Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 472/2021 - anulare act administrativ

Publicat în www.scj.ro nr. 1 din 29 ianuarie 2021.

ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 472
Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române", Administraţia Bazinală de Apă
Buzău - Ialomiţa, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna
Maia, prin primar, Consiliul Local al Comunei Maia, prin primar şi cu A., a solicitat anularea punctului 36 din
anexa nr. 15 la H.G. nr. 1353/2001, prin care au fost inventariate în domeniul public de interes local al comunei
Maia o serie de acumulări aflate pe cursul de apă codificat Maia, curs de apă aflat, în integralitatea sa, în
patrimoniul public al statului şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea Contractului de concesiune nr.
x/09.06.2005 încheiat intre Consiliul Local Maia si A. şi a contractului de concesiune din data de 30.10.2009,
încheiat intre Consiliul Local Maia şi A..
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 64 din 23 martie
2018, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale activă invocată, a admis acţiunea şi cererea de chemare în
judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., formulată de reclamanta Administraţia Naţională "Apele
Române", Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa, cu sediul în municipiul Buzău, strada x, nr. 20 bis,
judeţul Buzău, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia,
prin primar, Consiliul Local al Comunei Maia, prin primar, A., intervenientul Statul Român prin Ministerul
Finanţelor Publice, şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, a anulat, în parte, H.G. nr. 1353/2001,
respectiv poziţia 36 din anexa nr. 15, a anulat Contractul de concesiune nr. x/09.06.2005 şi contractul de
concesiune din 30.10.2009, încheiate de către pârâtul Consiliul local Maia cu pârâta A. şi a obligat pârâţii
Guvernul României, U.A.T. Comuna Maia şi Consiliul Local al comunei Maia la plata sumei de 2.000 RON
cheltuieli de judecată către reclamantă.
3. Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâţii Consiliul Local al Comunei Maia, prin
Primar, Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin Primar, A. au declarat recurs.
Consiliul Local al Comunei Maia şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia au învestit instanţa de recurs
printr-un memoriu de recurs comun, în care au invocat, ca primă critică împotriva sentinţei recurate, faptul că
instanţa de fond ar fi respins în mod greşit excepţia tardivităţii cererii de chemare in judecată, fără ca
reclamanta să facă dovada încadrării în termenul legal prevăzut de aliniatul 3 al art. 7 din Legea 554/2004. De
asemenea, susţin recurentele, nu a fost făcută dovada urmăririi de către reclamantă a procedurii prealabile, în
realitate reclamanta s-a adresat instanţei fără a urma procedura prealabilă, într-un termen mai mare de 6 (şase)
luni de când a luat la cunoştinţă de existenţa celor două contracte de concesiune.
Au mai susţinut cele două recurente că Hotărârea Guvernului nr. 1353/2001, a fost publicată la 26.03.2002 in
Monitorul Oficial nr. 205, astfel că termenul legal pentru reclamantă de a solicita anularea acesteia s-ar fi

