Romanul obiectiv, realist, balzacian: Enigma Otiliei

George Călinescu
Relaţiile dintre două personaje- Felix şi Otilia

Statutul iniţial
Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje ce ilustrează tema iubirii adolescentine.
Cocheta şi ambiţiosul din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional sunt personaje ce evidenţiază antiteza
romantică, dar şi coincidenţa contrariilor, întrucât au în comun condiţia socială de orfan şi statutul intelectual
superior(sunt studenţi) faţă de copiii cu părinţi ai familiei Tulea.
Felix este un alter-ego al autorului însuşi. Din punct de vedere al statutului epic este personaj principal, individual,
numit de către autor „martor şi actor“, întrucât mediază perceperea unor personaje(cap I şi a unor locuri şi situaţii –cap
XVIII). Reprezintă tipul intelectualului în formare, iar statutul său social este acela de „orfan“, configurând totdată
motivul străinului- pentru mediul familial în care intră. Din perspectivă naratologică, Felix este personaj reflector ce
limitează omniscienţa naratorului obiectiv, demiurgic.
Portretul fizic este detaliat direct de către naratorul omniscient în expoziţiune: faţa juvenilă, prelungă, aproape
feminină…culoarea măslinie a obrazului, tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie;
- maniera balzaciană a portretului rezultă şi din fişa biografică a personajului: Felix absolvise liceul de la Iaşi, intenţiona
să facă studii de medicină şi urma să fie găzduit în casa tutorelui Costache Giurgiuveanu. Este de o mare sensibilitate, însă
nematurizat, iar trăsătura dominantă de caracter este voinţa. Este primit în mod straniu de Giurgiuveanu, care nu-l
recunoaşte, cu multă afecţiune de Otilia şi cu ostilitate declarată de Aglae. Tânăr ambiţios, dedicat studiului, va realiza o
carieră ştiinţifică, pt că existenţa sa este orientată de un spirit lucid, raţional, specific omului superior;
Prin Otilia, Călinescu realizează unul dintre cele mai fascinante chipuri de feminitate din literatura noastră; nu ilustrează
o tipologie ca celelalte personaje, construindu-şi personalitatea printr-o înşiruire de fapte, gesturi, remarci mereu
surprinzătoare. Din punct de vedere al statutului epic este personaj principal, central, individual, eponim. Are un statut
social defavorabil fiind fiica celei de-a doua soţii a lui Giurgiuveanu, neînfiată de acesta în urma decesului mamei ei.
Portretul fizic, iniţial este realizat din perspectiva lui Felix şi accentuează tinereţea, profilul adolescentin, delicateţea
trupului, în care se îmbină copilăria şi maturitatea „18-19 ani, faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, oase
delicate ogar, de un stil perfect“; vestimentaţia accentuează impresia de feminitate „cu o mare coleretă de dantelă pe
umeri“.
Este un personaj modern prin firea enigmatică, prin comportamentul contradictoriu, dar şi prin modalitatea de
caracterizare: tehnica reflectării poliedrice -oglinzile paralele-acelaşi personaj este perceput şi apreciat diferit, în
funcţie de interese şi sentimente:
Elementul caracterizant-contrastele-exaltare şi tristeţe, naivitate compensată de aprecieri şi atitudini mature, răsfăţată şi
generoasă, pură şi frivolă, trăsături ce simbolizează feminitatea imprevizibă; derutantă, contradictorie, „Otilia este enigma
feminităţii înseşi“(C-tin Ciopraga). Romanul se deschide şi se sfârşeşte cu cele două portrete ale Otiliei, care reflectă
evoluţia fetei.
Între cei doi se naşte o prietenie timpurie, susţinută de scrisori, iar la venirea lui Felix la Bucureşti, ia naştere o
afecţiune, determinată şi de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic,
transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin:Otilia i se înfăţişase de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit
şi mereu amânat.
O scenă semnificativă o reprezintă sosirea lui Felix, într-o seară de iulie 1909, în casa unchiului Costache. În timp ce
toţi ceilalţi din casă îl primesc cu oarecare răceală şi ironie, Otilia adoptă o atitudine prietenoasă şi protectoare, oferindu-i
camera ei, unde tânărul avea să descopere o parte din personalitatea fetei. În discuţiile lor, Otilia recunoaşte ci sinceritate
faţă de Felix că este o fiinţă dificilă, autocarecterizându-se: „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă! (…) Eu am un
temperament nefericit: mă plicitsesc repede, sufăr când sunt contrariată.” Pe măsură ce atracţia faţă de Otilia se
transformă în iubire, Felix devine ezitant, nesigur, contradictoriu în manifestări, surprins de reacţiile fetei, de felul în care
evoluează propriul sentiment; trăirile lui sunt tipic adolescentine, iubirea lui castă fiind prima experienţă de această natură.
Atracţia pt Otilia devine obsesivă (”noaptea chipul Otiliei îl urmărea, simţea o ciudată nevoie a prezenţei fetei, atracţie
tiranică”);
Otilia este pt el deopotrivă stăpîna casei, protectoarea lui, gesturile ei sunt materne, este prietena, confidenta lui, dar mai
ales întruchiparea idealului feminin.
Felix, intelectualul ambiţios vede în femeia de lângă el un sprijin în carieră, în timp ce Otilia este cocheta, care
consideră că rostul femeii este să placă, în afară de asta neputând exista fericire.
Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să
aştepte oricât pentru a se căsători cu ea.

