PARTEA II-a - PSIHOLOGIA INCONŞTIENTULUI

Trebuie să amintim, în cazul studierii personalităţii, modelul psihanalitic freudian,pe

cel jungian şi pe cel adlerian, deoarece reprezintă temelia acestei dimensiuni de analiză a
comportamentului. Psihanaliza apare tot ca o reacţie la limitele psihologiei introspecţioniste a
conştiinţei. Creatorul ei a fost medicul neuropsihiatru vienez Sigmund Freud (1856-1939).
Pornind de la datele clinice despre psihonevroze, Freud formulează ideea caracterului dual
antagonic al structurii vieţii psihice a omului. Astfel, pe lângă nivelul conştient, pe studiul
căruia se centrase psihologia până atunci, el demonstrează existenţa şi a celui de-al doilea
nivel – inconştientul. Acesta este transformat în factor determinant şi în cauza principală a
tuturor manifestărilor comportamentale. În centrul structurii inconştientului a fost pus
instinctul erotico-sexual, despre care se afirmă că înmagazinează în sine întreaga energie
nobilă, creatoare. Psihologia care lua ca obiect principal de studiu inconştientul a mai primit
denumirea de abisală sau a adâncurilor.
Ca şi behaviorismul, varianta iniţiala a psihanalizei a fost supusă în timp revizuirilor şi
corecţiilor, iar ceea ce a rezultat a luat numele de neopsihanaliză.

a) Elemente ale teoriei psihanalitică freudiene

Freud a interpretat funcţionarea psihicului uman în termeni biologici, prin analogie cu

funcţionarea somatică. Cu alte cuvinte, Freud considera că la baza activităţii psihice stă aşa
numita energie psihică, care diferă sub aspectul formei, dar nu şi al conţinutului de energia
fizică.
Mai mult, el consideră că energia fizică poate influenţa psihicul, de unde rezultă
conceptul psihanalitic de instinct. Instinctul constituie reprezentarea mentală a unor ştimuli de
natură fiziologică. Instinctul devine, la Freud, baza care activează şi direcţionează
personalitatea. Termenul cel mai potrivit este cel de impuls, sau pulsiune (driving force).
Instinctele reprezintă o formă de energie care face legătura dintre nevoile biologice şi
dorinţele de natură psihică şi are rol motivator. Se poate spune că Freud este partizanul unei
teorii homeostatice asupra personalităţii. Scopul instinctului este satisfacerea nevoii şi prin
aceasta, reducerea tensiunii nervoase. Freud este de părere că energia psihică poate fi însă şi
deplasată iar modul în care se realizează această deplasare determină modul în care se
structurează personalitatea.
Interesele, atitudinile, preferinţele adultului nu sunt altceva decăt forme de deplasare a
acestor tendinţe (instincte) de natură subconştientă. Instinctele se clasifică în două mari
categorii: a) Instinctele vieţii (Eros) au drept scop supravieţuirea individului şi speciei
prin satisfacerea unor nevoi cum ar fi nevoia de hrană, aer, sex. Energia psihică specifică
acestor instincte este denumită de Freud 1ibido. Cel mai important instinct al vieţii este,
după Freud, cel sexual, care este definit într-un sens mai larg, şi anume cel de activităţi
agreabile.
b) Instinctele morţii (Thanatos). O componentă importantă a instinctului morţii o
reprezintă tendinţa agresivă care reprezintă dorinţa de distrugere deplasată de la propria
persoană spre alte obiecte şi persoane.
 Iniţial, Freud diviza personalitatea în trei n i v e l e sau ins tanţe: c o n ş t i e n t -
u t i l i z a t în sensul obişnuit al termenului, subconştient şi inconştient.
Conştientul reprezintă pentru Freud un aspect limitat al personalităţii pentru că doar o
mică parte a gândurilor, sentimentelor, senzaţiilor se află în conştiinţă la un moment dat.
Făcând o comparaţie cu un iceberg, Freud considera ca fiind conştientul ceea ce se vede la
suprafaţă).
Inconştientul reprezintă partea ce a mai importantă a psihismului uman şi cuprinde
instinctele, dorinţele care direcţionează comportamentul uman. Inconştientul este principala
sursă motivatorii- a vieţii psihice şi cuprinde forţe şi energii pe care omul nu le poate
controla.
Preconştientul este depozitul am in ti r i lo r, gândurilor, i m a g i n i l o r de care
s u b i e c t u l nu este conştient pe moment, dar care pot fi aduse cu uşurinţă în conştiinţă.
Ulterior, Freud şi-a revizuit teoria şi a descris trei structuri psihice cunoscute.
Id-ul corespunde conceptului de inconştient (deşi există şi aspecte neconştientizate şi
la nivel de ego şi super-ego). Este rezervorul tuturor instinctelor, conţine energia psihica
numită libido şi are drept obiectiv satisfacerea nevoilor fiziologice. Operează pe baza
principiului plăcerii (adică pentru evitarea durerii şi creşterea satisfacţiei prin reducerea
tensiunii). Caută satisfacerea imediată a instinctelor. Este o instanţă psihică primitivă,
amorală, insistentă şi turbulentă care nu percepe realitatea (se comportă ca un copil mic).
Obţine satisfacţie prin activităţi reflexe sau prin intermediul unor acţiuni halucinatorii sau
fanteziste, de tip substitutiv, pe care Freud le numeşte procese primare. Pe măsură ce copilul
evoluează, el începe să-şi dea seama de cerinţele lumii reale (nu poţi l ua hrana de la
altcineva fără a suporta consecinţele), dezvoltând capacităţi psihice specifice adultului,
capacităţi pe care Freud le denumeşte procese secundare.
Ego se comporta în acord cu principiul realităţii; este stăpânul raţional al vieţii
psihice. Are rolul de a ajuta Id-ul să obţină satisfacţii într-o maniera convenabilă, acceptabilă
social. Aşadar, nu blochează, ci amână sau redirecţionează maniera de satisfacere a
tendinţelor Id-ului. Freud compară Ego-ul cu călăreţul care struneşte un cal nărăvaş. Ego
serveşte la doi stăpâni Id-ul şi realitatea, căutând să realizeze o mediere între cei doi.
Super-ego reprezintă un set inconştient de credinţe, atitudini, norme morale însuşite
de individ în copilărie (noţiunile de bine sau rău). Această instanţă psihică reprezintă latura
morală a personalităţii şi se însuşeşte în jurul vârstei de 5-6 ani şi cuprinde regulile de
conduită pe care le transmit părinţii copilului. Prin intermediul pedepselor, recompenselor şi
exemplelor, copilul învaţă care sunt comportamentele agreate de părinţi. Aceste reguli de
comportament moral sunt internalizate şi mai târziu se constată că a d u l t u l începe să-şi
autoadministreze recompense şi sancţiuni. Treptat, controlul parental este înlocuit de
autocontrol. Super-ego-ul este puternic, iraţional, orb, are rolul de a inhiba tendinţele
instinctive ale Id-ului şi are drept obiectiv perfecţionarea morală. (Freud, 2009. vol. III; vol.
XI).
Ego-ul se află sub presiunea celor două puternice forţe opuse, aflate în conflict. Ego-
ul are de luptat cu: Id-ul, realitatea şi cu Super-ego-ul. Când Ego-ul este prea sever presat,
apare anxietatea (teamă tară obiect bine precizat). Freud considera că anxietatea reprezintă o
importantă p a r t e a p s i h i c u l u i şi are un rol d e c i s i v în d e c l a n ş a r e a
comportamentelor psihopatologice: nevrotice şi psihotice. El era de părere că sursa anxietăţii
primare se află în trauma cauzată de naştere. (Fătul se află protejat în interiorul organismului
mamei şi toate nevoile sale sunt satisfăcute pe loc. Odată cu naşterea, copilul este aruncat
într-o lume ostilă).
Freud distinge trei forme de anxietate: 1. Anxietate obiectivă implică teamă de
pericole tangibile (de foc, apă, de cutremur). Are un scop adaptativ, de a apăra organismul de
pericole. Ea dispare atunci când dispare ameninţarea. Poate îmbrăca aspecte patologice, când
devine fobie. 2. Anxietatea nevrotică îşi are originile în copilărie, în conflictul dintre
nevoia de satisfacere a instinctelor şi datele realităţii. Ea capătă un caracter inconştient şi
reprezintă teama de a fi pedepsit pentru satisfacerea unor tendinţe instinctive (mai ales
sexuale şi agresive). 3. Anxietatea morală rezultă din conflictul dintre tendinţele Id-ului şi
cerinţele Super-ego-ului (este teama de propria conştiinţă, culpabilitatea, ruşinea). Indiferent
din ce categorie face parte, prezenţa anxietăţii reprezintă un semnal de alarmă că lucrurile nu
merg cum ar trebui. În organism se acumulează o tensiune care trebuie descărcată. Anxietatea
previne subiectul de faptul că Ego-ul său este ameninţat şi dacă nu se ia o măsură, el va fi
depăşit.
Cum poate Ego-ul să se apere? Subiectul poate fugi de situaţia ameninţătoare sau
poate să-şi refuleze instinctele sau poate urma perceptele pe care i le impune propria
conştiinţă. Dacă nici una din aceste metode raţionale nu dă rezultate, subiectul apelează la
mecanisme iraţionale de apărare ale Ego-ului. Aceste mecanisme de apărare ale Ego-ului
reprezintă negări sau distorsionări ale realităţii, ele operând în plan inconştient.
Reprimarea (refularea) este eliminarea involuntară (inconştienta) a unor conţinuturi
din conştiinţă, (de exemplu.: uitarea unor conţinuturi psihice indezirabile, de pildă, refularea
instinctului sexual până la impotenţă etc.). Este specifică tuturor comportamentelor nevrotice.
Formaţiunea reacţională se referă la situaţia în care, în lupta împotriva unui impuls
inacceptabil, subiectul activează opusul acestuia (spre exemplu: o persoană care este puternic
asaltată de impulsuri sexuale poate deveni o luptătoare activă pentru moralitate!)
Proiecţia reprezintă atribuirea propriilor tendinţe inacceptabile altei persoane („nu eu
îl urăsc, ci el mă urăşte!").
Regresia întoarcerea la un stadiu timpuriu al v i e ţ i i psihice (spre exemplu, cineva
dezvoltă un comportament copilăros şi excesiv de dependent).
Raţionalizarea reprezintă reinterpretarea propriului comportament într-o manieră, mai
raţională, ceea ce îl face să pară mai acceptabil (spre exemplu: justificarea unor acte
inaccesibile; „strugurii sunt acri” reprezintă o modalitate prin care cineva care a fost respins
îşi poate spune că persoana care l-a respins nu îl merită sau are multe defecte).
Deplasarea apare atunci când obiectul spre care se îndreaptă satisfacerea unui impuls
nu este accesibil, (spre exemplu: soţul deplasează agresivitatea resimţită faţă de şef asupra
soţiei sau copilului).
Sublimarea i m p l i c ă modificarea conţinutului instinctului însuşi, (spre exemplu:
sublimarea energiei sexuale prin intermediul unor activităţi artistice). Ca şi deplasarea,
sublimarea reprezintă o soluţie psihologică de compromis care lasă o serie de tensiuni
psihice nedescărcate. Mecanismele de apărare ale Ego-ului nu funcţionează decât pe plan
inconştient. Dacă acestea distrug (cu excepţia demersului psihanalitic care este controlat)
subiectul dezvoltă o tulburare psihică.
 În cazul teoriei freudiene putem vorbi despre anumite faze psihosexuale ale
dezvoltării personalităţii. Freud era de părere că omul îşi formează o personalitate unică şi
acest proces se realizează în copilărie şi are la bază interacţiunea părinte-copil (în primii 5 ani
de viaţă). Există situaţii când subiectul nu reuşeşte să depăşească integral un anumit stadiu al
dezvoltării psihosexuale a personalităţii, rămânând fixat într-un stadiu inferior. Acest lucru se
întâmplă pentru că nevoile respectivului stadiu nu au fost integral satisfăcute şi conflictele
specifice nu au fost rezolvate. În cazul fixaţiei, o parte a energiei psihice rămâne investită în
stagiul inferior al dezvoltării psihice, pentru celelalte stadii rămânând mai puţină energie.
Nevoile sexuale ale copilului sunt specifice fiecărui stadiu. Freud definea impulsurile sexuale
într-un mod mai larg şi anume cel de plăcere sau satisfacţie fizică.
1. Stadiu oral (de la naştere până la 2 ani) se caracterizează prin următoarele aspecte:
a) principala sursă de satisfacţie a copilului este gura, (activităţile agreabile: supt, înghiţit,
muşcat); b) copilul se află în dependenţă totală de mamă; c) el învaţă de la mamă în acest
stadiu dacă lumea e bună sau rea, dacă îi dă satisfacţii sau îl frustrează, dacă e sigură sau
periculoasă; d) în acest stadiu au loc două tipuri de activităţi: activitate orală de încorporare şi
activităţi orale agresiv-sadice. Un adult fixat în acest stadiul oral de încorporare va efectua în
mod excesiv activităţi cu caracter oral: mâncat, băut, fumat. Dacă subiectul a fost excesiv de
gratificat în copilărie, el va dezvolta un tip de personalitate denumită pasiv-orală,
caracterizată mai ales prin optimism şi dependenţă exagerată.
A doua fază orală este faza oral-agresivă care se instalează când copilului îi apar
dinţii. Ca rezultat, al experienţelor dezagreabile copilul poate să-şi privească mama cu
dragoste şi ură. Personalităţile fixate în acest stadiu se caracterizează prin pesimism, ostilitate
şi agresivitate. Ele sunt sarcastice, manifestă tendinţe sadice faţă de ceilalţi, sunt invidioşi şi
au tendinţa de a-i manipula pe ce il a lţ i (tip de personalitate oral-sadică).
2. Stadiul anal (de la 2 la 4 ani) se caracterizează prin următoarele aspecte: a) este
etapa în care începe învăţarea deprinderilor igienice; b) eliminarea fecalelor produce
satisfacţie copilului, dar acesta trebuie să înveţe să-şi amâne această satisfacţie; c) această
etapă este conflictuală pentru ambele părţi (copil-părinte); d) acum copilul învaţă faptul că
poate exercita un control asupra părinţilor conformându-se sau nu cerinţelor acestora;
În cazul în care părinţii sunt excesiv de severi, copilul poate reacţiona două feluri la
această frustraţie: i) să defece în locuri şi în perioade interzise: dacă rămân fixaţi în acest
stadiu, rezultă personalitate anal-agresivă, ce se caracterizează prin: cruzime, tendinţe
distructive, crize de nervi, dezordine, îi vede pe ceilalţi ca pe nişte obiecte care trebuie
posedate. ii) reţinerea de la defecare poate genera personalitatea anal-reţinută, ce se
caracterizează prin: încăpăţânare, zgârcenie, rigiditate, tendinţă compulsivă spre curăţenie,
conştiinciozitate.
3. Stadiul falic ( 4 - 5 ani) se caracterizează prin următoarele aspecte: a) senzaţiile
agreabile îşi mută sediul în zona organelor genitale; b) copilul pierde mult timp cu explorarea
sau manipularea propriilor organe sexuale sau ale altor copii: masturbare, comportamente
fanteziste, copilul este curios în legătură cu naşterea, cu diferenţele de sex, manifestă tendinţa
de a se căsători cu părintele de sex opus; c) acum apar conflictele legate de masturbare şi de
dorinţele incestuase ale copilului. Conflictul de bază în acest stadiu se centrează în jurul
dorinţei sexuale inconşiente faţă de părintele de sex opus, corelată cu dorinţa de a înlocui sau
distruge pe părintele de acelaşi sex. Complexul Oedip se referă la iubirea băiatului pentru
mamă şi dorinţa de a-si distruge tatăl; Complexul de castrare se referă la anxietatea de
castrare, teama că tatăl îi va tăia organul sexual. Datorită anxietăţii de castrare, băieţelul va
refula dorinţa sexuală faţa de mamă ajungându-se la rezolvarea complexului Oedip prin
înlocuirea dorinţei sexuale faţă de mamă cu un sentiment mai acceptabil şi prin identificarea
cu tatăl, care are, printre altele, ca efect şi dezvoltarea Super-ego-ului; d) la fete apare
complexul Electra, în timpul stadiului falic „obiectul" dragostei fetiţei devine tatăl; fetiţele
manifestă aşa-numita „invidie faţă de penis” (fetiţa îl şi invidiază pe tată pentru ceea ce el
posedă); fetiţele în acest stadiu au convingerea că au „pierdut" penisul.
Freud considera că la femei nu se rezolvă niciodată complet complexul Electra, ceea
ce face ca femeile sa aibă un Super-ego mai slab. Rezolvarea acestui complex la fete ar
însemna identificarea cu mama şi reprimarea i ub ir ii faţă de tată. Rezolvarea insuficientă a
complexelor descrise pot menţine la vârsta adultă diverse variante ale anxietăţii de castrare
sau ale i nv id ie i penisului. Personalitatea falică se caracterizează prin: narcisism, tendinţa de
a atrage sexul opus, dificultăţi în a stabili relaţii sexuale mature cu parteneri de sex opus;
nevoie continuă de recunoaştere şi apreciere, când nu li se acordă consideraţia cuvenită
manifestă sentimente de inferioritate şi inadecvare. Persoana „falică” masculină este:
vanitoasă, sigură de sine, cuceritoare şi manifestă tendinţa de a-şi dovedi mereu
masculinitatea. Persoana „falică” feminină se caracterizează prin: inflaţie de feminitate,
manifestă permanent tendinţa de a cuceri bărbaţii şi de a flirta. Următorii 5-6 ani suni mai
l i n i ş t i ţ i pentru copil, acum instinctele sexuale sunt în fază latentă, fiind sublimate în
activităţi sportive, hobby-uri, activităţi şcolare şi prietenii cu persoane de acelaşi sex.
4. Stadiul genital începe la vârsta pubertăţii, iar în acest stadiu organismul tinde spre
maturizare sexuală. Este un stadiu mai puţin conflictual, iar energia sexuală se descarcă prin
intermediul unor refulări socialmente acceptabile. Individul „normal” găseşte satisfacţii în
dragoste şi muncă. (Freud, 2009, vol. V).

b) Teoria personalităţii la Carl Gustav Jung

C.G. Jung nu este de acord cu Freud în ceea ce priveşte natura libido-ului. El

consideră că libidoul nu este o energie eminamente sexuală, ci o energie vitală nediferenţiată.
Jung utiliza termenul de libido în două sensuri ca energie v i t a l ă difuză şi ca energie psihică
care alimentează activitatea psihică (pe baza acestei energii sunt posibile activităţi psihice
cum ar fi percepţia, gândirea, procese afective etc). Cantitatea de energie psihică dedicată
unei activităţi este denumită de Jung valoare. Opusul energiei psihice este energia fizică pe
care o utilizează organismul pentru desfăşurarea activităţii fiziologice. Energia fizică poate fi
transformată în energie psihică şi invers, corpul poate afecta mintea şi viceversa (vezi bolile
psihosomatice). (Jung, 1996).
Jung pune la baza activităţii psihice trei principii pe baza cărora are loc funcţionarea
energiei psihice: 1) Principiul contrariilor conform căruia fiecare stare afectivă, gând, dorinţă
îşi are opusul său. Fără această polaritate nu este posibilă procesualitatea vieţii psihice.
Principiul contrariilor este considerat de Jung forţa motrică a comportamentului; cu cât
conflictul între diverse aspecte polare ale vieţii psihice e mai mare, cu atât se degajează mai
multă energie psihică.
 2) Principiul echivalenţei este, de fapt, principiul conservării energiei din fizică,
aplicat la domeniul vieţii psihice. Postulează faptul că energia psihică nu se pierde, ci doar se
transformă sau se deplasează de la o zonă psihică la alta. De exemplu: dacă interesul nostru
pentru un domeniu slăbeşte la un moment dat energia psihică rămasă va fi investită în alt
domeniu. Energia psihică utilizată în stare de veghe pentru activităţi conştiente, este dirijată
spre activităţi de vis când subiectul se află în somn. Termenul de echivalenţă înseamnă că
noul domeniu spre care s-a îndreptat energia psihică este echivalentă ca valoare pentru
subiect. Dacă l u c r u r i l e nu stau aşa, excesul de energie psihică rămasă se îndreaptă spre
activităţi de natură inconştientă.
3) Principiul entropiei este utilizat în fizică şi se referă la egalizarea nivelului
energetic între două sau mai multe sisteme energetice. Jung arată că pe plan psihic se
manifestă o tendinţă de echilibrare în sfera personalităţii. Astfel, de pildă, dacă două dorinţe
sau credinţe diferă mult sub aspectul valorii sau intensităţii, energia psihică va tinde să
migreze de la zona mai puternică spre cea mai slabă. Sub aspect ideal, la nivelul tuturor
sistemelor personalităţii ar trebui să existe un cuantum egal de energie psihică, dar în viaţa
reală, această situaţie nu este niciodată atinsă. Jung arată, că energia psihică, prin intermediul
celor trei principii, asigură dinamismul personalităţii umane.
Personalitatea sau psihicul este alcătuit din mai multe subsisteme separate care nu
interacţionează unele cu altele.
a) Ego-ul reprezintă partea conştientă a psihicului, responsabilă de procese cum ar fi:
percepţia, gândirea, sentimentele, memoria, conştienta de sine. Este responsabil pentru
procesele desfăşurate în starea de veghe, are o funcţie selectivă admiţând la nivelul
conştienţei doar o anumită parte a stimulilor la care este supus subiectul. Asigură subiectului
sentimentul continuităţii, coerenţei, idealităţii şi stabilităţii în modul în care acesta percepe
lumea exterioară. Jung consideră că energia psihică (libido) poate să fie îndreptată spre
exterior (rezultă tipul extravert) sau spre interior (rezultă tipul introvert).
Fiecare om are în sine ambele atitudini (extra şi intro), dar una dintre ele devine dominantă,
guvernând modul de comportare al subiectului. Atitudinea opusă (non-dominantă), nu
dispare, ci devine o parte a inconştientului personal, de unde este capabilă să influenţeze
comportamentul subiectului. Jung descrie, pe lângă introversie şi extraversie, şi aşa numitele
funcţii psihice care sunt modalităţi diferite prin care subiectul se raportează atât la lumea
externă cât şi la cea internă. Acestea sunt: gândirea şi sentimentul (afectivitate) care
alcătuiesc funcţia raţională şi sensibilitatea şi i n t u i ţ i a care alcătuiesc funcţia iraţională. Prin
intermediul funcţiei raţionale este evaluată realitatea, se organizează şi se categorizează
experienţele. Cele două funcţii: gândirea şi sentimentele sunt opuse. Sentimentele
(afectivitatea) evaluează experienţele în termenii plăcut-neplăcut în timp ce gândirea
evaluează experienţele în termenii adevărat sau fals. Sensibilitatea şi intuiţia alcătuiesc
funcţia iraţională. Aceasta nu evaluează experienţele, ci pur şi simplu stă la baza trăirii lor.
Jung arată că fiecare individ are în sine toate cele patru funcţii, una din perechi fiind
dominantă, celelalte fiind ascunse în inconştientul personal.
Rezultă mai multe tipuri tipuri psihologice. Ele au fost analizate la secţiunea
referitoare la temperament. Le amintim schematic.
1. Extravert gânditor, trăieşte în concordanţă cu un sistem de reguli rigide, tinde să-şi
reprime sentimentele şi emoţiile, are tendinţa de a fi obiectiv şi dogmatic în gânduri şi opinii
 2. Extravert sentimental, îşi reprimă logica şi este implicat emoţional. Se comportă în
acord cu un sistem de valori, tradiţii si norme învăţate. Este deosebit de sensibil la
expectaţiile şi opiniile celorlalţi.
3. Extravert sensibil este centrat pe fericire şi plăcere şi caută mereu noi experienţe şi
senzaţii; este puternic orientat spre realitate şi foarte adaptabil la persoane şi situaţii noi.
4. Extravert intuitiv, este deosebit de dotat pentru afaceri şi politică, pentru că deţine o
mare abilitate de a profita de pe urma situaţiilor. Este atras de idei noi, este creativ şi-i poate
inspira pe alţii, determinându-i să acţioneze.
5. Introvert gânditor nu se înţelege cu c e i l a l ţ i , are dificultăţi de a-şi comunica
ideile, este rece şi lipsit de consideraţie pentru ceilalţi.
6. Introvert sentimental: la acest tip de subiect este reprimată atât gândirea cât şi
exprimarea deschisă a stărilor afective. Pare misterios şi inaccesibil pentru ceilalţi; este
liniştit, modest, copilăros şi acordă puţină atenţie sentimentelor şi gândurilor celorlalţi.
7. Introvert sensibil: închis în sine, iraţional, detaşat de viaţa de zi cu zi. Priveşte
majoritatea aspectelor vieţii cu bunăvoinţă şi amuzament. Este sensibil la frumos, se
concentrează asuprasenzaţiilor si îsi reprimă intuiţia.
8. Introvert intuitiv se concentrează atât de mult asupra aspectelor intuitive, încât are
un contact redus cu realitatea. Este visător şi chiar vizionar. Este greu de înţeles pentru
ceilalţi care îl consideră ciudat şi excentric. (Jung, 1999)
Tipurile psihologice pure sunt rare. Jung este de părere că Ego-ul (nivelul conştient)
are o importanţă secundară în determinarea comportamentului uman, comparativ cu nivelele
inconştiente (aici este de acord cu Freud).
b) Inconştientul personal reprezintă un nivel mai superficial al inconştientului şi
seamănă cu conceptul de preconştient la Freud. Cuprinde conţinuturi care au fost cândva în
conştiinţă, dar au fost uitate sau reprimate pentru că au fost fie neimportante, fie stresante.
Există o permanentă circulaţie în ambele sensuri între Ego şi inconştientul personal.
Experienţele aflate în inconştientul personal sunt grupate în ceea ce Jung denumea prin
termenul de complexe.
Un complex reprezintă o structură alcătuită din emoţii, a m i n t i r i , dorinţe, c en tr at e
în jurul unei teme majore. Spre exemplu, complexul de putere: persoana poate încerca să
devină puternică, să se identifice sau să se afilieze la grupuri care reprezintă puterea. De
pildă, poate face sport de performanţă. Complexul sau complexele dirijează comportamentul
s ubiectului. Odată complexul formal, acesla nu se mai află sub control conştient, dar el
poate impune sau poate interfera cu planul co nş ti in ţe i . Subiectul care posedă un complex
nu este conştient de influenţa directoare a acestuia, deşi ceilalţi oameni pot observa orientarea
sa determinantă î n t r - o direcţi e sau alta.
Jung este de părere că deşi majoritatea complexelor sunt nocive şi produc tulburări
nevrotice, totuşi unele dintre ele pot avea şi un efect benefic asupra personalităţii, cum ar fi,
de pildă, complexul perfecţionismului sau nevoia de realizare. Jung, c o n s i d e r ă că
complexul îsi are o r i g i n i l e în experienţele din copilărie, în cele ancestrale, dar şi în cele ale
v i e ţ i i de adult.
c) Inconştientul colectiv (inconştientul transpersonal) reprezintă n i v e l u l cel mai
profund şi mai greu accesibil al i nc on ş t ie nt u lu i ş i ţine de experienţele acumulate de
specia umană. Este depozitul experienţelor ancestrale, iar acestea sunt moştenite în mod
indirect, sub formă latentă (spre exemplu, avem în noi în mod potenţial teama de şarpe).
Pentru ca predispoziţiile să devină realităţi, sunt necesare anumite experienţe individuale.
Jung consideră că există anumite experienţe bazale care sunt specifice fiecărei generaţii.
Astfel, de pildă, oamenii s-au confruntat din totdeauna cu figuri materne, au trăit experinţa
naşterii şi a morţii, s-au confruntat cu necunoscutul, cu terori nocturne, cu nevoia de putere,
de statut, cu figuri divine sau cu reprezentanţi ai forţelor negative (vezi figura lui Satan).
Aceste experinţe universale vor marca modul de a percepe şi reacţiona la datele realităţii.
Jung face constatarea că pacienţii săi evocau în cursul analizei aceleaşi tipuri de fantasme sau
simboluri care puteau fi întâlnite şi în cu lt ur il e primitive.
Arhetipurile, aceste e x p e r i e n ţ e ancestrale stocate la n i v e l u l inconştientului
colectiv sunt exprimate sub formă de imagini sau simboluri. Acestea nu reprezintă amintiri
b i n e structurate ci doar nişte predispoziţii, care au nevoie de experienţe actuale pentru a se
defini şi structura. Ele se manifestă în visele şi fantasmele oamenilor. Exemple de arhetipuri
descrise de Jung sunt: figura eroului, figura c o p i l u l u i , Dumnezeu, moartea, puterea,
bătrânul înţelept. Există unele arhetipuri care sunt mai bine dezvoltate şi influenţează viaţa
psihică în mod mai sistematic. Acestea sunt:
persona, anima şi animus, umbra, self-ul.
a) Persona se referă la masca purtată de actor şi reprezintă masca, aspectul social pe
care îl afişează subiectul, încercând să pară altceva decât este în realitate. Este necesară
pentru că oamenii sunt nevoiţi să joace diverse roluri sociale pentru a face faţă cerinţelor
profesionale şi pentru a interacţiona cu ceilalţ i. Deşi este un aspect util omului, persona
include şi aspecte negative pentru că persona nu reflectă natura sa reală. Când Ego-ul t i n d e
să se confunde cu persona, rezultatul este i n f l a ţ i a personei .(s ub ie ct ul ajunge să-i mintă
pe ceilalţi sau să se mintă pe sine).
b) Anima - animus reprezintă un cuplu faimos în teoria jungiană privitoare la
personalitate. Jung recunoaşte caracterul bisexual al psihismului uman. Pe plan biologic, este
cunoscut faptul că un subiect aparţinând unui sex, secretă şi hormoni corespunzători sexului
opus, nu numai sexului propriu. Pe plan psihologic, fiecare individ conţine şi caracteristici
atitudinale şi temperamentale ale sexului opus. Astfel, psihicul femeii conţine aspecte
masculine (arhetipul animus), iar cel al bărbatului, aspecte feminine (anima). Aceste
arhetipuri contribuie la o mai bună adaptare a speciei pentru că ajută pe individ să înţeleagă
mai bine caracteristice c el ui l al t sex şi direcţionează comportamentul de raportare la sexul
opus.
c) Umbra este arhetipul cu rădăcini profunde în abis urile psihismului uman, care
cuprinde instinctele animalice de bază. Ceea ce societatea consideră rău si imoral, ţine de
acest arhetip. Aceste aspecte întunecate ale psihicului uman trebuiesc îmblânzite dacă
oamenii doresc să trăiască în armonie unii cu alţii. Impulsurile primitive trebuiesc reprimate,
depăşite sau trebuie luptat împotriva lor, pentru că altfel individul va fi penalizat. Jung
sesizează însă şi un paradox: umbra conţine nu numai ceea ce este rău în om, ci şi sursa
vitalităţii, spontaneităţii şi creativităţii umane. Astfel, dacă tendinţele umbrei sunt total
reprimate, personalitatea devine cenuşie şi lipsită de viaţă.
Ego-ul are rolul de a d i r i j a foitele umbrei reprimând instinctele animalice, dar, totodată,
lăsând acestora un câmp suficient de expresie pentru a da curs creativităţii şi spontaneităţii.
 d) Self-ul reprezintă aspectul de unitate, totalitate şi integralitate a personalităţii sau
măcar aspiraţia spre unitate. Simbolul acestui arhetip este reprezentat în culturile primitive
prin termenul de Mandala sau cercul magic. Self-ul reprezintă punctul de echilibru între
diversele aspecte polare de natură conştientă şi inconştientă şi un obiect spre care aspiră fiinţa
umană, dar care este imposibil de atins. Self-ul este forţa motivaţională care împinge
personalitatea spre progres şi nu iese la iveală până când celelalte sisteme ale psihicului nu s-
au dezvoltat pe deplin. Actualizarea deplină a self-ului implică orientarea spre viitor, scopuri,
obiective, precum şi o cunoaştere şi o percepţie corectă a eu-lui propriu.
Jung priveşte dezvoltarea personalităţii ca fiind orientată spre viitor (auto-actualizare).
Persoana prezentă este determinată, atât de ceea ce individul doreşte să devină, cât şi de
trecutul acestuia. Sistemul psihic este atât teleologic (orientat spre viitor) cât şi cauzal
(determinat de trecut).
Jung invocă două principii opuse care stau la baza dezvoltării personalităţii: progresia
(progresul) şi regresia. În cursul regresiei, libido-ul se retrage din faţa stimulilor externi şi se
îndreaptă spre zonele inconştiente ale psihismului. Regresia nu înseamnă în mod necesar
stoparea progresului, ci dimpotrivă poate ajuta pentru că, această cufundare în experienţele
inconştiente personale sau colective poate conduce la o revitalizare şi actualizare a unor
disponibilităţi creative. (Pentru Jung visele reprezintă o regresie la planul inconştient).
Un alt principiu pe care Jung îl pune la baza evoluţiei personalităţii este cel al
sincronicităţii, principiu care se referă la anumite evenimente ce se petrec simultan. Prin
intermediul acestui principiu Jung explică fenomene cum ar fi clarviziunea. Jung este de
părere că în univers există o forţă care se află în spatele cauzalităţii. Această forţă este
capabilă să se manifeste simultan în psihismul unui individ şi în afara sa. Astfel se explică,
după opinia lui, fenomenele paranormale. Spre deosebire de Freud, Jung era de părere că
evoluţia personalităţii nu se opreşte niciodată (Freud acordă o atenţie exagerată primilor 5 ani
de viaţă). Jung consideră că primii ani de viaţă nu sunt hotărâtori pentru formarea
personalităţii. Ego-ul se formează atunci când copilul devine capabil să facă distincţia între
sine şi ceilalţi, iar conştienţa se formează când subiectul începe să spună Eu. Abia la
pubertate psihicul îşi conturează forma şi conţinutul, acest moment constituind naşterea
psihică. Între 35 şi 40 de ani au loc în viaţa psihică schimbări majore. (Această perioadă a
fost o perioadă de criză pentru Jung). La această vârstă problemele de v i a ţ ă au fost în mare
parte rezolvate. Acum mulţi pacienţi trăiesc o criză de identitate pe care Jung o consideră
universală (specifică tuturor oamenilor). El a r a t ă că energia p s i h i c ă ce fusese i n v e s t i t ă
în rezolvarea problemelor de viaţă rămâne fără obiect. Această energie ar trebui reinvestită în
alte aspecte ale existenţei, respectiv în lumea interioară. În a doua parte a vi eţ ii , atitudinea
trebuie să se restructureze de la extraversic la introversie. Persoana trebuie să se ocupe acum
de aspecte religioase, filosofice şi intuitive ale vieţii. Acum trebuie să se atingă un echilibru
între diversele faţete ale personalităţii şi să înceapă procesul de autorealizare. Persoanele
capabile să atingă acest echilibru integrând armonios aspectele conştiente cu cele inconştiente
pot atinge starea de sănătate psihică numită de Jung individuare. Tendinţa spre individuare
este înnăscută şi specifică fiinţei umane, dar procesul poate fi facilitat de unii factori de
mediu (natura relaţiilor părinte copil; educaţie).
Odată ce structurile psihice au atins nivelul de individuare, urmează o altă etapă
denumită transcendenţă: implică depăşirea polarităţilor şi opoziţiilor de la nivelul psihicului
şi atingerea unei unităţi la nivelul vieţii psihice. Individuarea şi transcendenţa pot fi blocate
de factori nefavorabili de mediu (căsătorie nereuşită, probleme la serviciu).
Ultimul stadiu al evoluţiei fiinţei umane este vârsta înaintată, Jung subliniază
asemănările dintre acest stadiu şi copilărie prin aceea că psihicul este dominat de procese de
natură inconştientă.
Interacţiunile dintre diversele instanţe ale personalităţii se realizează prin intermediul a trei
mecanisme: a) opoziţia, b) u n i t a t e a , c) compensarea.
Opoziţia se află peste tot în psihic şi reprezintă sursa energiei psihice. Conflictele sunt
motorul vieţii psihice, dar, uneori, ele conduc la comportamente nevrotice sau psihotice.
Unitatea se referă la echilibrarea opoziţiilor care se structurează într-un tot unitar care
este self-ul.
Compensarea constă în aceea că o anumită structură psihică poate acţiona pentru a
contracara slăbiciunile altei structuri psihice. (De pildă, dacă o persoană este excesiv de
extravertă, inconştientul ei va acţiona pentru dezvoltarea introversiei reprimate, astfel, teme
cu aspect de introversie se pot manifesta la nivelul viselor.) Se poate spune că pentru Jung
scopul existenţei nu îl reprezintă reducerea tensiunilor, ci individuarea sau autorealizarea.
Jung era de părere că fiecare individ este unic în felul său, dar acest lucru este valabil pentru
prima jumătate a vieţii, după care se formează, ceea ce el numea, personalitate
universală.Rezultă o viziune mai optimistă asupra personalităţii umane pe care o vede ca fiind
orientată spre viitor. Evaluarea personalităţii şi terapia la Jung se realizează prin: tehnica
asociaţiei verbale, analiza simptomelor, analiza viselor. În primul caz, subiectului i se cere să
răspundă la un cuvânt administrat, cu primul cuvânt care îi vine în m i n t e . Se înregistrează
perioada de l a t e n ţ ă şi i n d i c a t o r i psihofiziologici. Această metodă este folosită pentru
depistarea complexelor. Analiza simptomelor. se realizează prin tehnica asociaţiei libere
pornind de la simptome. Jung considera visele, nu ca fiind expresia unor tendinţe şi dorinţe
inconştiente, ci, ca având două funcţii: a) de perspectivă, în sensul că, pregătesc subiectul
pentru a face faţă unor experienţe viitoare; b) compensatorie, în sensul că ajută la realizarea
unui echilibru între structurile psihice aflate în opoziţie. (Jung, 1996, Jung, 1999).