Tipărit de la 21.10.2022. 1/7

Document Lege5 - Copyright © 2022 Indaco Systems.
împlinit la 27 septembrie 2002, iar acţiunea a fost depusă la instanţă la 11.10.2010, cu mult peste termenul
permis de lege; în opinia celor două recurente, deşi reclamanta a cunoscut actele a căror anulare o cere, nu a
acţionat timp de 11 ani, iar la data de 07.10.2016 intervenise prescripţia dreptului de a solicita anularea pct. 36
din Anexa nr. 15 la H.G. nr. 1353/2001 si a celor doua contracte de concesiune din 30.10.2009 şi 09.06.2005.
O altă critică invocată de către cele două recurente se referă la soluţionarea pretins greşită de către curtea de
apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, soluţie motivată de către instanţa de fond prin
trimitere la O.U.G. nr. 85/2016, care a fost modificată la 28.11.2016 şi care nu se poate aplica retroactiv, având
în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusa la 07.10.2016.
Pe fondul cauzei, în cadrul aceluiaşi recurs, s-a susţinut greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Legii nr.
213/1998, în mod eronat judecătorul fondului justificându-şi hotărârea prin faptul că punctul nr. 36 din Anexa nr.
15 a H.G. nr. 1353/2001, ar fi făcut obiectul unei hotărâri a Consiliului Local al Comunei Maia, ignorându-se
faptul că Hotărârea Consiliului Local a fost însuşită de Instituţia Prefectului-judeţul Ialomiţa si de Consiliul
Judeţean Ialomiţa. De asemenea, se susţine că, la elaborarea H.G. nr. 1353/2001, au fost respectate
dispoziţiile Legii nr. 24/2000, că proiectul actului administrativ ar fi fost avizat de autorităţile publice, inclusiv de
Ministrul Justiţiei. De asemenea, recurentele critică înlăturarea concluziilor expertizei tehnice, care ar fi
confirmat faptul ca Bălţile Maia I şi II, reprezintă excepţia prevăzuta la art. 3 alin. (1) din Legea nr.
107/25.09.1996, respectiv albiile minime ale celor două bălţi nu depăşesc lungimea de 5 km.
În recursul său, Guvernul României a invocat art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea contestată a fost
adoptată de executiv, astfel cum reiese şi din Nota de fundamentare care a însoţit proiectul actului
administrativ, prin însuşirea proiectului iniţiat de Ministerul Administraţiei şi Internelor care, potrivit prevederilor
Hotărârii Guvernului nr. 8/2001, cu modificările şi completările ulterioare, este organul de specialitate al
administraţiei publice centrale cu atribuţii şi competenţe în domeniul administraţiei publice locale. La elaborarea
actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de
acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001 (în vigoare la data
respectivă), proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea
acestuia şi de către Ministerul Justiţiei.
Mai arată recurenta că puterea executivă are doar competenţa de a atesta prin hotărâre apartenenţa unor
bunuri de interes public local sau judeţean, neavând abilitarea legală de a inventaria ea însăşi aceste bunuri
sau de a interveni în inventarierea efectuată de către consiliile locale sau judeţene. Efectul juridic al actului
administrativ emis de autoritatea centrală, este doar de atestare a regimului juridic diferenţiat de regimul juridic
al proprietăţii private, ce aparţine tot unităţii administrativ teritoriale. Ca atare, în opinia acestei recurente, litigiul
de faţă s-a născut din exercitarea atribuţiilor specifice ale guvernului, iar obligarea sa la plata cheltuielilor de
judecată echivalează cu o sancţiune implicită pentru faptul că îşi îndeplineşte atribuţiile ce-i revin.
Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs şi pârâta A. care a invocat motivul de casare prevăzut de
dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii
cererii de chemare in judecata, invocate de către pârâta Guvernul României, fără a detalia raţionamentul juridic
al acestei soluţii.
De asemenea, recurenta a arătat faptul că nu se pot reţine susţinerile reclamantei în sensul că nu ar fi ştiut de
faptul ca bălţile Maia aparţin comunei Maia, judeţ Ialomiţa, atâta timp cat H.G. nr. 1353/2001 a fost publicata în
Monitorul Oficial nr. 205/26.03.2002, fiind opozabil terţilor, astfel că, atât termenul de prescripţie, cât şi cel de
decădere prevăzute in mod expres de către Legea Contenciosului Administrativ, au fost demult depăşite.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi intimata-reclamantă Administraţia Naţională
Apele Române, Administraţia Bazinală de Apă Buzău-Ialomiţa au formulat şi depus la dosar întâmpinare, mijloc

