O SCRISOARE PIERDUTĂ

ION LUCA CARAGIALE/ particularitatile unui text dramatic/comedie

Ion Luca Caragiale, unul dintre marii clasici ai literaturii române, a creat o operă din care se
desprinde o imagine globală a vieții, atât din perspectivă tragică, cât și comică. Dimensiunea tragică este
reprezentată de drama ,,Năpasta’’ și de nuvelele naturaliste ,,În vreme de razboi’’ , ,,O făclie de
Paști’’ , ,,Păcat’’, creații de analiză psihologică. Dimensiunea comică este ilustrată de majoritatea momentelor
și a schițelor sale și de cele patru comedii: ,,O noapte furtunoasă’’, ,,Conul Leonida față cu reacțiunea’’ , ,,O
scrisoare pierdută’’, având premiera la Teatrul Național din București, în 1884, și ,,D-ale carnavalului’’.
Creațiile comice sunt satirice, sancționând prin râs moravuri sociale și familiale ale societății românești de la
sfârșitul secolului al nouăsprezecelea și începutului celui de-al douăzecilea. În domeniul dramaturgiei,
Caragiale a creat primele capodopere, continuând comediile „amabile” ale lui Vasile Alecsandri, însă într-o
manieră mult mai profundă și autentică.
Comedia este specia genului dramatic, în versuri sau în proză, cu acțiune sau deznodământ vesel, în
care sunt satirizate realități sociale, slăbiciuni general-umane sau prezintă situații hazlii.
Titlul este rezumativ și explicit, dezvăluind contrastul comic între aparență și esență. Confruntarea
politică pentru putere se realizează în realitate prin lupta de culise, având drept instrument al șantajului
politic, „o scrisoare pierdută”, pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât
banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei, deoarece scrisoarea se pierde de două ori, iar acest fapt
este repetat și într-un alt context, dar cu același efect. Deținătorul scrisorii are de fapt puterea,
sugerându-se că ascensiunea socială și politică nu se bazează pe meritele individului, ci pe șantaj,
înșelătorie și necinste.Rares
Tema comediei este satirizarea moravurilor familiale și politice ale societății românești de la sfârșitul sec al
XIX-lea, însă aspectele criticate sunt general-valabile, deoarece piesa este construită printr-o îmbinare de
trăsături clasice și realiste.
Viziunea prin care sunt satirizate aspectele sociale și familiale este comică, fiind sancționate prin râsul
spectatorilor sau al cititorilor defectele, slăbiciunile sau viciile societății românești de la sfârșitul secolului al
XIX-lea.
Piesa are o construcție clasică, fiecare moment important al acțiunii fiind conturat în câte unul dintre
cele patru acte, conflictul dezvoltându-se treptat și progresiv prin tehnica „bulgărelui de zapadă”. Expozițiunea
este conturată în lista personajelor și în didascalia de la începutul actului I, acțiunea fiind plasată în capitala
unui județ de munte, în preajma alegerilor generale din 1883. În actul I se conturează intriga, aceasta constând
în faptul că Zoe, soția lui Zaharia Trahanache, președintele filialei locale a partidului de guvernământ și al
altor numeroase ,,comitete și comiții’’, pierde o scrisoare de amor pe care o primise de la amantul ei, Ștefan
Tipătescu, prefectul județului și amicul politic al soțului ei. Comedia se bazează asadar pe motivul triunghiului
conjugal, frecvent întâlnit în această specie. Scrisoarea este găsită de un cetățean turmentat, căruia i-o fură,
îmbătându-l, Nae Cațavencu, conducătorul opoziției locale. Acesta o va folosi ca pe o armă de șantaj politic,
cerându-le membrilor triunghiului conjugal să-l susțină în alegeri pentru a deveni deputat, ca să nu publice
scrisoarea în ziarul său, ,,Răcnetul Carpaților’’. Intriga ar fi trebuit să declanșeze un dublu conflict: familial și
politic, însă Trahanache nu crede în autenticitatea scrisorii, considerând-o o plastografie a lui Cațavencu, încât
conflictul familial nu se mai declanșează, amplificându-se însă cel politic. Inițial, prefectul intenționează să
obțină scrisoarea de la rivalul său prin forță, ordonându-i lui Ghiță Pristanda, politistul care se comporta ca un
servitor al celor de la putere, să-l percheziționeze și să îl aresteze pe Cațavencu. Intervine însă Zoe, speriată de
un scandal care i-ar fi distrus reputația și viața tihnită pe care o ducea, încât îl obligă pe amantul ei să fie de
acord să îl susțină pe Cațavencu. Prefectul cedează după un scurt conflict cu ea, pe parcursul căruia chiar îi
propune acesteia să fugă împreună, semn că o iubește sincer, fiind capabil să renunțe la poziția sa din județ
pentru împlinirea iubirii. Zoe nu vrea să renunțe la statutul de primă-doamnă în acel oraș, încât îl amenință
că, dacă nu va fi de acord să îl susțină pe Cațavencu, îl va părăsi, moment în care Tipătescu cedează.
