Caracterizarea personajului Ion

Romanul ,,Ion" a fost publicat pentru prima dată în anul 1920, după o lungă perioadă de elaborare, așa cum și
autorul menționează în finalul operei, între martie 1913-iulie 1920. Liviu Rebreanu este considerat creatorul romanului
românesc modern, ,, Ion'' fiind primul roman realist, social și obiectiv. Prima variantă a romanului ,,Ion'' a fost o schiță
scrisă în anul 1908, care purta titlul ,, Rușinea''. Subiectul acestei schițe este dezvoltat în nuvela ,, Zestrea'' ( 1912), în care
începe să contureze portretul lui Ion.

Romanul ,,Ion'' are la bază câteva experiențe de viață, distanțate în timp, despre care Liviu Rebreanu a vorbit în
interviurile, articolele sau conferințele sale: scena în care, într o primăvară, mergând la vânătoare zărește un țăran
îmbrăcat ,, în straie de sărbătoare'' care săruta pământul ,, ca pe o ibovnică''; la o săptămână după această scenă,
primește o scrisoare de la sora lui, Livia, care îi relatează povestea unei fete înstărite (Rodovica), care fusesem bătută
cumplit de tatăl său pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac și leneș; în acele zile, a stat de vorbă cu flăcăul din
vecini, Ion Boldijan al Glanetașului, care era un băiat voinic, harnic, muncitor și foarte sărac. Întâmplările din primul
capitol sunt, de fapt, evocările primelor amintiri din copilăria sa. Incipitul și finalul, constituite pe motivul drumului,
evidențiază caracterul sferoid al romanului

„Ion" este un roman social-realist, deoarece prezintă viața satului ardelean ; sunt prezentate obiceiuri și tradiții
populare, dar și evenimentele importante din viața omului: nașterea, botezul, nunta, moartea etc. Rebreanu încearcă să
creeze iluzie de realitate prin ilustrarea unor imagini verosimile ale societății. Pe parcursul romanului, observăm că
accentul cade pe firul epic și nu pe complexitatea personajelor. Apar tipologii umane bine conturate, în centrul atenției
aflându-se personajul principal, care reprezintă tipul țăranului sărac, dar harnic, dornic de a se îmbogăți. Un rol important îl
ocupă tehnica detaliului semnificativ folosită, atât în descrierea personajelor, cât și a universului rural. Incipitul are rolul de
a induce cititorului iluzia vieții reale, utilizându-se numeroase toponime.

Este considerat primul roman obiectiv din literatura română prin relatarea evenimentelor la persoana a treia, dintr-
o perspectivă narativă heterodiegetică, cu focalizare zero care implică un narator obiectiv, detașat, omniscient și
omniprezent.

Titlul este de tip sintetic și indică numele personajului principal, care este reprezentativ pentru colectivitatea
umană din care face parte prin mentalitatea clasei țărănești și a vremurilor căreia îi aparține.

Tema și viziunea despre lume a lui Liviu Rebreanu valorifică un realism care să cuprindă totalitatea fiinţei. ”.
Romanul ilustrează problematica pământului, în condițiile satului ardelean de la începutul secolului xx; prezintă conflictul
generat de luptă pentru putere, într- o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcție de pământul pe care îl
are, fapt ce justifică acțiunile personajului. Această temă, centrală, este dublată de cea a iubirii.