Tipărit de la 21.10.2022. 2/7

Document Lege5 - Copyright © 2022 Indaco Systems.
procedural prin care au solicitat respingerea ca nefondate a tuturor recursurilor, arătând faptul că, în procedura
de elaborare şi adoptare a actului administrativ pe care îl contestă, nu s-a procedat la delimitarea corectă a
domeniului privat local faţă de domeniul public de interes naţional, neverificându-se situaţia juridică a bunurilor
si îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998 si Legea Apelor nr. 107/1996, cu modificările si
completările ulterioare).
5. Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs
Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte reţine caracterul
nefondat al tuturor recursurilor, pentru considerentele ce urmează, neexistând niciun motiv care să inducă
instanţei de reformare concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea
greşită a vreunei norme de drept substanţial sau că hotărârea ar fi nemotivată ori ar cuprinde motive
contradictorii, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
5.1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că reclamanta a solicitat, prin acţiunea introductivă, anularea poziţiei
nr. 36 din anexa nr. 15 a H.G. nr. 1353/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Ialomiţa, respectiv
cu privire la imobilele denumite "Balta sat Maia", cu suprafaţa de 18,50 ha, cu motivarea că autorităţile locale
au inclus în domeniul lor public de interes local bunuri de interes naţional, încălcând dispoziţiile alin. (3) din
cadrul punctului III al anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum
şi pe cele ale Legii apelor nr. 107/1996, bălţile în litigiu fiind parte din domeniul public al statului, potrivit anexei
nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului,
in administrarea Administraţiei Naţionale Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Buzău-Ialomiţa .
Din probele administrate, îndeosebi din raportul de expertiză efectuată în primul grad de jurisdicţie, primul
judecător a reţinut că imobilul numit "Balta sat Maia" inventariat la poziţia 36 din anexa nr. 15 a H.G. nr.
1353/2001 este compus din acumulările cu folosinţă piscicolă Maia I şi Maia II, situate pe cursul de apă
cadastrat Maia, iar sursele de apă din aceste acumulări (bălţi) provin din precipitaţii, torenţi şi din pârâul Maia,
acumulări cu folosinţă piscicolă ce au caracter permanent, fiind formate ca urmare a edificării unor construcţii
hidrotehnice (diguri de pământ, instalaţii de tip "călugăr") prin care s-a fracţionat cursul de apă al pârâului Maia;
a reieşit, din probele câştigate cauzei, şi că, în afara activităţilor piscicole, apele din amenajările în litigiu cu
destinaţie piscicolă Maia I şi Maia II se mai folosesc la irigat, precum şi la unele activităţi sportive şi la adăparea
animalelor, potrivit informaţiilor şi verificărilor din teren ale expertului judiciar desemnat în cauză. Pentru
exploatarea celor două acumulări de apă au fost încheiate contractul de concesiune din data de 30.10.2009
(pentru Maia I - suprafaţa de 6 ha) şi contractul de concesiune nr. x din data de 9.06.2005 (pentru Maia II -
suprafaţa de 8 ha) de către pârâtul Consiliul local Maia, în calitate de concedent, cu pârâta A. (dosar fond, filele
x, 89-95).
În condiţiile anterior expuse, curtea de apel a respins excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi pe cea a lipsei
calităţii procesual active a reclamantei şi a admis acţiunea în totalitate, dispunând anularea în parte a H.G. nr.
1353/2001, respectiv poziţia 36 din anexa nr. 15.
Înalta Curte constată, înainte de toate, că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C.
proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii
ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de către recurenta-pârâta A., nu are incidenţă în cauză,
motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de reclamantă în cererea
introductivă de instanţă. De altfel, în susţinerea acestui motiv de recurs, titulara căii de atac s-a limitat doar la a
susţine că judecătorul fondului nu ar fi răspuns la toate argumentele invocate în susţinerea excepţiilor tardivităţii
şi a celei a inadmisibilităţii, fără ca ulterior, în cuprinsul memoriului de motivare, să dezvolte acest motiv de
casare, care pare a fi invocat doar în mod formal, memoriul de recurs al părţii care l-a invocat cuprinzând, în
cea mai mare parte a lui, alegaţii privind situaţia de fapt, aşa cum se prezintă în percepţia acestei recurente.