c) Teoria personalităţii la Alfred Adler; Sentimentul de inferioritate - forţa

motivaţională majoră a fiinţei umane

Adler considera că sentimentele de inferioritate reprezintă un mobil de bază al

comportamentului uman. Sentimentul de i n f e r i o r i t a t e este s p e c i f i c tuturor oamenilor
şi nu reprezintă un semn de s l ăb ic iu ne . Dezvoltarea şi progresul fiinţei umane au la bază
tendinţa de a compensa o i n f e r i o r i t a t e reală sau imaginară. Acest proces începe în
c o p i l ă r i e a t u n c i când c o p i l u l îşi dă seama de puterea părinţilor, de care este total
dependent, cât şi de faptul că este i n u t i l să li se opună acestora. Copilul dezvoltă sentimente
de inferioritate faţă de oamenii mai mari şi mai puternici din mediu. Experienţa
i n f e r i o r i t ă ţ i i nu este genetic determinată, ci este un rezultat al a c ţ i u n i i m e d i u l u i
înconjurător, care este acelaşi pentru toţi c o p i i i : dependenţă şi neajutorare în faţa
a d u l ţ i l o r . De sentimentele de in fe ri or it a t e nu se poate scăpa, iar ele au chiar un caracter
necesar pentru că reprezintă o forţă motivatorie pentru e v o l u ţ i a fiinţei umane. Atunci când
copilul nu reuşeşte să compenseze s e n t i m e n t e l e de inferioritate, acestea se intensifică şi
produc ceea ce Adler numea, complex de inferioritate, definit ca: „incapacitatea de a-şi
rezolva problemele de viaţă". (Adler, 1996).
Sursele complexului de inferioritate sunt: inferioritatea organică, răsfăţul şi neglijarea.
Inferioritatea organică apare atunci când, de pildă, un copil slăbuţ poate lucra mult pe plan
fizic dezvoltând abilităţi sportive, în acest sens, trebuie amintite cazurile: Demostene,
Roosevelt. Unui copil răsfăţat i se satisfac toate dorinţele şi este în centrul atenţiei acasă.
Astfel, acesta dezvoltă ideea că este cea mai importantă persoană din lume. Un astfel de copil
va suferi un şoc la intrarea în colectivitate, şoc pentru care nu este pregătit. Copilul răsfăţat
are sentimente sociale slab dezvoltat şi este nerăbdător cu ceilalţi. Acesta nu este capabil să
aştepte pentru ca dorinţele sale să fie satisfăcute, nu este capabil să depăşească dificultăţile şi
să se adapteze la ceilalţi. Când sunt confruntaţi cu obstacole aceştia a j u n g să considere că
lipsa lor de abilit ate este de vină pentru insuccesul lor, trăind astfel un complex de
inferioritate. C o p i l u l neglijat trăieş te într-un mediu ostil, fără dragoste şi securitate, ceea
ce duce la apariţia sentimentelor lipsei valorii personale, sentimente de ostilitate faţă de
lume şi sentimente de neîncredere. Unii subiecţi au tendinţa de a supracompensa complexul
de inferioritate apărând astfel Complexul de superioritate (opinie exagerată cu privire la
calităţile şi realizările personale). În acest caz: i n d i v i d u l se simte superior dar nu
manifestă tendinţe de a-şi demonstra superioritatea; manifestă tendinţa de a-şi demonstra
superioritatea şi obţine performanţe înalte, este lăudăros, vanitos, egocentric şi are tendinţa de
a-i denigra pe ceilalţi.(Adler, 1997).

Scopul spre care se îndreaptă evoluţia personaliăţii în opinia lui Adler

I n i ţ i a l , Adler identifica sentimentele de inferioritate cu s lă bi ci un ea ps ihică sau

cu feminitatea şi considera compensarea acesteia ca un protest masculin. Scopul compensării
era dorinţa de putere în cadrul căreia agresivitatea juca un rol însemant. Ulterior, el a încetat
să mai confunde sentimentele de inferioritate cu feminitatea, considerând că obiectivul
evoluţiei umane este lupta pentru dobândirea superiorităţii (care este altceva decât complexul
de superioritate). Dobândirea superiorităţii este scopul ultim al evoluţiei umane (termenul
fiind utilizat în sens de perfecţiune, pe care Adler o priveşte ca pe o dorinţă spre mai bine, o
mişcare ascendentă, evolutivă (specifică întregii naturi). În timp ce Freud considera
comportamentul uman ca fiind determinat în mod rigid de tendinţele instinctive şi de
experienţele din c o p i l ă r i e (deci de trecut), Adler aborda motivaţia umană în termenii unor
expectaţii pentru viitor.
Toate procesele şi fenomenele psihice sunt explicate de Adler prin intermediul
conceptului de finalism, în sensul că evoluţia fiinţei umane are un scop u l t i m . Aceste
scopuri ultime nu există ca realităţi, ci doar în plan potenţial. Cu alte cuvinte f i i n ţ a umană
se străduieşte să atingă unele idealuri cu caracter subiectiv (pe care Adler le considera
ficţiuni). De exemplu: oamenii pot crede că vor fi recompensaţi în ceruri pentru faptele lor
bune şi ei pot să se comporte în conformitate cu acest ideal.
Conceptul de finalism ficţional reprezintă un instrument, conform căruia, Adler
consideră că, comportamentul uman este dirijat de ficţiuni. F i c ţ i u n e a cu sfera cea mai largă
este i d e a l u l de perfecţiune care este sintetizat sub forma conceptului de d i v i n i t a t e .
(Adler: „Dumnezeu simbolizează formularea concretă a obiectivului care se referă la
perfecţiune"). (Adler, 1997)
Nevoia de superioritate, pe de o parte, are funcţia de a creşte tensiunea psihică şi nu
de a o reduce (La Freud motivaţia constituie reducerea tensiunii), pe de altă parte, Adler arată
că fiinţa umană nu caută, de fapt, liniştea şi stabilitatea se manifestă atât la indivizi cât şi la
nivelul societăţii în ansamblu (Adler considera oamenii ca fiind în mare măsură fiinţe
sociale). El nu considera că omul este în conflict cu propria sa cultură (cum spunea Freud ci
dimpotrivă îl vedea ca fiind compatibil cu ea.
Conceptul de stil de viaţă reprezintă instrumentul central al teoriei adleriene. Adler
considera că oamenii au doar un singur scop ultim, acela fiind superioritatea şi perfecţiunea,
dar există multe comportamente particulare prin intermediul cărora indivizii tind către acest
obiectiv. Fiecare individ dezvoltă un pattern unic de particularităţi psihice, comportamente şi
deprinderi prin care îşi urmăreşte obiectivul, acest pattern fiind stilul de viaţă. în dorinţa sa de
a compensa sentimentul i n f e r i o r i t ă ţ i i , c o p i l u l dezvoltă un set specific de
comportamente, (spre exemplu: un b ă i a t d e b i l t i n d e să-şi compenseze inferioritatea
fizică toate comportamentele sale sunt îndreptate în direcţia compensării respectivei
inferiorităţi).Stilul de viaţă se achiziţionează, în urma interacţiunilor sociale, se cristalizează
între 4 şi 5 ani şi este dificil de modificat mai târziu; ulterior, el va funcţiona ca un schelet de
bază pentru comportamentul viitor. Stilul de viaţă depinde de: ordinea naşterii şi de relaţia
părinte-copil. Spre exemplu: o fetiţă neglijată va rămâne cu un complex de inferioritate, ea
neputând face faţă solicitărilor existenţei. Stilul ei de viaţă se va caracteriza prin:
neîncredere şi ostilitate faţă de ceilalţi şi faţă de lume în general; ea va căuta permanent să-şi
ia revanşa, va fi invidioasă pe succesele altora şi va t i n d e să obţină de la viaţă ceea ce crede
ea că i se cuvine.
În o p i n i a lui Adler stilul de vi aţ ă este acelaşi lucru cu caracterul. Stilul de viaţă nu
este atât de determinat cum pare la prima vedere (se formează la 4-5 ani) pentru că Adler
introduce conceptul de „forţă creatoare a ego-ului" (self-ului). În diferitele sale lucrări, Adler
a u ti li z at diverşi termeni pentru stilul de viaţă: personalitate, individualitate sau self (Adler,
1997). În operele sale mai târzii, Adler postulează că self-ul este creat de individul însuşi,
acesta, nefiind doar victima pasivă a experienţelor din copilărie. Experienţele
t i m p u r i i nu sunt importante prin ele însele, ci mai ales prin atitudinea subiectului faţă de
ele. Nici ereditatea, ni ci mediul nu determină structura personalităţii (self-ul), ci modul în
care subiectul interpretează experienţele respective, stă la baza construcţiei creative a
atitudinii s u b i e c t u l u i faţă de lume şi viaţă. Deci, stilul de viaţă nu este determinat, ci creat
de subiect, care este liber să aleagă propriul stil de viaţă. Odată creat, stilul de viaţă rămâne
constant şi constituie baza caracterului, care defineşte atitudinile şi comportamentele
subiectului.
Adler acordă o importanţă deosebită problemelor de viaţă pe care trebuie să le rezolve
individul. El grupează respectivele probleme în trei categorii: a) comportamentul faţă de
ceilalţi; b) probleme ocupaţionale; c) probleme legate de dragoste. Adler postulează
existenţa a patru stiluri de viaţă bazale, caracteristice modului de abordare a problemelor
menţionate.
1. Stilul dominant (cu interese sociale reduse).Un astfel de subiect se comportă fără să
ţină seama de ceilalţi. Cei mai virulenţi reprezentanţi ai acestui tip îi atacă direct pe
ceilalţi şi devin sadici, delincvenţi sau tirani. Cei mai puţin virulenţi devin alcoolici,
toxicomani sau suicidari. Adler afirmă că prin astfel de comportamente ei îi atacă în mod
indirect pe ceilalţi (îi lovesc pe ceilalţi atacându-şi propria persoană).
2. Stilul achizitiv este cel mai răspândit; individul acestui stil de viaţă aşteaptă să
obţină ceva de la ceilalţi şi în felul acesta devine dependent de alţi oameni.
3. Stilul evitant nu face încercări de a face faţă sau de a lupta cu dificultăţile
vieţii; evitând problemele, aceşti subiecţi evită de fapt să fie învinşi. Cele trei tipuri descrise
anterior nu sunt pregătite să facă faţă cerinţelor vieţii. Subiecţii sunt incapabili să coopereze
cu ceilalţi, iar discrepanţa dintre stilul lor de viaţă şi cerinţele lumii reale este s u f i c i e n t de
mare pentru a produce tulburări psihopatologice (nevroze şi psihoze). Acestor trei tipuri le
lipseşte ceea ce Adler denumea interese sociale.
4. Stilul socialmente util este capabil să coopereze cu ceilalţi şi să acţioneze în acord
cu nevoile altora. Persoanele aparţinând acestui stil fac faţă problemelor de viaţa având la
bază nişte interese sociale bine dezvoltate. Adler atrage atenţia asupra pericolului unor
clasificări rigide ale subiecţilor. Adler considera că fiinţele umane sunt influenţate într-o
măsură mai mare de forţele sociale decât de factorii biologici. Cu toate acestea, el considera
că potenţialul care stă la baza intereselor sociale este înnăscut. Măsura în care acest
potenţial pentru interesele sociale este actualizat, depinde de natura experienţelor sociale
timpurii. Nici un om nu se poate sustrage influenţelor sociale. Încă din cele mai vechi timpuri
oamenii s-au asociat unii cu alţii în comunităţi (familii, triburi, naţiuni). Aceste comunităţi
sunt i n d i s p e n s a b i l e oamenilor pentru protecţie şi pentru supravieţuire. Din acest motiv,
este absolut necesar ca oamenii să coopereze şi cooperarea reprezintă, ceea ce Adler denumea
interese sociale. Încă de la naştere, copilul are nevoie de ajutor de la ceilalţi, începând cu
mama, apoi familia şi în cele din urmă cu persoane din afara casei. În copilărie, subiectul nu
poate supravieţui în condiţii de izolare si din acest motiv trebuie să dezvolte interese sociale.
Toate aspectele caracterului sau s tilului de viaţă au la bază n i v e l u l de dezvoltare al
intereselor sociale. Mama, prin comportamentul ei poate pune bazele dezvoltării intereselor
sociale sau dimpotrivă le poate inhiba. Ea este cea care îl poate învăţa pe copil cooperarea,
camaraderia şi curajul sau suspiciunea şi ostilitatea. Persoanele care nu au interesele sociale
dezvoltate devin nevrotici, criminali sau despoţi.
Influenţa ordinii naşterii în formarea personalităţii este, iarăşi, un factor
important în conturarea personalităţii. Adler postula faptul că ordinea naşterii reprezintă una
din influenţele sociale majore în c o p i l ă r i e care contribuie la determinarea stilului de viaţă.
a) Primul născut. Acest copil se află într-o situaţie avantajoasă, pentru că, de regulă,
părinţii sunt foarte fericiţi şi acordă copilului mult timp şi atenţie. Are o existenţă fericită şi
sigură până la apariţia următorului copil, care reprezintă un şoc pentru el. Acum, el nu mai
este în centrul atenţiei părinţilor şi de aceea primul născut va încerca să recapete poziţia
pierdută. Copilul răsfăţat va simţi o pierdere şi mai mare. Extensiunea pierderii depinde şi de
vârsta la care i se naşte un nou frate. Observaţiile clinice au arătat că, cu cât primul născut
este mai mare, cu atât mai puţin va fi el deranjat de apariţia fratelui. (La 8 ani suportă mult
mai bine acest şoc decât la 2 ani). Lupta primului născut pentru supremaţie este oricum
pierdută, dar cu toate acestea, copilul luptă pentru ea. El poate d e z v o l t a t u l b u r ă r i de
comportament, poate m a n i f e s t a comportamente destructive faţă de obiecte sau persoane,
poate deveni încăpăţânat, enuretic, poate refuza să mănânce sau să se culce. Părinţii
reacţionează la acest comportament, şi o r i c u m armele lor sunt mai puternice decât ale
c o p i l u l u i . Copilul va interpreta pedepsele ca o dovadă în plus a schimbării poziţiei sale în
familie si adesea va ajunge să-şi urască fratele. Adler s u b l i n i a z ă că primul născut este
adesea orientat spre trecut, are nostalgii si atitudine pesimistă fată de viitor. Deoarece au
conştientizat însemnătatea puterii ei rămân conştienţi de această însemnătate pe tot parcursul
v i e ţ i i . Ei îşi exercită adesea puterea asupra f r a ţ i l o r lor mai mici. În acelaşi timp, p ă r i n ţ i i
aşteaptă mai mult de la ei. Ca rezultat al acestei s i t u a ţ i i , primul născut va fi interesat în
menţinerea ordinii şi autorităţii, va fi un bun organizator şi va fi conştiincios în promovarea
unei atitudini conservatoare. În acelaşi timp acest subiect va trăi sentimente de insecuritate şi
ostilitate faţă de ceilalţi. Adler arată că mulţi perverşi, criminali şi nevrotici sunt primii
născuţi.
b) Al doilea copil. Acesta nu va resimţi niciodată că a pierdut poziţia unică de putere
pe care o resimte primul născut. Chiar dacă mai apare un copil, al doilea născut nu va trăi
acelaşi sentiment puternic de detronare ca primul născut. Mai mult, p ăr in ţi i au suferit o
schimbare atitudinală pentru că al doilea născut nu mai reprezintă o noutate ca primul, ei se
vor comporta mai relaxat faţă de al doilea copil. Al doilea născut nu mai este singur, ci are
modelul fratelui său cu care să se identifice şi cu care să concureze. Competiţia cu fratele mai
mare stimulează adesea, ducând la o dezvoltare psihologică mai rapidă a celui de-al doilea
copil (sub aspectul limbajului şi a dezvoltării psiho-motorii). Astfel, de pildă , în mod
frecvent al doilea copil învaţă să vorbească mai devreme decât primul născut. Neavănd
experienţa puterii, al doilea copil nu este atât de preocupat de ea ca primul şi are o viziune
mai optimistă asupra viitorului. Este ambiţios şi competitiv.
c) Copilul cel mai mic (Prâslea). Ultimul născut nu va trăi niciodată şocul detronării
şi el adesea devine jucăria întregii familii, mai ales atunci când fraţii sunt mult mai mari. Este
animat de dorinţa de a-şi depăşi fraţii şi adesea are performanţe ieşite din comun în diverse
domenii de activitate. Există însă şi un pericol, dacă ultimul născut e prea răsfăţat de restul
familiei, este posibil ca acesta să nu realizeze nimic. In astfel de cazuri, subiectul ajuns la
vârstă adultă poate conserva sentimentele de neajutorare şi dependenţă din copilărie.
Neobişnuit să lupte şi fiind ,,dus în spate de ceilalţi”, individul (mezinul) va putea avea
dificultăţi de adaptare la vârsta adulta.
d) Copilul unic. Este primul născut care nu-şi pierde niciodată supremaţia şi puterea
(oricum nu în copilărie). Continuă să fie centrul atenţiei părinţilor şi petrecând mult timp în
compania adulţilor, se va maturiza foarte repede. Va trăi un şoc psihic cănd va constata că la
şcoală nu mai este centrul atenţiei tuturor. Copilul unic nu a învăţat nici să împartă ceva, nici
să lupte pentru poziţia lui de supremaţie. În cazul în care abilităţile sale nu sunt suficiente
pentru a-i atrage recunoaşterea şi atenţia celorlalţi, subiectul va fi profund dezamăgit.
Imaginea lui Adler cu privire la natura umană este mai optimistă comparativ cu cea a lui
Freud, considerând că omul este în măsură să-şi construiască propriul destin (nu este
determinat de forţele instinctive oarbe sau de experienţele din copilăria timpurie). El
consideră că fiecare persoană este liberă să-şi creeze propriul self, iar omul nu mai este văzut
ca o victimă a tendinţelor instinctive şi a experienţelor din copilăria timpurie. (Adler, 1996,
pp. 23-124; Adler, 1997, pp. 56-113).
SECŢIUNEA II - ELEMENTE DE SOCIOLOGIE MEDICALĂ

1. Apariţia sociologiei. Obiectul si problematica sociologiei.

2. Sociologia medicală - Subramură importantă a sociologiei.
3. Curente în evoluţia sociologiei medicale.
4. Boala şi sănătatea. Aspecte socio-medicale.
5. Relaţia medic – pacient. Aspecte psiho-sociale.
6. Comunicarea şi rolul său în practica medicală.
7. Sănătatea, produs al unui stil de viaţă adecvat.
8. Sisteme de sănătate. Caracteristici şi evaluări.
9. Metode şi tehnici de cercetare în sociologia medicală.

1. APARIŢIA SOCIOLOGIEI. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

Auguste Comte este creditat drept inventatorul termenului de sociologie, el folosind

pentru prima oară acest termen în 1838, în cea de-a 47-a lecţie din volumul IV. Iniţial, el
folosise termenul de „fizică socială” pentru noua ştiinţă. Etimologia termenului este hibridă,
provenind de la cuvântul latinesc „socio“ (social) şi de la cel grec „logos“ (ştiinţă), sociologia
fiind definită de către cea mai mare parte a cercetătorilor drept „studiul ştiinţific al vieţii
sociale a oamenilor“.
În cadrul sociologiei au existat şi există o multitudine de orientări teoretice şi
doctrinare determinate de complexitatea societăţii, obiectul ei de studiu. În ceea ce priveşte
perioada constituirii sociologiei ca ştiinţă, există mai multe opinii. Astfel, unii cercetători
consideră că sociologia îşi găseşte originile în scrierile filosofice ale lui Platon şi Aristotel.
De asemenea s-a considerat că sociologia a apărut ca ştiinţă în cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, întemeietorii săi fiind consideraţi Auguste Comte, Emile Durkheim,
Gustave Tarde şi H.Spencer. O altă orientare consideră sociologia drept rezultat al puseului
empirist din ştiinţele sociale americane în perioada postbelică, în timp ce, în fine, un alt punct
de vedere propune o sociologie încă neconstituită ca ştiinţă de sine stătătoare. Pentru această
variantă, ultimă, înclinăm să ne dăm acordul. Teoriile sociologice se intersectează, în mare
parte cu teoriile psihologice privitoare la natura comportamentului.
Cea mai mare parte a istoricilor acestei discipline au căzut de acord asupra celui de-al
doilea punct de vedere, conform căruia sociologia s-a născut în a doua jumătate a ecolului al
XIX-lea, ca o necesitate impusă de dezvoltarea societăţii industriale moderne şi de
problemele socio-umane induse de aceasta. Sociologia a apărut în contextul dezvoltării
impetuoase a gândirii umane şi totodată a studiilor sociale impuse de revoluţia industrială şi
de afirmarea societăţii capitaliste în secolul al XIX-lea. Modificarea relaţiilor sociale şi
economice, necesitatea elaborării unor teorii privind folosirea resurselor umane în economia
capitalistă pentru obţinerea unui maxim de randament au condus la apariţia sociologiei ca
ştiinţă ce avea drept obiective majore organizarea pe baze raţionale a vieţii sociale şi
soluţionarea disfuncţionalităţilor sociale.
Dezvoltarea ştiinţelor naturii în aceeaşi perioadă a creat şi condiţiile epistemologice ale
apariţiei sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. Înainte de acest moment, în filosofia socială
au mai fost efectuate studii asupra societăţii, dar într-o modalitate deductiv-speculativă, care
propunea modele de indivizi, fenomene sociale şi societate în ansamblu, modele bazate pe
anumite norme deduse a priori, speculativ, din raţiune.
Noul model ştiinţific propus aducea o perspectivă nouă, constatativă, descriptivă şi
explicativă cu privire la om şi societate. Obiectivul noii ştiinţe erau definirea a ceea ce sunt
omul şi societatea şi nu a ceea ce trebuie să fie. Conform acestei noi orientări, fenomenele şi
procesele sociale trebuie tratate ca fapte, adică descrise, consemnate şi explicate cauzal.
Sociologia a aplicat astfel în studiul socialului metodele propuse de ştiinţele naturii,
programul lui August Comte stabilind drept sarcina fundamentală a sociologiei studiul
pozitiv al faptelor sociale şi evidenţierea pe această cale a legilor fundamentale proprii vieţii
sociale. Emile Durkheim va fi în schimb cel care va formula regulile şi principiile
metodologice ale sociologiei, realizând în acelaşi timp şi cercetări efective în care a aplicat
metoda elaborată. (Vlăsceanu, 1982, pp. 12-45).
Emile Durkheim (1858 – 1917) născut la Epinal, îşi face studiile la Paris, după care
activează ca profesor la Bordeaux şi la Sorbona. În 1894 publică Les regles de la methode
sociologique, iar în 1897, Le suicide. Din punctul său de vedere, sociologia trebuie să
îndeplinească două condiţii pentru a se constitui ca ştiinţă: a) să îşi definească obiectul
propriu de cercetare: faptele sociale deosebite de obiectul altor ştiinţe; b) faptele sociale
trebuie observate şi explicate cu aceeaşi rigurozitate metodologică. (Durkheim, 2005, pp. 23-
67). Cea dintâi problemă care se pune sociologului este de a defini faptul social, în acest sens
trebuind să aibă două caracteristici: să fie exterior individului şi să se impună individului cu o
forţă coercitivă. „Este fapt social orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să exercite asupra
individului o constrângere exterioară, sau care este general pentru o întreagă societate dată,
având totuşi o existenţă proprie, independentă de manifestările sale individuale.“ (Durkheim,
2005, pp. 74). Astfel, faptul social se delimitează în mod clar de faptul biologic, fiind
reprezentare sau acţiune şi de faptul psihic, fiind exterior individului, impunându-i-se cu o
forţă de constrângere. Faptele sociale sunt se diferenţiază şi în fapte normale şi fapte
patologice, această clasificare având la bază tot criterii statistice. Faptele normale sunt
caracteristice majorităţii indivizilor în timp ce faptele patologice sau anomice, calificate drept
deviante apar la un număr relativ restrâns de indivizi şi au o condiţionare spaţio-temporală.
Astfel, anumite fenomene considerate patologice, precum crima sau suicidul, devin normale
din punctul de vedere al lui Durkheim, o societate fără crime sau sinucideri fiind imposibilă,
iar aceste fapte trecând în rândul normalităţii. (Dukheim, 2007, pp. 34-78)
După definire şi clasificare, faptele sociale trebuie supuse metodei de cercetare, prima
regulă fiind aceea de a considera faptele drept lucruri, pentru a deveni obiectivi în studiu,
eliminând subiectivismul caracteristic gândirii speculative, psihologismului şi
ideologismului. De asemenea, explicaţia faptului social trebuie să fie de ordin cauzal, această
cauză fiind tot din mediul social şi nu din cel psihologic sau biologic, iar funcţia pe care o
îndeplineşte trebuie să fie tot din mediul vieţii sociale. O altă necesitate pe care metoda o
impune este cercetarea din punct de vedere statistic a faptelor sociale, precum şi stabilirea de
corelaţii între diversele tipuri de fapte sociale. El va aplica aceste reguli în celebrul studiu
asupra suicidului, Le Suicide.
Max Weber (1864 – 1920) născut la Erfurt, face studii de drept, economie, istorie şi
filosofie, după care activează ca profesor la Freiburg, Heidelberg şi Munchen. În lucrările
sale abordează trei teme majore: a) natura dominaţiei; b) caracteristicile raţionalităţii; c)
raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi activitatea economică). În
definirea sociologiei, Weber va pleca de la distincţia dintre judecăţile de valoare şi judecăţile
de raportare la valori. Primele nu intră în corpul ştiinţei, în timp ce celelalte servesc la selecţia
şi ierarhizarea faptelor sociale devenite subiect al ştiinţei. A doua etapă a metodei propuse de
Weber constă în explicaţia cauzală a faptelor sociale, care trebuie să fie universal valabilă. La
acest nivel, cercetătorul trebuie să se supună principiului neutralităţii axiologice, trebuind să
dea dovadă de obiectivitate, verificabilitate, independenţă şi consistenţă logică. În viziunea
lui Weber, sociologia este o ştiinţă care îşi propune să înţeleagă prin interpretare activitatea
socială şi prin aceasta să explice cauzal desfăşurarea şi efectele activităţii sociale. Astfel,
sociologia este o ştiinţă comprehensivă şi explicativă a faptelor sociale. Ea are obligaţia
înţelegerii acestor fapte şi apoi a explicării lor prin interpretare. Sarcina sociologiei este de a
reduce formele cooperării umane la o activitate comprehensibilă. (Vlăsceanu, 2011, pp. 575-
579).
Talcott Parsons (1902 – 1979) născut în Colorado Springs, urmează cursurile unor
prestigioase universităţi americane şi europene, după care va activa ca profesor la
Universitatea Harvard. Este principalul reprezentant al structuralismului funcţionalist din
sociologia americană, în viziunea sa, sistemul social constând dintr-o pluritate de actori
individuali incluşi într-un proces de interacţiune şi motivaţi de obţinerea unor satisfacţii
optime. El a introdus şi conceptele de rol şi status social, statusul reprezentând poziţia
individului în cadrul sistemului social, în timp ce rolul defineşte latura dinamică a acestuia,
activarea sa în viaţa socială. Astfel, acţiunea umană este modelată de norme, valori şi
simboluri sociale care delimitează comportamentul adecvat şi permis al actorilor implicaţi în
viaţa socială. Conform lui Parsons, sistemul social se confruntă cu nevoia de integrare socială
a indivizilor şi menţinerea echilibrului funcţional, în acest scop reliefând patru funcţii: funcţia
de integrare, de adaptare, de atingere a scopului şi de păstrare a structurilor sociale şi atenuare
a tensiunilor. Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin socializarea valorilor şi prin controlul
social asupra indivizilor.

2. SOCIOLOGIA MEDICALĂ - SUBRAMURĂ IMPORTANTĂ A SOCIOLOGIEI

Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea fenomenului

„sănătate“, cât şi pe ambiţia sociologiei care se doreşte, în conformitate cu dezideratele
enunţate de întemeietorii săi, o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane. Sociologia
medicală a debutat practic odată cu publicarea lucrării Le suicide. Etude de sociologie (1897)
a lui Durkheim, în care el distinge două tipuri de solidaritate: mecanică şi organică.
Solidaritatea mecanică este, ca formă de integrare socială caracteristică societăţilor primitive,
definite de o minimă diviziune a muncii, omogenitate a rolurilor sociale, experienţe de viaţă
comună şi o conştiinţă colectivă puternică.
Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industriale cu o diviziune a
muncii sociale complexă, care presupune prin specializare şi interdependenţa între indivizi.
Membrii societăţii sunt diferiţi, fiecare având propria personalitate, iar conştiinţa colectivă
restrângându-se în favoarea celei individuale. Fiecare parte a sistemului are propria mişcare,
diviziunea complexă a muncii asigurând armonia şi coeziunea ansamblului. Indivizii
cooperează pentru realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri, datorită
diferenţelor de rol şi a interdependenţei impuse de diferenţelor de status.
Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia - are consecinţe negative pentru societate,
dar şi pentru persoane, acestea putând fi împinse către comiterea sucidului. Folosind date
statistice, demografice din surse autorizate, Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora rata
suicidului este influenţată de factori geografici, climatici, biologici, rasiali sau psihologici. El
a susţinut că suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fi explicat numai prin factori sociali.
Analizând fenomenul sinuciderii (fenomen medical şi social) Durkheim a demonstrat că
acesta variază în funcţie de un alt fapt social, integrarea şi coeziunea socială, apărând astfel
cerinţa metodologică de a explica un fapt social tot prin factori de natură socială. (Durkheim,
2007, pp. 56-123).
Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de
cercetători celebri precum: Parsons, Merton sau Kendall. Ei au abordat din perspectivă
sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire a sănătăţii, ale rolurilor profesionale,
organizarea instituţiilor de învăţământ medical, au definit conceptele de boală şi sănătate şi au
precizat şi principalele drepturi şi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi medic.
Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi
îmbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a
populaţiei, precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a
indivizilor şi a grupurilor umane. Sociologia medicinei studiază factori precum structura
organizatorică, relaţiile dintre roluri, sistemul de valori, ritualurile şi funcţiile medicinei ca un
sistem de conduite. Sociologia în medicină integrează conceptele, principiile şi cercetările
sociologice în medicină, inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti, studiul
comportamentului sanitar şi al epidemiologiei sociale, studiul proceselor de dezvoltare ale
unei boli sau ale factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală. Sociologia
sănătăţii se ocupă cu studiul particular al aspectelor economico-sociale ale sănătăţii, ale
locului sitemului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici sanitare.
(Vlăsceanu, 2011, pp. 212-220).
Toate aceste definiţii sunt complementare, vizează aspecte particulare ale sistemelor
de sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale. Între obiectivele sociologiei medicale se
numără: 1) distribuirea bolilor în societate, în funcţie de sistemul social, mediul familial,
religie, sex, clase sociale, profesie; 2) factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea
bolii; 3) tipul de tratament adoptat; 4) elementele sociale care intervin în procesul terapeutic;
5) etiologia socială şi ecologia bolii; 6) comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării; 7)
medicina ca instituţie socială; 8) sociologia învăţământului social; 9) studiul variabilelor
culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii; 10) relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici;
11) bazele economice ale serviciilor medicale; 12) influenţa industriilor medicale asupra
stării de sănătate a populaţiei; 13) conexiunea dintre structura socială şi boală; 14)
influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii la
sănătate şi îmbolnăvire. Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii
publice, dar există diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de
fiecare disciplină în parte, precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării. Sociologia medicală se
va dezvolta în special în SUA, unde cercetarea organizaţiilor medicale a reprezentat o
prioritate pentru sociologie. Ulterior, după anii ’70, şi în ţările europene se va dezvolta acest
sector ştiinţific. Între factorii care au influenţat evoluţia sociologiei medicale se numără: a)
evoluţia practicii medicale; b) transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii; c)
creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii; d) organizarea
studiilor de medicină; e) modificarea tabloului morbidităţii; f) implicarea guvernamentală
sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor de finanţare pentru cercetarea sociologică a
sistemelor sanitare.
Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu
echilibrul fizic sau mental al indivizilor, aducându-şi aportul la realizarea studiilor de
epidemiologie socială, la studiul concepţiilor despre sănătate, şi al comportamentului sanitar,
în organizarea activităţii sanitare şi elaborarea politicii sanitare. Sociologia medicală
efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale, consumul de medicamente,
cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate, oferind cunoştinţe utile asupra
comportamentelor sociale care influenţează producerea şi consumul prestaţiei sanitare.
Analizând problemele de sănătate, sociologia medicală vizează cunoaşterea societăţii,
domeniul medical reflectând în mod specific comportamentul individual şi al grupurilor
sociale. Studiind raportul sănătate – boală – societate, sociologia medicală încearcă să
dezvăluie acest loc particular al vieţii sociale. Între temele dominante ale sociologiei
medicale se numără: a) conceptele sociologice de sănătate şi boală; b) schimbarea socială şi
dimanica tipurilor de morbiditate; c) cauze sociale ale îmbolnăvirilor; d) comportamentul
bolnavului în spital şi în societate; e) relaţiile dintre medic şi pacient; f) spitalul şi pacienţii;
g) moartea şi starea de muribund; h) comunicarea în practica medicală; i) inegalitatea
accesului la serviciile sanitare; j) etnicitate, sănătate, asistenţă medicală; k) familia şi
îmbolnăvirea; l) femeile ca paciente şi asistente ale bolnavilor; m) persoanele în vârstă şi
sănătatea; n) medicina şi controlul social; o) devianţă, etichetare şi stigmat social; p) sistemul
sanitar naţional în perspectivă internaţională (comparativă); q) profesiile medicale şi rolul lor
în domeniul apărării şi promovării sănătăţii publice; r) măsurarea stării de sănătate; s)
evaluarea asistenţei medicale.

