fac să urăsc bărbatul, acest mascul

51
nesimţit, care, pentru plăcere, e gata să sfâşie, să sugrume, el considerându-se curat
şi nevinovat…
– Dar nu sunt toţi la fel!, am încercat s-o contrazic.
Nely însă, deşi m-a auzit, poate din necesitatea de a vorbi, a se mărturisi
cuiva, nu-mi răspunse la întrebare, luă alt capăt de vorbă.
– Ştii ce-am citit cândva, demult… Şi e dovedit nu doar ştiinţific! Se spune
că, după o relaţie intimă, fie şi accidentală, cei doi rămân legaţi printr-un fir fluidic
care se destramă, se dizolvă, dispare şi e dat uitării abia în al şaptelea an. Eu va
trebui să trăiesc şapte vieţi?!… (spuse acestea, apoi râse cu o aparentă nepăsare)
Nu ştiam şi nici nu cred că mă interesau asemenea detalii, dar îmi plăcea s-o
ascult pe Nely. O ascultam mai ales când îmi povestea cu pasiune nostalgică
despre profesia de medic. Zicea că, până la urmă, va aduna bani, se va întoarce în
ţară şi va deschide o clinică de reabilitare a fiinţelor traficate.
– Toţi şi toate – bărbaţi, femei, cu atât mai mult copiii, după o asemenea
experienţă, sunt marcaţi, au nevoie de un tratament fiziologic, cu medicamente,
dar, în mod special, necesită un tratament al psihicului şi, dacă vrei, al sufletului.
Crede-mă, nimeni n-ar putea s-o facă mai bine decât mine! Eu le-aş simţi, le-aş
alina la toţi durerea. Durere pe care nu eşti în stare să ţi-o mărturiseşti ţie, darmite
unui străin…
O ascultam, o priveam şi o vedeam acasă, într-un spital. Cât de bine i-ar fi
stat în halat alb, privind cu ochii ei adânci omul venit cu durere nu doar fizică,
oferind sfaturi cu multă răbdare şi competenţă. Felul ei de-a fi trăda un medic
perfecţionist.
Deseori discutam despre viitorul medicinei noastre, dar şi despre învăţământ,
despre alte sfere sociale, si ne intrebam ce va fi (?) atunci când se vor încadra în
activitatea de toate zilele tinerii care azi studiază în bază de contract (deşi nu poţi
generaliza!) or, vorba studenţilor de la medicină (glumă de prost gust!): „Eu învăţ
ca să fiu şeful farmaciei pe care tatăl mi-o va cumpăra…” Ce va fi, când acei cu
adevărat dotaţi, neavând (negăsind!) un loc de muncă plătit decent sau, din cauza
că sunt marginalizaţi, vor părăsi ţara… „Nicio problemă! Vor rămâne acasă acei
care au învăţat prin baruri, pe banii grei ai părinţilor înstăriţi sau pe banii cu miros
de sudoare ai mamelor şi taţilor care trudesc undeva departe de casă pentru a-şi
învăţa odraslele. Aşa ca mine…” (Nely). Încercam în lungile noastre discuţii să nu
judecăm pe nimeni, dar până la urmă asta şi făceam, pentru că nu găseam nici o
justificare pentru tot ce se întâmpla (şi se mai întâmplă!) la noi acasă.
– Pe foarte mulţi i-au mânat nevoile, dar să ştii că sunt alţii care mă miră,
puteau să stea acasă la ei bine mersi, dar… Au vrut mai mult! Aceştia chiar nu-şi
dau seama că pierd mult mai mult – pierd nişte ani frumoşi pe care i-ar fi putut trăi
alături de ai lor, în casa lor. Acasă, şi nu tresărind că ar putea fi alungaţi de stăpâni
în toi de noapte sau… câte şi mai câte se întâmplă!
– Încearcă şi le-o spune acestora, ajungi ca Ţicnita, o ştii?
– Cum să nu…
– Biata femeie! Îi cunosc toată povestea. Crezi că dintotdeauna a fost aşa?
Era o femeie puternică, hotărâtă, săritoare la nevoie şi cărturară. Era un fel de lider,
dar… După ce a fost acasă şi l-a găsit pe bărbatu-său însurat, trăind în casa pe care
52
a făcut-o ea din banii munciţi din greu, după ce a ascultat reproşurile copiilor
ei:”Ne-ai lăsat când ne-a fost mai greu! Numai noi ştim câte-am îndurat…” După
ce şi-a înmormântat fiica violată de un cretin… şi pe maică-sa frântă de durere şi
disperare de ce-a păţit nepoata ei… După toate astea a revenit în Italia, dar e neom.
– Vezi, şi tu o judeci, ca şi ceilalţi!
– Ai dreptate, e poate mai om decât mulţi altii…
– Suntem un neam bolnav de o boală greu de vindecat… Suntem orgolioşi!
– Poate! Dacă am face nunţi, cumătrii şi înmormântări mai modeste, poate
n-am fi slugile altor neamuri mai bogate, dar şi mult mai oneste ca spirit…

N-am ieşit la centură la produs! N-am ajuns să fac trotuarul. Nely m-a
ajutat să fiu angajată menajeră la o bătrână cumsecade. Îi propusese ei cineva acel
loc de muncă, ea însă mi l-a cedat mie. M-a protejat! Atunci aproape că nu i-am
mulţumit, pentru că nici nu mi-a permis să-i spun prea multe cuvinte. „Lasă, te rog,
vorbele! Tu ai mai multă nevoie acum de-un serviciu! Iar mulţumirile pripite nu-mi
plac, mai întâi să vezi dacă te descurci, apoi…”
Am intrat în rol destul de uşor. Făceam cu dexteritate lucruri pe care altădată
le detestam. Aproape uitate unele deprinderi legate de menaj, bucătărie, mi le
aminteam foarte uşor. Eram bucuroasă că nu trebuie să pescuiesc clienţi, cum făcea
Nely zilnic. Acum gândesc altfel: poate era mai bine dacă nu mi-ar fi cedat mie
acel job, atunci poate nu i s-ar fi întâmplat ce i s-a întâmplat. Dar cine ştie?! Eu m-
am simţit relativ bine cele trei luni câte am lucrat în casa doamnei M., şi poate aş
mai fi rămas, dar a plecat la copiii ei, în alt capăt de Italie. Ea m-a învăţat limba şi
mi-a dezvăluit multe secrete din bucătăria italiană, care mai târziu mi-au fost de
mare folos. Când ne-am despărţit, am plâns ambele. Ea, nu-mi dau seama de ce
plângea (?). Eu însă, aveam motivele mele destul de serioase: rămăsesem de câteva
săptămâni singură – Nely nu mai era! Urma să-mi reiau drumul spre locul paşilor
pierduţi – lângă lac, din nou în postură de şomer…

…Orologiul îmi anunţă intrarea în ora care sperie strigoii. Dacă aş fi fost
acasă, la ţară, aş fi tresărit la cântecul cocoşilor: de mult nu i-am auzit! Mi-e dor şi
de cântarea lor! Dacă, prin minune, aş fi auzit în acea clipă un cocoş, m-aş fi simţi
împăcată şi, poate, aş fi fost în stare să aţipesc, căci… „Nu mai vreau să plâng! Nu
mai pot să plâng… Şi lacrimile mi-au înţepenit pe gene…” Bine că nu s-a mai stins
lumina! În schimb, o altă lumânare (care-i lumina calea lui Emili), văzând cu ochii
se topea…
Mulţumeam şifonierului că şi-a ţinut poalele (uşile, sertarele!), altfel nu se
ştie ce mi se întâmpla dacă, accidental, le-ar fi deschis (acestea căscându-şi
curioase gurile!). Şi uşii de la dormitor îi eram recunoscătoare, că nu s-a lăsat
îmbrâncită de respiraţia fricii mele sau de mişcarea impertinentă a aerului de-afară;
şi oberlihtului de la dormitor, că a ţinut piept întunericului, deşi nu se mai închidea
demult… Mulţumeam ploii care a tot lovit cu intermitenţă în geam, amintindu-mi
de Beethoven şi de paşii celei care ne urmăreşte, anunţându-şi prezenţa şi
apropierea prin plescăit îndepărtat, dar şi prin adierea fugară a Toccatei lui Bach...

53
Astfel mi-am îmbălsămat sufletul în sonuri revărsate din Sonata Lunii (a aceluiaşi
Beethoven)…
„Cineva acolo sus mă iubeşte, totuşi!?” îmi ziceam. Mă iubeşte, dacă a
ordonat la toate câte mă înconjoară să nu respire prea indiscret, să nu izbească prea
violent tăcerea nopţii, să nu facă vreo glumă care mi-ar fi stins lumânarea minţii…
Ba, mulţumeam (până acum mulţumind!) şi minţii mele (şi ei!), pentru că m-a
hrănit în acest răstimp (comprimat într-o simplă noapte!), cu tot felul de amintiri şi
bagatele!
Această oră mi s-a părut cea mai grea şi cea mai lungă. Am încercat s-o
umplu cu tot felul de amintiri, să le leg unele de altele, ca să nu rămână nicio
fisură, să nu pătrundă cumva privirea vreunui strigoi. Şi nici să aud tarantela morţii
mele, care astfel încerca să scape de mine, precum eu voiam şi voiesc să mai scap
câtva timp (nu se ştie cât) de ea. Simţeam şi simt că mai am de făcut ceva, că mi
s-a rezervat ceva, da ce?...

0ra 3.00
Nişte păsări, pe care le-am hrănit (deşi nu mi-au
cerut-o!), mi-au cântat, fără să-şi dea seama câtă bucurie
îmi picură în suflet. Cred că aş vrea, de-ar fi să fie să mă
mai nasc o dată – pasăre să mă nasc!
(din însemnările mele)