Tipărit de la 21.10.2022. 3/7

Document Lege5 - Copyright © 2022 Indaco Systems.
Înalta Curte nu poate să dea eficienţă acestor susţineri privind pretinsa nemotivare, câtă vreme motivul de
recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi
de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le structureze
în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune. Exigenţa
motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului
instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege,
hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul
cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor
administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care
s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că
obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de
fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs,
criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o
chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor,
instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui
singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru
dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii
Europene a Drepturilor Omului (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din
Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994).
Înalta Curte reaminteşte şi că, în Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind
calitatea hotărârilor judecătoreşti, s-a arătat că motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică
diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite
justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În
ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între
formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.
Aşadar, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte
exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic
argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate,
nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă
argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca
afirmaţiile ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, să apară ca fiind nefondate.
În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a argumentelor în cazul soluţiei de respingere a excepţiilor tardivităţii şi a
inadmisibilităţii, aceste susţineri apar şi ca fiind lipsite de suport real, argumentele judecătorului care susţin
această soluţie regăsindu-se fără putere de tăgadă în conţinutul încheierii interlocutorii de la termenul din data
de 12 ianuarie 2017(dosar fond, fila x), în care judecătorul de primă instanţă a analizat consistent fiecare dintre
cele două excepţii, expunând clar motivele pentru care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, inclusiv cu trimitere
la practica instanţei supreme.
Rămânând la analiza recursului pârâtei A., Înalta Curte constată că, în afara criticilor subsumate motivului de
recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6, deja analizat, această recurentă a cuprins în memoriul de recurs o
serie de alegaţii, neîncadrate în niciun motiv de casare, care se referă exclusiv la situaţia de fapt aşa cum este
percepută de către această parte, dar şi cu privire la omologarea de către judecătorul fondului a concluziilor
raportului de expertiză, obiecţiunile formulate în primul grad de jurisdicţie, fiind analizate de către instanţă,
respectivele alegaţii calificându-se ca adevărate critici din perspectiva temeiniciei sentinţei şi a modului de
apreciere a probelor administrate.

