Determinarea metodelor şi mijloacelor de insuşire a tacticii individuale în jocul de

volei

Tactica individuală cuprinde acţiuni cu mingea şi acţiuni fără minge. Conţinutul

tactic al acţiunilor este cu atît mai mare cu cât se efectuează în condiţii de joc sau
apropiate.
În jocul de volei tactica individuală este cu atât mai importantă cu cât prin
specificul jocului, orice acţiune greşită duce la pierderea punctului. Chiar şi o acţiune
imprecisă aduce câştig adversarului care intră astfel uşor în posesia mingii şi poate
declanşa eficient atacul.
Caracteristicile tacticii individuale pot fi sintetizate astfel:
La baza fiecărei acţiuni tactice individuale stă însuşirea corectă a execuţiei tehnice
respective.
Constanţa în acţiuni este deosebit de importantă.
Precizia şi varietatea sporesc eficacitatea acţiunilor tactice individuale.
Multilateralitea în însuşirea acţiunilor de atac şi de apărare, care în jocul de volei este
mai importantă decât în alte jocuri.(specificul jocului + regulamentul de schimbări).
Acţiunile trebuie să se încadreze în modelul de joc folosit de echipă în atac şi
apărare.
Caracterul decisiv al acţiunii tactice individuale este un aspect valabil pe tot parcursul
meciului dar mai ales în finalurile de set sau meci.
Acţiunile tactice individuale sunt în strânsă legătură cu nivelul de dezvoltare al
calităţilor motrice, în special cu viteza (de reacţie, de execuţie şi de deplasare),
îndemânarea, detenta. Reuşita mai depinde şi de nivelul pregătirii teoretice şi
psihice.
Conţinutul jocului de volei constă în alternarea acţiunilor individuale şi colective
specifice. Concretizarea lor în raport cu ceilalţi jucători din echipă, cu sarcinile şi
regulile jocului se realizează prin acţiuni de bază şi variante.
În apariţia şi dezvoltarea acţiunilor de joc un factor important a fost lupta dintre
atac şi apărare: apariţia şi perfecţionarea unei noi acţiuni în atac a avut ca răspuns
apariţia unei acţiuni "antidot" în apărare. Regulile de joc, în succesiunea apariţiei lor şi
prin reglementările impuse au intervenit şi ele în mod direct în evoluţia acţiunilor tactice
individuale şi colective. Modul de exprimare specific al unor mari jucători este un alt
factor al evoluţiei şi dezvoltării acţiunilor tactice.
Sistematizarea acţiunilor tactice individuale se poate realiza în funcţie de
contribuţia lor în cele două faze ale jocului: când echipa este în posesia mingii sau când
mingea este la adversar:
1.Acţiuni individuale în atac - acţiuni de bază:
1. Serviciul
2. Ridicarea pentru atac
3. Lovitura de atac
2. Acţiuni individuale în apărare - acţiuni de bază:
1. Preluarea serviciului
2. Blocajul
3. Preluarea din atac
 Acţiunile tactice individuale pot fi sistematizate în după criteriul succesiunii lor
logice, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, astfel:

1. serviciul
2. preluarea serviciului
3. ridicarea pentru atac
4. lovitura de atac
5. blocajul
6. preluarea atacului
7. preluarea din blocaj
8. preluarea din fileu
9. plonjonul
10. preluarea din cadrul autodublării

2
 Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care execuţia este
determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului. Este în acelaşi timp prima
acţiune de atac a echipei pentru că printr-o execuţie putenică şi corectă se poate obţine un punct
sau se poate crea a situaţie dificilă pentru echipa adversă, împiedicându-se construirea în condiţi
optime a atacului.
Clasificarea acestei acţiuni se poate face din perspectiva mai multor criterii:

 În funcţie de punctul de lovire a mingii: serviciul poate fi de jos sau de sus;

 Poziţia umerilor faţă de minge şi plasă determină alte caracteristici: serviciul din faţă sau
din lateral;
 După zborul mingii: plasat, planat, în forţă;
 După poziţia executantului: de pe sol sau din săritură;
 După distanţa de la care se excută: din apropierea liniei de fund sau de la mare distanţă;
Aspectele tactice individuale elementare legate de execuţia acestei acţiuni sunt:

 Direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers;