Acasă, banii nu insemnau mare lucru pentru mine (deşi le simţeam

lipsa!). Aici, însă, în fiecare zi număr bănuţii, chiar dacă am descoperit că, atunci
când numeri banii, pierzi gândurile. Oricum, acum şi aici am simţit căldura
bancnotelor! Or, că au şi ei – banii, ceva din mine, din moment ce devin ai mei. Şi
mirosul lor mi-e cunoscut… Se zice, dar nu e adevărat!, că banii nu au miros. Nu
cred! Nu l-or fi având acei câştigaţi uşor, acei primiţi în dar. Banii munciţi însă,
miroase a ceea ce faci. Constatarea nu-mi aparţine doar mie. Nely, după ce mi-a
mărturisit cu scârbă în glas cum a ajuns la produs („Sunt doamna de la centură!”,
glumea ea cu durere în voce), mi-a sugerat ideea mirosului care-l au banii. Îmi
zise: „Mă crezi, când pun mâna pe bancnotele obţinute de mine, simt miros de
spermă şi sudoare de bărbat înfocat… De aceea, de fiecare dată, după ce pun mâna
pe bani, îmi spăl îndelung mâinile cu săpun, aşa cum îmi fac baie după fiecare
relaţie…” Vorbea pe un ton ilariant, batjocoritor, de parcă nu i-ar fi păsat că-şi
biciuieşte sufletul. Eu simţeam că-i pasă şi că o doare tot ce face şi tot ce i se
întâmplă… Îmi povesti despre ea doar ceea ce găsi de cuviinţă, n-o trăgeam de
limbă, dar aflasem că are o fiică şi că învaţă în Germania. Ar fi făcut orice pentru
fiica ei! „Mă străduiesc să-i transmit banii doar prin sistemul bancar, ca să nu
ajungă până la ea mirosul banilor mei… Ea, îţi dai seama, nu ştie cu ce mă ocup eu
aici!” Îmi spuse ultima frază pe un ton confidenţial, de parcă-i era teamă nu cumva
să-i transmit fetei ei cum îşi câştigă banii. N-aveam cui spune! În afară de ea, nu
mai aveam pe nimeni aici, printre străini.
După ce m-am angajat, ne vedeam cu Nely, de obicei, duminica, până la
amiază, când femeia la care lucram era la biserică, iar din acelaşi motiv (poate!)
54
Nely nu avea clienţi. Vorbeam despre multe şi despre nimic. Bagatele! Ea se uita
întruna la ceas şi aproape de două, de obicei, mă anunţa: „Gata, plec! Clienţii mei
s-au sfinţit şi mă aşteaptă…” Încercam s-o contrazic: „Dacă într-adevăr au fost şi ei
la biserică, au ascultat liturghia, s-ar putea să nu vină, vor fi mai alţii…” Aveam în
faţă chipurile acelora pe care-i întâlneam revenind de la slujba de duminică:
smeriţi, cumpătaţi, împăcaţi – alături de nevestele şi copiii lor. Si nu-i vedeam
capabili de ceva urât, pervers.
– Sfântă naivitate ce eşti!, râdea Nely în hohote, lasă-mă, dragă, să te-ntorc
cu gândul la cei de-acasă, ai tăi şi ai mei – tot sfinţi şi păcătoşi! Adu-ţi aminte de
feţele evlavioase ale oamenilor din satul tău când ieşeau din biserică, după slujbă.
Nu-i aşa că păreau alţii – cucernici, luminaţi, cuminţiţi!? Numai că, de la o luni,
începeau, dacă nu chiar de duminică seara, să devină iarăşi cei care-au fost:
supăraţi unii pe alţii, pizmuitori, laşi, răzbunători… Eu mi-l amintesc pe unul din
satul meu, cel mai credincios din sat! Intra şi în altar după preot cu sfintele daruri,
pupa toate icoanele şi sta smerit în genunchi, lângă iconostas, toată slujba, încât
puteai să juri că-l ai în faţă pe Sfântul Andrei, că tot aşa-l chema, sau pe alt sfânt…
Apoi, acest sfânt viu, mare slujitor al lui Dumnezeu, îşi violase fiica, adevărat că
nu-i fusese fiică dreaptă. A batjocorit-o şi, de teamă să nu-l spună cumva maică-sii,
a aninat-o de un căprior. Aşa a fost! Iar femeie-sa l-a iertat, că ce era să facă, mai
avea patru copii cu el. L-a iertat şi l-a apărat în faţa legii, deşi numai dânsa ştia ce
se face în sufletul ei. El, dacă n-a murit până acum, o mai fi stând si azi cu mutra-i
spăsită în faţa altarului…
Vorbele lui Nely îmi amintiră şi mie de o mironosiţă din satul meu (a şi fost
îngropată cu pompă de sfântă, de parcă Dumnezeu ar fi orb!), care toată viaţa şi-a
bătut joc de omul ei. Mânca pe ascuns, nu-i pregătea mâncare, l-a şi trimis la stână,
să stea acolo cu oile, pentru că nu-l putea suferi în preajma ei. Aşa s-a şi prăpădit
bietul Sava, că acesta-i era numele, într-o cocioabă, singur, părăsit şi fără
lumânare… Iar nevasta lui cea sfânta stătea numai în faţa icoanelor şi când bătea
mătănii îmbrâncea lumea din juru-i. Biserica era numai a ei!
Atunci, de fapt, am păcătuit cu gândul, judecând felul de a fi al celor de o
confesiune cu mine. Mă ierte Dumnezeu, că n-am dreptul să cârtesc… tocmai eu!
Dar mi se pare că neamul nostru de ortodocşi mai mult preferă să-i ceară lui
Dumnezeu, să i se roage pentru a primi ceva, decât să-i mulţumească sau să
mediteze asupra vorbelor pe care le spune, a faptelor pe care le săvârşeşte. Preotul
ar trebui, prin pilde, prin omilii, cum le zic catolicii, să-l facă pe fiecare să-şi
recunoască egoismul, neiubirea faţă de semeni… Să se pătrundă de rugăciune, nu
doar s-o rostească ori s-o cânte frumos. Am eu în neamul meu o bisericoasă care
nu scapă o slujbă, dar de părintele ei îşi bate joc ca de un câine (dar şi ăsta are
nevoie de milă!), motivul fiind că nu-i aşa cum vrea dânsa! Ce să-ţi spun, dragă?!
Când le vedeam pe de-alde acestea în biserică, preferam să mă rog acasă, în lumea
mea, că altfel mai mult te încarci de păcate…
Nely avea un fel de a povesti rar întâlnit. Dacă-mi spunea ceva de râs, mă
înveselea pentru o săptămână. Iar cel mai curios, nu aveam pentru ea nici rezerve,
nici repulsie şi nici n-o condamnam pentru meseria ei. Era sinceră şi nu învinuia pe
nimeni niciodată de tot ce i se întâmplase. Chiar şi pe dirijor îl iertă.
55
 Într-o zi, am căutat-o insistent, voiam să-i propun să se aranjeze menajeră la
nişte vecini de-ai doamnei M.
- E cam târziu, mi-a răspuns, am mai încercat să lucrez, dar de fiecare dată
am avut probleme. Cum se vede, curvele au scris pe frunte cine sunt sau, poate, le
simt bărbaţii după miros (?!). Chiar dacă mă purtam ca toată lumea bună, până la
urmă mă simţeam privită pe furiş de stăpânul familiei sau de vreun fecior al
acestuia şi, bineînţeles, când privirile hoţeşti erau descoperite de careva de-ai casei,
mă aruncau în stradă pe două beţe, de multe ori fără a fi remunerată. Indiferent
dacă cedam sau nu ispitei. Atunci, după câteva tentative cu final asemănător,
mi-am zis: „Asta mi-e menirea! (Abia acum am înţeles de ce îmi cedase mie slujba
care i se propusese ei!). Cât mai sunt apreciată, lucrez şi eu… Ca balerinele! Voi fi
fiind şi eu ca ele, pentru că pot, în sfârşit, pot să dansez frumos. Numai că, uneori,
le-aş suci până la refuz bărbaţilor mândria, ca pe un robinet. Asta aş face-o! I-aş
castra… Poate nu pe toţi – pe acei care o iau razna! Dar n-o fac, după cum vezi.
Pentru că trebuie să-i aranjez fetei mele viitorul. Măcar ea să trăiască altfel!…
Nely era frumoasă. O recunosc şi eu ca femeie. Avea ochii albaştri, părul
castaniu şi tenul smead; avea buze senzuale şi piept de domnişoară. Era înaltă, cu
picioare lungi, apetisante. Glumeam pe seama aspectului ei: „Maică-ta când te-a
creat, s-o fi uitat la filme cu vedetele Hollywoodului!” Râdea frumos, dar cu
tristeţe: „N-a ajuns să-mi spună la ce s-a uitat… A murit la un an după ce m-a adus
pe lume. Tata s-a însurat în acelaşi an şi eu am rămas a nimănui. Strada m-a învăţat
de toate – şi bune, şi rele! Dar am învăţat şi la şcoală din răsputeri. Mi-am zis că
numai cartea mă va ajuta… Şi, precum vezi, mă ajută!… Poate e mai bine să fii o
curvă proastă, decât să-ţi fie capul tobă de carte, când mizezi pe c…”
A studiat la medicină şi-i plăcea munca de medic. Cu greu, că n-avusese
pile, s-a aranjat la o clinică prestigioasă din capitală, dar numai după ce a trecut
testul patului… Altfel n-ar fi nimerit! Şefului clinicii îi plăceau femeile frumoase.
Era un armăsar din cei de prăsilă. Dar în rest era şi un om cumsecade! Când voia
să fie… Nu uita binele (făcut bine!) şi mereu îşi promova amantele. Unele au şi
avansat fulgerător de la medic începător, modest, la şef de secţie. Era şi frumos, şi
viclean!
– Acum s-a cam rămolit, prăpădeşte fundul, dar poate nici nu mai este…
Nu-i spun numele, s-ar putea să-l cunoşti şi să mă invidiezi… Spurcăciunea naibii!
Când s-a făcut reducere de cadre, m-a tăiat din listă fără pic de milă. Deşi n-am
trâmbiţat ca altele, nici n-am povestit cum se comporta în intimitate. Mai bine i-a
făcut-o o internistă, o tipă invidioasă şi mahalagioaică. Ea îşi închipuise că, dacă el
a invitat-o în patul lui, o s-o şi ia de nevastă. Iar ca să se asigure totuşi, i-a făcut
una boacănă. Poate ca să-l înveţe minte, dar mai degrabă crezând că soţia îl va lăsa
şi el o va lua pe ea de nevastă. Ce i-a făcut? Nimic deosebit. Fiind la el, s-a
pieptănat cu pieptenele neveste-sii şi a lăsat, in mod intentionat, păr cât mai mult
(dar li se deosebea bine culoarea capului!). A mai lăsat şi nişte amprente de ruj pe
perne. Şi, la câteva zile după aceea, a sunat insistent până a ridicat receptorul soţia
şefului. I-a lăudat baia, i-a mai descris şi câteva detalii din casă, apoi a întrebat-o
dacă ia strâns părul de pe pieptene că l-a uitat, iar dacă n-o crede, să caute semnele
de pe lenjerie. Nu se ştie ce i-o fi răspuns femeia, ea însă se şi vedea călare pe
56
armăsar. Dar n-a fost să fie! Nevasta acestuia, chiar dacă suferea, ştia să-l ţină în
frâie. Cel mai curios e ca pe ea (pe mahalagioaică!) – cretinul! – n-a concediat-o.
Cum se vede, sunt şi curve între curve. Eu cred (dar am o părere nu prea bună la
acest capitol despre mine), cred că eu am fost şi am rămas o curvă dacă nu proastă-
proastă, apoi o naivă fără pereche, la sigur! N-am ştiut niciodată să profit. De
niciun bărbat! Nici pe propriul soţ n-am fost în stare să-l stăpânesc, darmite pe
alţii. S-a dus! La alta, fireşte… Ei, acum zi şi tu: sunt ori ba o târfă adevărată?
„Are sufletul curat!” s-a exprimat despre prietena mea femeia de care
îngrijeam. Ne-a văzut împreună, deşi pe Nely o întâlnise o singură dată. A zis ce-a
zis, apoi a adăugat:„De obicei, asemenea categorie de femei n-au noroc!” Şi
avusese dreptate…
Acum Nely s-ar putea să se fi întâlnit cu Emily… chiar dacă nu s-au
cunoscut. Într-o altă dimensiune, toţi acei care au cunoscuţi comuni se întâlnesc.
Aşa se spune. Şi aş vrea să cred acum că se gândesc la mine şi Ani, şi Nely, şi
Emili. Dar cine ştie?! La acest gând, mă trec fiorii, de parcă aş auzi uşa, iar o
umbră graţioasă s-ar strecura înăuntru. A lui Nely! Buna mea prietenă, pe care
ardeam de nerăbdare de fiecare dată s-o intâlnesc, a ajuns sa fie acum sperietoarea
mea. Până şi gândul că ar putea apărea mă face să tresar…
Nely a fost găsită moartă în apropierea casei în care locuia. Se întorcea
acasă, noaptea sau în zorii zilei… Să fi avut cineva nevoie de viaţa ei? Una ea ştie
ce i s-a întâmplat! „Aşa o sfârşesc de-alde astea!”, ar zice vreo cucoană care
întotdeauna a avut de toate şi n-a trebuit să se zbată pentru a-şi împinge într-o lume
mai bună copilul - odrasla care, într-o bună zi, o poate da uitării cu nepăsare, chiar
dacă s-a sacrificat. Asta i s-a întâmplat prietenei mele. Şi nu cred că Nely îşi mai
dorea să trăiască după ce a fost respinsă de propria-i fiică. Fiinţa care însemna totul
pentru ea! Aş fi vrut s-o întâlnesc (pe fata ei) şi să-i spun doar atât: „Dragă, decât o
fiică asemeni ţie, mai bine n-ar fi avut pe nimeni!” Ştiu ce mi-ar răspunde. Că nu e
treaba mea... Oamenii de-acest gen umblă cu răspunsul de-a gata în buzunar,
pregătit pentru orice situaţie. Dar poate greşesc, poate ca nu m-ar fi contrazis.
Bănuiesc ce s-a întâmplat. Cineva care o cunoştea pe Nely a trădat-o fiicei
sau, poate, într-o clipă de slăbiciune, să se fi mărturisit ea cuiva (?). Deşi nu prea
cred! Nely n-avea obiceiul nici să ţi se bage în suflet, nici să-şi deschidă sufletul în
faţa oricui. În fine, asta s-a întâmplat! Au ajuns până la urechile fiicei informaţii
despre meseria mamei sale, dupa care aceasta s-a trezit cu o scrisoare plină de
dispreţ şi ură. Mi-a citit-o. Şi acum o aud repetând întruna fraza: „Mi-e silă de
banii tăi, să nu mi-i mai trimiţi… N-am nevoie!” Au durut-o foarte tare aceste
vorbe. Prima dată am văzut-o pe Nely plângând în hohote: „Mai bine rodeam
pesmeţi amândouă, dar eram împreună şi azi mă respecta… Vezi ce-am făcut? E
numai şi numai vina mea…” N-am reusit sa o consolez. Pentru un timp îndelungat,
poate vreo lună şi ceva, s-a retras în găoacea ei. Dacă întâmplător drumurile ni se
intersectau, îmi flutura de la distanţă. Părea că fuge de mine, nu vroia să mă mai
vadă. Şi eu sufeream, îmi lipsea…
Într-o dimineaţă, m-am trezit cu un telefon de la ea. Mă anunţă că i se mărită
fiica cu un neamţ. „Vino la nuntă!”, mi-a zis cu o voce nefiresc de veselă. Şi eu
mi-am şi închipuit că, fata ei, în semn de conciliere, a hotărât să-i facă o surpriză:
57
vine să sărbătorească nunta simbolic alături de mama ei. Asta mi-am închipuit-o
eu! Şi am acceptat, cum era de aşteptat, presupunerea mea ridicolă şi neverosimilă.
Era o duminică frumoasă, exact ca o femeie răsfăţată. Stăpâna mi-a dat liber.
Ea s-a dus la biserică şi eu mi-am îmbrăcat rochia cea mai frumoasă, am trecut pe
la florărie şi am cumparat un buchet de trandafiri. Mai aveam şi un mic cadou
pentru tineri – o icoana cu Fecioara Maria. Am fost punctuală, am sosit la timp la
locul stabilit de Nely şi nu m-am mirat când am văzut-o venindu-mi în întâmpinare
singură. Mi-am zis în sinea mea că poate tinerii urmează să apară, că sunt undeva
în încăpere. Nely era ca niciodată de frumoasă. Îmi aminti de Ani în ultimul ei
spectacol…
Atunci a fost şi ultima mea întâlnire cu Nely. Fusese dorinţa ei să
sărbătorească cu cineva apropiat (aşa mi-a spus) nunta fiicei, care… n-a dorit s-o
aibă alături! Şi nici cadoul nu i l-a acceptat…
Nely a ales să fie cu mine în acea zi. De fapt, nici nu cred că avea pe
altcineva mai apropiat. M-a dus în cel mai frumos local din oraşul L. Am încercat
să ne simţim bine. Glumeam, făceam haz din nimicuri, dar simţeam şi în vorbe, şi
în râsul prietenei mele o tristeţe sfâşietoare. A comandat o băutură dintre cele mai
scumpe şi m-a tratat cu tot felul de bunătăţi. „Dacă-i să petrecem, să se ducă
vestea!”, aşa a zis. Am şi cântat. Nu ne păsa de nimeni! Am părăsit ultimele
localul. Ne-am petrecut una pe alta de câteva ori până la casele care ne găzduiau,
apoi ne-am îmbrăţişat, promiţându-ne să ne vedem cât mai des şi să ne facem
sărbători ale sufletului măcar o dată în lună, dar…
Nu ne-am mai văzut! Sfârşitul ei m-a cutremurat. „De ce fiinţele cele mai
dragi sufletului meu pleacă într-un mod atât de misterios, dramatic şi eu nu sunt în
stare să le ajut cu nimic?” Mă căzneam, încercând să-mi răspund, dar n-am fost şi
nu sunt în stare până acum să aflu un răspuns convingător. Am plâns mult, am
suferit ca după o fiinţă nespus de dragă.
Femeia la care Nely închiria o cămăruţă mi-a propus să-mi iau mie lucrurile
prietenei mele. Nu erau prea multe, dar nu-mi doream nimic. Într-un sertar am
găsit un carnet cu însemnările ei şi pe care scria citeţ, caligrafic, dar cu un fel de
tremur vizibil în fiecare literă: Jurnalul unei târfe… E tot ce mi-am ales, dar mă
frigeau degetele când încercam să-l frunzăresc (exact cum păţisem cu jurnalul
celeilalte prietene – Ani). Şi mereu, de fiecare dată, parcă intenţionat (!) deschid la
pagina unde scrisese: „Au fost timpuri când şi pentru mine conta candoarea. Nu-mi
imaginam să mă atingă altcineva decât omul drag. Dar, după ce am fost trădată,
apoi vândută, toate s-au schimbat. Am început şi eu să-mi bat joc, dar nu de
altcineva – de sine. Şi e lucru ştiut, cum poţi să-ţi baţi joc tu de tine, nu o poate
face nimeni altul…”
Am pus carnetul alături de caietul lui Ani. Le am la fel de aproape de inimă!
Şi chiar dacă Nely nu mai este, continuu s-o simt în preajmă, ca şi pe Ani. De
multe, de foarte multe ori, mă trezesc vorbind cu ele, povestind, glumind. Îmi dau
seama că e jocul închipuirii şi mă sperii.
Şi, totuşi, Nely mai avea pe cineva apropiat, de care, însă, nu mi-a pomenit
niciodată. În acelaşi sertar am descoperit şi un plic îngălbenit – fără adresă,

