Nuvela psihologică și realistă: MOARA CU NOROC

- Ioan Slavici-

Universul nuvelei se dezvăluie prin intermediul operei ”Moara cu noroc”, scrisă de către Ioan
Slavici. Întâlnirea cu textul activează un periplu în timp, în Epoca Marilor Clasici, cea care instituie o direcție
autentică și valoroasă literaturii române. Se dezvăluie patru modele de scriitură, patru viziuni unice prin cei patru
corifei : Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L.Caragile și Ion Creangă. Fiecare a generat o potecă nouă în poezie,
dramaturgie, nuvelistică și povestire, creând un spirit emulativ, o fundație ce va contura edificiul mobil, dar
ascendent al culturii române. În acest context, Ioan Slavici devine nuvelistul, cel care își asumă în operele sale
viziunea realistă, mărcile fundamentale ale acestui curent literar apărut în jurul anului 1850, ca reacție împotriva
Romantismului, punându-se accent pe relația dintre artă și realitate, nuanțând conceptul de mimesis. Acesta se
caracterizează prin : perspectiva narativă obiectivă şi naratorul omniscient ce conferă veridicitate operei;
interesul pentru problematica socială;
creează iluzia de realitate, prin ilustrarea unor imagini verosimile ale societăţii, în care banalul cotidian,
aspectele traiului obişnuit sunt semnificative;
acţiunea se defineşte prin accentul plasat pe fapte, întâmplări şi personaje preluate din realitate, incipitul operei
având rolul de a induce cititorului iluzia vieţii reale.
Detaliul semnificativ e dublat de cronologia firului evenimențial,
naratorul fiind omniscient, omnipresent, ubicuu, ştie ce gândesc, ce fac, ce simt sau ce intenţionează personajele,
le hotărăşte destinul, realizează viziunea de tip "demiurgic" (narator omnipotent), adică "se comportă ca un
Dumnezeu", hotărând schimbări în planurile epice sau în viaţa eroilor (N.Manolescu).
Personajul realist este reprezentativ pentru o tipologie umană (un tip) şi se supune valorilor morale ale
colectivităţii respective, care îl aprobă sau nu, dar nu-l modifică esential,
personajul fiind strâns legat de mediul ambiant, de mediul său de viaţă care-i motivează şi structura etică, de
aceea realismul se distinge prin realizarea unor "personaje tipice în situaţii tipice".
Slavici adoptă aceste mărci, nuanțându-le. Realismul său devine unul popular, dar și etic, moral prin perspectiva
confucianistă apropriată, prin plasarea personajelor sub umbrela mentalității autohtone: ”După faptă și răsplată”,
omenia fiind definitorie în evoluția traseului existential; ea e asociată cu noțiunea ”jen” ce înseamnă „a-i iubi pe
oameni”, calitatea cea mai de pret a omului sau virtutea perfecta, cea care înnobilează sau, absentă,
îngenunchează.
Statutul de nuvelă al textului studiat e confirmat de prezenta unui singur fir narativ focalizat
asupra protagonistului, asupra devenirii acestuia, caracterizat amplu și surprins într-un conflict exterior
sau interior, ce îi modifică coordonatele vieții exterioare sau interioare. Nuvela devine povestea unui
destin, o construcție sau deconstrucție ce confirmă victoria sau eșecul ființei. Fiind o nuvelă spihologică,
se dezvăluie dominația conflictului interior, plasarea în zona abisală a conștiinței, devoalarea zonelor
abisale ale gândului și sufletului, conturate prin monologul interior, prin interogare, prin problematizare.
Se evidențiază o tensiune la nivelul conștiinței, conturând involuția protagonsitului, modificarea radicală
a interiorității sale , dimensiunea orizontală a faptelor, fiind dublată de ”verticalitatea” gândului, nuvela
devenind pulsație a vieții, călătorie actanțială.
Primul prag al textului, titlul nuvelei,contine doua substantive simbol prin care este fixat spatiul
desfasurarii actiunii. Primul substantiv, “ moara”, generează asocierea cu verbul ” a măcina”, conturând
disoluția lumii prin abandonarea morii datorită ”lopeților rupte” și construcția unei clădiri noi, cu rol de
cârciumă ce ilustrează involuția topos-ului, latura dionisiacă a acestuia. Măcinarea devine una interioară,
latura benefică fiind înlocuită de cea malefică prin ”sfărâmarea” treptata a constiintei si, ulterior, a
vietii.