 Trimiterea mingii spre un jucător deficitar al preluare;
 Trimiterea mingii spre jucătorul care a greşit în faza anterioară sau nou intrat în teren.
Procedee de execuţie ale serviciului:
 Serviciul de jos din faţă este utilizat mai ales de începători. Pentru executarea lui,
jucătorul este orientat cu faţa şi linia umerilor paralel cu fileul. Piciorul opus braţului
de lovire este plasat înainte, articulaţiile gleznă, genunchi sunt uşor flexate. Trunchiul
este uşor înclinat, mingea este ţinută la nivelul centurii cu mâna opusă celei de lovire.
Se aruncă mingea uşor în sus, iar cu braţul îndemânatic care a efectuat un scurt elan
se loveşte mingea în porţiunea ei inferioară concomitent cu trecerea greutăţii corpului
pe piciorul din faţă.În momentul lovirii, palma este încordată şi cu degetele apropiate.
Cele mai frecvente greşeli:

 La momentul iniţial: picioarele pe aceiaşi linie, orientarea corpului pe alte direcţii

decât cea a fileului, ţinerea mingii prea aproape sau prea departe de corp;
 În timpul execuţiei: aruncare prea înaltă, lovirea din palmă (fără aruncare), lovirea cu
degetele sau antebraţul;
 În finalul acţiunii: pendularea braţului care loveşte peste nivelul umerilor sau în plan
lateral, neurmărirea cu privirea a mingii servite.
 Serviciul de sus din faţă este folosit atât la nivelul începătorilor cât şi la nivelul de
performanţă.Prin traiectoria, forţa, viteza şi precizia care poate fi imprimată mingii, se
creează posibilitatea utilizării acestui serviciu într-un număr mare de situaţii, terenul
advers fiind mult mai uşor de observat. Poziţia iniţială a jucătorului este cu linia
umerilor paralelă cu fileul, picioarele paralele cu linia umerilor, cel opus braţului de
lovire aşezat mai înainte, greutatea corpului fiind repartizată în mod egal pe ambele
picioare. Mingea este ţinută în palma mâinii care nu loveşte la nivelul pieptului.
Braţul de lovire se află ridicat întins la nivelul capului, cu palma orientată spre minge
pregătită pentru lovire. Mingea se aruncă în sus şi în faţă la o distanţă de cca.40-60
cm, timp în care se trece greutatea pe piciorul din spate şi trunchiul execută o uşoară
extensie. Mingea se loveşte cu toată palma, când se află la momentul maxim al
înălţării ei, într-un punct aflat puţin sub axul ei orizontal pe calota inferioară,
imprimâmdu-se o traiectorie ascendentă cu rotaţii înainte.
Greşelile frecvente:

3
  În momentul iniţial: poziţii incorecte ale picioarelor şi ale corpului;
 În timpul execuţiei: aruncarea mingii înainte, înapoi sau lateral, contactul de
lovire pe calota inferioară sau lateral, amplitudine mică a cursei braţului de lovire;
 În finalul acţiunii: centrul de greutate rămâne pe piciorul din spate, braţul de
lovire execută mişcarea de revenire în plan lateral, privirea nu urmăreşte mingea
după execuţie.
 Serviciul de sus planat (plutitor) este serviciul care se foloseşte cel mai mult la
nivelul echipelor de perfomanţă.Tehnica lui de execuţie este asemănătoare cu cea
a serviciului descris anterior, cu câteva modificări. Astfel articulaţia pumnului şi
palma braţului de lovire sunt blocate în extensie pe tot parcursul execuţiei şi în
finalul ei. Lovirea mingii este scurtă, se face într-un punct situat cât mai aproape
de axul median al mingii. Zborul care se imprimă este unul planat cu o traiectorie
imprevizibilă, oscilantă. Dificultatea recepţionării este mai mare decât la cel
descris anterior. Se execută de la distanţe mari faţă de linia de fund, iar traiectoria
lui vizează în special partea a doua a terenului advers.
Greşeli frecvente:

 În momentul iniţial: poziţie prea joasă a braţului cu mingea sau a celui care
loveşte, mingea coborând până acesta se ridică;
 În timpul execuţiei: articulaţia pumnului relaxată, palma acoperă mingea la lovire,
punct de lovire prea jos faţă de planul superior al fileului;
 În finalul acţiunii: pendularea laterală a braţului lovitor, flexia articulaţiei
pumnului după lovire.
 Serviciul din săritură a fost prezentat pentru prima dată la C.M. din 1982 de
către echipele sud-americane (Brazilia) căpătând rapid o largă răspândire la
echipele de performanţă, mai ales masculine. Jucătorul aflat la o distanţă de cca.
2m. de linia de fund aruncă mingea cu una sau două mâini spre înainte în
interiorul terenului, executând în acelaşi timp1-2 paşi de elan, apoi o bătaie pe
ambele picioare înapoia liniei de fund, urmată de o săritură spre minge. Braţul de
lovire ridicat întins deasupra capului execută lovirea mingii când aceasta ajunge
în punctul maxim de înălţare. Punctul de lovire este situat puţin sub linia mediană.
Aterizarea se face elastic, pe ambele picioare în interiorul terenului.
Greşeli frecvente:

 În momentul iniţial: distanţă prea mare de linia de fund;

 În timpul execuţiei : nesincronizarea aruncării mingii cu săritura şi lovirea,
punctul de lovire prea jos;
 În finalul acţiunii: neantrenarea în acţiune a trunchiului, aterizare dezechilibrată.
 Mai există şi alte variante mai puţin folosite în jocul practicat azi: serviciul de sus
din lateral, serviciul prin rotarea braţului.
Traseul metodic pentru învăţarea serviciului:

 Sisteme de acţionare cu accent pe ansamblul execuţiei acţiunii:

o Serviciu spre perete de la distanţă mică, îndreptat deasupra unei linii
corespunzătoare înălţimii fileului;
o Pe perechi, la distanţă de 5-6 metri: un elev execută serviciul celălalt prinde
mingea;
o Acelaşi exerciţiu cu mărirea distanţei dintre elevi;
o Serviciu spre perete de la 6-7 metri, cu intrare de traiectoria mingii ricoşate,
efectuarea unei preluări de sus, pas de control, prinderea mingii;
o Acelaşi exerciţiu cu preluare de jos;

4
 o Pe perechi, la distanţă de 6-7 metri: un elev execută serviciul celălalt preluarea de
jos sau de sus, pas de control, prinde mingea;
 Sisteme de acţionare cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi cotului şi alegerea
corectă a punctului de lovire:
o Servici la perete distanţă 4=5 metri, deasupra unei linii;
o Serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări ale mingii pentru verificarea
înălţimii, poziţiei corpului;
o Pe perechi serviciu cu accent pe blocare prin lovirea de 2-3 ori a mingii
înaintea execuţiei;
 În condiţii apropiate de joc:
o Serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
o Serviciu peste fileu pe perechi;
o Serviciu în condiţii regulamentare sub formă de concurs;
o Serviciu dirijat pe o anumită parte a terenului: apoi pe diagonală;
o Joc cu penalizarea serviciilor greşite
 Sisteme de acţionare pentru consolidarea serviciului:
o Serviciu dirijat spre ultimii metri ai terenului;
o Serviciu dirijat spre anumite zone

Preluarea din serviciu face parte din acţiunile individuale de apărare, fiind prima
acţiune din structura de joc, prin care echipa se apără împotriva acţiunii adversarului şi intră în
posesia mingii.
Este o acţiune de joc de maximă importanţă al cărui scop este în primul rând de a
împiedica adversarul de a realiza punct direct din serviciu, apoi de a trimite mingea în cele mai
bune condiţii spre ridicător.
Clasificare:

 Preluarea de jos cu două mâini – folosită cel mai frecvent.

 Preluare de sus cu două mâini;
 Preluare cu două mâini de sus sau de jos cu plonjon pe spate sau lateral.
Aspectele tactice elementare ale acestei acţiuni includ:

 Direcţionarea preluării spre jucăorul ridicător;

 Imprimarea unei traiectorii care să permită lovitura de atac din lovitura a doua, etc.
Preluarea din serviciu de jos cu două mâini, folosită cel mai frecvent se efectuează
după o deplasare şi oprire rapidă în poziţie specifică caracterizată de mărirea bazei de susţinere
prin depărtarea picioarelordincolo de lăţimea umerilor, cu un picior mai avansat. Centrul de
greutate este coborât prin flexarea pronunţată a articulaţiilor membrelor inferioare Braţele sunt
depărtate, urmând să se apropie în momentul contactului cu mingea. Lovirea se face cu
antebraţele, articulaţiile pumnului şi cotului sunt în extensie, iar din articulaţia umărului se face o
uşoară anteducţie. Articulaţia cotului rămâne blocată pe tot parcursul execuţiei.
În funcţie de viteza de zbor a mingii se execută o mişcare de amortizare a contactului cu
mingea: prin coborârea sau ridicarea centrului de greutate. La finalul execuţiei, jucătorul se
deplasează şi se pregăteşte pentru următoarea acţiune de joc: dublaj, atac, etc.
Greşeli frecvente:
 În momentul iniţial:

5
  aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii; alegerea greşită a
momentului şi formei de deplasare; aprecierea inexactă a locului de contact cu
mingea; lovirea în poziţie dezechilibrată;
 În timpul execuţiei:
 lipsa blocării articulaţiei cotului şi a extensiei în articulaţia pumnului; poziţia
inegală a antebraţelor; contactul cu mingea cu alte porţiuni ale braţului decât
antebraţul, extensia fragmentată a articulaţiilor trenului superior.
 La finalul acţiunii:
 braţele ridicate deasupra nivelului umerilor; neurmărirea traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea preluării din serviciu:
La începători serviciul are de obicei o forţă şi viteză redusă, astfel că preluarea de jos se
efectuează cu ridicarea centrului de greutate, iar poziţia picioarelor şi asigurarea unei baze de
susţinere mare este un aspect prioritar.

 preluarea de jos din minge aruncată şi servită de la distanţe diferite:

o pe perechi cu o minge la distanţa unei fandări;
o preluare din minge aruncată de profesor la distanţă de 6-7 m în diferite
formaţii;
o preluare din serviciu efectuat de la 7-8 metri pe perechi sau în formaţii de
trei jucători;
o preluare din serviciu efectuată alternativ pe perechi;
o serviciu peste fileu – preluare;
 preluare cu accent pe deplasare:
o pe perechi – preluare de jos alternativ de la distanţe diferite;
o preluare de control la distanţă mică, urmată de preluare lungă spre
partener;
 preluare din serviciu în condiţii apropiate de joc:
o preluare din serviciu urmată de atac;
o preluare din serviciu în doi jucători urmată de schimbarea locurilor
prin deplasare laterală;
o preluare din serviciu urmată de dublarea atacului şi retragerea în
dispozitiv.

6
 Ridicarea pentru atac este acţiunea din ansamblul jocului utilizată pentru punerea într-o
situaţie cât mai favorabilă a jucătorului care urmează să finalizeze combinaţia ofensivă pentru
echipa care se află în posesia echipei. Ridicătorul va trimite mingea, lovind-o (de obicei) cu două
mâini de sus ţinând cont de: posibilităţile atacantului, dispunerea blocajului advers, tactica în
atac a echipei proprii. În funcţie de aceste aspecte el va imprima mingii o anumită traiectorie,
viteză şi distanţă faţă de fileu.
La nivelul lecţiei de educaţie fizică această acţiune se poate executa mai ales prin două
procedee: ridicarea înainte şi ridicarea peste cap înapoi.
Ridicarea înainte (în mod frecvent desemnată şi prin termenul „pasa înainte”) folosită în
multe situaţii ale jocului necesită: deplasare rapidă spre minge, plasarea jucătorului într-o poziţie
echilibrată, cu faţa spre direcţia de transmitere. Corpul ridicătorului acţionează ca un resort din
toate articulaţiile. Picioarele, uşor depărtate, tălpile paralele, piciorul dinspre fileu plasat mai în
faţă. Mingea trebuie lovită într-un punct situat deasupra frunţii, cu degetele în formă de cupă.
Articulaţia pumnului în uşoară extensie, articulaţia cotului flexată. Tot în uşoară flexie sunt şi
articulaţiile şold, genunchi şi gleznă. După contactul cu mingea, printr-un impuls generalizat
toate articulaţiile vor face o mişcare de extensie, iar cea a pumnului una de flexie radială.
Distanţa convenabilă faţă de fileu este de 40-80 cm. iar înălţimea şi lungimea ridicării
este în funcţie de situaţia concretă: nivelul tehnic al trăgătorului, tactica în atac preconizată. După
efectuarea ridicării, jucătorul se plasează în poziţie joasă în apropierea atacantului pentru a
asigura dublarea lui.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:

 aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

 braţele şi picioarele întinse, lipsa flexiei dorsale a palmelor;
 coatele prea apropiate sau prea depărtate;
 degetele prea apropiate, policele îndreptat spre înainte.
În timpul execuţiei:

 lipsa unei cupe elastice, urmare a contracţiei prea pronunţate a degetelor sau
poziţiei greşite;
 punctul de lovire a mingii prea coborât;
 acţiunea fragmentată a corpului;
 lovirea inegală a mingii.
La finalul acţiunii:

 flexia palmară prea pronunţată sau dimpotrivă;

 neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă
traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea ridicării înainte(pasei de sus):

 pasă de sus precedată de deplasare din minge aruncată (oferită);

 pasare succesivă a două mingi oferite de coechipieri;
 preluare de sus; pasare în triunghi cu trecerea mingii peste fileu;
 pasare a mingii în două triunghiuri aşezate de o parte şi alta a fileului;
 preluare de sus din minge servită de la distanţă mică, ridicare, trecerea mingii peste
fileu;
 preluare de susu, ridicare din zona 3 şi atac din zona 4.

7
 Ridicarea înapoi permite schimbarea direcţiei ridicării în scopul evitării blocajului
advers. Diferenţele între acest procedeu şi cel descris anterior apar în momentul dinaintea luării
contactului cu mingea. Astfel, primirea mingii se va face deasupra frunţii, iar dirijarea peste cap
se realizează printr-o extensie puternică a braţelor şi a articulaţiilor pumnului, imprimându-se
mingii o traiectorie spre înapoi. Mişcarea segmentelor superioare este însoţită de extensia
articulaţiilor trenului inferior. În încheiere ridicătorul execută o mişcare rapidă de întoarcere
pentru a asigura dublarea atacantului.
Greşeli frecvente:
În momentul iniţial:

 neurmărirea plasamentului jucătorilor proprii;

 plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
 aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;
În timpul execuţiei:

 lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;

 accentuarea exagerată a extensiei trunchiului fără împingerea bazinului
înainte.
La finalul acţiunii:

 neurmărirea traiectoriei mingii sau deplasarea corpului în direcţie opusă

traiectoriei mingii.
Traseul metodic pentru învăţarea pasei de sus peste cap (ridicare înapoi):

 în formaţie de trei jucători, pasa peste cap din minge venită de la partener;
 de pe zona 3 pase peste cap din minge oferită din zonele 5 sau 6 urmată de atac din
zona 2;
 preluare din serviciu, ridicare peste cap; jucătorul care a servit trece la preluare, cel de
la preluare la ridicare etc;

Lovitura de atac este o acţiune de finalizare care concretizează efortul echipei în faza de
construcţie a atacului. Are în vedere trimiterea mingii în terenul advers prin lovire cu o mână şi
este executată în urma unei sărituri prin care jucătorul ajunge să aibă contact cu mingea deasupra
nivelului superior al fileului.
Procedeele de execuţie cele mai folosite sunt:

 lovitura de atac pe direcţia elanului

 lovitura de atac pe alte direcţii (procedeu întors)
 lovitura de atac atac prin rotarea braţului(folosită mai rar)
Este o acţiune complexă, care necesită un bagaj minim de aptitudini motrice şi
deprinderi.
Lovitura de atac pe direcţia elanului este utilizată cel mai frecvent, mai ales la nivelul
de bază al instruirii, având ca efect trimiterea mingii după lovire pe direcţia elanului. Momentele
componente ale loviturii de atac sunt: elanul, săritura, lucrul braţelor, tehnica lovirii mingii,
aterizarea şi deplasarea pentru fazele următoare. Elanul se execută cu 1 sau 2 paşi, ultimul mai
lung. Se blochează deplasarea prin frânare pe călcâi ceea ce duce la transformarea vitezei de
deplasare orizontală într-una ascensională. Bătaia se poate executa simultan sau succesiv. Printr-
o extensie energică a musculaturii membrelor inferioare corelată cu elanul energic al braţelor se
asigură o săritură cât mai înaltă pe verticală. Mingea se loveşte în momentul când săritura este în
punctul ei maxim. Alegerea momentului săriturii şi a locului de desprindere este în funcţie de
traiectoria şi viteza de deplasare a mingii.