58
deschis, cu o scrisoare în el la fel de ştearsă de timp, care, prin deducţie, m-a făcut
să înţeleg că fusese scrisă mult înaintea zilei în care s-a prăpădit.
Dragul meu!… Aş vrea să pot să schimb ceva şi voi încerca. Şi dacă
într-adevăr zici că merită să vin, voi reveni, dar nu acum. Nu, n-am uitat… Ce
să-ţi spun?! Duc o viaţă monotonă… Adevărat că, o dată la două săptămâni,
autorităţile oraşului permit organizarea, pe malul unui râu, a unei discoteci, care
durează uneori două ore, alteori mai mult (depinde!). Am mers şi eu acolo o
singură dată. Era încă în plină zi, deşi era ''în fapt de seară'''. O negreaţă de
oameni, muzică ca acasă, cu toţi decibelii… Toată lumea dansa, râdea, erau atât
de fericiţi… Să-i fi văzut! Dar… de mai la distanţă! De unde urmăreau această
scenă o mulţime de italieni… La început am stat si eu puţin mai deoparte, apoi
m-am apropiat şi i-am văzut mai îndeaproape. N-am vorbit cu nimeni, pentru că
erau toţi în grupuri şi părea că nu aveau nevoie de nimeni şi nimic mai mult…
Trebuie să vezi acele feţe! Se râdea în gura mare, se povestea ceva cu mult haz.
Dar uitându-te atent la ele, îţi dădeai seama, că dacă se opresc din râs, nu-i mai
poţi ogoi de plâns. Când toţi au început să se împrăştie, am urcat într-un autobuz
de oraş, în care au urcat şi câţiva moldoveni. Atunci le-am văzut de aproape
privirea pustiită, tristeţea răvăşitoare din privire. Din vorbele lor am înţeles că
unul dintre ei urma să se întoarcă în câteva zile în Moldova. Toţi îi vorbeau şi se
uitau la el ca la cel mai fericit om de pe planetă. I-am urmărit, apoi m-a podidit
plânsul. Biata lume!.. Cine ştie ce ne mai aşteaptă încă de-acum înainte. Dacă
într-o lume mult mai organizată nu se vede ieşirea din criză, atunci ce o să se
întimple la noi? Moldovenii pleacă în România pentru un trai mai bun, românii se
duc prin Germania şi Italia cu acelaşi scop, nemţii şi italienii o iau spre America,
iar americanii, pentru un trai mai bun, se duc, bunăoară, în… Bangladesh!
Ciudată mai este făcută lumea asta, zău!… Pe tine nu te-aş sfătui să dai vrabia din
mână pentru cioara din par… Crede-mă!

Cui era destinat mesajul? Avea vreo legătură persoana căreia-i scrisese cu
dispariţia ei? N-am îndrăznit nici să spun nimănui despre scrisoare, nici s-o arăt
cuiva…
„Ca să fii bogat trebuie să poţi…” îmi declarase într-o zi Nely, după ce-mi
povesti despre una din femeile de la noi prinsă de poliţie cu droguri în poşetă…

***
Sunt şi oameni care se nasc pentru a fi bogaţi şi viceversa!
…
Nu mai contează, pentru mine, ce cred alţii, contează ce cred eu despre sine.
Şi atunci când ajungi să nu te respecţi, ce poţi face? Cum să ştergi ceva din
memorie – nişte ani, nişte întâmplări pe care ai vrea să le uiţi…
…
N-am crezut niciodată că aş putea să scriu poezii (dar poate nici nu sunt
poezii?! Totuşi, e ciudat, dar străinătatea şi singurătatea te fac poet… O fi o
subţiere a simţirii care te ajută să-ţi auzi sufletul oftând, dar şi bucurându-se că
eşti!?
59
…
– Unde te duci?
– În lume.
– Ce fel de lume?
– A banilor…
– Şi sufletul?
– Care?
– Al tău! Îl iei cu tine?
– De ce? El rămâne acasă… Sufletul nu ştie să facă bani!
…
Durerea te poate frânge, dar şi înălţa te poate!…

(din Jurnalul unei târfe…)

Pe chipul lui Ani am văzut dezamăgirea, pe al lui Nely – durerea, pe chipul

lui Emili, mai întâi apăru umbra tristeţii, apoi, foarte ciudat – părea că i-a
(re)dispărut mâhnirea, nici nu mi-am dat seama când!, şi părea că cineva, iarăşi o
mână nearătată, îi îmbrăcase, fără să fi observat eu o mască a mirării…
- Când omul moare, pe faţă îi apare scrisă esenţa fiinţei lui! Astfel, arogantul
va întruchipa orgoliul, maliţiosul – urâciunea, tâmpitul – prostia, cuviosul –
împăcarea… – îmi spuse odată, într-o discuţie Nely. Atunci ne-am amuzat. Când
eşti viu (printre vii!) şi pe seama morţii faci glume. Acum, străjuind lângă o fiinţă
care (incredibil!), câteva ore în urmă îmi vorbea, fără să vreau aud imnuri din nu
mai ştiu care Carte a morţilor (poate cea tibetană?!): O, nobil fiu, ceea ce se
numeşte moarte, acum a venit. Părăseşti această lume, dar nu eşti singurul;
moartea vine pentru toţi. Nu rămâne ataşat de această viaţă prin sentimente şi
slăbiciune. Chiar dacă, datorită slăbiciunii, vei rămâne legat, puterea de a rămâne
aici n-o ai. Nu vei obţine nimic decât rătăcirea… (Ce bine-i să ai memorie de
actor, chiar dacă nu mai eşti… Or, ea – memoria, este totul din ce-am fost?!)
Îmi închipui (şi cred, deşi mă trec fiorii!), că abia când nu mai eşti, când stai întins
fără suflare, sufletul îşi vede haina. Se uită şi se bucură sau se îngrozeşte…

Ora 4.00
Stau cuminte lângă vatra gândurilor.
Pun câte un vreasc pe foc
şi admir dansul flăcărilor.
Atâta graţie de-ar avea vorbele ce se nasc,
ne-am încălzi
şi s-ar topi gheţarii dintre noi…
Asta gândesc privind focul care
s-a încins şi-mi încălzeşte sufletul.
Arunc vreascuri adunate
după ce am curăţat liziera
de mulţimea gândurilor congelate.
(din caietul lui Ani)
60
 De fiecare dată am retrăit clipele intrării în primul rol. A trebuit să mă
deprind a fi un personaj absolut nou, străin, necunoscut, de multe ori ne-drag, dar
care trebuie să fii… Oricum, dintotdeauna a fost un noroc să capeţi un rol – fie
secundar, fie doar pentru o singură apariţie. Poţi miza şi pe un asemenea rol! Cel
puţin sau mult, faci publicul să nu te uite, dacă ai talent.
Când se făcea distribuţia şi regizorul îşi ferea ochii, zadarnic încercam să-i
prind privirea. Era un semn taciturn că nu trecusem castingul! Sau, dacă după o
reprezentaţie, directorul teatrului trecea de câteva ori pe lângă cabina mea, tuşind
supărat ori scuipând replici pipărate, trebuia să-mi încep a face geamantanul.
Şi a lucra la cineva, a fi la cheremul cuiva e acelaşi lucru!…

Străinătatea e frumoasă şi ademenitoare, dar e şi grea, apăsătoare. Una e să

vii să vezi, să admiri, să te plimbi, dar să ştii că te întorci acasa, şi e cu totul altceva
când îţi dai seama că ai venit pentru nu se ştie cât timp. Atunci nu mai are sens să
numeri orele, zilele. Toate seamănă! Şi nimeni nu te va convinge că timpul s-a
scurtat şi că 24 de ore ar fi acum cât 16 ore. În realitate, timpul nu mai contează
când eşti printre străini. Te simţi singură, stăpână pe soarta şi pe timpul tău, dar,
totodată, ai senzaţia de fiinţă părăsită, de om al nimănui, încât ajungi a te întreba:
„De ce tu? De ce n-ai avut norocul să ai pe cineva alături, ca împreună să-ţi duci
greul vieţii mult mai uşor, să împarţi povara cu acel cineva…” Îţi plângi singură de
milă şi, dacă nu te-ai scoate cumva din această stare, depresia te-ar putea duce pe
margine de prăpastie. De aceea trebuie să te scoţi! De mâini, de picioare, de plete,
de urechi, dacă altfel nu se poate.
Am întâlnit lângă lacul paşilor pierduţi, acolo unde se adunau de obicei ai
noştri, o femeie, Ţicnita (aşa-i ziceau toţi!) – cea despre care îmi vorbise Nely cu
multă compătimire. Unii o numeau a batjocură Tribuna. Striga în gura mare lucruri
adevărate, atât de adevărate şi dureroase, încât… Lumea râdea, se amuza de tot ce
spunea femeia. Râdeau ca la spectacolele de comedie. Una ea nu râdea. Şi eu.
Poate pentru că cunosc prea bine regulile jocului scenic, deşi… Ceea ce spunea
femeia (nu pot să-i spun Ţicnita) erau vorbe inedite, nu aparţineau unui scenariu, se
simţea şi în vibraţia vocii că îşi scrisese singură în gândul ei monologul şi trăia
fiece cuvânt, de parcă s-ar fi biciuit cu propria mână, ca să demonstreze lumii ce
înseamnă durerea. Şi de fiecare dată avea în repertoriul ei de soliloc fraze care mă
cutremurau. Lăcrimam în sine, ascultând-o. Nu ştiu de ce, îmi era ruşine să-mi
divulg lacrimile! Iar lumea hohotea.
Tribuna-Ţicnita:
– …Dacă nu ne întoarcem de unde am venit, vom ajunge nişte prăpădiţi!
Nişte oameni ai nimănui pe acest pământ. Auziţi?! Ascultaţi-mă, că eu am înţeles
adevărul, purul adevăr! Voi încă nu l-aţi înţeles şi nici nu doriţi… Aici suntem
nimeni şi nici banii adunaţi nu ne vor salva…
Părea că joacă într-un spectacol, dar nu juca. Părea că nu vede pe nimeni, iar
când se adresa cuiva, mă simţeam vizată şi eu. Mie mi se adresa!
– Tu, femeie, care stai aici şi aduni dolari sau euro, pentru cine îi aduni?
Pentru fiica ta sau pentru fiul tău, pentru ei, care au rămas acasă şi care, poate
61
acum, în clipa asta, sunt violaţi, sunt folosiţi de cineva ca o marfă, ca o jucărie! Tu
aduni bani şi ei îi risipesc, cheltuindu-şi şi norocul… Iar tu!? Ţi-ai lăsat acasă, în
grija străinilor, un copilaş! Zici că-l îngrijeşte mama ta! Crezi că el – copilul tău, va
simţi mângâierea de mamă pe care i-ai putea-o da doar tu? Dar ce va fi cu copiii
lăsaţi orfani, pe drumuri, vă gândiţi? Vor avea ei la rândul lor căldură de părinte?
Vă vor ierta, credeţi?
„Fugăriţi-o că ne strică la toţi buna dispoziţie!”, strigau unii. Şi se găseau
care-i susţineau pe aceştia:”Mai bine s-o dăm pe mâna poliţiei, s-o ducă şi s-o lase
în Piaţa Adunarii Naţionale sau lângă parlament. Să cuvânteze acolo!” „E nebună
de legat!” „E ridicolă!” „Ne face de ruşine! Ne strică imaginea…”
– Oameni buni! Credeţi că ne vor primi acasă? Mâine, când ne vom întoarce
– bătrâni, bolnavi, fără puteri… Părinţii, copiii se vor uita ca la nişte străini la noi!
Nu ne vor da crezare, nu ne vor asculta, nu ne vor urma şi, cel mai groaznic – nu
ne vor iubi! Ştiţi că am umplut drumurile Europei cu tinere forţate să se
prostitueze?! E bine, e frumos, ne face onoare acest fapt?! Închisorile Italiei şi
Greciei gem de străini, printre care sunt şi fii de-ai noştri… Dragii mei! Vă rog…
Haidem acasă! Să ne întoarcem cu toţii şi să facem ceva, să ne salvăm – sufletele
noastre şi copiii… Încă nu e târziu! Dar poate fi târziu…
Aşa o fi arătând Hyde Park-ul londonez?! Se spune că, acolo, oricine poate
cuvânta ce-i trăsneşte prin cap, iar adevărul lansat, ca şi neadevărul, este considerat
aberaţie sau glumă… Îmi era milă de femeie, pentru că vorbele rostite de ea erau
luate în râs şi ea devenea jalnică…
– Se ştie de când lumea că fiecare trebuie să-şi aibă locul său sub soare, să-şi
facă singur acest loc şi să fie al său şi să rodească. Nu e bine să caute toţi binele în
altă parte, la alţii! Ziceţi că n-avem casă, că ţara noastră e scoasă la licitaţie, iar
hoţii o întind ca pe-o fecioară împinsă între tâlhari… Dar ce-ar fi să mergem cu
toţii şi să-i strângem de gât, să le cerem socoteală celora care ne pângăresc
ce-avem mai scump şi mai sfânt... De ce le trimitem banii noştri? Munca noastră!
Ca ei să huzurească, după ce i-au prădat şi pe părinţii nostri, dupa ce ne-au luat
totul… Acum tot ei, aceştia care poartă mască ca să rămână nevăzuţi, ne droghează
copiii!
Mult mai târziu m-am întrebat din ce-o fi trăit acea femeie…
– Dragii mei, ascultaţi-mă, că eu am înţeles totul de când am venit aici. Am
plecat acasă, apoi m-am întors. Nu ca să fac bani – credeţi-mă, nu m-au încălzit
banii pe care i-am făcut şi nici nu m-au salvat, ba din contra, m-au sărăcit de ce mi
se dase mai scump, m-au pustiit… Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi că nu suntem un
neam mai prost ca altele, de ce să ne facem slugi? De ce să nu ne slujim pe noi, pe
copiii noştri, pământul şi viitorul nostru? De ce? De ce să ştergem fundul bătrânei
Europe şi nu bătrâneţea muncită a părinţilor noştri? Dragii mei! Ascultaţi-mă! O să
vă pară rău. Dar va fi târziu… Cât nu e încă prea târziu, să ne întoarceam! Cât ne
mai aşteaptă cineva!…
Spunea lucruri dureros de adevărate, dar nimeni n-o asculta. Cred că nu
voiau s-o asculte! Ar fi trebuit să-i dea partea cea mare de adevăr… Poate unii,
ascultând-o, erau de aceeaşi părere, majoritatea însă râdea ca de nebuna neamului.
Deşi tocmai ea botezase până şi spaţiul unde ne vedeam duminicile, la sărbători,
62
când stăpânii se duceau undeva la odihnă, iar oraşul rămânea fără locuitori şi peste
tot se-auzea numai vorbă străină – fie rusească, fie românească. I-a zis acelui loc
Valea plângerii. Eu de fiecare dată i-am ascultat predicile până la capăt şi, spre
marea mea ruşine, într-o zi, când se îndreptă spre mine, ca şi când venea să mă
îmbrăţişeze simţindu-mi susţinerea, m-am ferit de ea, ca de un lepros m-am dat
într-o parte, exact cum procedau şi ceilalţi. Conştientă că are dreptate, am ocolit-o,
totuşi.
Adevărat că, de multe ori, a trebuit să roşesc pentru faptele nesăbuite ale
unora de acelaşi neam cu mine. Să caut un pretext pentru a nu fi prezentă, când
acei la care lucram mă chemau anume, să-i văd pe ai noştri surprinşi, fie în flagrant
furând sau fiind descoperiţi pentru o crimă gravă. Zadarnic încercam să justific
faptele unora… multora!
Într-o zi, până a pleca Nely, am aflat că femeia care în fiecare duminică îşi
rostea monologul a nimerit la balamuc, acolo aflându-şi sfârşitul. N-a avut nici
bani să se mai întoarcă acasă şi nici cei de-acasă, poate n-au ştiut, poate n-au putut,
poate n-au dorit, dar nimeni nu s-a interesat de ea. Cred că nici acolo, acasă, nu
s-ar fi împăcat cu ceea ce i-ar fi oferit realitatea. Am plâns când am aflat că nu o
voi mai vedea niciodată (ca să-mi cer iertare…). Am jelit-o fără să mă vadă cineva,
fără să spun cuiva. Atât de mult îşi dorise să ajungă acasă ea şi tot neamul ei! Dar a
rămas un personaj comic, bizar din Valea plângerii – spaţiul botezat altfel de mine
– lacul paşilor pierduţi (!), care însă a fost acceptat în prima versiune. Acceptat de
către toţi cei veniţi de mai demult, dar şi de cei veniţi pe ultimul val, acei fără prea
mari şanse, ca angajaţii în jocul piramidal, în care totdeauna primii au de câştigat,
ceilalţi alegandu-se cu borta covrigului, ademeniţi de vârfuri şi pierzând tot mai
mult şi mai mult…