Substantivul “noroc” puncteaza intentia protagonistului de a transforma acest spatiu intr-unul al
belsugului, al bogatiei. Patima, insa, inlocuieste norocul prin “nenoroc”, prin moarte pedepsind lipsa de
masura, excesul, hybris-ul.Treptat, titlul devine atat o reflexie a evenimentelor, dar si o refractie a
acestora marcand printr-o amara ironie destinul, prabusirea determinata de strania fascinatie a raului.Se
creează primul titlu-capcană al literaturii noastre, confirmând vulnerabilitatea norocului, fragilitatea
acestuia, reamintind versurile eminesciene-definire a condiției umane: ”Ei doar au stele cu noroc/ Și
prigoniri de soarte”. Norocul conturează plasarea textului sub Fortunei ce își creionează în text două
ipostaze: fortuna brevis și fortuna mala.
 Tematica e variată și complexă: relația om-ban, dublată de cea a familei, destinului, confruntării
basmice dintre bine și rău prin care lumea se situează sub semnul maniheismului( a distincției clare în
două categorii: binele și răul).
Nuvela este compartimentata in 17 capitole, segmentare clasica, urmarind sirul intamplarilor in
succesiune cronologica prin intermediul tehnicii inlantuirii, dar si cu ajutorul tehnicii circulare ( a
simetriei) care relationeaza incipitul cu finalul care se privesc “ in oglinda “, creând un inel
compozițional. Aceasta simetrie poate fi asociata cu tehnica ramei care incadreaza destinul propriu-zis al
protagonistului si al familiei sale, dar și cu un prolog/epilog ce devin ipostaze oraculare.
Incipitul discursului narativ este brusc, de tip ” ex abrupto”, ”in medias res” , naratorul
omniscient-element realist, evidențiind dialogul dintre primele două persoanje: bătrâna și Ghiță.
Personaj -generic, bătrâna devine simbolul unei vârste încărcate de experiență și înțelepciune, ilustrând
o mentalitate arhaică conform careia “ omul sa fie multumit cu saracia sa, caci nu bogatia, ci linistea
colibei tale te face fericit”. Asadar, destinul trebuie asumat ,devenind ilustrare a fatum-ului, iar “norocul
nou” trebuie evitat datorita incertitudinii pe care o implica. Ea ilustrează, concomitent, corul din
tragediile antice,cu rol anticipator, profetic, prin intermediul caruia este stabilit “ firul rosu” al actiunii,
dar si dimensiunea tragică. Ea introduce personajul ”in absentia”, Ana, simbol al sacrificiului, fiica
acesteia, caracterizând-o drept ” prea tânără, prea așeazată, prea blândă”, situând-o sub semnul
excesului, cel care va marca acțiunile protagonistului, dar și ale celorlalte personaje, un exces de orgoliu,
de patimă, de pasivitate sau de autoritate, aspecte ce vor fi pedepsite decisiv prin moartea sau suferință.
Mentalitatii arhaice i se opune mentalitatea cea noua reprezentata de Ghita, ginerele batranei,
care considera ca destinul trebuie manipulat in favoarea omului, deci nu necesita acceptarea tacita, ci
revolta, metamorfoza. Aceasta idee este determinata de statutul social al lui Ghita, cel de “ cizmar sarac”
Pater familias, personajul este responsabil de stabilitatea familiei formata din sotia Ana si, deocamdata,
dintr-un copilas. Asadar, deciziile sale sunt vitale pentru supravietuirea colectiva. Ipostaza a Sfantului
Gheorghe, protagonistul isi asuma rolul de erou salvator si arhanghel al luminii, de luptător împotriva
balaurului-destin. Dialogul celor doi actanți conturează o raportare antitetică la actul existenței, stabilind
un plan pasiv și unul activ prin decizia de a parasi spatiul inchis si protector al satului din Campia
Aradului in favoarea “carciumei de la Moara cu Noroc “ pe care o ia in arenda pe o perioada de trei ani,
incepand cu ziua care il celebreaza pe Sfantul Gheorghe ( 23 aprilie).