3. CURENTE ÎN EVOLUŢIA SOCIOLOGIEI MEDICALE

În sociologia medicală actuală există trei curente majore, ilustrate prin trei perspective
teoretico-metodologice. Astfel, concepţiile cu privire la locul şi rolul sănătăţii, bolii şi al
sistemului medical în cadrul social diferă în funcţie de perspectiva adoptată.
a) Perspectiva (paradigma) funcţionalistă i-a avut ca reprezentanţi de marcă pe
Durkheim, Weber, Parsons şi Merton, care susţineau că sănătatea este esenţială pentru
perpetuarea speciei umane şi viaţa socială organizată. Pentru a funcţiona în parametri optimi,
societatea trebuie să asigure existenţa unor persoane productive care să efectueze sarcinile
vitale. În caz contrar, se produc disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte bunul mers al vieţii
sociale, al bunăstării populaţiei, precum şi al alocării de resurse în sectoarele neproductive.
Conform funcţionaliştilor, instituţiile medicale îşi au rolul bine definit de a diagnostica, a
trata şi a încerca să vindece o afecţiune, de asemenea trebuie să prevină apariţia bolii folosind
programele de asistenţă primară şi să activeze în cercetarea ştiinţifică în scopul eficientizării
actului medical. Totodată ele devin şi instituţii de control social, prin abilitatea de a defini
comportamentele umane drept normale ori deviante. Talcott Parsons a definit rolul de bolnav,
printr-un set de aşteptări culturale ce definesc comportamentele adecvate ori inadecvate ale
persoanelor bolnave. Astfel, el consideră că boala afectează negativ viaţa socială, impunându-
se astfel un control al societăţii, rolul de bolnav având numeroase trăsătrui comune cu rolul
de deviant.
b) Perspectiva (paradigma) conflictualistă, între susţinătorii săi se numără Marx,
Mills, Waitzkin şi Therborn, porneşte de la presupoziţia că serviciile de îngrijire medicală nu
sunt accesibile pentru toţi membrii societăţii, fără dicriminare. Astfel, serviciile de sănătate
sunt condiţionate şi de capacitatea financiară a individului, existând şi aici o stratificare
socială generatoare de inechităţi. Ei acuză reţele private de instituţii medicale, orientate spre
profit, pentru faptul că nu acordă îngrijiri şi celor care nu îşi pot permite financiar aceste
servicii. Totodată, clinicile private sunt acuzate şi de faptul că nu acordă atenţie
învăţământului medical, susţinut din bani publici în spitalele universitare, cheltuielile acestora
din urmă fiind mai mari cu 30%, faţă de cele ale unui spital obişnuit.
c) Perspectiva (paradigma) interacţionistă promovată de Mead, Cole, Goffman,
Schutz şi Garfinkel, pretinde că boala este o etichetă atribuită unei afecţiuni. Astfel, definiţia
bolii este negociată, validată prin confirmarea sau infirmarea sa de către alte persoane în
procesul interacţiunii sociale simbolice. Prin larga lor răspândire, unele afecţiuni nu sunt
considerate anormale, iar în alte cazuri, medici consideră anumite afecţiuni drept boli, deşi
există puţine argumente în ceea ce priveşte existenţa unor cauze biologice certe şi totodată a
unui tratament adecvat. De asemenea, descoperirea unui produs medicamentos înainte ca
afecţiunea pe care o tratează să fie considerată boală, a condus la etichetarea respectivei
afecţiuni. În prezent se manifestă şi procesul de medicalizare a devianţei prin care tipuri
comportamentale considerate imorale în trecut sunt privite acum drept stări patologice. Din
perspectiva interacţionistă, comportamentele sau reglementările sociale îi îndeamnă pe
oameni să se conformeze normelor sociale, să gândească, să acţioneze şi să perceapă lucrurile
în modalităţi acceptabile în cadrul unei culturi. Un rol important în cadrul acestei perspective
îl joacă şi teoria sociologică a etichetării, a rolului reacţiilor sociale faţă de devianţă. Adepţii
acestei teorii susţin că nu actul sau comportamentul unei persoane este deviant, ci devianţa
este determinată de reacţia socială la devianţă. (Zamfir, 2005, Vlăsceanu, 2011)
În ceea ce priveşte metodologia sociologică se disting două paradigme dominante în
sociologia medicală: a) Perspectiva (paradigma) pozitivistă propune o metodologie bazată pe
modelul ştiinţelor naturii, în care sursele fundamentale ale cunoaşterii sunt inducţia teoretică
sau testarea teoriilor prin intermediul experienţei. Există astfel o distincţie clară între
judecăţile de constatare şi judecăţile de valoare. Astfel, faptele sociale sunt explicate prin alte
fapte sociale, iar cunoaşterea socială trebuie să asigure obiectivitatea discursului sociologic,
evitând explicaţiile axiologice şi bazându-se pe legi şi generalizări empirice. În sociologia
medicală, pozitiviştii au studiat influenţa variabilelor sociale asupra originii bolii; b)
Perspectiva (paradigma) interpretativă are la bază scrierile lui Max Weber, punând accentul
pe specificul subiectiv, ireductibil al faptelor sociale şi conducând la necesitatea concentrării
asupra analizării semnificaţiilor vehiculate de actorii sociali în interacţiunile sociale. Se pune
astfel accent pe distincţia dintre studiul naturii şi studiul culturii, în sociologia medicală
avându-se în vedere distincţia dintre fenomenul biofizic al bolii (disease) şi fenomenul social
al îmbolnăvirii (illness). În timp ce boala apare independent de natura umană, fiind studiată
de ştiinţa biomedicală, analizarea reacţiei la boală a grupurilor sociale şi trăirii în plan psihic
a stării de boală aparţin psihologiei sociale şi sociologiei. Astfel, se insistă asupra etichetării
bolii şi a bolnavului şi asupra caracterului stigmatizant al acestei etichetări. (Vlăsceanu, 1982;
Vlăsceanu, 1986).
În rândul sociologilor medicali, părerile sunt împărţite, existând fie adepţi ai uneia
dintre cele două paradigme, fie neutri care consideră ca ambele perspective au valoarea lor
explicativă, pentru diferite probleme. De asemenea, au existat şi voci care au promovat
integrarea lor în folosul ştiinţei, ele neexcluzându-se reciproc.

4. BOALA ŞI SĂNĂTATEA. ASPECTE SOCIO-MEDICALE

Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative, fiind circumscrise de

dezvoltarea cunoaşterii biomedicale, de orientările intelectuale ale culturii, de sistemul
axiologic al societăţii. Astfel vor exista diferenţe notabile în ceea ce priveşte statutul
bolnavului şi natura stării, considerată normală sau patologică, în funcţie de tipul de societate
şi nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta.
În prezent, medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase şi a
analizării temeinice a pacientului, definind starea de boală, creând rolul său social şi astfel
legitimând comportamentul bolnavului. Există însă şi factori care afectează negativ acest
proces medico-social: divergenţe de opinii asupra diagnosticului, prognosticului, profilaxiei
şi tratamentului anumitor afecţiuni, un adevărat fenomen al modei în tratarea unor boli,
precum şi alte implicări ale socialului şi medicalului în actul medical. Boala şi sănătatea nu
pot fi deci definitie decât prin raportare la fiinţa umană privită ca o entitate biologică, psihică
şi socială în acelaşi timp. Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de boală, unul
plurisemantic, semnificaţia sa înregistrând nuanţări în funcţie de grupuri, clase sociale sau
populaţii. În domeniul medical, sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate,
de către clinician ca lipsă de simptome şi de bolnav ca o stare de bien-être (Athanasiu, 1983).
Sănătatea presupune mai multe dimensiuni: a) absenţa bolii; b) o constituţie genetică bună,
respectiv un capital biologic înnăscut; c) o stare de echilibru a organismului dată de adaptarea
individului la mediul de viaţă. (Elixhauser, 1990).
Factorii care influenţează starea de sănătate sunt: a) biologia umană: moştenire
genetică, procese de maturizare, îmbătrânire, tulburări cronice, degenerative, geriatrice; b)
mediul: apa potabilă, medicamente, poluare, salubrizare, boli transmisibile, schimbări sociale
rapide etc.; c) stilul de viaţă: hrană, activităţi fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism; d)
organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor medicale, accesul la ele,
relaţia dintre persoane şi resurse în asistenţa medicală. Din punct de vedere biologic,
sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism neatins de boală, în care toate
organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism în homeostazie). Din punct de
vedere psihic, sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre comportamentul cotidian şi
valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ, reprezentând starea organismului în care
capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfăşura activităţile preferate este optimă.
Există şi anumite criterii ale sănătăţii mintale (A. Ellis, W. Dryden, 1997): a)
conştiinţa clară a interesului personal; b) conştiinţa limpede a interesului social; c) auto-
orientarea (capacitatea de a se conduce şi orienta singur în viaţă); d) nivelul înalt de toleranţă
a frustrării; e) acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine; f) angajarea
în activităţi creatoare; g) gândirea ştiinţifică, realistă şi obiectivă; h) auto-acceptarea;
i) angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante; j) realismul şi gândirea utopică; k)
asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii; l) flexibilitatea în gândire şi
acţiune; m) îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă.
Conceptul de personalitate autorealizată propus de A.H. Maslow (1970) presupune
forma supremă a sănătăţii psihice şi are următoarele caracteristici: 1) orientarea realistă în
viaţă; 2) acceptarea de sine, a altora şi a lumii înconjurătoare aşa cum sunt ele; 3) înaltul grad
de spontaneitate; 4) centrarea pe probleme şi nu pe trăiri subiective; 5) atitudinea de detaşare
şi nevoia de intimitate; 6) autonomia şi independenţa; 7) aprecierea elastică a oamenilor şi
lucrurilor, lipsită de stereotipii; 8) existenţa experienţelor spirituale sau mistice profunde, dar
nu neapărat cu caracter religios; 9) existenţa unor relaţii afective intime profunde şi cu mare
încărcătură emoţională, practicate cu puţine persoane şi a unora superficiale cu un număr
mare de persoane; 10) identificarea cu omenirea şi existenţa unor interese sociale puternice;
11) împărtăşirea atitudinii şi valorilor democratice; 12) neconfundarea mijloacelor cu
scopurile; 13) existenţa unui simţ al umorului superior, detaşat filosofic, neostil şi
nevindicativ; 14) existenţa unui mare potenţial creator; 15) opoziţia faţă de conformismul
cultural; 16) transcenderea mediului de viaţă şi neconformismul faţă de acesta. Din punct de
vedere social sănătatea este starea organismului în care capacităţile individuale sunt optime
pentru ca persoana să îşi îndeplinească în mod optim rolurile sociale (de prieten, vecin,
cetăţean, soţ, părinte, cetăţean etc.). Parsons defineşte sănătatea drept capacitatea optimă a
unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat.
Sănătatea pozitivă are două componente (Sucuţ, 2000): a) bunăstarea fizică, psihică şi
socială; b) fitness – forma fizică optimă incluzând cei patru S (în engleză), adică: i) strength –
forţă fizică; ii) stamina – vigoare (rezistenţă fizică); iii) suppleness - supleţe fizică; iiii) skills
– îndemânare (abilitate) fizică. Conform OMS (1996), sănătatea reprezintă starea de completă
bunăstare fizică, mentală şi socială, care nu se reduce numai la absenţa bolii sau a infirmităţii.
Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este unul
dintre drepturile fundamentale ale omului. Conceptul de sănătate a fost operaţionalizat pentru
a fi aplicat diverselor comunităţi socio-culturale, evaluările fiind făcute pe baza unor indici
precum: morbiditatea, mortalitatea (generală şi specifică), disconfortul, insatisfacţia,
deficienţele, invalidităţile, handicapul, indicele de dezvoltare umană.
Conceptul de boală are şi el mai multe dimensiuni. Din punct de vedere biologic,
boala este o stare a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate
sau deranjate de factori interni sau externi. Din perspectivă plurifactorială, boala poate fi
definită drept o stare finală, rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi
comportamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează statistic
individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate,
de lungă durată, expunerii cronice la agenţii patogeni la locul de muncă, stresului vieţii sau
altor factori. Boala reprezintă, mai mult decât o o sumă de simptome, fiind un proces, care,
chiar dacă nu conduce la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul
individului ca o reacţie la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la
apariţia unui comportament structurat în jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conduce la
manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă durată.
Se diferenţiază în acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea
bolii şi opusul său, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor.
Pentru dimensiunile particulare ale bolii, literatura medicală anglo-saxonă a introdus
următorii termeni: a) illness se referă la realitatea subiectivă a bolii, ceea ce percepe
bolnavul şi nu se referă la suferinţa corporală, ci la percepţia individuală a unei schimbări
negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale; b) disease reprezintă realitatea
biofizică a bolii, adică anomalia funcţională a structurii sau fiziologiei organismului; c)
sickness înseamnă realitatea socioculturală a bolii, adică modelarea rolului social al
bolnavului, formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav
persoanei suferinde. (Elixhauser, 1990).
Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi
implicit afectând starea sa psihică: a) restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau
fiziologice; b) limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale; c)
suprimarea unor activităţi extraprofesionale; d) modificarea relaţiilor intepersonale în sensul
diminuării contactelor cu cei apropiaţi; e) dereglarea raporturilor familiale sau conjugale; f)
pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, a posibilităţilor asigurării
subzistenţei; g) dependenţa de alte persoane, mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi.
Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului, fiind o stare socială deviantă şi de
nedorit. Prin devianţă se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de
ordine ale unei forme de viaţă colective, iar comportamentul deviant este supus de obicei
corecţiei, tratamentului sau pedepsirii de către agenţiile de control social. (Vlăsceanu, 2011)
În ceea ce priveşte asocierea bolii cu devianţa Scambler (1986) propune trei
modalităţi: a) considerarea bolii ca devianţă, şi astfel, pe lângă devierea de la starea
normală a organismului, starea de boală presupune şi o deviere de la normele culturale
stabilite cu privire la ceea ce se consideră sănătate, iar cel ajuns într-o astfel de stare trebuie
să caute tratamentul necesar pentru a o elimina; b) boala este o stare ce permite
comportamentul deviant, făcând posibile noi modalităţi de manifestare a acestuia. Prin
asumarea noului rol de bolnav, individul trebuie să îşi asume drepturile şi îndatoririle impuse
de acest rol, în caz contrar, comportmentul său deviind de la obligaţiile de rol; c)
îmbolnăvirea deviantă sau stigmatizantă care poartă această etichetă pusă de nespecialişti.
Punând diagnostice în virtutea unei autorităţi dobândite, medicul capătă o putere foarte mare
din acest punct de vedere şi poate influenţa persoana etichetată. Astfel, stigmatul unui individ
ajunge să domine percepţia şi modul în care este tratat de către ceilalţi. Astfel, statutul său
deviant devine statut dominant şi influenţează în mod negativ evoluţia sa ulterioară.
În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală în societate, de
apartenenţa indivizilor la medii culturale diferite variază şi reacţia acestora faţă de boală şi
durere, stări fiziologice părecum foamea sau durerea având şi determinare socio-culturală.
Dacă durerea este un indiciu al stării morbide sau premorbide a individului, atât contextul
biologic cât şi cel cultural au un anumit rol în definirea lor. Astfel, societatea în care se
găseşte individul devine factorul care condiţionează formarea tipurilor de reacţie individuală
faţă de durere. Durerea este identică la toţi indivizii având funcţia de a provoca reacţii de
evitare a stimulilor nocivi pentru sănătatea individului, dar reacţia faţă de durere este diferită,
depinzând de mediul cultural al indivizilor.
Clasificarea bolilor a ţinut cont de mai multe criterii, pentru sociologia medicală fiind
important criteriul frecvenţei şi al celor mai importante efecte asupra vieţii colective a
oamenilor. Există astfel mai multe clasificări. R.M. Coe, propune următoarele tipuri: a)
infecto-contagioase; b) cronice; c) mintale. D. Field a luat în considerare patru criterii: a)
durata episodului de boală; b) prognosticul (posibilitatea tratamentului curativ şi întinderea
lui); c) gradul de disconfort (incapacitate sau handicap provocate de boală); d) gradul de
stigmatizare (potenţialul de autodegradare provocat de boală) şi a evidenţiat astfel patru tipuri
de boli: 1) boli acute de scurtă durată (infecţioase: rubeolă, rujeolă, pneumonie etc.); 2) boli
de lungă durată nestigmatizante (infarctul de miocard, diabetul zaharat etc. ); 3) boli de lungă
durată stigmatizante (cancer, SIDA, sifilis, scleroză multiplă etc.); 4) boli mintale
(schizofrenia, isteria, fobiile etc.). (Coe, 1970).
Conform OMS (1990), bolile pot fi împărţite în 21 de categorii: a) boli infecţioase şi
parazitare; b) tumori; c) bolile sângelui, ale organelor hematopoietice şi tulburări ale
mecanismului de imunitate; d) boli endocrine, de nutriţie şi metabolism; e) tulburări mentale
şi de comportament; f) bolile sistemului nervos; g) bolile urechii şi apofizei mastoide; h)
bolile ochiului şi anexelor sale; i) bolile aparatului circulator; j) bolile aparatului respirator; k)
bolile aparatului digestiv; l) boli ale pielii şi ale ţesutului celular subcutanat; m) bolile
sistemului osteo-articular, ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv; n) bolile aparatului genito-
urinar; o) sarcina, naşterea şi lăuzia; p) unele afecţiuni a căror origine se situează în perioada
perinatală; q) malformaţii congenitale, deformaţii şi anomalii cromozomiale; r) simptome,
semne şi rezultate imprecis definite ale investigaţiilor clinice şi de laborator; s) leziuni
traumatice, otrăviri şi alte consecinţe ale cauzelor externe; t) cauze externe de morbiditate şi
mortalitate; u) factori influenţând starea de sănătate şi motivele recurgerii la serviciile de
sănătate.

5. RELAŢIA MEDIC – PACIENT. ASPECTE PSIHO-SOCIALE

Relaţia medic-pacient este una extrem de complexă, vizând aspecte culturale,

psihologice şi sociale, care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori.
Această relaţie este una care se stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în
ceea ce priveşte prestigiul, puterea şi orientările lor: un grup ce oferă îngrijiri specializate
unui alt grup care solicită aceste îngrijiri de sănătate. Totodată, această relaţie se desfăşoară
într-un cadru instituţionalizat, după un anumit ritual. Astfel, în această relaţie se conturează
extrem de bine conceptele de status şi rol social.
Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de persoane în societate,
având determinare atât pe orizontală, în ceea ce priveşte reţeaua de contacte şi schimburi cu
persoane având acelaşi nivel social, cât şi pe verticală, vizând relaţiile cu persoane aflate în
poziţii superioare sau inferioare în ierarhia socială. Statusul social a primit din aceste puncte
de vedere mai multe definiţii şi caracterizări: a) ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe
care individul le are cu alţi membri din grupul din care face parte: i) prestigiu social (M.
Weber, 1921); ii)colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de fiecare individ
în societate (R. Linton, 1936); iii) statusurile atribuite (vârstă, sex, rasă) diferă de cele
achiziţionate (profesie, poziţie economică, stare civilă), pentru care individul a optat şi a
depus anumite eforturi (T. Parsons, 1966)
Statusul de vârstă, cel profesional şi cel cultural evoluează împreună în copilărie,
ulterior distanţându-se şi dezvoltându-se separat. Există de asemenea, distincţii, între statusul
actual şi cel latent, posibil de actualizat în alte contexte sociale. Fiecare persoană posedă mai
multe statusuri, grupate astfel: a) statusul biologic; b) statusul familial; c) statusul
extrafamilial. Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri proprii
acesteia, între care cel cultural, cel economic şi cel profesional au cel mai important rol în
configurarea statusului social al persoanei respective. Statusul profesional este cel mai
important în societăţile moderne, divizându-se în: a) statusuri formale (oficiale,
distribuite conform cu organigrama); b) informale (dobândite pe baza caracteristicilor
persoanei). Statusul formal face diferenţa între gradul de autoritate conferit de organizaţie
angajaţilor şi se exteriorizează printr-un set de simboluri: a) titluri profesionale; b) avantaje
suplimentare; c) posibilitatea de a desfăşura o muncă plăcută; d) condiţii de lucru luxoase.
Statusul informal vizează prestigiul obţinut de angajaţi pe baza unor trăsături necerute expres
de organizaţie: a) angajaţii în vârstă şi cu mai mare experienţă sunt percepuţi cu un status mai
înalt decât ceilalţi colegi; b) cei care au capacităţi speciale au de asemenea un status mai înalt;
c) femeile şi persoanele aparţinând unor grupuri minoritare sunt valorizate mai puţin.
Dobândirea unui status profesional mai înalt se face pe mai multe căi: a) experienţă câştigată;
b) trecerea prin posturi de suport mai puţin prestigioase, care oferă posibilitatea dobândirii de
experienţă; c) concursuri sau numiri în posturi noi; d) calităţi excepţionale; e) status
privilegiat al familiei individului, relaţii sociale de suport, intervenţii de susţinere în
momentul avansării.
Schimbarea statusului profesional implică şi schimbarea statusului economic (venituri
şi prestigiu social). Totodată, statusurile parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau
incongruente, putând genera conflicte (statusul profesional cu cel familial), iar poziţiile
ierarhice intermediare determină conflicte interstatus, depăşite doar prin modul în care
persoana îşi percepe propriul status.
Rolul social reprezintă un model de comportare asociat unui status, punerea în act a
drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social.
Învăţarea rolurilor sociale duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionalitatea
colectivităţilor umane. Rolul social reprezintă atât comportamentul efectiv cât şi prescripţia
normativă în legătură cu acesta, fiind definit şi ca ansamblul de comportamente pe care în
mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă un status social. În raport cu statusul
social, rolul este mai flexibil. Statusul poate rămâne neschimbat, dar rolul se poate modifica
pe măsura schimbării cerinţelor sociale. Rolurile sociale evoluează în funcţie de aşteptările
celorlalţi (prescripţiile normative care definesc modul în care trebuie jucat un rol), iar
realizarea rolului este dependentă de cerinţele de rol, perceperea lor de către individ,
trăsăturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cu grupul de apartenenţă.
(Vlăsceanu, 2011, pp. 294-326).
 În problema raporturilor dintre rol şi personalitate au fost distinse trei poziţii:
a) personalitatea nu se poate confunda cu rolurile, ea doar le transcende şi se exprimă prin
intermediul lor; b) personalitatea se reduce la jocul de roluri; c) personalitatea este o putere
de opţiune între roluri, o sinteză a lor şi a anumitor elemente aparte, ireductibile,
constituindu-se astfel persoana (legată de o scară de valori) sau personajul (sinteză de
compromis). Personajul este, astfel, un compromis între spontaneitatea subiectului şi
exigenţele sociale, realizându-se în diverse modalităţi: a) rol stereotipizat („a trebui să fii”), în
strictă conformitate cu modelul şi aşteptările celorlalţi; b) mască (aparenţă), un compromis cu
intenţie manipulatorie sau oportunistă a fost descrisă ca mecanism în psihanaliza jungiană; c)
refugiu (alibi), cu intrarea în roluri protectoare sau magice; d) ideal personal („a voi să fii”),
trăit în mod dinamic, ca expresie a unui eu profund. Rolurile sociale au funcţia de reglare a
raporturilor sociale şi de structurare a comportamentului indivizilor în limite aşteptate de
societate. Statutul social presupune existenţa concomitentă a unui set de roluri ce pot fi sau nu
congruente. Tensiunea rolului (persoana nu poate răspunde aşteptărilor rolului) apare în
situaţii precum: a) există discrepanţe între trăsăturile de personalitate şi prevederile rolului
social; b) apare o schimbare rapidă a rolului de la un tip de activitate la altul; c) persoana este
supra ori subsolicitată în rolul respectiv. Conflictul de rol apare atunci când individul joacă
două sau mai multe roluri ale căror cerinţe sunt contrare şi nu pot fi conciliate, singura soluţie
în acest sens fiind ierarhizarea rolurilor prin ignorarea anumitor prevederi până la o limită
maximă. Între sursele de conflict între roluri se numără: a) proliferarea rolurilor în societatea
contemporană; b) inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri corelative; c)
evoluţia rolurilor în defavoarea statusurilor şi a modelelor comune; d) articularea deficientă a
funcţiilor; e) plasarea individului într-o poziţie de intersecţie; f) inaderenţa individului
afectivă şi ideologică la rol; g) reacţia provocată asupra individului de exigenţele
incompatibile ale unui rol mixt.
Metodele de ieşire din conflictul de roluri pot fi: a) opţiunea pentru un rol în
defavoarea altuia; b) compromisul pe baza unei ierarhii între prescripţii, ori a unei alternanţe
a rolurilor; c) inovaţia în promovarea unui nou model de rol care conciliază aşteptările
contrare, menţinând doar o parte din aspectele rolurilor aflate în conflict; d) raţionalizarea
elimină antagonismul conduitelor concrete prin referirea la principii care par să se concilieze
in abstracto; e) negarea conflictului în scopul protejării de anxietate şi îndepărtării scadenţei.
Astfel, conflictele între roluri devin factori de schimbare socială, având potenţial perturbator
pe plan social şi personal, provocând chiar, prin amplificare la nivelul societăţii, o revizuire a
aşteptărilor şi a datelor obiective. Rolurile sociale pot fi şi ele impuse şi dobândite, în condiţii
similare statusurilor sociale, iar între rol şi personalitate există o strânsă interdependenţă.
(Vlăsceanu, 2011)
În societatea actuală, medicul are un status extrem de înalt, diferenţiindu-se prin
nivelul de formaţie abstractă şi specializată, prin orientarea spre profesie, prin recunoaşterea
autorităţii depline asupra bolii şi monopolul asupra tratamentului. Monopolul asupra
activităţii proprii îi diferenţiază net pe medici de alţi profesionişti, dobândind astfel şi o
autonomie extremă asupra controlului şi exerciţiului meseriei. Statusul social al medicului
este perceput de către masa largă de persoane în asociere cu valori precum: putere,
cunoaştere, devotament, eroism, putere de sacrificiu. Intervenind în situaţiile de criză,
medicul apare într-o triplă ipostază, de om care: i) alină suferinţa; ii) vindecă boala; iii)
salvează viaţa bolnavului. Medicul dobândeşte puteri magice, precum şamanii, în societăţile
antice, devenind un personaj cu puteri şi drepturi inaccesibile muritorilor de rând. Statusul
înalt al medicului provine din duritatea şi frustarea înregistrate pe parcursul pregătirii
profesionale îndelungate. Totodată, la acest lucru contribuie şi apartenenţa sa la clase sociale
superioare care se datorează costurilor mari de instruire. Rolul social al medicului este asociat
statusului său şi este caracterizat de cinci trăsături principale (T. Parsons, 1964): a)
competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei medicale şi prioritară în
înfăptuirea eficientă a actului medical. Este asimilată încă de la începutul studiilor şi se
probează prin concursuri şi examene şi atestată de titlul profesional. Unul dintre atributele
sale, întâlnit cel mai des în cazul medicilor generalişti, este minima competenţă în maximum
de domenii medicale. Competenţa tehnică presupune şi cunoaşterea unor noţiuni non-
medicale, care au însă implicaţii profesionale ori socio-administrative pentru bolnav (drepturi
materiale şi legale, pensionări, protecţie împotriva noxelor, etc.); b) universalismul care
presupune existenţa unei relaţii cu pacientul bazate pe reguli formale şi nu pe legături
personale, neputând face niciun fel de discriminare în acest sens. Există însă şi excepţiile care
confirmă regula: i) medicina de campanie în care asistenţa medicală se acordă cu precădere
gradelor superioare; ii) presiunile de natură socială cu privire la îngrijirea unor personaje
cheie în viaţa politică ori socio-economică; iii) cabinetele şi clinicile particulare; c)
specificitatea funcţională privind îngrijirea sănătăţii şi rezolvarea cazurilor de boală, care
presupune acţiunea cu mijloace şi tehnici specifice (tehnice, psihologice, psihiatrice, etc.) şi
fără a interveni în alte aspecte ale vieţii pacientului; d) neutralitatea afectivă care impune
existenţa unei relaţii obiective şi fără implicare emoţională. Dacă relaţia medic-pacient
presupune existenţa unui anumit grad de acces din partea medicului la intimitatea corporală şi
psihică a pacientului, acest proces nu trebuie să fie unul care să acţioneze şi în sens invers.
Chiar dacă în aceste raporturi medicul devine un surogat de părinte, frate sau prieten, el nu
trebuie să se confunde cu aceştia şi nici să judece ori să condamne bolnavul indiferent de
culpa acestuia; e) orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care pune
accent pe devotamentul faţă de colectivitate şi mai puţin pe urmărirea unor profituri
materiale.
Profesiunea de medic presupune, ca şi alte profesii, reuşita dar, spre deosebire de
acestea în care orientarea valorilor se face spre sine, aici este spre alţii. În plus, moralitatea
medicului este crucială în chiar legitimarea stării de bolnav a pacientului. Rolul social de
bolnav implică cinci trăsături caracteristice (Iamandescu, 1997): a) situaţia marginală a
bolnavului din care rezultă instabilitate emoţională şi stări conflictuale; b) pericolul care
apare asupra bolnavului şi care îl determină să apeleze la mijloace şi tehnici de protecţie,
rezultând şi aici stări euforice ori sugestibilitate amplificată; c) restrângerea orizontului; d)
egocentrism; e) anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a unei
perspective temporare de lungă durată a bolii. Tot rolul social de bolnav, cu caracter temporar
sau permanent presupune alte patru caracteristici (Parsons, 1966): 1) degrevarea de sarcinile
şi responsabilităţile vieţii normale, ce se poate transforma într-un drept în cazul în care boala
nu se vindecă; 2) receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate în acordarea ajutorului
medical, acţiune care presupune şi două extreme: exagerare ori refuz; 3) dorinţa de
însănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului de bolnav; 4) obligaţia de a căuta ajutor
competent şi de cooperare cu personalul abilitat în acest sens, obligaţie care legitimează
starea de boală, anulând caracterul de devianţă al acesteia.
Prima caracteristică nu este una generalizată, aplicându-se necondiţionat în cazul
bolilor grave, dar nu şi în acela al unor boli cronice ori malformaţii congenitale, în timp ce a
doua trăsătură nu este valabilă în cazul formelor uşoare de boală. Tipul de rol social al bolii
este în strânsă corelaţie cu: a) natura bolii (somatică, psihică); b) gravitatea bolii; c)
cronicizarea bolii; d) tipul de tratament aplicat (ambulator, staţionar, spitalicesc). Se poate
vorbi în acealşi timp şi de două tipuri de pacienţi (Beckmann, 1979): a) bolnavii timizi, care
doresc o relaţie extrem de apropiată cu medicul curant, care să le ofere protecţie şi
compasiune pentru probleme de orice natură (personală, socio-emoţională, etc.); b) bolnavii
„suprasănătoşi“, cu grave tulburări de sănătate, dar care refuză să accepte boala şi să consulte
medicul ştiind că tratamentul nu este eficient.
Rolul social al bolnavului legitimează astfel vulnerabilitatea sa temporară sau
permanentă, totodată obligându-l să caute vindecarea şi să îşi asume incapacitatea, existând
însă în acelaşi timp şi pericolul ca pacientul să încerce să evite o serie de responsabilităţi
invocând o stare de boală mai mult sau mai puţin existentă. Relaţia medic-pacient devine
astfel şi o relaţie de roluri, asimetrică şi consensuală, în care medicul are poziţia de
superioritate, fiind elementul activ care caută soluţia la boala de care suferă pacientul, văzut
aici ca un element pasiv. Totodată, pacientul recunoaşte autoritatea medicului, iar relaţia
terapeutică se bazează pe reciprocitate, cele două roluri alcătuind un cuplu complementar.
Atitudinile pe care medicul le adoptă în cadrul acestei relaţii pot fi: a) tutor autoritar; b)
mentor; c) savant detaşat; d) părinte bun şi protector; e) avocat al „adevărului înainte de
toate”. Natura relaţiei medic-pacient influenţează în mod decisiv actul terapeutic şi stabilirea
diagnosticului.
În caracterizarea relaţiei sociale medic-pacient s-au impus două puncte de vedere: 1)
relaţie între doi actori sociali (T. Parsons), în care cele două roluri sunt complementare, iar
drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul conflict interrelaţional, fără a-
l elimina în totalitate. Acest model se referă însă la bolile acute, care în societatea actuală au
cedat locul bolilor cronice, în care pacienţii rămân în activitatea socio-economică cu
responsabilităţile aferente. Prin prisma faptului că bolile cronice sunt greu vindecabile, relaţia
medic-pacient a suferit modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic (privind
diagnosticul şi prognosticul său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de medic asupra
diagnosticului). În acest model de relaţie s-au diferenţiat trei situaţii, legate de simptomele
organice ale pacientului (Iamandescu, 1997): i) activitate – pasivitate, medicul este activ,
bolnavul pasiv (răni grave, comă, anestezie); ii) conducere – cooperare, bolnavul urmează
sfaturi şi are raţionament (boli acute, infecţii); iii) participare reciprocă, medicul ghidează
bolnavul în a-şi acorda singur ajutorul, întâlnirile fiind ocazionale (boli cronice). În această
relaţie a fost însă omisă o a patra situaţie, în care pacientul conduce, iar medicul cooperează,
situaţie apărută în momentul în care medicul răspunde pozitiv cererilor pacientului, scriindu-i
o reţetă ori o trimitere. Relaţia medic-pacient are şi o importantă coordonată socială, bolnavii
proveniţi din clasele medii şi înalte bucurându-se de o mai atentă îngrijire decât cei din
clasele de jos, acest aspect modificând natura raporturile existente între cei doi actori; 2)
relaţie potenţial conflictuală (Iamandescu, 1997), originile stării conflictuale fiind interesele
şi perspectivele diferite avute de medic şi pacient. Profesia de medic este una dintre grupele
de interes din societate, iar codurile etice şi legile care reglementează exerciţiul medical devin
mecanisme, care îi protejează pe medici de ingerinţa publicului şi de concurenţa altor
profesionişti. Medicul percepe boala şi bolnavul din perspectiva specializării sale
profesionale şi va defini el însuşi conţinutul şi formele serviciului pe care îl acordă
bolnavului, în timp ce acesta din urmă îşi percepe afecţiunea în funcţie de nevoile cotidiene şi
de nivelul său cultural. Chiar dacă nu va reuşi să îşi impună punctul de vedere în faţa
medicului, bolnavul nu va fi un element docil pe parcursul existenţei unei relaţii între el şi
medic.
Situaţiile conflictuale au la origini şi alţi factori: i) tipul de activitate medicală
(chirurgie, psihiatrie, neurologie, etc.); ii) tipul de pacient; iii) tipul de boală. De asemenea,
tensiuni interrelaţionale pot apărea şi în cazul în care medicul va efectua consultul fără
acceptul pacientului, acesta putând deveni un pericol pentru anturaj: a) alcoolicul violent în
stare de intoxicaţie acută; b) psihoticul care poate comite suicid sau acte agresive; c)
toxicomanul în lipsă de drog, solicitând violent doza; d) pacienţii antrenaţi într-un conflict ce
poate degenera în violenţe extreme. Între priorităţile actului medical într-un astfel de caz se
numără rezolvarea următoarelor probleme: a) tulburări de comportament ale pacientului;
b) suferinţa bolnavului; c) perturbarea ordinii publice.
Priorităţile diferite ale medicului şi pacientului constituie o altă sursă importantă de
conflicte pe parcursul derulării relaţiei între cei doi. În timp ce pentru pacient prioritatea
absolută o are propria afecţiune şi tratamentul efectuat, medicul trebuie să se implice în
tratarea unui număr mai mare de pacienţi. Tot sursă de conflicte în relaţia medic-pacient este
şi diferenţa dintre cei doi actori în ceea ce priveşte evaluarea gravităţii bolii, diferenţă ce
provine din inechilibrul în cunoştiinţe medicale şi din experienţa personală diferită a bolii.
Astfel, de cele mai multe ori, medicii par a subestima gravitatea bolii şi mai ales efectul
acesteia asupra vieţii cotidiene a bolnavilor, în timp ce pacienţii o supraestimează,
considerând-o extrem de gravă. Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la
comportamentul bolnavilor se constituie într-o altă sursă de conflict între medic şi pacient. În
viziunea medicilor, pacientul ideal este cel capabil să îşi evalueze starea de sănătate cu
suficient discernământ pentru a cunoaşte problemele pe care trebuie să le supună atenţiei
medicului, deci un individ cu suficiente cunoştiinţe medicale. Acest ideal vine însă în
contradicţie cu dorinţa ca pacientul să accepte fără echivoc diagnosticul şi tratamentul
prescris, iar pacientul văzut în această dublă ipostază devine o potenţială sursă de conflict.
Din fericire însă, toate aceste surse de conflict sunt unele potenţiale, ele îmbrăcând
rareori forme deschise. Strategiile de control în relaţia medic-pacient se împart în patru
categorii: 1) Persuasiunea apare, dacă pacienţii încearcă să convingă medicul că un
anumit tip de tratament este mai potrivit, prezentând informaţiile legate de boală într-un mod
convenabil lor, şi medicul va încerca la rândul său să convingă pacientul că procedeul său
este cel mai bun prin copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de laborator ori exemple
din experienţa anterioară şi nu acceptă sugerarea de proceduri de către pacient; 2) Negocierea
este procesul prin care medicii şi pacienţii ajung la un compromis, de obicei în ceea ce
priveşte durata programului de tratament; 3) Incertitudinea funcţională apare în
momentul în care există siguranţă privind evoluţia unei boli ori succesul unei terapii, medicul
poate menţine incertitudinea pacientului, în scopul economisirii de timp, evitării unor scene
emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asupra pacientului; 4) Comportamentul
non-verbal joacă un rol important în desfăşurarea acestei relaţii şi în influenţarea calităţii
informaţiei comunicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul consultaţiei, ori
pentru a indica sfârşitul acesteia. Din punctul de vedere al comportamentului non-verbal,
medicul ocupă poziţia dominantă, conducând dialogul şi semnalând intrarea ori ieşirea
pacientului, posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa în vreun fel conversaţia depinzând
de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, de gradul de disconfort creat de boală,
precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile, dar şi de bunăvoinţa medicului. Consultaţiile
au fost şi ele împărţite în două categorii ce se deosebesc prin oportunitatea acordată
participării pacienţilor: i) centrate pe medic, caracterizate prin abordare directă, utilizarea
unui interviu strâns controlat care ţinea la stabilirea diagnosticului într-un timp cât mai scurt,
iar pacientului i se refuză posibilitatea discutării simptomelor, problemelor şi angoaselor; ii)
centrate pe pacient, în care medicul acordă mai mult timp pacientului şi tuturor problemelor
acestuia, acest model tinzând spre extindere, dar având şanse reduse deocamdată datorită
presiunii timpului. (Iamandescu, 1997)
Prescrierea reţetelor medicale este o trăsătură generală a practicii medicale,
îndeplinind funcţii sociale importante în relaţia medic-pacient. Astfel, medicul poate prescrie
reţete pentru a-şi satisface aşteptările pacientului, aşa cum le percepe el, poate scurta durata
unei consultaţii şi în acelaşi timp, poate influenţa comportamentul pacientului dincolo de
relaţia directă între ei.
În prezent, s-a înregistrat o importantă sporire a participării pacientului la actul
medical, datorită acumulării de cunoştiinţe medicale în rândul pacienţilor. Acest lucru
reflectă importanţa acordată de mass-media bolii şi sănătăţii şi, în consecinţă, creşterea
responsabilităţii indivizilor în legătură cu propria sănătate. De asemenea, acceptarea ideii că
medicii trebuie să se comporte şi ca educatori în problemele de sănătate au condus la
modificarea raporturilor medic-pacient.