Moartea prietenei mele m-a derutat. Deşi am căutat să-mi păstrez calmul şi
am contribuit la înmormântarea ei; am făcut tot posibilul să fie petrecută ca o
creştină (pentru că fiica ei n-a dat niciun semn!).
După plecarea lui Nely, iarăşi s-au abătut asupra mea necazurile, de parcă ea
îmi fusese îngerul păzitor. La câteva săptămâni, doamna M., la care munceam,
locuiam şi mă simţeam bine, primi o scrisoare prin care era anunţată de copii să se
pregătească de plecare că ei vin s-o ia. Şi au luat-o! Iar de serviciile mele nu mai
aveau nevoie.
Astfel, într-o bună (dar ce fel de bună?) zi, m-am trezit în stradă, din nou
singură. Adevărat că, de astă dată, aveam nişte rezerve şi nu mă ameninţa foamea,
dar nu aveam totusi bani suficienţi ca să ajung acasă. Dar nici nu cred că eram gata
să mă întorc. Şi revenirea de unde te-ai pornit necesită o pregătire…
După ce mi-am luat rămas bun de la dna M., am ieşit din oraşul V. (altceva
ce puteam să fac?), m-am aşezat la o margine de drum (nu departe de o centură!),
pe un trunchi de copac, şi mă uitam în zare la cerul care era acelaşi ca în ţara mea,
asemănător cu cel din copilăria mea (deşi era mai altul!). Mă uitam la orizontul
care, privit îndelung, se apropia de mine. Mi se părea că ar fi fost suficientă o zi de
mers. Mă uitam la toate fără a jindui ceva. Pur şi simplu, îmi bucuram ochii.
Gândurilor nu le mai acordam atenţie, ca, de altfel, nici maşinilor care treceau
63
indiferente pe lângă mine. Părea, dar poate că într-adevăr eram într-o stare de
prostraţie!? Italienii i-ar zice dolce farniente, ceea ce în româneşte ar fi
nimicfacere, iar în rusă nedelanie. Mulţi, însă, asociază această stare cu un fel de
lenevie boemă, stare când nu vrei să faci nimic pentru că nu vrei, pentru că ai de
toate, pentru că ţi-e bine, pentru că… eşti plictisit să te şi plictiseşti, vrei să stai
întins într-un hamac, într-o padure curată, verde, cu salcâmi şi tei în floare, în care
nu e nici ţipenie, doar privighetorile cântă, pentru tine… Altfel, cu totul diferit
explică şi descrie asemenea momente Yaqui din Mexic (Don Juan), nagualul,
marele mag (al lui Carlos Castaneda!), şi eu îi cred lui. El consideră această stare
relaxantă de „nimicfacere” o eliberare benefică de tot ce este inutil, de tot ce
împiedică penetrarea altor dimensiuni şi modelarea universului ce ne înconjoară.
E un fel de rupere de tot ce te împiedică. E precum o pasăre legată s-ar elibera
sau… un şarpe şi-ar dezbrăca pielea. Presupun doar, pentru că nici pasăre, nici
şarpe n-am fost niciodată… Îmi simţeam corpul uşor, de parcă se supunea
sufletului. După o durere sfâşietoare, simţii o rupere, o dezlegare, o bucurie care nu
puteam s-o exprim decât prin fraze banale: „Câtă frumuseţe există dincolo de
bagatelele lumii… Şi eu exist! Pot să-mi asum, să am aceste minunăţii fără a plăti
cuiva…”

Nu ştiu câte ore să fi stat fără a simţi foame, fără a-mi fi urât sau frig. Poate
aş mai fi stat, pentru că oricum nu aveam unde să mă duc – nimeni nu mă aştepta!
Aş fi rămas acolo, m-aş fi prefăcut în stană de piatră (posibil!), dacă, spre seară,
când soarele era aproape de orizont, nu se oprea o maşină chiar în dreptul meu.
Stopă şi coborî din ea un bărbat care în acea clipă mi se păru foarte mare, aproape
un uriaş. Se uită în jur, puse mâna streaşină la ochi privind apusul, apoi o luă
zâmbitor spre mine. Zâmbetul bărbatului mă puse în gardă şi nu ştiam ce să fac –
să mă ridic s-o iau din loc sau să-mi încep şi eu activitatea, preluând funcţia
prietenei mele: să accept cel mai josnic rol! Sta aspettando qualcuno? (It.); Warten
Sie auf jemanden? (Germ.); Var valakit? (Magh.); Vi kogoto jdiote? (Rus.) Străinul
îmi vorbi consecutiv în câteva limbi. Graţie a două limbi – italiana şi rusa, am
dedus ce mă întreba: Aşteptaţi pe cineva? Nu ştiam ce să-i răspund. Aş fi avut
cuvinte, mă descurcam destul de bine în italiană şi cu atât mai mult în rusă. Nu mai
eram tabula rasa, ca la început, acum câţiva ani, dar am tăcut. Bărbatul mă privea
cu acelaşi zâmbet îngăduitor care, deşi îmi inspira încredere, mă făcu să simt şi un
fel de jenă, încât din teamă să nu se întoarcă să plece, eram cât pe ce să izbucnesc:
Sono qui perche sono rimasto senza lavoro… sono disoccupato… („Eu… eu stau
aici pentru că…am rămas fără lucru!”). Dar strigătul s-a produs înlăuntrul meu şi
lacrimile mi-au împăienjenit ochii, mi-au blocat gâtlejul. Nu eram în stare nici să
vorbesc, nici să judec, nici să-l privesc pe cel din faţa mea. Simţeam înlăuntrul
fiinţei mele o revărsare a unui vas preaplin, în care aruncasem chiar eu o ultimă
piatră. În aceeaşi clipă, fulgerător, îmi amintii de un tablou real cu un câine, pe
care-l văzusem cândva, sărind disperat într-un picior – poate fusese lovit de cineva,
poate nimerise într-o capcană (?). Era un câine pe care-l întâlnisem din întâmplare,
demult, încă în ţara mea fiind… Nu ştiu de ce mi-am amintit în acea clipă de el.
Poate-i semănam sau… Pentru că într-o altă ţară, în care urma să ajung după
64
această întâlnire accidentală, n-aveam să văd animale vagabonde – câini sau pisici
ale nimănui! – umblând pe drumuri hăituite de foame şi de oameni. Aveam foarte
curând să înţeleg un adevăr simplu de tot, că, într-o ţară care-şi respectă cetăţenii,
şi animalele duc o altă viaţă! Mult mai bună. Dar toate urmau să se întâmple,
atunci eram în şoc, nu ştiam cum să procedez. Şi fără să-mi dau seama, am şoptit
(în limba mea, fireşte!): „Doamne, îţi mulţumesc!” Ca peste o clipă să aud…
– Urcaţi în maşină!?…
Bărbatul vorbea româna! Cum se vede, cineva de sus mă proteja (poate Ani?
Prea poate Nely?), pentru că, iată, când părea că mă prăbuşesc, a apărut în faţa mea
ca din pământ sau căzut din cer, un bărbat şi nu un oarecare…
M-a luat de mână, m-a sprijinit şi eu l-am urmat. Îmi era indiferent ce putea
să mi se întâmple. Îl urmam în tăcere, supusă. Nu mai rosteam niciun cuvânt – nici
într-o limbă, de parcă îmi pierdusem graiul. Bărbatul, surprins (poate) de tăcerea
mea, mă întrebă: „De ce faci asta? Ştii că e mare păcat şi faţă de sine?!” Auzindu-l
vorbindu-mi atât de coerent limba mea „natală”, cum o numesc românofobii
rămaşi în casa mea, am izbucnit de-a binelea în plâns, deşi ştiam prea bine (dar o
ştiam doar eu!), că nu sunt (încă nu ajunsesem!) cea drept care mă lua. Reacţia mea
lacrimogenă era şi de bucurie, şi de ruşine. Nu puteam scoate un cuvânt, dar de
multe ori şi lacrimile spun necazul. Şi bărbatul îmi asculta sughiţurile şi părea
că-mi înţelege disperarea, cu atât mai mult cu cât durerea plânsă nu are nevoie de
translatori. Mă aşezasem în spate, bărbatul, la volan – asculta cum plâng. Când
m-am oprit de suspinat, dar şi mai târziu, mi se făcu ruşine de comportarea mea.
Nu mi-a plăcut niciodată să-mi deschid sufletul în faţa oricui, cu atât mai mult să
mă lamentez în faţa unui necunoscut. De aceea, revenindu-mi, m-am liniştit, am
făcut un gest, încercând să deschid uşa cu intenţia de a pleca, dar bărbatul mă opri.
Abia atunci i-am observat vestimentaţia – redingotă, care altfel, cu siguranţă (!),
s-o fi numind la preoţii catolici.
– Ştiţi să pregătiţi bucate? De curăţenie nici nu mai întreb! Tocmai am rămas
fără menajeră, dacă nu aveţi nimic împotrivă…
Să am ceva împotrivă?! De bucurie, mi-a revenit glasul! Deşi piţigăiat, de
nerecunoscut, era totuşi glasul meu.
– Dar, părinte…
– Ştiu ce vreţi să spuneţi! Dar nu contează… Veţi fi a 25-a menajeră în casa
mea!
De când mă ştiu îmi place această cifră! De aceea am închis uşa maşinii
grăbită, ca nu cumva să se răzgândească (!). Şi maşina a pornit.
Am mers mult. În tăcere, privind cum se schimbă peisajul, luând ba
înfăţişare de câmpie, ba de munte. Abia când am trecut frontiera mi-am dat seama
că părăsesc o ţară şi că las în urma-mi o lume înmormântată în cimitirul
amintirilor. Rămânea la trecut, în Italia, pe care aşa şi nu reuşisem s-o văd precum
visasem - Nely, rămânea dna M., nebuna şi copiii care s-au jucat cu mine de-a
lupii… Toate rămâneau în ţara pe care dorisem atât de mult s-o văd, s-o admir încă
din copilărie, dar, fireşte, nu în postura în care eram acum.
– Am intrat în Austria, doamnă! Simţiţi că e un alt aer? Uitaţi-vă în zare, se
văd Alpii cărunţi. Nici vara nu se topeşte zăpada de pe vârfurile lor… Aici e o cu
65
totul altă ordine, să ştiţi. Austriecilor nu le plac invadatorii, la ei e totul pus la
punct, vă veţi convinge… Sovieticii au fost pe-aici înarmaţi, acum mai rătăceşte
câte unul, îl poţi vedea pe la vreun colţ de stradă cu pălăria în mână, cerşind… Să
stea, dacă le place! zic localnicii, dar, de fapt, îi deranjează oaspeţii nepoftiţi.
Dumneata, nu-ţi fă griji, eşti musafirul meu! Uite că am şi ajuns. Deci, să facem
cunoştinţă! Mie îmi spune…
Prima dată în viaţa mea am pătruns în inima unei biserici catolice. Sobră,
graţioasă, cu fruntea îndreptată spre cer, inspirând zbor şi dorinţă de a atinge
înaltul, aceasta mi-a fost prima impresie. Iar localitatea rurală, risipită printre
dealuri acoperite cu multă vegetaţie, mi-a lăsat impresia unui sat fără oameni. Când
l-am întrebat pe părinte: „Unde este lumea?”, a surâs, apoi mi-a explicat: „Aici n-o
să vezi pe nimeni alergând după o linguriţă de sare pe la vecini şi nici pe nimeni
n-o să vezi umblând fără treabă pe drumuri.”
În prima seară, am făcut o excursie prin biserică. Era aproape de miezul
nopţii. Părea că pătrund (însoţită de preot) într-o lume nouă, misterioasă, căreia îi
era teamă să mă accepte. Şi mie îmi era frică… Nu ştiu de ce.
Totul mă fascina! M-a impresionat atât sobrietatea interiorului bisericii, cât
şi fastul, măreţia care se întrevedea în simpleţea aparentă. Mulţimea de scaune
luate de mână improvizau o lume adormită, peste care străjuia privirea Celui
răstignit pe o cruce enormă de lemn, fixată pe peretele dinspre răsărit, care la
ortodocşi ar fi ascuns de catapeteasmă. Simţeam privirea blândă şi neiscoditoare a
Mântuitorului. Uitându-mă îndelung la El, am simţit o durere sfâşietoare în palme
şi în călcâie. Părea că mă dor şi pe mine cuiele bătute în braţele şi în picioarele
Lui! Poate era din cauza prea multelor evenimente trăte în ultimul timp, poate din
cauza drumului prea lung şi obositor, poate pentru că niciodată n-am văzut până
atunci chipul lui Isus atât de real. Eram fericită, dar o altfel de fericire simţeam în
suflet. În acea clipă, nu-mi doream nimic mai mult decât să stau alături de El, să
rămân pentru totdeauna în preajma Lui…