Tipărit de la 21.10.2022. 4/7

Document Lege5 - Copyright © 2022 Indaco Systems.
Trebuie subliniat faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii recurate, din perspectiva art. 488 C. proc. civ.,
recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze din cele prevăzute de acest text,
condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-una dintre situaţiile de
casare prevăzute de dispoziţiile textului de lege menţionat. Ori, nemulţumirea părţii cu privire la omologarea de
către instanţă a concluziilor lucrării de specialitate şi cu privire la opinia expertului, vizează netemeinicia şi nu
nelegalitatea hotărârii, iar aceste susţineri ale recurentei nu fac trimitere la nicio normă de drept material care
să fi fost aplicată greşit. Dezvoltarea unui motiv de recurs cu privire la obiecţiunile raportului de expertiză nu
poate fi primită de instanţa de recurs, întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de
fond, iar instanţei de reformare nu îi este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea
situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probatoriului, astfel că alegaţiile acestei recurente, din această perspectivă,
nu vor face obiectul analizei instanţei de reformare.
În ceea ce priveşte recursul promovat de către pârâtele Consiliul Local al Comunei Maia şi Unitatea
Administrativ Teritorială Comuna Maia, pe baza unui memoriu de recurs comun, Înalta Curte apreciază că
motivul de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are incidenţă în cauză, neexistând
niciun argument care să inducă instanţei de recurs concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi
făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial.
Astfel, o primă critică de nelegalitate invocată de recurente în cadrul acestui motiv de casare, se referă la
pretins greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente, care ar fi indus instanţei de fond soluţia greşită
în ceea ce priveşte respingerea excepţiilor tardivităţii, inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesual active.
Critica este nefondată din perspectiva soluţiei instanţei de fond privind fiecare dintre cele trei excepţii.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, aşa cum a apreciat în mod corect judecătorul fondului, din
corespondenţa ataşată dosarului de fond, rezultă indubitabil faptul că reclamanta a luat cunoştinţă de anexa nr.
15 la H.G. nr. 1353/2001 la data de 18.03.2016, când i-a fost comunicată o copie a acestei anexe de către UAT
comuna Maia împreună cu contractele de concesiune anterior menţionate; contrar celor susţinute de către
recurente, în Monitorul Oficial nr. 205 din 26.03.2002 a fost publicat un articol unic în care se menţiona că
anexele 1-54 se vor publica ulterior, ceea ce s-a întâmplat în Monitorul Oficial următor - nr. 205bis, din aceeaşi
dată. Un astfel de Monitor (cu număr bis) se publică numai la cerere şi numai celor interesaţi, ceea ce exclude
posibilitatea ca reclamanta să fi cunoscut că prin acest act administrativ individual s-a luat vreo măsură în ceea
ce priveşte balta în litigiu, astfel că data de 26.03.2002 nu îi poate fi opusă ca moment al începerii curgerii
termenului.
Dimpotrivă, având poziţia de terţ faţă de actul contestat, reclamantei nu i se poate opune momentul publicării
actului în M.O., ci data la care a luat cunoştinţă efectiv de acesta, moment faţă de care, plângerea prealabilă
formulată la data de 05.04.2016 se situează în termenul de 30 de zile, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin.
(1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi cererea de chemare în judecată trimisă prin poştă la data de 07.10.2016,
respectând termenul imperativ prevăzut de acest text de lege.
În ceea ce priveşte contractele de concesiune a căror anulare se solicită, având în vedere natura şi regimul
juridic al dreptului real invocat asupra unui bun din domeniul public, inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil,
susţinerea caracterului tardiv al introducerii acţiunii în anulare este, de asemenea, nefondată.
De altfel, în afara aceloraşi alegaţii invocate în faţa primei instanţe, recurentele nu au făcut, prin nicio probă,
dovada unei situaţii juridice cu privire la termenul introducerii procedurii prealabile şi al cererii de chemare în
judecată, diferită de cea reţinută de prima instanţă.
În consecinţă, având în vedere respectarea dispoziţiilor legale care reglementează cu caracter imperativ
procedura şi termenele recursului administrativ şi excepţia inadmisibilităţii a fost corect respinsă, în primul grad
de jurisdicţie, critica fiind nefondată şi din această perspectivă.
Se reţine că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, bălţile în litigiu au fost