6. COMUNICAREA ŞI ROLUL SĂU ÎN PRACTICA MEDICALĂ

Procesul comunicării reprezintă transmiterea, recepţionarea, stocarea, prelucrarea şi

utilizarea informaţiilor, fiind caracteristică individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării.
Prin comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare, în timp ce sistemele şi
structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prin intermediul reţelelor
de comunicaţie disponibile.
Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică a comunicării, conform căreia
cel mai elementar act al comunicării presupune existenţa unui emiţător, care utilizând un
limbaj codifică un mesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor
ce primeşte mesajul în decodifică şi îi înţelege sensul. Există de asemenea şi răspunsul
receptorului la mesajul primit, fiind vorba de feedback.
În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome ale acestui proces:
a) Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunciarea nu se
limitează la componenta verbală, ci include procesul complex al mişcării corporale voluntare
sau involuntare, al gesturilor, privirii, tăcerii, spaţiului individual, vestimentaţiei, toate
acestea având o valoare comunicativă foarte bogată; b) Comunicarea se desfăşoară la două
niveluri: informaţional şi relaţional, cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a
conţinutului celui dintâi; c) Comunicarea este un proces continuu, care nu poate
fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul răspuns; d) Comunicarea îmbracă fie o formă
digitală, fie o formă analogică; e) Comunicarea este ireversibilă; f) Comunicarea presupune
raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare; g) Comunicarea
presupune procese de ajustare şi acordare.
Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale: a) comunicarea verbală;
b) comunicarea non-verbală. Fiecare categorie poate avea două subgrupe: i) comunicare într-
un sens; ii) comunicare în ambele sensuri (cu feedback). Comunicarea verbală include tot
ceea ce este scris sau spus, mijlocind schimbul de semnificaţii în societate şi reprezentând o
paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană. În comunicare, vorbitorul
realizează trei tipui de acte (I.L. Austin): i) acte locuţionare, privind realitatea propriu-zisă a
unui mesaj; ii) acte ilocuţionare, privitoare la scopul şi stitudinea emiţătorului faţă de
receptorul mesajului; iii) acte perlocuţionare, referitoare la influenţa exercitată de vorbitor
asupra receptorului prin mesajul emis.
O altă caracteristică a limbajului este productivitatea sa, orice utilizator putând
construi mesaje inteligibile pentru orice receptor aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice,
cu privire la orice subiect, real sau imaginar. Astfel pot apărea şi mesaje sau relatări in
absentia despre evenimente ori situaţii, generatoare ale unei subclase degradate de mesaje,
zvonurile sau minciuna. Folosirea minciunii are anumite raţiuni, pe lângă cele legate de
obţinerea unor avantaje personale existând şi unele chiar altruiste.
Situaţiile de comunicare influenţează utilizarea limbajului verbal, elementele esenţiale
fiind: rolurile sociale, cadrul fizic, cadrul social, contextul lingvistic şi extralingvistic şi
momentul desfăşurării comunicării, între acestea trebuind să existe o anumită compatibilitate
în scopul unei comunicări eficiente. În funcţie de rolul jucat, vorbitorul alege anumite registre
de vorbire. În funcţie de relaţia de rol, vorbitorul alege registrele de vorbire adecvate, deduse
din practica socială şi culturală, alternându-le în funcţie de rolurile pe care le adoptă.
Comunicarea prin limbaj verbal se asociază comunicării prin mijloace nonlingvistice, cu
metacomunicarea de relaţii interpersonale şi poate atinge performanţe superioare atunci când
se întemeiază pe modalităţi extralingvistice (expresii ale trăirii). Comunicarea non-verbală
însoţeşte limbajul verbal, comunicând o serie de informaţii despre emitent, vocea acestuia
putând oferi date despre starea sa de sănătate, originea socială, geografică, starea de spirit din
acel moment. Informaţiile verbale sunt însoţite de un ansamblu de procedee non-verbale
(gesturi, mimică, manifestări vocale, accent, intonaţie, ritm, pauze etc.) care contribuie la
precizarea intenţiei vorbitorului.
Aceste mijloace non-verbale au fost grupate în opt tipuri (N. Hayes, S. Orrel, 1997):
a) paralimbaj, b) contact vizual; c) expresii faciale; d) postură; e) gesturi; f) atingere; g)
proximitate, h) îmbrăcăminte. O altă categorisire a indicilor non-verbali (N. Stanton, 1995)
poate fi astfel alcătuită: 1) expresia feţei (zâmbet, încruntare); 2) gesturi (mişcarea mâinilor şi
a corpului); 3) poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi); 4) orientarea (cu faţa sau spatele la
interlocutor); 5) proximitatea (distanţa faţă de interlocutor); 6) contactul vizual (privirea
îndreptată sau nu spre interlocutor); 7) contactul corporal (atingere, bătaie pe umăr); 8)
mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea, încurajare); 9) aspectul exterior
(înfăţişarea fizică, vestimentaţia); 10) aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi
tonalitate); 11) aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare, acurateţe, organizare, aspect
vizual general). În categoria limbajelor non-verbale se mai înscriu: a) Limbajul tăcerii –
formă de limbaj cu profunde semnificaţii comunicative. Tăcerea presupune mai multe stări:
neştiinţa răspunsului la o întrebare, plictiseală, meditaţie, ascultare. Ascultarea nu este un
proces pasiv, el presupunând înţelegerea, interpretarea şi integrarea informaţiei primite în
modelele de cunoaştere proprii, dar există şi posibilitatea ca individul să se gândească la
altceva în timpul ascultării, ori să se conceapă propriul răspuns, neglijând astfel ascultarea
eficientă. Ascultarea atentă prespupune şi efecte benefice: a) încurajarea celorlalţi; b)
obţinerea întregii informaţii; c) ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi; d) rezolvarea problemelor; e)
o mai bună înţelegere a oamenilor, altfel spus, un bun ascultător câştigă: informaţie,
înţelegere, receptare (ascultare) reciprocă, cooperare. b) Limbajul spaţiului – obiectul de
studiu al proxemicii (disciplină fondată în anii ’60 de Edward Hall), ştiinţă care studiază
proprietăţile comunicaţionale ale spaţiului şi modalităţile de folosire optimă a acestor
proprietăţi. Conform acestei ştiinţe, fiecare individ are tendinţa de a-şi marca imaginar un
spaţiu personal, considerându-l o prelungire a propriului corp. Încălcarea acestui spaţiu îi
creează disconfort individului, îl lezează şi poate crea chiar stări conflictuale. În scopul
evitării acestor situaţii fiecare individ îşi construieşte un spaţiu tampon între el şi celelalte
persoane sau locruri, cu o anumită permeabilitate, mărime sau formă, cu importante funcţii
psihosociale: protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie etc. Acest spaţiu poate fi împărţit
în patru zone distincte, fiecare având la rândul său două subzone, una apropiată şi una
îndepărtată: 1) Zona intimă se întinde de la suprafaţa corpului până la distanţa de 46 cm, fiind
cea mai importantă şi mai apărată de către om, fiind permis accesul doar celor apropiaţi
emoţional. Favorizează comunicarea tactilă şi olfactivă. Subzona apropiată se întinde până la
15 centimetri de corp, ea fiind penetrată doar în timpul contactului fizic (raporturi sexuale sau
luptă). Mesajele transmise în acest caz sunt puternic colorate afectiv; 2) Zona personală este
cuprinsă între 46 şi 122 cm, include o subzonă apropiată (46–75 cm) în care intră prietenii şi
persoanele pe care le simpatizăm şi o subzonă îndepărtată dedicată indivizilor întâlniţi la
reuniuni prieteneşti, oficiale ori ceremonii. Distanţa asigură protecţia faţă de atingerea
celorlalţi şi comunicarea verbală optimă, mesajul olfactiv rămâne perceptibil, contactul vizual
devine mai bun, iar limita extremă a zonei permite stabilirea unui contact fizic direct pe un
teritoriu relativ neutru (strângerea mâinii); 3) Zona socială este cuprinsă între 122 şi 369 cm,
include o subzonă apropiată (122–220 cm) care presupune comunicarea verbală clară,
evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere şi o subzonă îndepărtată (220–369 cm), care
sugerează şi o distanţă ierarhică. Transgresarea acestor limite presupune situaţii cu totul
speciale; 4) Zona publică este peste 360 cm, corespunzătoare atunci când ne adresăm unui
grup mare de oameni, iar comunciarea îşi pierde caracterul interpersonal. În acest caz
volumul vocal al vorbitorului creşte în timpul comunicării, el neputând controla vizual fiecare
interlocutor, dar poate urmări recţia acestora. Include şi subzona 360–750 cm în care se poate
recepta optim reacţia publicului, după această distanţă feedback-ul diminuându-se progresiv.
(Vlăsceanu, 2011, pp. 391-415).
Există cazuri în care zonele intime sunt invadate de necunoscuţi, indivizii adoptând un
comportament de autoapărare ale cărui reguli au fost enunţate în literatura de specialitate,
relativ recent: a) Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti; b)
Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora; c) Să păstrezi o expresie de
jucător de poker, fără a afişa vreo emoţie; d) Dacă ai o carte sau un ziar să dai impresia că eşti
cufundat în citirea lor; e) Cu cât aglomeraţia este mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine
mişcări ale trupului; f) În ascensor să urmăreşti cifrele care indică etajele. Distanţele spaţiului
personal variază şi în funcţie de factori sociali, culturali, demografici etc. Paralimbajul
include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de informaţii despre vorbitor,
despre emoţiile şi sentimentele sale, precum şi despre atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe
care îl transmite. Între elementele de paralimbaj se remarcă tonul vocii, intensitatea vorbirii,
timbrul vocii, ritmul sau fluenţa vorbirii. Toate acestea furnizează date extrem de utile despre
calităţile psihice ale vorbitorului şi despre starea în care acesta se află în momentul
comunicării (nesiguranţă, anxietate, nelinişte, furie, spaimă etc.). Contactul vizual are poate
cel mai important rol în emiterea şi receptarea semnelor interpersonale, pentru că: i) multe
din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata şi timpul contactului
vizual pe care îl avem cu acestea; ii) este un puternic indicator al stărilor interioare; iii) are o
mare putere de influenţare a sentimentelor. Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale
nescrise care stabilesc, în funcţie de circumstanţe, timpul cât putem privi o persoană fără a-i
provoca iritare sau reacţii ostile. Durata medie a privirii unei persoane necunoscute este de
1,28 secunde, peste această limită putând fi interpretată ca un act de agresiune şi determinând
reacţii ostile. Într-o conversaţie obişnuită, modul de a privi este în relaţie cu interesul acordat
interlocutorului. Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului, totodată
acest contact denotând şi relaţia socială întreţinută cu interlocutorul. O durată mai mare a
contactului vizual presupune dorinţa de intimitate, în timp ce evitarea contactului vizual
conduce la o relaţie de inamiciţie. Un alt criteriu privind reacţia determinată de contactul
vizual este cel oferit de dilatarea pupilei, proces determinat şi de sentimentele pe care le
încercăm în legătură cu persoana privită. Contactul vizual îndeplineşte patru funcţii în
comunicare: i) reglarea fluxului conversaţiei; ii) furnizarea de feed-back; iii) semnalarea
naturii relaţiei; iiii) exprimarea emoţiei. (Vlăsceanu, 2011, pp. 207-249).
Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare, musculatura feţei
conferind o mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacţii, emoţii, sentimente. Au fost
distinse 21 de tipuri de trăsături faciale (Paul Eckman, 1978), împărţite în trei grupe: a)
statice (structura osoasă a feţei); b) mobile dar lente (pigmentaţia pielii, dentiţia, ridurile,
relifeul feţei); c) rapide (temperatura, culoarea, poziţia feţei). Faţa omenească poate furniza
18 tipuri de informaţii, printre care: temperament, inteligenţă, emoţie, dispoziţie, vârstă,
starea sănătăţii. Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoţionale de bază sunt
înnăscute, manifestându-se similar la indivizi aparţinând unor medii culturale diferite, precum
şi la persoane care nu au avut posibilitatea de a şi le însuşi prin învăţare. Comunicarea non-
verbală este frecvent întrebuinţată în procesele de instruire, învăţământ, artă dramatică şi
medicină. Între indivizi există diferenţe semnificative privind comportamentul non-verbal sau
stilul non-verbal de comunicare, de asemenea există corelaţii strânse şi între indicii non-
verbali utilizaţi în comunicare, precum şi între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de
individ. Între nivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei
persoane şi numărul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj există de asemeni o
strânsă legătură.
Proces cheie în medicină, comunicarea îmbracă mai multe forme şi poate fi întâlnită
în diverse situaţii, cea mai importantă dintre ele fiind fără îndoială cea între medic şi pacient,
care furnizează o mare parte din datele necesare stabilirii diagnosticului. Totodată,
comunicarea devine chiar unica modalitate de tratament în cazul unor boli cronice, prin
sfaturi, suporturi, informaţii găsindu-se stilul de viaţă impus de boală. Ameliorarea relaţiei de
comunicare între medic şi pacient presupune înţelegerea complexităţii şi subtilităţii
comportamentelor interpersonale. Între cauzele insuficientei comunicări între medic şi
pacient se numără:
1) Atitudinea profesională problematică, mulţi medici afirmând că timpul consultaţiei
trebuie redus în favoarea educaţiei de specialitate. Dacă unii medici nu oferă informaţii
pacienţilor, considerând că acestea le-ar putea afecta psihicul, o altă categorie de medici
consideră comunicarea informaţiilor legate de boală către pacient, indiferent dacă au fost sau
nu solicitate, drept o parte integrantă a îndatoririlor lor. Dacă în primul caz se poate vorbi
despre o delimitare clară a rolurilor, de control asupra consultaţiei şi de accentuare a distanţei
dintre ele, în a doua categorie se regăseşte deja o relaţie de reciprocitate, medicul
recunoscând în pacient un factor activ pe tot parcursul desfăşurării relaţiei medicale.
2) Stiluri de interviu utilizate, în acest sens, s-au diferenţiat mai multe stiluri de
interviu, printre care se numără: birocratic (cel mai comun, sondaj eficient, limitare a
sensibilităţii pacientului, nediferenţiere în funcţie de pacient), orientat spre persoană (empatia
şi conştientizarea sentimentelor pacienţilor sunt obiectul comunicării), orientat spre pacient,
orientat spre medic.
3) Problema incertitudinii este des întâlnită în cazul bolilor cronice, unde etiologia lor
nu este suficient cunoscută, astfel neputându-se oferi informaţii satisfăcătoare. Menţinerea
incertitudinii este şi o practică de menţinere a controlului asupra pacientului şi tratamentului.
4) Neîncrederea pacientului, la această neîncredere o contribuţie importantă îşi aduce
şi diferenţierea socială impusă de medici în procesul de comunicare a informaţiilor legate de
boală, dar şi modul în care se răspunde pacienţilor ce solicită informaţii.
5) Perspective diferite ale medicului şi pacientului, perspectiva medicului se îndreaptă
spre raţionamentul ştiinţific şi datele psiho-clinice în evoluţia bolii, în timp ce pacientul
acordă importanţă experienţei subiective a bolii şi semnificaţiei duratei acestei experienţe.
6) Dificultăţi legate de înţelegere şi memorie apar atunci când informaţiile furnizate
pe parcursul consultaţiei nu sunt înţelese ori sunt uitate într-un timp relativ scurt după
consultaţie. Între factorii care contribuie la aceste aspecte se numără vocabularul tehnic al
medicilor, agitaţia pe care o produce vizita medicală, cantitatea prea mare de informaţie
furnizată uneori de către medic, chiar şi într-un limbaj comun, selecţia convenabilă a
informaţiei de către pacient. (Cosman, 2010, pp. 239-256).
Efectele comunicării adecvate în practica medicală sunt: a) Controlul durerii
postoperatorii fenomen fiziologic identic la toţi indivizii, durerea presupune, pe lângă
„senzaţia de durere“ cu răspunsurile ei imediate şi o serie de stări afective asociate în
„experienţa durerii“. Comunicarea cu pacienţii înainte de actul operator reduce atât
nervozitatea acestora, care este legată de durere, cât şi durerile postoperatorii, contribuind la
îmbunătăţirea stării lor fizice; b) Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator neliniştea
dinaintea intervenţiei chirurgicale influenţează starea pacientului, uneori fiind necesară
mărirea dozei de anestezic. O bună comunicare cu pacientul înainte de actul operator
contribuie la optimizarea stării fiziologice generale a pacientului, la reducerea stresului şi la
scăderea complicaţiilor somatice care survin după operaţie; c) Respectarea indicaţiilor
medicale – mulţi pacienţi nu respectă întru totul recomandările medicului privind tratamentul
pe care trebuie să îl urmeze. La originea acestei atitudini se găsesc doi factori principali,
calitatea consultaţiei şi durata tratamentului, dar şi lipsa de comunicare dintre medic şi
pacient. Nerespectarea indicaţiilor medicale creşte astfel atunci când medicul nu oferă
explicaţii privind natura şi cauzele bolii ori când manifestă dezinteres în implicare pacientului
într-o relaţie de colaborare având drept scop ameliorarea stării de sănătate. S-a realizat astfel
un model de coparticipare la decizia privind tratamentul adecvat: a) medicul şi pacientul sunt
participanţi în luarea deciziilor medicale; b) ei trebuie să îşi transmită reciproc informaţiile pe
care le deţin; c) ei trebuie sa facă paşi în direcţia consensului necesar pentru aplicarea
metodei de tratament adecvată; d) ei trebuie să ajungă la un acord asupra tratamentului
aplicat. Buna comunicare medic-pacient va conduce la scăderea nemulţumirii celui din urmă
în ceea ce priveşte calitatea serviciilor medicale primite şi a acuzelor de neglijenţă
profesională.
Pentru eficientizarea relaţiei de comunicare între cei doi actori ai actului medical, au
fost elaborate câteva sugestii: a) îndrumările şi recomandările să fie date la începutul
interviului; b) să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor medicale; c) să se
folosească propoziţii şi cuvinte scurte; d) informaţia ce trebuie comunicată să fie furnizată în
propoziţii clare; e) recomandările să fie repetate; f) să fie furnizate informaţii concrete,
precise, în mod detaliat, mai degrabă decât informaţiile generale; g) să fie date şi informaţii
scrise pacientului, pentru a se putea orienta atunci când este cazul; h) desemnarea unei
persoane specializate în comunicare a cu pacientul din rândul echipei terapeutice. (Cosman,
2010, pp 203-225).