Personajul principal Ion este un personaj rotund, cu însuşiri contradictorii, oscilând şi evoluând între cele două
mari pasiuni ale sale. Realizat prin tehnica basoreliefului, personjul îşi dezvăluie trăsăturile si e surprins în diferite unghiuri
şi în diferite lumini, convingând prin impresia de zugrăvire completă, veridică.
Statutul social al eroului este acela de țăran sărac din zona Ardealului, patima sa pentru pământ izvorând din
convingerea că acesta îi va susține demnitatea și valoarea în comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă :
„sărăntocul satului” ceea ce îi generează un puternic complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de schimbare a
statutului, indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe cei cu averi semnificative, pe când cei
săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru ce alimentează obsesia protagonistului. În urma căsătoriei cu
Ana, statutul acestuia se transformă, devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă, însă acest nou statut nu îl
salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea psihologică și morală a Anei
Statutul psihologic al protagonistului: Eroul este o natură dilematică, fapt evidențiat prin conflictul interior
puternic și permanentele sale oscilări între cele două dorințe. În același timp, ilustrează tipul ambițiosului, care nu renunță
la planurile sale.
Statutul moral este reliefat prin intermediul trăsăturilor morale. Orgoliul protagonistului reiese din replica sa față
de Vasile Baciu „Da’ ce să fac cu ea?”. Ion este caracterizat atât de hărnicie, care reiese din faptul că „ îi plăcea să
muncească și respecta toate orele de muncă, exact ca ceilalți săteni, care se trezesc la primele ore ale dimineții”, ambiție –
atitudinea față de pământ și dispoziția sa de a trece peste orice ca să își atingă scopul și inteligența nativă, care se
desprinde din ideea lui Ion de a se căsători cu Ana pentru a se îmbogăți.
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut, perceput simultan ca
terra mater (“de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi ca proprietate ce garantează succesul social, într-un amestec de
adoraţie mistică şi orgoliu posesiv.
O secvenţă ilustrativă în acest sens apare în prima parte, în capitolul Zvârcolirea și îl prezintă pe Ion contemplând,
în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei. Pământul apare ca un stăpân, ca o divinitate mitologică - ,,glasul pământului
pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l”, iar Ion, în ipostaza ființei umile - ,,se simțea mic și
slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare”. Exclamația ”Cât pământ, Doamne!” denotă modul în care el râvnește
pământul.
O alta secvență semnificativa pentru aceasta este cea a sărutării pământului. Imediat după ce intră in posesia
pământului de la Vasile Baciu, așa cum își dorise, Ion așteaptă sosirea primăverii pentru a se putea bucura de imaginea
pământului pe care îl stăpânește. Astfel ca într-o zi de luni, îmbrăcat în haine de sărbătoare, pleacă spre cel mai bun loc pe
care îl primise si trăiește din plin patima posesiunii. Iar gestul sărutării pământului se naște involuntar, demonstrând
intensitatea trăirilor sale. Astfel, se accentuează relația strânsă dintre Ion si pământ, relație ce surprinde importanța
pământului pentru oamenii din acea vreme.

Ion este caracterizat direct de către narator ca fiind “iute şi harnic, ca mă- sa”, mare iubitor al muncii: “ munca îi era
dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă ispititoare” și al pământului : „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Este înfrăţit
cu pământul prin muncă: „sudoarea […] căzând se frământă în humă, înfrăţind, parcă mai puternic, omul cu lutul”. De
aceea lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a-l avea este motivată: „Toată isteţimea lui nu
plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...”. Lipsit de pământ, Ion se simte inferior celorlalți
săteni ,,mic și slab”. Umilințele succesive îl determină să fie ambițios și hotărât, dar condus de impulsivitate nemărginită.

Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului, care îl considerase capabil de a-şi schimba poziţia: „Când a
umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea
pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn”. Băiatul renunţă însă la şcoală, pentru că pământul îi este mai drag
decât cartea. Călinescu vorbeşte aici despre lipsa de ambiţie, dar naratorul laudă în gestul său condiţia omului teluric,
„veşnic însoţit cu pământul”, mai potrivit mentalităţii satului tradiţional.

Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: “ Mă moleşesc ca o babă năroadă…
Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”.

Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj, personajul dovedeşte
abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în
funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care
îi ameninţă scopurile. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: “avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un
vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia, puterea voinţei, lăcomia,
brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe
toţi cei cu care intră în contact, dovedind statutul său de personaj central. Din prima secvenţă a horei, Ion pare să o
urmărească pe Ana cu o privire stranie care ascundea „parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, deşi sufletul îi este
plin de iubirea pentru Florica, cea „cu obrajii fragezi ca piersica şi ochii albaştri ca cerul de primăvară”. Dar Ana „avea
locuri, şi case şi vite multe”, iar starea lui de spirit este agravată prin dispreţul afişat al lui Vasile Baciu, tatăl fetei, pentru
cei săraci. Este viclean, devine lacom, căci nu se mulțumește cu ceea ce îi dă Baciu ca zestre pentru fata lui, recunoscând că
dorește tot pământul. Este impulsiv și brutal în relația cu Ana, nici copilul care se naște nu îl umanizează. Demonstrează
imoralitate, căci își manifestă pasiunea pentru Florica, deși aceasta este măritată.
Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul căruia se angrenează în
lupte pe care nu le poate susţine psihologic și moral. Sfârşitul personajului este în mare măsură o urmare a acţiunilor
sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui George direcţia loviturilor în întuneric. Luând forma destinului, Ion se
autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea unei continuări, căci Florica este însărcinată, iar unii cred că ar fi copilul
lui Ion. Conform concluziei naratorului: “Câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o
altă formă, destinul personajului principal al romanului, în curgerea ei ciclică.