Conflictul pare astfel că se va rezolva în favoarea lui Cațavencu, urmând să fie convins să îl susțină pe acesta
și Trahanache. În acțiunea piesei intervine prima lovitură de teatru, în actul al II-lea, procedeu caracteristic
al comediei clasice. Aceasta constă în telegrama pe care Tipătescu o primește de la București, de la
conducătorii partidului, care îi roagă să îl susțină în alegeri pe un oarecare Agamemnon Dandanache. Sensul
acestei lovituri este de a readuce conflictul la punctul său inițial, amplificat însă, pentru că Zoe nu renunță la
intenția de a-l susține pe Cațavencu, iar în conflict se includ Farfuridi și Brânzovenescu, amici politici ai lui
Trahanache, care îl acuză pe Tipătescu de trădare a intereselor partidului în favoarea lui Cațavencu. La nivelul
satirizarii moravurilor, lovitura de teatru dezvăluie faptul că sunt criticate în piesă nu numai cele dintr-un oraș
de provncie, ci și pe ale întregii societăți a acelei vremi, deoarece se va afla în actul al IV-lea că și Dandanache
recursese tot la șantaj pentru a fi susținut în alegeri, încât și la București se proceda la fel. În actul al III-lea,
acțiunea atinge punctul culminant, iar decorul nu mai este salonul casei lui Tipătescu, ci o sală a primăriei în
care cei doi candidați de până atunci, Farfuridi și Cațavencu, își susțin discursurile electorale. Decorul este
construit foarte ingenios, trăsătură a piesei realiste, încât, într-o cămăruță secretă de sub prezidiu, membrii
triunghiului conjugal hotărăsc destinul alegerilor, scena sugerând că în viața politică deciziile majore se iau în
zone oculte și că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par. Docan Trahanache descoperise o poliță, falsificată de
Cațavencu, prin care acesta furase cinci mii de lei din fondurile societății ,,Aurora Economică Română’’, pe
care o conducea. Această poliță va fi folosită ca o arma de contrașantaj, încat cei trei hotărăsc să-l numească
pe Dandanache candidatul susținut de partid, și, pentru a-l opri pe Cațavencu să divulge conținutul scrisorii,
aranjează ca Pristanda să creeze o încăierare cu niște bătăuși de profesie, încât să-i permită lui Trahanache să
declare ședința închisă. În timpul încăierării se produce a doua lovitură de teatru, Cațavencu pierzându-și
pălăria în care se afla scrisoarea, aceasta urmând să fie găsită de același cetațean turmentat, care, în actul al
IV-lea, i-o va înmâna în fine lui Zoe, încheindu-se astfel itinerarul scrisorii, care va ajunge astfel de unde a
plecat. Sensul acestei a doua lovituri de teatru este să dezvăluie o altă ,,față’’ a lui Cațavencu, care fără arma
sa de luptă va deveni umil, lingușitor, cerându-i iertare în genunchi lui Zoe, trăsătură sugerată și de una dintre
semnificațiile numelui sau, care poate proveni de la „cațaveică”, adică haină cu doua fețe. Totodată, se poate
în felul acesta rezolva conflictul în maniera specifică a comediei „amabile”, una dintre forțe învingând-o pe
cealaltă, însă nedistrugând-o ca în tragedie sau dramă, ci, dimpotrivă, atrăgând-o de partea sa. În actul al IV-
lea, care cuprinde deznodământul, Cațavencu va fi obligat să accepte condițiile impuse de Zoe pentru a fi
iertat, conducând cu entuziasm serbarea populară organizată în cinstea lui Dandanache, fostul său rival,
câștigătorul alegerilor, iar Zoe îi promite subtil că el va fi sprijinit în viitoarele alegeri. În felul acesta, vechii
adversari se împacă, Cațavencu trecând de partea celor de la putere, iar piesa se încheie prin adunarea pe scenă
a tuturor personajelor într-o atmosferă de veselie generală. În timp ce în incipit se observă dialogul între
Tipătescu și Pristanda, finalul cuprinde replica lui Pristanda ,,curat constituțional’’, prin care acesta aparent
aprobă afirmațiile din discursul final al lui Cațavencu în care fostul opozant, care critica mereu situația din
țară, este acum, dimpotrivă, laudativ la adresa sistemului nostru constituțional. Deoarece, ticul lui
Pristanda, ,,curat’’ este folosit cândva în construcția ,,curat murdar’’, în care se creează un oximoron, se
sugerează că în realitate acest tic reliefează ironic gesturile și afirmațiile stăpânului polițistului. Astfel, mesajul
piesei cuprinde ideea că sistemul politic din acea societate nu era constituțional, Caragiale satirizând în această
piesă „formele fără fond”, despre care vorbise Titu Maiorescu .
