Sunteți pe pagina 1din 2

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă

Particularitățile de construcție ale unui personaj

Pasiunea lui Ion Creangă pentru literatura populară a făcut posibilă scrierea unor basme în care autenticitatea
folclorică se îmbină în mod armonios cu realitatea, fantasticul fiind umanizat și puternic individualizat. Opera a fost
publicată pentru prima dată în revista „Convorbiri literare” la 1 August 1877. Tot în anul 1877, Mihai Eminescu
publică basmul în ziarul „Timpul” al cărui redactor era.
Harap-Alb, personajul principal al basmului, după cum putem anticipa încă din titlu, este un personaj
caracterizat amplu și complex, din toate punctele de vedere si prin toate mijloacele. Protagonistul operei este asemănat
cu un Făt-Frumos dintr-un basm popular, fiind un personaj individual și pozitiv, luptând din greu pentru a-și dobândi
identitatea și face o mulțime de fapte bune. Se aseamănă cu flăcăii din Humulești, ceea ce îl apropie de real și nu de
fabulos. De asemenea, este un personaj rotund , fiindu-i prezentate atât calitățile, cât și defectele, urmărindu-se
evoluția acestuia.
Fantasticul este construit prin împletirea elementelor realiste cu cele fabuloase, Creangă reușind să îmbine
supranaturalul cu evocarea realistă a satului moldovenesc. Personajele sunt reale și fabuloase, iar relația acestora cu
protagonistul reflectă sprijinul acordat pentru învingerea rău-făcătorilor. Formulele inițiale, mediane și finale, precum
și obiectele miraculoase argumentează, alături de îmbinarea narațiunii cu dialogul și descrierea, specia literară a
basmului cult. Critica literară consideră această operă literară și un bildungsroman, deoarece urmărește evoluția unui
adolescent naiv, credul, cu încredere excesivă în propriile calități până în momentul în care devine împărat, reușind să
depășească toate piedicile ivite în cale, dar necesare dobândirii experienței de viață.
Criticul literar George Călinescu consideră că basmul „Poveste lui Harap-Alb” este o „sinteză de realism și
fabulos”. Un prim argument ce ilustrează caracterul realist al operei este descrierea impersonală, adică mediul și
personajele sunt prezentate într-un mod obiectiv. Un al doilea argument pentru evidențierea viziunii realiste a basmului,
constă în caracterul tipic al persoanjelor, protagonistul fiind lipsit de puteri supranaturale, având atât calități, cât și
defecte.
La fel ca în basmele populare, în „Povestea lui Harap-Alb”, Creangă păstrează neschimbat sensul luptei dintre
forțele binelui și forțele răului. Acestei confruntări i se adaugă tema destinului, pe care personajul principal trebuie
să și-l împlinească, parcurgând un drum inițiatic, menit pentru a-l determina să descopere lumea, dar mai ales să se
descopere pe el însuși. Tema basmului este strâns legată de motivele narative prezente în operă: superioritatea
mezinului, călătoria, supunerea prin vicleșug, demascarea răufăcătorului (Spânul), pedeapsa și călătoria.
Din punct de vedere morfologic, titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu, „povestea” care ne indică
oarecum specia literară, respectiv că în text este vorba despre întâmplări ficționale ale unui personaj, articolul hotărât
„lui” face trimitere la ideea de destin sau experiență de viață și substantivul propriu, compus „Harap-Alb”, sugerează o
dualitate, deoarece „Harap” înseamnă „slugă”, „rob”, pe când „Alb” semnifică puritatea și cunoașterea. Astfel, titlul
sugerează dualitatea condiției eroului (fiu de crai – slugă a Spânului), dar și dualitatea ființei umane alcătuită din calități
și defecte.
În basm, personajele sunt oameni, dar și ființe himerice cu comportament omenesc care reprezintă binele și răul
în diverse ipostaze. Vladimir Propp în Morfologia basmului consideră că în orice basm, întâlnim: eroul (Harap-Alb),
răufăcătorul (Spânul), falșii eroi (frații lui Harap-Alb), ajutoarele (calul, Sfânta Duminica, cei 5 tovarăși),
donatoarele (crăiasa furnicilor, regina albinelor), personajul căutat și tatăl (fata împăratului Roș și acesta).