Motivul literar al călătoriei configurează o primă secvență definitorie a diegezei: ”De la Ineu
drumul de țară o ia printre păduri și peste țarini lăsând la dreapta și la stânga satele așezate prin colțurile
văilor. Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai
coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare,
fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele.”Sunt anticipate cele trei stadii ale
protagonistului: omul moral – timp de un ceas și jumătate drumul e bun; omul dilematic-urcă un pripor;
omul imoral/degradat – ai coborât. Tehnica detaliului, schițează acest traseu dinamic, tabloul natural ce
se ”usucă”, ce elimină viața, formă de catabasis conturată vizual și antitetic.
Trecerea in spatiul deschis se realizeaza prin indepartarea treptata de “ satele asezate prin
colturile vailor” si apropierea de “ locurile rele”, îndepărtarae de colectivitate, de spațiul protector,
închis al comunității, de „gura satului”. Aici, in vale, e “ Moara cu Noroc”. Asezarea “intr-o
vale”determina catabasis -ul , coborarea simbolica in spatiul raului, dar si al constiintei. Moara –
carciuma, desacralizata, este punctata de prezenta celor cinci cruci care stau inaintea mortii, doua de
piatra si trei cioplite din lemn, contopind dual simbolistica binecuvantarii cu cea a mortii si a destinului
care obliga omul sa-si poarte crucea in spinare. Un alt element anticipator il constituie” padurea tocmai
sus la culme, un trunchi inalt, pe jumatate ars cu crengile uscate, loc de popas pentru corbii croncanind”
dublată de prezenta in departare a “ turnului tuguiat al bisericii din Fundureni”, elemente care pregatesc
apropierea de taramul dominat de Thanatos.Copacul ilustrează dublul protagonistului; corbul e vocea
morții, ecoul unui ”nevermore” definitiv, iar motivul literar al departelui configurează solitudinea topos-
ului, înstrăinarea de normele creștine și etice.
Inițial, popasul la moară e unul benefic. Ghiță respecta codul etic al comunitatii si pretuieste
respectul oamenilor. Ca adevarat” Pater familias” el manifesta iubire si responsabilitate fata de ai sai,
dorintă de a-i proteja si de a se autodepasi spre obtinerea sigurantei si stabilitatii familiei. Acestui model
uman i se asociaza dimensiunile eroului civilizator, vrea sa instaureze autoritatea legilor morale in lumea
salbatica aflata sub stapanirea Samadaului. “Dar binecuvantat era locul acesta mai ales de cand venise
carciumarul cel nou cu nevasta lui tanara si soacra-sa cea batrana”. Harnicia si spiritul lui practic se
evidentiaza in rapiditatea cu care transforma hanul aflat in ruina intr-un loc cautat de drumetii care nu
mai vorbeau despre Moara cu Noroc, ci despre “carciuma lui Ghita”. Imaginea casnica a serilor de
sambata cand Ghita numara castigul saptamanii cu Ana si cu batrana, evidentiaza regimul sufletesc
asociat acestei prime ipostaze de om moral : multumire interioara, echilibru, optimism, incredere in sine,
fericirea impartasita cu familia sa: ”se punea cu Ana si cu batrana sa numere banii, si atunci el privea la
Ana, Ana privea la el, amandoi priveau la cei doi copilasi, caci doi erau acum, iara batrana privea la
catesipatru si se simtea intretinuta, caci avea un ginere harnic, o fata norocoasa”, Laitmotivul privirii
confirmă comuninea, vocația dialogică a ochiului ce emană armonie, sinergie, comunicare
Ziua de luni devine deschiderea spre o nouă scenă esențială a diegezei. Ea marchează schimbarea
la nivelul familiei, un alt început prin apariția celor ”trei inși”, urmați de Lica Samadaul, stapanul temut
al acestor locuri, constituind intriga nuvelei, declansand conflictul exterior, stimul ulterior al conflictului
interior, dar si al desfasurarii actiunii. Cu intuitia caracteristica, Ana, nevasta lui Ghita simte ca Lica este
om rau si primejdios. In sinea lui protagonistul are aceeasi banuiala, dar intelege ca pentru a ramane la
Moara cu noroc trebuie sa devina omul samadaului.Lică este portretizat detaliat:”Lica, un om de treizeci
si sase de ani, inalt, uscativ si supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese
si impreunate la mijloc. Lica era porcar, insa dintre cei ce poarta camasa subtire si alba ca floricelele,
pieptar cu bumbi de argint si bici de carmajin, cu codoristea de os impodobit cu flori taiate si cu
ghintulete de aur.”Portretul fizic conturează imaginea omului puternic, a stăpînului , a forței si
orgoliului. Atitudinea acestuia amplifică superioritatea indusă prin vestimnețație și portretistică: Eu
intreb de carciumarul; cu el vreau sa vorbesc. (…) Eu voiesc sa stiu totdeauna cine umbla pe drum, cine
trece pe aici, cine ce zice si cine ce face, si voiesc ca nimeni afara de mine sa nu stie. Cred ca ne-am
inteles!?”. Se creeză premisele unui conflict intens, o anticipare a relației stăpân-slugă, aroganța lui Lică
fiind evidentă, nivelul paraverbal al discursului său accentuînd acest aspect.