Fiind o comedie, specie în versuri sau în proză a genului dramatic, în care sunt satirizate defecte, vicii ,
moravuri individuale sau colective, având un deznodământ vesel și adesea moralizator, ,,O scrisoare pierdută’’
se bazează pe categoria estetică a comicului. Sunt prezente toate categoriile comicului, în forme mult mai
subtile decât cele din comediile anterioare ale lui Alecsandri. Comicul de situatie constă în faptul că
personajele sunt plasate în împrejurări penibile pentru ele, deoarece le dezvăluie defectele și slăbiciunile, însă
amuzante pentru spectatori, care le sancționează prin râs, ilustrându-se astfel celebrul dicton latinesc ,,ridendo
castigat mores’’. Sunt amuzante succesivele intrări în scenă ale cetățeanului turmentat, care este amețit, se
bâlbâie, uită ce voia să spună și emană un pronunțat miros de alcool. Acesta reprezintă, la nivel simbolic.
poporul, alegătorul de rând, care este „amețit” de discursurile demagogice ale politicienilor, nu are convingeri
politice, încât nu știe niciodată cu cine să voteze. Comică este și scena în care Tipătescu și Trahanache discută
despre șantajul lui Cațavencu, iar Zaharia, deși scrisul era evident al prefectului, încât dovada infidelității lui
Zoe era clară, nu crede totuși în autenticitatea adulterului, dovedind o naivitate incredibilă. După negocierea
eșuată între Tipătescu și Cațavencu, prefectul, înfuriat la culme, pentru că adversarul său nu voia să accepte
nimic altceva decât deputăția în schimbul scrisorii, îl amenință pe acesta cu un baston, iar Cațavencu, refugiat
la o fereastră, strigă : ,,Ajutor! Mă omoară vampirul! Prefectul asasin !’’. Scena dezvăluie atât impulsivitatea
și autoritatea excesivă ale lui Tipătescu, nepotrivite cu funcția sa de prefect, cât și lașitatea și, îndeosebi,
prefăcătoria lui Cațavencu, acesta încercând să profie pentru a-si crea imaginea opozantului chinuit de cei de
la putere, fiind convins că în realitate prefectul nu voia să îl rănească. Foarte spectaculoasă este și apariția lui
Danadanache în actul al IV-lea, precedată de renumele său. În timp ce spectatorii se așteptau să apară un
bărbat puternic, impunător, precum conducătorul grecilor din Războiul Troian, pe scenă apare un bătrân slab,
pricăjit, senil, peltic, total dărâmat de o scurtă călătorie cu trăsura. Comicul de moravuri dezvăluie faptul că
sunt satirizate moravuri familiale, precum infidelitatea, minciuna, trădarea, prefăcătoria, incultura, prostia și
politice, precum corupția, nerespectarea legilor, demagogia politică și chiar falsificarea alegerilor. Comicul de
caracter se bazează pe îmbinarea aspectelor clasice și realiste în structura piesei. Din perspectivă clasică,
personajele sunt caractere umane general-valabile, Trahanache fiind încornoratul, Zoe, infidela, cocheta, iar
Tipătescu, amantul, amorezul. Cațavencu reprezintă tipul ipocritului intrigant, Pristanda este servitorul umil și
lingușitor, Farfuridi este idiotul, iar Dandanache este bătrânul ramolit, însă viclean. Din perspectivă realistă,
personajele se împart în două categorii, membrii triunghiului conjugal reprezintă tipologia parveniților, iar
Cațavencu, Dandanache, Farfuridi și Brânzovenescu, pe cea a ariviștilor. Comicul de intenție pune în
evidență faptul că piesa se bazează pe contrastul între esență și aparență. Personajele vor să pară oameni culți,
civilizați, cinstiți, patrioți, fiind în realitate inculți, necinstiți, corupți, mincinoși, interesându-i doar propria
persoană sau micul grup din care fac parte. Acest tip de comic este ilustrat și prin ticurile generale ale
personajelor, acestea adresându-se unele altora prin apelative
precum ,,stimabile’’, ,,onorabile’’, ,,venerabile’’, chiar în situații total nepotrivite. Comicul de nume, analizat
de criticul Garabet Ibrăileanu, în studiul ,,Numele proprii în opera comică a lui Caragiale’’ demonstrează
faptul că numele cu care autorul își ,,botează’’ personajele sunt foarte subtile, sugerând numeroase trăsături ale
acestora, depășindu-se astfel cu mult onomastica naivă din comediile lui Alecsandri, în care, de exemplu, un
hoț se numea Pungescu. Zaharia Trahanache sugerează lentoare, moliciune, prin aliterații și asonanțe, trăsături
specifice unui bătrân ramolit. Prenumele Zaharia este foarte vechi și poate reprezenta ideea de „zahariseală”,
specifică de asemenea unui bătrân, dar și faptul că personajul încearcă să-i păcălească mereu pe cei din jur.