Succesiunea secvențelor narative și a episoadelor prezintă cele trei ipostaze ale personajului, indicând și statutul
social al acestuia: etapa inițială, de pregătire pentru drum, când apare în ipostaza de fiu al craiului (neinițiat, neofit);
a doua etapă care prezintă drumul inițiatic și supunerea la mai multe probe, apărând în ipostaza de slugă a Spânului;
etapa finală care îl prezintă pe Harap-Alb în ipostza de triumfător, ajungând împărat luminat.
Din punct de vedere moral și psihologic, evoluează pe parcursul desfășurării evenimentelor. Probele la care
este supus contribuie la desăvârșirea personalității sale, conturându-i caracterul și dobândind valorile morale pozitive
precum: binele, adevărul, curajul și demnitatea. Acasă este sensibil, rușinos, impulsiv și naiv, iar în ipostaza de slugă a
spânului este loial, ascultător, înțelept, ajungând în final să fie curajos și devotat.
Principala trăsătură a personajului este caracterul său profund uman. Nu are puteri supranaturale și nici
însușiri excepționale. Le deține în stare latentă și dobândește o serie de calități excepționale. Căișorul este , astfel, obligat
să treacă probele la care a fost supus de Spân și pe care le trece ajutat de Sfânat Duminică și cei cinci năzdărvani.
O scenă semnificativă este reprezentată de momentul ajungerii la fântână, care ,,nu avea nici roată, nici
cumpănă, ci numai o scară de coborât până la apă”. Spânul coboară în puț, umple plosca apoi îl sfătuiește pe fiul craiului
să intre și el ca să se răcorească. Tânărul îl ascultă pe spân – „Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se
potrivește spânului și se bagă-n fântână, fără să-l trăsnească prin minte ce i se poate întâmpla”(caracterizare directă
realizată de narator). Spânul trântește copacul peste gura fântânii și-l amenință că dacă nu-i povestește totul despre el
(,,cine ești, de unde vii și încotro te duci?”) acolo îi vor putrezi oasele. Sub amenințarea morții feciorul de crai jură pe
,,ascuțișul paloșului” că va fi sluga supusă a spânului, iar acesta îi dă numele de Harap Alb.
O altă secvență semnificativă este aceea din final când spânul este demascat și eliminat. Odată ajunși, Spânul
se grăbește să o ia în brațe, dar ea îi spune că a venit acolo pentru Harap Alb, căci “el este adevăratul nepot al Împăratului
Verde”. Turbat de furie, Spânul îi zboară capul lui Harap Alb dintr-o singură lovitură de paloș. Atunci calul îl înșfacă
de cap pe Spân, ,,zboară cu dânsul în înaltului cerului” de unde îi dă drumul și ,,se face praf și pulbere”. Fata împăratului
Roș pune capul lui Harap Alb la loc ,,îl înconjura cu de trei ori cu trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie
sângele și să se prindă pielea, apoi îl stropește cu apă vie”. Harap Alb se trezește, fata îl sărută cu drag, apoi
îngenunchează amândoi în fața Împăratului Verde jurându- și credință unul altuia.Răul necesar din viața lui Harap Alb
a fost eliminate, iar binele a învins.
Ultima probă necesită mai multe ajutoare din cauza faptului că este proba cea mai dificilă și constă în aducerea
fetei împăratului Roș. La curtea împăratului, Harap-Alb este supus la alte probe, prin intermediul cărora are ocazia să
se cunoască pe sine, descoperindu-și însușiri excepționale: milostenia și bunătatea față de ființele neajutorate,
capacitatea de a-și face prieteni și de a iubi.
Harap-Alb este caracterizat în mod direct de către narator, alte personaje sau prin autocaracterizare și în
mod indirect prin intermediul faptelor, gândurilor,comportamentului,limbaj și nu în ultimul rând,prin relațiile
sale cu alte persoanje.