În acea clipă nu-mi imaginam că va fi să ajung să veghez singură la căpătâiul

cuiva. Or, poate, de asta a trebuit să ajung până aici?! El are pentru fiecare o
rezervă. Iar ceea ce mi se întâmplă mie – e pentru mine!
„De ce te-ai teme, când ştii că nu eşti singură?” O şoaptă – clară,
poruncitoare, parcă rostită din adâncul fiinţei mele, dar cu glasul lui Emili, mă făcu
să tresar, dar nu de frică…

***
Te-am văzut azi,
DOAMNE,
În imaginea lucrată de ochi şi mână de om.
Păreai obosit
Cu fruntea sprijinită de cruce…
Mi s-a făcut milă de neputinţa mea
De a-mi duce singură povara.
Nu te las o clipă să te odihneşti,
66
Cel puţin de mine.
De asta mi-am propus să nu dorm,
Să stau cu ochii în lumină
Şi să mă gândesc la Tine,
În astă noapte.
Nu am cuvinte prin care să Te consolez -
Ar fi neadevăruri toate,
Pentru că în ajun
Şi de acest Paşte,
Ţi-am urmărit răstignirea
Şi am tăcut.
Am tăcut!
Ciocnind ouă roşii…
Acum zadarnic lipesc fruntea
De crucea care ţine
Poverile Lumii.
…
Toate câte ni se întâmplă sunt legate unele de altele, ştiu! Şi, cum se vede, a
trebuit să-l întâlnesc pe don S. Să-l întâlnesc pentru a înţelege multe, dar şi pentru
a afla raspuns la multe întrebări care mă frământau din clipa când am aflat că
exist. Dar, poate a fost nevoie să-l întâlnesc pentru a ajunge peste două luni la
Emili?! Până atunci am stat în casa preotului, am aspirat o atmosferă care m-a
făcut să mă simt mai catolică decât mi-aş fi închipuit vreodata că pot fi.
…
Mi-am zis la un moment dat, asistând la un serviciu divin:”S-ar putea să
mor catolică…” dar, scuturată de gândul prozelit, m-am consolat: oricum, voi
muri (aş vrea să cred!) cu suflet de creştin…
…
Ca niciodată mă simt aproape de Dumnezeu. Numai că se înalţă, urcă pe
scara lui Iacov doar gândul meu! Sufletul nu îndrăzneşte, iar pasul e turmentat de
păcatele lumii.
…
Ceva mă face să cred că nu cu voia lui Dumnezeu s-au separat două
Biserici, două aripi ajungând ale aceleiaşi Credinţe. Or, ambiţia oamenilor a făcut
să se despice în două catapeteasma Bisericii Creştine?!

(din jurnalul meu)

În acea noapte, uitându-mă îndelung la stele prin geam, m-am întrebat pentru
prima dată în ce măsură cred şi dacă cred cu adevărat. Tot acolo şi atunci (dar în
zilele următoare!) am cârtit cu gândul la confesiunea moştenită de la părinţi şi
mi-am zis, fără să-mi împărtăşesc gândurile cuiva: biserica ortodoxă e mai
neîndurătoare, ea îl ţine pe om în picioare cât durează liturghia sau alt ritual
religios, făcându-l să simtă cum îi intră os în os, iar din acest motiv punându-l şi la
încercarea de a alege: să mai vină la biserică şi duminica urmatoare sau tocmai la
67
Paşti. Dar poate prin această trudă infimă, ortodocşii îşi manifestă recunoştinţa faţă
de Acel care nu oboseşte să vegheze oamenii zi şi noapte… Catolicii, se pare,
păşesc în pas cu mentalitatea, dar şi cu transformările sociale ale lumii. Se schimbă
la faţă odată cu omul contemporan. Aşa s-ar părea, pentru că există, fireşte, şi la
catolici rigori destul de aspre, ba poate şi mai categorice, cum ar fi interzicerea
divorţului (!). Dar… cum, prin care lege, să-i impui pe doi oameni înstrăinaţi să
vieţuiască împreună? Tot în casă la părintele S. am făcut nişte descoperiri (pentru
mine), care m-au ajutat să-mi dau seama de ce am simţit, întotdeauna, părere de rău
că nu sunt împreună catolicii cu ortodocşii. Adevărat că tot ce gândeam păstram
pentru mine, adunam totul în gândurile mele, nu voiam ca prin constatările mele
să-l supăr, să-l decepţionez pe binefăcătorul meu. Eu fiind menajeră, dar şi oaspete
străin! Mi-am zis că voi păstra în sine aceste păreri ale mele şi la revenirea acasă
mă voi gândi la ele, deşi… Ştiu că, exprimându-mi faţă de ai mei aceste idei, i-aş
supăra nu mai puţin. Poate şi mai tare i-aş aţâţa cu gândurile mele rebele. Mi s-ar
spune: cum de îndrăznesc şi cum de îmi permit să apreciez ceea ce e aproape
păgân, eretism? Cine sunt eu? Mă vor categorisi ca prozelit. Mă vor arde pe un rug
nevăzut… Dar trebuie să-mi recunosc mie-mi înainte de toate că, în sinea mea,
simt (şi dintotdeauna am simţit), că şi Dumnezeu ar fi vrut să se întâmple toate
altfel, ca oamenii de-aceeaşi confesiune să nu se despartă, dar, din contra, să se
împace.
Astfel, în două luni, cât am locuit aproape de inima unei biserici catolice – în
una din aripile clădirii cu trecere directă în biserică, m-am gândit ca niciodată, cu
regret şi cu mare părere de rău (de parcă aş fi putut schimba ceva – eu!), la faptul
că, fără voia mea, dar mai ales a lui Dumnezeu, s-a produs dezbinul, scindarea,
separarea Bisericii creştine unice, care ar fi putut fi azi, împreună – biserica
ortodoxa si biserica catolică – cea mai importantă confesiune de pe pământul
oamenilor, dacă…

…În 1054 nu se producea ruptura dintre Biserica Romană şi cea Bizantină.

(Citesc şi printre rândurile cărţii, încercând să pătrund motivul!) Cauza fiind
rivalităţile religioase şi conflictele politice. Schismă provocată de greci şi romani.
Grecii simţindu-se păgubiţi mai ales după crearea Imperiului Roman la răsărit,
sub Teodosie cel Mare (395)… („Toate-s vechi şi nouă toate…” – vorba lui
Eminescu). În acelaşi an – 1054, patriarhul Mihail Cerularie închide toate
bisericile de rit latin din Constantinopol. Zadarnic încearcă Papa Leo IX o
împăcare! Atunci delegaţii Papei au pus pe altarul Sf. Sofia Bula de excomunicare,
zicând: „Aici să judece Dumnezeu…” (Când oamenii aleg, Dumnezeu nu
intervine?! – eu).
Cele trei patriarhii din Orient: Antiohia, Ierusalim şi Alexandria, care
împreună cu Roma au fost întemeiate de apostoli, nu suportau să fie dominate de
Biserica Bizanţului, care se intitula a doua Roma şi pretindea primatul…
(Dar…”nu voiesc, fraţilor, ca voi să nu ştiţi că părinţii noştri, au fost toţi sub nor
şi că toţi au trecut prin mare… Şi toţi aceeaşi băutură duhovnicească au băut,
pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos…” –
Corinteni. Cap. 10; 1,4)
68
 …Erezia a marcat separarea! În 879, Fotia, fiind patriarh, adună un sinod
la Constantinopol (care din 330, e numit „Noua Romă”) şi îl excomunică pe Papa
de la Roma. Schisma fiind consumată, două personaje implicate în această
dezbinare: patriarhul Ignaţiu şi patriarhul Fotie – doi patriarhi adversari pe care,
după moartea ambilor, poporul creştin i-a pus alături… să se împace în ceruri!
Au fost de-a lungul veacurilor câteva tentative de reunire: în 1247, la Lyon,
şi în 1439, la Florenţa. Dar… un principe bizantin – Nottaras – ar fi zis: „Mai
bine să văd turban turcesc, decât tiara papală…” (Zadarnic îndeamnă Apostolii!
„Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, de oameni într-adevăr neluată în seamă, dar
la Dumnezeu aleasă şi de preţ… Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sânteţi
şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc
împotriva sufletului…” – Intâia Epistolă a Sf. Apostol Petru. Cap. 2; 4, 11)
Ruptura creată a rămas peste veacuri şi prăpastia s-a adâncit tot mai mult…
„A cui e vina? Spre cine îşi îndreaptă speranţa Tatăl? În care dintre aceste
două biserici poposeşte El cu mai multă încredere?” – mă întreb şi teamă-mi e că
voi ieşi din rolul meu de om cu aceeaşi întrebare fără replică şi fără răspuns…
Cert e că, de-atunci, două ramuri ale aceluiaşi trunchi se dezvoltă fiecare în
felul său…
* * *
Ce cred eu despre catolicism? Că e acelaşi ortodoxism, doar că a făcut
câţiva paşi înainte. Dar atunci când depăşeşti ceva, numaidecât ai de câştigat,
chiar dacă ai şi de pierdut…
…
Şi astfel, cu fiecare clipă ne coacem şi ne coacem
Şi apoi, cu fiecare clipă, putrezim şi putrezim;
Şi asta e întreaga poveste!
William Shakespeare

(din precipitatele lecturilor mele…)

* * *
Într-o ţară străină, într-o casă străină, într-o bucătărie străină, ai impresia că
toate, dar absolut toate!, te suspectează. Devii bolnăvicios de circumspect.
În bucătărie, eu, fireşte, aveam un alt rol şi era un alt gen de teatru – nici al
realismului, nici al absurdului. Era o artă în care vorbeau şi lingurile, şi scaunele,
şi… Când se trânteau uşile, mă întrebam dacă nu cumva am greşit cu ceva, dacă nu
cumva am rostit o replică pripită şi care o fi, totuşi, vina mea dacă uşile se izbesc
ameninţător. La orice vibraţie atmosferică a casei, se deştepta înlăuntrul fiinţei
mele nu inspiraţia de actor (!), ci de fiară hăituită: îmi era teamă (deşi fără temei!)
ca nu cumva să fiu aruncată în stradă în plină noapte sau, şi mai rău, când afară se
fugăreau vântoaicele. Îmi era frică să nu fiu trimisă aşa cum eram străină, printre şi
mai străini…
Acolo şi atunci, nu cred că mă bucura privirea curioasă a vreunui bărbat
întâlnit în stradă. Mă străduiam să trec, pe cât era posibil, pe lângă toţi şi pe lângă
toate ca o stafie. Voiam să fiu şi să nu fiu în acelaşi timp observată. Este rolul cel
69
mai însemnat, mai plătit şi, totodată, cel mai din culise, din umbră, pe care mi l-a
oferit vreodată Marele Regizor.

***
Mi-am zis că pentru ultima dată în viaţă îmi bat joc de mine în asemenea hal:
nu plecarea de-acasă te scapă de nevoi şi nici de gânduri grele nu te salvează! E
urâtul care nu te lasă… şi se ţine de tine ca scaiul, oriunde te-ai duce. Eu, care
altădată mă uitam în oglindă de cel puţin zece ori în zi (mă oglindeam, îmi plăcea
să mă uit la mine!), acum nu-mi păsa cum arătam. Oglinda mă speria, când din
întâmplare îmi scotea în faţă chipu-mi. Că eram bine sau nu prea, nu ştiu nici
acum. Chiar şi faptul că am fost văzută, tot ce-i posibil, de unii sau de alţii într-o
lumină profană, nu mă afecta. Devenisem de nerecunoscut, de parcă aş fi fost în al
doilea veac de căsnicie cu cineva care orbise pentru mine, dar şi eu pentru el, şi nu
ne mai speria şi nici nu ne excita, nici pe unul, nici pe celălalt, goliciunea sau
duplicitatea…
Mai mult mă bucura să aflu că din mâinile mele a ieşit ceva gustos, decât
dacă mi s-ar fi spus că arăt foarte bine. M-ar fi flatat mai mult prima constatare.
Asta însemna că intrasem în rol cu o pasiune incredibilă?! Deşi…
E una să pregăteşti pentru tine bucate, şi cu totul altceva – pentru alţii. Rolul
de bucătar este, de fapt, menit marilor actori! Acelaşi risc cu alţi degustatori… Şi
cât de mult se aseamănă savurarea bucatelor cu vizionarea unui spectacol! Pentru
prima dată (atâtea le-am făcut în ultimul timp pentru prima dată!), am înţeles ce
înseamnă să pregăteşti bucate cu dragoste. E aproape acelaşi lucru cu a face
dragoste cu un om drag sau a juca un rol mult râvnit. Când nici foame nu-ţi e, nici
obosit nu te simţi, văzând că acei pentru care te consacri sunt mulţumiţi ori, acei
pentru care pregăteşti bucatele au mâncat – totul! Zic, fără a exagera, nici foame
nu-ţi e, pentru că, de fapt, nici n-ai avea ce să mănânci (uneori nu-ţi rămâne nimic
în cratiţă…). Dar te simţi împăcat, aproape fericit. E un fel de dragoste, deşi e…
dintr-o altă necesitate!
Cel mai greu mi-era, de fiecare dată, să nimeresc cantitatea de mâncare.
Când pregateam mai puţin, numaidecât se întâmpla să nu ajungă. Când faceam mai
mult, ca să fie destul şi să mai şi rămână, abia de se atingeau de bucatele mele (cei
pentru care pregăteam). Din mai multe motive – fie că vin sătui, fie că au vreo
ceremonie. Şi iarăşi sufeream, pentru că nu mai ştiam cum să fac să nimeresc.
Dacă puneam mărar, gustul lor cerea în reţeta respecivă pătrunjel. Dacă nu prea
acream ciorba, nu era bine şi dacă o prea acream, era şi mai rău. Asta e, gustus non
discutantur!
Într-o zi, bunăoară, după ce într-o altă zi pastele pregatite nu au fost
indeajuns, am hotărât să fierb o cratiţă mare plină cu macaroane, numai că de astă
dată nimeni nici măcar nu le-a gustat. Şi pentru că, e ştiut, a doua zi la mâncarea
din ajun nu se uită nimeni, am scos toate macaroanele afară şi le-am pus în colivia
păsărilor. Bineînţeles, n-a fost ce mi-am imaginat, dar putea fi! Eu îmi închipuisem
ceva şocant de spectaculos. Şi anume: că, la un moment dat, toate păsările iau în
plisc câte o macaroană şi se înalţă în sus, tot mai sus. Vreuna ajunge, hăt peste
râuri, frontiere şi coline, până-n ţara mea… Ar fi fost nemaipomenit – un tablou
70
unic! Dar n-a fost. În acea zi, păsările cerului de deasupra localităţii R. au umblat
în jurul gâtului cu câte o salbă (macaronică!) din care ciuguleau fericite, neştiind
cui să mulţumească.
Altădată, a trebuit să improvizez urgent o masă. Nu conta câte treburi
făcusem în acea zi şi câte mai aveam încă de făcut; conta să fie bucatele pregătite
la timpul dorit (nu cel potrivit!). Derutată, alarmată, am căscat gura frigiderului şi,
spre marea mea bucurie, am descoperit un borcan cu fasole. Ce-i drept, de la ele
aducea cam binişor a… produs alterat. Mi-am zis însă: dacă se impun prin miros,
înseamnă că se vor – fie pe masă, fie aruncate şi… am riscat! Le-am pregătit cu tot
felul de mirodenii şi… La orice m-aş fi aşteptat, nu însă la asemenea laude:
„Excelentă fasolă!” Ce gusturi, Doamne! De peştele delicios (şi fresh!) nimeni nici
nu s-a atins, pe când la fasolă s-au repezit ca la trufandale. Au şi lichidat conţinutul
din farfurie într-o clipită. Nu mi-au lăsat nici o fasolă! Am înghiţit în sec o lacrimă
de râs şi un strop de plâns, astfel saturându-mă şi eu.