Trahanache provine de la „trahana”, o cocă moale, simbolizând faptul că eroul poate fi usor manipulat de cei
din jur, în special de Zoe și Tipătescu, pe care îi iubește, dar și capacitatea lui de a se adapta ușor la orice
situație. Tipătescu poate proveni atât de la „tipă”, dezvăluind faptul că prefectul este un bărbat condus în viață
de o femeie, amanta lui, cât și de la „tip”, sugerându-se că el reprezintă o categorie importantă de bărbați ai
acelei vremi, care profitau de forța și de relațiile amantelor. Pristanda provine de la un joc popular, în care
dansatorii trebuie să asculte indicațiile unui alt dansator, indicând servilismul acestui personaj, trăsătură
reliefată și de prenumele sau diminutivat Ghiță. Farfuridi și Brânzovenescu formează un cuplu comic, fiind
complementari, iar numele lor reprezintă și sugestii culinare, care arată că ei sunt niște politicieni care
urmăresc numai profitul strict material și direct. Cațavencu poate proveni și de la „cață”, pasare de pradă, care
își sperie posibila victimă prin țipete ascuțite, dezvăluindu-se astfel că discursul „lătrător”, demagogic,
patriotard reprezintă principala sa armă politică. Termenul „cață” desemnează și o persoană needucată, dintr-
un mediu marginal, de mahala, sugerându-se că el este un politician de extracție joasă. Foarte interesant este
numele lui Danadanache, bazat pe un contrast între nume și prenume, Agamemnon, celebrul erou al
antichității, este un prenume nobil, care nu se potrivește cu numele Dandanache, provenit de la „dandana”,
sugerând gafele și încurcăturile pe care acest personaj le produce mereu. Faptul că prenumele său este
diminutivat în Agamiță și Gagamiță simbolizează ideea conform căreia în opera lui Caragiale, reprezentând
societatea modernă, eroicul a căzut în derizoriu, deoarece acest personaj este cea mai proastă soluție care se
putea alege, el fiind caracterizat chiar de autor ca ,,mai idiot decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu’’.
Alessia Comicul de limbaj se bazează pe fenomenul lingvistic al interferenței lexicale, specific limbajului
personajelor din opera lui Caragiale. Unele personaje, Pristanda, cetățeanul turmentat și Trahanache pronuntă
greșit îndeosebi neologismele, spunând ,,bampir’’ , ,,catindrală’’ , ,,famelie’’ , ,,cioclopedică’’ , ,,soțietate’’
etc. În limbajul lui Trahanache se observă truisme, ca de exemplu , ,,o soțietate fără morală și fără prințipuri,
care va să zică că nu le are’’. Discursul lui Farfuridi este un model de exprimare ilogică, încheindu-se cu un
nonsens ,,ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic, ori să nu se revizuiască, primesc, dar
atunci să se schimbe pe ici, pe colo, și anume prin părțile esențiale’’ . Limbajul lui Cațavencu este plin de
greșeli, specific unui semidoct. Se observă contradicții în termeni, precum ,,industria română e minunată, e
sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire’’, sau truisme, ,,o societate care nu evoluează, stă pe loc’’. El
dă și citate greșite, cu efect comic, spunând în loc de ,,vox populi, vox dei’’ , ,,box populi, box dei’’
sau ,,honeste bibere’’, în loc de ,, honeste vivere’’. Dandanache nu este capabil să lege nici măcar câteva
propoziții, încât încercarea sa de discurs este de fapt o construcție prolixă, ,,eu, care familia mea de la
patuzsopt, ca rumânul imparțial, în toate camerele, cu toate partidele, care va să zică, cum am zițe,… în sfârșit
să trăiască !’’
În concluzie, ,,O scrisoare pierdută’’, de I. L. Caragiale, este o comedie în care sunt satirizate moravuri
familiale și politice, specifice condiției umane dintotdeanuna, încât și astăzi se observă în viața noastră politică
sau socială numeroși „Cațavenci”. Piesa a fost interzisă după o unică reprezentație într-o țară condusă de o
dictatură militară, pe motivul că este o critică la adresa guvernului acelei țări. Acest fapt ciudat dezvăluie ideea
că opera este și o satiră la adresa tendinței politicienilor de oriunde și de oricând de a-și perpetua puterea cu
orice preț, până chiar la dictatură.