7. SĂNĂTATEA, PRODUS AL UNUI STIL DE VIAŢĂ ADECVAT

Două concepte îşi găsesc în acest caz terenul propice de desfăşurare: stilul de viaţă şi
modul de viaţă. Modul de viaţă se referă la elementele obiective ale traiului, la condiţiile
materiale, economice şi sociale ale vieţii, între indicatorii săi numărându-se: natura muncii
(ocupaţiei, profesiunii) şi durata ei; învăţământul, calificarea profesională şi accesibilitatea
formelor acestora; rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat şi mijloacele de transport disponibile
şi utilizate); locuinţa (m²/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort); condiţii de
igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea acesteia); mijloace de comunicare, telecomunicare;
informaţie şi cultură; timpul liber (durata şi folosirea acestuia); sistemul tradiţiilor,
obiceiurilor si moralei
Aceşti factori, prin evoluţia lor istorică, îşi aduc aportul la crearea profilului
psihologic al unei populaţii, la formarea personalităţii indivizilor şi la structurarea relaţiilor
sociale. Orice mod de viaţă este produsul unei istorii, reflexul unei culturi şi al unor tradiţii
specifice, fiecare societate având un mod specific de viaţă. Un factor ce contribuie la
diferenţierea tipurilor de societăţi pe baza modului de viaţă este distribuţia, cuantumul şi
utilizarea veniturilor şi a bunurilor materiale.
Astfel, în cazul societăţilor de tip tradiţional-agrar cheltuielile preponderente sunt cele
pentru nevoile primare, de alimentaţie, în timp ce în cazul modului de viaţă urban, cheltuielile
familiale se orientează spre produsele industriale care satisfac necesităţi secundare, iar în
cazul societăţilor post-industriale se deplasează preponderent spre nevoia de servicii.
 Modul de viaţă postindustrial are tendinţa de globalizare şi este unul contruit în jurul
automobilului, al echipamentului domestic, electronic, al telecomunicaţiilor şi al mediilor de
informare. Acest mod de viaţă va fi asimilat de populaţiile care ajung la nivelul de dezvoltare
atins de ţările occidentale în prezent.
Stilul de viaţă se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă, reprezentând
opţiunea individului şi direcţia spre care se orientează manifestările sale particulare. La baza
acestei opţiuni se află anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi
viaţă, care îl dirijează în acţiuni şi alegeri şi care îl pot conduce la reuşită sau eşec.
Astfel, stilul de viaţă se referă la decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează
sănătatea persoanelor, apărând riscurile autoasumate (tabagismul, abuzul de droguri, excesele
alimentare sau subnutriţia, alcoolismul, promiscuitatea sexuală, condusul auto imprudent,
sedentarismul, munca în exces, stresul profesional, etc.), o parte dintre acestea fiind şi impuse
de condiţiile sociale.
Stilul de viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şi deprinderi
comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă, influenţate de antecedentele
familiale, condiţiile culturale şi socio-economice ale persoanei. Altfel spus, stilul de viaţă este
tipul de comportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul de cultură şi de nivelul de
trai, aflat sub controlul limitat al familiei şi individului, în cadrul impus de resursele
economice. Modificarea stilului de viaţă implică deci schimbarea concomitentă a
comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă.
Primele abordări ale stilului de viaţă aparţin lui Alfred Adler în psihologie şi lui Max
Weber în sociologie. Adler a legat stilul de viaţă de procesul de strucutrare a personalităţii în
funcţie de eul ideal, complexul de inferioritate, complexul de superioritate şi sentimentul de
comuniune socială. Pe baza acestui model, au fost propuse ulterior 14 tipuri generale ale
stilului de viaţă: Descurcăreţul, Controlorul, Conducătorul, Corectul, Superiorul, Simpaticul,
Binevoitorul, Opozantul, Victima, Martirul, Copilărosul, Neadaptatul, Pasionatul şi Placidul.
Ulterior s-a mai realizat o tipologie a stilurilor de viaţă folosind descrieri împrumutate din
lumea animală: a) Tigrul – agresiv, autoritar, ambiţios; b) Cameleonul – conformist, flexibil;
c) Broasca ţestoasă – retras, discret, serios, zelos, descurcăreţ, echilibrat; d) Vulturul –
individualist, egoist; e) Somonul – dârz, opozant. (Adler, 1996).
Max Weber a definit stilul de viaţă în dependenţă de doi factori: comportamentul în
viaţă (opţiunile avute în alegerea unui anumit stil de viaţă) şi şansele de viaţă (probabilitatea
realizării practice a acestor opţiuni personale, ţinând cont de de condiţiile structurale necesare
pentru susţinerea unui anumit stil de viaţă). Astfel, el îmbină opţiunile individuale cu
constrângerile social-economice în operaţionalizarea conceptului de Lebensstil.
Stilul de viaţă poartă amprenta modului de viaţă al comunităţii şi al grupului în care
persoana s-a născut şi s-a format. Opţiunile în funcţie de care se structurează stilul de viaţă
sunt individuale, dar valorile, reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile care impun aceste opţiuni
au determinare socială. Astfel, dacă modul de viaţă se referă la aspectele exterioare ale vieţii,
la condiţiile economice şi sociale, stilul de viaţă priveşte modul în care omul şi grupurile
sociale valorizează aceste condiţii, în funcţie de anumite opţiuni valorico-normative.
Evaluarea stilurilor de viaţă şi a modurilor de viaţă este importantă pentru stabilirea
calităţii vieţii pe care o pot asigura. Există aşadar stiluri de viaţă defavorabile pentru sănătate
precum şi stiluri de viaţă favorabile sănătăţii (abstinenţă tabagică, consum moderat de alcool,
fitness, dietă echilibrată şi variată, evitarea consumului de droguri, prudenţă în traficul rutier,
prudenţă în viaţa sexuală, folosirea strategiilor adecvate de ajustare a stresului profesional
etc.). S-a realizat chiar o suită de 7 „porunci” pentru un stil de viaţă favorabil (N. Belloc, L.
Breslow, 1972): 1) Nu fumaţi; 2) Consumaţi alcool în cantităţi moderate; 3) Nu săriţi
niciodată peste micul dejun; 4) Păstraţi-vă greutatea corporală în limitele ideale; 5) Serviţi 3
mese pe zi la ore fixe şi evitaţi gustările între mesele principale; 6) Practicaţi exerciţii fizice
moderate de 2-3 ori pe săptămână; 7) Dormiţi cel puţin 7-8 ore pe noapte. Stilul de viaţă
poate fi: i) pozitiv (comportamentele nu se abat de la standardele normale); ii) negativ
(abaterile se constituie în factori de risc). Stilul de viaţă negativ este determinat, la limită, de
doi factori: a) factorul socio-economic; b) factorul cultural-educativ. Efectele stilului de viaţă
asupra sănătăţii sunt de două feluri: a) directe (fumatul şi alcoolul constituie riscuri de cancer
pulmonar sau de ciroză, alimentaţia bogată în colesterol are rol etiologic în aterogeneză); b)
mediate (agravarea diabetului zaharat, a hipertensiunii arteriale, etc.) (Cosman, 2010, 311-
320).
Întrucât sănătatea reprezintă o valoare fundamentală pentru individ şi societate, o resursă a
dezvoltării vieţii sociale în ansamblul ei, orice societate tinde să-şi valorifice sănătatea ca
resursă funcţională şi să organizeze un sistem de protecţie împotriva bolii, organizat astfel
încât să asigure depistarea, îngrijirea şi restabilirea celor afectaţi. Sistemele de asigurare a
sănătăţii au apărut începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul programelor
de protecţie socială iniţiate la presiunea mişcărilor sindicale, muncitoreşti şi a diverselor
grupări politice. Prin perfecţionarea acestor programe s-a ajuns la conceptul de „securitate
socială“ utilizat în 1935 în SUA, termen prin care se înţelege protecţia pe care o asigură
societatea pentru membrii ei, printr-o serie de măsuri publice, împotriva problemelor
economice şi sociale cauzate de pierderea sau reducerea substanţială a veniturilor datorită
îmbolnăvirii, invalidităţii, bătrâneţii sau morţii. Securitatea socială devine astfel expresia
solidarităţii financiare dintre membrii unei societăţi, în virtutea unui principiu conform căruia
„mărimea cotizaţiei nu se face în funcţie de porbabilitatea producerii evenimentului contra
căruia se face asigurarea, ci în funcţie de venit“ (Vlăsceanu, 2011, pp. 171-190).
Sistemele de asistenţă presupun ajutarea minorităţilor lipsite de resurse de către
colectivitate, neadmiţându-se astfel excluderea unor categorii sociale, spre deosebire de
asigurările facultative ce pot fi contractate individual şi sunt o cumpărare de drepturi. Primul
sistem de asigurări sociale a fost creat de către cancelarul german Bismarck, între anii 1883-
1889, debutând prin asigurarea de boală condusă prin fondurile de ajutor mutual existente şi
ulterior apărând asigurările privind accidentele de muncă operate de asociaţiile patronale şi
cele de invaliditate şi bătrâneţe, în administraţia locală. Deja muncitorii, patronii şi statul, ca
parteneri sociali, aveau roluri, drepturi şi obligaţii în conducerea sistemului ca întreg.
Asigurările sociale erau finanţate prin contribuţii şi erau obligatorii pentru salariaţii pentru
care fuseseră create. După anii ’30 sistemele de asigurări sociale se extind în multe din ţările
lumii, iar în perioada postbelică, prin sistemul propus de William Beveridge, înregistrează un
salt calitativ. El a considerat că orice sistem satisfăcător de asigurări sociale trebuie să se
bazeze pe trei elemente: a) alocaţii pentru copii, cerinţele familiilor cu copii trebuind să fie
satisfăcute mai bine prin alocaţii universale, indiferent dacă susţinătorii au sau nu de lucru; b)
serviciu naţional de sănătate care să furnizeze îngrijire acolo unde este necesar fără condiţia
de plată a indivizilor şi care înlocuieşte rolul asigurărilor de sănătate, menţinând o populaţie
sănătoasă; c) asigurarea de către guvern a forţei de muncă şi prevenirea şomajului în masă.
În conformitate cu modul de finanţare, se cunosc patru tipuri fundamentale de sisteme
de sănătate: 1) Sistemul asigurărilor private este preponderent în SUA, Thailanda, Africa
de Sud, Filipine, Nepal, şi este considerat excepţia în ţările Europei Occidentale. A apărut ca
rezultat al politicii economice americane potrivit căreia sectorul particular şi mecanismele
pieţei libere conduc la o mai bună funcţionare cu cheltuieli mai mici şi, totodată, a
cuantificării sănătăţii drept un bun de consum pe care individul îl cumpără în funcţie de
posibilităţi, fără ca societatea să fie obligată să furnizeze cuiva îngrijire medicală. Nu există
un sistem de asigurări pentru caz de boală generalizat, cheltuielile publice alocate sănătăţii
sunt minime şi, de asemenea, nu există asigurare obligatorie de boală, individul adresându-se
unei companii private de asigurări. În anii ‘60, în SUA, au fost totuşi iniţiate programe
sociale de asigurare medicală a populaţiei destinate persoanelor cu venituri reduse şi
persoanelor în vârstă de peste 65 de ani, ce furnizează protecţie împotriva costurilor ridicate
ale spitalizării şi ale plăţii medicilor.
Avantaje ale sistemului asigurărilor private pot fi: a) alegerea furnizorului şi a gamei
de servicii; b) transparenţă în costurile şi beneficiile oferite de sistem; c) finanţarea nu
depinde de obiectivele politice stabilite pe termen scurt; d) finanţarea directă îl face pe
consumator să fie conştient de costul îngrijirii sănătăţii, determinându-l să adopte un stil de
viaţă preventiv.
Dezavantaje ale sistemului asigurărilor private pot fi: a) lipsa echităţii în contribuţia
cetăţenilor la finanţarea sistemului medical; b) slaba acoperire a populaţiei cu servicii de
sănătate; c) dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivel naţional); d)
accesibilitatea scăzută la asistenţă medicală a populaţiei defavorizate; e) costurile ridicate
implicate de companiile de asigurare şi onorariile ridicate ale medicilor.
2) Sistemul naţional de sănătate bazat pe finanţarea centrală întâlnit în Marea
Britanie, Suedia, Danemarca, Norvegia, Grecia, Arabia Saudită, Israel, Noua Zeelandă,
Canada, Portugalia, Italia, Spania, are atât dimensiuni sociale cât şi economice. Fondurile
destinate sănătăţii sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal, iar acoperirea cu servicii
medicale se realizează prin înscrierea fiecărui individ pe lista de pacienţi ai medicului
generalist preferat, fără a se folosi drept criteriu capacitatea de plată a cetăţeanului. Gradul de
echitate a sistemului depinde de modalitatea de impozitare aleasă, iar sumele alocate
asistenţei medicale sunt stabilite de Parlament. Finanţarea prin impozite generale nu
presupune doar existenţa unui sistem sanitar public, din banii colectaţi finanţându-se atât
furnizorii de sănătate publici, cât şi cei privaţi. Plata medicilor în acest sistem are la bază fie
capitaţia, fie salariul.
Avantaje ale sistemului de finanţare centrală pot fi: a) echitatea în finanţare; b)
acoperirea largă şi reglementată cu servicii de sănătate; c) posibilitatea controlului asupra
cheltuielilor medicale totale. Dezvantaje ale sistemului de finanţare centrală pot fi: a) lipsa
participării individuale la deciziile de finanţare; b) lipsa de transparenţă în finanţarea unor
costuri pentru servicii medicale adiţionale; c) posibilitatea afectării finanţării sistemului
medical de deciziile politice pe termen scurt.
3) Sistemul de asigurări sociale de sănătate de tip Bismarck este prezent în ţări
precum Germania, Franţa, Belgia, Japonia, Australia, Brazilia, Egipt, India şi are ca
principală sursă de finanţare contribuţiile obligatorii plătite de angajatori şi angajaţi.
Fondurile adunate sunt dependente de numărul persoanelor active şi cotizante, iar rezultatele
sunt legate de echilibrul între numărul acestora şi cel al beneficiarilor de servicii medicale.
Acest lucru conduce la apariţia dificultăţilor în perioadele cu rate înalte ale şomajului, atunci
când scade numărul cotizanţilor, fiind necesară intervenţia de la buget pentru a nu creşte
prima de asigurare. Asistenţa sanitară pentru categoriile de persoane ce nu activează pe piaţa
muncii (şomeri, pensionari, copii, elevi, studenţi) este suportată de stat. Fondurile obţinute nu
sunt stabilite de Parlament, ci se stabilesc în funcţie de capacitatea financiară a cetăţenilor,
indiferent de starea lor de sănătate, toţi trebuind să aibă acces la îngrijirile medicale. Plata
medicilor se face după numărul de prestaţii acordate, existând astfel riscul consumului indus
şi al inflaţiei de servicii.
Avantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate pot fi: a) transparenţa mai
mare a contribuţiilor şi beneficiilor sistemului pentru cetăţean; b) finanţarea sistemului
medical este legată de nivelul veniturilor; c) finanţarea este independentă de schimbarea
priorităţile politice. Dezavantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate pot fi: a)
reducerea bazei de contribuţii în perioadă de recesiune economică; b) finanţarea este strâns
dependentă de gradul de ocupare ori şomaj al forţei de muncă; c) impune costuri mai mari
pentru agenţii economici.
4) Sistemele socialiste au fost întâlnite în ţările cu acest sistem politic, având
următoarele caracteristici: 1) serviciile medicale sunt caracterizate un drept legitim al fiecărui
individ, fără cheltuieli personale considerabile; 2) furnizarea serviciilor medicale cade în
sarcina guvernului şi a organismelor sale la nivel central şi local; 3) serviciile medicale
preventive şi terapeutice sunt integrate, cu accent pe asistenţa medicală preventivă; 4)
resursele şi serviciile medicale sunt planificate centralizat; 5) politica sanitară este decisă de
către autorităţile politice şi medicale centrale, fără participarea cetăţenilor; 6) datorită
caracterului limitat al resurselor, sistemul sanitar acordă prioritate îngrijirii sănătăţii
muncitorilor şi copiilor; 7) toate componentele sistemului sanitar sunt subordonate unei
autorităţi centrale unice – Ministerul Sănătăţii; 8) activitatea medicală privată nu este
interzisă, dar este supusă unor reglementări drastice; 9) întreaga activitate medicală trebuie să
se bazeze pe principii ştiiţifice, astfel încât activităţile medicale paraştiinţifice sunt îngrădite.
Încă de la apariţia lor, sistemele medicale şi de asigurări medicale din întreaga lume
se confruntă cu o serie de probleme structurale: a) greşita alocare a resurselor financiare; b)
inechitatea accesului populaţiei la serviciile medicale preventive, curative şi recuperatorii; c)
ineficienţa cheltuirii fondurilor destinate sănătăţii; d) creşterea explozivă a costurilor
asistenţei medicale. Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sănătate sunt: 1) echitatea
în finanţare; 2) gama de servicii pe care le acoperă; 3) gradul de acoperire a populaţiei; 4)
eficienţa; 5) transparenţa; 6) libertatea de alegere; 7) accesibilitatea; 8) stabilirea finanţării; 9)
procentul cheltuielilor din PIB pentru sănătate; 10) satisfacţia populaţiei faţă de îngrijirea
sănătăţii. (Vlăsceanu, 2011, pp. 132-168).

8. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN SOCIOLOGIA MEDICALĂ

Metoda este ansamblul de procese şi tehnici folosite în activitatea de cercetare

ştiinţifică. În sociologie metoda se referă la ansamblul procedeelor şi tehnicilor de culegere şi
prelucrare ale datelor empirice, în vederea confirmării sau infirmării unor teorii sau ipoteze
ştiinţifice. Metodologia se referă la procesul de cercetare, la perspectiva teoretică adoptată în
procesul cunoaşterii realităţii de către cercetător. În sociologie, inclusiv în sociologia
medicală, sunt utilizate trei perspective metodologice complementare: a) perspectiva
pozitivistă (studiază cauzele fenomenelor socio-medicale); b) perspectiva fenomenologică
sau interpretativă (dezvăluie sensul actelor socio-medicale); c) perspectiva critică (studiază
structurile sociale opresive, inegalităţile sociale şi rolul lor în dinamica vieţii socio-medicale).
Metoda de cercetare sociologică include următoarele elemente: 1) enunţurile teoretice
fundamentale admise ca referinţe pentru structura patradigmatică a unei teorii ce se
transformă în principii metodologice de abordare a realităţii sociale; 2) metodele şi tehnicile
de culegere a datelor empirice (observaţia, experimentul, ancheta, studiul de caz,
experimentul clinic, trialurile clinice); 3) tehnicile şi procedurile de prelucrare a datelor
empirice, de ordonare, sistematizare şi corelare a acestora, pentru dezvăluirea semnificaţiilor
lor teoretice; 4) procedeele de analiză, interpretare şi construcţie sau reconstrucţie teoretică,
pe baza setului de date empirice, în vederea elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi
predicţii teoretice.
Cercetarea sociologică include următoarele etape: a) alegerea problemei, a temei de
cercetare în funcţie de teoriile sociologice relevante şi de experienţa de cercetare în domeniu;
b) studiul bibliografiei, pentru a afla ce alte cercetări s-au mai întreprins în domeniul temei
alese, delimitarea clară a obiectivelor cercetării; c) operaţionalizarea conceptelor, care
presupune: i) definirea conceptelor din punct de vedere teoretic; ii) meditaţia asupra
diferitelor aspecte ale conceptului şi descompunerea sa în dimensiuni ce acoperă sensul
conceptului investigat; d) elaborarea indicatorilor fiecărei dimensiuni; e) selectarea unuia sau
mai multor indicatori pentru fiecare dimensiune; f) elaborarea de întrebări adecvate pentru a
culege cu ajutorul lor informaţii pertinente despre fiecare indicator; g) stabilirea ipotezelor de
lucru; h) alegerea metodelor şi tehnicilor de investigaţie cele mai adecvate: i) observaţia
propriu-zisă, care poate fi exterioară sau coparticipantă, cercetătorul implicându-se în viaţa
grupului cercetat; ii) interviul, realizat direct sau prin telefon pe baza unui ghid de interviu;
iii) ancheta, folosind chestionarul drept instrument de cercetare, care poate fi directă sau
indirectă (cu autocompletare); iiii) analiza documentelor sau analiza secundară a datelor
înregistrate în biografii, documente scrise personale sau instituţionale, statistici oficiale, etc.;
iiiii) experimentul social care presupune analiza relaţiilor dintre variabila independentă şi cea
dependentă în grupul experimental comparat cu grupul de control, mai des întâlnit în
psihologie şi psihologia socială; iiiiii) analiza de conţinut pentru desprinderea conţinutului
tematic dominant prezent în materiale scrise; j) construcţia instrumentelor de cercetare
(chestionarul şi interviul) care trebuie să îndeplinească două cerinţe majore: fidelitatea şi
validitatea.
Fidelitatea reprezintă capacitatea de a reproduce în mod consistent anumite însuşiri constante
ale mediului studiat. Un instrument de măsurare aplicat în mod repetat la acelaşi obiect va da
aceleaşi rezultate de fiecare dată. Validitatea desemnează capacitatea instrumentului de
măsurare de a dezvălui ceea ce urmăreşte să obţină prin cercetare, precizia cu care datele
empirice măsoară dimensiunile conceptului cercetat. (Vlăsceanu, 1982; Vlăsceanu, 1986)
Fiabilitatea anchetelor depinde de fiabilitatea instrumentului de cercetare
(chestionarul), respectându-se în acest sens următoarele norme: 1) întrebările să nu fie prea
generale şi imprecise; 2) să se folosească un limbaj accesibil pentru subiecţi, să se elibereze
de prejudecăţile operatorului 3) întrebările să fie lipsite de ambiguităţi; 4) cuvintele vagi, care
atrag răspunsuri vagi, trebuie evitate; 5) evitarea întrebărilor care sugerează răspunsul; 6)
utilizarea unor întrebări ocolitoare în cazul problemelor delicate, personale, intime; 7)
evitarea întrebărilor ipotetice care dau şi răspunsuri ipotetice; 8) formularea atentă a
întrebărilor referitoare la probleme şi situaţii personale, stigmatizante; 9) evitarea întrebărilor
ce afectează drepturile civile ale persoanei anchetate; 10) sporirea atenţiei la întrebările
bazate pe memorie; 11) delimitarea universului de studiu şi a eşantionului, eşantionul
reprezentativ constituind o colecţie de cazuri din populaţia investigată, care din punct de
vedere statistic este tipică pentru populaţia respectivă; 12) organizarea activităţii practice de
cercetare, planificându-se desfăşurarea în timp a studiului, procurarea şi distribuirea
mijloacelor materiale şi stabilirea sarcinilor fiecărui membru al echipei de cercetare; 13)
iniţierea şi realizarea studiului pilot, o modalitate de testare a validităţii şi fidelităţii
instrumentelor de culegere a datelor, familiarizarea operatorilor şi obţinerea de sugestii pentru
prelucrarea datelor. Poate include două etape: studiul pre-pilot, în care se testează doar
proiectul de chestionar sau interviu şi studiul pilot complet, în care se verifică toate fazele
cercetării, pe un grup mai mic decât eşantionul proiectat.
Culegerea datelor se realizează de către cercetător cu ajutorul metodelor, tehnicilor şi
instrumentelor de cercetare aplicate populaţiei selectate în eşantion, reprezentând o măsurare
a unor variabile empirice stabilite prin procesul de operaţionalizare a conceptelor. Pentru ca
procesul de cercetare să fie eficient, datele trebuie să fie fiabile şi valide, măsurarea fiabilă
presupunând precizie şi lipsă de distorsionare sistematică. (Vlăsceanu, 2011).

SECŢIUNEA III - ELEMENTE DE PSIHOLOGIE MEDICALĂ

1. OBIECT, METODE, RELAŢII CU ALTE DISCIPLINE

Psihologia medicală are în centru corelarea modificărilor obiectiv-biologice pe care le

induce boala cu modificările subiective, de trăire a situaţiilor de boală şi cu modificările de
ordin relaţional. Politzer arată că psihologia medicală este „psihologia care pune în centrul ei
drama persoanei umane aflată în situaţia de boală”. Popescu-Neveanu consideră că psihologia
medicală este „ştiinţa care studiază psihologia bolnavului şi a relaţiilor sale cu ambianţa,
legăturile sale subiective cu personalul medico-sanitar şi cu familia; ea priveşte bolnavul nu
numai din punct de vedere al organismului dereglat, ci şi din punct de vedere al subiectivităţii
sale, al naturii sale umane”. (Popescu-Neveanu, 1977, vol. I, p.76)
Ea studiază, de asemenea, coeficientul de psihogenie al fiecărui bolnav, reflex al
reacţiei sale faţă de agresiunea somatică/psihologică, ca şi mijloacele psihologice de
tratament. Coeficientul de psihogenie se referă la particularităţile psihologice premorbide ale
individului, atât sub aspectul „rezistenţei”, cât şi al structurii reacţiei patologice. (Cosman,
2010, pp. 205-209). Mai pot fi adaugate celor precizate mai sus, drept problematică a
psihologiei medicale, şi următoarele elemente: a) problematica psihologică a profesiunii
medicale; problematica relaţiei interpersonale medic-pacient.
G. Ionescu consideră că psihologia medicală vizează omul aflat sub incidenţa bolii,
abordându-l într-o perspectivă dinamică şi comprehensivă. Psihologia medicală este născută
la confluenţa psihologiei cu medicina, dar depăşeşte simpla „aplicare a cunoştinţelor de
psihologie la domeniul medical”. Ea abordează omul bolnav într-o viziune tridimensională
complexă şi integrativă, somato-psiho-socială. În literatura de specialitate se mai consideră că
psihologia medicală are în atenţia sa mai ales cazurile de neadaptare, conflict, opozabilitate,
nedezvoltarea caracteristicilor structurale şi etiologice ale acestora, căile de recuperare. G.
Ionescu consideră că psihologia medicală este preocupată de câteva aspecte importante: a)
studiază problemele teoretice şi practice ale medicinei legate de psihologie, ca şi problemele
psihologice ale oamenilor bolnavi, care fac parte din sarcinile diagnosticului, tratamentului şi
profilaxiei bolilor; b) are o mare importanţă în instruirea şi formarea medicilor, care trebuie
să ajungă să înţeleagă bolnavul ca pe o persoană umană ce suferă de o boală şi care are
nevoie nu doar de sprijin strict medical, ci şi de o puternică susţinere psihologică; c) este luat
uneori în considerare şi rolul analizei şi cercetării ştiinţifice, psihologia medicală fiind privită
ca „domeniu al psihologiei aplicate, ataşat colaborării cu medicii în ceea ce priveşte
diagnosticul, tratamentul, reabilitarea şi prevenirea, cât şi cercetarea unor domenii ca
psihofarmacologia, psihosomatica şi reacţiile emoţionale la boală” (Ionescu, 1995, pp. 14-
65).
Iamandescu prezintă câteva elemente ale câmpului de preocupări ale psihologiei
medicale, cum ar fi: 1) rolul factorilor psihologici în geneza şi evoluţia ulterioară a bolii, cu
accentul pus pe elemente specifice de tipul stresului psihologic şi al modelelor implicării
stimulilor psihici (chiar fără stres) în patogeneză; 2) relaţia interpersonală dintre medic şi
pacient, cu mai multe aspecte specifice: i) aspecte de ordin psihologic ale formării viitorului
medic; ii) cunoaşterea pacientului, a universului de preocupări şi aspiraţii ale acestuia, ca şi a
mediului socio-familial al bolnavului: a) personalitatea premorbidă a bolnavului, care
generează predispoziţia spre contactarea facilă a unor îmbolnăviri şi personalitatea
modificată, temporar sau stabil de către boală); b) interacţiunile anterioare îmbolnăvirii, în
plan psihocomportamental şi relaţiile de la nivel de microgrup/macrogrup, implicit obligaţiile
care decurg şi cele care sunt atenuate de boală; c) cadrul relaţiilor interpersonale contractate
de pacient din momentul îmbolnăvirii (cu medicul, cu personalul medical, cu lumea
spitalului), cu accentuarea impactului bolnavului cu modul adesea tehnicist, alienant,
depersonalizat de abordare a sa de către corpul medical; d) modalităţile de reacţie a
bolnavului la demersurile diagnostice, terapeutice şi de ordin educaţional întreprinse de
medic; 3) deprinderea unor modalităţi de acţiune asupra bolnavului, în plan psihic, cum ar fi:
i) tehnici de abordare psihologică diferenţiată a bolnavului; ii) cunoaşterea frecventelor
deformări ale informaţiei despre boală de către subiectivitatea bolnavului; iii) instituirea unor
măsuri de psihoterapie simplă (de susţinere) de la primele contacte cu bolnavul; iiii)
principiile de selecţie a bolnavilor pentru consultul psihologic. (Iamandescu, 1997, pp. 12-
34).
Apare în centrul preocupărilor teoretice, în acest caz şi problema diferenţelor existente
între psihologia medicală şi psihologia clinică, termeni care sunt folosiţi adesea nediferenţiat,
fără argumente suficiente pentru o poziţie sau alta. Astfel, G. Ionescu realizează o trecere în
revistă a motivelor pentru care unii autori preferă să folosească termenul de psihologie
medicală şi pe cel de psihologie clinică. Concluzia la care ajunge autorul este aceea că nu
există o delimitare foarte clară între conţinutul psihologiei medicale şi conţinutul psihologiei
clinice. El consideră că psihologia clinică este situată la confluenţa psihologiei cu medicina,
cu influenţe din filosofie, psihopedagogie şi sociologie. Psihologia medicală este considerată
ca având o arie mai largă de cuprindere, o problematică mai amplă şi o arie mai extinsă de
preocupări, spre deosebire de psihologia clinică, preocupată mai ales de starea şi situaţia
pacientului asupra căruia intervine nemijlocit, ilustrându-şi astfel caracterul pregnant
aplicativ. Conform lui G. Ionescu, există o serie de distincţii între cele două ramuri ale
psihologiei, acestea păstrând însă ample arii comune: 1) psihologia medicală are un domeniu
mai vast decât psihologia clinică, prin faptul că surprinde o serie de elemente psihologice
adiacente bolnavului: psihologia mediului terapeutic, psihologia personalului sanitar,
psihologia relaţiilor profesionale din instituţiile medicale, formarea psihologică şi formarea
etică a personalului medical; 2) psihologia medicală are un caracter aplicativ, similar cu cel al
psihologiei clinice, dar psihologia medicală prezintă şi o mare disponibilitate de esenţializare
şi teoretizare a datelor, faptelor şi observaţiilor izvorâte din analiza clinică directă, concretă şi
imediată; relaţiile dintre psihologia medicală şi psihologia clinică este similară cu cea dintre
psihopatologie şi psihiatrie, psihopatologia fiind cea care, distanţată de faptul individual,
generalizează datele concrete ale cazului, de care se ocupă psihiatria; 3) psihologia medicală
depăşeşte aria observării imediate, directe şi individuale, propriu-zis clinice, recurgând la
observaţii mediate, indirecte, obţinute prin tehnici, teste şi metode de laborator, care conferă
conţinut explorării psihologice paraclinice; 4) psihologia medicală păstrează relaţii
ample cu alte ramuri ale psihologiei, cum ar fi: psihologia experimentală, psihofiziologia,
psihodiagnoza, ea însăşi fiind considerată ca un domeniu aplicativ al psihologiei, spre
deosebire de psihologia clinică, care este mai ferm axată asupra pacientului, păstrând relaţii
mai strânse psihoterapia şi cu orice domeniu clinic medical, al cărui problematică psihologică
o abordează predilect.
Cu toate aceste deosebiri, ni se precizează faptul că: „deşi clare în formulare, aceste
distincţii nu pot fi considerate actualmente esenţiale, domeniul psihologiei clinice fiind în cea
mai mare parte comun cu acela al psihologiei medicale şi numai cercetări ulterioare le vor
contura sferele, le vor îmbogăţi conţinutul şi vor aduce delimitări fundamentale”. (Ionescu,
1995, p. 78)

2. CONSTITUŢIE ŞI TIP PSIHOLOGIC

În cadrul psihologiei, tipul este considerat o reprezentare generală, cu note particulare

şi concrete, care conţine însuşirile selecţionate pe baza anumitor criterii (care pot fi somatice-
constituţionale, psihofiziologice, psihosociale). El reprezintă o schemă de referinţă, cu
valoare orientativă, o categorie gnoseologică. A recunoaşte existenţa mai multor tipuri nu
înseamnă o ierarhizare, neexistând tipuri inferioare sau superioare.
Metoda tipologică reprezintă o cale de cunoaştere mijlocită a esenţialului şi a
individualului. Încadrarea tipologică nu reprezintă o clasificare, individul putând să aparţină
mai multor tipuri psihologice diferite. Tipul indică faptul că anumite modalităţi psihice ale
unui grup de indivizi sunt dominate de trăsături psihice care corelează pozitiv cu anumite
însuşiri constituţionale. Tipul constituie un model, care însumează calităţi ale unei clase de
indivizi, fără a acoperi în mod absolut indivizii clasei respective, care, deşi aparţin acelui
model, prin însuşiri comune, grupate în jurul unui criteriu, se pot diferenţia esenţial prin alte
însuşiri. O persoană nu poate fi redusă la tipul de care aparţine, tipul neacoperind
personalitatea. Tipul psihologic cunoaşte o dublă limitare: formală – este limitat la un număr
de însuşiri şi dinamică – nu surprinde mecanismele profunde ale acţiunilor umane. El este, în
special, legat de temperament, adică de calităţile înnăscute, care favorizează o serie de
trăsături de caracter, pe care nu le determină însă în exclusivitate.
Popescu-Neveanu vorbeşte despre tip ca fiind „un concept comod pentru a
sistematiza, a grupa, a diferenţia în scopul apropierii de concret, de real”. (Popescu-Neveanu,
1977, vol. I, p. 234) În acest fel, devine posibil să se depăşească omul abstract şi să se trateze
ştiinţific omul concret. În tip se exprimă generalul, în timp ce în singular se exprimă tipul,
deşi niciodată tipul nu poate epuiza singularul. Noţiunea de tip are două semnificaţii de bază:
a) este reprezentativ pentru o anumită populaţie, corespunzător mediei statistice; în acest caz
ne referim la normă din punct de vedere statistic; b) exemplar foarte rar, model la care se
raportează indivizii unei clase, specii etc.
Tipologia reprezintă o modalitate de clasificare, după anumite criterii, a indivizilor
umani în tipuri şi descrierea acestor tipuri. Tipologia poate fi definită ca şi clasificare
psihologică (ansamblul însuşirilor cu originea în factori constituţionali, fiziologici şi
ereditari) sau ca şi metodă, ce are ca scop evidenţierea modului în care un mod de funcţionare
psihică este dominat de o anumită proprietate esenţială, de cele mai multe ori bipolară,
celelalte însuşiri articulându-se cu această trăsătură.
Clasificările tipologice au o nuanţă de rigiditate, care se dovedeşte doar aparentă, ea
depinzând de modul în care este utilizată. Tipologiile pot fi categorizate diferit: a) tipuri
totale – clasificare care reuneşte caracteristici psihice şi spirituale, şi caracteristici fizice, într-
un complex coerent; tipurile totale în sens restrâns sunt studiate de caracterologie; b) tipuri
parţiale, de exemplu: tipuri de percepţie, de gândire, de imaginaţiei etc. După N.Mărgineanu,
vorbim despre: a) tipologii psihologice, bazată pe structura psihică a indivizilor; b)
biotipologii, adică sisteme de clasificare tipologice care pleacă de la constituţia corporală a
individului, postulând o corelaţie între anumite structuri morfologice şi anumite structuri
caracteriale. (Mărgineanu, 1973). În acest sens, recomadam cititorilor să aibă în vedere
capitolul referitor la temperament şi clasificările utilizate acolo, din prima secţiune a acestei
cărţi. Reamintim, dimensiunea psihanalitică în elaborarea tipurilor psihologice, pe care o
considerăm extrem de utilă şi în domeniul psihologiei medicale. Conform lui Freud, putem
distinge trei tipuri principale, în funcţie de „fixaţiile” pacienţilor privitoare la etapele
sexualităţii infantile: oral, anal şi falic.
a) Caracterul oral corespunde „stadiului oral” al sexualităţii infantile, iar în acest caz
se disting, în cadrul oralităţii, un caracter „optimist” şi un caracter „avid”, care au în comun
marea lor dependenţă de obiectele care le înconjoară şi dificultăţile lor de autonomizare.
„Caracterul optimist” este marcat printr-un sentiment de încredere în viitor. Subiectul se
simte întotdeauna asigurat de sprijinul prezent sau fictiv al unei fiinţe binevoitoare şi
protectoare. Acest lucru reflectă o fixaţie la o mamă atotputernică şi protectoare care, la
începutul vieţii, a îngrijit excesiv copilul. „Caracterul avid” este marcat de aceeaşi nevoie de
dependenţă, dar însoţită de un sentiment de insatisfacţie. De aici rezultă elemente de gelozie,
de invidie, tendinţe posesive, nerăbdare, impulsivitate, cerinţe exagerate. Este vorba despre
subiecţi expansivi, adesea agresivi, la care se constată o valorizare excesivă a vorbirii, a
plăcerilor orale. În cele două cazuri, caracterul arhaic al fixaţiilor care dă naştere unor
trăsături de caracter se va traduce prin: investiri absolute fie în obiecte bune, fie în obiecte
rele, fără posibilitatea nuanţărilor, compromisului şi a unei ambivalenţe veritabile, prin
nerăbdare şi imposibilitatea de a aştepta, prin insaţiabilitate şi absenţa limitelor, subiectul
devorând totul şi pe toată lumea. Această sensibilitate predispune subiecţii la reacţii depresive
şi la o dependenţă crescută în raport cu ceilalţi. Fixaţiile orale se mai traduc şi în manifestări
de invidie. Aceasta reprezintă aspectul cel mai destructiv al oralităţii. Relaţia de invidie este,
la nivel fantasmatic, o relaţie de devorare sau de vampirizare, în cursul căreia subiectul
absoarbe toate calităţile obiectului invidiat şi le introiectează în întregime. Implică o conduită
foarte agresivă şi chiar destructivă. Invidia este adesea la originea unor reacţii de inhibiţie a
conduitelor care implică achiziţii şi agresivitate, adică a conduitelor care recurg la inhibiţie.
Inhibiţia este o modalitate de a proteja obiectul împotriva unei distrugeri fantasmatice. O altă
modalitate de a-l proteja ar fi aceea de a rămâne într-o relaţie de parazitare cu obiectul. Acest
tip de relaţie se regăseşte la personalităţile numite orale şi mai ales la cele care prezintă
conduite adictive: toxicomani, alcoolici, bulimici etc.;
b) Caracterul anal corespunde stadiului sadic-anal al sexualităţii infantile, trăsăturile
de caracter care evocă această fixaţie formează o triadă clasică, compusă din mania pentru
ordine, parcimonie şi încăpăţânare. Pot fi descrise, din punct de vedere clinic, efectele pe care
aceste trăsături anale le au în formarea personalităţii: i) mania pentru ordine se reflectă,
d.p.d.v. clinic, prin plăcerea de a aranja, grija pentru curăţenie, minuţiozitatea, căutarea
preciziei, tendinţa la clasare, colecţionism; ii) parcimonia conduce uneori la avariţie, dar
adesea este vorba despre plăcerea de a poseda, de a păstra pentru sine, sau de o contorizare
minuţioasă a ceea ce i se datorează parcimonia se aplică deopotrivă pentru timp şi pentru tot
ceea ce poate fi identificat ca un bun (opinie, sentiment faţă de un altul etc.); iii)
încăpăţânarea se reflectă în ataşamentul faţă de propriile opinii, o atitudine critică permanentă
faţă de părerile celorlalţi, refuzul de a se lăsa influenţat sau dominat de altul.
c) Caracterul falic corespunde stadiului falic al sexualităţii infantile este mai puţin
individualizat decât cele anterioare. În ansamblul său, problematica caracterului falic este
dominată de opoziţia falic-castrat, care se traduce prin necesitatea de a se afirma ca fiind
posesor de falus. Conduita este orientată de ambiţie şi de nevoia de a se dovedi cuceritor şi
hiperviril. Acest lucru este valabil atât pentru femeie, cât şi pentru bărbat, întrucât problema
nu este aceea a recunoaşterii diferenţei dintre sexe, ci aceea de a avea falus sau de a nu avea.
(Freud, 2009, vol.5, pp. 92-158). Pornind de la aceste considerente putem identifica
următoarele tipuri „clinice”: erotic (preocupat să nu-şi piardă iubirea), obsesiv (cu scopuri
extrapersonale, manifestând dorinţa de a-şi afirma supraeul), narcisic (cel se iubeşte pe sine,
se autoconservă), erotico-obsesiv şi narcisico-obsesiv.
Conform lui Carl Gustav Jung putem deosebi două tipuri iraţionale: perceptivul şi
intuitivul; şi două tipuri raţionale: afectivul şi reflexivul. Fiecare dintre ele se poate asocia cu
un tip fundamental de comportare, atitudine, orientare: extravertitul (orientat spre lumea
exterioară) şi introvertitul (interiorizat, către lumea internă).
K. Leonhard aduce în discuţie problema „personalităţilor accentuate”, adică acele
personalităţi care prezintă tendinţa de a aluneca spre anormal, care, chiar în condiţii de
dezvoltare favorabile, au dificultăţi de adaptare. Aceste personalităţi interesează psihologia
medicală sub raportul reacţiei persoanei la boală şi la relaţia cu medicul. Personalităţile
accentuate se adaptează greu la boală, ridică obstacole în relaţiile cu medicul şi faţă de
tratament, favorizează apariţia unor stări morbide. O parte dintre personalităţile accentuate
sunt legate de caracter. Conform acestei tipologii putem distinge următoarele categorii:
a) Firea demonstrativă manifestă capacitate anormală de refulare. Poate deveni isteric
(refularea ca mecanism de apărare în isterie). Pacientul este exagerat în gesturi şi vorbe,
dornic să fie băgat în seamă şi să se afirme; manifestări teatrale lipsite de autenticitate, uşor
de depistat în general; lăudăros sau autocompătimitor, cu accente patetice. Uneori mitoman,
lipsit de spirit autocritic, are tendinţe de a manipula anamneza. Refularea se poate manifesta
şi în sectorul fizic: anestezii paradoxale, leşin isteric, refugiu în boală, beneficiul secundar.
Este recalcitrant în raport cu tratamentul (ex.alcoolicii), este impulsiv în decizii, tendinţe de
manipulare a celor dispuşi să-i asculte. Predispus la surmenaj şi epuizare nervoasă.
b) Firea hiperexactă manifestă carenţe în capacitatea de refulare: nehotărât în decizii,
oscilant, ambivalent în acţiune şi sentimente, inhibiţie şi autocontrol excesiv. Extrem de
meticulos, sentimente intense de anxietate. De aici, predispoziţie la ipohondrie, neurastenie
(cu sau fără ticuri), nevroză obsesională, reacţie sau dezvoltare anancastă. Tendinţă obsesivă
de a se spăla, frică de îmbolnăvire. Rar dezvoltă alcoolism.
c) Firea hiperperseverentă manifestă perseverenţa anormală a afectului; de aici,
susceptibilitate sporită, spirit bănuitor, încăpăţânat, ambiţios, intens proiectiv în ceea ce
priveşte sentimentele altora faţă de el. Anxietate şi teamă, cu idei prevalente, chiar fixe,
obsesive, cu treceri spre psihopatia paranoidă şi spre nevroza ipohondrică. Este bolnavul care
are „idei” clare despre boala sa, pe care caută să şi le impună, uneori caută beneficiile
secundare (spre exemplu: o pensie de invaliditate inexistentă).
d) Firea nestăpânită este dominată de pulsiuni, gândire greoaie, pedanterie, acte
impulsive violente. Pacient irascibil, ostil medicului; incapacitatea de a respecta un regim
organizat de viaţă sau alimentar (principiul plăcerii). Predispoziţie la obezitate, la alcoolism
cronic şi acte antisociale. Se învecinează cu psihopatia epileptoidă (are adesea constituţie
atletică, ca la epileptoizi). (Leonhard, 1979).
Alte tipuri de personalităţi accentuate sunt legate de trăsăturile accentuate de
temperament, de sfera afectivă: a) personalitatea hipertimică manifestă o psihopatologie
hipomaniacală în mică măsură; este vesel, locvace, superficial; manifestă fugă de idei,
precipitare a ideilor în vorbire, predispoziţie la alcoolism; b) personalitatea distimică poate
genera psihopatie depresivă; pacientul este tăcut, serios, pesimist, predispus la depresie; c)
labilii afectivi manifestă oscilaţii între stări afective opuse, specifice dezvoltărilor ciclotimice;
pot fi predispuşi şi la nevroze ipohondrice şi sunt imprevizibili la tratament; d) firea exaltată
manifestă oscilare între entuziasm şi disperare, euforie şi descurajare. Poate genera un tip
special de ciclotimie, „un anxios-fericit”. În situaţia de boală (nu neapărat psihică), are o
sensibilitate exagerată, este excesiv de îngrijorat în raport cu boala sa sau cu simptome banale
(spre exemplu: anestezii); e) firea anxioasă este bazată pe o hiperiritabilitate a sistemului
nervos vegetativ; manifestă tendinţe ipohondrice, timiditate. Are nevoie de discuţii
liniştitoare cu medicul; f) firea emotivă se caracterizează prin reacţii foarte sensibile şi de
profunzime în sfera sentimentelor spirituale. Este extrem de sensibil la suferinţele celor din
jur, mergând până la reacţii nevrotice, depresie şi clacare în faţa evenimentelor neplăcute; g)
firea extravertită este un tip psihologic aderent la concret, la opinia colectivităţii; influenţabil,
sugestibil, răspunde în acord cu modul în care i se pune întrebarea. Este foarte docil la
sfaturile medicului şi la tratament; h) firea introvertită are reacţii şi păreri proprii despre
lume; este mai sensibil la reprezentările proprii decât la percepţii. Evenimentele exterioare
sunt filtrate prin propria gândire. Pacientul este rezervat, izolat, preferând singurătatea.
Aceste tipuri de personalităţi pot apărea frecvent în combinaţii, care trebuie sesizate de către
personalul medical, pentru a-şi adapta demersurile profesionale la specificul acestor
personalităţi. (Leonhard, 1979).
K. Schneider propune o altă tipologie a pacientului. În clasificarea sa tipurile de
personalitate sunt determinate de trăsăturile predominant ale acesteia. Se poate afirma că
„personalităţile psihopatice”, fără a reprezenta tipuri de bolnavi psihici, dau conţinut
psihiatriei extra muros (din afara zidurilor spitalului). Urmărind aceste trăsături de
personalitate care nu ajung la intensitatea unor simptome, el descrie următoarele tipuri: a)
tipul hipertimic poate fi hipomaniacal (caracterizat printr-o încărcare afectivă pozitivă, prin
hiperactivitate, realizând un tablou maniacal de mică amplitudine, compatibil cu existenţa în
mediul social) sau poate fi depresiv, care este negativul primului; b) tipul neliniştit cuprinde
două variante: i) senzitiv caracterizat prin hipersensibilitate şi inadaptabilitate; ii) anancastic
dominat de introversie şi obsesii; c) tipul paranoic caracterizat prin orgoliu, vanitate,
psihorigiditate şi stringenţă logică; d) tipul histeroid bazat pe egocentrism, superficialitatea
efectelor, tendinţă la fabulaţie şi nevoia de supravalorizare şi supraestimare; e) tipul instabil
este ilustrat prin instabilitatea timică, ce are drept consecinţă o instabilitate socială; f) tipul
exploziv este ilustrat prin reacţii emoţionale violente, agresive, de scurtă durată; g) tipul
apatic corespunzător schizoidului (descris de Kretschmer), bazat pe hiposensibilitate şi
insuficientă forţă de rezonanţă şi vibrare afectivă; h) tipul abulic este inert, lipsit de iniţiativă
şi sugestibil; i) tipul astenic este caracterizat prin fatigabilitate, lipsă de rezinstenţă şi
perseverenţă. (Schneider, 1950).
E. Kahn realizează o clasificare clinico-descriptivă a personalităţilor. Astfel, din
această perspectivă, putem să vorbim despre următoarele tipuri: a) nervoşii (corespund
astenicilor din clasificaţia lui Schneider) sunt caracterizaţi printr-o fenomenologie
nevrotiformă; b) anxioşii manifestă o predispoziţie spre anxietate; c) sensibilii sunt
caracterizaţ printr-o sensibilitate infantilă, dublată de o mare sensibilitate emotională; d)
obsesivii sunt caracterizaţi prin nesiguranţă şi teamă; e) explozivii au o capacitate crescută de
descărcare; reacţionează violent şi primitiv la situaţii pentru care alţii manifestă deplină
toleranţă; f) hipertimicii sunt euforici, optimişti, în continuă acţiune, „văd viaţa în roz”,
distingând în evenimente doar aspectele lor pozitive; g) depresivii sunt pesimişti, serioşi, cu
un exagerat spirit critic; h) instabilii sunt oscilanţi între bună-dispoziţie şi tristeţe, stări timice
care pot apărea autonom, dar şi reactiv; i) amoralii (moral insanity) sunt duşmanii corectei
convieţuiri sociale, lipsiţi de scrupule, de milă şi decenţă; j) nestatornicii sunt înclinaţi spre
dromomanie şi schimbare; k) impulsivii (epiletoizii) dau curs liber, uneori fără deliberare,
tendinţelor instinctive; l) perverşii sexuali urmează orbeşte un instinct dezlănţuit; m) istericii
sunt inautentici, falşi, pentru care totul este iluzie, înfăţişarea lor firească fiind poza, iar ţelul
lor, impresia pe care o realizează asupra celor din jur; n) fantasticii sunt visători, trăind în
reverie, se mint pe ei înşişi, spre deosebire de isterici, care au tendinţa de a minţi pe alţii; o)
încăpăţânaţii (fanaticii, paranoizii) sunt cei care rămân ancoraţi într-o idee şi luptă cu
vehemenţă pentru ea; p) bizarii sunt cei care în orice domeniu de activitate se comportă
aparte, excentric şi cu un plus de originalitate. (Iamandescu, 1997, pp. 45-73).
3. SĂNĂTATEA ŞI BOALA CA SITUAŢII EXISTENŢIALE