A fi bucătar bun înseamnă a înceta să gândeşti! Când am fost rugată (foarte

delicat): „Vă rog, nu vă gândiţi la altceva, decât la ceea ce puneţi în oală şi la ce
veţi pune pe masă. Nu amestecaţi cu bucatele pregătite copiii, fraţii, părinţii bătrâni
şi bolnavi… Că n-au gust plăcut bucatele!” – am rămas perplex. Bine că m-am
abţinut de la vreo replică picantă, altfel, la sigur, primeam nota de plată pentru
toate gândurile-ingrediente.
Zic, slavă Ţie, Doamne, că pot să mă abţin! De fiecare dată mă bucur şi m-
am bucurat când am fost în stare să-mi stăpânesc replica, dar şi să nu mă supăr, să
nu arunc vorbe gratuite fără a le cântări. În cazul dat (fiind vorba de bucate!), oricât
de spirituală ar fi fost, replica mea putea să-mi joace festa. Putea provoca indigestie
totală. Mi-a şi spus părintele cum s-a despărţit de ultima menajeră. Dânsa l-a
anunţat că, din principiu, nu gustă mâncarea făcută din carne. „Atunci, i-a replicat
dumnealui, nici eu, din principiu, nu voi mânca mâncare făcută de dumneata şi,
deci, ne luăm rămas bun.” Nu i-a dat nici măcar o şansă.
Tăcerea e de aur! – bine-a zis-o cine-a zis. Adevărat că de gânduri nu m-am
putut dezice. Acestea sunt, cum se vede, indispensabile, sunt parte din fiinţa mea
(sunt riposta permanentă a Eu-lui meu!), pentru că nu-mi închipui să nu
gândesc (!). De-ar fi ştiut bietul părinte câte replici de-ale personajelor cunoscute
de mine a înghiţit, m-ar ajunge din urmă şi m-ar învinui că i-am provocat prejudicii
culinare. Şi eu chiar n-aş avea contraargumente! Aş recunoaşte că l-am servit cu
ceapă prăjită în vorbe de-ale bătrânei doamne (din Vizita… respectivei!); că l-am
hrănit cu terci amestecat cu sânge otrăvit – de cel în care vicleanul Nesus o
sfătuise pe Deianeira, soţia lui Hercule, să îmbibe cămaşa viteazului ei soţ, ca
acesta s-o iubească mai mult, dar, de fapt… Mestecam terciul în cratiţă şi-mi
închipuiam că o joc pe Deiameira. Şi cum o joc?! Recunosc, de astă dată, terciul
nu-mi reuşi ca alte dăţi. Poate pentru că am gândit prea mult, exagerat de mult. Or,
bucătarii, ca şi sportivii, dar poate ca şi alţi meseriaşi, trebuie, pur şi simplu, să nu
se gândească decât la ceea ce fac, altfel totul iese prost şi fără gust.

***
71
 Doamne! Cum să te împaci cu ce mănâncă unii şi cum să nu accepţi ce
altora le-ar place?…
…
Nu vreau să mă gândesc la cei plecaţi, dar, pe de altă parte, la ce m-aş
gândi veghind lângă cineva care nu mai este? Şi, dacă prea mult mă gândesc la
viaţă, cum să nu mă gândesc la ea, când simt alături moartea? De parcă am sta de
vorbă…
(eu)

Doamnă (totuşi am rămas doamnă, chiar şi în faţa cratiţei), mie-mi place

mâncarea cu cât mai multă acreală! Asta mi s-a spus în primele zile, deşi ar fi
găsit motive pentru o discuţie contradictorie, căci, deasupra plitei atârnau două
avizuri pentru bucătărese: pro şi contra! Un aviz scris cu negru – bucate admisibile
– şi altul cu roşu – inadmisibile sau tabu. La roşu se excludeau produsele grase,
prăjite, dulci, sărate, pipărate, picante. Despre acreală nimic, nici un cuvânt.
Bu-un… Atunci am preparat acru. Reacţia a fost, bineînţeles, imediată: „Doamnă,
mănânc acru, dar nici chiar aşa! Dar de astă dată se iartă…”
Mi-am redescoperit şi cea de-a doua respiraţie, în sfârşit! Mi-am dat seama
că-mi place să fiu bucătar, însă nu din cel care studiază reţetele. Eu îmi doream să
experimentez – mereu, de fiecare dată! Iar această dorinţă o aveam de demult…
Când eram mică şi ne venea în ospeţie cineva, doream să fac şi eu ceva deosebit.
Odată am turnat în ceai apă de colonie. Tocmai aveam un oaspete şi voiam să fie
ceaiul şi mai bun. Musafirul n-a zis nimic, sorbea cu greu, părea că împinge orice
înghiţitură cu limba, apoi foarte delicat îndepărtă ceaşca. Nu mai putu! Eu îl
urmăream şi eram mândră de fapta mea…
Cu acelaşi interes (îmi închipui mutra mea!) îi urmăream şi pe acei cărora le
puneam pe masă bucatele pregătite de mine, majoritatea inventate şi botezate,
respectiv, tot de mine! Deşi nu cutezasem nimănui să-i picur în cafea sau în ceai
parfum, ca în copilărie…
Dar, după o săptămână de experienţe, părintele (dânsul mi-a ghicit
trucurile!), mă iscodi cu ochi cercetători: „Nu-i aşa, doamnă, că dacă v-aş ruga
să-mi pregătiţi azi ce mi-aţi preparat ieri, n-aţi fi în stare?!” Nu ştiam ce să
răspund, pentru că avea dreptate, şi am tăcut. Părintele însă continuă: „Nu că aş fi
pretenţios, dar vă descopăr ca pe un „mare inventator” în arta culinară. Am
dreptate?” Avea!
Când lucrezi bucătăreasă, lauda cuiva dintre cei pentru care găteşti,
valorează cât un Premiu Nobel. Şi pregătind bucatele, te simţi sătul, de nu mai ai
nevoie să mănânci.

* * *
Dar mai mult ca bucătăria, în casa părintelui mă atrăgea biblioteca. Deşi
modestă, avea multe cărţi rare. M-am bucurat când mi-a zis să le şterg de praf şi
am tot avut de lucru o săptămână, dar puteam s-o lungesc şi mai mult. Apoi, mi-a
permis să iau cărţi, dar să le pun la loc(!). Când am şters praful, am memorat locul

72
unde se aflau toate cărţile (în română şi italiană!), pe care mi-aş fi dorit să le citesc.
Şi le-am citit!
Îmi dau seama că până şi acele lecturi sporadice, pe furiş, mă ajută acum.
Nimic nu se pierde şi toate îşi au rostul lor, chiar şi amintirile. Vorba cuiva: cel mai
frumos şi mai bogat, şi mai fericit oraş pe care ai prilejul să-l vizitezi oricând
doreşti este oraşul amintirilor.
Am dat ascultare şi obiceiului adolescentin de a-mi face însemnări din cărţile
lecturate. Acum şi acestea, deşi dezlânate, aşternute fără noimă, în grabă, mă
consolează şi mă transferă, fie şi pentru câteva clipe, într-o altă lume, unde nu
există teamă nici moarte, iar toate gândurile sugerează speranţe; unde ai încrederea
că eşti auzit şi ascultat…

***
Sfânta Tereza: Îmi doresc a iubi, a fi iubită şi a mă întoarce pe pământ pentru a
face iubită Iubirea ( „Novissima verba”)
Voltaire: Nu mă adresez oamenilor. Ţie mă adresez, Dumnezeul tuturor fiinţelor,
al tuturor lumilor şi al tuturor timpurilor. Tu nu ne-ai dat o inimă ca să ne urâm.
Fă ca noi să ne ajutăm unii pe alţii, ca să purtăm povara unei vieţi chinuite şi
trecătoare. Fă ca micile deosebiri ce există în veşmintele ce acoperă trupurile
vlăguite şi limbajele noastre deficitare, în obiceiurile noastre ridicole, în legile
noastre imperfecte, în opiniile noastre idioate, în toate condiţiile atât de diferite în
ochii noştri, dar atât de egale în ochii Tăi, fă ca aceste mici nuanţe care deosebesc
aceşti atomi numiţi oameni să nu fie semnale de ură şi de prigoană; fă ca acei care
aprind lumânări în plină zi spre a Te celebra, să-i suporte pe cei care se
mulţumesc cu lumina soarelui Tău; fă ca cei care Te înfăţişează cu o mantie albă
pentru a spune că trebuie să Te iubim, să nu-i urască pe acei care spun acelaşi
lucru îmbrăcaţi cu o mantie de lână neagră; fă să înţelegem că e totuna să ne
închinăm Ţie într-o limbă veche sau una nouă, fă ca cei care stăpânesc o fărâmă
din noroiul acestei lumi să se bucure fără orgoliu de ceea ce numesc bogăţie şi
măreţie şi ca ceilalţi să-i privească fără invidie… căci Tu ştii că în această
deşertăciune nu este nimic de invidiat şi nimic de care să Te umfli în pene.
Fie ca toţi oamenii să-şi aducă aminte că sunt fraţi şi să folosim clipa existenţei
noastre spre a binecuvânta deopotrivă în mii de limbi diferite – din China în
California, bunătatea Ta care ne-a dăruit această clipă…
(Din „Tratatul despre toleranţă”)
Florenzo Angelini: Când ne mor părinţii, trăim senzaţia că nu mai e nimeni care
să meargă înaintea noastră…
…
În faţa lui Dumnezeu nimic nu este mic!
Isus: Unde e comoara ta, acolo e şi inima ta…
…
Am avut şi o zi (una!) cu totul şi cu totul neplăcută. Era dimineaţă, preotul,
foarte alertat, îmi zise:
– Aş vrea să mă ajutaţi să-mi găsesc portmoneul…

73
 – Vă ajut, i-am răspuns, dar, mai întâi, am să vă rog şi eu ceva: să-mi spuneţi
cum arată portmoneul.
Şi l-am căutat îndelung, peste tot, până şi în gândurile mele…

***
„Cu-cu-ri-gu, boieri mari! Daţi punguţa cu doi bani…”
Nu sunt nici cocoşul, dar nici detectivul care ar putea găsi o pungă pierdută
(?), furată (?), sustrasă (!?), uitată undeva (!?!), dar mă simt, fără să fiu (!) furul
care a pus mâna pe punga donului… Mă rog (adânc în sine!) să nu fie furată, să
nu fie pierdută şi… să apară! Dar s-o găsesc – s-o fur din buzunarul tăcerii în
care zace, eu – potenţialul hoţ! Aş avea nevoie de palma unui copil peste un obraz
şi peste altul, ca să mă trezesc din starea de frustrare, mai mult de sentimente,
decât de bani… Asta e! Chiar şi atunci când nimeni nu aruncă o vină asupra ta,
poţi simţi povara ei, dacă te-ai aflat în acelaşi spaţiu cu păgubaşul şi paguba lui.
De asta mă şi întreb: ce-o fi simţind adevăraţii hoţi sau criminali, când în prezenţa
lor se vorbeşte, fără a fi arătaţi cu degetul, despre fapta lor?…
…
Deosebirea dintre un sfânt şi un om ordinar este ca de la cer la pământ:
sfântul îl face pe omul simplu să se simtă pudic, pe când omul obişnuit îi inspiră şi
celui atins de divinitate păcatul lumii.
(din însemnările mele)

Portmoneul n-a apărut şi nici n-avea cum să apară! Am bănuit, am presupus

unde, când şi cu ajutorul cui a dispărut, dar nu voiam să învinuiesc pe nimeni,
atâta timp cât nu aveam dovezi. Fusese în casă, în ajunul dispariţiei, un oaspete de
departe. Dar oaspeţii nu sunt controlaţi nici la intrare, nici la plecare!
Eu însă am respirat împăcată, de parcă mi-ar fi fost scoasă o aşchie din
inimă, când părintele, după multe căutări, presupuneri şi deducţii, mă anunţă:
– Doamnă, şi dispariţia portmoneului meu e o consecinţă a deschiderii
frontierelor! Am ajuns să ne ascundem buzunarele şi de musafirii care ne vin din
fostul lagăr… Dar şi mai grav: am ajuns să controlăm zăvorul de câteva ori înainte
de somn. E de parcă s-au deschis porţile unei puşcării. Asta e, mala herba cito
crescit!