Ghita incearca sa i se imporiveasca ferm si demn, cumpărând pistoale, câini și angajând o slugă,
pe Marți. Numai că prima eroare e aceea de a nu renunta la arenda hanului cand intelege ca nu poate
ramane acolo impotriva vointei lui Lica, desi înțelegea situatia de criza: “El era om cu minte si intelegea
cate nu se petrtec in zadar de intelegi cu arendasul , in zadar te pui bine cu stapanirea caci, pentru ca sa
poti sta la Moara cu noroc, mai trebuie sa te faci si om al lui Lica. Iar Ghita voia cu tot dinadinsul sa
ramana pentru ca-i merge bine”. Motivul literar al dorinței surprinde fascinația banului ce se insinuează,
treptat, în sufletul protagonistului.
Cea de a doua ipostaza a protagonistului aduce in prim plan omul dilematic care penduleaza intre
dorinta de a ramane om cinstit si ispita castigului nemuncit, laturi ale conflictului interior acerb.
Tentativa esuata de a se impotivi lui Lica e urmata de alunecarea treptata sub influenta
Samadaului, de acceptare a compromisului moral. Intre cei doi barbati este un confict de interese si o
confruntare de orgolii barbatesti: “ ei stetera tacuti fata in fata , hotarati amandoi si simtind fiecare ca si-
a gasit omul “. Vointa si forta launtrica a lui Ghita se naruie sub ispita de a “ vedea banii gramada
inaintea sa “ si sub fascinatia fortei malifice a lui Lica . Sfasiat de trairi sufletesti contradictorii, Ghita se
inchide in sine, refuza comunicarea cu Ana, devine taciturn, sumbru, irascibil., ”gândurile grele
acaparându-l”. Toamna exterioară anticipează desfrunzirea interioară, degradarea treptată, dar sigură.
In conflictul interior, teama, suspiciunea, sentimentul instrainarii alterneaza cu remuscarile si cu
sentimentul culpabilitatii.
In raport cu familia, grija tandra si duiosia sunt tot mai des inlocuite de raceala, duritatea
cuvantului, ajungand sa-si doreasca “ sa n-aiba nevasta si copii”.
In raport cu lumea careia ii apartine, Ghita alege duplicitatea, vrand sa para “ om cinstit”, dar
devenind complice si partas la faptele necinstite ale Samadaului. Autorul surprinde aceasta lupta prin
dublarea perspectivei naratorului omniscient cu cea a personajului insusi prin stilul indirect liber–
framantarile lui Ghita, oscilatiile de lumina si umbra, momente de insingurare, dar si cele in care isi
aduce aminte de nevasta si de copii, macinat de remuscari.
Scena procesului reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un moment de apogeu al
crizei morale. Desi convins de vinovatia Samadaului in jefuirea arandasului si in dubla crima din padure,
Ghita depune marturie falsa contribuind la condamnarea lui Saila Boierul si Buza Rupta, Lica fiind
considerat nevinovat. Optiunea eroului este determinata de conștiința faptului ca Lica are stapani
puternici care il protejeaza : “Lica nu e om singur, ci un intreg rand de oameni din care unii se razbuna
pe altii”.