8
 În timpul săriturii corpul atacantului este echilibrat, linia umerilor paralelă cu fileul.
Truchiul în uşoară extensie, picioarele în uşoară flexie din articulaţia genunchiului, braţele
ridicate peste nivelul capului, uşor flexate. Mingea se loveşte cu toată palma deasupra liniei
mediane imprimându-se o traiectorie descendentă. Aterizarea se face elastic pe ambele picioare.
Lovitura de atac pe alte direcţii este folosită cu scopul de a evita blocajul advers. Se
execută de regulă pe de zona 3 şi 2 (dreptacii) sau 3 şi 4 (stângacii). Modul de execuţie este
acelaşi cu a procedeului descris anterior, cu excepţia momentului lovirii mingii: în timpul
săriturii jucătorul face o întoarcere de până al 450 în direcţia laterală efectuării elanului, ajungând
cu linia umerilor paralelă cu vechea direcţie de elan şi perpendicular pe minge. Astfel mingea
este trimisă pe o traiectorie care ocoleşte blocajul.
În jocul avansaţilor se mai folosesc: lovitura de atac din ridicare scurtă, din ridicare în
urcare, din ridicare întinsă, din linia a II-a.
GREŞELI FRECVENTE:
În momentele premergătoare săriturii:

 ritmul paşilor este prea lent sau uniform;

 ultimul pas de elan este scurt; braţele nu efectuează mişcarea de avântare;
 bătaia se efectuează pe vârfuri;
În timpul zborului:

 coordonare greşită a întâlnirii cu mingea;

 lovirea mingii de jos în sus;
 lovirea mingii fără flexia palmei pe antebraţ;
În finalul acţiunii:

 aterizare dezechilibrată;
 braţul de lovire coboară rigid;
 neurmărirea mingii cu privirea.
Traseul metodic pentru învăţarea loviturii de atac pe direcţia elanului:

 elan, bătaie, săritură, lovirea mingii susţinute;

 atac peste fileu din minge oferită;
 atac din minge ridicată;
 preluare din minge oferită, ridicare înainte, executarea loviturii de atac;
 preluare din serviciu, ridicare înainte, lovitura de atac.

BLOCAJUL Este acţiunea prin care jucătorii din linia I se interpun pe traiectoria
loviturii de atac a adversarului, prin plasarea mâinilor peste nivelul fileului. Scopul
blocajului este de a împiedica treceerea mingii spre terenul propriu. Eficienţa acestei
acţiuni este determinată de capacitatea jucătorilor de a anticipa intenţia adversarului,
intervalul de timp dintre cele două acţiuni, lovitura de atac şi blocajul, fiind extrem de
scurt.
După plasarea palmelor faţă de planul vertical al fileului blocajul poate fi:
 ofensiv – cu palmele în flexie, intenţia fiind de a determina ricoşarea mingii în
terenul advers;

9
  defensiv – cu palmele în extensie, intenţionându-se încetinirea mingii atacate;
După numărul jucătorilor care participă la blocaj:
 Individual;
 Colectiv (doi sau trei jucători)
În cazul blocajului individual, acţiunea începe cu apropierea jucătorului de locul ales
pentru execuţie. Deplasarea se face lateral cu paşi adăugaţi sau prin alergare paralelă cu fileul. În
momentul execuţiei jucătorul se găseşte cu faţa la fileu, articulaţiile trenului inferior sunt uşor
flexate, picioarele depărtate la nivelul umerilor, braţele îndoite cu palmele ridicate al nivelul
bărbiei şi orienatate înainte. Din această poziţie se execută o săritură pe verticală, braţele se
întind, iar palmele depăşesc marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele
depărtate atât cât să nu treacă mingea printre ele. După lovirea mingii, palmele se retrag în
terenul propriu iar aterizarea se efectuează elastic în poziţiei echilibrată.
Cele mai frecvente greşeli:

 La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea spre

înainte a braţelor;
 În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu rămâne o
distanţă prea mare; la fel şi între palme;
 În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.
Traseu metodic pentru învaţarea blocajului individual:
o exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un partener;
pe perechi de o parte şI alta a fileului, blocaj la minge susţiunută deasupra
fileului; blocaj la minge ridicată cu deplasare laterală;
o exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare înaltă;
blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din ridicări lungi sau peste cap;
blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).
Atunci când blocajul se excută colectiv în doi sau trei jucători la elementele descrise mai
sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi gruparea lor în funcţie de
direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte blocajul în doi jucători, situaţie în care
fiecare dintre cei doi participanţi asigură (apără) o anumită direcţie de atac.
Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească la un
nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în acest caz sunt
caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales aspectul omogenităţii
cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:
 trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă
jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împrună cu
jucătorul din zona rspctivă execută simularea blocajului.
 Blocaj în doi juctori la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona
dinainte stabilită;
 Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efctuează lovitura
de atac;
 Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de
pregătire.