Cel mai plictisitor (în străinătate) e în zilele de odihnă. Toată lumea (din
localitate) se duce undeva ori se adună împreună – ai lor! De obicei ţi se spune că
ai liber. Şi atunci înţelegi cât eşti de al altora şi cât de singur rămâi. Te saturi să te
uiţi la acelaşi drum, să contemplezi acelaşi tablou cu acelaşi peisaj. Te simţi inutil
şi te plictiseşti de tine şi de gândurile tale. Realizezi că înaintea ta se aşterne un
timp – al tău (!), care însă te sperie prin durată şi incertitudine. Ai prefera mai bine
să lucrezi, ca astfel nicio clipă să nu-ţi aduci aminte de starea ta de sechestrat pe o
insulă necunoscută. În străinătate orice clipă contează! Ca şi orice gest. Mai mult
decât cuvintele contează…

74
 Şi mereu te întrebi, cum n-ai făcut-o acasă nici în cele mai dificile momente
ale vieţii: Ce e cu soarta ta? E o carismă? Puteai (ai fi putut?) face altceva ca să nu
ajungi să tânjeşti?! De ce ai senzaţia că trăieşti într-o lume prea plină de sine, unde
tu nu ai loc, unde nu e loc şi pentru tine. Vorba cântecului: Mare-i lumea, eu nu
încap…
Mi-am plâns de milă până în momentul în care mi-am poruncit: „Încetează!
Tu ai ales. Puteai sta acasă. Insistai, cerşeai şi poate aveai până la urmă un rol (nu
ca acesta!), chiar dacă era cel de târgoveaţă… Apoi, şi ce dacă ai talent (crezi că-l
ai!), îţi închipui că acolo, la piaţă, nu e nevoie de oameni cu talent? Poate de şi mai
mult, şi mai abil. Căci, şi pentru a trece prin toate încercările ai nevoie de har…”
Din acel moment, am devenit o alta, de parcă mă născusem pentru munca pe care o
prestam nu fără pasiune. De parcă mă pălmuise cineva (iarăşi un copil?!)
nevăzut…

* * *
S-a născut ceva adânc în capul meu. Un grăunte care va creşte, căci, cred,
sper, bănuiesc, am trecut, dacă nu cu brio, apoi cu succes câteva lecţii: de
ascultare, răbdare, de smerenie, de sobrietate şi iertare. Şi poate încă vreo câteva,
pe care nu le-am învăţat până la capăt, dar le voi însuşi curând, neaparat.
Acum sunt mândră. Pot să mă consacru unor fapte simple, dar atât de fireşti
şi umane… Pot să-mi fac bucătărese şi sclave toate gândurile. Şi dragostea să mi-
o transform în dăruire pot. Eu sluga şi tot eu vechilul îndrăgostit de slugă fiind…
Dar până a ajunge aici, nu mi-a fost uşor şi nici simplu. Cel mai greu e să-ţi
îngenunchezi orgoliul. Acesta e ca un satan – strigă şi se împotriveşte: „De ce?!”
„Nu face asta! Şi altfel se poate! Alţii pot!”; „Sunt atâtea alte căi spre mai
bine…” E zadarnic să-i explici (orgoliului!) că pentru toate în viaţă ai a plăti. Şi
chiar dacă atunci când plăteşti acest tribut ţi se împotriveşte toată fiinţa şi firea-ţi,
mai apoi simţi mâna mângâietoare a providenţei. Îţi dai seama, când nu mai
aştepţi, că ai primit mai mult decât ai fi meritat.
Dar, oricât ai încerca, nu ajunge îndeajuns de umil şi supus acest chiriaş
viclean – orgoliul! Mereu va cârti: „De ce trebuie să duci şi alte poveri, şi alte
cruci, când o ai pe a ta?! De ce, dacă meriţi, de ce nu pofteşti ceea ce au deja
alţii?!”
Zadarnic ar fi să-i spui că nu meriţi mai mult decât ai, decât ţi-a fost dat. Or,
că ai mai avea de plătit cămătarilor şi vameşilor pentru multe erori şi rătăciri,
chiar dacă unele greşeli au fost comise din nesăbuinţă, iar rătăcirile s-au
întâmplat dintr-o naivă curiozitate. El nu te va crede, nu te va auzi, nu te va urma.
Şi cu atât mai bine!
…
Pentru fiecare răsăritul e atunci când se trezeşte!?
(din însemnările mele)

De obicei, când nu dormeam noaptea, simţeam un vârcolac în stomac – ba

voiam o cafea, ba un măr. De astă dată parcă-mi fuseseră atrofiate toate senzaţiile
gustative. Zadarnic aşteptau pe noptieră portocalele, bananele, rodiile – pregătite
75
pentru când avea să înceapă serialul Pasiuni. Era un ritual, un tabiet al nostru – să
servim ceva deosebit atunci când începea reclama. Acum, în astă seară, două
episoade intrigante ne aşteptaseră zadarnic – pe mine şi pe Emili! Ca de altfel, şi
fructele care stăteau stinghere, atinse doar de privirea unui ochi văzut (al meu!) şi
altul – nevăzut… Nu doream nimic! Nici eu, nici Emili… Cu atât mai mult ea!
Toate simţurile îmi adormiseră parcă, îngenuncheate. Îmi rămăsese trează
memoria, ochii şi inima.
Mă gândeam la câte şi mai câte. Pentru un moment am trăit senzaţia că aş fi
fost şi eu (cândva!) pe timpul ciumei – cu adevărat am fost! De parcă aş fi evadat
dintr-o cetate (veneţiană sau genoviană, sau… basarabeană!), în care fusese
aruncat de nişte inamici (!?) un corp infectat – un fel de armă biologică, pentru
a-mi distruge mie, dar şi altora, sufletul. Crezusem că, evadând altundeva – scap!,
mă salvez… Ca să descopăr cu stupoare că peste tot bântuie aceeaşi ciumă (sub alt
chip! Mai puţin comunistă, dar cu aceeaşi mască) şi toate, şi toţi sunt în pericolul
de a fi infectaţi. Şi nu visam – trăiam această stare aievea!

Ora 5.00

Sunt departe de nişte oameni pe care

I-am lăsat să mă aştepte.
Mă rog pentru clipa
Care ne va reîntâlni, poate,
Spulberându-ne din suflet regretul.
(Nely)

Ce bine că există muzica! Cred că Dumnezeu a trimis acest dar pentru a-i
alina pe singuratici şi înstrăinaţi. Adevărat! Când eşti acasă, n-o simţi atât de adânc
pătrunzându-ţi fiinţa, revărsându-se ca o apă cristalină în tot trupul. Aici, departe
de casă, până şi muzica cea fără cuvinte o înţelegi, şi pe cea cântată într-o limbă
necunoscută o descifrezi. Ea, muzica, îţi umple singurătatea cu lumină alinătoare.
Şi te ajută să nu te sperii de singurătate. Muzica (am ajuns la această convingere
departe de casă), a fost născocită (descoperită!) de un cineva plecat de-acasă
printre străini. De altfel, abia aici mi-am dat seama că ea, prin miracolul sunetelor,
poate transmite cele mai tulburătoare emoţii.
De câteva ori am surprins-o pe Emili ascultându-l cu lacrimi în ochi pe
Fuego (am luat cu mine o casetă), mi-a şi zis: „Eu chiar dacă nu pricep cuvintele,
simt că se cântă ceva deosebit” şi atunci i-am tradus câteva fraze: „Să fii bogat e
greu, să fii sărac e rău…”; „Casa părintească nu se vinde, / Nu se vinde pragul
părintesc…” A ascultat, a căzut pe gânduri, apoi m-a rugat să-i recit poezii în
limba mea şi cel mai mult a impresionat-o un vers, pe care şi eu îl învăţasem de la
nu ştiu cine: Fericit cel ce ridică / Suflet mare-n casă mică! / Neferice-i cel ce are/
Suflet mic în casă mare…
Ne era bine împreună! Vorbeam, tăceam, ascultam ceva, ne uitam la cer –
ziua, seara… Nicăieri şi cu nimeni de când venisem printre străini nu m-am simţit
76
atât de împăcată şi în siguranţă. Nici chiar în casa părintelui, lângă biserică. Şi
Emili ţinea la mine (simţeam acest lucru) şi mă citea, îmi simţea frământările, de
parcă ne-am fi ştiut de-o viaţă (părea că avem suflete gemene). Dacă ar fi învăţat
mai multă carte, ar fi ajuns un mare psiholog. Sunt convinsă. I-am şi spus-o. Deşi
nu m-am plâns niciodată ei, într-o zi, privindu-mă îndelung, gânditoare, a remarcat:
„Cred că nu te-ai fi dus niciodată de-acasă!” Nu-mi amintesc exact ce şi cum i-am
spus despre evadarea mea din lumea-mi, dar i-am mărturisit, la sigur, că
întotdeauna mi-a plăcut să călătoresc. Numai că una e să te porneşti în călătorie
ştiind că te vei întoarce în curând acasă şi cu totul, cu totul altceva e când alegi
drumul bejeniei, neştiind unde vei ajunge şi când vei reveni. Poate i-am zis că mă
voi întoarce (că am de gând!), pentru că tot mai mult şi mai mult mă gândeam la
vorbele ţicnitei, tot mai des şi mai des mi se făcea dor de teatru, de spectatori şi de
mulţi oameni pentru care, fiind acasă, nu aveam nostalgie. Şi de multe locuri îmi
era dor! Fiind aici departe de toţi şi de toate, am simţit că aş putea să fac ceva de
folos şi acolo, printre ai mei. În asemenea clipe, când mă gândeam cu speranţă la
ce voi face, nu mai regretam nimic, absolut nimic, nici chiar greutăţile prin care
trecusem. Datorită lor am ajuns a înţelege ceva esenţial (că nu averile ne hotărăsc
destinul, că nu pentru bani trăieşti, că nu fiecare se poate obişnui printre străini,
că… etc.); tot datorită greutăţilor devenisem, în sfârşit, mult mai tare, mai
încrezatoare în puterile proprii…
– Eu n-am fost decât o singură dată mai departe de oraşul F., îmi mărturisi
Emili. Dar şi atunci când mă duceam cu treabă, abia aşteptam să mă-ntorc acasă,
uite-aici, că aceasta, să ştii, e casa pe care mi-au lăsat-o părinţii drept moştenire. Şi
n-am vândut-o! Cine ştie ce va fi cu ea după mine? Bine zice cântecul cela al
vostru…
Altă dată, stând eu pe banchetă, ea în căruciorul ei, uitându-ne la apusul
soarelui, Emili îmi făcu o mărturisire care mă cutremură. „Îţi închipui, zise ea cu
glas scăzut, de parcă vorbea cu sine, îţi închipui, din cauza mea s-a prăpădit o
familie întreagă…” Nu puteam să-mi închipui! Credeam că visează, că a adormit şi
vorbeşte prin somn. O ascultam pe Emili, dar nu voiam să fie adevărat ceea ce-mi
spunea…

* * *
…Era în timpul războiului. Eu eram pe-atunci mică şi proastă. Nemţii
treceau şi pe la noi prin sat, întrebau de evrei. Deşi prin Italia nu prea erau, în satul
nostru se oploşise o familie de evrei. Ne erau vecini. Aveau o băcănie. Eu aveam
ce aveam cu Avraam, băiatul evreilor. Întruna ronţăia acadele! Mânca şi niciodată
nu servea pe nimeni. L-am văzut pe dânsul şi pe ai lui când au urcat în podul casei
şi s-au ascuns acolo. Nemţii au intrat în băcănia care rămase cu uşile deschise
vraişte, au cotrobăit peste tot, au luat ce şi-au dorit, apoi au ieşit în drum. Eu îi
urmăream curioasă. Un ofiţer tânăr mă văzu iţindu-mă de după gard şi mă ademeni
la el. Aveam vreo cinci anişori, încă nu ştiam de frică. Apoi, mă gândeam că
poate-mi dă bomboane. Aşa că am venit. El, ofiţerul cela, m-a luat în braţe şi,
într-adevăr, m-a servit cu acadele de care avea parte zilnic Avraam şi niciodată nu
mă servea. Atât de bucuroasă şi mulţumită eram, încât la întrebarea ofiţerului, dacă
77
nu ştiu unde e stăpânul băcăniei, fără a sta pe gânduri, am arătat spre podul casei.
În aceeaşi clipă m-am trezit aruncată dincolo de gard. Iar ceea ce a urmat m-a
îngrozit. Tatăl lui Avraam a fost îmbrâncit, lovit cu patul puştii chiar în faţa lui
Avraam şi a mamei lui, şi a mea. Apoi, aruncându-i din pod, i-au luat şi i-au dus nu
ştiu unde… Numai tatăl lui Avraam a rămas cu ochii larg deschişi, privind cerul şi
pe mine. Eu, înspăimântată, am aruncat acadelele şi am alergat acasă, plângând în
hohote. Mama nu înţelegea la început ce-i spun, dar când şi-a dat seama,
înspăimântată, m-a luat în braţe şi m-a dus în faţa icoanei la care ne rugam
duminicile şi la sărbători. S-a aşezat în genunchi ea, apoi m-a îngenuncheat şi pe
mine şi a început să se roage plângând. Se ruga Domnului să mă ierte, că sunt
copil, că n-am ştiut ce fac. Atunci, deşi mă rugam şi eu, plângeam şi eu, totuşi
nu-mi dădeam prea bine seama cât de gravă era vina mea. Mult mai târziu, când
am aflat că Avraam a murit în lagărul de concentrare, am înţeles şi am plâns
amarnic… Şi acum plâng de câte ori îmi amintesc. Iar acadele de-acelea n-am mai
pus în gură niciodată, toată viaţa mea. N-a ştiut nimeni de fapta mea, decât eu şi
mama, dar am suferit mult. Îmi era teamă mai ales noaptea, în întuneric. Iar în vis
deseori îl vedeam pe Avraam. Odată mi-a întins o bomboană de cea din cauza
căreia l-am trădat… Acum ştiu, ştiu şi înţeleg – toate relele câte mi s-au întâmplat
în viaţă sunt ca un blestem. Doar părintelui S. i-am mărturisit câţiva ani în urmă. El
a fost preot aici la noi, apoi s-a dus… El m-a ascultat şi nu mi-a zis nimic. Mult
timp nu m-a vizitat, apoi am aflat că a plecat în Austria, dar într-o zi a venit cu
maşina lui şi m-a luat… Nu mi-a spus unde mă duce. Am mers mult şi aproape tot
drumul a tăcut. Nu-mi închipuiam ce are de gând să facă cu mine. Mi se părea că
mă duce la o judecată, unde avea să spună lumii despre păcatul meu. Dar nu-mi era
frică! De nicio greutate, de nicio durere nu-mi era teamă. Mi se părea că astfel îmi
voi putea ispăşi vina… Atunci părintele m-a dus la un lagăr de concentrare, e la
vreo câteva sute de kilometri de-aici, în Austria, aproape de oraşul Linz, poate-ai
auzit… N-am simţit nicăieri şi nicicând ceea ce am trăit acolo. Am plâns în hohote
şi am sărutat pământul. Peste tot părea că aud glasul lui Avraam, iar de câteva ori
l-am şi văzut. Pot să jur că l-am văzut! Era mic, firav, cu urechi clăpăuge, cu nas
coroiat şi plin de pistrui, aşa cum fusese, cum mi s-a întipărit… Nu ştiu de ce-a
făcut aceasta părintele S., de ce m-a dus acolo? Nici nu ştiu dacă în acel lagăr au
fost inchisi Avraam şi mama lui… Cine ştie? Nu contează! Dar părintele m-a dus
ca să mă vindece… Am înţeles! Pentru că de-atunci parcă mi s-a luat o piatră de pe
inimă. Şi nu-l mai visez atât de des pe Avraam…