Ultima ipostaza este cea a omului imoral, vazut in zonele obscure ale instinctelor ( lacomie,
orgoliu, sete de razbunare oarba, gelozie). In sufletul eroului se produc mutatii esentiale care il
instraineaza iremediabil de familie; dezechilibrul interior este generat de acceptarea slabiciunii, a
viciului: “ Ce sa-mi fac daca asa m-a lasat Dumnezeu?” evidentiat prin intermediul monologului interior
Desi aflati sub semnul complicitatii, intre Ghita si Lica are loc o confruntarea majora, scenă a
orgoliilor definitorie în conturarea celor două tipologii umane, împătimitul de bani și personajul
demonic : “ tu esti om cinstit Ghita si am facut din tine om vinovat[..] tu esti om, Ghita, om cu multa ura
in sufletul tau si esti om care nu minte, daca te-as avea tovaras pe tine as rade si de dracul” – afirma
Lica, caracterizandu-l direct prin enumerație și prin identificarea transformării generate prin utilizarea
antitezei: om cinstit-om vinovat. Comunicării directe, verbale i se asociază cea a gândului, cea nerostită,
devoratoare, monologul interior-oglindire a tensiunii lăuntrice: “ Te crezi mai tare decat mine?! Sa
vedem! Te duc la spanzuratoare, chiar de-ar trebui sa merg si eu cu tine”. Totodată, refuzul lui Lică de a-
i accepta tovărășia, datorită slăbiciunii șui Ghiță ”pentru o singură femeie”, evidentiaza raportul egal de
forte si de vointa și determina hotararea lui Ghita de a-i aduce lui Pintea dovezile vinovatiei
Samadaului.
De acum, prabusirea lui Ghita este inevitabila. Tensiunea dramatica se amplifica permanent, iar
faptele se precipita spre punctul culminant. In duminica Pastelui, Ghita ii intinde o cursa lui Lica, hotarat
sa-l predea jandarmului Pintea . Răpus de gelozie si de dorinta razbunarii, pleaca dupa Pintea, dar la
intoarcere intelege ca si-a distrus iremediabil casnicia. Scena crimei devine, paradoxal, declarație de
dragoste: ” tu stii ca-mi esti draga ca lumina ochilor! N-am sa te chinuiesc: am sa te omor cum mi-as
omori copilul meu cand ar trebui sa-l scap de chinurile calaului, ca sa-ti dai sufletul pe nesimtite.”, un
ultim moment de comunicare reală: ”— Ghita! Ghita! de ce nu mi-ai spus-o tu mie asta la vreme!? zise
ea inabusita de plans, si-l cuprinse cu amandoua bratele. Afara se auzi tipatul unui huhurez, apoi iar se
facu liniste. Ghita incepu si el sa planga, o stranse la san si ii saruta fruntea. — Pentru ca Dumnezeu nu
mi-a dat gandul bun la vreme potrivita, zise el.”. Se demonstrează plenar efectele devoratoare ale tăcerii,
drama incomunicării. Cadrul exterior devine oglindire a tumultului interior prin ”țipăt”, imagine artistică
auditivă stridentă, anticipare thanatică, formă de ilustrare a durerii, a uimirii, a lipsei de speranță. Frazele
exclamativ-interogative accentuează intensitatea trării, nivelul paraverbal fiind dublat de cel nonverbal
prin care Eros se întâlnește cu Thanatos.
Deznodamantul reflecta rezolvarea conflictelor prin moartea eroilor, reflexie a tragediei antice .
Intrate sub zodia unei stranii fatalitati declansate de crima tragica, personajele care alcatuiesc “
triunghiul” de forta al textului depasesc marginile ratiunii si ale pasiunii pasind in moarte. Ghita isi
ucide sotia si este, la randul sau, ucis de Raut din porunca lui Lica. Orgolios, Samadaul alege
sinuciderea, izbindu-se cu capul de un stejar.Aruncarea trupului său în apa râului, confirmă pedeapsa
prin care spiritul său nu va cunoaște liniștea. Râul devine oglindire a celui mitologic, Lethe sau Styx, dar
și al ”spălării” răului, al regenerării. Hanul, spatiul asezat simbolic la hotarul dintre bine si rau, este
purificat prin foc.