10
 PRELUAREA DIN ATAC este acţiunea prin care se împiedică căderea mingii în
terenul propriu. Pentru reuşită jucătorii trebuie să aibă capacitatea de a anticipa traiectoria
mingii, de a se deplasa rapid şi la locul optim. Poziţia corpului: joasă cu baza de susţinere mare,
contactul cu mingea pe porţiunea inferioară antebraţului. În funcţie de viteza şi forţa cu care
vine mingea articulaţiile vor face o mişcare de cedare şi amortizare.
GREŞELI: anticipare greşită a intenţiilor adversarului, a vitezei, forţei şi traiectoriei
mingii, poziţie înaltă.
Traseu metodic:

 Exersare în condiţii uşoare:

o pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din autoaruncare, pe
direcţia celui care preia;
o acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări successive din
atac, intercalate cu deplasari laterale;
 Exersare în condiţii apropiate de joc:
o preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;
o preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;
o serii de preluare din zonele 1 şi 5.
Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor specifice de
apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui coechipier. Se execută prin lovire
cu o mînă sau două de jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie d locul în care
aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea este respinsă mai departe,
iar dacă acest loc este în partea superioară a plasei, mingea va cădea în apropiera liniei de centru.
Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să atingă pentru a
doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în zona din spatele blocajului, la
o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d joc mai puţin întâlnită la
nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează de obicei cu o mână sau cu două
mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon. Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului,
atunci când mingea atacată este respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat
atacul.
Plonjonul, este o acţiune care însoţeşte o acţiune de preluare în situaţiile în care jucătorul
nu poate ajunge la minge în condiţiile efectuării unei deplasări obişnuite. Nu se folosesc prea des
în jocul de volei practicat la nivelul lecţiei de educaţie fizică, sunt destul de dificil de realizat,
implică şi riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect însuşite şi excutate. Pe de altă
parte, datorită spectaculozităţii lor şi faptului că prin realizarea unei acţiuni de apăare prin
folosirea plonjonului se poate salva o minge considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de
execuţie apreciate de copii, mai ales de băieşi. Sunt cunoscute următoarele procedee de execuţie
a plonjoanelor:
 plonjonul pe spate, lateral şi înainte;
 plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;
 plonjonul înainte prin întindere şi alunecare (cu pârghie dură)
La nivelul voleiului ca mijloc al educaţiei fizice considerăm că se pot învăţa două dintre
procedee şi anume: plonjonul pe spate şi plonjonul lateral.
Plonjonul pe spate se execută din poziţie joasă, cu oprire pe ambele picioare. După
lovirea mingii cu două mâini de sus, se efectuează căderea, urmată de o rulare în timpul căreia
spatele trebuie să fie rotunjit, bărbia în piept, picioarele îndoite. La finalul rulării, piciorul din

11
faţă, se întinde şi efectuează o mişcare de basculare energică prin care se aceelerează mişcarea de
revenire în poziţia de plecare.
Cele mai frecvente greşeli :
 executarea plonjonului prea dparte faţă de locul de cădere a mingii sau depăşirea
acestui loc;
 poziţie prea înaltă faţă de traiectoria mingii.
Traseul metodic este format din exerciţii fără minge:
 din ghemuit, cădere înapoi cu rulare pe spate şi revenire în poziţia iniţială;
 rulări pe spate cu revenire în ghemuit;
 jocuri dinamice cu executare de plonjoane;
Exerciţii cu mingea:
 executarea plonjonului cu mingea ţinută în cupă (palme);
 pe perechi faţă în faţă executarea pasei de sus cu plonjon pe spate din minge oferită, apoi
pasată sau servită;
 joc cu temă.
Plonjonul lateral se execută după efectuarea unei fandări laterale pe direcţia din care vine
mingea. După lovire urmează căderea, rularea şi revenirea în acealşi mod ca şi în cazul plonjonul
pe spate. Lovirea mingii se execută cu o mână sau două de jos din lateral sau din faţă.
Exerciţiile fără minge cuprin fandări consecutive şi alternative stânga-drapta, urmate apoi de
simularea lovirii mingii.
Exerciţiile cu mingea sunt asemănătoare cu cele prezentate anterior pentru plonjonul pe
spate, cu adaptările de rigoare.

12