* * *
Acelaşi preot S., într-o duminică, m-a dus şi pe mine la Mauthauzen, unde o
însoţise pe Emili. Mi s-a părut că văd o plagă, o rană sângerândă înlăuntrul
pământului. E locul care a cunoscut calvarul infernului şi nebunia cruzimii
omeneşti… Un spaţiu care pare atrofiat (anesteziat!) de durere şi care nu-şi poate
reveni din această durere insuportabilă, deşi a trecut mai bine de jumătate de secol
de atunci. Pietrele şi lutul, şi bărăcile, şi toate clădirile în care oamenii erau arşi de
vii, gazaţi sau în alt chip omorâţi, parcă ar mai geme în adânc. Simţeam că mă frig
tălpile… Şi, incredibil: mă simţeam vinovată!
78
 Fusesem la acea înfiorătoare fabrică a morţii cu doar câteva zile înainte de-a
mă întâlni cu Emili. Atunci chiar nu mi-aş fi imaginat că şi acel loc mă va lega de
destinul acestei femei. Iar până a ne întâlni (cu Emili), într-o seară, după ce a
urmărit la televizor ştirile, părintele m-a chemat la el în birou, propunându-mi să
ascult ceva. „Ceva deosebit!”, zise dânsul. Luă o carte, pe care n-o văzusem în
bibliotecă, şi îmi citi din ea. Dar înainte de a porni să-mi citească, îmi propuse să
încerc, ascultând, să ghicesc autorul.
– E un un test de inteligenţă?, am întrebat.
– Poate. Ascultaţi… Citez: „A transforma un popor în naţiune presupune
crearea unui mediu social sănătos, platformă necesară pentru educarea
individului… Sunt ferm convins că în tinereţe apare la om gândirea creatoare.”
Acelaşi autor susţine că: „Nu lupţi decât pentru ceea ce îţi place…” şi că „a citi nu
este un scop în sine, ci un mijloc de a umple cadrul trasat de darurile şi de
aptitudinile personale…” Vă puteţi închipui cam cui aparţin constatările acestea?
Pentru că nu voiam să dau în bară, am presupus la modul abstract:
– Bănuiesc că e un moralist, ştiu eu, poate…
– Cine?
– Voltaire?! Sau…
– Doamnă, opriţi-vă cu presupunerile, dacă vreţi, vă mai citesc ceva, încă
ceva care v-ar putea sugera măcar ideea cine ar fi. Deci: „Omul în afară
cazurilor de excepţională înzestrare, nu trebuie să se lanseze în politica
activă înainte de 30 de ani… şi: Omul nu a învins natura în niciun sens, cel
mult, el a căutat să ridice câte un colţişor din enormul, uriaşul voal cu care
ea îşi acoperă hainele şi misterele veşnice…”
– Un darwinist!
– Nu mă dezamăgiţi, mai bine aveţi răbdare şi ascultaţi până la punctul
culminant la care ajunge acest monstru al umanităţii, pardon, v-am şi sugerat
un indiciu… „Ideea pacifistă şi umanitară poate fi excelentă începând din
momentul în care omul superior va cuceri şi va supune lumea pe o întindere
destul de mare ca să fie singurul stăpân al pământului. Deci, mai întâi e
nevoie de luptă, apoi poate fi pacifism. Cel ce vrea să trăiască, să lupte! Cel
care refuză să lupte în lumea aceasta, unde legea este luptă neîncetată, nu
merită să trăiască. Mult mai aspră este soarta omului care crede că poate
înfrânge natura şi, în realitate o insultă… Arianul este Prometeul
omenirii…”
– Adică germanii… Nu pot să cred! De unde-l aveţi?
– Nu contează! Da, e Adolf Hitler… Este capodopera lui malefică Mein
Kampf. Ca să vă daţi seama la ce poate ajunge aberaţia omenească, deşi
pornind de la un grăunte logic, dar alimentat cu ură… vă las s-o frunzăriţi,
dar nu mai mult, pentru că şi el s-a speriat de sine la un moment şi
recunoaşte:”..o nelinişte dureroasă îmi strânge inima…” Dar e fraza
precedată de o alta, prin care caută justificare: „Cosmopolitul fără energie
poate deveni un antisemit fanatic…” Şi, în sfârşit, îşi trădează scopul

79
 dement: „Luptând contra evreului, eu lupt pentru a apăra lucrarea
Domnului…” Mai mult, ce-ar fi de spus? Vă las să meditaţi, noapte bună!

Îmi împinse cartea, de parcă ar fi vrut să se debaraseze cât mai repede de ea,
şi ieşi. Am rămas singură în birou, şocată, înfricoşată de parcă mi se pusese o
bombă în braţe. Ascultam paşii tulburând liniştea podelei şi a nopţii şi pentru o
clipă chiar mi se păru că ţin în palme o piatră încinsă şi era cât pe ce să arunc
cartea, dar n-am făcut-o. Acum nu ştiu dacă a fost bine să stau o noapte şi să citesc
ideile monstruoase, satanice, urzite de unul dintre cei mai odioşi criminali ai
umanităţii (!). A fost o lectură pe care părea că o simt curgându-mi ca o limbă de
foc în fiinţă. M-a durut, m-a îngrozit, apoi am trăit o ciudată senzaţie de milă – faţă
de omenire şi de călăii ei (!), ca atunci când am conştientizat prima dată fapta lui
Iuda. Mă întrebam: „De ce nu l-a oprit Acel care cunoştea scenariul? De ce?”

Până şi gândurile avute în acea noapte şi aşternute altă dată pe hârtie mă

ajută acum să mă sperii mai puţin de noapte şi, mai ales, de moarte – de intervenţia
ei firească (uneori salvatoare) în viaţa omului…

În momentele in care citeşti ceva special, ascultând o muzică, se produce

ceva incredibil: în subconştient se împletesc două stări, creând una singură,
provocată de muzică şi de lectură. Ca mai apoi, mult mai târziu, altă dată, când
vei reveni la lectură, să auzi înlăuntrul tău aceeaşi muzică şi viceversa…
Citeam Mein Kampf şi ascultam un CD cu The World of Sirtaki and
Bouzouki…
Acum, iată, trăiesc o stare dedublată: ascultând aceleaşi melodii, simt
(aud!) prezenţa monstrului care a îngrozit omenirea prin ideea aberantă de
purificare a lumii…
Nu cred că Mântuitorul ar avea nevoie ca cineva să-L răzbune!
…
Până la urmă, constatăm faptul că avem o singură viaţă aici, dincolo de
politică, de neamul şi de spaţiul din care venim. Avem doar timpul care ni s-a dat.
Realizând acest frumos şi trist adevăr, nu dorim mai mult decât să ajungem a trăi
în armonie cu sine, fără a ne bălăci în apele veşnic tulburi ale politicii, fără a
urmări jocurile scrupuloase ale aventurierilor prezentului, lăsându-ne astfel prinşi
în mrejele azartului sau disperării… Altfel zis, nu dorim decât să trăim, avându-l
stăpân pe viaţa noastră pe Unul şi Unicul El – Dumnezeul nostru al tuturor.
…
O condiţie – cea mai umană după mine, este să ajungi să înţelegi, atunci
când loveşti cu fapta sau cuvântul, că fiecare fiinţă are suflet, aşa precum îl ai şi
tu…
(din gândurile mele)

De asemenea, până a mă aduce la Emili, părintele mă luă într-o miercuri cu el

la azilul de bătrâni, unde mergea în vizită în fiece săptămână. N-am văzut niciodată

80
atâtea chipuri ofilite adunate în acelaşi spaţiu. De altfel, un spaţiu minunat: într-o
clădire frumoasă, îngrijită, plasată într-un parc întins. Locatarii toţi, în afară de
îngrijitori, mi-au părut nişte fiinţe cu expresii de copil în privire, angajaţi într-un
spectacol de marionete sau într-un balet mecanic. Nespus de bucuroşi de vizitatori,
curioşi de ce li se aduce şi atât de neputincioşi, încât ţi se face şi milă, şi groază că,
într-o bună zi, şi tu vei ajunge la fel… Femei cu amprenta unei foste frumuseţi pe
chip, bărbaţi pe care nimic (nici cea mai sexy vedetă!) nu-i mai poate scoate din
impotenţa plictiselii…
Dar ce rumoare a trezit sosirea părintelui! Ieşeau din toate odăile care mai de
care: în cărucioare, cu bastoane, cârje, aduşi de însoţitori. Eu mă uitam chiar ca la
un spectacol prezentat de o trupă străină. N-a fost nevoie decât să zâmbesc şi să
flutur afirmativ din cap: Guten Tag! Geht’s Ihnen gut? („Bună ziua! Sunteţi
bine…”) Danke, mir deht”s gu… („Mulţumesc, bine…”)
Părintele vorbea cu fiecare în parte. Am traversat parcul în lung şi-n lat, până
şi-a încheiat vizita. Când ieşeam, ne-a ajuns din urmă o voce piţigăiată: Staţi! Era o
doamnă în vârstă, dar foarte vioaie, pe care o remarcasem. Ne ajunse din urmă şi,
privind spre mine, îi tot spunea ceva părintelui. Acesta a strâns din umeri, m-a
privit şi el la rându-i, fapt care îmi dădu de înţeles că vorbeau despre persoana mea,
apoi îmi traduse:
– I-aţi plăcut! Zice că-i amintiţi de fiica ei care… a murit într-un
accident. Vrea să vă facă un cadou, dacă nu vă supăraţi.
– Ştiu eu?! – ce puteam să zic?
Părintele îi spuse ceva în germană şi femeia scoase din buzunar o pungă
frumos croşetată şi mi-o întinse. Am admirat-o, bineînţeles. Femeia s-a simţit
măgulită şi mi-a spus prin părintele că e opera ei. Am mulţumit şi, mişcată de
gestul femeii, am părăsit azilul. Pe drum, l-am întrebat pe preot dacă în Austria se
moare. O întrebare aparent tâmpită, bizară, dar am întrebat nu întâmplător (deşi în
fiecare dimineaţă mă uitam în ochii cimitirului!). De când venisem, de aproape
două luni, nu murise nimeni. Părintele nu s-a mirat de întrebarea mea.
– Ai dreptate parţial. Adevărul e că, în această ţară, oamenii, ducând un trai
liniştit, fără stresuri, trăiesc până la adânci bătrâneţi, excepţie cazurile de cancer
sau accidente (care sunt foarte puţine, să ştiţi). Ultimul pe care l-am înmormântat
acum trei luni, a murit în biserică. A venit ca de obicei, a asistat la slujbă şi…a
adormit! Nu s-a mai trezit. Frumoasă moarte. Avea 86 de ani şi un destin curios.
Fiul lui a fost nazist. Când războiul era pe sfârşite, el îi zicea fiului: „N-o să ne
ierte lumea!” şi, ca să vezi, parcă a vrut Dumnezeu să-i ofere o şansă. Când au
evadat într-o noapte câţiva deţinuţi din lagărul cu soldaţi sovietici, un rus s-a
ascuns într-un stog în curtea acestui om. Dimineaţa, când a dat de el, rusul a crezut
că va fi predat (pe alţii doi îi prinseseră câinii), omul însă l-a ascuns în podul casei.
Tot satul, peste tot au cotrobăit nemţii, dar la el n-au îndrăznit, pentru că fiul lui era
cu ei… După război, rusul le-a salvat fiul.
Impresionată de tot ce văzusem şi auzisem, aşteptam să-mi fac datoria de
bucătăreasă şi menajeră cât mai repede ca, apoi, să mă retrag în cămăruţa mea
(chilia, cum îi ziceam eu) sa meditez şi să-mi notez impresiile. Cred că toată viaţa

81
mea n-am scris atât de mult. M-am şi amuzat pe seama mea: „Poate în una din
vieţile anterioare am fost scriitor!?”

***
Aici, unde poposesc acum, toate parcă-s pentru veşnicie…
Eu însă trebuie să-mi recunosc că vin din ţara unde mereu ceva nu
funcţionează. Unde mereu ceva lipseşte. Unde poţi fi frustrat în orice clipă. Unde
se îmbătrâneşte (se poate îmbătrâni!) imediat după ieşirea din copilărie şi se
moare (spiritual şi nu numai…), rămânând în aparenţă viu, din clipa când regreţi
că te-ai născut…
…
Nivelul de civilizaţie al unui popor se vede în felul oamenilor de a se
comporta unii cu alţii. Austriecii nu judecă pe nimeni (nu se bârfesc unul pe
altul!). Iar dacă se întâmplă vreo situaţie în care cineva îi cere cuiva să-l
vorbească de rău pe altcineva, cel solicitat zice, de obicei: „Prefer despre aceasta
să nu mă exprim!”
Tradiţia unui neam se poate deduce şi din respectul manifestat faţă de cei
plecaţi…
Urmăresc zilnic spectacolul din cimitir cu mottoul scris la intrare: „Ce eşti
am fost. / Ce sunt – vei fi!” Vin tineri şi mai puţin tineri, pe unii îi recunosc deja,
urmărindu-i prin geam, ştiu şi lângă care mormânt se vor opri şi vor pune o
floare, şi vor aprinde candela, şi vor cădea pe gânduri… Vin, stau o clipă şi
meditează la nu ştiu ce, de parcă ar cere binecuvântarea celui din mormânt.
Numai crucea cea mai înaltă din cimitir se pare că nu e de nimeni vizitată.
Şi totuşi, am descoperit câteva buchete de flori şi câteva lumânări aprinse. Dar
n-am observat niciodată cine-a adus florile şi cine-a aprins lumânările…
Duminica cimitirul e locul de pelerinaj al tuturora. De la biserică, înainte
de a ajunge acasă, trec toţi – perechi, ca nişte „jucării stricate” – unii, alţii cu trei
patru (o droaie) de copii, vin la cei care nu mai sunt. Dar pentru ei (se vede după
felul cum îi tratează!) se pare că există. Cred în nemurire mai mult decât credem
noi, cei de alt nea