Finalul inchis al textului anticipează prin fixarea temporala “zi de luni” inceputul noii etape in
destinul familiei care, injumatatit, isi ‘POARTA CRUCEA” prin intermediul “extremelor”: experienta
senectutii si inocenta copilariei . Descrierea de tip tablou conturează imaginea “oaselor albe” iesind pe
ici pe colo din cenusa groasa”, ilustrând urmele hybris-ului, a indepartarii de simbolistica kalokagatiei,
demonstrând mentalitatea autorului “pentru ca sa fie frumos, un lucru trebuie sa fie inainte de toate , bun
si adevarat” . Totodată, contrastul creat(cenușă-oase albe, ziua senină-zidurile afumate) devine oglindire
a graniței fragile dintre viață și moarte, imaginile artistice vizuale, antiteza înglobată fiind definitorii
spre această întâlnire permanentă dintre sfârșit și alt început. Vorbele batrânei demonstreaza simetria
dintre incipit si final, dar si superioritatea mentalitatii arhaice, increderea in “dată” sau fatum ( destin)
care nu poate fi evitat: “Simteam eu ca nu are sa iasa bine”. Mentinerea “ ferestrelor deschise”
evidentiaza capacitatea exteriorului ( in acest caz a raului) de a patrunde si de a domina interioritatea, de
a o supune definitiv.
Arta narativa este complexa reunind elemente traditionale si elemente moderne. Prezenta
naratorului omniscient este completata de modelul nararii prin relatare si reprezentare( dialog,) iar
conflictul exterior alterneza cu cel interior ( tehnica inlantuirii face loc alternantei) . Esenta analizei
psihologice se evidentiaza prin intermediul descrierii mutatiilor sufletesti, natura reactiilor fiziologice,
monologul interior si corespondenta planului interior cu cel exterior.
Surprinzand viata si moravurile unei lumi, Slavici creeaza personaje complexe si verosimile in
constructia carora se unesc doua perspective esentiale: realismul psihologic si clasicismul. Clasicismul
consta in dezvoltarea simetriilor incipitului cu finalului, dar si la nivelul relatiilor dintre personaje:
Triunghiului masculin, legat prin orgolii Ghita-Lica-Pintea ii corespunde o triada feminina in care, de
asemenea, se regasesc ipostazele moral/imoral/ dilematic: batrana, femeia in negru , Ana. Principiul
simetriei este evident si in rezolvarea conflictelor. Din ambele triunghiuri supravietuiesc doar “cei fara
vina “ .
Antitetice la inceput, raporturile dintre pesonajele principale devin, treptat, complementare, iar
destinele lor se incruciseaza , se impletesc, se unesc in moarte.
Realismul se evidentiaza prin intermediul relatarii obiective desfasurate de catre naratorul
omniscient, determinand perspectiva narativa de tip “ demiurgic”, obiectivă. Acest element este
completat de utilizarea tehnicii inlantuirii, descrierea detaliata a spatiului si a starilor sufletesti,
cronotopul real( Campia Aradului, sfarsitul sec. al XlX – lea ), personajul tipic: impatimitul de bani,
demonul. Aceasta opera oglindeste si definitia operei realiste potrivit careia ea este povestea unui esec.
Esecul se contureaza atat la nivel individual, cat si familial, confirmand efectele lipsei comunicarii, dar
si afirmatia gnomica: ”Daca iti depasesti limitele esti pedepsit, daca nu incerci sa ti le depasesti, nu esti
om” (G. Liiceanu)
Asadar, tema nuvelei studiate evidentiaza efectele dezumanizante ale banului, degradarea
morala surprinse printr-o viziune obiectiva, realista si pesimista, demonstrand vigoarea extraordinara a
eroilor lui Slavici, “ amestecul de bine si de rau ce se afla la oamenii adevarati” ( G.Calinescu). Popasul
realizat ne reamintește de forța patimii, de modul în care o dorință poate distruge suflete, conștiințe și
vieți, anihilând umanitatea din noi.