Tipărit de la 21.10.2022. 5/7

Document Lege5 - Copyright © 2022 Indaco Systems.
atestate ca aparţinând domeniului public al statului prin Anexa 4 a H.G. nr. 1045/2000 şi anexa 13 a H.G. nr.
2060/2004, respectiv anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006, ce nu au fost anulate, iar prin includerea lor în domeniul
public de interes local, Statul român a fost vătămat în dreptul său, aspecte ce justifică pe deplin poziţia sa în
prezentul proces. De altfel, critica referitoare la pretins greşita soluţionare de către instanţa de fond a acestei
excepţii a fost invocată formal, nefiind dezvoltate reale critici de nelegalitate din această perspectivă.
În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, cele două recurente au invocat şi greşita aplicare şi interpretare a
dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 de către curtea de apel, critică, de asemenea, nefondată.
Este fără putere de tăgadă că, aşa cum a rezultat din ansamblul tuturor probelor administrate în cauză, râul
Maia, pe cursul căruia se află acumularea de apă Maia, este afluent al râului Prahova, ambele făcând parte din
bazinul hidrografic Ialomiţa aparţinând drumului public al statului şi fiind dat în administrarea Administraţiei
Naţionale "Apele Române"; ca atare, includerea sa în domeniul public de interes local încalcă dispoziţiile
prohibitive ale alin. (3) din cadrul art. III al Anexei Legii nr. 213/1998. Contrar susţinerilor recurentelor,
amenajările de apă cu folosinţă piscicolă au fost obţinute prin bararea cursului natural al apei prin construcţii de
tip hidrotehnic, aşa cum a reţinut expertul desemnat în cauză, astfel că nu pot schimba regimul juridic aplicabil
bălţii în discuţie.
Aşa cum a apreciat în mod judicios judecătorul de primă instanţă, acumulările Maia I şi Maia II nu se înscriu în
categoria pepinierelor şi crescătorilor piscicole şi nu au ca folosinţă unică piscicultura, astfel că nu poate fi
reţinută situaţia de excepţie prevăzută de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 107/1996 şi, ca atare, nici dreptul exclusiv
de administrare al Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.
Argumentele prezentate contravin susţinerii recurentelor în sensul că instanţa de fond ar fi aplicat greşit
dispoziţiile Legii nr. 213/1998, simpla nemulţumire legată de soluţia dispusă prin sentinţa recurată, ca o
consecinţă a reţinerii corecte a situaţiei de fapt, nefiind de natură a induce instanţei de reformare ideea
incidenţei motivului de casare de la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul promovat de către recurenta Guvernul României, Înalta Curte constată ca acesta,
deşi conţine o laborioasă expunere a situaţiei de fapt, aşa cum este percepută de respectiva pârâtă, precum şi
a procedurii de elaborare a actului contestat, în realitate, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art.
488 pct. 8 C. proc. civ., această recurentă critică faptul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, faţă de
reclamantă.
Înalta Curte aminteşte că, prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie-completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a apreciat că "stabilirea, în
raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care
a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca
efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a
ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care
este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la
circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În
aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi
valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de
legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului".
În consecinţă, această critică nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi
nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de către recurenta-pârâtă,
astfel că nu poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar, din perspectiva cuantumului cheltuielilor de
judecată.
În ceea ce priveşte contestarea însăşi a obligării recurentei la suportarea unor astfel de cheltuieli, se impune a
se preciza cu prioritate că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la

Tipărit de la 21.10.2022. 6/7

Document Lege5 - Copyright © 2022 Indaco Systems.
cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".
Fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală care este dovedită prin pierderea
procesului. Este de menţionat că pentru a se stabili o culpă procesuală, trebuie a se lua în seamă, în egală
măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia,
întrucât art. 454 din C. proc. civ. prevede că, în cazul în care o persoană poartă culpa pentru declanşarea sau
purtarea unui proces, este exonerată de plata cheltuielilor de judecată, dacă recunoaşte pretenţiile până la
primul termen la care părţile sunt legal citată.
În cauza de faţă, în contra celor susţinute de această recurentă, care încearcă să demonstreze lipsa culpei sale
în pierderea procesului, este de remarcat că nici în faza recursului graţios şi nici după introducerea acţiunii
introductive, pretenţiile părţii adverse nu au fost recunoscute chiar până la finele procesului în faţa instanţei de
fond, cheltuielile pe care reclamanta le-a avansat cu continuarea acestui proces, fiind cauzate inclusiv de
pârâta Guvernul României.
Mai mult decât atât, în ciuda susţinerilor acesteia din urmă, hotărârile emise de autorităţile publice locale privind
însuşirea inventarelor bunurilor din domeniul public sunt acte prealabile cu caracter preparator, neavând
puterea de a produce efecte juridice proprii, Hotărârea de Guvern fiind actul de autoritate al Guvernului, de
natură a schimba regimul juridic aplicabil bunurilor în cauză.
5.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
În raport de argumentele expuse, întrucât niciunul dintre recursuri nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr.
554/2004, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a le respinge, ca fiind
nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Consiliul Local al Comunei Maia, prin Primar, Guvernul
României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin Primar, A. împotriva sentinţei nr. 64 din 23
martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca
nefondate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2021.

Tipărit de la 21.10.2022. 7/7

Document Lege5 - Copyright © 2022 Indaco Systems.