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca „stare de bine psihic, somatic

şi social a individului” şi arată că „deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este
capabilă persoana umană este un drept fundamental al omului”. Herzlich consideră că există
trei dimensiuni ale sănătăţii: a) absenţa bolii; b) o constituţie genetică bună; c) o stare de
echilibru a organismului, dată de capacitatea de adaptare a individului la tot ceea ce ţine de
mediul său de viaţă. Marc Lalonde consideră că există patru factori ai sănătăţii: a) biologia
umană: moştenirea genetică, procesele de maturizare, îmbătrânire, tulburările cronice,
degenerative, geriatrice; b) mediul: apa potabilă, medicamentele, poluarea atmosferei,
salubrizarea, boli transmisibile, schimbări sociale rapide; c) stilul de viaţă: hrana, activităţile
fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism d) organizarea asistenţei medicale. Primii trei factori
constituie cauzele îmbolnăvirilor, iar cel de-al patrulea factor este centrat pe resursele
necesare pentru menţinerea sănătăţii. Biologic, sănătatea reprezintă starea unui organism
neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal.
Psihologic, sănătatea reprezintă armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile
fundamentale ale vieţii, asimilate de individ.
Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului, în care capacităţile
individului sunt optime, pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod adecvat rolurile
sociale. Ea ar fi, deci, conform lui Parsons, capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini
eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat. Concepţia despre sănătate este
condiţionată social. N. Willard afirma că „Societatea este cea care decide dacă un om este
nebun sau genial”. Atât biologic, cât şi social, sănătatea reprezintă nu atât un scop în sine, cât
un mijloc pentru o existenţă plenară, o formă optimă pentru a duce o viaţă rodnică şi
creatoare.
Sănătatea reprezintă capacitatea de: i) a munci productiv; ii) a iubi; iii) a se preocupa
de soarta celorlalţi; iiii) a avea în proporţie rezonabilă autonomie personală. Patologul
defineşte sănătatea ca o stare de integritate a organismului. Clinicianul defineşte sănătatea ca
lipsă de simptome. Pentru o persoană bolnavă, sănătatea este o stare de bien-être.
Downie (1992) vorbeşte despre sănătatea pozitivă, care are 2 componente: a) Bunăstarea
fizică, psihică şi socială; b) Fitness, adică forma fizică optimă, cu cei „4 S” (termeni ai limbii
engleze care încep cu litera S): i) Strenght înseamnă forţă fizică; ii) Stamina înseamnă
vigoare (rezistenţă fizică); iii) Suppleness înseamnă supleţe fizică; iiii) Skills înseamnă
îndemânare (abilitate) fizică. Pe direcţia sugerată de definiţia OMS, sănătatea mintală este
parte integrantă a sănătăţii la modul general. Conţinutul conceptului de sănătate mintală este
determinat de calitatea raporturilor personalitate-mediu.
Krapf arată că un individ reacţionează în mod sănătos dacă, în cursul dezvoltării sale:
a) se dovedeşte capabil să se adapteze în mod flexibil la situaţiile conflictuale; b) este capabil
să suporte frustrările şi anxietatea consecutivă acestora. Starea de sănătate înseamnă mai mult
decât absenţa bolii. Sănătatea trebuie apreciată în funcţie de mediul şi de istoria individului,
ca o rezultantă a forţelor contrarii, fiind necesar să ţinem seama nu numai de caracterul
pozitiv şi negativ al acesteia, ci şi de direcţia în raport cu obiectivele de viitor.1
1
În acest sens, recomadăm o lucrare amplă, Gorgos, C. (ed). (1987). Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, vol. I-
IV, Bucureşti: Editura Medicală.
 Ellis şi Druyden prezintă 13 criterii ale sănătăţii mentale: 1) conştiinţa clară a
interesului personal; 2) conştiinţa limpede a interesului social; 3) autoorientarea în viaţă; 4)
nivel înalt de toleranţă a frustrării; 5) acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la
incertitudine; 6) angajarea în activitatea creatoare; 7) gândire ştiinţifică, realistă şi obiectivă;
8) auto-acceptare; 9) angajare moderată şi prudentă în activităţi riscante; 10) realism şi
gândire anti-utopică; 11) asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale
proprii; 12) flexibilitatea în gândire şi acţiune; 13) îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de
perspectivă. (Gorgos, 1987).
A.H.Maslow defineşte sănătatea mentală în termeni de „personalitate autorealizată”,
având ca trăsături: a) orientare realistă în viaţă; b) pacientul se acceptă pe sine, pe alţii şi
lumea înconjurătoare; c) pacientul manifestă grad înalt de spontaneitate; d) este centrat pe
probleme şi nu pe trăirile subiectului; e) manifestă atitudine de detaşare şi nevoie de
intimitate; f) manifestă autonomie şi independenţă; g) dezvoltă o apreciere elastică a
oamenilor şi lucrurilor, caracterizată prin lipsa stereotipiilor; h) manifestă experienţe
spirituale sau mistice profunde, nu neapărat religioase; i) manifestă interese sociale puternice;
j) se caracterizează prin relaţii afective intime cu puţine persoane, şi nu superficiale cu multe
persoane; k) dezvoltă atitudini şi valori democratice; l) nu confundă mijloacele cu scopurile;
m) manifestă simţul umorului constructiv; n) manifestă potenţial creator; o) manifestă
opunere la conformismul cultural; p) transcede mediul de viaţă, nu se conformează lui.
(Iamandescu, 1997).
D. Lagache (apud. Gorgos, 1987) prezintă câteva caracteristici principale ale sănătăţii
mintale, cum ar fi: a) capacitatea de a produce, de a tolera tensiuni suficient de mari şi de a le
reduce într-o formă satisfăcătoare pentru individ; b) capacitatea de a organiza un plan de viaţă
care să permită satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi progresul către
scopurile cele mai îndepărtate; c) capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup; d)
capacitatea de a-şi adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu ceilalţi indivizi; e)
capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare, cât şi cu cele creatoare ale societăţii.
W. Boehm (apud.Gorgos, 1987) consideră că sănătatea mintală este o condiţie de
funcţionalitate socială, impusă şi acceptată de societate, în scopul realizării unei afirmări
personale. Sănătatea mintală ocupă locul cel mai important în complexitatea fiinţei umane,
fiind fundamentul şi esenţa condiţiei umane, echilibrul ei.
Ceea ce mijloceşte trecerea de la starea de sănătate la starea de boală este modul de viaţă şi
stilul de viaţă al individului. Modul de viaţă defineşte elementele obiective ale traiului,
condiţiile materiale, economice şi sociale ale vieţii oamenilor. Aceste elemente ar fi: 1)
natura muncii şi durata ei; 2) educaţia, calificarea profesională şi accesibilitatea subiectului la
acestea; 3) rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat deplasării între cele două şi mijloacele de
locomoţie); 4) locuinţa (m 2/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort);
5) condiţii de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea lor); 6) mijloace de comunicare; 7)
informaţie şi cultură; 8) timpul liber (durată, folosire). La aceste elemente, se adaugă, în
cadrul modului de viaţă, sistemul tradiţiilor, obiceiurilor, moralei, configuraţiei profesionale a
populaţiei. Modul de viaţă este produsul unei istorii, al unei culturi şi tradiţii. Orice societate
are un mod de viaţă specific.
Stilul de viaţă este aspectul subiectiv al modului de viaţă, adică o strategie de viaţă pentru
care individul optează şi care orientează toate manifestările sale particulare. Stilul de viaţă are
la bază anumite credinţe, imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi viaţă, pe baza
cărora individul alege, se comportă şi face opţiuni, care-l vor conduce la succes sau la eşec.
Stilul de viaţă presupune decizii, acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează sănătatea
persoanei. Există riscuri autoasumate de persoană printr-un anumit stil de viaţă: tabagism,
abuz de droguri, alimentaţie excesivă/subnutriţie, conducere auto imprudentă, sedentarism,
workaholic (adicţie sau dependenţă faţă de muncă). Stilul de viaţă constă din combinaţii ale
unor practici şi deprinderi comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă,
influenţat de antecedente familiale, condiţii culturale şi socio-economice ale persoanei. Stilul
de viaţă este tipul de comportament repetitiv, habitual, condiţionat de nivelul de cultură, nivel
de trai, în cadrul impus de resursele economice ale societăţii.
Modificările stilului de viaţă implică schimbarea concomitentă a comportamentului personal
şi a condiţiilor de viaţă. Opţiunile pe care persoana le face şi în funcţie de care îşi structurează
stilul de viaţă sunt individuale, dar valorile, reprezentările, ţelurile şi aspiraţiile pe baza cărora
face alegeri au o determinare socială. Stilul de viaţă este determinat de două categorii de
factori, pe care i-am amintit în secţiunea de sociologie medicală: a) factorii socio-economici;
b) factorii cultural-educativi. Efectele stilului de viaţă sunt: i) directe de exemplu: fumatul
generează cancer pulmonar, alcoolul generează ciroză etc.; ii) mediate adică, de potenţare a
celorlalţi factori de risc.
Între normalul (sănătatea aparentă) şi boala aparentă, manifestată prin fenomene de tipul
simptomelor, există un spaţiu de inaparenţă (absenţă a manifestărilor), în care esenţa bolii sau
sănătăţii este mascată. Boala reprezintă, pentru Gorgos, o formă particulară de existenţă a
materiei vii, caracterizată prin apariţia unui proces patologic care tulbură unitatea forţelor din
organism (integritatea) şi a organismului cu mediul (integrarea), urmată de scăderea,
creşterea sau vicierea schimburilor metabolice şi de limitarea sau dispariţia libertăţii şi a
capacităţii de muncă.
Boala nu reprezintă doar starea unei structuri somatice sau psihice, ci şi un proces, care
presupune un stadiu de debut, mai mult sau mai puţin manifest, care treptat, în cadrul unui
proces evolutiv, se organizează, reprezentând esenţa afecţiunii, organizarea aceasta
determinând modificări în structura ansamblului personalităţii. Situaţia devine cu atât mai
evidentă cu cât procesul morbid afectează structurile psihice.
R. Fitzpatrick (1988) oferă o perspectivă plurifactorială asupra bolii. După el, boala
este o stare finală, rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi comportamentali aflaţi
în interacţiune cu predispoziţii genetice, care plasează individul într-o situaţie de risc mărit,
ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, expunerii cronice la agenţii patogeni,
ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori. Boala este şi un fenomen social: a) prin
definiţie, deoarece diferă de la comunitate la comunitate şi în funcţie de perioada istorică; b)
prin origine, munca, status-rolul, nivelul de trai, nivelul cultural şi igienic al societăţii
respective toate aceste elemente influenţează starea de boală; c) prin consecinţe observabile la
nivel relaţional, microsocial, macrosocial (spre exemplu: epidemiile); d) prin atitudinile
colective pe care le suscită (spre exemplu: stigmatizările, discriminările etc.)
Biologic, boala este o stare a organismului sau unei părţi a unui organism în care
funcţiile sunt afectate sau deranjate, datorită unor agenţi din mediul intern sau extern. Clinic,
boala nu este doar o sumă de simptome sau acuze pur somatice, ci este un proces care
afectează viaţa psihologică a subiectului, ca reacţie a lui la boală. Ca particularizare a stării de
boală, boala psihică interesează întreaga fiinţă umană, în componenta sa biologică, axiologică
şi socială. Ea implică o restructurare a personalităţii în raport cu afecţiunea şi cu mediul,
astfel încât generează noi modele comportamentale. Diferenţa dintre starea de sănătate
psihică şi cea de boală psihică, din perspectiva dimensiunii psihiatrice, nu este una de grade,
de nuanţe, ci, una de calitate. Boala psihică este expresia dinamică a interferenţei
complexului de factori negativi, biologici, psihologici şi sociali.
Orice fiinţă umană este preocupată în mod intim de boală, ca ameninţare potenţială, ca
realitate pe care o poate trăi sau ca suferinţă a unei fiinţe dragi. Boala dobândeşte în mod
necesar sens doar în istoria unui subiect, iar acest sens al bolii poate decurge din bulversările
şi efectele rupturii în continuitatea vieţii, generate de apariţia bolii. Declanşarea bolii
semnifică răspunsul unei personalităţi la confruntarea cu o situaţie trăită ca traumatică şi la
bulversările sau dezorganizările echilibrului său psihic, care urmează situaţiei traumatice.
Această relaţie intimă a bolnavului cu boala, tradusă prin aşa-numita „complicitate” a
bolnavului cu boala sa, se exprimă şi se organizează în funcţie de personalitatea bolnavului şi
de reprezentarea bolii, generate de cultură. Prin analogia referitoare la complicitatea
„victimă-călău”, se poate vorbi şi despre o complicitate „bolnav-boală”. Bolnavul fiind
victima, iar boala jucând rolul de călău.
În orice cultură (societate) există o anumită reprezentare a bolii şi, deci, a normalului
şi patologicului. Jeammet vorbeşte despre 2 curente mari în ceea ce priveşte reprezentarea
socială a bolii: a) o concepţie ontologică a bolii, care conferă bolii o existenţă autonomă,
boala existând independent de organismul care o suportă şi atacând organismul din exterior;
b) boala ca reacţie, a organismului şi a individului în totalitatea lor, la o perturbare a
echilibrului acestuia. Boala ar fi, deopotrivă, expresia personalităţii bolnavului şi a
dezechilibrelor sale interne, ea constituind, deja, „un efort de adaptare”. Boala nu este în mod
necesar inamicul care trebuie învins, ci necesită o alianţă terapeutică sau, cel puţin, o
înţelegere a rolului pe care ea îl joacă în stabilirea unui nou echilibru al organismului.
(Jeammet, 2004).
În practica medicală, cele două curente apar ca fiind complementare. Prima concepţie
asupra bolii este mai optimistă, conducând la atitudini mai combative decât cea de-a doua:
trebuie respins din organism microbul, parazitul, reprezentarea răului. Activitatea terapeutică
este văzută ca un război şi găsirea unui duşman comun susţine alianţa dintre medic şi pacient.
Dar realitatea medicală vine să nuanţeze uneori această poziţie comodă, utilă uneori, dar
periculoasă dacă este singura folosită. Cea de-a doua concepţie este mai exigentă în acest
plan. Răul este în noi, dar avem posibilitatea „naturală” de a ne restabili starea de echilibru.
Pentru aceasta, trebuie să cunoaştem ceea ce ne perturbă din interior şi jocul de forţe care
acţionează în noi. Individul este implicat în tulburarea sa, dar şi în vindecarea sa. Incidenţele
practice ale acestei concepţii sunt foarte importante. Ea comportă, însă, şi riscuri, putând duce
la poziţii contrare, dar în fapt similare: sentimentul de atotputernicie a psihicului (cel care
vrea, nu este bolnav), cu negarea importanţei factorilor genetici, biochimici, fiziologici, sau,
din contra, un sentiment de fatalitate şi de laisser-faire. În cele două cazuri, aceste atitudini
trimit la o poziţie psihologică comună: refuzul relativităţii şi a limitelor puterii noastre,
reflectând absenţa doliului iluziei infantile a realizării posibile a tuturor dorinţelor noastre.
Optimismul irealist şi pesimismul din principiu, care previne orice decepţie posibilă, sunt cele
două atitudini reacţionale posibile la o poziţie inconştientă comună. Corolarul este refuzul
riscului şi al înfruntării dificile şi conflictuale a unei realităţi care ne scapă, în parte, de sub
control. Hasler, la rândul lui, vorbeşte despre două modele ale bolii:
Modelul medical Modelul psihosocial
- afectează doar persoana; - afectează relaţiile interumane;
- caracterizată prin procese patologice bine - duce la tulburarea vieţii normale a grupului;
definite;
- diagnostic precis delimitat; - factori multipli în patologie;
- etiologie predominant unifactorială; - etiologie plurifactorială;
- tratament unic (medicamentos). - terapii multiple.

Subiectivitatea bolnavului se reflectă în concepţia asupra bolii sale şi în modul

acestuia de a se exprima prin intermediul ei şi de a o trăi. Boala poate exprima conflictele
pacientului şi poate altera narcisismul acestuia. Sănătatea fiind purtătoarea integrităţii
persoanei, boala este marcată de fixarea voluntară a angoasei de castrare asupra a tot ceea ce
atinge corpul şi sănătatea fizică şi psihică a persoanei. „A fi bolnav” echivalează cu o situaţie
existenţială nouă, deosebită de toate situaţiile anterioare, care modifică sau poate modifica în
mod evident rolul, statusul şi comportamentul individului. Optica asupra bolii diferă de la un
individ la altul, de la negarea bolii la refugiul în boală, trecând printr-o multitudine de nuanţe.
(Imandescu, 1997)
La modul general, „a fi bolnav” înseamnă: a) să te afli în stare de slăbiciune, boala fiind
aproape în toate cazurile suferinţă, atingere corporală şi limitare a posibilităţilor fizice, uneori
chiar invaliditate; b) să te afli în situaţie de dependenţă, ca un corolar al stării de slăbiciune;
c) resimţirea durerii, care reprezintă un simptom tip al stării de boală şi care reflectă situaţia
de slăbiciune şi de dependenţă. „A fi bolnav” înseamnă a lua contact cu instituţiile medicale,
cu unul sau mai mulţi medici, cu personalul medical auxiliar. „Pacientul” se prezintă de la
început într-o condiţie de inferioritate, adică lipsit de unul dintre atributele care îl defineau
înainte de îmbolnăvire, şi anume sănătatea. Ca persoană care a pierdut ceva din chiar fiinţa
sa, pierdere pe care nu o poate evalua nici valoric, nici temporal, bolnavul trăieşte în primul
rând cu nelinişte noul statut şi se vede în situaţia ca o altă persoană să decidă asupra viitorului
său imediat sau îndepărtat. Contactul cu instituţiile sanitare, cu ierarhizarea funcţională a
asistenţei medicale devine greu de suportat, mai ales pentru subiecţii până atunci perfect
sănătoşi. În cazul spitalizării, schimbarea totală a mediului ambiental, pierderea contactului
cu familia, pătrunderea în microuniversul spitalicesc, confruntarea cu relaţiile noi din salon,
secţie, cu situaţii neobişnuite ca: suferinţa celorlalţi, „agresivitatea” unor explorări medicale,
regimul alimentar diferit, programul nou, fac ca, cel puţin în primele zile, bolnavilor să le
crească anxietatea, iar unii să trăiască un veritabil „sindrom de dezadaptare”.
Boala reprezintă un experiment natural de privare, în sensul unei deprivări senzoriale,
afective şi sociale, complementare unor simptomatologii paralele şi concomitente cu cea
generată de etiopatogenie. Amplitudinea clinică a bolii este generată, după G. Ionescu, de o
serie de factori:

Amplitudinea

Gradul de cronicitate Reacţia la boală

Durata privării Severitatea privării

Experienţa patologică Reacţia la boală

Antecedentele Personalitatea

Momentele de cumpănă din timpul bolii sunt esenţiale pentru relaţia pe care medicul
o stabileşte cu pacientul. El este, sau ar trebui să fie un „conţinător”, în sensul teoriei lui
Bion, preluând anxietăţile pacientului şi oferind în schimb certitudini, speranţă şi calm. „A fi
bolnav” echivalează cu o îngrădire parţială şi temporală a condiţiei existenţiale a fiecăruia, a
libertăţii personale. Acceptarea unui statut inferior, de regres, chiar a unei modificări în
totalitate a celui ce a fost individul, fără ca această acceptare să aibă un corespondent în
starea de sănătate, este o conduită deviantă, un abandon de la propria condiţie. Lupta cu boala
este o luptă pentru propria identitate biologică, psihologică şi socială, realizată cu ajutorul
alianţei terapeutice stabilite cu medicul. (Ionescu, 1997).
Subiectivitatea bolnavului se reflectă în concepţia despre boală pe care şi-o face
fiecare individ şi în modul său de a se exprima prin intermediul ei şi de a trăi. Se poate vorbi
despre un „stil personal” de a fi bolnav. Noţiunea de vindecare este strâns legată de aceea de
sănătate. Este mai degrabă o construcţie activă, implicând într-un mod foarte dinamic
bolnavul, decât ca o stare statică. Bolnavul trebuie să înveţe să trăiască cu „fragilitatea” sa,
cel puţin potenţială şi să utilizeze mai bine ansamblul de capacităţi defensive, fizice psihice,
medicamentele fiind adesea un suport preţios, chiar indispensabil, pentru acestea. Este
necesară o reamenajare profundă a imaginii pe care bolnavul o are despre el însuşi şi doliul
unui anumit „ideal narcisic”, pentru a adopta o altă imagine, mai adaptată situaţiei.
În această adaptare, un rol foarte important îi revine medicului, cu ajutorul căruia
bolnavul va învăţa mai bine să se cunoască şi să perceapă situaţiile susceptibile să genereze
repercusiuni asupra stării lui de sănătate. Cu ajutorul medicului (şi în funcţie de atitudinea pe
care acesta o dezvoltă faţă de bolnav), acesta învaţă să vorbească despre emoţiile lui şi să-şi
utilizeze aparatul psihic ca pe un instrument de protecţie şi de tratament a informaţiei şi
stimulărilor venite din interior şi din exterior, în vederea adaptării la noua situaţie
existenţială.
În faţa confruntării cu simptomele care anunţă o stare de boală, subiectul poate dezvolta mai
multe modalităţi de reacţie: a) Recunoaşterea bolii şi acceptarea situaţiei de bolnav, cu două
variante: i) varianta realistă, raţională apare atunci când un individ echilibrat emoţional, cu un
nivel de cultură sanitară satisfăcător şi fără probleme existenţiale „presante” recunoaşte boala
şi situaţia de dependenţă generată de boală; ii) conştiinţa disproporţionată a bolii faţă de
substratul organo-lezional; b) Adaptarea reprezintă reacţia pe care medicul le valorizează şi le
aşteaptă de la pacient. Aceasta presupune o adaptare suplă şi echilibrată a bolnavului, care-i
permite să-şi schimbe modul obişnuit de reacţie fără ca acest lucru să ducă la dezorganizare
psihică. Adaptarea înseamnă că reacţia depresivă provocată de boală a fost elaborată şi
controlată de către pacient şi că acesta a realizat un nivel de regresie acceptabil pentru toată
lumea, suficient pentru a accepta dependenţa normală şi necesară, dar suficient de controlată
pentru ca bolnavul să nu devină abandonic şi să nu-şi satisfacă în boală nevoi pe care nu şi
le poate satisface în alt fel. Adaptarea se poate realiza în mai multe feluri, dintre care se
disting două moduri de reacţie adaptativă: i) o stare de mare dependenţă în raport cu medicul,
care este resimţit, trăit de către pacient ca „mama bună”, de la care aşteaptă atenţii şi
gratificaţii. Această atitudine este percepută uneori de medic ca excesivă, dar ea îi este
necesară bolnavului şi dobândeşte sens în relaţie cu istoria de viaţă a bolnavului; ii) o
atitudine regresivă şi revendicativă, care ilustrează dificultatea pacientului de a-şi accepta
starea de dependenţă şi de a-şi manifesta emoţiile. Pentru unii pacienţi, însă, aceasta este
singura cale de a-şi salva onoarea şi stima de sine, acceptând, totodată, îngrijirile. Aceşti
bolnavi critici în raport cu îngrijirile, cu medicamentele (şi cu efectele secundare ale
acestora), încercând adesea să preia controlul relaţiei, au – în mod paradoxal – şanse mai mari
de vindecare. Reacţiile lor pot reflecta, de fapt, o mai bună capacitate de apărare. Îngrijitorii
trebuie să surprindă semnificaţia acestor atitudini, să aprecieze valoarea adaptativă a acestora,
ceea ce va duce la evitarea unor reacţii neadecvate, care ar putea rupe echilibrul fragil al
pacienţilor. La reacţiile neadecvate ale medicilor în raport cu acest gen de reacţii ale
pacienţilor, aceştia din urmă pot dezvolta reacţii emoţionale patogene, care antrenează
bolnavul în conduite inadaptate, consumatoare de energie şi uneori periculoase; c)
Ignorarea bolii, care apare în condiţii de: i) nivel redus de cultură sanitară; ii) boală psihică;
iii) boală neurologică – anosognozia; iii) ignorarea bolii datorită focalizării atenţiei asupra
altor probleme; d) Negarea, refuzul stării de boală este caracteritic unor bolnavi care refuză
boala, mai rar în mod conştient şi deschis, cel mai frecvent printr-o negare inconştientă,
adesea camuflată sub un pseudo-raţionalism, care se poate traduce prin refuzul de a se supune
exigenţelor tratamentului, prin persistenţa unor atitudini nocive, printr-o activitate excesivă.
Uneori, un asemenea mecanism defensiv apare în stările terminale ale unor maladii mortale.
Negarea poate avea consecinţe grave prin refuzul îngrijirilor şi prin ignorarea totală a
pericolului, indiferent de comportamentul medicului. Această negare este adesea expresia
unei profunde fragilităţi psihice, subiectul protejându-se împotriva riscului de prăbuşire
psihică prin recurgerea la acest mecanism arhaic. Reacţia medicului trebuie să meargă în
direcţia liniştirii pacientului, mai ales prin calitatea relaţiei pe care o stabileşte cu acesta.
Reacţia de negare poate apărea datorită unor condiţii cum ar fi: i) dificultatea de a-şi
modifica modul de existenţă datorită bolii; ii) amânarea „deciziei” pe baza speranţei în
caracterul ei trecător, în condiţiile în care individul nu-şi permite (din cauze economice,
profesionale etc. să se îmbolnăvească; iii) autoamăgirea, prin mecanisme inconştiente de
apărare, la simptome care sugerează o boală gravă; e) Reacţia persecutorie, care este adesea
consecinţa negării. Pentru a evita depresia, bolnavul proiectează cauza nefericirilor sale:
cineva îi vrea răul, este prost îngrijit, calitatea îngrijirilor fiind cea considerată cel mai adesea
cauza problemelor sale. Acest lucru poate merge până la un tablou clinic de tip „revendicativ-
procesoman”, care încearcă să obţină o reparaţie a „prejudiciului”, a atingerii narcisice induse
de boală. Această reparaţie nu poate veni decât din exterior. f) Izolarea se traduce prin
absenţa aparentă a afectelor, a emoţiilor, în condiţiile conştientizării bolii. Bolnavul vorbeşte
de bună-voie despre boala sa, în termeni ştiinţifici, se documentează intens pe tema bolii şi
pare a se simţi mult prea bine în raport cu condiţia sa. În spatele acestei atitudini, afectele
reprimate sunt lăsate la voia întâmplării şi pot avea efecte nefaste. De asemenea, o
supraadaptare a bolnavului predispune la tulburări psihosomatice şi poate conduce la o
agravare secundară a bolii.
 Toate aceste atitudini se datorează faptului că bolnavul reacţionează la boala care îl
atinge ca la boala sa, adică răspunde la ea cu întreaga sa personalitate. Acest lucru este
cunoscut sub numele de „complicitate” a bolnavului cu boala sa. Această „complicitate”
poate juca un rol în declanşarea bolii sau se poate manifesta doar într-un al doilea timp, după
instalarea bolii. Această relaţie foarte intimă a bolnavului cu boala sa poate fi explicată prin
„beneficiile” bolii. Acestea pot fi: a) Beneficii secundare reprezintă consecinţe ale
bolii, fără a interveni direct în geneza acesteia. Ele pot favoriza instalarea în boală a
subiectului şi devin un factor de perenizare. Unele dintre aceste beneficii sunt conştiente şi
recunoscute de bolnav. Ele vizează obţinerea unor satisfacţii sau a unor beneficii imediate.
Un aspect important este faptul că acest beneficiu secundar conştient, care poate apărea ca
motivaţie sau ca şi cauză a prelungirii unor boli, funcţionează în general ca un ecran, care
maschează beneficii, sau nevoi mult mai profunde. Aceste beneficii secundare conştiente
reprezintă compensarea socială a bolii. Ele sunt instituţionalizate, admise, cu condiţia ca
bolnavul să-şi asume statutul de bolnav. Alte beneficii sunt inconştiente, permiţând: i)
sustragerea de la relaţii frustrante, care-l pun pe bolnav în faţa unor exigenţe excesive; ii)
favorizarea introversiei, prin retragerea din cadrul anturajului şi concentrarea pe propriile
senzaţii, emoţii, care dobândesc o importanţă majoră; iii) retragerea în imaginar şi în gândirea
magică: adultul normal trebuie să rămână în lumea logică şi raţională, în timp ce bolnavul are
libertatea de a visa, de a fantasma şi de avea o percepţie oarecum infantilă asupra lumii; iiii)
recunoaşterea statutului de bolnav, de către medic şi persoanele apropiate, ceea ce-i conferă o
poziţie privilegiată, devenind important şi protejat. Toate aceste satisfacţii sunt datorate în
parte regresiei, dar este legată, de asemenea, de unul dintre avantajele principale ale bolii şi
care-l determină adesea pe bolnav să dorească să o prelungească: dependenţa, pasivitatea,
maternajul. b) Beneficii primare acestea joacă un rol în declanşarea bolii sau a unui eventual
accident, ca şi cauză, sau ca şi factor favorizant. Aceste beneficii primare se referă la
îmbolnăvire ca găsire de soluţii la o situaţie de tensiune internă insuportabilă. (Cosman, 2010,
pp. 213-218).
După ce subiectul recunoaşte existenţa bolii, există o serie de atitudini de suferinţă şi
faţă de situaţia de bolnav: 1) atitudinea combativă în raport cu boala, care duce la cea mai
bună colaborare medic – bolnav; 2) atitudinea de resemnare şi dezinteres faţă de starea
proprie; 3) refugiu în boală, generat de beneficiile secundare; 4) atitudinea problematizantă,
situaţie în care boala raportată la coordonatele existenţiale în care subiectul este implicat
poate lua forma unor sentimente de vinovăţie, sau în care sunt implicate alte persoane poate
duce la o formă de personificare a agentului patogen, spre exemplu: „cineva i-a făcut
farmece, magie neagră”, mania persecuţiei etc.; 5) atitudini de valorificare superioară a
situaţiei de bolnav (reacţii de depăşire a bolii), care devine un experiment de autocunoaştere;
6) atitudinea de „rea folosire a bolii”, în sensul cufundării în suferinţă, agitaţie şi anxietate,
care este justificată pentru bolile foarte grave, dar mai puţin justificată în cazul supraestimării
unor boli uşoare.
Boala generează o stare de discomfort, atât la nivel somatic, cât şi la nivel psihic. La
nivel somatic, vorbim despre simptome specifice unei anumite boli, care induc de cele mai
multe ori subiectului un stres major, dar şi de tulburări somato-psihice nespecifice, cum ar fi:
insomnia, anxietatea, astenia psihică, iritabilitatea, care sunt, pe de o parte, efect al stresului
psihic generat de boală, iar pe de altă parte, ele devin agravante pentru boală, accentuând
stresul psihic. Boala se dovedeşte pentru subiect o situaţie de real impas existenţial, atrăgând
după sine o serie de limitări:
a) Limitarea capacităţilor fizice şi psihice în activitatea normală (uzuală sau profesională). Ea
afectează: îndeplinirea unor acte motorii simple; activităţile fiziologice (alimentare, sexuale);
exercitarea unor deprinderi cu caracter intelectual sau legate de exercitarea atribuţiilor
profesionale; activităţile extraprofesionale care implică efort fizic.
b) Schimbări de ordin ambiental şi relaţional, cu impact major în sfera afectivă.
Schimbări de ordin ambiental: mediul spitalicesc (cu toate tarele lui); pierderea ambianţei
familiare, a locului de muncă, a unor repere „intime”; pentru cei rămaşi acasă, mediul
familial, perceput înainte de îmbolnăvire ca plăcut, cald, asigurator, devine strâmt şi apăsător,
la şedere prelungită. Schimbările de ordin relaţional se referă la: amplitudine maximă la
bolnavii internaţi, ducând la reducerea contactelor cu lumea familială, modificări ale
atitudinii familiei, prietenilor etc.; limitează contactul cu prietenii, cu care avea activităţi
comune; creează premise psihofizice pentru dereglarea raporturilor conjugale.
c) Anticiparea de către bolnav a unor pericole vizând integritatea sa psihofizică şi
inserţia lui socială, ca urmare a bolii şi consecinţelor ei: i) ameninţări privind evoluţia bolii:
stres psihic generat de boală (ce ştie şi ce nu ştie despre boală); stres psihic generat de
compararea cu alţi bolnavi cu prognostic similar; bolnavii cu antecedente de reacţii alergice
la medicamente (care trebuie să-şi trateze o nouă boală), vor trăi stări de panică, amplificate
de ezitările medicului în prescrierea de medicamente; de aici, stres psihic şi „reacţii
parazitare”neurovegetative; teama de efectele secundare ale medicamentelor şi
interferarea lor cu alte organe bolnave; teama de recidive/complicaţii. ii) ameninţări privind
inserţia familială şi profesională a bolnavului: teama pentru pierderea capacităţii de muncă, şi
deci a mijloacelor de trai; teama de a deveni o povară pentru cei din jur;în cazul infirmităţilor,
jena faţă de anturaj şi teama de o sporire a dependenţei de anturaj. (Iamandescu, 1997).
Boala se însoţeşte de o serie de modificări de comportament induse de boală: a)
Regresia, care este un mecanism inevitabil, universal, pe care orice membru al personalului
de îngrijire trebuie să-l cunoască şi să-l înţeleagă în diversele sale implicaţii. Orice rană, orice
boală implică o reacţie de protecţie, reacţie naturală de repliere pe sine a oricărui organism,
în caz de agresiune sau de suferinţă. La om, regresia se caracterizează, dincolo de retragerea
pe sine, prin emergenţa unui comportament infantil, cu: i) reducerea intereselor, situaţie în
care bolnavul nu trăieşte decât în prezent şi în viitorul apropiat, nesuportând starea de
aşteptare; ii) egocentrism situaţie în care bolnavul nu mai judecă lumea decât prin raportare la
el însuşi, neimaginându-şi că şi ceilalţi pot fi bolnavi sau obosiţi, nesuportând nici o minimă
stare de frustrarea; iii) dependenţa de medic şi de anturaj, de la care aşteaptă să fie hrănit,
îngrijit; la această dependenţă, se adaugă o hipersensibilitate la reacţiile celor din jur,
bolnavul comportându-se ca un copil care caută o „mamă bună”; întoarcerea la satisfacţii
arhaice: somn sau căutarea unor satisfacţii orale care pot favoriza alcoolismul sau consumul
excesiv de medicamente; iiii) un mod de gândire magic, ilogic, cu credinţa în atotputernicia
medicului, a medicamentelor sau a bolii; iiiii) predominarea unor procese emoţionale de tipul
afectelor; iiiiii) agresivitatea (latentă/manifestă); iiiiiii) anxietate;
Regresia are şi efecte pozitive, ea fiind, de regulă, foarte utilă şi chiar necesară. Ea
înseamnă abandonarea tuturor grijilor şi exigenţelor cotidiene şi recentrarea forţelor pe sine.
Aceste forţe vor fi esenţiale în lupta împotriva bolii şi în evitarea vulnerabilizării bolnavului.
Mai poate însemna acceptarea ajutorului şi a susţinerii din partea anturajului şi absenţa
opoziţiei la bunul mers al tratamentului prin iniţiative intempestive şi un activism inutil, chiar
dăunător.
Refuzul regresării reflectă adesea teama de a regresa, care traduce teama de o
pasivitate excesivă sau de apropierea de imaginile materne introiectate, imagini periculoase şi
acaparante. Absenţa regresiei poate avea, în aceste cazuri, consecinţe grave. Refuzând să fie
îngrijit de către anturaj şi, astfel, eliberat de tensiunile sale excesive, bolnavul se condamnă la
o supraadaptare foarte costisitoare pentru sănătatea sa. De la această supraadaptare, bolnavul
poate trece brusc la un nivel crescut de dezorganizare. Aparatul psihic şi stările psihologice
care acompaniază regresia nu-şi pot juca rolul de tampon protector. Răspunsul are loc la un
nivel somatic mai profund şi mai grav. Regresia poate avea şi efecte negative. Ea îşi poate
depăşi scopul şi îl izolează pe bolnav într-o conduită care se autoîntreţine. Acest lucru este
mai ales specific personalităţilor nevrotice, care găsesc prin regresie posibilitatea de a-şi
exprima revendicările afective. Pericolul cel mai mare ar fi, în acest caz, abandonarea
pacientului într-o conduită regresivă, prin refuzul oricărui răspuns la nivel afectiv, sub
pretextul suprimării bolii ca beneficiu. Acest refuz nu face altceva decât să accentueze
regresia, lipsa de interes la nivel afectiv obligându-l pe pacient să se replieze mai adânc pe
sine şi să recurgă la conduite autoerotice: suprainvestirea anumitor zone ale corpului, gesturi
stereotipe şi balansări la copii (spre exemplu în hospitalism).
b) Depresia reprezintă o formă comportamentală, la limită, inevitabilă. Ceea ce se
manifestă, este mai ales componenta narcisică a depresiei. Boala reprezintă întotdeauna o
atingere a imaginii ideale de sine şi o dovadă de slăbiciune. Una este să ştii că poţi, ca om, să
dai dovadă de slăbiciune şi alta este să simţi această slăbiciune pe pielea ta. Bolnavul îşi
pierde brusc iluzia de atotputernicie sau, cel puţin, de invulnerabilitate. Acest lucru va trezi
angoasele infantile şi, mai ales, angoasa de castrare, pentru care corpul este în prim plan.
Semnele clinice ale depresiei se pot confunda cu cu cele ale regresiei, pe care le însoţesc, de
obicei. Depresia adaugă la regresie o tonalitate psihică particulară, caracterizată printr-o trăire
psihică de devalorizare, de incompletitudine, un sentiment de fatalitate, cu abandonarea
oricărui proiect şi a oricărei speranţe şi absenţa revoltei, cu o resemnare de rău augur.
Depresia necesită un tratament specific. Ea este, din păcate, mascată adesea de atitudinile
reacţionale ale pacientului sau se poate ascunde în spatele unor plângeri exagerate şi
nesfârşite, care, dincolo de iritabilitatea pe care o trezesc în anturaj, au valoarea unor
solicitări de ajutor. Regresia poate proteja de depresie, în condiţiile în care este bine acceptată
de către anturaj.
c) Evaziunea, care înseamnă demisia de la obligaţiile sociale, justificată în parte de
boală, dar care poate deveni şi nevrotică, în cazul exagerării simptomelor.
d) Exaltarea Eului - exacerbarea unor trăsături primitive narcisiste, pe fondul unui
statut social inferior şi a unui nivel intelectual scăzut, boala devenind un mijloc de valorizare
(„boala mea este cea mai interesantă”).
e) Contagiune informaţională apare atunci când bolnavul recurge la preluarea unor
informaţii de la alţi bolnavi, mai „vechi” în boala respectivă. (Cosman, 2010, pp. 203-245).

4. STRESUL PSIHIC
 Din punct de vedere istorico-lingvistic, prima folosire scrisă a termenului englez
„stress” apare în Oxford English Dictionary, în secolul al XV-lea, desemnând o „solicitare”
sau „presiune fizică”, sens care s-a păstrat actualmente în limbajul tehnic. Într-un dicţionar
din 1704, termenul dobândeşte şi sensul de „dificultăţi, strâmtorări sau adversităţi” adresate
unei persoane (nu unui lucru). În secolul al XIX-lea, el desemna „o solicitare asupra unui
organ al corpului sau unei puteri a minţii”. Webster’s New Collegiate Dictionary (1981)
defineşte stresul ca fiind „un factor fizic, chimic sau emoţional care produce tensiune
corporală sau mintală şi poate fi un factor în cauzarea bolilor”.
Termenul „stress” se foloseşte în forma sa netradusă în toate limbile de pe glob.
Potrivit definiţiei lui Selye, stresul este definit ca „răspunsul nespecific al corpului la orice
solicitare făcută asupra sa” şi că el este o „stare manifestată printr-un sindrom” (Sindromul
general de adaptare). Roger Guillemin (1977) defineşte stresul ca fiind: „Stare tradusă printr-
un sindrom specific, corespunzând tuturor schimbărilor nespecifice induse astfel într-un
sistem biologic”.
„Stresul general” este definit actualmente (A. von Eiff) ca: „reacţie psiho-fizică a
organismului generată de agenţi stresori ce acţionează pe calea organelor de simţ asupra
creierului, punându-se în mişcare – datorită legăturilor cortico-limbice cu hipotalamusul – un
şir întreg de reacţii neuro-vegetative şi endocrine, cu răsunet asupra întregului organism”.
Sindromul general de adaptare, al lui Selye, se desfăşoară în trei stadii: alarmă,
rezistenţă şi epuizare, caracterizate prin modificări fiziologice complexe, centrate pe activarea
sistemului hipotalamus-hipofiză-suprarenală şi secreţia de hormoni corticoizi. Acestea au
sens adaptativ, de creştere generală (a tuturor sistemelor) şi nespecifică (pentru stresori de
orice tip) a rezistenţei organismului. Cannon a descris un caz particular al reacţiei de alarmă,
reacţia de urgenţă, care este un caz hiperacut al primeia. În cazul reacţiei de urgenţă, un
stresor foarte puternic este urmat de o fază de şoc (alterarea brutală a homeostaziei), şi nu de
alarmă, după care urmează faza de contraşoc (restabilirea parţială sau totală a homeostaziei,
prin mobilizarea extremă a resurselor organismului). După aceasta, se trece la stadiul al
doilea, de rezistenţă la acţiunea stresorilor. (Cosman, 2010, pp. 285-290).
Stresul propriu-zis nu este Sindromul General de Adaptare (GAS), ci ceea ce rămâne
după GAS. Din punct de vedere psihologic, stresul este reziduul emoţiilor respective. Lazarus
şi Folkman definesc stresul drept un „efort cognitiv şi comportamental (cu exprimare afectivă
pregnantă) de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările externe sau interne care depăşesc
resursele personale”. În ceea ce priveşte stresul psihic, acesta a fost demonstrat printre primii
de către Cannon, în experimentele asupra animalelor, în cadrul cărora a evidenţiat existenţa
unui stres psihic experimental la animale. (Lazarus, Folkman, 1984).
P. Fraisse defineşte stresul psihic ca „totalitatea conflictelor personale sau sociale ale
individului care nu-şi găsesc soluţia”. O definiţie mai largă a acestuia este dată de M. Golu,
după care stresul psihic este „o stare de tensiune, încordare şi disconfort determinată de
agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimare a unor stări de motivaţie
(trebuinţe, dorinţe, aspiraţii), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme”.
(Golu, 2005)
Termenul de stres psihic, în definiţia lui obişnuită, reprezintă stresul psihic primar
(rezultat al unei agresiuni recepţionate în sfera psihicului (conflicte şi suprasolicitări psihice
induse de stimuli verbali, dar şi realizate prin concentrarea atenţiei, cu evocarea sau
persistenţa unor imagini, sentimente); în cazul său, agenţii stresori psihici sunt posesori ai
unei semnificaţii (ex: termenul „război”, capabil să declanşeze instantaneu reacţia de stres).
Există şi „stres psihic secundar”, care este tot o reacţie de stres psihic, dar care survine ca o
reacţie de însoţire sau chiar de conştientizare a unui stres fizic, biologic, căruia i se acordă o
semnificaţie de ameninţare sau de altă natură. Pentru practica medicală, ne interesează stresul
psihic secundar reprezentat de boală, în care sindroamele psihice sau somatice generează
stres psihic secundar nou, cauzat de disconfortul psihic şi somatic, dar şi un stres psihic
primar prin semnificaţia de pericol pentru viaţa sau integritatea individului sau pentru inserţia
lui socio-profesională.
Iamandescu consideră că stresul psihic reprezintă „un sindrom constituit de
exacerbarea, dincolo de nivelul unor simple ajustări homeostatice, a unor reacţii psihice şi a
corelatelor lor somatice (afectând cvasitotalitatea compartimentelor organismului), în
legătură cu excitaţia externă şi internă exercitată de o configuraţie de factori declanşanţi
(agenţi stresori) ce acţionează intens, surprinzător, brusc şi/sau persistent şi având un caracter
simbolic, „de ameninţare”, alteori un rol extrem de favorabil pentru subiect (percepuţi sau
anticipaţi ca atare de subiect). Alteori, agenţii stresori reprezintă excitanţi psihici cu rezonanţă
afectivă majoră (pozitivă – eustres sau negativă – distres) sau surse de suprasolicitare a
proceselor cognitive (atenţie, gândire etc.) şi voliţionale, dar cu menţiunea că stresul psihic
are la bază în primul rând o participare afectivă pregnantă”. (Iamandescu, 1997).
Stresul poate fi pozitiv (eustres) sau negativ (distres). Eustresul („stresul pozitiv”) are
efecte benefice asupra organismului uman, apărând în cazul în care agenţii stresori au o
semnificaţie favorabilă pentru individ. Aceştia declanşează afecte pozitive (bucurie intensă,
extaz, triumf, râsul în hohote), iar aceste afecte se repercutează pozitiv asupra asupra
organelor şi aparatelor organismului. Eustresul mai apare în cursul unor stări emoţionale
pozitive cuplate sau nu cu efort fizic moderat (ex. actul sexual sau jogging-ul). Eustresul este
prin excelenţă acut. Repetarea frecventă a eustresurilor contribuie la creşterea imunităţii
antiinfecţioase şi antitumorale, devenind o premisă a longevităţii. Distresul („stres psihic
negativ”) este recunoscut unanim ca patologic. El produce, de obicei, suferinţă şi
dezadaptare, ca urmare a contactului cu un agent stresor.
După Shaffer (1982), stresul se manifestă prin trei categorii de simptome: somatice,
psihice şi motorii. Simptomele somatice: bufeuri, transpiraţii, senzaţia de gură uscată,
respiraţie superficială, senzaţie de presiune toracică, dureri toracice, palpitaţii, tahicardie,
creşteri ale TA, cefalee, senzaţie de slăbiciune, perceperea bătăilor inimii, tulburări de tranzit,
tulburări intestinale (crampe, peristaltism crescut), eructaţii, greţuri, vărsături, flatulenţă,
micţiuni frecvente (chiar imperioase), oboseală, scăderea apetitului, senzaţii de frig sau de
frison, insomnie, senzaţie de insuficienţă a aerului, ameţeli, parestezii.
Simptomele psihice: anxietate, aprehensiune, fatigabilitate, depresie, iritabilitate,
scăderea capacităţii de concentrare, distractibilitate, dismnezii, insomnie, coşmaruri, teamă de
moarte sau de boală.
Simptomele motorii ale stresului: tensiune musculară, dureri lombare, tremor, spasme
musculare (similare unor ticuri), reacţii de tresărire exagerate, coordonare motorie diminuată,
oftat frecvent, senzaţie de imobilizare, de paralizare.
Stresul psihic are mai multe caracteristici: 1) Este o interacţiune a subiectului cu
situaţia stresantă, a cărei evaluare este condiţionată şi de „condiţiile interne” ale subiectului;
2) Contextul social are un rol fundamental în generarea reacţiilor stresului psihic (SP); 3)
Există diferenţe individuale mari în reacţiile la situaţiile stresante; 4) Caracterul subiectiv al
perceperii de către individ a unor solicitări, evaluate de către acesta ca depăşindu-i
posibilităţile, este important.
Principalele grupe de agenţi stresori inductori de SP, după S.B.Sells, (apud.
Iamandescu, 1997), sunt: 1) Circumstanţe care surprind individul nepregătit să le facă faţă, în
lipsa antrenamentului, incapacitate fizică şi intelectuală, de moment sau de fond; 2) Situaţii în
care miza este foarte mare, şi în care calitatea vieţii subiectului depinde de un răspuns
favorabil; 3) Gradul de „angajare” a individului (în funcţie de miză). Alte situaţii care se
constituie ca agenţi stresori în SP pot fi: a) „ameninţarea”: semnificaţia de anticipare a unui
pericol; b) „frustrarea”: ia naştere când un obstacol se interpune în realizarea unui scop; c)
„conflict”: situaţia creată de interferenţa a două sau mai multe solicitări cu motivaţii opuse,
realizând o adevărată competiţie; d) rezolvarea unor probleme dificile sau imposibile (în
raport cu contextul situaţional); e) suprasolicitarea peste limitele capacităţii intelectuale
(inclusiv atenţie, memorie, rezistenţă la perturbaţii); f) remanenţa unor stări afective negative;
g) suprasolicitarea şi/sau subsolicitarea.
Clasificările stresului psihic se referă la clasificarea consecinţelor psihopatologice ale
stresorilor de orice natură (nu exclusiv psihici). Alexandrescu, pornind de la mai multe
criterii: magnitudinea absolută şi relativă a stresului, raportul său cu etapa de viaţă a
subiectului (după Erikson), nuanţele de expectabilitate/inexpectabilitate şi
controlabilitate/necontrolabilitate şi răspândirea generală a stresorilor şi efectul lor asupra
omului „obişnuit”, consideră că există opt grupe mari de stres:
1) Grupa A: Stresul excepţional sau catastrofic se referă la stresuri masive, acute, de
regulă neaşteptate, evenimente ieşite din comun, din cotidian, deloc sau puţin influenţabile de
către subiect şi care afectează pe oricine într-o măsură mare. Include: a) dezastre şi calamităţi
naturale (cutremure, uragane, inundaţii etc.); b) dezastre şi catastrofe antropogene (război,
lagăre de concentrare, bombardament, ruperi de baraje, poluări masive grave etc.); c)
accidente colective (transport, incendii, terorism, explozii etc.); d) stresul catastrofic
individual: violenţă nesexuală (tâlhării, agresiuni criminale), violenţă sexuală (viol), tortură,
ostatici, accidente individuale sau în grup mic, pierderi majore neconcordante cu etapa de
viaţă (decesul părinţilor pentru copil). În această categorie, au importanţă pierderile suferite
de victimă în urma evenimentului de viaţă şi răspunderea personală, aşa cum este ea
percepută de către subiect (chiar dacă o face la modul delirant). Clinic, patologia ocazionată
de stresul catastrofic include: reacţii psihotice imediate, reacţii mai îndepărtate, de tip
depresiv şi sechele la distanţă, de tipul tulburării de stres posttraumatic. La copii, stresul
excepţional poate avea consecinţe negative majore asupra dezvoltării psiho-emoţionale şi
chiar cognitive.
2) Grupa B: Stresurile vieţii se referă la stresuri concordante sau necontradictorii cu
etapele de viaţă, cu intensitate moderată, medie sau mare, care afectează pe oricine, dar într-o
măsură variabilă (după vulnerabilitatea diferenţială individuală). Acest tip de stresuri este mai
susceptibil de control şi influenţabilitate, deşi rămâne variabil, după caracteristicile
subiectului. Cuprinde şase subgrupe de stresori: a) stresuri scurte: pierderi reale (rude
îndepărtate, cunoştinţe etc.); pierderi simbolice (proiecte, năzuinţe, speranţe, afecţiune şi
altele – dezamăgiri trecătoare ale vieţii); b) stresuri legate de boala tranzitorie (curabilă); c)
stresuri cu post-efecte prelungite: pierderi reale (partener marital, copil, naşterea unui copil
handicapat, moartea unei rude apropiate, a unui prieten); pierderi simbolice (idealuri sau
ţeluri majore, valori sau constructe etico-morale; pierderi materiale majore; d) stresuri cu
acţiune prelungită: suprasolicitări lungi (familiale, profesionale, mixte); boală cronică
(severă, incapacitantă şi/sau cu potenţial letal); conflicte cronice (relaţionale – cu intervenţia
unui factor uman extern, şi intrapsihice – legate de discordanţa dintre posibilităţi şi
aspiraţii/nevoi); e) stări stresante: stresul existenţei ca handicapat sau cu sechele grave, stresul
existenţei în condiţii precare financiare şi/sau de mediu; f) stresuri legate de schimbări majore
de statut, mediu sau condiţii de viaţă.
Clinic, stresorii acestei grupe pot genera tulburări nevrotice relativ structurate
(tulburări/reacţii de readaptare sau ajustare), neurastenie, depresie de epuizare. Stresurile
îndelungate pot contribui la constituirea unor dezvoltări patologice ale personalităţii. La
persoanele mai vulnerabile şi/sau cu teren particular al personalităţii premorbide, pot apărea
reacţii specifice şi intense, similare celor de la grupa A (psihotice, isterice, disociative). La
copii, tulburările dezvoltării sunt mai rare, dar cele imediate sunt destul de frecvente: reacţii
şi tulburări comportamentale, pseudofobii etc.
3) Grupa C: Stresuri care decurg din desfăşurarea neobişnuită a unor acte de viaţă
obişnuite (comune, curente). Stresuri de geneză personologică individuală: i) sancţionate
legal (consecinţele legale ale unor acţiuni proprii); ii) fără consecinţe legale iminente (certuri,
conflicte, violenţe, disfuncţii, habitudini patologice sau dăunătoare propriei persoane).
Elementul lor comun este „vinovăţia”, răspunderea subiectului în generarea lor, acestea fiind
evenimente controlabile, produse mai ales prin deficit educaţional sau etico-moral, structurări
dizarmonice ale personalităţii, ori datorită anturajului. Abuzuri şi discriminări se referă la
următoarele situaţii: a) abuzul infantil, varianta nesexuală, adică bătăi, lipsa îngrijirii, „stiluri
extreme” de educaţie sau disciplină, exploatarea; varianta sexuală: incestul, exploatarea
sexuală, abuzul sexual infantil întâmplător; b) abuzul determinat de sexul persoanei, cu sau
fără solicitări sexuale; exploatarea sexuală; discriminările sexiste; c) abuzul sau discriminările
determinate de vârstă, de regulă la vârstnici; d) alte abuzuri şi discriminări: religioase,
politice, etnice, rasiale, geografice, individuale/de grup, societale (nazismul, comunismul).
Iatrogeniile (stresuri produse de personalul din sănătate): cu abuz sexual/nesexual, prin
malpraxis (incompetenţă, neglijenţă, eroare); cu consecinţe tranzitorii (remediale) sau
iremediabile. Aceste tipuri de stresuri pot produce vulnerabilităţi durabile, produc frustrări
intense, care antrenează adesea mecanisme de apărare de tipul refulării, izolării, identificării
cu agresorul, uneori sublimare. Abuzurile infantile se regăsesc adesea la pacienţii borderline.
Factorii individuali influenţează masiv forma şi intensitatea tulburărilor de stres consecutive
acestor agenţi stresori.
4) Grupa D: Stresul necazurilor şi solicitărilor cotidiene (Kanner, 1981) nu induc prin
ele însele tulburări psihopatologice diagnosticabile, dar pot determina vulnerabilizarea
persoanei la agenţii stresori. Spre exemplu: prea multe lucruri de făcut, timp insuficient, prea
multe responsabilităţi, gânduri deranjante, obligaţii sociale, stabilirea priorităţilor, rătăcirea
sau pierderea lucrurilor, nu găseşti timp suficient pentru somn, probleme cu copiii,
supraîncărcarea cu responsabilităţi familiale, neplăceri la serviciu.
5) Grupa E: Stresul endemic (Fried, 1982) este stresul general şi impersonal constituit
de veştile proaste ale zilei sau epocii: inflaţie, şomaj, accidente, violenţă, riscuri de război etc.
El are un rol de fond, neproducând patologie prin el însuşi; el depinde de factori
„constituţionali”, dar şi de factori cognitivi-formativi. Este, prin excelenţă, incontrolabil şi
impersonal.
6) Grupa F: Stresurile speciale sunt stresuri doar pentru anumite tipuri de persoane
bine delimitate, pentru alte categorii fiind absolut inofensive. Depind masiv de expunerile şi
vulnerabilitatea individuală. Subgrupa F1 cuprinde stresurile speciale condiţionate de
expuneri particulare, incluzând stresul unor profesii şi ocupaţii cunoscute ca stresante
(pompieri, militari, poliţişti) şi al unor profesii cu risc individual (medici, dispeceri, piloţi
etc.). în general, vorbim aici despre stresuri profesionale, care au caracteristica de a fi mai
puternic anticipabile şi controlabile (asumate prin alegerea profesiunii şi evitabile prin
renunţarea la ea). Subgrupa F2 cuprinde stresurile condiţionate de vulnerabilităţi individuale
particulare: a) stresurile determinate de psihopatologia preexistentă; spre exemplu: de
anxietatea fobică; b) stresul consecinţelor unor acte psihotice; spre exemplu: beţie patologică,
comportament delirant-halucinator în psihoze majore; c) stresul amintirilor se referă la
evocarea sau retrăirea unor situaţii stresante anterioare; d) stresul sărbătorilor apare cel mai
adesea de Crăciun, dar şi la alte sărbătoriri, dificil mai ales prin conştientizarea acută a
singurătăţii sau a vieţii inadecvate pe care o duce în raport cu alţii; e) stresul determinat sau
facilitat de prezenţa unei patologii somatice, care modifică vulnerabilitatea.
7) Grupa G: Stresul experimental nu are, de regulă, urmări patologice durabile. Se
referă la proceduri de laborator, care induc, la voluntari, stresuri scurte şi strict limitate ca
intensitate şi gamă de conţinuturi.
8) Grupa H: Stresul situaţiilor extremale este stresul experimental sau natural indus în
legătură cu existenţa sau pregătirea pentru existenţa în medii intens nefavorabile vieţii omului
(cosmos, regiunile polare, mari adâncimi sau altitudini, navigare solitară etc.). Este un stres
asumat voluntar, în cunoştinţă de cauză, cu pregătiri care scad gradul de noutate şi
imprevizibil al situaţiilor respective. Poate avea, totuşi, consecinţe negative, neclasificabile
psihiatric. (Alexandrescu, 1993).
Lazarus arată că efectele factorilor stresori depind nu doar de proprietăţile acestora, ci
şi de două atribute aparţinând personalităţii subiectului: calitatea răspunsurilor emoţionale şi
strategiile de apărare mobilizate de către subiect. Vulnerabilitatea la stres reprezintă un
pattern dinamic, de interacţiune, al unor trăsături stabile de personalitate, dar solicitate adesea
ca părţi componente ale unui comportament relativ stereotip. Vulnerabilitatea la stres este un
element favorizant pentru apariţia bolilor psihice, dar şi pentru cele psihosomatice (BPS), în
cadrul cărora se asociază cu o vulnerabilitate de organ.
Principalele tipuri de personalitate ce conferă vulnerabilitate la stres: a) cele care manifestă
tendinţe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută; b) cele care se caracterizează
prin rigiditate, încăpăţânare; c) persoanele ce manifestă tendinţe obsesive şi fobice, pe un
fond psihic anxios; d) persoanele ce manifestă tendinţe pronunţate egocentriste, de
autoconformare; e) persoanele ce manifestă impulsivitate, emotivitate crescute; f) persoanele
ce manifestă agresivitate, înclinaţie spre violenţă; g) persoanele cu un grad înalt de introversie
şi/sau neuroticism; h) persoanele cu rigiditate psihică; i) persoanele cu toleranţă scăzută la
frustrare; j) persoanele cu motivaţie de afirmare intelectuală sau de afiliere îngrădită de
factori psihosociali adverşi.
Este tot mai acceptată ideea că tipul de personalitate nu mai este decât o componentă într-un
complex de factori nespecifici care modulează răspunsul individual al organismului la agenţii
etiologici; acesta include în mod necesar trăsături de personalitate, formate pe o matrice
constituţională şi dobândite în cursul experienţei individului, şi manifeste în planul inserţiei şi
interacţiunilor sale cu „reţeaua socială”, ca şi al situaţiilor concrete (evenimentele cu potenţial
stresor). Termenul de vulnerabilitate la stres are o sferă mai largă de decât cea a tipului
psihocomportamental A, descris de Friedman şi Rosenman. Tipul psihocomportamental A
este prezent la indivizi cu diferite tipuri de personalitate (psihastenic, isteric, paranoid etc.),
care au însuşiri comportamentale asemănătoare faţă de realizarea unei sarcini (de obicei,
profesionale) şi de raportare la cei din jur, posesori, prin aceste însuşiri, tipului
comportamental A apare dominat de sentimentul urgenţei şi cel al competiţiei. Factori
componenţi ai tipului psihocomportamental A: ambiţie maximă, nevoia de timp, nelinişte,
nerăbdare, competitivitate, ostilitate cognitivă (gânduri duşmănoase, dispreţ, supărare),
ostilitate comportamentală (agresivitate verbală, fizică), implicare profesională majoră
(workaholic), mod de indeplinire a sarcinilor centrat pe performanţă. El este, în ansamblu, un
„comportament înclinat să streseze individul, prin întrezărirea ameninţării acolo unde tipul B
nu o vede, şi prin racordarea (prin determinism genetic) a mecanismelor psihofiziologice la
reacţii organice exagerate”. Este un comportament cu caracter de factor de risc pentru boli
psihosomatice.
Tipul C, „represiv”, descris de Temoshock, pe baza dimensiunii
„reprimare/vigilenţă”, este considerat ca inductor de risc specific cancerului de sân.
Caracterizat prin: a) mecanisme de apărare puternice – incapacitatea de verbalizare şi de
recunoaştere a emoţiilor; b) un complex de reacţii negative secundare, cum sunt
autodepreciere, sentimente de neputinţă şi de pierdere a controlului; c) atitudine „raţională şi
antiemoţională”.
Rahe şi Arthur (1978) consideră că există 3 filtre principale menite să atenueze
impactul negativ al agenţilor stresori: a) perceperea agentului stresor şi evaluarea
semnificaţiei sale; b) mecanismele de apărare inconştiente; c) eforturi conştiente: i)
planificarea acţiunii şi solicitare de informaţii noi; ii) tehnici de relaxare, medicamente,
distracţii, exerciţiu fizic. Se poate vorbi şi despre o serie de trăsături cognitive-atitudinale
care reflectă o atitudine generală faţă de viaţă a individului şi care sunt considerate „trăsături
imunogene”: a) umorul – minimalizarea gravităţii evenimentelor; supraestimarea propriilor
resurse de a le face faţă; strategie de ajustare capabilă să reducă impactul evenimentelor
stresante; b) rezistenţa (robusteţea) – aptitudine a individului de a fi neobosit, implicându-se
în activităţi diverse. Are 3 componente: controlul perceput al evenimentelor, sfidarea
dificultăţilor şi implicarea; c) locul de control intern se referă la mentalitatea individului
conform căreia tot ce i se întâmplă i se datorează lui în mare măsură (şi nu destinului) şi că
este responsabil pentru ceea ce i se întâmplă; d) autoeficacitatea este o viziune asupra
evenimentelor stresante, conform căreia: subiectul consideră că evenimentele stresante pot fi
modificate, atenuate, chiar preîntâmpinate de către orice individ (locus of control intern);
subiectul consideră, în virtutea unei încrederi în forţele proprii, că poate stăpâni sau limita
acţiunea nocivă a unor astfel de evenimente (autoeficacitatea); e) coerenţa. (Cosman, 2010,
pp. 291-301).
 Stresul psihic este implicat ca factor etiopatogenic în bolile interne (prioritar asupra
acelor aparate şi organe cu o bogată inervaţie vegetativă: cardiovascular, respirator, digestiv)
şi asupra unor funcţii generate: metabolice, imunitare cu rol major în păstrarea parametrilor
homeostatici ai organismului. SP participă în mai multe situaţii la geneza bolilor interne: a)
participă la constituirea bolii: i) boala este declanşată aparent exclusiv de factorul psihogen
(de exemplu, debuturi bruşte ale hipertensiunii arteriale după un stres major); ii) boala este
produsă şi declanşată de un complex de factori etiologici care acţionează sumativ cu stresul
psihic (excesul de sare în alimentaţie, instalarea obezităţii etc.); b) participă la ritmarea
puseelor evolutive ale bolii odată constituite: i) participarea aparent exclusivă (de exemplu,
reactualizarea ulcerului duodenal în sesiunile de examene, la studenţi; ii) declanşarea
alternativă de către unii factori etiologici specifici bolii; c) participă la întreţinerea evoluţiei
prelungite sau cronice a unei boli şi inducerea apariţiei unor complicaţii; d) participă ca factor
declanşant direct al decesului într-o afecţiune ajunsă în stadiul final evolutiv şi în care o gamă
de agenţi etiologici pot precipita sfârşitul letal al bolii. (Cosman, 2010, pp. 300-307
Bolile somatice cu participare prioritară etiologică a SP pot fi: 1) bolile psihice, în
primul rând psihogeniile (unde există o declanşare exogenă prin SP, aproape exclusivă a
bolii); 2) boli endocrine, cum ar fi boala Basedow, dar şi alte afecţiuni endocrine: „nanismul
psihosocial”, „hipocorticismul cronic” etc.; 3) bolile psihosomatice – (teren ce include atât
ponderea crescută a etiologiei psihogene, cât şi existenţa unui anume tip de personalitate a
bolnavului, ambele conjugate cu un teren receptiv la SP); 4) unele boli infecţioase cu
componentă psihogenă importantă: tuberculoza (de fapt, tot o boală psihosomatică), zona
zoster, hepatita epidemică cu virusul A; 5) unele boli metabolice: diabetul zaharat, obezitatea,
anorexia nervoasă etc.; 6) anumite cazuri de neoplasm. În orice boală, chiar cu etiologie unică
(de exemplu, accidente cu consecinţe ortopedice) există implicaţii ale SP, din punct de vedere
al circumstanţelor de producere (de exemplu, accidentul pe fond de enervare), dar şi al
evoluţiei bolii (timpul necesar vindecării). În cadrul acestei luări în considerare a rolului SP
în declanşarea unor boli somatice, o atenţie deosebită merită tulburările şi bolile
psihosomatice (bolile psihosomatice fiind răspunzătoare de mai mult de 80% din mortalitatea
populaţiei globului pe caz de boală).
Reacţiile psihosomatice la stres sunt reversibile în 99% dintre cazuri (în caz contrar,
omenirea ar fi condamnată la dispariţie într-un interval foarte scurt). Efectele stresului pe
termen scurt (stresul acut) sunt reprezentate de un evantai larg de modificări în plan
psihologic predominant în sfera cognitivă şi, mai ales, afectivă, însoţite de o serie de corelate
(„concomitenţe”) somato-viscerale sau corelate fiziologice ale emoţiilor care, pentru un
individ „netarat” nu lasă urme.
Aceste modificări se pot prelungi uneori mult timp după dispariţia agentului stresor.
Vorbim atunci de efecte poststres, adică despre tulburări funcţionale psihice şi psihosomatice
apărute în cadrul stresului şi coexistând iniţial cu modificările în plan psiho-comportamental
specifice stresului şi persistând în grade variabile după încetarea acţiunii agentului stresor.
Ele pot fi ierarhizate în concomitenţe emoţionale, tulburări psihosomatice şi boli
psihosomatice.
Tulburările psihosomatice reprezintă modificări ample şi durabile (dar reversibile) ale
proceselor fiziologice, ca urmare a unei stări de excitaţie psihică anormală, cu atributele unui
SP. După Weiss, există 3 criterii de definire a unei tulburări psihosomatice: i) existenţa unor
evenimente „stresante” în viaţa bolnavului; ii) demonstrarea faptului că şi la alţi indivizi,
evoluţia TPS respective poate fi influenţată de aceste condiţii stresante; iii) existenţa unei
legături specifice între un anumit tip de eveniment şi un anumit ordin de simptome somatice.
Proba terapeutică la medicaţia psihotropă sau psihoterapie se soldează cu dispariţia sau
atenuarea simptomelor respective. (Iamandescu, 1997)
Tulburările psihosomatice au un caracter funcţional şi reversibil. Ele apar episodic la
individul sănătos sau la bolnavii nevrotici, ori la bolnavul cu afecţiuni organice, în cazul SP,
iar la o repetare sau intensitate crescută, ancorează în organicitate, în funcţie şi de terenul de
organ.
Bolile psihosomatice reprezintă „acele boli organice survenite la un individ cu un anume tip
de personalitate, determinate de o constelaţie de factori etiopatogenici, în rândul cărora
factorul psihogen joacă un rol important şi fiind condiţionate obligatoriu de preexistenţa unui
teren de organ vulnerabil la acţiunea stresului psihic. Ele se caracterizează prin acuze
subiective şi obiective somatice intricate, mai mult sau mai puţin, cu o simptomatologie
psihică şi capabile de o reversibilitate morfofuncţională şi clinică variabilă din care cauză
BPS prezintă adesea o evoluţie relativ discontinuă, în puseuri, pe un fond de acalmie clinică
(mai puţin morfofiziopatologică)”. (Iamandescu, 1997).
Medicina tulburărilor şi bolilor psihosomatice a atras după sine o viziune
psihosomatică în medicină, în ceea ce priveşte abordarea actului medical. Ea presupune o
viziune integrativă asupra actului medical, considerat dintr-o dublă perspectivă: medicală
propriu-zisă şi psihologică.
Obiectivele acestei abordări sunt: i) centrarea demersului medicului pe pacient; ii) stabilirea,
împreună cu pacientul, a planului terapeutic. Abordarea psihosomatică presupune
introducerea în cadrul examenului clinic, în special la nivelul anamnezei, a unor elemente de
investigaţie asupra rolului factorilor psihici în dinamica bolii (alături de ceilalţi agenţi
etiologici), dar şi dintr-o considerare atentă a elementelor psihologice ale dialogului cu
bolnavul (Iamandescu, 1997). În 1996, Luban Plozza, Laederach-Hofmann, Knaack şi
Dickhaut, în lucrarea Medicul ca medicament, concep o strategie de abordare psihosomatică
pentru bolnavii cronici cu afecţiuni patologice psihosomatice, ca şi pentru pacienţii cu
probleme de ordin psihologic, care se consideră bolnavi şi aşteaptă vindecarea unor tulburării
somatice: a) Evaluarea psihologică a bolnavului „la prima vedere” (prima impresie), care
vizează: i) stabilirea contactului vizual cu bolnavul, inclusiv considerarea limbajului
nonverbal; ii) semnele exterioare de boală; iii) evaluarea stării emoţionale a acestuia; iiii)
trăsăturile dominante de personalitate: dependenţii, inhibaţii, agresivii, apaticii şi psihastenicii
(hiperscrupuloşii), deoarece pentru fiecare categorie se poate adopta un comportament „de
întâmpinare” şi de relaţionare ulterioară; iiiii) modul de prezentare a simptomelor; b)
Evaluarea caracterului funcţional sau organic al acuzelor bolnavului se referă la: i) tulburări
funcţionale apărute în cadrul unui stres psihic acut sau cronic (cu excese de alcool, fumat,
cafea, medicamente); ii) tulburări funcţionale somato-psihice (tulburări psihice de cauză
somatică) secundare unei boli ale cărei acuze subiective sau obiective sunt ignorate; iii)
tulburări funcţionale coexistând cu tulburări organice ale bolii de bază şi apărute datorită
stresului psihic secundar, produs de acesta din urmă; c) Analiza sistematică a psihologiei
bolnavului cuprinde: i) conduita de întâmpinare antistres: climat relaxant; asigurări verbale şi
nonverbale; anamneză liberă, centrată ulterior pe simptome; ii) este un pacient stresat? (Acut
– stresul este cauza consultaţiei (centrată pe liniştirea pacientului); Cronic – simptomele
acuzate sunt expresia unui stres psihic cronic); iii) evaluarea psihologică a bolnavului (prin
anamneză) cuprinde următoarele componente: nivel intelectual şi statut socio-economic;
trăsături de personalitate afective dominante; comportament/atitudini: faţă de doctor
(cooperant/permeabil), faţă de profesie, tip relaţional; schiţă biografică şi viaţă intimă
cuprinde următoarele elemente: comportament/atitudini; nivel de aspiraţii şi de posibilităţi şi
raportul dintre ele; sunt satisfăcute cele 3 nevoi psihologice (Linton): afiliere, securitate pe
termen lung, noutate?; domină motivele biologice sau sociale?; viaţa sexuală. iiii) Factori de
risc psihocomportamental: fumat, alcool, sedentarism, supraalimentaţie, droguri; iiiii) context
existenţial stresant: 1) actual; 2) antecedente (în ultimele 6 luni) sau momente importante
legate de îmbolnăviri; 3) ierarhizarea intervenţiei factorului psihic în declanşarea
manifestărilor clinice subiective şi obiective: exclusivă, alternativ cu alţi factori, sumativ;
ponderea participării stresului psihic: minimă, moderată, importantă; d) rolul psihoterapiei +
apelul la psiholog; e) Relaţionarea simptomatologiei (sau a unei părţi din simptome) cu
stresul psihic şi ierarhizarea intervenţiei acestuia în contextul plurietiologic al bolii. f)
Iniţierea unor elemente de psihoterapie de susţinere. (Cosman, 2010).