1
 Asumându-şi această diferenţă, precum şi faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale,
Otilia îl părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol. O dată cu plecarea Otiliei la Paris, Felix traversează
o perioadă de furie, gelozie, nesiguranţă; are şi prima experienţă erotică alături de Georgeta, urmată de remuşcări;
concomitent o refuză pe Otilia pt a-şi demonstra tăria de caracter, virtutea; decizia fetei îl surprinde pe Felix, el acceptă în
cele din urmă relaţia fetei cu Pascalopol, rămânând însă cu nostalgia, cu suferinţa provocate de iubire. Prezenţa în casa din
strada Antim este doar o etapă a devenirii sale umane, în care dragostea pură, platonică pentru Otilia reprezintă un
moment semnificativ, un prag iniţiatic pt bărbatul de mai târziu. Inteligent, perseverent, educat, Felix are în sine voinţa de
a depăşi prin înţelegere o poveste romantică de iubire.
În plan profesional, Felix îşi programează existenţa cu rigurozitate şi realism, înţelegând că studiul este unicul mod de a
se împlini; îşi fixează un ţel înalt, doreşte să devină o personalitate medicală şi face eforturi în acest sens. Are capacitatea
de a se autodisciplina şi de aceea progresul lui la universitate este evident; publică o serie de articole medicale în reviste
de specialitate;este un spirit analitic, lucid, raţional şi în plan profesional îşi atinge ţelul, devenind doctor cunoscut.
La rândul ei, fata oscilează între Felix şi Pascalopol, două ipostaze masculine extreme: adolescentul neexperimentat,
idealist şi bărbatul generos, în vârstă; opţiunea ei este una raţională, preferându-l pe Pascalopol pt tot ce-i poate asigura şi
renunţând la Felix pt că nu vrea să devină un obstacol pentru el, din dorinţa de a-i oferi posibilitatea să se înplinească
profesional; în acest mod, ea va rămâne pentru Felix un ideal feminin. Scriitorul justifică misterul personajului feminin
prin prisma imaturităţii lui Felix:Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că o are. Pentru orice tânăr de douăzeci de
ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i, totuşi dovezi de afecţiune.
Iubirea adolescenţilor Felix şi Otilia eşuează pentru că nu se împlineşte matrimonial. Student la medicină, cu aspiraţii
profesionale susţinute, Felix, deşi este gelos pe Pascalopol, nu ia nici o decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o
carieră. Otilia, placând cu Pascalopol, dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi de a face un sacrificiu din
iubire, dând tânărului posibilitatea de a-şi împlini visul de a deveni un medic renumit. De altfel, nici ei nu i s-ar fi potrivit
o viţă modestă, pe care ar fi fost nevoită s-o ducă alături de Felix în perioada sudenţiei acestuia. Moartea lui moş Costache
şi pierderea moştenirii impune acest deznodământ al romanului.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă. Misterul personajului pare
a se ascunde în replica Noi nu trăim decât cinci-şase ani. Călinescu tratează intr-un mod aparte acest personaj feminin în
care regăseşte o parte din sine: „Otilia c est moi ! Este fondul meu de ingenuitate şi copilărie, este eroina mea lirică,
proiecţia mea în afară!»