O mare parte din trăsăturile personajului sunt prezentate în mod direct, autocaracterizarea fiind una dintre cele
mai utilizate modalități de caracterizare în operele literare. Astfel, aflăm că fiul craiului nu este o persoană matură, ci
una naivă, care nu poate lua o decizie de una singură. Atunci când Spânul încearcă să îl convingă să îl ia drept slugă,
acesta spune că: „din copilăria mea sunt deprins a asculta de tata”. Naiv, el este încă copilul tatălui, pe care încearcă
să îl asculte și ale cărui porunci se teme să le încalce. Naratorul ne spune că protagonsitul este „boboc în felul său”.
Astfel, când acesta pleacă spre împărăția unchiului său, pornește nepregătit pentru lumea de afară, neștiutor în foarte
multe privințe. Când îl întâlnește pentru prima dată și îi cere ceva de pomană, Sfânta Duminică îl numește „luminate
crăișor”. Deși ar putea părea o lingușire, acest apelativ are un înțeles mult mai profund. El nu exprimă starea adevărată
de moment a lui Harap-Alb. El nu este încă un „luminat crăișor”, ci trebuie să facă tot ce poate pentru a putea deveni și
pentru a merita din plin să fie numit împărat. Mai mult de atât, tot Sfânta Duminică îi spune atunci când Harap-Alb se
plânge de greutatea probelor la care îl supune Spânul că este: „slab de înger” și „mai slab decât o femeie”. Când Spânul
îl supune la acele probe, eroul începe să se plângă și crede că nu le poate duce la bun sfârșit. Nu are deloc încredere în
forțele proprii, dorind chiar să renunțe la viață pentru a scăpa de aceste corvoade.
Cele mai multe trăsături ale protagonistului sunt redate prin caracterizarea indirectă. Faptele,
comportamentul și relațiile cu celelalte personaje ne ajută să descoperim noi trăsături ale acestuia. Astfel observăm
că fiul craiului este un om demn, care se rușinează atunci când tatăl său spune lucruri umilitoare la adresa sa și a fraților
săi: „făcându-se roșu cum îi gotca (...) începe a plânge în inima sa”, lovit fiind în gândurile sale, observăm că Harap-
Alb este o persoană fără încredere în sine, căreia nu îi place să își asume riscuri: „de-aș muri mai degrabă, să scap
odată de zbucium”. Harap-Alb este o persoană lașă, preferând moarte în locul „zbuciumului”. Protagonistul este un om
milos, trăsătură ce reiese din citatul: „dar tot mai bine să dăm prin apă, cum a dat Dumnezeu, decât să curm viața atâtor
gâzulițe nevinovate”. Harap-Alb ar prefera să riște trecerea prin apă decât să omoare furnicile, dând astfel dovadă de o
inimă bună și de dragoste față de lumea înconjurătoare.
În concluzie, în „Povestea lui Harap-Alb” personajele sunt formele unor valori simbolice, respectiv binele și
răul. Specific basmului cult este modul în care personajele se individualizează, în primul rând prin limbaj. Cu excepția
eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte persoanje reprezintă tipologii umane care pot fi readuse la o
singură trăsătură dominantă. De exemplu, cei cinci tovarăși ai eroului prezintă prin portretele lor fizice diferite aspecte
umane, dar aspectul lor grotesc ascunde calități precum bunătatea și prietenia. Numele celor cinci personaje himerice
sunt imagini ale autenticității țăranilor din Humulești (Setilă reprezintă „setea de adevăr și de cunoaștere; Flămânzilă
reprezintă „foamea de adevăr și de depășire a condiției sociale”; Gerilă reprezintă „obiectivitatea și luciditatea gândirii”;
Păsări-Lăți-Lungilă reprezintă „flexibilitatea, amabilitatea și adaptabilitatea”).
De asemenea, putem spune că Harap-Alb este un personaj tipic basmului, trăsăturile sale fiind atât pozitive, cât
și negative, făcându-l inedit și greu de uitat. Personaj generos, sociabil și milos, Harap-Alb a fost intens studiat de mulți
critici literari. George Călinescu spune că „Povestea lui Harap-Alb” e un chip de a dovedi că „omul de soi bun se vădește
sub orice strai și la orice vârstă”. Totodată, putem spune că este un Făt-Frumos din basmele populare, curajos, dar
rămâne în zona umanului, fiind prietenos și ascultător ca un flăcău din Humulești.

S-ar putea să vă placă și