5. TULBURĂRILE DE CONŞTIINŢĂ

Conştiinţa este un atribut definitoriu al umanităţii, cea mai evoluată formă de

reflectare psihică a lumii obiective, caracterizată prin raţionalitate şi aprehensiunea propriei
identităţi a individului. Prin urmare, conştiinţa desemnează activitatea psihică raţională,
însoţită permanent de apercepţia Eului, ca agent unic, indivizibil şi inconfundabil al tuturor
actelor sale psihice (Gorgos, 1987). Conştiinţa individuală reprezintă reflectarea subiectivă a
existenţei fiecărui om, având note de unicitate şi irepetabilitate.
K Jaspers consideră conştienţa ca fiind „viaţa psihică la un moment dat”, fiecărui
moment corespunzându-I o experienţă trăită în corelaţie cu o anumită ordine sau claritate a
conştiinţei. (Jaspers, 1963). Modelarea experienţelor trăite „aici şi acum” (Henry Ey) se face
în raport cu întreaga experienţă existenţială anterioară a subiectului. Conştiinţa este un
domeniu fundamental de definiţie al psihismului, conferindu-i acestuia specificitate umană şi
deosebindu-l decisiv şi calitativ de orice altă manifestare cerebrală, prin faptul că raportează
experienţele individului la trecut şi viitor, la sisteme axiologice şi la identitate unică a
subiectului, percepută ca atare.
În psihiatrie, termenul de „conştiinţă” are diferite interpretări, în funcţie de
fundamentarea teoretică prin care se abordează studiul ei: a) Abordarea neuropsihologică
înţelege prin conştiinţă procesul orientat, finalist, de integrare a întregului sistem nervos care,
pe fondul stării de veghe, prelucrează informaţiile oferite de aferenţele senzitivo-senzoriale,
realizând o reflectare subiectivă a realităţii obiective şi putând oferi prin această un răspuns
comportamental adecvat. Se admite o structurare a conştiinţei în trei niveluri: i) Conştiinţa
elementară (conştiinţa) care asigură starea de veghe, prezentă şi la animale şi ţinând de
structuri subcorticale; ii) Conştiinţa operaţional-logică, prin care se realizează, cu ajutorul
percepţiei şi gândirii, o reflectare coerentă a realităţii; iii) Conştiinţa axiologică, care permite
optarea pentru valori în funcţie de criterii induse de societate. Conform acestei abordări,
conştiinţei îi sunt recunoscute mai multe calităţi: 1) substratul său material este creierul; 2)
nivelul maxim de dezvoltare a conştiinţei la om a fost atins prin apariţia limbajului; 3)
prezintă variaţii cantitative în timp, la acelaşi subiect, dar şi variaţie ciclică (alternanţa somn-
veghe); 4) presupune integritatea tuturor funcţiilor psihice: percepţie, atenţie, memorie,
gândire, afectivitate. Cercetările de neurofiziologie au stabilit contribuţia definitorie a
cortexului, nucleilor bazali, sistemului talamic difuz şi a hipotalamusului în realizarea
conştiinţei.
b) Concepţia organo-dinamistă a lui H.Ey introduce noţiunea de „câmp al conştiinţei”,
alcătuit din ansamblul fenomenelor psihice ale existenţei, la un moment dat: percepţie,
imaginaţie, sentimente, pulsiuni, activitate motorie, limbaj. Pentru Ey, conştiinţa este, ca şi
pentru Jaspers, „viaţa psihică la un moment dat, secţiunea transversală (structura sincronică,
la nivelul existenţei psihice a unui individ. Conştienţa (luciditatea) este echivalentul clarităţii
câmpului conştiinţei. Secţiunea longitudinală (diacronică) a vieţii psihice a individului, care
trece prin totalitatea „clipelor” câmpului conştiinţei, constituie „organizarea personalităţii”. În
felul acesta, personalitatea ar fi alcătuită din derularea mutiplelor cadre al prezentului. Pentru
Ey, disoluţiile câmpului de conştiinţă şi ale organizării conştiinţei explică ntreaga patologie
psihiatrică. Astfel, disoluţiile câmpului conştiinţei de intensitate mică determină manie şi
melancolie, cele de intensitate medie determină psihozele delirante acute şi stările oneiroide,
iar disoluţiile profunde determină stările confuzionale şi confuzoonirice. Disoluţiile structurii
profunde a conştiinţei determină, când sunt de intensitate mică, dizarmonia, când sunt de
intensitate medie, delirurile cronice şi schizofrenia, cele mai grave disoluţii determinând
demenţele. (Ey, 1983).
c) Abordarea conştiinţei din unghiul psihologiei sociale a condus la alte corelaţii.
Conştiinţa individuală exprimă structurarea superioară a fenomenelor psihice sub influenţa
unor mecanisme de natură socială: limbaj, valori, simboluri. Cu cât cultura societăţii din care
face parte individul este mai evoluată, cu atât individul îşi însuşeşte mai mult din valorile ei,
şi cu atât este mai conştient de locul şi rolul său în colectivitate, ca şi de propriile sale
motivaţii, pe care şi le poate corela cu disponibilităţile şi cerinţele societăţii. Mediile familiale
dezorganizate, microgrupurile cu nivel moral scăzut pot determina structurări dizarmonice ale
personalităţii copilului sau adolescentului, contribuind la structurarea psihopatiei sau la
dezvoltarea unor predispoziţii spre psihoze sau nevroze.
Se mai disting conştiinţa socială, conştiinţa grupului din care face parte individul,
conştiinţa profesională, conştiinţa naţională, conştiinţa morală, fiecare dintre ele având un rol
important în evoluţia şi menţinerea coerenţei şi unicităţii individului. Conştiinţa de sine
constituie reflectarea în conştiinţa individului a propriei existenţe psihice şi sociale. Se
structurează în cadrul relaţiilor sociale, individul cunoscându-se pe sine şi delimitându-se de
ceilalţi prin comparare cu semenii săi. Individul devine, astfel, o conştiinţă personalizată,
individualizată. Personalităţile structurate dizarmonic îşi structurează o imagine deformată
atât despre lume, cât şi despre sine. Delirurile cronice şi mai ales schizofrenia determină o
distorsionare delirantă sau o bulversare a conştiinţei de sine.
C. Gorgos (1987) arată că, în funcţie de accepţiunile psihiatrice ale termenului, se poate
realiza o sistematizare didactică a principalelor modalităţi de existenţă a conştiinţei şi a
tulburărilor ei: 1) Câmpul de conştiinţă, care integrează prezenţa în lume, permiţându-i
subiectului să se situeze în raport cu semenii săi, să-i înţeleagă lucid şi să se adapteze
schimbărilor pe care le percepe. Tulburările câmpului de conştiinţă, în acest caz, pot fi: i)
tulburările clarităţii şi integrării câmpului conştiinţei (tulburări cantitative): obtuzia,
hebetudinea, torpoarea, obnubilarea, stuporul, soporul, suspendarea completă a conştiinţei; ii)
tulburările structurii câmpului conştiinţei (tulburări calitative): îngustarea câmpului
conştiinţei, starea crepusculară, confuzia mintală (stările confuzionale): oneiroidia, amenţia.
2) Conştiinţa de sine a subiectului, ca sentiment al propriei identităţi. Tulburările conştiinţei
de sine, în acest caz, pot fi: tulburările conştiinţei corporalităţii (somatognozia): tulburări de
schemă corporală de tip neurologic: sindromul Gerstmann, sindromul Anton-Babinski;
tulburări de schemă corporală de tip psihic: cenestopatii, sindrom hipocondriac, sindrom
Cotard; desomatizare: dismorfofobia; tulburările conştiinţei realităţii obiectuale: derealizarea;
tulburările conştiinţei propriei persoane: personalitatea multiplă, depersonalizarea,
automatism mintal; tulburările somnului şi visului: insomnii, hipersomnii, visul. 3) Conştiinţa
morală se referă la capacitatea de înţelegere şi judecată, reflectată în comportamentul
subiectului, conform cu anumite norme deontice şi un sistem axiologic obţinut prin
enculturaţie şi autostructurare.
Atunci când se urmăreşte evidenţierea unor tulburări de conştiinţă, se analizează
următorii parametri (Jaspers, 1963): a) dezinteresul faţă de lumea exterioară (bolnavul
înţelege cu dificultate ce se întâmplă în jurul lui, atenţia este labilă, acţionează fără să ţină
seama de situaţia reală; b) dezorientarea este legată de dezinteres; c) incoerenţa (prin urmare,
ininteligibilitatea conduitei); d) tulburări ale capacităţii de fixare şi conservare. Tulburările de
conştienţă pot fi apreciate sub aspect sub aspect neurofiziologic (criteriu pe care se bazează
modificările denumite cantitative ale conştienţei), ca şi sub aspect psihologic, al adecvării
insului la realitate (criteriu pe care se bazează tulburările calitative al conştienţei).
Destructurările predominant cantitative ale conştiinţei poate fi înţeleasă ca dezagregare a
structurii conştienţei. Starea de veghe este caracterizată prin aceea că funcţiile psihice se
desfăşoară cu: i) claritate (actele ideo-motorii sunt distincte şi într-o corectă orientare); ii)
luciditate (orientare în realitate oportună şi adecvată); iii) sub controlul raţiunii (care impune
respectarea unor norme şi valori, în consens cu normele sociale).
Starea de vigilitate a creierului îşi găseşte baza neurofiziologică în sistemul reticulat
activator ascendent (SRAA). Pe acest fond de vigilitate, pot fi distinse (sub aspectul
intensităţii) mai multe grade de tulburare a conştiinţei. Aceste tulburări nu se însoţesc de
productivitate, asociindu-se, o dată cu creşterea intensităţii lor, cu tulburări vegetative.
a) Starea de obtuzie se manifestă, în plan senzorial, prin ridicarea pragurilor
senzoriale, bradipsihie cu hipoprosexie, ceea ce duce la diminuarea mai mult sau mai puţin
marcată a permeabilităţii şi recepţiei. Aceasta se realizează cu imprecizie, inadecvare şi
latenţă. În plan cognitiv-ideativ, se traduce prin dificultăţi asociative, pierderea mobilităţii şi
supleţei ideative, lentoare în înţelegerea întrebărilor, individul neputând să-şi precizeze şi să-
şi formuleze ideile.
b) Starea de hebetudine reprezintă o desprindere de realitate, pe care individul nu o
mai poate cuprinde ca ansamblu, perplexitate şi indiferenţă. Ea este considerată un prim pas
spre stupoare, fiind de regulă trecătoare şi asociată cu tulburări organice. Este considerată ca
făcând parte din tabloul general al confuziei mintale.
c) Starea de torpoare se manifestă prin bradikinezie, lentoarea proceselor ideative,
hipobulie, reducerea marcată a participării afective, uşoară dezorientare temporo-spaţială, cu
stări de somnolenţă. Se întâlneşte în sindroame confuzionale de diverse etiologii, disfuncţii
ale trunchiului cerebral, sindromul de impregnare neuroleptică, în nevroza instituţională,
psihoze toxiinfecţioase, hipotiroidie, convalescenţa unor boli somatice grave.
d) Starea de obnubilare reprezintă o denivelare mai importantă a vigilităţii, cu
hipoprosexie vera şi dificultăţi mnezice mixte, creşterea pragurilor senzoriale, dificultăţi în
înţelegere şi sinteză, care se desfăşoară cu o greutate sporită. Pe plan clinic, se manifestă prin
răspunsuri vagi, incomplete, uneori lipsite de sens, alteori cu caracter de perseverare.
Procesele imaginativ-reprezentative sunt tulburate profund, iar evocarea evenimentelor
parcurse, a faptelor trăite, se realizează dificil, uneori fiind imposibilă. La stimuli intenşi sau
la repetarea întrebărilor, răspunsurile pot creşte în precizie şi claritate.
e) Starea de stupoare reprezintă o tulburare severă a vigilităţii, însoţită de inhibiţie
psihomotorie (mutism, akinezie, negativism alimentar). Bolnavul nu reacţionează decât la
excitaţii foarte puternice, nu răspunde la întrebări şi pare a nu înţelege contextul în care se
află. Mimica bolnavului este inexpresivă sau exprimă un grad mare de anxietate, atitudinea
este inertă, dar opune rezistenţă la mişcările provocate. Se pot descrie mai multe tipuri de
stupoare: 1) Stupoare confuzională (stupoare mintală) e reprezentată de o scădere accentuată
a activităţii psihice, asociată unei stări somatice alterate. Atitudinea generală aminteşte de
starea de somn, hipertonia musculară este absentă. Amnezia episoadelor stuporoase
confuzionale este parţială. Poate evolua până la comă. 2) Stupoare catatonică e însoţită de
tulburări de tonus: hipertonii localizate şi variabile, tulburări de atitudine şi mimică, tulburări
vegetative majore. Activitatea psihică poate fi suspendată sau subiectul poate prezenta o stare
confuzo-onirică. Este caracteristică variabilitatea simptomatologiei, putându-se înregistra
dispariţii bruşte ale acesteia sau persistenţa ei îndelungată (luni, chiar ani). 3) Stupoare
emotivă (conflictuală) apare drept rezultat al unei stări emoţionale intense (siderare emotivă),
al unui conflict grav între tendinţele instinctive şi cerinţele etico-morale sau posibilităţile
reale ale subiectului. Traduce o atitudine de „refuz a realităţii”, având în patogeneză unele
mecanisme de tip isteric debutul reacţiilor psihotice este brusc, mimica denotă anxietate sau
este golită de expresie, mutismul este de obicei invincibil. Bolnavul refuză alimentaţia. 4)
Stupoarea melancolică reprezintă o inhibiţie parţială a a activităţii motorii, subiacentă unor
stări timice caracteristice. Bolnavul este absent, expresia feţei şi atitudinea generală evocând
acest lucru. Apar constant tulburări vasomotorii. Bolnavul poate să se lase mobilizat pasiv
sau, din contră, să aibă o atitudine opoziţionistă. Posibilitatea apariţiei raptusului suicidar în
timpul stării stuporoase ridică problema supravegherii deosebite a acestor bolnavi.
f) Starea de sopor reprezintă o stare de somnolenţă patologică, în care contactul cu
ambianţa se face foarte dificil, fiind întretăiat de perioade de somn. Se apropie ca aspect
clinic de starea de comă. Subiectul reacţionează la stimuli dureroşi, dar nu mai poate da
răspunsuri verbale, coerente, chiar dacă este puternic stimulat. Se întâlneşte în toate stările de
îngustare a câmpului conştiinţei care evoluează spre comă.
g) Suspendarea completă a conştiinţei (starea comatoasă) apare în criza epileptică,
lipotimie, sincopă şi comă. Se caracterizează printr-o suspendare a funcţiilor relaţionale
(apsihism), cu păstrarea funcţiilor vegetative, care însă, spre deosebire de somn, sunt alterate
în diferite grade. (Cosman, 2010, pp. 325-350).
Destructurările predominant calitative ale conştienţei sunt: polarizarea şi îngustarea
întinderii sale. Îngustarea câmpului conştiinţei a fost descrisă de P. Janet (1899), se
caracterizează prin focalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri, acţiuni etc., de care
subiectul nu se poate desprinde. Se referă mai ales la scăderea numărului şi clarităţii trăirilor
aflate la un moment dat în câmpul conştiinţei, fără voia individului. Conştiinţa este incapabilă
să cuprindă întreaga experienţă preluată, în afară de cea psihotraumatizantă. Poate fi
considerată ca o demodulare afectiv-ideativă, o neadecvare prin alterarea criteriului valoric,
care duce la deformarea relaţiei cu realitatea. Se întâlneşte în depresie, surmenaj, hipnoză.
Confuzia mintală (stările confuzionale) reprezintă expresia comună a unei suferinţe cerebrale
acute, ce determină un ansamblu de tulburări acute şi globale ale psihismului, în care locul
central este ocupat de modificări cu caracter tranzitor în planul conştiinţei. Are loc o disoluţie
mai mult sau mai puţin rapidă şi completă a conştiinţei (torpoare, hebetudine, obnubilare,
obtuzie – cel mai frecvent), lentoarea percepţiei şi a proceselor de orientare, deficit al atenţiei
şi al memoriei, care realizează o sinteză mentală cu aspect fragmentar şi incoerent. H. Ey
spune că starea de confuzie este un „fond” de destructurare a conştiinţei, în care modalitatea
de „a nu fi conştient” ajunge la un punct clinic maxim.
Circumstanţele etiologice ale confuziei mintale sunt: intoxicaţii (alcool, monoxid de
carbon, barbiturice, medicamente cu efect anticolinergic, inclusiv neuroleptice, antidepresive,
transhilizante); infecţii, toxiinfecţii; dereglări metabolice (diabet, uremie, encefalopatii etc.);
sindroame meningiene; encefalite; accidente vasculare cerebrale; traumatisme cranio-
cerebrale; tumori cerebrale; boli psihice (psihoză maniaco-depresivă, reacţii psihopatologice);
epilepsie.
În ceea ce priveşte aspectele clinice, intrarea în starea de confuzie mintală se face, de obicei,
brusc (ore, zile), într-un mod care sugerează clar aspectul de ruptură dintre situaţia actuală şi
comportamentul anterior al bolnavului (pentru care relatările aparţinătorilor sunt valoroase).
La primul contact, pacientul este ezitant, pare perplex şi distrat, necesită să fie îndrumat
pentru a se aşeza şi trebuie să i se repete de mai multe ori o indicaţie pentru a o înţelege.
Ţinuta sa este neglijentă, traducând indiferenţă, privirea este fie inexpresivă, uimită, fie vagă
şi răvăşită, mimica este sărăcită, posacă. Bolnavul face eforturi vizibile să răspundă, dar cel
mai adesea nu reuşeşte, fie pentru că nu înţelege suficient, fie pentru că nu poate asambla
ideilemsau nu-şi poate aminti cuvintele necesare. Dacă totuşi izbuteşte să pronunţe cu
greutate câteva fraze, ele exprimă numai inerţie şi indiferenţă. Pe fondul de pasivitate, apar
episoade de agitaţie, iar uneori un murmur neînţeles sau răspunsuri nemotivate date unui
interlocutor imaginar, denotă existenţa onirismului. Dezorientarea temporo-spaţială este
uneori evidentă, bolnavul întreabă unde se găseşte, ce se petrece cu el, neştiind unde şi în ce
moment se află. Întrebat de mai multe ori despre acelaşi lucru, dă răspunsuri diferite şi,
parţial, conştient de greşeli, îndrumat de examinator, caută să le corecteze, însă, fără succes,
incapabil să se orienteze temporo-spaţial, pacientul nu poate să evoce amintirile recente şi
nici să ordoneze logic imaginile ce apar în câmpul conştiinţei, confundă persoanele, are false
recunoaşteri. Toate acestea explică amnezia lacunară care urmează episodului confuzional.
Deficitul gândirii este global, realizând obnubilarea şi perxplexitatea, raţionamentele sunt
perturbate, pacientul invocând ca scuză uitarea datelor, oboseala sau iritarea. O evaluare
obiectivă a acestui deficit este imposibilă în asemenea situaţii, neputându-se aplica testele
psihologice de inteligenţă sau deteriorare. La fel ca şi în orientare, pacientul prezintă
fluctuaţii bruşte, având momente de luciditate, în care răspunde cu precizie la întrebări.
Gândirea haotică, ineficace, vagă din confuzia mintală a fost comparată cu un nor
(obnubilată). De obicei, persistă conştiinţa parţială a tulburărilor, subiectul manifestând
uimire, perplexitate faţă de simptomele sale. Uneori se interferează episoade onirice care,
fiind diferite de delir, au inconştienţa şi variaţiile visului. Singurătatea şi obscuritatea
favorizează apariţia delirului, care se poate grefa pe iluziile auditive, dezvoltându-se datorită
dezorientării, hipoprosexiei şi deficitului de judecată. Onirismul se deosebeşte de vis sau
coşmar prin participarea activă a pacientului la lumea imaginară terifiantă. În ceea ce priveşte
comportamentul, subiectului aflat în confuzie mintală îi este caracteristică oscilaţia uneori
foarte rapidă între stupoare şi agitaţie, cu posibile accidente grave; somnul este tulburat în
ritm şi calitate. Semnele somatice care se pot pune în evidenţă sunt cefaleea, frecvent în
cască, şi dereglări neurovegetative. (Cosman, 2010, pp. 87-145).
Confuzia mintală apare în circumstanţe etiologice diferite: 1) afecţiuni intracraniene;
traumatisme cranio-cerebrale, epilepsie, afecţiuni meningeale, afecţiuni cerebrale (encefalite,
tumori cerebrale), accidente vasculare cerebrale; 2) afecţiuni generale; 3) alcoolism (beţia
acută, episoade subacute, delirium tremens); 4) toxicomanii (barbiturice, amfetamine,
heroină); 5) intoxicaţii medicamentoase; 6) intoxicaţii profesionale (arsenic, mercur, oxid de
carbon etc.); 7) intoxicaţii alimentare (ciuperci); 8) encefalopatii metabolice (diabet,
insuficienţă hepatică, insuficienţă respiratorie, insuficienţă renală, hipoglicemie spontană); 9)
afecţiuni endocrine; 10) stări de şoc (postoperatorii, traumatice, cardiovasculare); 11) boli
sanguine (leucemii, anemii); 12) alte cauze (electrocutare, insolaţie, privarea de somn,
avotaminoze); 13) în cursul evoluţiei bolilor psihice (psihoze postpartum, schizofrenie,
manie, depresie, demenţă). În cadrul confuziei mintale, se disting două tulburări calitative
mai pregnante: oneiroidia şi amenţia.
Amenţia reprezintă o tulburare de tip confuzional de intensitate psihopatologică
maximă a conştiinţei, constând în modificarea predominant calitativă a câmpului de
conştiinţă, prezentă în toate psihozele. Tabloul este dominat de incoerenţă, dezorientare şi
agitaţie extremă, dezordonată, vorbirea subiectului devenind deseori neinteligibilă. Evoluţia
este discontinuă, putând apărea, inconstant, perioade stuporoase sau catatonice. Se mai
asociază aici dezorientare accentuată, iluzii, idei delirante, oscilaţii afective care evoluează pe
fondul prăbuşirii fizice.
Oneiroidia este o formă particulară de tulburare a conştiinţei, amestec de de real şi vis,
la care subiectul nu participă activ, comportându-se ca simplu spectator, în ciuda trăirii
afective care poate fi intensă. A fost descrisă de Meyer Gross. Spre deosebire de onirism,
starea confuzională de fond este mai discretă, iar viziunile care apar nu sunt halucinaţii
adevărate, ele apropiindu-se de reprezentările şi producţiile cu caracter imaginar. Tematica
viziunilor este fantastică, de inspiraţie literară şi antologică şi se caracterizează printr-o
„coerenţă” mai mare decât în onirism. Există forme expansive, cu idei delirante de grandoare,
fantastice şi forme depresive, cu idei depresive şi de autoacuzare. Nu este urmată de amnezie,
deşi nu se exclude posibilitatea manifestării unor dismnezii. Se întâlneşte în stări infecţioase,
intoxi